Bulai Concepte Fudamentale in Sociologie PDF

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.
2009 19:35 Page 1
alfred Bulai
C onCepte Fundamentale în soCiologie
C oleCţia soCiologie
R eal s oCiety F oundation 2009
1
sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.2009 19:35 Page 2
Redactor mirela niţescu
© 2009 Editura Fundaţiei Societatea Reală

Adresa str.
Tel 0318054466
0318054467
www.realsociety.net
2
Alfred Bulai
Concepte fundamentale
în sociologie
Real society Foundation

2009
3
Concepte fundamentale în sociologie
4
Alfred Bulai
Cuprins
Cuvânt înainte 11
Capitolul 1 15
Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale
De la ştiinţa modernă la sociologie 17
Fondatorii sociologiei 18
Principalele perspective şi abordări în sociologie 22
Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică –
sociologia ştiinţifică şi sociologia simţului comun 26
Rezumat 28
Capitolul 2 31
Metode de cercetare a realităţii sociale
Măsurare şi scalare 33
Eşantionarea 34
Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi în ştiinţele sociale 37
Ancheta sociologică 38
Observaţia sociologică şi experimentul 41
Analiza documentelor sociale 46
Tipuri speciale de investigaţii 48
Rezumat 50
Capitolul 3 53
Cultura
Ce este cultura? 55
Cultură şi civilizaţie 57
Structura culturii 58
Limbajul – pivotul culturii 62
Cultura, subcultura şi contracultura 64
Etnocentrism, xenocentrism şi relativism cultural 64
Contactul între culturi. Aculturaţie, acomodare şi asimilare 66
Rezumat 68
Capitolul 4
Socializarea şi construcţia sinelui 71
Ce este socializarea? 73
Factorii care influenţează procesul de socializare 73
Etapele şi tipurile socializării 75
5
Teorii ale formării personalităţii 77

Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic 81
Agenţii de socializare 83
Rezumat 85
Capitolul 5 89
Instituţii sociale. Status şi rol
Tipologia statusurilor 91
Indicatorii de status 95
Tipologia rolurilor sociale 96
Instituţiile sociale şi tipologia lor 99
Structura instituţiilor sociale 101
Instituţiile totale 102
Rezumat 105
Capitolul 6 107
Familia instituţie socială fundamentală
Familia ca instituţie socială 109
Tipologia instituţiei familiei 110
Analiza normativă a familiei 111
Factori şi norme de selecţie a partenerului 115
Familie şi sexualitate 117
Divorţ şi căsătorie 119
Dinamica relaţiilor în familie 121
Schimbarea funcţiilor familiei 122
Alternative la familia clasică 124
Rezumat 126
Capitolul 7 131
Religia şi biserica
Religia ca instituţie socială 133
Sacrul şi profanul 134
Diversitatea fenomenului religios 135
Concepţii asupra religiei 137
Organizaţiile religioase 140
Religiozitate şi secularizare în lumea contemporană 141
Religia şi politica 142
Rezumat 144
Capitolul 8 147
Grupul social. Conducere şi lideri
Ce este grupul social? 149
Problema dimensiunilor grupului 150
Tipologia grupurilor sociale 152
Individul în grup şi în afara grupului; efecte şi presiuni de grup 154
Conducerea grupurilor şi liderii 157
Tipologia liderilor 158
6
Alfred Bulai
Conducere, decizie şi efecte de grup 160

Dilemele sociale 160
Groupthink 161
Rezumat 164
Capitolul 9 167
Organizarea socială şi birocraţia
Organizaţii şi instituţii 169
Formal şi informal în organizaţii 169
Eficienţa organizaţiilor 171
Birocraţia ca tip ideal la Max Weber 171
De ce este eficientă birocraţia? 174
Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic 176
Rezumat 180
Capitolul 10 183
Comunităţile teritoriale
Problematica comunităţilor sociale 185
Tipologia comunităţilor teritoriale 186
Comunităţile rurale 187
Tipologia comunităţilor rurale 189
Comunităţile urbane 192
Momente semnificative în istoria oraşului 192
Procese de creştere urbană 194
Modele ale dezvoltării oraşelor 195
Rezumat 199
Capitolul 11 203
Devianţă şi control social
Devianţă şi criminalitate 205
Devianţa în perspectivă istorică şi culturală 208
Teorii asupra criminalităţii 209
Abordarea sociologică a criminalităţii 212
Controlul social 216
Probleme ale managementului instituţiilor de control social 217
Rezumat 221
Capitolul 12 225
Rasă şi etnie
Conceptul de rasă 227
Raportul dintre rasă şi etnie 228
Grupuri dominante şi grupuri minoritare 229
Paternuri ale relaţiilor interetnice şi inter-rasiale 229
Genocidul 230
Expulzările 230
Sclavia 230
Segregaţia 231
Asimilarea 232
7
Stereotipurile 232
Prejudiciu şi discriminare 234
Teorii privitoare la prejudiciu şi discriminare 235
Rasă şi rasism 238
Naţionalismul 239
Rezumat 241
Capitolul 13 245
Stratificare şi mobilitate socială
Ce este stratificarea socială? 247
Teoria lui Marx asupra claselor sociale 247
Critica teoriei marxiste asupra claselor sociale 251
Stratificarea socială în concepţia lui Max Weber 253
Clasele sociale în lumea contemporană 255
Sărăcia şi politicile sociale 256
Este utilă sărăcia? 258
Mobilitatea socială 259
Rezumat 262
Capitolul 14 267
Guvernare, putere şi legitimitate
Puterea şi autoritatea 269
Mecanismele legitimităţii 271
Statul modern şi democraţia 273
Guvernarea, electoratul şi lupta politică 275
Schimbarea regimului politic. Revoluţie şi lovitură de stat 277
Războiul 279
Democraţie şi conflict politic în lumea contemporană 281
Rezumat 284
Sociologi marcanţi în procesul constituirii

sociologiei în România 287
Bibliografie 299
În limbi străine 300
În limba română 306
Dicţionare 317
Index 319
8
Alfred Bulai
Mulţumiri
Este foarte greu să-i poţi numi pe toţi cei care te-au ajutat la elaborarea unei
astfel de lucrări. Este vorba, în primul rând, de studenţii mei, cei pentru care am elab-
orat acest curs şi l-am dezbătut cu ei ani de zile. Studenţi cu care am lucrat exelent încă
de pe vremea seminariilor de sociologie şi metodologie pe care le ţineam la Facultatea
de sociologie, la începutul anilor 90 şi sunt mândru că mulţi dintre foştii mei studenţi
sunt astăzi reputaţi sociologi. Este vorba, la fel de bine, şi de generaţiile mai recente de
la Facultatea de ştiinţe politice din SNSPA. Trebuie să spun că, între timp, foarte mulţi
şi dintre aceşti mai tineri absolvenţi s-au impus în comunitatea ştiinţifică.
Cred că este foarte potrivit să menţionez aici şi doi profesori de la Facultatea
de sociologie care au avut, direct sau indirect, un rol important în germinarea unei ast-
fel de lucrări. Este vorba de profesorul Lazăr Vlăsceanu, al cărui asistent am fost la în-
ceputul carierei mele şi care m-a implicat total în primul mare proiect editorial de după
1990 în domeniul sociologiei, elaborarea “Dicţionarului de sociologie” şi de regretatul
profesor Ioan Mihăilescu, fost rector al Universităţii Bucureşti, cel care de fapt era pe
atunci titularul cursului de introducere în sociologie pe care mi l-a încredinţat cu mult
curaj pe când eram foarte tânăr.
Lista profesorilor cu care am lucrat excelent la sociolgie ar trebui să-l cuprindă
şi pe profesorul Dumitru Sandu, un cercetător de excepţie, alături de care mă bucur că
am putut participa la primele mari proiecte de cercetare relansate în România post-
decembristă.
Această listă, a celor care m-au influenţat şi stimulat academic prin dezbateri,
discuţii şi dispute cuprinde şi prienteni apropiaţi şi mă gândesc în primul rând la bunul
meu prieten şi coleg de mai bine de un deceniu, antropologul Vintilă Mihăilescu, iar
dacă sunt mulţi antropologi prezentaţi în această carte, acest lucru i se datorează şi
lui.
Nu vreu să enumăr întrega listă a asistenţilor cu care am lucrat de-a lungul
timpului sau a foştilor studenţi care au fost mereu încurajaţi de mine să ţină seminarii
de tip didactic, încă din timpul facultăţii, însă trebuie să menţionez cel puţin trei din-
tre foştii mei studenţi, pe Florian Niţu cel care a ţinut în ultimii ani seminariile de so-
ciologie, pe Raluca Nahorniac, cu care am lucrat în ultimii ani în mai multe proiecte
de ceretare şi pe Roxana Cuciumeanu, care s-a implicat foarte serios, inclusiv în proiec-
tul acestei cărţi.
În fine, dar evident nu în ultimul rând, am avut şansa ca soţia mea, Ana, să
aibă aceeaşi profesiune ca mine şi să am astfel un sprijin permanent şi un partener de
mare calibru, nu doar în viaţă, ci şi în frământările generate de dezbaterea temelor şi
problemelor ştiinţifice ale societăţii în are trăim. Ajutorul ei în elaborarea acestei cărţi
nu poate fi exprimat în cuvinte şi nici nu se poate măsura cu vreun instrument ştiinţific
pentru că el trece de planul simplu al dezbaterii şi al informaţiei. O imensă recunoştinţă
îi port pentru că de mai bine de zece ani a reprezentat o busolă pentru întreaga mea ac-
tivitate academică.
Această listă ar trebui să cuprindă multe, foarte multe persoane, cel puţin
câteva sute de studenţi cu care am lucrat direct, cot la cot, în campanii de cercetare, în
practici de teren sau în experimentele sociologice pe care le-am făcut cu ani în urmă.
Tuturor le mulţumesc pentru modul în care s-au implicat în proiectele la care
am lucrat.
9
listă casete
Caseta pagina Caseta pagina

Auguste Comte 18 Mirea Eliade 134
fizică socială 19 Georg Simmel 151
Herbert Spencer 20 Solomon Asch 154
Descrierea experimentului lui Bibb
Karl Marx 21 Latene 155
Nivelul de comunicare si aprecierea
Max Weber 23 liderului 157
Istoricul conceptului de dilemă so-
Talcott Parsons 24 cială 159
Charles Cooley 25 Garrett Hardin 161
Isaac Thomas 25 Irving Janis 162
Variabile 33 Istoricul conceptului de birocraţie 172
Cercetarea birocraţiei anterior lui
Exemple de întrebări 38 Max Weber 173
George Elton Mayo 46 Conceptul de "tip ideal" la Weber 176
Edward Tylor 55 Robert K. Merton 177
William Ogburn 59 Robert Redfield 186
Emile Durkheim 60 Ferdinand Tonnies 188
Anomia la Durheim 61 Henri Stahl 190
Ralph Linton 75 Dimitrie Gusti 191
Sigmund Freud 78 Scoala sociologică de la Chicago 198
Întrebare dilematică în cercetările
lui Piaget 80 Cesare Lombroso 209
George Herbert Mead 81 William Sheldon 210
Istoricul conceptului de status 91 Edwin Sutherland 211
Statusul global şi ierarhiile sale in-
terne 92 Howard Becker 215
Distincţia dintre statusurile
atribuite şi dobândite 93 Alexis de Tocqueville 219
Statusuri atribuite şi dobândite 94 Louis Wirth 228
Indicatorii de status 95 Doctrina "separaţi dar egali" 231
Philip Zimbardo 97 Robert Nisbet 237
Erwing Goffman 103 Wright Mills 253
Bazele genetice ale ritualului
uciderii primului născut 112 Conceptul de gulere albe 253
Proximitatea şi selecţia partenerului 115 Prestigiu profesional în România 254

