CURS 2: SOCIETATEA UMANĂ CA SISTEM SOCIAL - 2 ORE

2.1. Conceptul de sistem social

Obiectivele cursului Unități de conținut Laureatul premiului nobel pentru economie, Friedrich von Hayek, referindu-se
- să definească conceptul de sistemul • Conceptul de sistem social. Componentele la sistemele sociale spunea că ordinea socială cum ar fi legea, limba și piețele sunt
social; sistemului social. niște „rezultate ale acțiunii umane, și nu un proiect uman”. Această afirmație ne duce
- să identifice caracteristicile • Teoria generală a sistemelor: contribuțiile lui cu gândul la ideea că, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un
definitorii ale sistemului social; Ludwig von Bertalanffy, V.Pareto,
- să interpreteze teoriile sociologice T.Parsons, J.Piaget. grup social, ci o totalitate de acțiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de
despre sistemul social; • Proprietățile sistemului social: totalitate, complex cum este societatea.
- să stabilească legături între tipurile integrativitate, autoreglare, ierarhizare, Societatea este prin excelență un sistem deschis, dinamic care se autoreglează.
de sisteme sociale; structurarea.
Sistemul este un întreg, ale cărui elemente se află în relații determinate unele față de
- să identifice tipurile de relații din • Tipologia sistemelor sociale: suprasisteme,
cadrul unuii sistem social; subsisteme, sistemete finaliste, sisteme de altele, formând o unitate distinctă, cu însușiri ireductibile la cele ale părților
- să descrie formele de echilibru interacțiune. componente. La modul general spus, prin sistem se înțelege o mulțime de obiecte care
sistemic în funcție de tipul de sistem; • Echilibrul sistemului social: static și acționează între ele atât de intens, încât stările lor sunt interdependente, modificarea
- să interpreteze societatea umană din dinamic. Relațiile din cadrul sistemului
punct de vedere sistemic; social: coordonare și subordonare.
unuia ducând la modificările determinate în toate celelalte. Viața socială prezintă
- să explice necesitatea componentelor • Mecanismul de autoreglarea a sistemelor caracteristici de sistem la toate nivelurile sale de organizare: grupul de muncă,
sistemului social-uman în existența sociale. familia, întreprinderea, localitatea, societatea globală, umanitatea.
unei societăți; • Modelul metodologic al abordării societății Sistemul social este un concept „concret-analitic”, permițând cunoașterea
- să analizeze subsistemele sociale ale ca sistem.
societății umane ca sistem social • Caracteristicile și componentele sistemului interdependențelor, a modurilor de integrare a părților, a naturii acestor
global; social-uman: arealul geografic, universalitate, interdependențe și a regularității socialului.
- să argumenteze necesitatea abordării autonomie, integritate. Se consideră sistem acel ansamblu organizat acea clasă de fenomene care satisfac
societății din punct de vedere al • Principalele unități – subsisteme de viață următoarele exigențe:
sistemului social; socială..
a) poate specifica un set de elemente identificabile;
b) printre cel puțin unele din elemente există relații identificabile;
BIBLIOGRAFIE:
Andrei P. Sociologia generală. Iași: Polirom.1997. c) anumite relații implică alte relații.
Bădina O. Întroducere în sociologie. Cimișlia. 1993. Unii autori au luat în considerare și analiza rolului componentelor mediului
Boudon R. Texte sociologice alese. București: Humanitas. 1990. sistemului, alții s-au ocupat în special de componentele și autoreproducerea
Bulgaru M.(coord.) Sociologie generală.Manual, Vol. I.Chișinău: CEP USM. 2003. sistemului, alții de analiza subsistemelor.
