Socializare — concept care desemnează procesul de creare (producere) a „eului

social”, a identităţii sociale a unui individ o evoluţie a personalităţii individuale pe o

traiectorie dependentă de traiectoria sa socială. În sensul cel mai larg, socializarea”
este procesul prin care o fiinţă asocială — care nu stăpâneşte principiul (sensul)
„structurii sociale” date şi nu se comportă în mod sistematic aşa cum o fac majoritatea
membrilor colectivităţii — devine o fiinţă socială (corespunde tipului individual
mediu al colectivităţii). Caracterul asocial al fiinţei poate fi evaluat în raport cu
oricare dintre colectivităţile umane, iar din această perspectivă numai noul-născut
poate fi considerat asocial, sau în raport cu o colectivitate determinată, orice fiinţă
umană putând fi socială în raport cu una sau mai multe colectivităţi şi asocială în
raport cu altele. Din aceste raţiuni, socializarea este un proces a cărui durată coincide,
în societăţile moderne diferenţiate, în schimbare rapidă şi care permit mobilitatea
indivizilor, cu durata vieţii. Pentru oricare dintre indivizi, procesul socializării începe
cu socializarea primară prin care un individ biologic, asocial în raport cu oricare
dintre colectivităţile umane, dobândeşte primul său „eu social”, prima sa „identitate
socială” .Socializarea primară echivalează cu umanizarea individului de regulă,
colectivitatea în contact cu care se realizează socializarea primară este familia.
Individul care posedă deja cel puţiri un „eu social” (cel puţin o „identitate socială”)
este supus unor procese simultane şi succesive de socializare secundară, în urma
cărora dobândeşte o pluralitate de „euri sociale” (o pluralitate de „identităţi sociale”).

1. Sensuri şi accepţiuni ale socializării

În literatura de specialitate termenului de “socializare”, alături de sensul foarte bine
cunoscut din manualele de biologie şi antropologie şi anume a celei de umanizare a
maimuţei antropoide în procesul de antropogeneză şi sociogeneză, îi este asociat şi
înţelesul strict sociologie de antrenare a indivizilor dintr-o anumită societate, prin
intermediul diverselor grupuri umane, în procesul de asimilare a normelor,
cunoştinţelor, valorilor şi credinţelor, fenomen care va face din ei membri ai unei
societăţi determinate.
Această din urmă accepţiune, priveşte socializarea ca pe un proces îndelungat şi
continuu, ce se desfăşoară pe parcursul întregii vieţi a persoanei şi în cadrul căruia
putem distinge mai multe etape, relativ distincte între ele. Fiecare etapă este
condiţionată de criterii de vârstă, statut social, sisteme specifice de norme şi valori.
Astfel înţeleasă, socializarea poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: a societăţii şi a
individului.
Din punctul de vedere al societăţii, socializarea reprezintă calea spre cultură a
individului, procesul prin care omul în funcţie de influenţe1e şi interacţiunile socio-
psihologice la care este supus, îşi proiectează o direcţie de evoluţie pe care o poate
urma şi pe parcursul căreia devine membru funcţional al unei comunităţi sociale,
capabil să-şi exercite propriul control asupra atitudinilor, comportamentelor şi
conduitelor sale.
Individul uman nu se naşte “social”, ci devine astfel în mod progresiv, pe măsură ce
învaţă să ia parte la viaţa grupului şi a societăţii sale, asimilându-i normele, valorile,
credinţele şi dezvoltând la rândul său altele noi. Deşi părinţii sunt de regulă principalii
agenţi ai socializării copilului, ei înşişi sunt socializaţi concomitent cu îndeplinirea
rolului de părinte.’
Din punctul de vedere al individului, socializarea înseamnă realizarea potenţialităţilor
de creştere şi dezvoltare personală, transformarea sa dintr-un simplu exemplar al
speciei homo în personalitate.
În procesul socializării organismul biologic este umanizat şi transformat într-o
personalitate înzestrată cu conştiinţă de sine, cu idealuri, valori şi aspiraţii, o persoana
ce îşi are conştiinţa propriei identităţi şi este capabilă de disciplinarea şi ordonarea
propriului comportament. Prin intermediul socializării individul este pregătit să-şi
desfăşoare activitatea la orice nivel şi în indiferent ce sector al vieţii sociale: umanist,
tehnic, sanitar, artistic, managerial sau executiv, instituţional sau neconvenţional, de
stat sau privat etc. Socializarea reglează conduita individului în conformitate cu
cerinţele, normele, valorile şi modelele comportamentale impuse de o anumită
comunitate socială, dar în acelaşi timp este o condiţie indispensabilă a formării, prin
individualizare şi autoconştientizare, a unei personalităţi sui generis, înzestrată cu
originalitate şi unicitate.
Astfel, socializarea, are două înţelesuri fundamentale (Broom şi Selzniek,)
transmiterea culturii şi dezvoltarea personalităţii.
Totuşi, indiferent de perspectiva din care este privită, socializarea, proces
fundamental de integrare a individului în viaţa comunităţii sociale şi !sau de modelare
a personalităţii, este necondiţionat şi indestructibil legată de dimensiunea bioereditară
a devenirii fiinţei umane, şi anume maturizarea biologică. Prin această sintagmă
înţelegem totalitatea schimbărilor ce survin la nivelul structurilor anatomice şi neuro-
psiho-fiziologice care depind de tendinţa naturală de creştere a organismului
Socializarea nu se poate produce decât în interacţiune directă eu maturizarea
biologică, în dependenţă de aceasta. Oricât de bine intenţionaţi ar fi părinţii cu privire
la dezvoltarea copilului lor, ei nu îl vor putea stimula să progreseze decât dacă
acţiunile lor educative vor fi în concordanţă cu nivelul de dezvoltare psiho-motorie şi
neuro-fiziologică a organismului. Sugarul de 3 luni, de exemplu, nu poate fi antrenat
să înveţe să meargă, întrucât sistemul său osos şi muscular sunt insuficient dezvoltate.
In acest caz, actul de socializare a mersului biped eşuează, întrucât el devansează
etapa de dezvoltare biologică. Dacă, dimpotrivă, copilul va fi lăsat să descopere
singur mersul biped, el nu numai că va face acest lucru foarte târziu, dar însăşi
dezvoltarea sa psiho-motorie se va produce tardiv şi cu mari dificultăţi.
Maturizarea biologică, pe de altă parte, poate fi accelerată prin socializare în măsura
în care acţiunea factorilor sociali este realizată în momentele optime ale dezvoltării
individului şi în concordanţă cu trebuinţele, capacităţile şi cu posibilităţile sale
acţionale. Această influenţă este exercitată iniţial de grupul primar al familiei şi
ulterior de numeroşi alţi agenţi socializanţi, instituţionalizaţi sau nu (şcoala, grupurile
de apartenenţă şi cele de referinţă, mass-media etc.).