Leon Festinger 116 Herbert Gans 259
Henry Havelock Ellis 118 Meditaţia transcedentală 261
Alfred Kinsey 119 Anthony Giddens 274
10
Alfred Bulai
Cuvânt înainte
Până la apariţia acestei cărţi au fost scrise în lume multe sute de lucrări care au
pretenţia de a fi introduceri în studiul sociologiei. România nu face excepţie. După 1990 au
apărut la noi multe lucrări ale unor autori români sau traduceri ale unor sociologi, mai
mult sau mai puţin celebri. De ce ar mai fi necesară încă o asemenea lucrare?
Argumentul „aducerii la zi” a ofertei de informaţii, capabilă să ţină pasul cu
noutăţile din domeniu, nu ţine câtuşi de puţin, dat fiind faptul că orice recenzie am face
manualelor, inclusiv a celor mai citate, vom vedea că, în conţinutul lor noul are o pondere
firavă în raport cu informaţia clasică, adunată în decenii de cercetare socială.
Desigur, există tentaţia fiecărui autor de a trata în manieră personală temele so-
ciologice, de a alege şi a insista asupra anumitor personalităţi ale istoriei acestei disci-
pline şi bineînţeles, există şi tentaţia, sau poate responsabilitatea, de a da o dimensiune
naţională unei asemenea întreprinderi. Există o tentaţie deosebită a multor autori de a da
propriile exemple, eventual de a înlocui pe cele dintr-o altă ţară, existente în alte manuale,
cu unele autohtone. Credinţa care stă la baza unui astfel de demers este aceea că propri-
ile exemple sunt mai uşor de înţeles, pe de o parte, iar pe de alta, autorii respectivi su-
gerează şi în acest mod utilitatea „naţională” a acestei discipline, implicit, profesii.
Dincolo de aceste argumente, care au şi ele rolul lor, trebuie să spunem că socio-
logia este studiată în lume în câteva mii de colegii şi universităţi, în România, spre exem-
plu, există şaptesprezece catedre de sociologie, în tot atâtea universităţi, în fiecare an
obţinând licenţa în sociologie mai bine de 1000 de studenţi.
Sociologia cuprinde orice formă de studiu al vieţii sociale, ea este centrată pe anali-
za modului în care, în interacţiunile dintre ei, oamenii îşi construiesc realitatea la toate
nivelele de organizare a societăţii. Din acest motiv, orice lucrare, care se doreşte o intro-
ducere la studiul acestei discipline va cuprinde numeroase teme de interes, precum şi mul-
tiple modalităţi de analiză şi argumentare a acestora. Dincolo, însă, de tematica diversă
pe care o poate conţine un astfel de manual, sociologia mai oferă o sferă de diversitate
specifică. Dacă trecem de multiplele teorii istorice sau contemporane, menite a explica uni-
versul relaţional în care trăim, sociologia ni se dezvăluie ca o ştiinţă construită metodologic
în mai multe modalităţi. Altfel spus, există mai multe moduri de a dezvolta, cerceta şi
înţelege realitatea socială şi vorbim în sociologie, astflel, de mai multe perspective de ra-
portare la social. Iată, prin urmare, suficiente motive pentru existenţa unor multiple
modalităţi de elaborare a lucrărilor dedicate sociologiei.
Deşi, probabil, aceste argumente ar fi suficiente, mai trebuie să subliniem un as-
pect. Ştiinţa nu reprezintă un ansamblu de dogme, un eşafodaj teologic, care nu poate fi
„atins”, nu poate fi criticat, nu poate fi analizat sau contestat. Ştiinţa, prin însăşi natura
sa, este vie, dinamică, contestatară şi contestabilă. Ea este un construct al vremii ei, cu
alte cuvinte, ea se schimbă pentru că se dezvoltă în permanenţă. Dezvoltarea cunoaşterii
11
ştiinţifice nu se face însă numai în marile laboratoare sau institute ştiinţifice, ea are loc în
permanenţă, în chiar actul neîncetat al săvârşirii ei. Cu alte cuvinte, orice practician, orice
profesor şi chiar orice student îşi aduc contribuţia la dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice,
doar pentru că lucrează împreună cu alţii într-un domeniu ştiinţific. Ştiinţa socială nu face
excepţie. Cunoaşterea socialului se îmbogăţeşte cu fiecare cercetare a unui reputat spe-
cialist sau a unui umil student, cu fiecare proiect al unui institut academic sau cu un con-
tract al unui mic institut privat. Sociologia se dezvoltă cu fiecare curs predat, cu fiecare
lucrare de seminar, cu fiecare carte scrisă care oglindeşte toate aceste eforturi teoretice.
Cercetarea şi dezvoltarea cunoaşterii realităţii sociale se bazează pe modul în care
oamenii îşi organizează social cunoaşterea, pe modul în care, în interacţiunile lor, ei con-
struiesc o imagine sistematică asupra instituţiilor la care iau parte. Acesta este motivul
pentru care în lumea ştiinţei, inclusiv în cea socială, contribuţiile majore au venit de multe
ori de la personalităţi care s-au pregătit în alte domenii decât cel în care au devenit cele-
brii. Pe de altă parte, cunoaşterea nu are simţul vârstei, idei la fel de geniale au fost lansate
atât de oameni care au încărunţit în laboratoare, cât şi de studenţi care abia învăţaseră
unde este biblioteca.
Dinamica dezvoltării cunoaşterii nu presupune însă o evoluţie haotică, necontro-
labilă şi mai ales nepredictibilă. Creşterea unei ştiinţe se face întotdeauna pe baza unui
„schelet”, a unui axe centrale, care asigură coerenţă şi sistemicitate procesului de
cunoaştere. Acest „schelet” pe baza căruia se construieşte ştiinţa este dat de instrumentele
ce sunt utilizate în dezvoltarea cunoaşterii. Este vorba de conceptele fundamentale prin
care este analizată şi interpretată lumea, naturală sau socială.
Operarea cu informaţii din realitate, analiza şi interpretarea oricărui aspect al
lumii fizice, umane sau sociale se pot realiza doar prin mijlocirea unor instrumente teo-
retice. Pentru a putea vorbi de o ştiinţă, aceste instrumente, conceptele, trebuie să existe şi
să funcţioneze în actul cunoaşterii. Mai mult de atât, ele trebuie să alcătuiască sistemul
referenţial prin care o disciplină ştiinţifică se constituie.
Din acest motiv am considerat că o lucrare care doreşte să prezinte imaginea de
ansamblu a unei discipline atât de complexe precum sociologia, trebuie să se focalizeze pe
conceptele de bază ale acesteia. Întreaga lucrare este, de fapt, o poveste a aventurii con-
ceptelor de bază ale sociologiei. Uneori însă, am prezentat şi concepte care au trecut aceste
graniţe şi nu aparţin sau nu mai aparţin exclusiv sociologiei, deoarece, multe dintre au
devenit referenţiale şi pentru alte discipline, ori, în alte situaţii, sociologii sunt cei care au
preluat conceptele din perimetrul altor discipline. Perspectiva în care toate aceste concepte
au fost tratate este însă aceea a sociologiei.
Mă simt obligat să fac o precizare. Demersul pe care îl propun nu este deloc acela
al definirii unor concepte. Această lucrare nu este un dicţionar sau o enciclopedie de ştiinţe
sociale. Scopul meu nu a fost acela de a da definiţii, ci de a ajuta la înţelegerea modului în
care funcţionează conceptele atât în teoriile sociologice, cât şi în design-urile metodolog-
ice ale investigării realităţii. Am încercat să prezint toate aceste concepte în dimensiunea
lor istorică, în modul lor contextual, teoretic şi metodologic, în care au fost constituite şi în
care ele funcţionează. Aş dori ca cititorul să rămână cu înţelesurile profunde ale analizelor
pe care le propun şi nu cu o suită de propoziţii, care ar putea fi simplele definiţii ale unor
termeni.
Lucrarea de faţă este o consecinţă. Este o consecinţă a faptului că predau un curs
introductiv în sociologie de mai bine de cincisprezece ani. Este rezultatul unui demers di-
dactic săvârşit de-a lungul timpului în două universităţi bucureştene. Ea este rezultatul
muncii mele cu multe generaţii de studenţi pe care i-am pregătit, dar care, la rândul lor,
ca participanţi la jocul didactic, m-au ajutat în elaborarea acestei cărţi. În procesul deli-
cat al redactării şi al dezvoltării unei asemenea întreprinderi au fost la fel de importanţi
12
Alfred Bulai
numeroşii mei colegi, de la ambele universităţi, precum şi multe alte personalităţi cu care
am împărtăşit idei sau am avut dispute.
Cartea se adresează în primul rând studenţilor, dar este, cu siguranţă, utilă
oricărui specialist care lucrează în domeniul social, politic sau economic. Cred că orice so-
ciolog va găsi în ea lucruri care să-l intereseze, aşa cum cred că, orice „profan” în ale so-
ciologiei va descoperi idei, teze şi modele de analiză care îl vor ajuta să înţeleagă, mai mult
sau mai bine, lumea în care trăim.
Cred, ca profesor, că menirea de bază a sociologiei este aceea de a ne face mai ca-
pabili să înţelegem realitatea socială la care participăm, de a ne face capabili să ne im-
plicăm şi să acţionăm mai eficient, mai conştienţi de efectele acţiunilor noastre, mai siguri
de rezultatele pe care le dorim.
Sper, din acest motiv, ca această carte să reprezinte pentru toţi cititorii un util şi
performant instrument de cunoaştere şi de înţelegere a lumii sociale. Unii psihologi spun
că cineva poate fi doborât psihic, poate fi îngrozit cu adevărat, doar în faţa unei
ameninţări pe care nu o poate înţelege, nu şi-o poate explica şi, mai ales, atunci când nu
poate pricepe ceea ce i se întâmplă. Sociologii, probabil, ar trebui să spună că oamenii nu
se pot pierde în tumultul vieţii sociale, ca personaje anonime şi insignifiante, decât atunci
când nu înţeleg, nu îşi pot explica relaţiile, interacţiunile şi instituţiile din care fac parte.
Alfred Bulai
mai 2009
13
listă tabele şi figuri

Reguli de formulare a intrebărilor 40
Matricea tipurilor de observaţie participativă 45
Structura culturii 59
Matricea tipurilor de norme 62
Stadiile evoluţiei personalităţii la Freud 79
Stadiile evoluţiei personalităţii la Piaget 80
Stadiile evoluţiei sinelui la Mead 82
Diferenţiere instituţională 101
Model de arbore genealogic 111
Dinamica angajamentului in cuplu 122
Dinamica intimitatii in cuplu 122
Dinamica pasiunii in cuplu 122
Matricea tipurilor de organizaţii 141
Raportul dintre numărul de membrii şi numărul de relaţii
151
din grup
Model al palnşelor utilizate de Asch 155
Efectul Ringelman - model grafic 156
Birocratul premodern şi cel modern 175
Solidaritatea mecanică şi solidaritatea organică 188
Tipologia comunităţilor rurale la Redfield 189
Procese de creşere urbană - model grafic 194
Modelul cercurilor concentrice 195
Modelul sectorial 196
Modelul nucleelor multiple 197
Matricea normelor si sanctiunilor aferente 206
Tipologia devianţei la Merton 213
Matricea raporturilor dintre prejudiciu şi discriminare 234
Matricea modurilor de producţie 248
14
Alfred Bulai
Capitolul 1
Sociologia şi cunoaşterea vieţii
sociale
În ajunul Crăciunului anului 1629,

Galileo Galilei (1564-1642) încheia
redactarea celebrei sale lucrări
“Dialogo”. Cartea era scrisă în
forma unui dialog între trei perso-
naje: Salviati, purtătorul ideilor lui
Galilei, Sagredo, denumit după un
personaj real, un negustor vene-
ţian, şi Simplicio, cel care repre-
zenta tipul tradiţional al
adversarilor teoriilor lui Galilei.
Simplicio era, de fapt, purtătorul
de cuvânt al teoriei aristotelice, res-
pectiv a concepţiei oficiale asupra
lumii, susţinută de Biserica Cato-
lică. Lucrarea s-a bucurat de un
succes imens, dar, totodată, şi de
reacţia promptă a bisericii. Astfel,
la 1 octombrie 1632, Inchizitorul
din Florenţa l-a somat pe Galilei să
se prezinte la Roma şi să răspundă
pentru afirmaţiile defăimătoare
cuprinse în carte. Deşi se bucurase,
adeseori, de o anumită toleranţă
din partea înalţilor prelaţi, Papa
Urban al VIII-lea (1568-1644) fi-
indu-i, cu mulţi ani în urmă, coleg
la Accademia dei Lincei, acum, se
considerase că Galileo trecuse din-
colo de limita toleranţei.
15
Cum era de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633,

Galilei a fost obligat să pronunţe formula de abjurare. După acest mo-
ment a fost nevoit să se retragă şi să trăiască la vila sa din Arcetri, de
lângă Florenţa, fără posibilitatea de a mai putea publica. Galileo Ga-
lilei a fost ultimul mare gânditor sancţionat de biserică. De fapt, sanc-
ţiunea nici nu fusese majoră. Chiar arestul său la domiciliu nu a fost
prea sever permiţându-i, în ciuda interdicţiei, să mai publice o lucrare
în Olanda. În Italia, la Arcetri, Galileo Galilei a mai trăit încă nouă
ani.
Printr-o coincidenţă cu totul remarcabilă, în anul în care
murea Galilei, 1642 (pe 8 ianuarie), avea să se nască, de data aceasta
undeva în Anglia, în ziua de Crăciun, cel care a fost, adesea, conside-
rat cel mai mare om de ştiinţă al modernităţii: sir Isaac Newton (1642-
1727). Lucrarea sa capitală, “Principiile matematice ale filosofiei
naturale”, apărută în 1687, avea să intre şi ea în conflict cu modelul
oficial al lumii. De data aceasta însă lucrurile vor sta complet diferit.
Nimeni nu va mai pune la index lucrarea, ba chiar Newton însuşi este
gata să renunţe la singurul capitol al lucrării în care aborda problema
filosofică a sistemului lumii.
Lucrarea lui Newton avea trei părţi. Una trata mişcarea cor-
purilor, o alta trata mişcarea corpurilor în mediu rezistent, în timp ce
a treia parte, total diferită ca şi conţinut de primele două, se intitula
“Despre sistemul lumii”. Într-o scrisoare pe care a trimis-o celebrului
astronom şi bunului său prieten Edmund Halley (1656-1742), chiar în-
ainte de publicarea lucrării, în iunie 1687, Newton se arăta dispus să
renunţe la această ultimă parte scriind “…filosofia este o doamnă atât
de impertinentă, încât este mai bine să fii încurcat în procese judiciare,
decât să ai de a face cu ea…”. De ce dorea Newton să renunţe la ultima
parte a lucrării sale? Pentru că, într-adevăr, ultima parte era mai de-
grabă un discurs filosofic, nu foarte diferit de cel oferit în „Dialogo” a
lui Galilei de Simplicius, în timp ce, în primele două părţi, era vorba
despre cu totul altceva. Era vorba de “ştiinţă” pur şi simplu. Putem
spune astfel că, odată cu Newton, apare ştiinţa modernă, iar cartea
lui, “Principiile matematice ale filosofiei naturale”, tocmai din acest
motiv, ar putea fi considerată certificatul de naştere al ştiinţei mo-
derne.
16
Alfred Bulai
De la ştiinţa modernă la sociologie.