Giddens A. Sociologie. Bucuresti: Editura Bic All. 2000. Uneori definirea sistemului este dificilă, deoarece aceasta se face prin intermediul
Goodman N. Introducere în sociologie. București. 1999. noțiunii de structură și invers, așa cum susține Piaget că structura este un sistem de
Ionescu I.,Stan D. Elemente de sociologie. Iași: Editura Universității „Al.I. Cuza”. 1999. transformări, iar Parsons – că sistemul social rezidă în organizarea structurală și
Mihăilescu I. Sociologie generală. București: Editura Univeristății din București. 2000. funcțională.
Mihu Achim. Introducere în sociologie. Cluj-Napoca: Editura Dacia. 1982.
Otovescu D. Probleme fundamentale ale sociale. Craiova: Scrisul Românesc. 1997.
2.2. Teoria generală a sistemelor
Rotariu T., Iluț P. Sociologie. Cluj-Napoca: Editura Mesagerul. 1996.
Szczepanski J. Noțiuni elementare de sociologie. București: Editura Științifică. 1972. Teoria generală a sistemelor s-a dezvoltat simultan cu cibernetica, teoria
Teodorescu G. Sociologia mirabilis. Iași: Editura Fundației AXIS. 2003 informației și a comunicației, progresele matematicii, teoria deciziei, cercetarea
Vlăsceanu L.(coord.) Sociologie. Iași: Polirom. 2011. operațională și utilizarea mai intensă a calculatoarelor. Premisele acestei teorii au fost
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
Page 1
formulate la început de către Ludwig von Bertalanffy în lucrarea Theorie generale
des systemes (1930), care a demonstrat că teoria generală a sistemelor intenționează
să elaboreze proprietăți, principii și legi care sunt caracteristice sistemelor în general,
indiferent de varietatea lor, de natura elementelor lor componente și de relațiile dintre
ele.
Cei care au purces la o teoretizare explicită a sistemului social sunt V. Pareto și
T. Parsons. V. Pareto este considerat primul sociolog care a formulat în mod explicit
conceptul de sistem social și l-a dezvoltat în teoria despre societate. Pentru a
caracteriza „forma generală a societății”, Pareto pornește de la premisa că aceasta
este determinată de toate elementele care acționează asupra sa și, ca urmare, ea
reacționează asupra elementelor. În majoritate, elementele sunt reciproc dependente
constituind, astfel, sistemul social.
Parsons a continuat intenția lui Pareto utilizând o nouă abordare – nivelul
structural-funcțional de analiză. El s-a orientat către analiza ordinii sociale și a stărilor
de echilibru ale sistemelor considerate.
Sistemul este definit, în general, ca un ansamblu dinamic și complex a cărui
elemente se află într-un raport de interdeterminare. În cazul sistemelor cibernetice
clasice, aceste elemente aflate în interrelație reprezintă obiecte sau, cel mult, elemente
vii, organice, pe când în societate aceste elemente care intră în relație unul cu celălalt
în cadrul unui ansamblu sistemic sunt oamenii. De aici se desprinde complexitatea
sistemului atunci când elementele lui sunt ființe umane, deoarece ei înșiși sunt sisteme
de sine stătătoare, cu valori proprii de autoconducere, de orientare și feedback
propriu.
Dacă am încerca să punctăm deosebirile dintre comportamentul sistemic din
viața socială și cel strict cibernetic, am constata esențiale următoarele momente:
 elementele de acțiune în mediul social sunt indivizii umani;
 valorile de comandă ale sistemului nu subordonează subiectul, decât parțial
și temporal, în măsura în care să nu-l dezorganizeze;
 relațiile ce se stabilesc în sistemul social sunt mai complexe și de alt tip, fiind
stabilită atât o interacțiune materială, cât și una spirituală;
 subiecții din sistemele sociale au capacitatea unică de a conștientiza, ceea ce
implică un nou parametru. Această capacitate poate contribui esențial fie la
creșterea caracterului aleatoriu al comportamentului, fie la creșterea nivelului
integrator;
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
 comportamentului sistemic social nu i se poate aplica viziunea homeostatică
a echilibrului ci cea adaptativ procesuală, transformatoare.
