CURS 1: INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE: Goodman N. Introducere în sociologie. București. 1999.

OBIECTUL ȘI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI -4 ORE Ionescu I., Stan D. Elemente de sociologie. Vol. I. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”.
1999.
Obiectivele cursului Unități de conținut Mihăilescu I. Sociologie generală. București: Editura Universității din București. 2000.
- să descrie principalele particularități ale • Constituirea sociologiei ca știință: Mihu Achim. Introducere în sociologie. Cluj-Napoca: Editura Dacia. 1982.
gândirii sociale antice; gândirea socială (protosociologia), Otovescu D. Probleme fundamentale ale sociale. Craiova: Scrisul Românesc. 1997.
- să identifice evoluția ideilor sociale în epoca sociologia modernă și sociologia Rotariu T., Iluț P. Sociologie. Cluj-Napoca: Editura Mesagerul. 1996.
evului mediu; contemporană. Szczepanski J. Noțiuni elementare de sociologie. București: Editura Științifică. 1972.
- să relateze evenimentele care au determinat • Noțiunea de sociologie și definirea ei în Teodorescu G. Sociologia mirabilis. Iași: Editura Fundației AXIS. 2003
apariția și constituirea sociologiei ca știință; concepția lui A.Comte, H.Spencer,
Vlăsceanu L.(coord.) Sociologie. Iași: Polirom. 2011.
- să determine contribuția lui A.Comte în E.Durkheim, M.Weber, K. Marx,
dezvoltarea științei sociologice; T.Parsons, D.Gusti, T.Herseni etc.
- să descrie principalele evenimente care au • Cunoașterea comună și cunoașterea 1.1. Constituirea sociologiei ca știință.
contribuit la constituirea sociologiei ca științifică: principii și lacune. Raportul Deși nu există un acord unanim în ce privește perioada constituirii sociologiei ca
știință; dintre cunoașterea comună și cunoașterea știință a societății, cei mai importanți istorici ai sociologiei consideră că aceasta s-a
- să definească sociologia ca știință în funcție științifică.
de criteriile de validare a unei științe; • Obiectivitate și subiectivitate în născut odată cu maturizarea societății capitaliste, în a doua jumătate a secolului al
- să determine obiectul de studiu al cunoașterea sociologică, neutralitatea XIX-lea.
sociologiei distingându-l de cel al sociologică. Originea gândirii sociologice se poate extinde până la filosofia socială a
psihologiei și al psihosociologiei; • Obiectul de studiu și temele majore ale antichității. Normări ale vieții omului în colectivitate se regăsesc în Codul lui
- să cunoască problematica de studiu a sociologiei după A.Inkeles, D.Gusti, T.
sociologie delimitând-o de a celorlalte Herseni. Hammurapi din Babilon, Legile lui Manu din India, în prescrierile Vechiului
discipline sociale; • Funcțiile sociologiei: critică, explicativ- Testament. Aceste norme aveau rolul de a ordona viața socială, dând relațiilor dintre
- să compare specificul sociologiei spontane interpretativă, diagnoză, predictivă și indivizi, indivizi și instituții, dintre grupurile de indivizi, o direcție prestabilită,
și științifice; constructiv-aplicativă.
reglatoare. Aristotel, Platon sau Ibn Kaldhun pot fi astfel considerați „adevărații”
- să analizeze raportul sociologiei cu • Locul sociologiei în cadrul științelor
celelalte științe socio-umane; sociale: științe sociale, științe umane, întemeietori ai sociologiei.
- să valideze locul sociologiei în sistemul științe comportamentaliste. Meditația despre societate este caracteristică secolului al XVIII-lea și prima
științelor socio-umane; • Abordarea realităților sociale din jumătate a secolului al XIX-lea și se regăsește în scrierile teoretice ale unor filosofi,
- să explice funcțiile sociologiei în baza unui perspectiva științelor sociale specializate,
exemplu concret; de pe poziția sociologică specializată, de
istorici, teologi ori reprezentanți ai unor științe ale naturii. Deosebit de interesante
- să analizeze problemele sociale din pe poziția sociologiei generale. „meditații despre societate” sunt prezente în cercetările lui Francis Bacon, ale lui
perspectiva științei specializate, a • Ramurile sociologiei. Interferența cu alte René Dèscartes, Thomas Hobbes, Jean Jacques Roussseau, în operele Montesquieu
sociologiei ramurale și a sociologiei discipline. și chiar Saint Simon (Franța), alături de D.Hume și mai ales A.Ferguson și A.Smith
generale;
(Marea Britanie) și N.Machiavelli (Italia).
Constituirea sociologiei ca știință autonomă despre realitatea socială a depins
BIBLIOGRAFIE:
Andrei P. Sociologia generală. Iași: Polirom.1997.
de existența unor condiții epistemologice și social-structurale.