Primele ştiinţe care şi-au propus cercetarea realităţii naturale au apărut, practic, în
secolul al XVII-lea. Domeniul uman, ca şi cel social, au intrat în aria de cuprindere a ştiin-
ţei moderne mult mai târziu, abia în secolul al XIX-lea. Constituirea unei ştiinţe a societăţii
reprezintă un demers incomparabil mai dificil decât acela al constituirii ştiinţelor naturii, do-
meniul socio-uman fiind unul cu mult mai complex, datorită dimensiunii subiective pe care
o incumbă procesul de cunoaştere a omului şi a societăţii.
În ştiinţele sociale, cercetătorul este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază,
realitate căreia îi sunt specifice elemente ce nu sunt prezente în cadrul realităţii fizice. Ac-
ţiunile oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţă, ele sunt gu-
vernate de valori şi norme. Toate aceste elemente nu pot exista la nivelul lumii fizice.
Electronul, atunci când are mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe, aşa numita „mişcare de
spin”, nu are conştiinţa acestei mişcări şi nici intenţia sau voinţa de a se mişca. Realitatea fi-
zică, pe de altă parte, nu se transformă în baza unui registru valoric sau intenţional şi, din
acest motiv, nu este nevoie să înţelegem transformările, de undeva, din interiorul acestei
realităţi. Este întotdeauna suficient să observăm lumea fizică din exterior, din afara obiec-
telor analizate.
Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu. Cercetătorul
aparţine lumii sociale pe care o cercetează sau, cel puţin, trăieşte într-o lume care are ele-
mente specifice comune cu cele ale obiectului său de studiu. El trebuie să înţeleagă trans-
formările sociale, nu ca observator extern, ci din spaţiul intern al subiectivităţii actorilor
implicaţi. Acţiunile sociale ale indivizilor nu pot fi înţelese fără a pătrunde în sfera internă
a subiectivităţii acestora. Spre exemplu, o reacţie chimică este aşa cum este, respectiv un
proces care are un caracter obiectiv. Interacţiunea dintre doi actori sociali are un fundament
comunicaţional, se bazează pe un schimb de semnificaţii, pe valori, pe modele subiective de
raportare şi înţelegere a realităţii, pe definiţii subiective ale situaţiilor de interacţiune pe
care le au fiecare din cei doi actori, definiţii care nici măcar nu sunt identice. Toate aceste
procese subiective sunt prezente, deopotrivă, atât la subiectul sau subiecţii cercetaţi, cât şi
la cercetătorul care îi studiază.
La începutul secolului al XIX-lea, fizica, în special mecanica cerească, reprezenta
prin dezvoltarea sa spectaculoasă un exemplu pentru modul de constituire al celorlalte şti-
inţe. Chiar dacă, în mod evident, existau elemente specifice care marcau diferenţele majore
dintre realitatea naturală şi cea socială, modelul ştiinţelor naturii devenise central pentru toţi
gânditorii epocii. Succesele fizicii erau incontestabile şi, mai mult, ele erau traduse deja în
tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci cu nici o altă formă de cunoaştere
17
ştiinţifică. Totodată, ştiinţele naturii ajunseseră să facă predicţii pri-

vind evoluţia fenomenelor şi proceselor. În acest fel, noul mod de a
face ştiinţă părea a reprezenta, pentru gânditorii acelei epoci, sin-
gura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii.
Ceea ce permitea, în fond, ştiinţelor naturii, spre exemplu
mecanicii cereşti1, să poată prezice mişcarea corpurilor, inclusiv
descoperirea unei planete noi (este vorba de planeta Neptun) fără
Auguste Comte ajutorul vreunui instrument tehnic, ci doar cu ajutorul creionului,
hârtiei şi, evident, a legilor fizicii exprimate în formule matematice2,
era tocmai metoda nouă propusă de fizică pentru cunoaşterea lumii. Noua metodă presu-
punea cunoaşterea empirică a realităţii, se baza pe măsurarea fenomenelor şi
reprezenta o nouă formă de cunoaştere, formă denumită în epocă cunoaştere “pozitivă”.
Astfel, devine evident de ce cercetătorii din alte domenii vor încerca să aplice me-
todele de cunoaştere consacrate deja în fizică, propriilor domenii de investigaţie. Obiectivul
lor central era aceia de a utiliza modelul propus de fizică, implicit de astronomie şi de cele-
lalte discipline dezvoltate deja în secolul al XIX-lea, pentru alte tipuri de domenii de cu-
noaştere mai puţin dezvoltate.
Auguste Comte, pe nu-

Fondatorii sociologiei mele său complet
Prima astfel de încercare, concretizată într-un de- Isidore-Auguste-Marie-
mers teoretic închegat, în cazul ştiinţelor sociale, a fost a so- François-Xavier Comte,
ciologului francez auguste Comte (1798-1857), acesta filosof şi gânditor
propunând termenul de “pozitivism” pentru noua modalitate francez, primul dintre
fondatorii sociologiei, a
de cunoaştere. Pentru Comte, cheia dezvoltării oricărei şti-
fost în tinereţe, până în
inţe o reprezenta metoda. Mai precis, evoluţia metodelor de 1825, secretarul unui alt
cunoaştere se identifica, în opinia sa, cu evoluţia ştiinţelor. mare gândidtor francez,
Pentru el, forma supremă de cunoaştere era reprezentată de Henri Saint Simon
metoda pozitivă. Perspectiva lui Comte este evoluţionistă, de- (1760-1825). Comte este
cunoscut ca unul dintre
oarece el considera că evoluţia cunoaşterii, a ştiinţelor, dar şi
pozitiviştii de seamă ai
a omului şi a societăţilor se face în mod legic, într-o suită de secolului al XIX-lea, fiind
stadii. Din acest motiv, nucleul teoretic al concepţiei sale s-a cel care a propus ter-
bazat pe ceea ce el a denumit “legea celor trei stadii”. menul de “pozitivism”.
Evoluţia societăţii, a omului şi a cunoaşterii în gene- Lucrarea sa principală a
fost “Curs de filosofie
ral, se baza pe o trecere prin trei stadii universale. Era vorba
pozitivă” şi a apărut la
de stadiul teologic, de stadiul metafizic şi, în final, de ultimul Paris între 1830-1842, în
stadiu, cel al gândirii pozitive. Trebuie să recunoaştem că, am şase volume. Spre sfârşi-
putea privi istoria universală destul de uşor, cel puţin ca mo- tul vieţii va mai scrie o
derni, într-o asemenea manieră. Vremurile îndepărtate ale altă importantă lucrare,
“Sistem de politică pozi-
istoriei şi preistoriei sunt dominate de credinţe religioase şi
tivă”, apărută în patru
de sacerdoţi, sfârşitul evului mediu şi modernitatea ne-au volume, între 1851-1854.
adus metafizica, speculaţia ne-teologică, în timp ce lumea
18
Alfred Bulai
contemporană s-a apropiat, tot mai mult, de spiritul

Auguste Comte renunţă la ter-
pozitiv. Chiar şi dezvoltarea omului pare a trece prin
menul de “fizică socială” relativ
repede pentru că, în epocă, un astfel de stadii, unul al credinţelor profunde şi non-ra-
statistician belgian, Lambert ţionale, în copilărie, când adevărul este dat de credinţa
Adolphe Jacques Quetelet în ceea ce spun părinţii, profesorii sau alţii, unul medi-
(1796-1874) a propus termenul tativ metafizic în adolescenţă şi în final, la maturitate,
ca denumire pentru o nouă dis-
stadiul pozitiv, bazat pe cunoaştere empirică.
ciplină ştiinţifică ce avea, mai
târziu, să devină “statistica so- De fapt, Comte nu demonstra, ci mai degrabă
cială”. postula acest model. Trebuia să existe o lege funda-
mentală a evoluţiei societăţii, aşa cum exista la New-
ton o lege universală a mişcării corpurilor. Trecerea prin cele trei stadii reprezenta pentru
el această legitate universală, care, tocmai din acest motiv, primise şi numele de lege a celor
trei stadii.
Perspectiva sa teoretică este evoluţionistă, la fel ca cea a secolului în care a trăit şi a
scris. În cursul său de filozofie pozitivă, publicat în anii `30 ai secolului al XIX-lea, el pro-
pune iniţial, pentru noua ştiinţă, termenul de fizică socială. Această nouă ştiinţă era, de alt-
fel, constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii newtoniene cuprinzând chiar două părţi
mari: una de statică şi alta de dinamică socială.
Termenul de „sociologie” este propus tot de Comte, datorită monetizării în epocă a
termenului de fizică socială, într-o altă accepţiune. Noul termen nu a fost poate foarte in-
spirat pentru un rafinat om de cultură, cum era Comte. Pentru un erudit al secolului al XIX-
lea, termenul era un barbarism, întrucât provenea din două cuvinte cu origini diferite, din
latinescul “socios”- mulţime, populaţie, societate - şi grecescul “logos”, care însemna cu-
noaştere, ştiinţă. Noul termen va face însă carieră, iar din deceniul al patrulea al secolului
al XIX-lea, el se va impune ca numele ştiinţei care studiază societatea. Pentru Comte socio-
logia reprezintă ştiinţa cea mai complexă dintre toate celelalte apărute în istoria cunoaşte-
rii şi, tocmai din acest motiv, o considera “regina ştiinţelor”.
Este evident că modelul teoretic final la care ajunge Auguste Comte este departe de
modelul de plecare. În fapt, sociologul francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nici-
decum să îl finalizeze. Ştiinţa societăţii doar începe să se constituie prin Comte. Avem deja
numele noii ştiinţe, dar va mai fi un drum lung de parcurs până când vom putea vorbi de so-
ciologie ca despre o ştiinţă modernă.
Un al doilea moment important, în acest proces de constituire a sociologiei, îl re-
prezintă cel marcat de un alt gânditor al secolului al XIX-lea, de data aceasta un englez, Her-
bert Spencer (1820-1903). Aparent, demersul lui Comte pare să se repete. Spencer caută
aceleaşi legi universale ale evoluţiei societăţilor. Instrumentul metodologic de sprijin în de-
mersul său nu îl mai constituie însă fizica, fiind considerată mult prea simplă pentru un do-
meniu atât de complex. Din acest motiv, Spencer pleacă de la modelul evoluţionist al selecţiei
naturale propus în biologie. Societăţile, consideră el, evoluează asemănător speciilor, mer-
gându-se în istorie spre societăţi tot mai evoluate, mai dezvoltate. Din acest motiv, teoria sa
a mai fost denumită şi darwinism social.
19
Trebuie să spunem, însă, că nu este vorba de o aplicare a

darwinismului în sociologie, aşa cum s-ar părea la prima vedere. În
fapt, Spencer începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţi-
lor la începutul deceniului şase al secolului al XIX-lea, iar prima
parte a lucrării sale fundamentale, “Principii de psihologie”, a apă-
rut în 1855, aşadar înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a
Herbert Spencer
lui Charles Darwin (1809-1882), apărută doar în 1859. În realitate,
atât Darwin, cât şi Spencer, se bazează pe o paradigma culturală
evoluţionistă, consacrată şi omnipotentă pe parcursul întregului secol al XIX-lea.
Este drept că, ulterior, în dezvoltarea propriei teorii, Spencer s-a raportat şi la lu-
crările lui Darwin, însă nu a fost vorba niciodată, în fapt, de un darwinism autentic. De o pa-
radigmă biologistă, ca şi de o perspectivă evoluţionistă putem vorbi, însă, cu certitudine.
Societăţile, în teoria lui Spencer, se comportă asemănător unor organisme: cresc, se dez-
voltă, îmbătrânesc şi chiar dispar.
Dominanta centrală a acestei evoluţii a reprezentat-o, în istorie, pen-
tru Spencer, trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale şi, la fel
ca la Comte, trebuie să spunem că această trecere a reprezentat procesul esenţial în consti-
tuirea societăţii moderne. Modelul biologist al lui Herbert
Herbert Spencer este unul Spencer nu este nici el unul suficient susţinut empiric şi nici
dintre cei mai importanţi măcar foarte consistent teoretic. Cu toate acestea, el depă-
gânditori englezi ai secolu- şeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi se apropie
lui XIX. După o scurtă pe-
mai mult de natura socialului.
rioadă în care este inginer
la căile ferate, devine edito- Un autentic pas înainte îl va realiza, însă, un ger-
rialist la „The Economist”. man celebru, deşi nu pentru calitatea sa de fondator al so-
Prima sa lucrare „Social ciologiei. Este vorba de Karl Marx (1818-1883). El este
Statics”, a apărut în 1851. primul care propune un model al construcţiei teoretice a so-
Opera sa principală a vizat
ciologiei, care are o baza autentic socială. Abordarea sa, care
realizarea unei lucrări de
anvergură care trebuia să este una economică, presupune că forţele ce pun în mişcare
cuprindă „Principii de bi- societatea îşi au originea, dar şi natura, în societate. El re-
ologie”, „Principii de soci- nunţă chiar la conceptul de societate, care este considerat
ologie” şi „Principii de de el ca fiind mult prea “filosofic” şi utilizează, în schimb,
morală”, care se adăugau
conceptul de formaţiune social-economică.
primei sale lucrări de am-
ploare, “Principii de psi- Marx caută şi el o legitate universală a evoluţiei so-
hologie”, apărută în 1855. cietale. Aceasta este legea concordanţei dintre forţele
Pentru a elabora volumele şi relaţiile de producţie. Fiecare societate istorică, for-
dedicate principiilor de so- maţiune social-economică, pentru Marx, este caracterizată
ciologie el a început în 1873
de un mod de producţie, acesta compunându-se tocmai din
o amplă lucrare, “Sociolo-
gie descriptivă”, publicată dialectica relaţiei conflictuale dintre forţele şi relaţiile de
în totalitate abia postum. producţie. Nu mai avem, evident, de-a face cu un model fi-
Este unul din reprezen- zicalist şi nici cu unul biologic, ci cu unul pur social. Deşi
tanţii cei mai importanţi ai teoria sa, pe care o vom prezenta detaliat în alte capitole,
evoluţionismului.
are şi ea o dimensiune evoluţionistă, Marx este considerat
20
Alfred Bulai
în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei conflictualiste

