CURS 1: INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE: Goodman N. Introducere în sociologie. Bucureşti. 1999.

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI - 4 ORE Ionescu I.,Stan D. Elemente de sociologie. Vol. I. Iaşi: Editura Universităţii „Al.I. Cuza”.
1999.
Obiectivele cursului Unităţi de conţinut Mihăilescu I. Sociologie generală. Bucureşti: Editura Univeristăţii din Bucureşti. 2000.
- să descrie principalele particularităţi ale • Constituirea sociologiei ca ştiinţă: Mihu Achim. Introducere în sociologie. Cluj-Napoca: Editura Dacia. 1982.
gândirii sociale antice; gândirea socială (protosociologia), Otovescu D. Probleme fundamentale ale sociale. Craiova: Scrisul Românesc. 1997.
- să identifice evoluţia ideilor sociale în epoca sociologia modernă şi sociologia Rotariu T., Iluţ P. Sociologie. Cluj-Napoca: Editura Mesagerul. 1996.
evului mediu; contemporană. Szczepanski J. Noţiuni elementare de sociologie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. 1972.
- să relateze evenimentele care au determinat • Noţiunea de sociologie şi definirea ei în Teodorescu G. Sociologia mirabilis. Iaşi: Editura Fundaţiei AXIS. 2003
apariţia şi constituirea sociologiei ca ştiinţă; concepţia lui A.Comte, H.Spencer,
Vlăsceanu L.(coord.) Sociologie. Iaşi: Polirom. 2011.
- să determine contribuţia lui A.Comte în E.Durkheim, M.Weber, K. Marx,
dezvoltarea ştiinţei sociologice; T.Parsons, D.Gusti, T.Herseni etc.
- să descrie principalele evenimente care au • Cunoaşterea comună şi cunoaşterea 1.1. Constituirea sociologiei ca ştiinţă.
contribuit la constituirea sociologiei ca ştiinţifică: principii şi lacune. Raportul Deşi nu există un acord unanim în ce priveşte perioada constituirii sociologiei
ştiinţă; dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ca ştiinţă a societăţii, cei mai importanţi istorici ai sociologiei consideră că aceasta
- să definească sociologia ca ştiinţă în funcţie ştiinţifică.
de criteriile de validare a unei ştiinţe; • Obiectivitate şi subiectivitate în s-a născut odată cu maturizarea societăţii capitaliste, în a doua jumătate a secolului
- să determine obiectul de studiu al cunoaşterea sociologică, neutralitatea al XIX-lea.
sociologiei ddintingându-l de cel al sociologică. Originea gândirii sociologice se poate extinde până la filosofia socială a
psihologiei şi al psihosociologiei; • Obiectul de studiu şi temele majore ale antichităţii. Normări ale vieţii omului în colectivitate se regăsesc în Codul lui
- să cunoască problematica de studiu a sociologiei după A.Inkeles, D.Gusti, T.
sociologie delimitându-o de a celorlalte Herseni. Hammurapi din Babilon, Legile lui Manu din India, în prescrierile Vechiului
discipline sociale; • Funcţiile sociologiei: critică, explicativ- Testament. Aceste norme aveau rolul de a ordona viaţa socială, dând relaţiilor dintre
- să compare specificul sociologiei spontane interpretativă, diagnoză, predictivă şi indivizi, indivizi şi instituţii, dintre grupurile de indivizi, o direcţie prestabilită,
şi ştiinţifice; constructiv-aplicativă.
reglatoare. Aristotel, Platon sau Ibn Kaldhun pot fi astfel consideraţi „adevăraţii”
- să analizeze raportul sociologiei cu celelalte • Locul sociologiei în cadrul ştiinţelor
ştiinţe socio-umane; sociale: ştiinţe sociale, ştiinţe umane, întemeietori ai sociologiei.
- să valideze locul sociologiei în sistemul ştiinţe comportamentaliste. Meditaţia despre societate este caracteristică secolului al XVIII-lea şi prima
ştiinţelor socio-umane; • Abordarea realităţilor sociale din jumătate a secolului al XIX-lea şi se regăseşte în scrierile teoretice ale unor filosofi,
- să explice funcţiile sociologiei în baza unui perspectiva ştiinţelor sociale specializate,
exemplu concret; de pe poziţia sociologică specializată, de
istorici, teologi ori reprezentanţi ai unor ştiinţe ale naturii. Deosebit de interesante
- să analizeze problemele sociale din pe poziţia sociologiei generale. „meditaţii despre societate” sunt prezente în cercetările lui Francis Bacon, ale lui
perspectiva ştiinţei specializate, a • Ramurile sociologiei. Interferenţa cu alte René Dèscartes, Thomas Hobbes, Jean Jacques Roussseau, în operele Montesquieu
sociologiei ramurale şi a sociologiei discipline. şi chiar Saint Simon (Franţa), alături de D.Hume şi mai ales A.Ferguson şi A.Smith
generale;
(Marea Britanie) şi N.Machiavelli (Italia).
Constituirea sociologiei ca ştiinţă autonomă despre realitatea socială a depins
BIBLIOGRAFIE:
Andrei P. Sociologia generală. Iaşi: Polirom.1997.
de existenţa unor condiţii epistemologice şi social-structurale.