Bădina O. Introducere în sociologie. Cimișlia. 1993. Premise epistemologice. Apariția sociologiei ca știință a fost pregătită de
Boudon R. (coord.) Tratat de sociologie. București: Humanitas. 1997. dezvoltarea cercetării experimentale din domeniul științelor exacte (fizică, chimie,
Boudon R. Texte sociologice alese. București: Humanitas. 1990. biologie). Acestea au deprins spiritul cu analiza obiectivă și controlul faptelor și au
Bulgaru M.(coord.) Sociologie generală. Manual, Vol. I. Chișinău: CEP USM. 2003. determinat atitudinea științifică a cercetătorului.
Giddens A. Sociologie. București: Editura Bic All. 2000.

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală

Page 1
 Dezvoltarea științelor naturii a generat constituirea unui model exemplar de
știință, ale cărui presupoziții fundamentale erau:
 obiectul științei îl constituie faptele reale din domeniul cercetării;
 știința urmărește să descopere legile care guvernează apariția și dinamica
fenomenelor;
 știința trebuie să aibă o funcție descriptiv-explicativă;
 știința trebuie să fie compusă, atât din teorie cu funcție explicativ-predictivă,
cât și din metodologii de descriere și de prelucrare a faptelor, de construire a
teoriilor și testare a acestora.
Prin urmare, momentul în care a început aplicarea pe scară largă a metodelor de
cercetare științifică utilizate de științele naturii, la analiza fenomenelor sociale
marchează constituirea sociologiei ca știință. Încă o condiție epistemologică s-a
dovedit a fi necesară pentru întemeierea științifică a sociologiei și anume eliberarea
ei de modelul filosofic-speculativ de a aborda realitatea. Socialul era tratat ca o simplă
obiectivare, mai mult sau mai puțin distorsionată a ideilor, concepțiilor, prejudecăților
indivizilor. Era necesară abordarea lui dintr-o altă perspectivă, ca fapt social, cu
existență autonomă, obiectivă, guvernată de legi obiective. Cel care a formulat un
astfel de proiect, așa cum am văzut, a fost A. Comte (1838). Noua știință trebuie să
se bazeze pe observații, să subordoneze teoria științifică, faptelor. Fenomenele sociale
trebuiau explicate prin ele însele, prin interdependența lor obiectivă nu făcându-se
apel la conștiința autorilor lor. Cel care a răspuns acestei exigențe a fost E. Durkheim.
Cu alte cuvinte, putem spune că sociologia, spre deosebire de filosofie, a fost
interesată, încă de la începuturile ei nu de cum ar trebui să fie realitatea, ci de cum
este ea în mod efectiv. Sociologia s-a eliberat de modul tradițional, normativ-
speculativ de abordare a realității, propunând o abordare descriptiv-explicativă a
acesteia. Dezvoltarea modelului de știință în sociologie a inversat raportul normativ-
explicativ, ducând în cele din urmă la discreditarea metafizicii, a discursului său prea
vag și a problematicii sale prea vaste.
2.Premisele social-structurale. Sociologia apare și ca reacție la transformările
majore generate de luptele pentru echitate socială și nouă ordine socială bazată pe
umanism și libertate. Problemele sociale multiple pe de o parte și impunerea unui curs
nou de dezvoltare socială au determinat apariția unei științe sociale care să se
preocupe de direcționarea și realizarea progresului social.
Apariția sociologiei a impus o nouă viziune asupra societății și fenomenelor
sociale care s-a fundamentat pe:
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
 abordarea societății ca un tot unitar, cu anumite legi specifice de dezvoltare
și funcționare;
 distanțarea de abordările metafizice, abstracte ale realității și concentrarea
asupra realității concrete;
 evidențierea și dezvoltarea metodelor sociologice concrete de cunoaștere a
realității empirice.
Contextul social are o anumită semnificație îndeosebi în ceea ce privește „vocația”
inițială care i-a fost arondată sociologiei.
Constituindu-se ca știință în spațiul socio-cultural al Franței, este firesc să relevăm
câteva repere ale transformărilor social-politice cu impact asupra mentalului colectiv
și asupra mișcării de idei anterioare lui A. Comte, ctitorul unanim acceptat al
fundamentelor sociologiei, căreia i-a atribuit acest nume individualizând-o în
contextul științelor existente în vremea sa. Bineînțeles, nu se poate face abstracție de
faptul că Franța cumula, pe atunci, prerogativele unui adevărat „laborator” al
transformărilor pentru întreaga Europă. Remarcăm, în acest context, faptul că
aplicarea în practică a rezultatelor primei revoluții științifico-tehnice a antrenat o
modificare a rangului de prestigiu a celor două clase social rivale: nobilimea feudală,
deținătoare a tuturor pârghiilor puterii, dar în declin economic ireversibil, și
burghezia, noua clasă socială în irezistibila ascensiune economică, dar nedeținând,
încă, nici o poziție în eșalonul puterii. Aspirația, nedisimulată, a burgheziei, de a
modifica raportul de forțe, dincolo de obișnuita retorică reformistă avea nevoie și de
o platformă teoretică suficient de matură și coerentă elaborată care să confirme
legitimitatea reformării structurilor sociale. Nevoia unui echilibru social între atâtea
tendințe divergente care traversau secolul al XIX – lea, bulversat de „industrialism”
și opțiuni valorice exclusiviste, era obiectivă la scara societății, dar tot așa resimțită
și la nivelul subiectivității reflexive a intelectualității. De aceea, este eminamente
falsă ipoteza apariției sociologiei ca rezultat al „devotamentului” față de știință a unor
personalități. În replică, suntem convinși că ne aflăm în aria adevărului, în același
timp științific și logic (la scara evoluției ireversibile a societății umane) afirmând că
dacă A. Comte nu ar fi redactat proiectul epistemologic al sociologiei, această „fiică
spirituală a Franței” s-ar fi născut, poate, sub autoritatea altei paternități; Europa avea
nevoie de sociologie în aceeași măsură în care are nevoie comunitatea mondială de
sociologie ca principal instrument de diagnostic al controversabilelor transformări
care anticipează profilul societal și structural al mileniului al III-lea.