deoarece, pentru el, la baza dinamicii vieţii sociale stă conflictul so-
cial.
Motorul vieţii sociale, pentru Marx, îl reprezintă conflictul,
în esenţă fiind vorba de conflictul de clasă. În fiecare formaţiune
social-economică există două clase aflate în relaţii antagonice, prin
Karl Marx
urmare, situate într-un conflict permanent. Natura antagonică a re-
laţiei este dată de natura pro-
prietăţii asupra mijloacelor de producţie. Evoluţia
Karl Heinrich Marx este unul
socială este dată, în principal, de dialectica raporturilor dintre cei mai importanţi gân-
conflictuale dintre cele două clase. ditori ai modernităţii. A stu-
Marx utilizează însă, ca şi predecesorii, şi oare- diat la universităţile din Bonn
cum în aceeaşi manieră, conceptul de „forţă” ca şi cel de şi Berlin. A făcut parte din
mişcarea tinerilor hegelieni şi,
„lege”. Şi el vorbeşte de „legi universale”, de „forţe”, uti-
odată cu aceştia, se va orienta
lizând o terminologie consacrată în spaţiul ştiinţelor na- spre materialismul lui Ludwig
turii, însă, este foarte adevărat, într-o manieră relativ Feuerbach (1804-1872) şi spre
diferită de cea proprie acestor ştiinţe. criticismul de stânga.
Demersul constituirii sociologiei nu se opreşte, Părăseşte din tinereţe Germa-
nia şi va sta o perioadă de timp
însă, nici la Karl Marx. De altfel, ca şi predecesorii săi, el
în Franţa şi în Belgia, pentru
este revendicat, deopotrivă, nu doar de sociologie, ci şi ca, din 1844, să se stabilească
de filosofia socială. Deşi se aproprie de social, el nu cu- la Londra, unde va rămâne
prinde şi nu asumă pe de-a întregul natura specifică a până la sfârşitul vieţii. A mar-
acestuia. Acest lucru se va realiza prin intermediul unui cat dezvoltarea ştiinţelor so-
ciale, şi ideologia secolelor
alt gânditor german, Max Weber (1864-1920).
XIX şi XX. Este iniţiatorul
Weber renunţă din start la întreaga construcţie perspectivei conflictualiste în
metodologică naturistă. Ştiinţele naturii sunt foarte dez- sociologie Operele principale:
voltate comparativ cu sociologia, însă, pentru Weber, nu „Manuscrise economico -
poate fi postulată relevanţa lor metodologică pentru şti- filosofice” (1844) publicat abia
după 100 de ani, “Ideologia
inţele sociale. Metodele de cunoaştere a realităţii sociale
Germană”, (1845-1846), “Miz-
nu pot fi reduse la instrumentarul metodologic al ştiin- eria filosofiei” (1847), “Mani-
ţelor naturii. Este nevoie de o construcţie metodologică festul comunist”, (scris ca
proprie sociologiei. Weber este autorul sociologiei inter- program pentru o asociaţie se-
pretative, adică a sociologiei care consideră că procesul cretă - “Liga dreptăţii”, de-
venită apoi liga comunistă.
de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să plece de la com-
(1848), „Optisprezece Brumar
prehensiune, respectiv de la înţelegerea acţiunilor so- a lui Louis Bonaparte (1852)
ciale. Sociologia nici nu mai este, pentru el, o ştiinţă a “Capitalul” (1867 primul
societăţii, obiectul său de studiu fiind acţiunea socială. volum), următoarele două
Acţiunea socială nu poate fi însă cercetată în fiind publicate de Friedrich
Engels (1820-1895) postum.
afara înţelegerii subiective, a cuprinderii semnificaţiei
Engels a fost cel mai apropiat
pe care ea o are pentru subiecţii care acţionează. Simpla colaborator al său şi totodată
observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le să- principalul său sprijin finan-
vârşeşte nu îţi poate spune mare lucru, dacă nu înţelegi ciar.
21
şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea sau acţiu-

nile în cauză. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel, pornind
de la subiecţi, de la indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu
de la ideea generică şi mult prea abstractă de „societate”. Dacă
Comte refuza cu totul indivizii în analiza societăţii, considerând că
sociologia ar trebui să plece doar de la familie, care, pentru el, era
Max Weber
cea mai simplă componentă de natură socială, Weber porneşte ex-
clusiv de la indivizi. Din acest motiv, metodologia sa a fost numită
şi individualism metodologic.
Odată cu Weber şi cu sfârşitul secolului al XIX-lea, putem spune că procesul con-
stituirii sociologiei s-a încheiat. Se intră, astfel, într-o nouă etapă. Secolul al XIX-lea a impus
noua ştiinţă a societăţii, şi, mai mult decât atât, el a impus mai multe moduri de a face, de a
constitui această ştiinţă. În paragrafele anterioare am menţionat, de mai multe ori, per-
spective sociologice şi am nominalizat cel puţin două, pe cea evoluţionistă şi pe cea conflic-
tualistă. În continuare, vom vorbi atât de perspectivele sociologice, cât şi de diferitele tipuri
de abordări teoretice existente în această ştiinţă.
Principalele perspective şi abordări în sociologie.

În sociologie există mai multe perspective de raportare, analiză şi interpretare a vie-
ţii sociale. Toate aceste perspective pot fi asumate, la modul general, în cadrul a două mari
tipuri de abordări. Pe de o parte, este vorba de abordările obiective, fundamentate me-
todologic pe modelul ştiinţelor naturii, iar pe de altă parte, este vorba de abordările in-
terpretative, lansate odată cu modelul propus de Weber. Fiecare din aceste tipuri mari de
abordări implică mai multe modele particulare, care se constituie ca şi perspective concrete
de abordare a socialului. Este vorba de modele teoretice şi metodologice, care stau la baza
diferitelor teorii sociologice. Istoric, primul model, prezentat deja, aparţine abordărilor
obiective, cantitativiste. Este vorba de evoluţionism.
Perspectiva evoluţionistă, în sociologie, a reprezentat o dominantă culturală a în-
tregului secol al XIX-lea. Atât Comte, cât şi Spencer, parţial chiar şi Marx, propun modele
evoluţioniste, respectiv modele care urmăresc să explice nu atât societatea, cât evoluţia aces-
teia. Temele predilecte ale evoluţionismului sunt date nu de întrebă-
evoluţionism rile privitoare la natura socialului, la procesele şi modalităţile în care
se structurează acesta, ci de întrebările privitoare la cum evoluează şi
cum se schimbă în timp realitatea socială. În multe cazuri, nici măcar întrebarea de ce evo-
luează societatea nu era prioritară. Evoluţionismul a surprins un aspect incontestabil al lumii
moderne. Transformarea şi evoluţia rapidă a societăţilor, de maximă dinamică în secolul al
XVIII-lea şi al XIX-lea, a făcut ca schimbările majore din societate să fie, pentru prima dată
în istoria umanităţii, percepute foarte clar la nivel generaţional. Cu alte cuvinte, societatea
a început să se schimbe major la nivelul tehnologiilor, al modului de viaţă şi al culturii, în ca-
drul unei singure generaţii. În istorie, schimbarea socială a fost, aproape mereu, puţin per-
ceptibilă la nivel social, cu excepţia episoadelor punctuale ale unor revoluţii şi acestea multe,
22
Alfred Bulai
în fapt, în epoca modernă. Din acest motiv, pentru majoritatea gânditorilor din secolul al
XIX-lea, evoluţia era mai importantă decât analiza proceselor şi fenomenelor sociale. Chiar
şi pentru Marx, aşa cum am prezentat mai devreme, evoluţia formaţiunilor economice a
ocupat un loc important în modelul său explicativ.
Cu toate acestea, Karl Marx este fondatorul unei alte perspective în sociologie, a
doua din punct de vedere istoric, este vorba de conflictualism. Şi pentru Marx, societăţile
evoluează, însă, în cadrul modelului său, ideea de evoluţie nu este centrală, aceasta fiind
doar un rezultat al funcţionării sociale. Pentru el, la baza vieţii sociale stă conflictul social.
Acesta este înainte de toate conflictul între clasele sociale an-
tagoniste, adică între clasa proprietarilor şi cea a neproprie-
Max Weber este unul din-
tre cei mai importanţi so- tarilor de mijloace de producţie. Acest tip de conflict
ciologi din istoria acestei fundamental, care pune în mişcare
ştiinţe. Este primul dintre toate societăţile, este secondat de Conflictualism
sociologi, care a teoretizat multe alte tipuri de conflicte derivate.
specificul metodologic al
În fapt, Marx nu face altceva decât să se inspire, oarecum la
ştiinţelor sociale. El este
iniţiatorul perspectivei in- fel ca şi predecesorii săi, din realitate. El a trăit şi a lucrat
dividualiste (interpreta- precumpănitor în a două jumătate a secolului al XIX-lea, pe-
tive) în sociologie. A rioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. A fost
devenit profesor la Uni- contemporan, deşi doar copil, cu Revoluţia franceză din
versitatea Heidelberg în
1830, a fost martor la marile mişcări ale anului 1848, a trăit
1896. S-a impus ca un
gânditor important al sec- experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări munci-
olului XX, dedicându-se toreşti din acel secol zbuciumat. Conflictul şi critica socială
analizei societăţii şi a fac, astfel, parte, în mod natural, din modelul său.
politicii epocii sale. S-a Cu toată reputaţia incontestabilă a gânditorului ger-
implicat activ în viaţa
man, conflictualismul nu a avut, după Marx, un impact de-
politică a Germaniei de la
începutul secolului al XX- osebit în sociologie. Cei mai importanţi conflictualişti fiind
lea. A făcut parte din dele- neomarxiştii, iar singurul sociolog semnificativ istoric, în se-
gaţia statului German care colul al XX-lea, care aparţine acestei perspective conflictua-
a semnat tratatul de la liste, este americanul Wright Mills (1916-1962). O soarta
Versailles (1919), ca şi din
asemănătoare au avut-o toate modelele sociologice lansate
comisia care a elaborat
„Constituţia de la în secolul al XIX-lea. Evoluţionismul este şi el o perspectivă
Weimar”(1919). Cele mai de analiză a socialului, mai degrabă istorică, aparţinând
importante lucrări sunt quasi-exclusiv secolului al XIX-lea. Chiar şi modelul inter-
“Etica protestantă şi spir- pretativ al lui Weber nu a fost impus ca o perspectivă dis-
itul capitalismului”, lu-
tinctă, care să facă carieră în secolul al XX-lea.
crare elaborată între
1904-1905 şi “Economie Secolul al XX-lea a adus alte noi perspective de ana-
şi societate” (pub.1925), liza a vieţii sociale. Două dintre acestea au avut o carieră cu
ca şi o serie mare de lu- mult mai semnificativă în ştiinţa socială, creând două mari
crări (editate unele pos- tipuri de abordări. Este vorba, pe de o parte, de funcţiona-
tum) în domeniul
lism, sau structural-funcţionalism, ca tip de abordare
sociologiei religiei, a soci-
ologiei economice şi obiectivă şi, pe de alta parte, de interacţionalism, ca tip
politice. de abordare interpretativă.
23
Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolu-

lui al XX-lea şi a fost monetizată de doi mari sociologi americani.
Este vorba de Talcott Parsons (1902-1979) şi de Robert K. Merton
(1910-2003). Funcţionaliştii au preluat con-
Funcţionalism ceptul de funcţie din biologie şi l-au utilizat
alături de cel de structură, care, la rândul lui,
Talcott Parsons
fusese propus, iniţial, în studiile lingvistice, iar mai apoi în antro-
pologie.
Societatea este gândită de către funcţionalişti ca un ansamblu de structuri care în-
deplinesc anumite funcţii, totul putând fi reductibil, teoretic şi explicativ, la aceste două con-
cepte. Pentru structural-funcţionalişti nu mai contează evoluţia societăţii, nu mai contează
dacă ea se dezvoltă istoric, nu mai contează chiar istoria ca atare, ci doar analiza structuri-
lor sociale şi a funcţiilor ataşate acestora.
Nu mai putem vorbi nici de conflict social, ci, cel mult, de disfuncţionalităţi, care,
însă, nu pot fi considerate dominanta vieţii sociale. Modelul de analiză propus de funcţio-
nalişti este nu doar ispititor, ci şi unul prolific pentru cercetarea
socială. Din acest motiv, el a şi fost utilizat ca model paradig-
Talcott Parsons, este
matic pentru multe din teoriile sociologice lansate în secolul tre-
unul dintre cei mai im-
portanţi sociologi cut. Noi îl vom prezenta mult mai detaliat în capitolele
americani. Este con- următoare.
siderat promotorul so- Istoric cel puţin, înaintea funcţionalismului, s-a impus, oa-
ciologiei lui Max recum în doi timpi, o altă perspectivă semnificativă de analiză
Weber şi a lui Vilfredo
a socialului. Este vorba de interacţionalism. Printre precur-
Pareto în Statele Unite.
A fost profesor la Har- sorii acestei perspective ar trebui să-l menţionăm pe Charles
vard până în 1973. A Horton Cooley (1864-1929), cel care propune, în lucrarea “Na-
fost preşedinte al Aso- tura Umană şi ordinea socială”, apărută în 1902, o teorie de fac-
ciaţiei Americane de tura interacţionalistă, “Teoria sinelui oglindă”. Potrivit
Sociologie. Operele
acestei teorii, sinele individului este format doar în interacţiu-
principale: „Structura
acţiunii sociale” (1937), nea cu ceilalţi, aceşti „ceilalţi” fiind asemănători unor oglinzi în
„Sistemul so- care un individ se observă pe sine. Pentru Cooley, şi apoi pen-
cial”,(1951) „Structură tru ceilalţi interacţionalişti, nu este importantă funcţionarea so-
şi proces în societăţile cialului, ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi îşi
moderne” (1960),
reprezintă realitatea socială. Se impune, astfel, ideea construc-
„Politică şi structură
socială” (1969). ţiei socialului de către actorii sociali, mai mult decât atât, fiind
vorba de o construcţie subiectivă, care poate determina un anu-
mit curs al evoluţiei realităţii obiective.
În acest sens, ilustrativă este legea lui Thomas, propusă de un alt precursor im-
portant al interacţionalismului, Isaac William Thomas (1863-1947), lege care mai este cu-
noscută şi ca lege a definirii situaţiei. Ea spune că, dacă o situaţie este definită ca reală,
atunci ea va deveni reală prin consecinţele ei. Cu alte cuvinte, dacă o persoană sau mai multe
îşi definesc o anumită situaţie ca fiind, să spunem, conflictuală, fără a fi astfel în realitate,
acea situaţie va deveni tensionată, doar pentru că a fost astfel definită. Un exemplu celebru
24
Alfred Bulai
îl oferă chiar Thomas într-o lucrare apărută în 1928, prezentând