Bădina O. Întroducere în sociologie. Cimişlia. 1993. Premise epistemologice. Apariţia sociologiei ca ştiinţă a fost pregătită de
Boudon R. (coord.) Tratat de sociologie. Bucureşti: Humanitas. 1997. dezvoltarea cercetării experimentale din domeniul ştiinţelor exacte (fizică, chimie,
Boudon R. Texte sociologice alese. Bucureşti: Humanitas. 1990. biologie). Acestea au deprins spiritul cu analiza obiectivă şi controlul faptelor şi au
Bulgaru M.(coord.) Sociologie generală.Manual, Vol. I.Chişinău: CEP USM. 2003. determinat atitudinea ştiinţifică a cercetătorului.
Giddens A. Sociologie. Bucuresti: Editura Bic All. 2000.

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală

Page 1
 Dezvoltarea ştiinţelor naturii a generat constituirea unui model exemplar de
ştiinţă, ale cărui presupoziţii fundamentale erau:
 obiectul ştiinţei îl constituie faptele reale din domeniul cercetării;
 ştiinţa urmăreşte să descopere legile care guvernează apariţia şi dinamica
fenomenelor;
 ştiinţa trebuie să aibă o funcţie descriptiv-explicativă;
 ştiinţa trebuie să fie compusă, atât din teorie cu funcţie explicativ-
predictivă, cât şi din metodologii de descriere şi de prelucrare a faptelor, de
construire a teoriilor şi testare a acestora.
Prin urmare, momentul în care a început aplicarea pe scară largă a metodelor de
cercetare ştiinţifică utilizate de ştiinţele naturii, la analiza fenomenelor sociale
marchează constituirea sociologiei ca ştiinţă. Încă o condiţie epistemologică s-a
dovedit a fi necesară pentru întemeierea ştiinţifică a sociologiei şi anume eliberarea
ei de modelul filosofic-speculativ de a aborda realitatea. Socialul era tratat ca o
simplă obiectivare, mai mult sau mai puţin distorsionată a ideilor, concepţiilor,
prejudecăţilor indivizilor. Era necesară abordarea lui dintr-o altă perspectivă, ca fapt
social, cu existenţă autonomă, obiectivă, guvernată de legi obiective. Cel care a
formulat un astfel de proiect, aşa cum am văzut, a fost A. Comte (1838). Noua
ştiinţă trebuie să se bazeze pe observaţii, să subordoneze teoria ştiinţifică, faptelor.
Fenomenele sociale trebuiau explicate prin ele însele, prin interdependenţa lor
obiectivă nu făcându-se apel la conştiinţa autorilor lor. Cel care a răspuns acestei
exigenţe a fost E. Durkheim.
Cu alte cuvinte, putem spune că sociologia, spre deosebire de filosofie, a fost
interesată, încă de la începuturile ei nu de cum ar trebui să fie realitatea, ci de cum
este ea în mod efectiv. Sociologia s-a eliberat de modul tradiţional, normativ-
speculativ de abordare a realităţii, propunând o abordare descriptiv-explicativă a
acesteia. Dezvoltarea modelului de ştiinţă în sociologie a inversat raportul normativ-
explicativ, ducând în cele din urmă la discreditarea metafizicii, a discursului său
prea vag şi a problematicii sale prea vaste.
2.Premisele social-structurale. Sociologia apare şi ca reacţie la transformările
majore generate de luptele pentru echitate socială şi nouă ordine socială bazată pe
umanism şi libertate. Problemele sociale multiple pe de o parte şi impunerea unui
curs nou de dezvoltare socială au determinat apariţia unei ştiinţe sociale care să se
preocupe de direcţionarea şi realizarea progresului social.
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
Apariţia sociologiei a impus o nouă viziune asupra societăţii şi fenomenelor
sociale care s-a fundamentat pe:
 abordarea societăţii ca un tot unitar, cu anumite legi specifice de dezvoltare
şi funcţionare;
 distanţarea de abordările metafizice, abstracte ale realităţii şi concentrarea
asupra realităţii concrete;
 evidenţierea şi dezvoltarea metodelor sociologice concrete de cunoaştere a
realităţii empirice.
Contextul social are o anumită semnificaţie îndeosebi în ceea ce priveşte
„vocaţia” iniţială care i-a fost arondată sociologiei.
Constituindu-se ca ştiinţă în spaţiul socio-cultural al Franţei, este firesc să
relevăm câteva repere ale transformărilor social-politice cu impact asupra
mentalului colectiv şi asupra mişcării de idei anterioare lui A. Comte, Ctitorul
unanim acceptat al fundamentelor sociologiei, căreia i-a atribuit acest nume
individualizând-o în contextul ştiinţelor existente în vremea sa. Bineînţeles, nu se
poate face abstracţie de faptul că Franţa cumula, pe atunci, prerogativele unui
adevărat „laborator” al transformărilor pentru întreaga Europă. Remarcăm, în acest
context, faptul că aplicarea în practică a rezultatelor primei revoluţii ştiinţifico-
tehnice a antrenat o modificare a rangului de prestigiu a celor două clase social
rivale: nobilimea feudală, deţinătoare a tuturor pârghiilor puterii, dar în declin
economic ireversibil, şi burghezia, noua clasă socială în irezistibila ascensiune
economică, dar nedeţinând, încă, nici o poziţie în eşalonul puterii. Aspiraţia,
nedisimulată, a burgheziei, de a modifica raportul de forţe, dincolo de obişnuita
retorică reformistă avea nevoie şi de o platformă teoretică suficient de matură şi
coerentă elaborată care să confirme legitimitatea reformării structurilor sociale.