Page 2
 Prin urmare, sociologia nu putea să apară decât într-o societate interesată să se
organizeze pe baze raționale, să-și rezolve problemele prin mijloace non-represive,
prin cunoaștere. O societate preocupată de realizarea reformelor sociale, o societate
care se întreabă cum se poate organiza astfel încât să poată evita crizele, catastrofele
sociale, are nevoie de sociologie și creează condițiile apariției ei. Sociologia era
chemată să răspundă la aceste întrebări, să dea soluții pentru revenirea la ordine,
pentru redobândirea echilibrului social. Această opțiune a sociologiei pentru activism
social este sintetizată de A.Comte în celebra sa formulă ,,Savoir pour prevoir pour
pouvoir” (Cunoaște pentru a putea prezice).
Societatea capitalistă, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și
continuând cu secolul al XX-lea, a constituit un cadru extrem de prielnic dezvoltării
sociologiei. Dezvoltarea rapidă și maturizarea structurală a capitalismului a creat
numeroase și complexe probleme ce nu puteau fi soluționate automat de mecanismul
economiei de piață: sărăcia, urbanizarea, rata înaltă a delincvenței, integrarea
emigranților. Aceasta fiind situația, în secolul al XIX-lea, așa cum constata și Edward
Shils, dezvoltarea studiilor sociologice a manifestat o accentuată preferință pentru
săraci, marginalizați, emigranți, prostituate, femei părăsite, copii ilegitimi,
delincvenți și pentru soluționarea non-represivă a conflictelor sociale în scopul
creșterii gradului de integrare socială și îmbunătățire a condițiilor de viață a grupurilor
marginale. În anii 1930, prin perfecționarea sistemului economic și politic al societății
capitaliste, sociologia intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale prin contribuții aduse
de două din ramurile sale și anume, sociologia industrială (ale cărei studii urmăresc
creșterea eficienței întreprinderilor) și sociologia politică (care reușește o analiză
pertinentă a electoratului).
Specialiștii din domeniu susțin că factorii care au determinat evoluția ideilor
sociologice au fost:
1. revoluțiile politice: Marea Revoluție Franceză a generat un haos și fărădelege
în societate, problema centrală fiind problema organizării sociale și a noului
curs de dezvoltare socială;
2. reforma industrială și dezvoltarea capitalismului - a determinat trecerea de
la faza agrară la cea industrială a dezvoltării, au apărut noi clase/straturi, se
dezvoltă relațiile capitaliste care influențează puternic dinamica fenomenelor
sociale, determinând sărăcie, șomaj, exploatare etc.;
3. apariția ideilor socialiste: a contribuit la conturarea teoriilor sociologice
privind progresul social, factorii și principiile de asigurare a acestuia.
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
Socialismul a determinat revizuirea unor principii de dezvoltare socială,
contribuind la apariția teoriilor sociologice axate pe bunăstarea majorității;
4. urbanizarea: transformarea modului de viață, probleme de integrare,
delincvență, poluare etc.;
5. transformări religioase: idealuri religioase au fost transferate în domeniul
sociologic (analiza biografiilor sociologilor americani efectuată 1927 de către
L. Bernard și P. Becker a evidențiat că din 260 de sociologi analizați peste 70
au absolvit școli religioase sau au activat în cler);
6. progresul științific: dezvoltarea masivă a științelor naturii au influențat logica
dezvoltării sociologiei. Societatea fiind privită ca parte a naturii trebuia să fie
cercetată prin metode similare celor din cadrul științelor exacte, sociologia
fiind numită fizică socială. Apare statistica socială, se dezvoltă biologia etc.;
7. democratizarea și universalizarea drepturilor (feminism, minoritățile etnice
etc.).
Sociologia, ca obiect de studiu, pătrunde în universități relativ târziu. Ea apare mai
întâi ca direcție de specializare în cadrul unui departament de cercetare din cadrul
Universității din Chicago, în 1892. Predarea efectivă a disciplinei sociologie începe
în 1906, la Universitatea din Paris, universitate la care E. Durkheim devine profesor
din 1913. Prima catedră de sociologie ia ființă în 1906 la London School of
Economics (Anglia). Sociologia pătrunde în universitățile din Germania după primul
război mondial (fiind apoi suspendată de regimul nazist) și în țările scandinave, abia
după cel de al doilea război mondial.