2.3. Proprietățile și tipologia sistemului social
Sistemul social se caracterizează prin câteva proprietăți, precum:
1. totalitatea – elementele își pierd individualitatea, fiecare din ele căpătând
însușiri noi conferite de raporturile cu celelalte elemente ale întregului;
individualitatea este atributul întregului și nu al elementelor componente;
2. integrativitatea – dobândește dimensiuni distincte când se are în vedere
proprietatea de ierarhizare;
3. autoreglarea – autocorectarea, autostabilizarea, homeostaza, menținerea
stabilității sistemului, a capacității lui de a-și restabili echilibrul, structura și
funcționalitatea, indiferent de acțiunea unuia sau a mai multor factori de
perturbare;
4. ierarhizarea – un sistem este simultan și supra sistem pentru componentele
sale, și subsistem în componența altor sisteme;
5. structurarea – fiecare sistem are a anumită configurație de raporturi dintre
elementele componente.
O tipologie a subsistemelor sistemului social este propusă de Pavel Apostol. El
consideră că într-un sistem social oarecare distingem:
 subsistemele care formează activitatea economică, politică, etc. ca funcții ale
sistemului global;
 subsisteme parțiale, efectuând tipuri de activități distincte ce formează părți
ale activităților sistemului global.
Conform criteriului de diferențiere și integrare sistemele și subsistemele sociale
pot fi:
 diferențiate și integrate;
 integrate, însă slab diferențiate;
 sisteme sociale cu grade diferite de autonomie, cu nivele variate în ceea ce
privește interacțiunea lor cu alte sisteme;
 sisteme cu nivele diferite de acomodare, asimilare, competiție și cooperare în
relație cu alte sisteme.
Tipurile de relații din cadrul sistemelor. Se deosebesc două tipuri de relații în
configurarea sistemelor:
Page 2
  relații de subordonare, care privesc raportul dintre dintre întreg și parte,
dintre sistem și elementele componente;
 relații de coordonare, care privesc raporturile dintre elementele în cadrul
sistemului, fie raporturile dintre sistemele unui context dat sau dintre
elementele unor sisteme diferite.
Sistemul social, ca și celelalte tipuri de sisteme, se caracterizează printr-o stare
de echilibru intern care poate fi static sau dinamic. Echilibrul static reprezintă o
configurație de stări ale elementelor sistemului care sunt reciproc compatibile,
reprezentând o puternică stabilitate. Sistemele dinamice sunt caracterizate prin faptul
că schimbările interne sunt continue, fără a ajunge la forme de echilibru înalt stabile.
Din punct de vedere metodologic, există o distincție între sistemele finaliste și
sistemele de interacțiune sau supra sisteme. Sistemele finaliste se caracterizează prin
faptul că întreaga lor structură și dinamică este determinată de realizarea unei
finalități, pe când sistemele de interacțiune nu sunt finaliste, ci sunt compuse din mai
multe subsisteme, de regulă finaliste, care interacționează tinzând să realizeze un
anumit echilibru ce reprezintă o rezultantă a acestor interacțiuni.
2.4. Mecanismul structurării și funcționării sistemului social
Analiza structurală și funcțională a sistemului social contribuie la o înțelegere
mai adecvată a determinismului cauzal în desfășurarea vieții sociale. Obiectivele
sistemului se pot împlini prin funcționarea tuturor subsistemelor lui unitare și
interdependente.
În viziunea actuală asupra structurii, distingem două sensuri ale acesteia:
1. Structura în calitate de complex unitar de interacțiuni, care integrează
elementele într-un tot unitar, asigurând sistemului identitatea, stabilitatea
calitativă, caracterul omogen și continuu.
2. Structura în calitate de model abstract care explică schema funcționării și
principiile ce stau la baza coeziunii interne a sistemului.