cazul real al unui bărbat care ucisese mai multe persoane care vor-
beau pe stradă pentru că, din mişcarea buzelor, acesta îşi definise
faptul că acele persoane îl înjurau. Prin urmare, se comportase ca şi
cum acest lucru era adevărat, iar consecinţele definiţiei sale, deşi
pur subiective şi fără acoperire în realitate, erau, în final, aceleaşi cu
Charles Cooley
cele în care situaţia ar fi fost reală în plan obiectiv.
Legea lui Thomas a căpătat o alta formă de exprimare, câ-
teva decenii mai târziu, prin Robert Merton, în cadrul “legii profeţiilor care se auto-
realizează”, speculându-se aceeaşi caracteristică esenţială a socialului, aceea de a genera,
la nivel obiectiv, ceea ce nu a existat, iniţial, decât la nivelul su-
Charles Horton Coo- biectivităţii.
ley, sociolog american, Cu alte cuvinte, o “profeţie” se realizează tocmai pen-
profesor la Universi-
tru că a fost făcută, iar exemplul profeţiei comunismului, lansat
tatea din Michigan.
Operele principale de ideologia marxistă, este cel puţin interesant pentru analiză.
“Natura umană şi or- La un nivel mai redus, putem da exemplul anunţului falimen-
dinea socială”, “Orga- tului unei bănci care are şanse să se realizeze tocmai pentru că
nizarea socială”(1909), s-a formulat public o asemenea profeţie.
„Procesul social”
Adevăratul creator al interacţionalismului, cel care pro-
(1918). Propune “teo-
ria sinelui oglindă”, în pune o teorie consistentă, este, însă, sociologul american Ge-
1902, în lucrarea orge Herbert Mead (1863-1931). Lucrarea sa fundamentală,
“Natura umană şi or- “Mind, Self and Society”, apărută
dinea socială”. în 1934, după moartea sa, ca, de alt-
interacţionalism
fel, toate celelalte lucrări ale sale,
propune o nouă perspectivă în sociolo-
Isaac William Thomas,
gie, perspectivă care pleacă de la ideea că societatea este for-
sociolog american, cre-
atorul celebrei legi a mată şi este reductibilă la interacţiuni. Sunt preluate, în mod
definirii situaţiei fundamental, ideile teoretice centrale ale sociologiei lui Weber,
(Legea lui Thomas). însă ele se articulează la Mead într-o manieră mult mai armo-
Operele principale nioasă. El este preocupat prioritar de felul în care realitatea so-
„Sex şi societate”
cială este construită de către subiecţi, în cursul interacţiunilor
(1907) şi „Comporta-
mentul primitiv” reciproce dintre ei.
(1937). Împreună cu În vremea respectivă, anii ‘20-’30 ai secolului trecut,
Florian Znaniecki ela- Mead, deşi profesor la Universitatea din Chicago, a trecut rela-
borează primul studiu tiv neobservat. Interacţionalismul va deveni o perspectivă ma-
comparativ din istoria
joră de analiză în sociologie, aproape două decenii mai târziu,
sociologiei, „Ţăranul
polonez în Europa şi odată cu lucrările lui Herbert Blumer (1900-1987), care dă şi un
America”. (studiu pu- conţinut mai precis ideii de interacţiune, definindu-i, în primul
blicat în cinci volume rând, natura comunicaţională.
între 1918-1920). A Va fi, astfel, monetizat şi apoi consacrat termenul de
fost profesor la Univer-
interacţionalism simbolic pentru denumirea acestei per-
sitatea din Chicago.
spective, care este şi astăzi, alături de structuralism, una dintre
25
cele mai importante perspective de analiză a vieţii sociale. Sintagma “simbolic” a fost adău-
gată pentru că interacţiunile dintre oameni sunt, în fond, interacţiuni în care se produc şi se
schimbă semnificaţii. În cursul interacţiunilor, oamenii produc şi îşi schimbă între ei sem-
nificaţiile, iar lumea este cunoscută, fie la nivel natural, fie social, doar prin intermediul
acestor semnificaţii.
Toate aceste perspective au fost descrise succint şi analitic. Este evident că, de la un
sociolog la altul, uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi sociolog, există numeroase va-
riaţii şi condiţionări metodologice. În celelalte capitole, vom surprinde şi vom particulariza
perspectivele prezentate.
Nu putem încheia acest capitol, nu doar teoretic, ci într-o mare măsură şi istoric,
fără a mai menţiona încă două momente semnificative în procesul constituirii şi impunerii
sociologiei ca disciplină ştiinţifică.
Primul moment este marcat de sociologul francez Émile Durkheim (1858-1917), cel
care a propus şi a susţinut primul curs universitar de sociologie, care este şi autorul primei
lucrări de sociologie ce propune o teorie bazată exclusiv pe date empirice. Ne referim la lu-
crarea “Sinuciderea”, apărută în 1897. În această lucrare, autorul francez analizează da-
tele statistice privitoare la rata sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite categorii de
populaţie din Franţa şi Germania, ţară în care făcuse cercetări în perioada 1895-1896.
Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren la nivelul
oraşului, în anii ‘20 în SUA. Este vorba de prima mare şcoală de sociologie din America,
Şcoala de la Chicago, ale cărei baze le vor pune Robert Ezra Park (1864-1944), care a
fost totodată şi primul preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie, creatorul unei
direcţii noi de studiu în sociologie, aceea a ecologiei umane, Louis Wirth (1897-1952) şi
Ernest W. Burgess (1886-1966). Şcoala de la Chicago a propus cercetarea unui tip special de
comunităţi umane şi a unui mediu special de viaţă al acestora, mediul urban, considerând
oraşul un “laborator social”. În capitolul dedicat sociologiei urbane vom detalia contribuţia
acestei şcoli la istoria sociologiei în secolul al XX-lea.
Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică – so-

ciologie ştiinţifică şi sociologia simţului comun
Am observat, în paragrafele precedente, că întregul proces de constituire a ştiinţei
sociale a fost centrat pe dimensiunea metodologică. Pentru a putea vorbi de apariţia unei şti-
inţe sociale, a fost necesară o separare metodologică, impusă prin evoluţia istorică a gândi-
rii sociale în secolul al XIX-lea, faţă de filosofia socială.
Pentru a vorbi, însă, de ştiinţă nu este suficientă separarea metodei de cunoaştere
a realităţii de tip pozitiv, cum ar spune Comte, de metodologia de cunoaştere speculativă a
filosofiei. Este necesar să asumăm şi o altă diferenţă, tot de natură metodologică, dată de o
diferenţiere care poate asigura, chiar la modul general, statutul de ştiinţă unei anumite forme
de cunoaştere. Metodologia ştiinţei nu ne ajută doar să diferenţiem cunoaşterea ştiinţifică
de cea speculativă, specifică filosofiei, ci şi de cunoaşterea obişnuită, de cunoaşterea comună
sau a simţului comun.
26
Alfred Bulai
Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a cunoaşte

realitatea înconjurătoare. Este vorba atât de cunoaşterea lumii fizice, cât şi a celei sociale. În
afara unor asemenea competenţe de cunoaştere, omul nu ar putea trăi nici în natură şi nici
în societate. Prin urmare, cunoaşterea comună este esenţială pentru dezvoltarea umană şi
nu poate fi niciodată înlocuită de cunoaşterea ştiinţifică.
Cu toate acestea, pentru a avansa real în cunoaşterea lumii, ştiinţa a propus, prin de-
mersurile sale metodologice, un tip complementar de cunoaştere, cea ştiinţifică. Această
formă de cunoaştere este superioară celei comune datorită principalelor ei atribute, care o
şi diferenţiază faţă de aceasta.
Cunoaşterea ştiinţifică:
se bazează pe evidenţe verificabile. Cunoaşterea ştiinţifică îşi propune, ca obiectiv
esenţial, verificarea informaţiilor cu care operează şi respinge din start orice tip de in-
formaţii care nu se pot verifica.
are un caracter mijlocit. Faţă de cunoaşterea comună, care este întotdeauna nemij-
locită, “hic et nunc”, adică „aici şi acum”, cunoaşterea ştiinţifică este mijlocită întotdeauna
de concepte, de metode şi tehnici, de instrumente de măsurare. Ea nu se poate desfăşura
în afara acestor tipuri de mijloace.
este precisă, sistematică şi acumulativă. Instrumentele şi metodele îi asigură cu-
noaşterii ştiinţifice o mult mai mare precizie, un caracter înalt cuantificabil şi, nu în ul-
timul rând, informaţiile obţinute sunt sistematizate şi acumulate într-un corpus de
cunoştinţe care permite, astfel, evoluţia şi progresul cunoaşterii ştiinţifice. Principiile de
sistematizare a cunoaşterii ştiinţifice există şi la nivelul cunoaşterii comune, numai că, în
acest caz, este vorba nu de principii logic - raţionale, ci de interese pragmatice, de expe-
rienţă, de nevoile imediate ale subiecţilor.
este obiectivă. Cea mai importantă caracteristică a cunoaşterii ştiinţifice este obiecti-
vitatea. Cunoaşterea comună este întotdeauna a unui subiect particular şi este condiţio-
nată de orizonturile valorice, de preferinţele şi atitudinile acestuia, de interesele
pragmatice. Uneori chiar şi percepţia este astfel influenţată. Să ne gândim doar la ba-
nala situaţie, în care atunci când mergem la piaţă să cumpărăm morcovi, identificăm ex-
trem de uşor aproape toate persoanele care vând aşa ceva, iar dacă cineva ne întreabă
după ce plecăm din piaţă dacă am văzut mărar, spre exemplu, de care nu aveam nevoie,
constatăm că nu ştim să fi văzut pe cineva, sau ne amintim vag de două trei persoane
deşi, în realitate, numărul celor care vindeau mărar ar fi putut fi egal cu cel al celor care
vindeau morcovi.
Cunoaşterea comună este subiectivă. Aceasta este cea mai importantă limită a sa,
care o diferenţiază esenţial de cunoaşterea ştiinţifică, situată la polul opus prin obiectivita-
tea care o caracterizează. Acest statut al cunoaşterii ştiinţifice face că ea să fie independentă
de subiectul care utilizează mijloacele de cunoaştere respective. Obiectivitatea asigură echi-
valenţa produselor de cunoaştere în raport cu subiecţii cunoscători, respectiv persoane di-
ferite utilizând aceleaşi metode şi instrumente de cunoaştere, asupra aceleiaşi realităţi, vor
ajunge la aceleaşi produse de cunoaştere. Cunoaşterea comună este întodeuna dependentă
de indivizii care o posedă.
27
Rezumat
Ştiinţa care astăzi poartă numele de sociologie a apărut în secolul al XIX-lea şi a cu-
noscut câteva etape principale de constituire, în funcţie de opera a patru mari gânditori.
Primul dintre fondatorii sociologiei a fost Auguste Comte care a consacrat o nouă
metodă de cunoaştere a realităţii sociale, fundamentată pe empirism şi măsurarea fenomenelor,
aşa numita metodă „pozitivă”. Sociologul francez a luat ca reper cea mai dezvoltată dintre şti-
inţele momentului, fizica, fiind preocupat de identificarea unei legi universale a evoluţiei socie-
tăţii. Aşa cum în fizica newtoniană exista o lege universală a mişcării corpurilor, noua ştiinţă pe
care o propunea Auguste Comte a încercat explicarea realităţii sociale pe baza legii celor trei
stadii, teologic, metafizic şi pozitiv.
O altă contribuţie importantă în dezvoltarea ştiinţei care studiază societatea a aparţi-
nut gânditorului englez Herbert Spencer. Pentru a explica legile care stau la baza evoluţiei so-
cietăţilor, Spencer foloseşte ca instrumentar metodologic modelul evoluţionist de selecţie
naturală, propus în biologie, motiv pentru care teoria sa a fost denumită şi darwinism social.
Cel care propune, pentru prima dată, un model pur social de construcţie teoretică a so-
ciologiei este gânditorul german Karl Marx. Potrivit teoriei sale, la baza dinamicii vieţii so-
ciale se află conflictul social generat de dialectica relaţiei dintre forţele de producţie şi relaţiile
de producţie, acestea constituind modul de producţie, caracteristică specifică oricărei forma-
ţiuni social-economice. Conflictul social este gândit de Marx, totodată, ca şi conflict de clasă.
Un rol important în consacrarea sociologiei ca ştiinţă modernă l-a avut un alt mare
gânditor german, Max Weber. Acesta a dezvoltat o construcţie metodologică proprie sociolo-
giei. Autor al sociologiei interpretative, Max Weber considera că procesul de cunoaştere a vieţii
sociale trebuie să pornească de la înţelegerea acţiunilor sociale, de la indivizii care constituie
atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate. Metodologia dezvoltată de Weber
poartă numele de individualism metodologic.
În cadrul ştiinţei care studiază societatea, identificăm două mari tipuri de abordări:
este vorba despre abordările obiective, fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor na-
turii şi de abordările interpretative, fundamentate pe modelul metodologic propus de Max
Weber. Fiecare tip major de abordare cuprinde mai multe modele teoretice şi metodologice, care
se constituie ca perspective de analiză a socialului. Cele mai importante sunt:
Evoluţionismul, care urmăreşte să explice nu atât societatea, cât evoluţia acesteia. Potrivit
acestui model, important este cum evoluează şi cum se schimbă în timp realitatea socială.
Conflictualismul, fondat de Karl Marx, potrivit căruia, baza vieţii sociale stă în conflictul so-
cial, ideea de evoluţie nefiind una centrală: evoluţia fiind doar un rezultat al funcţionării socie-
tăţii. Conflictul social este, în primul rând, conflictul între clasele sociale antagoniste,
reprezentate de proprietarii şi neproprietarii de mijloace de producţie.
Structuralismul, în care societatea reprezintă un ansamblu de structuri care îndeplinesc anu-
mite funcţii, oricare aspect al vieţii sociale putând fi explicat prin apelul la cele două concepte:
funcţie (preluat din biologie) şi structură (preluat din lingvistică şi antropologie). Importantă în
cercetarea sociologică este doar analiza structurilor sociale şi a funcţiilor pe care acestea le în-
deplinesc.
28
Alfred Bulai
Interacţionalismul, pentru care nu este important modul în care funcţionează socialul, ci