În România interbelică, sub coordonarea lui Dimitrie Gusti, sociologia a fost
considerată ca „știință a națiunii”, chemată să realizeze un amplu program de reforme
sociale. Școala sociologică de la București (întemeiată de sociologul sus amintit) a
continuat și perfecționat cercetarea monografică tradițională, bucurându-se de un
mare prestigiu național și internațional.
Ca știință, sociologia este produsul unui lung șir de preocupări și a unui mare
număr de cercetători. Din multitudinea de contribuții, unele reprezintă repere
fundamentale atât prin prioritate, valoare și întindere, cât și prin actualitate.
1.2. Definirea Sociologiei
Într-un sens foarte general, termenul de sociologie este folosit pentru a desemna
știința socialului. Termenul de sociologie este de origine latină și este compus din
două rădăcini: socio și logos, socio însemnând soț, tovarăș, asociat și logos –
„cuvânt, știință, teorie”. După alți autori, termenul de sociologie provine de la
Page 3
termenii latini societas, socialis, sociabilis care se traduc prin termeni relativi identici
societate, social, sociabilitate. Prin urmare, am putea deduce numai din etimologia
cuvântului sociologie că, sociologia ar trebui să studieze:
• Societatea umană și legile dezvoltării ei;
• Procesele sociale, relațiile dintre oameni și instituțiile din orânduirea socială
existentă.
De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri în funcție de
nivelul de cunoaștere și de explicare a socialului.
Noțiunea de sociologie a fost introdusă de Auguste Comte (1798-1857), în anul
1832, în locul noțiunii de fizică socială, lansată de el în anul 1822 în lucrarea Planul
lucrărilor necesare pentru reorganizarea societății. Comte folosește pentru prima
dată acest termen în lucrarea Curs de filozofie pozitivă, publicată în 1838. În această
lucrarea el a definit conceptul de sociologie ca fiind o „știință a societății”. În opinia
lui, sociologia este știința care cercetează componentele sistemului social pentru a
determina raporturile dintre acestea, modul de funcționare și legitățile după care ele
interacționează.
Max Weber a apreciat sociologia drept știința care studiază acțiunea socială.
George Gurtvich a considerat că „sociologia este știința fenomenelor sociale
totale, care are drept obiect studiul global al relațiilor sociale, societatea ca
integralitate de raporturi”.
Alain Touraine răspunzând la întrebarea „ce este sociologia?” afirmă că constă
în „studierea conduitelor unui actor identificat, individual sau colectiv, orientat spre
un alt actor, atunci când relațiile lor sunt definibile în raport cu niște norme sau valori
sociologice”.
Dimitrie Gusti a definit sociologia ca fiind „știința realităților sociale”. În
concepția lui Petre Andrei „sociologia studiază în mod obiectiv, în primul rând,
existența socială sub aspectul ei static-structural, și apoi sub aspectul dinamic -
funcțional al ei, arătând fazele și tipurile sociale realizate”.
Pentru Traian Herseni sociologia este știința societăților omenești, este o
disciplină ce se ocupă cu studiul vieții sociale, al fenomenelor de comunicare umană,
de conviețuire socială.
Dicționarul Le Petit Larousse definește sociologia ca fiind disciplina care
„studiază științific societățile omenești și faptele sociale”.
Cătălin Zamfirescu și Lazăr Vlăsceanu în Dicționarul de sociologie consideră
că „sociologia este o știință despre societate”.
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
Ca o concluzie la finalul acestor definiții am putea spune, la modul general, că
sociologia este:
 știința faptelor sociale (după Durkheim);
 știința fenomenelor sociale (după Gurvitch);
 știința realității sociale (după Gusti);
 știința societăților omenești (după Tr. Herseni).
Sociologia studiază viața socială a indivizilor, a grupurilor și a comunităților. Este
un demers îndrăzneț și de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este rezultatul
propriului nostru comportament ca ființe sociale. Scopul pe care și-l propune studiul
sociologic este extrem de larg, începând cu analiza întâlnirilor întâmplătoare dintre
diferiți indivizi pe stradă până la investigarea proceselor sociale globale.
Din succinta trecere în revistă a diferitelor definiții date sociologiei se desprind
elementele fundamentale privitoare la specificitatea sa ca disciplină științifică.
Rezultă din definițiile date că sociologia, ca știință, dispune de un obiect propriu
de cunoaștere și anume societatea. Numai că societatea este obiect de studiu nu doar
al sociologiei, ci și al multor alte științe sociale. Se naște în mod firesc întrebarea ce
anume conferă specificitate sociologiei? Se consideră că ceea ce deosebește
sociologia, în principal de toate celelalte științe sociale este perspectiva de abordare
a obiectului de cercetare comun, respectiv societatea. Sociologia este știința care
abordează societatea ca totalitate, ca întreg, studiind ansamblul faptelor, fenomenelor,
relațiilor și proceselor sociale.