Nevoia unui echilibru social între atâtea tendinţe divergente care traversau secolul al
XIX – lea, bulversat de „industrialism” şi opţiuni valorice exclusiviste, era obiectivă
la scara societăţii, dar tot aşa resimţită şi la nivelul subiectivităţii reflexive a
intelectualităţii. De aceea, este eminamente falsă ipoteza apariţiei sociologiei ca
rezultat al „devotamentului” faţă de ştiinţă a unor personalităţi. În replică, suntem
convinşi că ne aflăm în aria adevărului, în acelaşi timp ştiinţific şi logic (la scara
evoluţiei ireversibile a societăţii umane) afirmând că dacă A. Comte nu ar fi redactat
proiectul epistemologic al sociologiei, această „fiică spirituală a Franţei” s-ar fi
născut, poate, sub autoritatea altei paternităţi; Europa avea nevoie de sociologie în
aceeaşi măsură în care are nevoie comunitatea mondială de sociologie ca principal
Page 2
instrument de diagnostic al controversabilelor transformări care anticipează profilul
societal şi structural al mileniului al III-lea.
Prin urmare, sociologia nu putea să apară decât într-o societate interesată să se
organizeze pe baze raţionale, să-şi rezolve problemele prin mijloace non-represive,
prin cunoaştere. O societate preocupată de realizarea reformelor sociale, o societate
care se întreabă cum se poate organiza astfel încât să poată evita crizele, catastrofele
sociale, are nevoie de sociologie şi creează condiţiile apariţiei ei. Sociologia era
chemată să răspundă la aceste întrebări, să dea soluţii pentru revenirea la ordine,
pentru redobândirea echilibrului social. Această opţiune a sociologiei pentru
activism social este sintetizată de A.Comte în celebra sa formulă ,,Savoir pour
prevoir pour pouvoir”.
Societatea capitalistă, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi
continuând cu secolul al XX-lea, a constituit un cadru extrem de prielnic dezvoltării
sociologiei. Dezvoltarea rapidă şi maturizarea structurală a capitalismului a creat
numeroase şi complexe probleme ce nu puteau fi soluţionate automat de
mecanismul economiei de piaţă: sărăcia, urbanizarea, rata înaltă a delincvenţei,
integrarea emigranţilor. Aceasta fiind situaţia, în secolul al XIX-lea, aşa cum
constata şi Edward Shils, dezvoltarea studiilor sociologie au manifestat o accentuată
preferinţă pentru săraci, marginalizaţi, emigranţi, prostituate, femei părăsite, copii
ilegitimi, delincvenţi şi pentru soluţionarea non-represivă a conflictelor sociale în
scopul creşterii gradului de integrare socială şi îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă a
grupurilor marginale. În anii 1930, prin perfecţionarea sistemului economic şi
politic al societăţii capitaliste, sociologia intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale
prin contribuţii aduse de două din ramurile sale şi anume, sociologia industrială (ale
cărei studii urmăresc creşterea eficienţei întreprinderilor) şi sociologia politică (care
reuşeşte o analiză pertinentă a electoratului).
Specialiştii din domeniu susţin că factorii care au determinat evoluţia ideilor
sociologice au fost:
1. revoluţiile politice: Marea Revoluţie Franceză a generat un haos şi
fărădelege în societate, problema centrală fiind problema organizării sociale
şi a noului curs de dezvoltare socială;
2. reforma industrială şi dezvoltarea capitalismului - a determinat trecerea de
la faza agrară la cea industrială a dezvoltării, au apărut noi clase/straturi, se
dezvoltă relaţiile capitaliste care influenţează puternic dinamica
fenomenelor sociale, determinând sărăcie, şomaj, exploatare etc.;
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
3. apariţia idelilor socialiste: a contribuit la conturarea teoriilor sociologice
privind progresul social, factorii şi principiile de asigurare a acestuia.
Socialismul a determinat revizuirea unor principii de dezvoltare socială,
contribuind la apariţia teoriilor socilogice axate pe bunăstarea majorităţii;
4. urbanizarea: transformarea modului de viaţă, probleme de integrare,
delincvenţă, poluare etc.;
5. transformări religioase: idealuri religioase au fost transferate în domeniul
sociologic (analiza biografiilor sociologilor americani efectuată 1927 de
către L.Bernard şi P. Becker a evidenţiat că din 260 de sociologi analizaţi
peste 70 au absolvit şcoli religioase sau au activat în cler);
6. progresul ştiinţific: dezvoltarea masivă a ştiinţelor naturii au influenţat
logica dezvoltării sociologiei. Societatea fiind privită ca parte a naturii
trebuia să fie cercetată prin metode similare celor din cadrul ştiinţelor
exacte, sociologia fiind numită fizică socială. Apare statistica socială, se
dezvoltă biologia etc.;
7. democratizarea şi universalizarea drepturilor (feminism, minorităţile etnice
etc.).
Sociologia, ca obiect de studiu, pătrunde în universităţi relativ târziu. Ea apare
mai întâi ca direcţie de specializare în cadrul unui departament de cercetare din
cadrul Universităţii din Chicago, în 1892. Predarea efectivă a disciplinei sociologie
începe în 1906, la Universitatea din Paris, universitate la care E. Durkheim devine
profesor din 1913. Prima catedră de sociologie ia fiinţă în 1906 la London School of
Economics (Anglia). Sociologia pătrunde în universităţile din Germania după
primul război mondial (fiind apoi suspendată de regimul nazist) şi în ţările
scandinave, abia după cel de al doilea război mondial.