2.Premise biologice ale socializării

Tendinţele specific umane, indiferent dacă sunt de ordin intelectual sau afectiv,
spiritual sau ludic, etic sau estetic, sunt prezente la naştere doar ca simple
potenţialităţi. Pentru a se transforma din trăsături virtuale în capacităţi efective, ce pot
fi actualizate în atitudinile şi comportamentul unui individ uman concret, nu este
suficientă numai maturizarea organică, biologică; în egală măsură este necesară
socializarea organismului biologic, adică producerea unor schimbări în structurile
personale şi în conduitele individului, ce rezultă din interacţiunea cu altul .
La venirea sa pe lume, fiinţa umană este un homunculus, un simplu organism biologic
echipat cu un set de trebuinţe, impulsuri şi anumite ref1exe înnăscute. Dar aceste
predispoziţii nu sunt suficiente, prin simpla lor prezenţă, pentru a-i permite
individului accesul la comunitatea umană. Umanizarea substratului biologic al omului
este numai o precondiţie a dezvoltării sale ca personalitate.
Socializarea este posibilă pentru că omul are virtual înnăscută capacitatea folosirii
limbajului. Această predispoziţie însă nu poate deveni operaţională, nu se poate
manifesta dacă nu este activată şi stimulată prin interacţiunea socială.
În absenţa relaţiilor interpersonale cu alţi membri ai societăţii, fiinţa umană nu numai
că nu poate evolua în limitele normalităţii psihice, dar nici la nivel biologic nu poate
supravieţui existenţial şi, cu atât mai puţin, nu se poate dezvolta şi forma ca
personalitate umană. Numai în şi prin intermediul interacţiunilor sociale individul se
descoperă, îşi construieşte treptat personalitatea şi conştiinţa de sine. Însăşi evoluţia
status-quo-lui său cognitiv şi socio-afectiv depinde în mod esenţial de complexitatea,
multitudinea şi varietatea raporturilor interpersonale în care este implicat. Fără.
afecţiune şi dragoste, fără. atenţie şi îmbrăţişări, noul născut nu are prea multe şanse
de supravieţuire şi cu atât mai puţin de evoluţie in direcţia maturităţii. Efectele
privaţiunii sociale pot fi uneori fatale şi, în funcţie de durata şi severitatea acesteia,
aproape întotdeauna conduc la întârzierea dezvoltării intelectuale şi socio-afective.

Cazurile de copii izolaţi de societate, crescuţi în singurătate în pădure sau cei mai
adesea adoptaţi de animale (de obicei lupi sau urşi), probează importanţa extremă pe
care convieţuirea socială o are în dezvoltarea individului ca personalitate.
Dintre acestea, cel mai cunoscut şi mai mediatizat este cazul celor două fetiţe, Amala
şi Kamala, crescute de o familie de lupi. Când au fost descoperite, în 1920, într-o
pădure din India — prima în vârstă de doi ani iar cealaltă de opt-nouă ani — ele nu
aveau nici o trăsătură caracteristică naturii umane. Comportamentul şi manifestările le
erau identice cu ale lupilor, în preajma cărora crescuseră: mergeau asemeni
patrupedelor, folosindu-se de coate şi genunchi, pentru a se deplasa pe distanţe scurte,
sui pe palme şi tălpi pentru parcurgerea distanţelor lungi; se hrăneau exclusiv
carnivor, din prada adusă de lupi, urlau ca lupii, etc.
După ce au fost descoperite şi preluate de un centru de reeducare, comportamentul lor
a rămas mult timp neschimbat. Îşi petreceau ziua la fel ca în jungla tropicală, stând
ascunse în zone întunecoase sau umbrite, într-o stare de apatie şi inactivitate. Nu
râdeau şi nu plângeau niciodată, astfel de reacţii emoţionale nefiind întâlnite, cu
excepţia primatelor, in lumea infraumană.