1.3. Distincția între Sociologia spontană și Sociologia științifică
Sociologia pe care o practicăm fiecare din noi în viața de zi cu zi poartă numele
de sociologie spontană. Sursa acestei cunoașteri este simțul comun sau bunul simț.
Sociologia spontană, bazată pe simțul comun, are un caracter enciclopedic și este
foarte larg răspândită. Însă, sociologia spontană a simțului comun are câteva
lacune:
 cunoașterea spontană are un caracter pasional: fiecare om are anumite
interese, concepții, prejudecăți. Oamenii nu se mulțumesc numai să constate ce se
întâmplă în jurul lor, ci adoptă atitudini, interpretează și judecă realitatea, uneori
răstălmăcind-o sau falsificând-o;
 cunoașterea spontană are un caracter iluzoriu: în viața socială, oamenii se
iluzionează adesea, se amăgesc. Dacă în viața socială curentă, auto iluzia poate fi
acceptată în anumite limite, în activitatea științifică ea este total inacceptabilă;
Page 4
  cunoașterea spontană este contradictorie: oamenii oscilează între sentimentul
fatalității și al liberului arbitru. Atunci când își analizează succesele, consideră că
totul depinde de ei, iar dacă sunt confruntați cu eșecuri, ei invocă împrejurări
neprielnice, comploturi, vitregia sorții;
 cunoașterea spontană este limitată: individul sau chiar grupul are experiențe
de viață limitate, circumscrise mediului social în care trăiește. Despre ceea ce se
întâmplă în alte grupuri sau în alte societăți, individul nu află decât ocazional sau nu
știe nimic.
Este evident că indivizii nu reușesc să ofere în mod spontan o cunoaștere
științifică a societății. Dar grupurile sau societățile ar fi capabile de o asemenea
performanță? Cu atât mai mult, răspunsul este nu. Din contra, aflat în acțiuni de grup,
individul are o capacitate mai redusă de a gândi în mod obiectiv și coerent. Grupul
diminuează capacitatea critică a indivizilor și accentuează pasiunile și iluziile.
Conchidem că sociologia spontană nu ne oferă o cunoaștere adecvată a societății și
nu poate înlocui sociologia științifică.
Cunoașterea științifică se întemeiază pe trei principii:
 principiul realismului: constă în recunoașterea de către oamenii de știință că
există o lume reală, independentă de subiectul observator, că faptele observate sunt
reale și nu un produs al minții observatorului;
 principiul determinismului: constă în acceptarea principiului că raporturile
dintre lucruri nu sunt întâmplătoare, ci au un sens; raporturile sunt analizate în
termeni de cauză și efect;
 principiul cognoscibilității: constă în faptul că lumea exterioară poate fi
cunoscută prin observație obiectivă.
1.4. Obiectul de studiu al Sociologiei
Sociologia este o ramura a științelor sociale relativ recentă, a cărei recunoaștere
oficială și instituționalizare s-a făcut la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, revoluția
industrială a produs prin industrializare, profesionalizare și raționalitate științifică și
economică, schimbări sociale fără precedent concretizate, atât în apariția unor
fenomene sociale total necunoscute, precum migrația, aglomerarea, înstrăinarea și
depersonalizarea, cât și în intensificarea și extinderea la nivel de societate a
fenomenelor sociale cunoscute, precum sărăcia, exploatarea, devianța, prostituția,
divorțialitatea, nașterile ilegitime, criminalitatea și sinuciderea. Schimbările produse
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
au avut consecințe profunde asupra funcționalității societății și a vieții indivizilor,
situație ce a impus nevoia cunoașterii științifice - prin observație, descriere, explicație
și predicție - atât a fenomenelor respective, cât și a structurilor, instituțiilor și
grupurilor sociale care le-au determinat. Astfel a început să se constituie știința despre
societate, a sociologiei ca știință de sine stătătoare strâns legată de schimbările social-
economice profunde petrecute în societatea europeană, fiind un reflex teoretic al
acestora și o încercare de răspuns la problemele ridicate de aceste schimbări.
Auguste Comte (1798-1857) a conceput studierea societății dintr-o dublă
perspectivă: una statică, ca factor constitutiv și de stabilitate și una dinamică, ca factor
de progres și de schimbare. Interpretarea dată de Comte faptelor sociale a exprimat
mai mult o intenție epistemologică (teoria cunoașterii științifice – epistemologia) în
efortul său de a evidenția ansamblul legilor fundamentale care guvernează în social.
Herbert Spencer (1820-1903) a interpretat societatea ca un organism, apt în mod
sistematic de adaptare și de evoluție.