În România interbelică, sub coordonarea lui Dimitrie Gusti, sociologia a fost
considerată ca „ştiinţă a naţiunii”, chemată să realizeze un amplu program de
reforme sociale. Şcoala sociologică de la Bucureşti (întemeiată de sociologul sus
amintit) a continuat şi perfecţionat cercetarea monografică tradiţională, bucurându-
se de un mare prestigiu naţional şi internaţional.
Ca ştiinţă, sociologia este produsul unui lung şir de preocupări şi a unui mare
număr de cercetători. Din multitudinea de contribuţii, unele reprezintă repere
fundamentale atât prin prioritate, valoare şi întindere, cât şi prin actualitate.
Page 3
 1.2. Definirea Sociologiei
Într-un sens foarte general, termenul de sociologie este folosit pentru a desemna
ştiinţa socialului.Termenul de sociologie este de origine latină şi este compus din
două rădăcini: socio şi logos, socio însemnând soţ, tovarăş, asociat şi logos –
„cuvânt, ştiinţă, teorie”. După alţi autori, termenul de sociologie provine de la
termenii latini societas, socialis, sociabilis care se traduc prin termeni relativi
identici societate, social, sociabilitate. Prin urmare, am putea deduce numai din
etimologia cuvântului sociologie că, sociologia ar trebui să studieze:
• Societatea umană şi legile dezvoltării ei;
• Procesele sociale, relaţiile dintre oameni şi instituţiile din orânduirea socială
existentă.
De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri în funcţie de
nivelul de cunoaştere şi de explicare a socialului.
Noţiunea de sociologie a fost introdusă de Auguste Comte (1798-1857), în anul
1832, în locul noţiunii de fizică socială, lansată de el în anul 1822 în lucrarea Planul
lucrărilor necesare pentru reorganizarea societăţii. Comte foloseşte pentru prima
dată acest termen în lucrarea Curs de filozofie pozitivă, publicată în 1838. În această
lucrarea el a definit conceptul de sociologie ca fiind o „ştiinţă a societăţii”. În opinia
lui, sociologia este ştiinţa care cercetează componentele sistemului social pentru a
determina raporturile dintre acestea, modul de funcţionare şi legităţile după care ele
interacţionează.
Max Weber a apreciat sociologia drept ştiinţa care studiază acţiunea socială.
George Gurtvich a considerat că „sociologia este ştiinţa fenomenelor sociale
totale, care are drept obiect studiul global al relaţiilor sociale, societatea ca
integralitate de raporturi”.
Alain Touraine răspunzând la întrebarea „ce este sociologia?” afirmă că constă
în „studierea conduitelor unui actor identificat, individual sal colectiv, orientat spre
un alt actor, atunci când relaţiile lor sunt definibie în raport cu nişte norme sau
valori sociologice”.
Dimitrie Gusti a definit sociologia ca fiind „ştiinţa realităţilor sociale”. În
concepţia lui Petre Andrei „sociologia studiază în mod obiectiv, în primul rând,
existenţa socială sub aspectul ei static-structural, şi apoi sub aspectul dinamic -
funcţional al ei, arătând fazele şi tipurile sociale realizate”.
Pentru Traian Herseni sociologia este ştiinţa societăţilor omeneşti, este o
disciplină ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al fenomenelor de comunicare
umană, de convieţuire socială.
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
Dicţionarul Le Petit Larousse defineşte sociologia ca fiind disciplina care
„studiază ştiinţific societăţile omeneşti şi faptele sociale”.
Cătălin Zamfirescu şi Lazăr Vlăsceanu în Dicţionarul de sociologie
consideră că „sociologia este o ştiinţă despre societate”.
Ca o conluzie la finalul acestor definiţii am putea spune, la modul general, că
sociologia este:
 ştiinţa faptelor sociale (după Durkheim);
 ştiinţa fenomenelor sociale (după Gurvitch);
 ştiinţa realităţii sociale (după Gusti);
 ştiinţa societăţilor omeneşti (după Tr. Herseni).
Sociologia studiază viaţa socială a indivizilor, a grupurilor şi a comunităţilor.
Este un demers îndrăzneţ şi de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este
rezultatul propriului nostru comportament ca fiinţe sociale. Scopul pe care şi-l
propune studiul sociologic este extrem de larg, începând cu analiza întâlnirilor
întâmplătoare dintre diferiţi indivizi pe stradă până la investigarea proceselor sociale
globale.
Din succinta trecere în revistă a diferitelor definiţii date sociologiei se desprind
elementele fundamentale privitoare la specificitatea sa ca disciplină ştiinţifică.
Rezultă din definiţiile date că sociologia, ca ştiinţă, dispune de un obiect propriu
de cunoaştere şi anume societatea. Numai că societatea este obiect de studiu nu doar
al sociologiei, ci şi al multor alte ştiinţe sociale. Se naşte în mod firesc întrebarea ce
anume conferă specificitate sociologiei? Se consideră că ceea ce deosebeşte
sociologia, în principal de toate celelalte ştiinţe sociale este perspectiva de abordare
a obiectului de cercetare comun, respectiv societatea. Sociologia este ştiinţa care
abordează societatea ca totalitate, ca întreg, studiind ansamblul faptelor,
fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale.