Fizionomia și dinamica unui sistem nu pot fi explicate nici pornind de la întreg
spre parte, ca în modelele organiciste, și nici de la parte spre întreg ca în cele atomiste,
ci numai de la constelația de raporturi invariante care le caracterizează, adică de la
structura sistemului.
În acest context funcția ne apare ca un atribut sau complex de proprietăți esențial
unui sistem care se exercită în condițiile raportării sistemului la alte sisteme. Funcția
are rolul de a integra elementele unui sistem sau sistemul în context, exprimând
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
relațiile de acțiune prin intermediul cărora se realizează trecerea de la starea de
potență la act în diacronia structurală.
Problema determinării exacte a mecanismului de funcționare a sistemului ca un
complex de procese și fenomene impune utilizarea principiului organizării sistemice
cu ajutorul căruia aflăm că orice sistem cu stabilitate relativă, pentru a-și realiza
sarcina, își creează o capacitate proprie de reglare cu care este capabil să intervină în
momentul în care rezultatele sistemului sunt pe cale să se depărteze de la valoarea de
comandă dată. Astfel se asigură autoorganizarea.
Autoreglarea sistemului. Procesele autoreglării în cazul oricărui sistem solicită
următoarea schemă logică operațională:
a) „blocul de recepție” a informațiilor privind funcționalitatea diferitor
componente ale sistemelor;
b) „blocul de analiză” prelucrarea și interpretarea informației recepționate
pentru „emiterea comenzilor” sau a unor mesaje care să permită funcționarea
pozitivă a sistemului;
c) „blocul de execuție” adică de transformare a informațiilor de comandă în
acțiuni sau reacții de răspuns;
d) „blocul conexiunilor inverse” ce permit estimarea calității operaționale
executate, autocontrolul și autocorectarea împlinirii lor.
2.5. Modelul metodologic în analiza sistemelor sociale
Analiza pertinentă a societății implică considerarea tuturor comportamentelor
sale ca formând un tot unitar-dinamic, de care depinde explicația ce poate fi dată
fiecăreia dintre ele. A caracteriza un sistem înseamnă a avea în vedere următoarele :
1. Identificarea obiectivelor, adică a relațiilor din cadrul sistemului;
2. Observarea sau măsurarea valorilor specifice atributelor obiectului;
3. Considerarea valorilor din perspectiva unei referințe spațiale și temporale
date;
4. Specificarea activității sau a comportamentului sistemului;
5. Organizarea sistemului, adică ansamblul de proprietăți care sunt specifice
comportamentului acestuia;
6. Structura sistemului, adică acel aspect al sistemului care rămâne constant în
timp;
7. Divizarea comportamentului integral în activități mai simple, ceea ce duce la
identificarea subsistemelor;
Page 3
 8. Starea unui sistem care este determinată de analiza valorilor specifice
caracteristicilor unui sistem la un moment dat.
9. Analiza sistemică presupune stabilirea unor raporturi preferențiale între
elemente, între diferite tipuri de relații existente între ele. În dinamica unui
sistem complex nu toate elementele și relațiile au aceeași valoare. Analiza de
tip sistemic explică legăturile reciproce dintre elementele componente
sistemului social și pune în evidență corelări de o deosebită complexitate,
întrucât societatea nu este o sumă de indivizi ci un ansamblu extrem de
complex de legături social-istorice, un sistem de relații reciproce între
oameni.
2.6. Societatea umană ca sistem social.
În general, este cunoscut faptul că societatea nu este un agent mecanic, ci o
totalitate ca sistem de substructuri interdeterminate, încadrate într-un ansamblu în
care elementele se condiționează reciproc. Astfel, societatea apare ca un ansamblu
hiper complex, cu puternice calități sistemice, iar eficiența acțiunii sociale este
dependentă de modul de organizare sistemică, care permite simultan atât realizarea
sarcinii generale a sistemelor, cât și manifestarea fiecărui element care formează
sistemul.