Emile Durkheim (1858-1917) a desemnat un obiect de cercetare precis al
sociologiei și anume faptele sociale. În studiul Regulile metodei sociologice (1894)
el a emis o formulă celebră: faptele sociale trebuie să fie tratate „ca lucruri” având un
interes intrinsec, autonom. Conform acestei înțelegeri societatea este un complex de
fapte sociale. Nici una din aceste fapte sociale nu este întâmplătoare și nu poate fi
explicată de sine stătător. Orice fapt social pentru a putea fi înțeles trebuie raportat la
totul în care se naște și privit paralel cu celelalte părți componente (fapte sociale) ale
acestui tot.
Contribuții importante la determinarea obiectului de studiu al sociologiei le-au
avut Max Weber , Karl Marx, Wilhelm Wundt, Talcott Parsons, Dimitrie Gusti etc.
Acești gânditori au mari merite în efortul făcut pentru:
 a se preciza cu claritate obiectul specific de studiu
 a se preciza raporturile cu alte discipline
 elaborarea unui sistem conceptual și a unei metodologii de investigație
proprii sociologiei;
-pentru că condițiile clasice de validare a unei științe sunt următoarele:
 existența unui domeniu propriu de studiat;
 deținerea unor metode specifice de investigare a obiectivului;
 descoperirea, formularea de către cercetători a legilor care guvernează
domeniul investigat.
Page 5
 Traian Rotariu sintetizează obiectul de studiu al sociologiei în câteva mari
aspecte sau părți:
 acțiuni sociale (munca, educația, propaganda politică);
 instituții sociale (școala, familia, biserica, partidele politice);
 grupurile sociale (de la microgrupuri până la cele cu dimensiunile cele mai
mari: clasele sociale, populația unei țări privită în ansamblul ei);
 fenomenele sociale diverse (mobilitatea socială, delicvența, sinuciderea).
Orice aspect al vieții sociale poate fi abordat din mai multe perspective:
a) de pe poziția științelor sociale specializate: economia, științele juridice,
pedagogia, etica etc;
b) de pe o poziție sociologică specializată, respectiv poziția sociologiilor
particulare sau de ramura, corespunzătoare unor subsisteme ale societății:
sociologia economica, sociologia juridică, sociologia educației, sociologia
moralei etc.
Misiunea sociologului este de a cerceta orice subsistem al socialului
(economia, justiția, educația, morala, politica, cultura etc) din punctul de
vedere al genezei, al alcătuirii și funcționării, al raporturilor cu celelalte
subsisteme, al tendințelor evolutive etc. Între știința socială particulară (ex.
economia politică) și sociologia de ramură aferentă (ex. sociologia
economiei) există deosebiri esențiale, însă cea mai importantă este aceea că:
prima privește fenomenul social făcând apel predominant la elementele
obiective care îi cauzează manifestarea (ex. economia politică insistă asupra
elementelor materie primă, mijloace de muncă, tehnologie etc.), în timp ce
sociologia de ramură aferentă (ex. sociologia economică) deplasează
accentul predominant pe factorii subiectivi ai acțiunii (în cazul din exemplu,
întreprinderea ca organizație socială, selecția personalului, problema
motivației și satisfacției în munca, raporturile membrilor echipei cu
conducătorii etc).
c) de pe poziția sistematică, integratoare sau poziția sociologiei generale.
Astfel, în timp ce sociologiile particulare realizează doar generalizări
„restrânse” și valabile pentru domeniul analizat, sociologia generală, pe baza
informațiilor preluate de la sociologia „bunului simț”, de la sociologiile de
ramură și de la celelalte științe despre societate, gândire, natura, își
elaborează teorii, modele, paradigme cu cel mai înalt grad de cuprindere în
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
generalitate, bazate pe dependențele multiple între părțile socialului, pe
constante și regularități.
Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii și
stabilității ei. Studiul realităților sociale arată că anumite procese, instituții și
fenomene sociale precum: familia, stratificarea socială, raporturile dintre
componentele societății, mecanismele de funcționare a societății au devenit obiect al
unor anumite discipline științifice numai după constituirea sociologiei ca știință, ex.:
sociologia familiei, sociologia comportamentului deviant, sociologia copilului,
sociologia rurală, sociologia puterii etc.
În mod concret obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul
colectivităților umane și al relațiilor interumane din cadrul acestora, precum și
comportamentul uman în interiorul grupurilor și comunităților umane.
1.5. Problematica Sociologiei
Problematica abordată de sociologie revendică participări interdisciplinare. O
schiță generală a obiectului sociologiei este prezentată de multe ori prin referință la
planurile principale ale analizei dimensiunilor sau componentelor vieții sociale. După
Alex Inkeles, sociolog american, problematicile principale în prezentarea sociologiei
sunt următoarele:
 cultura și societatea umană în perspectivă sociologică;
 unități primare ale vieții sociale (acte și relații sociale, persoana, grupurile,
comunități urbane și rurale, asociațiile și organizațiile, populația și societatea);
 instituțiile sociale fundamentale (familia și relațiile de rudenie, economia,
politica și dreptul, religia, educația și știința)
 procesele sociale fundamentale: diferențierea și stratificarea, cooperarea,
acomodarea, asimilarea, conflictele sociale, comunicarea și controlul social,
intrigarea socială
Cele patru manifestări menționate de D. Gusti ca problematică a sociologiei sunt:
1. Manifestarea economică: averea personală și a familiei, uneltele folosite,
bugetul de venituri și cheltuieli, unitățile comerciale și meșteșugărești
existente în comunitate etc.