1.3. Distincţia între Sociologia spontană şi Sociologia ştiinţifică
Sociologia pe care o practicăm fiecare din noi în viaţa de zi cu zi poartă numele
de sociologie spontană. Sursa acestei cunoaşteri este simţul comun sau bunul simţ.
Sociologia spontană, bazată pe simţul comun, are un caracter enciclopedic şi este
foarte larg răspândită. Însă, sociologia spontană a simţului comun are câteva
lacune:
 cunoaşterea spontană are un caracter pasional: fiecare om are anumite
interese, concepţii, prejudecăţi. Oamenii nu se mulţumesc numai să constate ce se
Page 4
întâmplă în jurul lor, ci adoptă atitudini, interpretează şi judecă realitatea, uneori
răstălmăcindu-o sau falsificându-o;
 cunoaşterea spontană are un caracter iluzoriu: în viaţa socială, oamenii se
iluzionează adesea, se amăgesc. Dacă în viaţa socială curentă, autoiluzia poate fi
acceptată în anumite limite, în activitatea ştiinţifică ea este total inacceptabilă;
 cunoaşterea spontană este contradictorie: oamenii oscilează între
sentimentul fatalităţii şi al liberului arbitru. Atunci când îşi analizează succesele,
consideră că totul depinde de ei, iar dacă sunt confruntaţi cu eşecuri, ei invocă
împrejurări neprielnice, comploturi, vitregia sorţii;
 cunoaşterea spontată este limitată: individul sau chiar grupul are experienţe
de viaţă limitate, circumscrise mediului social în care trăieşte. Despre ceea ce se
întâmplă în alte grupuri sau în alte societăţi, individul nu află decât ocazional sau nu
ştie nimic.
Este evident că indivizii nu reuşesc să ofere în mod spontan o cunoaştere
ştiinţifică a societăţii. Dar grupurile sau societăţile ar fi capabile de o asemenea
performanţă? Cu atât mai mult, răspunsul este nu. Din contra, aflat în acţiuni de
grup, individul are o capacitate mai redusă de a gândi în mod obiectiv şi coerent.
Grupul diminuează capacitatea critică a indivizilor şi accentuează pasiunile şi
iluziile. Conchidem că sociologia spontană nu ne oferă o cunoaştere adecvată a
societăţii şi nu poate înlocui sociologia ştiinţifică.
Cunoaşterea ştiinţifică se întemeiază pe trei principii:
 principiul realismului: constă în recunoaşterea de către oamenii de ştiinţă că
există o lume reală, independentă de subiectul observator, că faptele observate sunt
reale şi nu un produs al minţii observatorului;
 principiul determinismului: constă în acceptarea principiului că raporturile
dintre lucruri nu sunt întâmplătoare, ci au un sens; raporturile sunt analizate în
termeni de cauză şi efect;
 principiul cognoscibilităţii: constă în faptul că lumea exterioară poate fi
cunoscută prin observaţie obiectivă.
1.4. Obiectul de studiu al Sociologiei
Sociologia este o ramura a ştiinţelor sociale relativ recentă, a cărei recunoaştere
oficială şi instituţionalizare s-a făcut la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, revoluţia
industrială a produs prin industrializare, profesionalizare şi raţionalitate ştiinţifică şi
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
economică, schimbări sociale fără precedent concretizate, atât în apariţia unor
fenomene sociale total necunoscute, precum migraţia, aglomerarea, înstrăinarea şi
depersonalizarea, cât şi în intensificarea şi extinderea la nivel de societate a
fenomenelor sociale cunoscute, precum sărăcia, exploatarea, devianţa, prostituţia,
divorţialitatea, naşterile ilegitime, criminalitatea şi sinuciderea. Schimbările produse
au avut consecinţe profunde asupra funcţionalităţii societăţii şi a vieţii indivizilor,
situaţie ce a impus nevoia cunoaşterii ştiinţifice - prin observaţie, descriere,
explicaţie şi predicţie - atât a fenomenelor respective, cât şi a structurilor,
instituţiilor şi grupurilor sociale care le-au determinat. Astfel a început să se
constituie ştiinţa despre societate, a sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare strâns
legată de schimbările social-economice profunde petrecute în societatea europeană,
fiind un reflex teoretic al acestora şi o încercare de răspuns la problemele ridicate de
aceste schimbări.
Auguste Comte (1798-1857) a conceput studierea societăţii dintr-o dublă
perspectivă: una statică, ca factor constitutiv şi de stabilitate şi una dinamică, ca
factor de progres şi de schimbare. Interpretarea dată de Comte faptelor sociale a
exprimat mai mult o intenţie epistemologică (teoria cunoaşterii ştiinţifice –
epistemologia) în efortul său de a evidenţia ansamblul legilor fundamentale care
guvernează în social.
Herbert Spencer (1820-1903) a interpretat societatea ca un organism, apt în
mod sistematic de adaptare şi de evoluţie.
Emile Durkheim (1858-1917) a desemnat un obiect de cercetare precis al
sociologiei şi anume faptele sociale. În studiul Regulile metodei sociologice (1894)
el a emis o formulă celebră: faptele sociale trebuie să fie tratate „ca lucruri” având
un interes intrinsec, autonom. Conform acestei înţelegeri societatea este un complex
de fapte sociale. Nici una din aceste fapte sociale nu este întâmplătoare şi nu poate
fi explicată de sine stătător. Orice fapt social pentru a putea fi înţeles trebuie
raportat la totul în care se naşte şi privit paralel cu celelalte părţi componente (fapte
sociale) ale acestui tot.