Premisele care stau la baza definirii societății ca sistem sunt:
 Arealul geografic - în care are loc consolidarea relațiilor sociale. Fiecare
comunitate și-a conturat în baza teritoriului său anumite caracteristici
specifice: activități, ramuri ale industriei și agriculturii, cultură și obiceiuri.
 Universalitatea - societatea cuprinde multitudinea relațiilor și legăturilor
sociale, toate instituțiile și comunitățile sociale statuate la hotarele unui
anumit areal.
 Autonomia - prin care se înțelege capacitatea de a exista independent,
caracteristică ce se fundamentează pe baza nivelului înalt de autoreglare
internă asigurând susținerea și reproducerea continuă a sistemului complex
de relații.
 Integritatea - care se evidențiază prin faptul că societatea reușește să-și
subordoneze fiecare generație incluzându-o într-un context unic al vieții
sociale și prin faptul că societatea posedă mecanisme interne nu doar pentru
susținerea structurilor formate ci și pentru includerea în aceste structuri a
noilor formațiuni sociale create de oameni prin activitate practică.
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
Societatea ca sistem reprezintă un ansamblu de componente (subsisteme) între
care există raporturi dinamice de tipul dependențelor funcționale. Componentele
(subsistemele) sistemului social sunt de natură materială (cadrul geografic, cadrul
demografic, cadrul tehnologic), de natură ideală (simboluri, tradiții, valori, obiceiuri
și reguli) și psihice (atitudini, credințe, prejudecăți, idei, sentimente, opinii, trăiri).
2.7. Subsistemele sistemului social
Corespunzător diverselor necesități prezentate de societate, în interiorul
sistemului global apar unele organizații, sisteme care promovează un tip adecvat de
relații capabile să răspundă acestor necesități. Necesitățile materiale (bunuri de
consum) au prilejuit apariția unor ansambluri în care se manifestă un tip de relații
specifice realizării acestor necesități și anume: relații economice, de muncă, de
producție. Acest tip de relații pot forma un subsistem al sistemului global.
Dintre subsistemele care alcătuiesc societatea menționăm:
 Subsistemul condițiilor material-naturale care este reprezentat de mediul
cosmic și geografic al existenței diferitor forme de comunitate umană și o
serie de alți factori ca cei demografici și ai resurselor naturale cu rol important
în formarea, dezvoltarea sistemelor sociale și în stabilirea echilibrului între
acestea.
 Subsistemul economic cuprinde toate manifestările societății vizând
satisfacerea trebuințelor vitale ale membrilor ei. Sistemul nevoilor are un
caracter dinamic și nelimitat, fiind dependent de dorințele, așteptările,
aspirațiile, idealurile indivizilor, grupurilor și ale societății în ansamblul ei.
Activitatea economică se realizează ca acte de comportament conștient,
deliberat orientate spre sfera producției, consumului, circulației și repartiției
de bunuri. Aceste forme de activitate economică au la bază, în principal, trei
factori: munca, natura și capitalul.
 Subsistemul administrației și conducerii sociale cuprinde instituții
administrative, statale, ale conducerii, integrate într-un ansamblu de activități
impuse de necesitățile menținerii ordinii și echilibrului social. Menționăm
următoarele grupuri mari de instituții: instituții politice; instituții juridice;
instituții economice; instituții cultural-educative; instituții familiale.
 Subsistemul normativ este alcătuit din totalitatea normelor, valorilor,
principiilor etico-juridice, concretizate în drepturile și obligațiile pe care le
au indivizii, elaborate în scopul reglementării raporturilor dintre ei.
Page 4
  Subsistemul cultural se referă la diversitatea valorilor științifice, artistice,
religioase a activităților și instituțiilor, care permit crearea și comunicarea lor,
în scopul satisfacerii unor trebuințe mai complexe, rezultate din gradul de
dezvoltare a societății și amplificarea dimensiunilor spirituale ce
caracterizează ființa umană.

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală

Page 5