2. Manifestarea juridică: raporturile sociale din sat, ideile țăranilor referitoare la
legi, obiceiul pământului, instituții juridice, tipurile de delicte mai des întâlnite
etc.
Page 6
 3. Manifestarea politică: existența grupărilor politice, ideile conducătorilor,
simțul civic, poziția față de activitatea politică etc.
4. Manifestarea spirituală: instituțiile de stimulare a activităților intelectuale
(școala, biblioteca, șezătorile culturale), gradul de frecventare a bisericii,
educația în familie, gustul pentru frumos etc.
H. Stahl, inspirat din concepția lui D. Gusti și din aceeași nevoie de organizare
și eficientizare a demersurilor sociologilor, elaborează o matrice cu probleme ale
sociologiei care cuprinde cinci capitole:
1. Natura fizică si umanizată: caracteristicile fizice ale mediului înconjurător,
zonele de munca, zonele rezidențiale etc.
2. Populația: caracteristicile bio-psihice, volumul, densitatea, structura de
distribuție pe variabile multiple, mobilitatea etc.
3. Viața economică: relații și activități productive, structura forței de muncă,
tipologia mijloacelor de muncă, sfera ocupațiilor etc.
4. Viața politică și juridică: formele de organizare politică, tradițiile politice si
juridice, formele de conducere etc.
5. Viața culturală: modelul și stilul cultural, gradul de realizare a cunoașterii,
valorile culturale vehiculate etc.
In Dictionnaire critique de la sociologie R. Boudon și Fr. Bourricaud grupează
problemele sociologiei în opt capitole mari dupa cum urmează:
1. Mari clase de fenomene sociale (conflict, ideologie, religie);
2. Tipuri și aspecte fundamentale ale organizării sociale (birocrație, capitalism,
partid);
3. Concepte majore proprii sociologiei (anomie, charisma);
4. Concepte de folosință curentă în sociologie și comune mai multor discipline
(structură, sistem);
5. Paradigme și teorii cu pretenții generalizatoare (culturalism, funcționalism,
structuralism);
6. Probleme teoretice majore (control social, putere);
7. Probleme epistemologice majore (obiectivitate, pozitivism, teorie);
8. Articole privitoare la principalii fondatori ai sociologiei (aportul lor teoretic,
metodologic și aprecierea relevanței lor actuale).
1.6. Funcțiile Sociologiei
Dubla natură a sociologiei, teoretico-empirică, permite perceperea corectă a
funcțiilor acesteia, care îi conferă un anumit loc între celelalte științe socioumaniste.
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
Sociologia este cunoscută, astăzi, „marelui public” prin unele funcții specifice, vizând
în același timp rolul ei practic aplicativ:
 Funcția critică: apărută în urma unor situații de criză, sociologia nu putea fi
decât critică, pentru a curma șirul de neajunsuri și neputințe. Obiectul criticii
echivalează cu fixarea unor alternative ale schimbării pozitive, în ultimă instanță – cu
instituirea ordinii sociale.
 Funcția explicativ-interpretativă: sociologia încearcă să surprindă condițiile
și cauzele fenomenelor sociale, să explice dimensiunile existente și repetabile ale
acestora, să formuleze legile sincroniei și ale diacroniei și să confere semnificație
unora din ele;
 Funcția de diagnoză socială: orice studiu sociologic asupra unei probleme
sau fenomen social urmărește să pună un diagnostic realității investigate, fără de care
nu pot fi formulate orientările, concluziile și propunerile practice. Sociologia
stabilește diagnozele – ca descrieri complexe ale stării prezente – aparținând unei
entități sociale sau unui sistem social prin raportare la anumite etaloane a principalilor
indicatori ai obiectului descris;
 Funcția predictivă: aceasta se conturează grație capacității sociologiei de a
cerceta fenomenele și procesele sociale nu doar în sensul cunoașterii, înțelegerii și
explicării lor, ci și pentru formularea unor previziuni, prognoze referitoare la
evoluțiile lor;
 Funcția aplicativ-constructivistă: se manifestă prin însușirea acestei
discipline științifice de a avea un statut activ și implicat, o vocație transformatoare și
constructivistă. Studiile concrete contribuie la realizarea unor modificări benefice în
structurile sociale. Oferind soluții și modalități concrete de diminuare sau îndreptare
a unor fenomene disfuncționale, sociologia deschide o cale fertilă de raportare a
conținutului ei teoretico-empiric la nevoile societății.