Contribuţii importante la determinarea obiectului de studiu al sociologiei le-au
avut Max Weber , Karl Marx, Wilhelm Wundt, Talcott Parsons, Dimitrie Gusti etc.
Aceşti gânditori au mari merite în efortul făcut pentru:
 a se preciza cu claritate obiectul specific de studiu
 a se preciza raporturile cu alte discipline
Page 5
  elaborarea unui sistem conceptual şi a unei metodologii de investigaţie
proprii sociologiei;
-pentru că condiţiile clasice de validare a unei ştiinţe sunt următoarele:
 existenţa unui domeniu propriu de studiat;
 deţinerea unor metode specifice de investigare a obiectivului;
 descoperirea, formularea de către cercetători a legilor care guvernează
domeniul investigat.
Traian Rotariu sintetizează obiectul de studiu al sociologiei în câteva mari
aspecte sau părţi:
 acţiuni sociale (munca, educaţia, propaganda politică);
 instituţii sociale (şcoala, familia, biserica, partidele politice);
 grupurile sociale (de la microgrupuri până la cele cu dimensiunile cele mai
mari: clasele sociale, populaţia unei ţări privită în ansamblul ei);
 fenomenele sociale diverse (mobilitatea socială, delicvenţa, sinuciderea).
Orice aspect al vieţii sociale poate fi abordat din mai multe perspective:
a) de pe poziţia ştiinţelor sociale specializate: economia, ştiinţele juridice,
pedagogia, etica etc;
b) de pe o poziţie sociologică specializată, respectiv poziţia sociologiilor
particulare sau de ramura, corespunzatoare unor subsisteme ale societăţii:
sociologia economica, sociologia juridică, sociologia educaţiei, sociologia
moralei etc.
Misiunea sociologului este de a cerceta orice subsistem al socialului
(economia, justiţia, educaţia, morala, politica, cultura etc) din punctul de
vedere al genezei, al alcătuirii şi funcţionării, al raporturilor cu celelalte
subsisteme, al tendinţelor evolutive etc. Între ştiinţa socială particulară (ex.
economia politică) şi sociologia de ramură aferentă (ex. sociologia
economiei) există deosebiri esenţiale, însă cea mai importantă este aceea că:
prima priveşte fenomenul social făcând apel predominant la elementele
obiective care îi cauzează manifestarea (ex. economia politică insistă asupra
elementelor materie primă, mijloace de muncă, tehnologie etc.), în timp ce
sociologia de ramură aferentă (ex. sociologia economică) deplasează
accentul predominant pe factorii subiectivi ai acţiunii (în cazul din
exemplu, întreprinderea ca organizaţie socială, selecţia personalului,
problema motivaţiei şi satisfacţiei în munca, raporturile membrilor echipei
cu conducătorii etc).
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
c) de pe poziţia sistematică, integratoare sau poziţia sociologiei generale.
Astfel, în timp ce sociologiile particulare realizează doar generalizări
„restrânse” şi valabile pentru domeniul analizat, sociologia generală, pe
baza informaţiilor preluate de la sociologia „bunului simţ”, de la
sociologiile de ramură şi de la celelalte ştiinţe despre societate, gândire,
natura, îşi elaborează teorii, modele, paradigme cu cel mai înalt grad de
cuprindere în generalitate, bazate pe dependenţele multiple între părţile
socialului, pe constante şi regularităţi.
Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii şi
stabilităţii ei. Studiul realităţilor sociale arată că anumite procese, instituţii şi
fenomene sociale precum: familia, stratificarea socială, raporturile dintre
componentele societăţii, mecanismele de funcţionare a societăţii au devenit obiect al
unor anumite discipline ştiinţifice numai după constituirea sociologiei ca ştiinţă, ex.:
sociologia familiei, sociologia comportamentului deviant, sociologia copilului,
sociologia rurală, sociologia puterii etc.
În mod concret obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul
colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane din cadrul acestora, precum şi
comportamentul uman în interiorul grupurilor şi comunităţilor umane.
1.5. Problematica Sociologiei
Problematica abordată de sociologie revendică participări interdisciplinare. O
schiţă generală a obiectului sociologiei este prezentată de multe ori prin referinţă la
planurile principale ale analizei dimensiunilor sau componentelor vieţii sociale.
După Alex Inkeles, sociolog american, problematicile principale în prezentarea
sociologiei sunt următoarele:
 cultura şi societatea umană în perspectivă sociologică;
 unităţi primare ale vieţii sociale (acte şi relaţii sociale, persoana, grupurile,
comunităţi urbane şi rurale, asociaţiile şi organizaţiile, populaţia şi societatea);
 instituţiile sociale fundamentale (familia şi relaţiile de rudenie, economia,
politica şi dreptul, religia, educaţia şii ştiinţa)
 procesele sociale fundamentale: diferenţierea şi stratificarea, cooperarea,
acomodarea, asimilarea, conflictele sociale, comunicarea şi controlul social,
intrigarea socială
Cele patru manifestări menţionate de D. Gusti ca problematică a sociologiei
sunt:
Page 6
 1. Manifestarea economică: averea personală şi a familiei, uneltele folosite,
bugetul de venituri şi cheltuieli, unităţile comerciale şi meşteşugăreşti
existente în comunitate etc.