1.7. Locul Sociologiei în științele socioumane
Există mai multe tipuri de clasificări ale științelor socioumane în care este
cuprinsă și sociologia. Menționăm câteva dintre acestea:
 Clasificarea în cadrul căreia sociologia are un loc preferențial în raport cu
alte științe socioumaniste (în taxonomiile lui Comte, Xenopol, Herseni)
 Clasificarea ce poziționează sociologia pe două locuri - ca știință a totalității
și ca știință a diferitelor părți ale socialului. (ex. Duverger se referă la clasificarea
Page 7
științelor sociale pe verticală – în cadrul aceluiași grup, și orizontală – urmărind
diverse categorii de grupuri sociale)
 Clasificarea în care sociologia deține un loc obișnuit. În literatura de
specialitate se folosesc trei denumiri principale pentru a exprima anumite grupuri de
științe despre societate și om în care apare și sociologia. Aceste grupuri sunt științele
sociale (antropologia, economia, psihologia socială, sociologia), disciplinele
umaniste (filosofia, teologia, istoria, literatura, arta, muzica) și științele
comportamentale (sociologia, antropologia, psihologia).
1.8. Raporturile Sociologiei cu alte științe socioumane.
Specificul unei științe, în general, este dat de următoarele elemente:
 obiectul de cercetare;
 aria tematică și aparatul conceptual;
 perspectiva de abordare a obiectului de studiu;
 metodele de investigație;
 finalitatea cercetării științifice.
Întrucât obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de mare diversitate și
complexitate, s-a conturat prin diferențierea și aprofundarea investigației științifice,
un sistem de discipline sociologice. Numărul acestor discipline sociologice se apropie
de 100, dintre care enumerăm: sociologia culturii, sociologia politică, sociologia
civilizațiilor, sociologia economică, sociologia cunoașterii, sociologia familiei,
sociologia devianței, sociologia comunităților, sociologia morală, sociologia juridică,
sociologia limbii, sociologia artei, sociologia literaturii, sociologia educației,
sociologia muncii etc. Numărul impresionant al ramurilor sociologiei scoate în relief
două aspecte importante privitoare la statutul acesteia ca știință. Un prim aspect are
în vedere procesul de delimitare continuu, tot mai precis și nuanțat al obiectului de
studiu al sociologiei. Celălalt aspect pune în evidență capacitatea sociologiei de a
evolua ca știință a socialului, de a se adapta la condițiile sociale concrete și de a
încerca să răspundă provocărilor agenților sociali și cerințelor realității sociale.
Sociologia, ca știință socială, are drept obiect de studiu societatea omenească.
După cum s-a arătat mai sus, specific pentru sociologie este faptul că ea abordează
societatea ca un întreg, ca ansamblu integral și coerent de elemente componente, ca
totalitate a diversității și simultaneității interacțiunilor care au loc în interiorul său.
Sociologia este știința ansamblului de fapte, fenomene, relații și procese sociale, de
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
unități și grupuri sociale, de contradicții, mișcări și lupte sociale, a structurii,
organizării, funcționării și dinamicii societății ca întreg.
Delimitarea sociologiei de celelalte științe socio-umane se reflectă nu numai în
modul de abordare a obiectului de studiu, ci și în problematica specifică. Sociologia
studiază realitatea socială dincolo de modul cum se exprimă ea în aspectele
particulare. Finalitatea sociologiei stă în explicarea și înțelegerea structurii și
funcționării realității sociale. Ea urmărește cunoașterea științifică a societății globale.
Sociologia caută răspuns la o chestiune esențială, și anume relația dintre individ și
societate sub toate aspectele ei.
Din această perspectivă este oportună analiza raporturilor sociologice cu celelalte
științe socioumane.
Psihologia - știința care se ocupă cu studiul comportamentului individual și a
personalității prin proprietăți cum sunt: atitudini, necesități, sentimente, precum și
prin procese ca: învățare, percepție etc.
Psihologia socială este strâns legată de sociologie. Ea studiază interacțiunile
comportamentelor individuale și de grup, stările și procesele psihice colective,
personalitatea sub raportul condiționării socio-culturale. Psihologia socială studiază
psihicul individului în procesele de grup, iar sociologia abordează colectivitățile
sociale din perspectiva relațiilor sociale, a structurilor, interacțiunilor și organizării
din societate.
Antropologia – este știința care studiază omul ca individ, grup și specie din
perspectiva biologică și socială.
Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea omului.
Antropologia culturală studiază comportamentul uman în contextul normelor și
valorilor recunoscute de societate la un moment dat. Între sociologie și antropologia
culturală sunt mici diferențe: prima studiază societățile contemporane în timp ce a
doua studiază societățile arhaice.
Științele economice - studiază producția, repartiția, schimbul și consumul
bunurilor și serviciilor și acordă o mică importanță interacțiunii dintre oameni sau
structurile sociale din sfera economică. Pentru sociologie, economia este mediul de
producere a unor relații sociale, de afirmare a omului ca forță de muncă în anumite
contexte sociale.
Științele politice - se ocupă de studiul organizării politice a societății, modul de
guvernare, comportamentul politic, structurile de putere, mișcările politice,
participarea politică etc.
Page 8