2. Manifestarea juridică: raporturile sociale din sat, ideile ţăranilor referitoare
la legi, obiceiul pământului, instituţii juridice, tipurile de delicte mai des
întâlnite etc.
3. Manifestarea politică: existenţa grupărilor politice, ideile conducătorilor,
simţul civic, poziţia faţă de activitatea politică etc.
4. Manifestarea spirituală: instituţiile de stimulare a activităţilor intelectuale
(şcoala, biblioteca, şezătorile culturale), gradul de frecventare a bisericii,
educaţia în familie, gustul pentru frumos etc.
H. Stahl, inspirat din concepţia lui D. Gusti şi din aceeaşi nevoie de organizare
şi eficientizare a demersurilor sociologilor, elaborează o matrice cu probleme ale
sociologiei care cuprinde cinci capitole:
1. Natura fizică si umanizată: caracteristicile fizice ale mediului înconjurător,
zonele de munca, zonele rezidenţiale etc.
2. Populaţia: caracteristicile bio-psihice, volumul, densitatea, structura de
distribuţie pe variabile multiple, mobilitatea etc.
3. Viata economică: relaţii şi activităţi productive, structura forţei de muncă,
tipologia mijloacelor de muncă, sfera ocupaţiilor etc.
4. Viata politică şi juridică: formele de organizare politică, tradiţiile politice si
juridice, formele de conducere etc.
5. Viaţa culturală: modelul şi stilul cultural, gradul de realizare a cunoaşterii,
valorile culturale vehiculate etc.
In Dictionnaire critique de la sociologie, R. Boudon şi Fr. Bourricaud
grupează problemele sociologiei în opt capitole mari dupa cum urmează:
1. Mari clase de fenomene sociale (conflict, ideologie, religie);
2. Tipuri şi aspecte fundamentale ale organizării sociale (birocraţie,
capitalism, partid);
3. Concepte majore proprii sociologiei (anomie, charisma);
4. Concepte de folosinţă curentă în sociologie şi comune mai multor discipline
(structură, sistem);
5. Paradigme şi teorii cu pretenţii generalizatoare (culturalism, funcţionalism,
structuralism);
6. Probleme teoretice majore (control social, putere);
7. Probleme epistemologice majore (obiectivitate, pozitivism, teorie);
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
8. Articole privitoare la principalii fondatori ai sociologiei (aportul lor
teoretic, metodologic şi aprecierea relevanţei lor actuale).
1.6. Funcţiile Sociologiei
Dubla natură a sociologiei, teoretico-empirică, permite perceperea corectă a
funcţiilor acesteia, care îi conferă un anumit loc între celelalte ştiinţe socioumaniste.
Sociologia este cunoscută, astăzi, „marelui public” prin unele funcţii specifice,
vizând în acelaşi timp rolul ei practic aplicativ:
 Funcţia critică: apărută în urma unor situaţii de criză, sociologia nu putea fi
decât critică, pentru a curma şirul de neajunsuri şi neputinţe. Obiectul criticii
echivalează cu fixarea unor alternative ale schimbării pozitive, în ultimă instanţă –
cu instituirea ordinii sociale.
 Funcţia explicativ-interpretativă: sociologia încearcă să surprindă condiţiile
şi cauzele fenomenelor sociale, să explice dimensiunile existente şi repetabile ale
acestora, să formuleze legile sincroniei şi ale diacroniei şi să confere semnificaţie
unora din ele;
 Funcţia de diagnoză socială: orice studiu sociologic asupra unei probleme
sau fenomen social urmăreşte să pună un diagnostic realităţii investigate, fără de
care nu pot fi formulate orientările, concluziile şi propunerile practice. Sociologia
stabileşte diagnozele – ca descrieri complexe ale stării prezente – aparţinând unei
entităţi sociale sau unui sistem social prin raportare la anumite etaloane a
principalilor indicatori ai obiectului descris;
 Funcţia predictivă: aceasta se conturează graţie capacităţii sociologiei de a
cerceta fenomenele şi procesele sociale nu doar în sensul cunoaşterii, înţelegerii şi
explicării lor, ci şi pentru formularea unor previziuni, prognoze referitoare la
evoluţiile lor;
 Funcţia aplicativ-constructivistă: se manifestă prin însuşirea acestei
discipline ştiinţifice de a avea un statut activ şi implicant, o vocaţie transformatoare
şi constructivistă. Studiile concrete contribuie la realizarea unor modificări benefice
în structurile sociale. Oferind soluţii şi modalităţi concrete de diminuare sau
îndreptare a unor fenomene disfuncţionale, sociologia deschide o cale fertilă de
raportare a conţinutului ei teoretico-empiric la nevoile societăţii.
Page 7
 1.7. Locul Sociologiei în ştiinţele socioumane
Există mai multe tipuri de clasificări ale ştiinţelor socioumane în care este
cuprinsă şi sociologia. Menţionăm câteva dintre acestea:
 Clasificarea în cadrul căreia sociologia are un loc preferenţial în raport cu
alte ştiinţe socioumaniste (în taxonomiile lui Comte, Xenopol, Herseni)
 Clasificarea ce poziţionează sociologia pe două locuri - ca ştiinţă a
totalităţii şi ca ştiinţă a diferitelor părţi ale socialului. (ex. Duverger se referă la
clasificarea ştiinţelor sociale pe verticală – în cadrul aceluiaşi grup, şi orizontală –
urmărind diverse categorii de grupuri sociale)
 Clasificarea în care sociologia deţine un loc obişnuit. În literatura de
specialitate se folosesc trei denumiri principale pentru a exprima anumite grupuri de
ştiinţe despre societate şi om în care apare şi sociologia. Aceste grupuri sunt
ştiinţele sociale (antropologia, economia, psihologia socială, sociologia),
disciplinele umaniste (filosofia, teologia, istoria, literatura, arta, muzica) şi ştiinţele
comportamentale (sociologia, antropologia, psihologia).
1.8. Raporturile Sociologiei cu alte ştiinţe socioumane.
Specificul unei ştiinţe, în general, este dat de următoarele elemente:
 obiectul de cercetare;
 aria tematică şi aparatul conceptual;
 perspectiva de abordare a obiectului de studiu;
 metodele de investigaţie;
 finalitatea cercetării ştiinţifice.
Întrucât obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de mare diversitate şi
complexitate, s-a conturat prin diferenţierea şi aprofundarea investigaţiei ştiinţifice,
un sistem de discipline sociologice. Numărul acestor discipline sociologice se
apropie de 100, dintre care enumerăm: sociologia culturii, sociologia politică,
sociologia civilizaţiilor, sociologia economică, sociologia cunoaşterii, sociologia
familiei, sociologia devianţei, sociologia comunităţilor, sociologia morală,
sociologia juridică, sociologia limbii, sociologia artei, sociologia literaturii,
sociologia educaţiei, sociologia muncii etc. Numărul impresionant al ramurilor
sociologiei scoate în relief două aspecte importante privitoare la statutul acesteia ca
ştiinţă. Un prim aspect are în vedere procesul de delimitare continuu, tot mai precis
şi nuanţat al obiectului de studiu al sociologiei. Celălalt aspect pune în evidenţă
capacitatea sociologiei de a evolua ca ştiinţă a socialului, de a se adapta la condiţiile
Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală
sociale concrete şi de a încerca să răspundă provocărilor agenţilor sociali şi
cerinţelor realităţii sociale.
Sociologia, ca ştiinţă socială, are drept obiect de studiu societatea omenească.
După cum s-a arătat mai sus, specific pentru sociologie este faptul că ea abordează
societatea ca un întreg, ca ansamblu integral şi coerent de elemente componente, ca
totalitate a diversităţii şi simultaneităţii interacţiunilor care au loc în interiorul său.
Sociologia este ştiinţa ansamblului de fapte, fenomene, relaţii şi procese sociale, de
unităţi şi grupuri sociale, de contradicţii, mişcări şi lupte sociale, a structurii,
organizării, funcţionării şi dinamicii societăţii ca întreg.
Delimitarea sociologiei de celelalte ştiinţe socio-umane se reflectă nu numai în
modul de abordare a obiectului de studiu, ci şi în problematica specifică. Sociologia
studiază realitatea socială dincolo de modul cum se exprimă ea în aspectele
particulare. Finalitatea sociologiei stă în explicarea şi înţelegerea structurii şi
funcţionării realităţii sociale. Ea urmăreşte cunoaşterea ştiinţifică a societăţii
globale. Sociologia caută răspuns la o chestiune esenţială, şi anume relaţia dintre
individ şi societate sub toate aspectele ei.
Din această perspectivă este oportună analiza raporturilor sociologice cu celelalte ştiinţe
socio-umane.
Psihologia - ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentului individual şi a
personalităţii prin proprietăţi cum sunt: atitudini, necesităţi, sentimente, precum şi prin
procese ca: învăţare, percepţie etc.
Psihologia socială este strâns legată de sociologie. Ea studiază interacţiunile
comportamentelor individuale şi de grup, stările şi procesele psihice colective, personalitatea
sub raportul condiţionării socio-culturale. Psihologia socială studiază psihicul individului în
procesele de grup, iar sociologia abordează colectivităţile sociale din perspectiva relaţiilor
sociale, a structurilor, interacţiunilor şi organizării din societate.
Antropologia – este ştiinţa care studiază omul ca individ, grup şi specie din perspectiva
biologică şi socială.
Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea omului.
Antropologia culturală studiază comportamentul uman în contextul normelor şi valorilor
recunoscute de societate la un moment dat. Între sociologie şi antropologia culturală sunt
mici diferenţe: prima studiază societăţile contemporane în timp ce a doua studiază societăţile
arhaice.
Ştiinţele economice - studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor şi
serviciilor şi acordă o mică importanţă interacţiunii dintre oameni sau structurile sociale din
sfera economică. Pentru sociologie, economia este mediul de producere a unor relaţii
sociale, de afirmare a omului ca forţă de muncă în anumite contexte sociale.
Page 8
 Ştiinţele politice - se ocupă de studiul organizării politice a societăţii, modul de
guvernare, comportamentul politic, structurile de putere, mişcările politice, participarea
politică etc.

Surse electronice:
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/sociologie-juridica/cursul-nr-1-ce-este-
sociologia/
alain touraine https://www.youtube.com/watch?v=emXcfQWkQnE

Aliona CHIRA, lector USM Suport la cursul Sociologie generală

Page 9