doar modul în care actorii sociali construiesc şi îşi reprezintă realitatea socială. Pentru interac-
ţionalişti, socialul nu reprezintă altceva decât ansamblul interacţiunilor dintre oameni.
Sociologul francez Émile Durkheim, autorul primei lucrări de sociologie care a pro-
pus o teorie bazată exclusiv pe date empirice, „Sinuciderea”, apărută în 1897 şi Şcoala de la
Chicago, care a lansat cercetările de teren în mediul urban american în anii ’20 ai secolului al
XX-lea, au adus de asemenea o contribuţie majoră la constituirea şi impunerea sociologiei ca dis-
ciplină ştiinţifică.
Ştiinţa socială s-a impus ca ştiinţă, în timp, prin delimitarea de gândirea socială de tip
filosofic. Pentru ca o formă de cunoaştere să poată fi numită ştiinţă, ea trebuie să nu fie de tip
speculativ, ca în filozofie şi, totodată, trebuie să se bazeze pe evidenţe verificabile, să aibă un ca-
racter mijlocit, să fie precisă, sistematică şi cumulativă, cu un caracter obiectiv, altfel spus, să
aibă toate caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice. Aceasta se opune cunoaşterii comune, care
este specifică oricărei fiinţe umane, fiind forma universală de cunoaştere ce ne ajută să trăim în
lumea fizică şi în cea socială.
Concepte cheie
sociologie; Fizică socială; darwinism social; Formaţiune
social economică; Forţe şi relaţii de producţie; Compre-
hensiune; evoluţionism; Conflictualism; structuralism;
interacţionalism; definirea situaţiei; sinele oglindă;
Cunoaştere comună; Cunoaştere ştiinţifică
Note:
1
Mecanica cerească este o ramură a astronomiei.
2
Este vorba de John Couch Adams şi Urbain Le Verrier, care au descoperit, în mod in-
dependent, planeta Neptun, pe baza calculelor matematice ale orbitelor celorlalte pla-
nete, prezicând unde trebuie să se afle noua planetă şi ce caracteristici are ea. Ultimul l-a
determinat pe astronomul german Johann Gottfried Galle să caute pe bolta cerească pla-
neta la locul indicat de calculele lui. Neptun a fost descoperit în 23 septembrie 1846, la
un grad diferenţă faţă de predicţia lui Le Verrier şi zece faţă de predicţia lui Adams.
29
Cunoaşterea lumii şi Modernitatea
30
Alfred Bulai
Capitolul 2
Metode de cercetare a realităţii
sociale
Q16 Dvs. plătiţi im-

pozite la stat? În anul 1781, William
1.Da
2.Nu 8.Nu ştiu Hershell a descoperit planeta
9. Nu răspund Uranus cu ajutorul telescopului
Q17 Dacă „Da”, ce inventat tot de el. Pentru prima
fel de impozite plă- dată, după îndepărtata antichi-
tiţi? Cum apreciaţi sum
plătită? Prea mare Acc a tate, era descoperită o nouă pla-
eptabilă Prea
mică Nu ştiu NC Q18
3 8 97 Q19
1.Pe salariu 1 2 netă. Era astfel dărâmat mitul
2. Pe venituri (profit, div
i-
dende, chirii, drepturi de
autor, încasări din numărului fix de corpuri cereşti
vânzări de produse agr
icole) 1 2 3 8 97 care se mişcă pe bolta cerească.
Q20 3. Pe proprietate (case,
terenuri,
automobile) 1 2 3 8 97 („planetos”, chiar acest lucru în-
Q21 Dumneavoastră
plătiţi asigurări de semna în greaca veche: „mişcă-
sănătate?
1.Da
2.Nu 8.Nu ştiu 9. Nu răspun
d
tor”). Iată că pe lângă cele şapte
Q22. Consideraţi că sum
sunt…..? 1 prea ma
ele plătite corpuri mişcătoare, Soarele,
ri; 2. accepta-
bile; 3. prea mici 8 . NS 97. NC Luna, Mercur, Venus, Marte, Ju-
Q23Dumneavoastră plă
tiţi asigurări so- piter şi Saturn, mai exista un
ciale (pentru pensie)?
2.Nu 1.Da
8.Nu ştiu 9. Nu răspun
d
asemenea corp, o nouă planetă,
Q24Consideraţi că sum
ele plătite numită mai târziu Uranus. Inte-
sunt…..? 1 prea mari; 2. accepta-
bile; 3. prea mici 8 . NS 97. NC resant în această poveste este
Q25În gospodăria dvs
., cam ce procent faptul că William Hershell, as-
din venituri sunt che
ltuite pentru plata im-
pozitelor către stat şi tronomul cel mai mare al epocii
către administraţia
locală (impozite directe
, inclusiv contribuţiile şi membrul al Academiei Regale
pentru sănătate şi pen
sii)
1. …………..% (Opera Britanice, nu a avut iniţial cura-
torul îl va ajuta pe su-
biect să calculeze un pro
cent??) jul să îşi publice descoperirea.
9. Nu ştiu/Nu răspund
Q26Anul trecut, aţi reu Anunţul descoperii unei noi pla-
şit să plătiţi toate
impozitele? 1. Da
2.Nu 8. NS
nete s-a făcut, de altfel, după
9.NR aproape jumătate de an de la
Q27În gospodăria dvs
. primele observaţii.
există salariaţi?
1. Da. Câţi?( ) 2.Nu
9.NS/NR
Q28 1. Din care ……
…cu
contract de muncă
2. , ……….fără contra
ct de
muncă; 9. NS/NR
Q29 Firma la care luc
rează şi-
a plătit contribuţia la
asigură-
31
Partea cea mai interesantă a acestei descoperiri este însă alta.

Planeta Uranus mai fusese descoperită şi înainte de Hershell. Istoricii
astronomiei au descoperit că şi alţi astronomi văzuseră planeta. Un
astronom italian o observase cu mai multe decenii înaintea lui Her-
shell, chiar o săptămână întreagă, şi, pentru că Uranus, ca orice pla-
netă, se mişcă încet pe boltă, astronomul italian tăiase în fiecare seară
poziţia înregistrată în noaptea precedentă, ca fiind inexactă şi înre-
gistrase o nouă poziţie. Dacă ar fi tras o linie între aceste poziţii gre-
şite şi-ar fi dat seama că era vorba nu de o stea fixă, ci de o planetă.
Mai mult decât atât, planeta Uranus este un corp ceresc care
are o magnitudine (o luminozitate) la limita vizibilităţii. Cu alte cu-
vinte, un om cu acuitate vizuală bună, dacă ştie unde să se uite pe cer,
poate să vadă planeta cu ochiul liber.
De ce însă nimeni, până la Hershell, nu a făcut descoperirea?
De ce chiar marele astronom englez nu a avut curajul să publice ime-
diat ceea ce descoperise? Explicaţia este simplă. Pentru că problema
descoperirii unei noi planete nu era considerată o problemă ştiinţifică.
Pentru că modelul lumii nu presupunea acceptarea unei alte planete
faţă de corpurile cereşti „mişcătoare” existente. Cu alte cuvinte, chiar
şi un lucru evident pentru toată lumea nu apare niciodată ca o desco-
perire ştiinţifică şi nu înseamnă un progres al cunoaşterii, dacă nu
există o paradigmă care să definească acea descoperire ca acceptabilă
din punct de vedere ştiinţific. Cunoaşterea ştiinţifică apare doar atunci
când ne putem defini probleme ştiinţifice, atunci când avem definite
metode de cercetare şi instrumente cu care să putem culege, analiza şi
prelucra datele. Fără metode nu este posibilă nici o ştiinţă şi, prin ur-
mare, nici sociologia. În capitolul anterior, am arătat că impunerea
unor noi metode de cercetare a realităţii sociale a însemnat, în fond,
elementul central al procesului de constituire a sociologiei. Despre
aceste metode vom vorbi în acest capitol.
32
Alfred Bulai
Măsurare şi scalare
Orice proces sau fenomen social, pentru a fi cunoscut, trebuie să fie măsurat, cuan-
tificat, evaluat. Măsurarea, la modul general, reprezintă procesul prin care se atribuie anu-
mite valori numerice unor caracteristici variabile ale unui obiect. În sociologie, măsurarea
socială se referă la procesul prin care, în baza unui model teoretic, sunt definite diverse ca-
racteristici variabile ale realităţii sociale, care sunt evaluate cu ajutorul unor instrumente
special construite în acest sens. Orice aspect al vieţii sociale care ţine de comportamentele,
credinţele, atitudinile indivizilor, ca şi toate caracteristicile generale ale proceselor sociale,
atât timp cât au proprietatea de a se modifica temporal, situaţional ori spaţial, pot fi măsu-
rate. O caracteristică măsurabilă, specifică unui proces, fenomen sau produs
social, poartă numele de variabilă. Aşa cum îi spune şi numele, ea poate varia, adică
poate lua diverse valori într-un interval dat.
Există două moduri în care pot varia aceste valori. Într-o manieră discretă, adică
luând doar anumite valori date într-un anumit interval sau, dimpotrivă, putând lua într-un
interval dat orice fel de valoare. Avem, astfel, variabile discrete şi variabile continue.
Un grup poate să fie caracterizat, de exemplu, de o variabilă discretă cum este sexul (sau
genul), variabilă ce poate lua, la nivelul unui grup sau a unei populaţii, doar două valori:
bărbat şi femeie, în timp ce, o populaţie, cum este cea a profesorilor de gimnaziu, poate fi ca-
racterizată de o variabila atitudinală (preferinţa, de exemplu, foarte mare, mare, moderată,
mică sau foarte mică pentru un anumit lucru), care într-un interval, să spunem de la 1 la 5,
poate avea orice valoare. Dacă într-un grup de 10 persoane
există şase femei şi patru bărbaţi, putem spune că, din punct Variabila reprezintă o
de vedere al variabilei gen, avem 60% femei şi 40% bărbaţi, caracteristică a unui pro-
ces sau fenomen care
dar nu putem spune ca variabila gen este 1,4, ca o medie între
poate avea valori diferite
1 şi doi. într-un anumit interval.
Variabila gen nu poate lua decât una din cele doua De exemplu, variabila
valori, bărbat sau femeie, iar dacă exprimăm acest lucru nu- gen are două valori băr-
meric putem convenţional să spunem că aceste valori nu pot bat - femeie, variabila
vârstă are valori de la 0 la
fi decât 1 respectiv 2. Putem, cu alte cuvinte, să exprimăm
”n” ani etc.
un raport procentual între câţi subiecţi au valoarea 1 respec-
tiv 2, dar variabila nu poate lua alte valori în afara celor două.
Dacă pentru acelaşi grup dorim să măsurăm variabila „atitudine faţă de conducerea
unei instituţii” pe o scală de note de la 1 la 10, atunci putem avea pentru grupul respectiv o
valoare situată oriunde pe scala de la 1 la 10. Un exemplu şi mai simplu este cel al variabilei
vârstă, care poate avea orice valori între, să spunem, zero, momentul naşterii şi oricare altă
33
vârstă dorim. Dacă cineva nu poate fi decât „bărbat” sau „femeie” poate avea totuşi 20 de ani,
şase luni, trei zile, şapte ore, x minute etc.
Valorile pe care le poate lua o variabilă pot fi considerate într-o distribuţie dată de
toate valorile posibile şi atunci vom spune că ele formează o scală. Scala reprezintă un in-
terval în care sunt definite toate valorile posibile pe care le poate lua o anumită variabilă. Sca-
lele pot fi, în principiu, de patru tipuri.
1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relaţii de suc-
cesiune, ordine sau ierarhie între valorile pe care le poate lua o variabilă. Spre
exemplu, lista de bunuri pe care cineva le are în gospodărie (telefon, maşină de
spălat, autoturism, frigider etc.) poate forma o asemenea scală. Aşa cum se ob-
servă, între valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi “achizi-
ţii” sau “dotări casnice” nu există nici un fel de ordonare ierarhică.
2. Scale ordinale. Sunt scale în care valorile pe care le poate lua o variabilă
sunt ordonabile după un anumit criteriu şi prin urmare, scala prezintă o ordo-
nare a acestor valori. Spre exemplu, “aprecierea” unei anumite acţiuni între-
prinsă de Guvern poate avea următoarele valori: absolut de acord; de acord;
dezacord; dezacord total. Ele se aplică pentru variabile discrete.
3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal care privesc măsurarea unor va-
riabile continue. Prin urmare, faţă de scalele ordinale, cele de interval propun
un continuu între cele două valori polare (maxim şi minim) pe care le poate lua
o variabilă. Înălţimea pe care o poate avea o populaţie dată este, spre exemplu,
scalabilă pe un interval, în sensul că înălţimea, atât a oricărui membru, cât şi
media populaţiei, poate avea orice fel de valoare într-un interval dat.
4. Scale de proporţii. Sunt în fapt scale de interval în care există un punct na-
tural de pornire a distribuţiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila are un
punct natural de pornire zero).
Eşantionarea
În ştiinţele sociale se lucrează relativ rar cu populaţii întregi, deoarece este greu să
poţi observa, chestiona sau intervieva un număr foarte mare de persoane. În plus, deloc de
neglijat, investigarea unei întregi populaţii implică costuri uriaşe şi, în mare parte, inutile.
Inutile pentru că, în baza legilor statistice şi al calcului probabilităţilor, se pot elabora eşan-
tioane, adică grupuri de subiecţi aleşi dintr-o populaţie, grupuri care să fie reprezentative
pentru întreaga populaţie studiată.
Metoda poartă numele de eşantionare şi presupune alegerea prin diverse tehnici, cel
mai adesea acestea fiind bazate pe principiul selecţiei aleatoare (întâmplătoare), a unui anu-
mit număr de subiecţi care pot fi investigaţi în locul întregii populaţii.
O anumită variabilă care caracterizează o populaţie poartă numele de parametru.
Aceeaşi variabilă, care este măsurată concret la nivelul eşantionului, poarta numele de es-
timaţie, pentru că estimează, în anumite limite de încredere, valoarea parametrului. Spre
exemplu, vârsta medie a populaţiei de elevi de clasa opta poate fi de 14,3 ani, acesta fiind un
34
Alfred Bulai
parametru al populaţiei. Dacă facem un eşantion de elevi de clasa a opta, vârsta medie a ele-
vilor din eşantion reprezintă un estimator al vârstei populaţiei respective. Acesta nu este
identic cu parametrul, dar potrivit regulilor statistice, se încadrează undeva într-un interval
în jurul valorii parametrului.
Cu alte cuvinte, legile statistice, de care am vorbit mai devreme, ne garantează că ale-
gerea aleatoare a unui anumit număr de persoane ne produce un anumit grad de încredere
în datele obţinute de la subiecţii din eşantion şi se produce, astfel, o estimare a parametru-
lui (a valorii variabilei la nivelul populaţiei). Aceste limite ale estimării sunt date de regulă
în sistemul +/- n%, adică se defineşte un interval limită în care se înscrie valoarea parame-
trului în raport cu estimaţia dată din analiza eşantionului. Aceste limite mai sunt denumite
şi marjă de eroare a eşantionului.
Valoarea acestui procent este dependentă, în principal, de numărul subiecţilor din
eşantion şi nu de volumul populaţiei. La un eşantion de circa 400 de persoane, acest inter-
val este de +/- 5%, adică valoarea parametrului este cuprinsă, în realitate, oriunde în inter-
valul de +/-5% faţă de estimator. Pentru un eşantion de 1000 de persoane, această limită este
de aproximativ +/- 3 %. Este evident că limita devine zero doar într-un singur caz, atunci
când volumul eşantionului devine egal cu volumul populaţiei.
Din cele prezentate, rezultă un lucru aparent paradoxal. Precizia eşantioanelor ne-
fiind dată de volumul populaţiei, înseamnă că un eşantion de o anumită dimensiune are
aceeaşi precizie fie că este construit pentru populaţia României, fie pentru populaţia Chinei.
Nu trebuie să ne surprindă însă acest lucru. Şi în viaţa obişnuită, lucrurile stau ase-
mănător. Să spunem că noi gătim acasă o mâncare într-o crăticioară mică, de doi litri. Ca să
vedem dacă mâncarea este suficient de sărată, o gustăm luând cu o lingură o cantitate mică
din oală. Cu alte cuvinte, luăm un eşantion de x grame sau un volum de x mililitri din mân-
care. Dacă avem invitaţi la masă şi gătim aceeaşi mâncare într-o oală mult mai mare, să spu-
nem de 20 de litri, pentru a constata că mâncarea este sărată vom lua aceeaşi cantitate ca în
primul caz, adică vom folosi aceeaşi lingură şi nu un polonic spre exemplu.
În realitate, nu atât mărimea unei populaţii contează în vederea unei eşantionări, ci
eterogenitate ei. Dacă am dori să facem un eşantion reprezentativ pentru o populaţie perfect
omogenă, atunci am avea nevoie de un singur individ. Dacă vrem să ştim cum arată costu-
mul de soldat dintr-o populaţie de 100 sau 1000 sau mai mulţi soldaţi cu uniforme identice,
este suficient să luăm unul singur. Dacă eterogenitatea este maximă şi caracteristica pe care
o măsurăm are valori diferite pentru toţi subiecţii, atunci ar trebui să luăm în calcul un eşan-
tion egal cu populaţia. Variabilele pe care le măsurăm în sociologie au un număr relativ mic
de valori, ceea ce face ca la un număr mare de subiecţi legile statistice să poată defini limi-
tele de încredere în eşantioane.
Marja de eroare o putem predefini într-o cercetare după cum dorim, ca având va-
lori de 5%, 4%, 3,5%, 2% sau orice altă valoare pe care o considerăm acceptabilă. Dacă vo-
lumul întregii populaţii îl cunoaştem, să spunem că este de 15 milioane de persoane, atunci
putem calcula volumul eşantionului pe care trebuie să lucrăm pentru a avea o marjă de
eroare dată, pe care o notăm cu „e”.
35
Formula este următoarea:

n = N/(1+ Ne²)
Unde “n” este volumul eşantionului, iar “N” volumul populaţiei. Dacă vrem să avem
în cercetare o marjă de eroare de 3% atunci n va fi egal cu:
n = 15000000/(1+15000000 x 0,03²) = 1111 persoane
Dacă avem o populaţie de doar 1500000 de persoane, de zece ori mai mică, atunci
“n” va avea valoarea de 1110 persoane, deci cu doar o singură persoană mai puţin. La o po-
pulaţie de doar 150 000 de subiecţi, volumul eşantionului ar trebui să fie de 1102 persoane,
doar cu opt mai puţin. Din acest motiv, putem spune că, la un volum al populaţiei mai mare
aproximativ de 10000 de persoane, marja de eroare nu mai depinde decât de volumul eşan-
tionului şi nu şi al populaţiei. Spre exemplu, la o populaţie de 15000 de persoane pentru
aceeaşi marjă de eroare de 3% avem nevoie de un eşantion de 1034 de persoane.
Pentru populaţii mai mici de 10000 de persoane, putem să reducem volumul cal-
culat al eşantionului cu un factor de corecţie care poate fi calculat după formula:
Factor corecţie = (N-n)/(N-1)
La un eşantion de 1000 de persoane şi o populaţie de 10000 factorul, este aproxi-
mativ 0,9, deci putem avea circa 900 de subiecţi în eşantion. Dacă populaţia ar fi, însă, de
100000, atunci factorul de corecţie este imperceptibil (0,99), deci putem reduce eşantionul
doar cu 10 subiecţi pentru a păstra aceeaşi marjă de eroare.
Dacă volumul populaţiei scade sub 500 de persoane, în mod normal, legile statistice
nu mai sunt operabile pe logica probabilistă şi, prin urmare, avem nevoie de un alt tip de
eşantionare.
Marja de eroare de 3% înseamnă, în fond, că valoarea reală a parametrului (a valo-
rii care caracterizează populaţia) se află undeva între plus sau minus 3 procente faţă de es-
timator. Dacă 17% dintr-un eşantion sunt de acord cu un anumit lucru, în realitate, procentul
de la nivelul populaţiei, care este de acord cu acel lucru, este undeva, oriunde, între 14% şi
20%.
Cel mai adesea se utilizează eşantioane cu un volum între 1000 şi 2000 de persoane,
pentru că acestea au, în majoritatea cazurilor, raportul optim de încredere în date, raportat
la costurile cercetării. Cel puţin intuitiv, ne putem da seama că într-o cercetare costurile
cresc odată cu creşterea numărului de subiecţi investigaţi, de regulă direct proporţional.
Creşterea numărului de subiecţi nu duce, însă, la o creştere a limitelor de încredere în ace-
laşi ritm. Observăm că pentru a creşte precizia investigaţiei de la +/-5% la +/-3% am cres-
cut eşantionul de două ori şi jumătate. Ca să ajungem la o precizie mai mare, să spunem la
o marjă de eroare de +/-1%, deci o creştere tot de două unităţi, trebuie să facem un eşantion
de zece ori mai mare, adică de 10000 de subiecţi. Prin urmare, pentru o creştere a preciziei
de două procente, costurile cresc de aproape zece ori.
Eşantionarea bazată pe legile probabilităţilor nu este singura formă de eşantionare.
Se poate utiliza în sociologie şi eşantionare teoretică, bazată pe o selecţie a subiecţilor care
se face în afara regulilor statistice. Ea are la bază cadrul teoretic referenţial al unui model te-
oretic, pe baza căruia facem selecţia persoanelor. În aceste situaţii, căutăm să identificăm su-
36
Alfred Bulai
biecţii care au anumite tipuri de caracteristici relevante pentru o anumită cercetare. Şi pen-
tru acest tip de eşantionare avem corespondent chiar la nivelul vieţii obişnuite. Spre exem-
plu, atunci când mergem în piaţă şi vrem să cumpărăm cireşe, de multe ori luăm una sau
două (un eşantion) pentru a le gusta. De regulă, nu le luăm la întâmplare. Alegem una mai
puţin roşie ca să vedem ce gust are, deoarece presupunem că aceasta este mai puţin coaptă,
ori luăm una foarte roşie pentru a vedea dacă cele mai coapte nu au cumva viermi. De fapt,
noi avem o „teorie” despre cireşe, în particular, despre cireşele coapte. Potrivit acestei „teo-
rii”, alegem fructele respective.
În alte situaţii, subiecţii pe care vrem să îi studiem au o incidenţă mică într-o po-
pulaţie, sau o distribuţie neuniformă, care îi face greu identificabili. Dacă vrem, spre exem-
plu, să studiem pe cei care au avut experienţe dramatice în şcoala primară, în timpul
regimului comunist, cu siguranţă că o abordare statistică bazată pe legile probabilităţilor nu
este admisibilă pentru că este foarte probabil să nu identificăm pe nimeni în acest mod. Mai
mult, este posibil să nu existe nici un fel de înregistrări ale unor astfel de persoane şi atunci
va fi greu să alegem aleator dintr-un anumit număr de astfel de persoane listate undeva. În
aceste cazuri, trebuie să definim o serie de criterii de identificare şi putem, pe măsură ce
descoperim aceşti subiecţi, să îi introducem în eşantion. Adeseori, se foloseşte în acest sens
tehnica bulgărelui de zăpadă, o tehnică prin care se construieşte eşantionul pe parcur-
sul demersului de cercetare, eşantionul (grupul investigat) crescând treptat, aşa cum un bul-
găre de zăpadă rostogolit se măreşte. De multe ori, chiar subiecţii investigaţi ne pot trimite
la alţi subiecţi utili pentru cercetare. Principiul de plecare al acestui demers este acela că su-
biecţii similari au şanse mari să se cunoască între ei. Spre exemplu, un posesor de Trabant
are şanse mari să cunoască un alt posesor al acestui tip de autoturism.
Principalele metode de cercetare utilizate în sociolo-

gie şi în ştiinţele sociale
Eşantionarea (cel puţin cea probabilistă) se utilizează, cu precădere, pentru un anu-
mit grup de metode de cercetare. Este vorba de metodele de cercetare de tip cantitativ. Ală-
turi de acestea, aşa cum o să vedem, există şi metode calitative de cercetare, metode în cadrul
cărora obiectivul central nu este numărarea unor caracteristici standardizate, ci evaluarea
lor. Metodele cantitative sunt, însă, cele mai consacrate în cercetarea socială şi de aceea vom
insista mai mult asupra lor.
Principalele metode de cercetare sunt:

Ancheta sociologică
Observaţia
Experimentul
Analiza documentelor sociale
37
Ancheta sociologică
Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare, deseori ea fiind
chiar identificată cu cercetarea socială ca atare. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor so-
ciologice, bazate pe chestionarea populaţiei. sunt, relativ des făcute publice, tocmai pentru
uşurinţa cu care ele pot fi utilizate şi interpretate. În principal, există două procedee care
sunt utilizate în cadrul anchetei. Este vorba de procedeul chestionării, care utilizează ca in-
strument chestionarul şi de procedeul intervievării, care utilizează ca instrument ghidul de
interviu. Evident, distincţia este nuanţabilă. În principiu, chestionarul, spre deosebire de
grila de interviu (ghidul de interviu), are majoritatea întrebărilor închise, adică întrebări
care au variante prestabilite de răspuns şi în care
Întrebare închisă ex: Sunteţi mulţu- subiectul nu poate face altceva decât să aleagă un
mit de activitatea de până acum a răspuns din cele oferite în chestionar. Grila de in-
Guvernului? terviu foloseşte prioritar întrebări deschise,
1. foarte mulţumit
respectiv întrebări la care nu există variante pres-
2. mulţumit
3. nici mulţumit, nici nemulţumit tabilite de răspuns. Libertatea operatorului de in-
4. nemulţumit terviu (cercetătorul care aplică grila de interviu)
5. foarte nemulţumit este mai mare în ceea ce priveşte desfăşurarea in-
6. Nu pot aprecia terviului, în administrarea întrebărilor, în elabo-
9. nu ştiu /nu răspund
rarea acestora. În aceeaşi măsură însă şi
Întrebare deschisă: profesionalismul lui trebuie să fie mai ridicat, de-
Care credeţi că sunt cauzele oarece el trebuie să se implice în procesul coordo-
corupţiei din administraţie? nării şi susţinerii investigaţiei, analizând
răspunsurile în timpul interviului şi orientând in-
vestigaţia în funcţie de răspunsurile primite. Din această cauză, operatorul administrează şi
întrebări care nu erau în grilă, urmărind clarificarea unor subiecte sau, dimpotrivă, el poate
renunţa cu totul la întrebări pe care nu le mai consideră relevante.
Interviul, în funcţie de cât de structurată este grila de interviu, poate fi de tip struc-
turat, semi-structurat sau nestructurat. Cu cât grila este mai puţin structurată, în sensul că
ea conţine doar ideile cadru ale întrebărilor, care sunt majoritar deschise, cu atât mai mult
vom avea o metoda calitativă de investigaţie. Structurarea se referă la definirea precisă a în-
trebărilor şi a variantelor posibile de răspunsuri. Cu cât o grilă este mai structurată, cu atât
operatorul de interviu are mai puţină libertate în aplicarea sa. În acelaşi timp, însă, şi res-
pondentul are mai multe constrângeri în a formula propriile răspunsuri, dat fiind ponderea
majoritară a întrebărilor închise.
Observăm că ancheta nu este o metodă eminamente cantitativă, aşa cum adesea
este înţeleasă. Ancheta, atunci când se bazează pe chestionar (întotdeauna structurat şi cu
majoritatea sau toate întrebările închise), reprezintă o metodă cantitativă, deoarece în in-
vestigaţie, se urmăreşte măsurarea răspunsurilor pre-standardizate ale întrebărilor formu-
late de cercetător.
În realitate, cercetătorul, în cadrul anchetei cantitative, formulează nu doar între-
bările, ci şi răspunsurile, subiecţii neputând să facă altceva decât să aleagă între variantele
38
Alfred Bulai
de răspuns existente sau să le refuze cu totul. În acest caz, în care subiectul nu poate, sau nu
vrea să răspundă la o întrebare, se alocă de cercetător o valoare specială ca răspuns la acea
întrebare, de tipul “nu ştiu, nu răspund” variantă de răspuns care, uzual, are codul 9 sau 99
(aceasta este o convenţie însă şi nu o regulă).
În cadrul anchetei calitative, cercetătorul formulează doar întrebările şi nu mai pre-
zintă variantele posibile de răspuns, lăsând subiecţii să răspundă liber. Este evident că,
aceste răspunsuri se apropie mult mai mult de ceea ce respondentul doreşte să exprime,
însă, dezavantajul major este dat de faptul că răspunsurile sunt greu de cuantificat şi de ex-
primat sintetic. Răspunsurile pre-formulate pot asigura standardizarea necesară pentru a
prelucra cantitativ datele, acestea putând fi adunate şi prelucrate statistic pentru un număr
oricât de mare de subiecţi.
Un tip special de anchetă, focalizată pe o problematică limitată, şi care este con-
fundată adesea cu ancheta în ansamblu, este sondajul de opinie. Instrumentele de lucru
sunt practic similare, se utilizează chestionare administrate unor eşantioane reprezentative
pentru anumite populaţii. Sondajul de opinie este centrat doar pe întrebări care vizează opi-
niile subiecţilor, mai mult decât atât, se încearcă estimarea opiniilor care au caracter public
şi nu doar a opiniilor personale. Cu alte cuvinte, atunci când o problematică se afla în dez-
baterea publică, iar cetăţenii îşi exprimă anumite poziţii faţă de acea problemă, atunci putem
spune că opiniile lor au un caracter public, iar sondajul de opinie exact acest lucru îşi pro-
pune să măsoare.
Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut de opinii publice. Dacă un anumit su-
biect nu este de actualitate, el nu reclamă opinii care să aibă caracter public, iar întrebările
unui astfel de chestionar, în aceste condiţii, nu pot măsura ceea ce nu există. Dacă Guver-
nul ia o anumită decizie de interes public, să zicem majorarea accizelor sau a taxelor la anu-
mite produse şi servicii, cu siguranţă se pot contura opinii cu caracter public faţă de această
măsură. Dacă Guvernul ia, însă, o decizie strict tehnică, de reorganizare a unor servicii pro-
prii, decizie care nu vizează interesul larg, atunci o întrebare privind favorabilitatea popu-
laţiei faţă de respectiva decizie nu poate măsura o opinie cu caracter public.
În acest ultim caz, problema nu este aceea că la o astfel de întrebare nu s-ar obţine
răspunsuri, ci tocmai aceea că poţi obţine răspunsuri, chiar dacă subiecţii nu au opinii prea-
labile pe acel subiect. Aceasta deoarece numai o parte a populaţiei va declara, eventual, că
nu ştie să răspundă sau nu are opinii. De regulă, subiecţii în astfel de situaţii fac un transfer
de la ceea ce nu ştiu la ceea ce presupun că reprezintă întrebarea, concentrându-se priori-
tar pe ceea ce cunosc. Dacă întrebarea vizează, de fapt, o măsură a Guvernului pe care ei nu
o cunosc, nefiind una de interes public, o parte a subiecţilor îşi vor exprima mai degrabă ati-
tudinea faţă de Guvern, decât faţă de problemă. Pe de altă parte, dacă întrebarea este sim-
plă pentru subiect, dar pe acesta nu îl preocupă problematica respectivă, apare tentaţia de
a da un răspuns prin formularea pe loc a unei opinii, care nu preocupă de fapt în mod real
respondentul.
39
Tabel 2.1 Reguli de formulare a întrebărilor în chestionar.

întrebări corect formu- Reguli de construcţie a între-
întrebări greşit formulate
late bărilor într-un chestionar
Cum apreciaţi calitatea ultimu- Cum apreciaţi calitatea ul- Asigurarea simetriei la nivelul vari-
lui film pe care l-aţi vizionat? timului film pe care l-aţi antelor de răspuns „pro” şi „contra”.
a) excelent; b) foarte bun; c) ac- vizionat?a) foarte bun; b)
ceptabil; d) foarte prost; e) bun; c) prost; d) foarte
NS/NR prost; e) NS/NR
Cum apreciaţi calitatea ultimu- Cum apreciaţi calitatea ul- Răspunsurile preformulate trebuie să
lui film pe care l-aţi vizionat? timului film pe care l-aţi acopere toate variantele posibile de
a) excelent; b) foarte bun; c) vizionat? răspuns, iar în cazurile unor scale or-
putea să fie mai bun; d) într-un a) foarte bun; b) bun; c) dinale opţiunea pentru o variantă de
fel mi-a plăcut; e) L-am mai prost; d) foarte prost; e) răspuns trebuie să excludă posibili-
văzut mai demult f) NS/NR NS/NR tatea de a alege o alta. În exemplu an-
terior avem, de fapt, răspunsuri care
sunt posibile pentru tipuri diferite de
întrebări.
Consideraţi că nu există vio- În ce măsură consideraţi că Evitarea negaţiilor în formularea în-
lenţă în şcolile din România? există violenţă în şcolile trebărilor, ori de câte ori se pot for-
din România? mula într-o manieră afirmativă.
Nu vi s-a întâmplat niciodată să Vi s-a întâmplat în ultimele Evitarea dublelor sau multiplelor ne-
nu puteţi ajunge la timp la locul „x”luni să întârziaţi la locul gaţii în formularea întrebărilor, care
de muncă? de muncă? pot crea confuzii şi greutate în
înţelegerea întrebării.
Ce credeţi dumneavoastră: în Cum credeţi că vor evolua Evitarea formulării de întrebări cu un
următorii ani, valoarea leului preţurile în următoarele 12 grad ridicat de abstractizare.
românesc va rămâne la fel, va luni: credeţi că acestea vor
scădea sau va creşte? creşte, vor rămâne la fel
sau vor scădea?
Câtă încredere aveţi în Parla- Câtă încredere aveţi în Par- Evitarea cuprinderii mai multor în-
ment şi Guvern? lament? Câtă încredere trebări într-o singură întrebare.
aveţi în Guvern?
Credeţi că este bine ca statul Credeţi că statul român ar Evitarea întrebărilor cu un grad ridi-
român să impună restricţii trebui să impună restricţii cat de sugestibilitate, orientând spre
străinilor care vor veni să ne străinilor care vor veni să un anumit tip de răspuns.
ocupe locurile noastre de ocupe locuri de muncă pe
muncă de pe piaţa românească? piaţa românească?
Sunteţi un om educat? Care este ultima şcoală ab- Evitarea formulării de întrebări care
solvită? valorizează anumite stereotipuri so-
Nu am scoală, 4 clase, 8 ciale, evitarea reacţiei de prestigiu.
clase, 10 clase, liceu, uni-
versitate.
Credeţi că subalternii dumnea- Cât de mult credeţi că vă Evitarea utilizării de termeni vagi ori
voastră vă iubesc? apreciază subalternii dvs. ? cu grad mare de polisemie (poţi iubi
fratele, soţia, câinele, ţara sau
natura.)
Credeţi că reformele actuale din Credeţi că reformele ac- Utilizarea cuvintelor simple în formu-
educaţie au avut un caracter tuale din educaţie au avut larea întrebărilor, astfel încât acestea
fortuit? un caracter întâmplător? să fie înţelese exact şi la fel de către
toţi cei intervievaţi.
40
Alfred Bulai
Dacă întrebăm, spre exemplu, persoanele dintr-un eşantion reprezentativ pentru

populaţia României, care este opinia lor faţă de fenomenul de îmbătrânire a populaţiei de
foci din regiunea arctică, o mare parte a subiecţilor este posibil să aleagă un răspuns pre-for-
mulat, chiar dacă, desigur, nu îi preocupă deloc o asemenea problemă. Dacă adunăm răs-
punsurile, putem ajunge la concluzia, să spunem, că x % din populaţia României consideră
că este un lucru rău că se întâmplă un astfel de fenomen. Aceasta, însă, nu este o opinie pu-
blică, ci doar o expresie sintetică, statistică, a unor opinii particulare. Pentru a exista o opi-
nie publică, trebuie să existe un interes clar al populaţiei faţă de respectiva problemă şi un
nivel ridicat al comunicării şi dezbaterii publice privitoare la respectivul subiect.
Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca nişte simple “termometre”, pentru a
lua “temperatura” populaţiei în anumite probleme arzătoare şi de actualitate. Sunt utilizate,
de asemenea, pe scară largă, în campaniile electorale, pentru a surprinde dinamica prefe-
rinţelor electorilor pe o perioadă scurtă de timp.
Instrumentul cel mai utilizat în cadrul anchetei este chestionarul. Acesta se utili-
zează pe o scară mult mai largă decât aceea a cercetării sociale. Chestionarul este un instru-
ment care conţine o serie de itemi, de regulă prezenţi într-o formă interogativă, care
urmăresc anumite reacţii predefinite la respondenţi (este vorba de alegerea unor variante de
răspuns libere sau preformulate). Ordinea în care sunt prezenţi itemii (întrebările) în che-
stionar este dată de o anumită logică a demersului de investigaţie, de considerente care ţin
de registrul psihologic al relaţiei dintre un operator de anchetă şi un subiect investigat şi de
tematica care face obiectul investigaţiei, ca şi de o serie de reguli metodologice specifice an-
chetei bazată pe chestionar. De regulă, chestionarele au întrebări introductive sau „de spart
gheaţa”, întrebări directe de cercetare, întrebări explicative şi, în final, de regulă, întrebări
socio-demografice (respectiv despre respondent şi gospodăria sa – vârstă, venit, consum,
religie, stare maritală etc.).
Trebuie să înţelegem că nu orice întrebare poate fi acceptabilă, din punct de vedere
metodologic, într-un chestionar. Pe de altă parte, mai mult, nu orice suită de întrebări con-
stituie automat un chestionar sociologic. Există reguli precise de formulare a întrebărilor, ca
şi reguli de ordonare a lor. În tabelul 2.1 sunt precizate succint câteva dintre acestea.
Observaţia sociologică şi experimentul

Observaţia sociologică este o metodă de cercetare preluată din metodologiile speci-
fice ştiinţelor naturii. Ea este cea mai veche metodă de cercetare ştiinţifică. Comparativ cu
ancheta, metodă focalizată pe analiza atitudinilor şi opiniilor indivizilor, observaţia în cer-
cetarea socială îşi propune analiza comportamentelor verbale şi non-verbale pe care oame-
nii le au, în diferite situaţii.
Observaţia sociologică, în funcţie de modul în care se desfăşoară şi se înregistrează
datele, poate fi:
observaţie structurată
observaţie nestructurată
41
Observaţia structurată poartă acest nume deoarece, în cazul ei, se utilizează, în mod
obligatoriu, o grilă de observaţie. Acesta este un instrument relativ simplu, în care sunt tre-
cute (într-o formă organizată, structurată) diferitele tipuri de comportamente pe care dorim
să le observăm. Observaţia propriu-zisă constă tocmai în notarea ordinii, a numărului de
comportamente de un anumit tip pe care le-am prevăzut în grilă şi, eventual, a caracteristi-
cilor specifice acestora.
În cazul observaţiei structurate, avem de a face, evident, cu o metodă strict cantita-
tivă în care esenţial este să identificăm şi să cuantificăm prezenţa anumitor tipuri de com-
portamente la persoanele observate. În funcţie de acurateţea grilei, precizia observaţiilor
poate fi mai mare sau mai mică.
Cu cât grila este mai structurată, cu atât precizia măsurătorii va fi mai mare şi putem
spune, astfel, că fidelitatea măsurării respective este şi ea mare. Această caracteristică, fide-
litatea, se referă la precizia unei măsurători. Spre exemplu, în dome-
niul fizicii, putem măsura un obiect şi să îi apreciem dimensiunea,
Fidelitate
afirmând că are aproximativ doi metri sau un metru şi optzeci şi şase
de centimetri sau, putem să exprimăm mărimea cu o precizie mai mare,
de tipul: 1864,832 milimetri. Este vorba, aşa cum se observă, de precizii diferite de măsu-
rare.
Din punctul de vedere al unei măsurători sociale, putem avea o scală de apreciere
cu o precizie mică, de exemplu, cu două valori: “acord - dezacord”, sau putem lucra cu o fi-
delitate a măsurătorii mai mare, utilizând patru valori “acord în mare măsură – acord – de-
zacord – dezacord în foarte mare măsură”. Putem avea, însă, şi o fidelitatea mult mai mare
dacă cerem ca subiecţii să îşi exprime acordul faţă de o problemă pe o scală de zece valori,
care poate fi una numerică de la 1 la 10. (în care 1 este dezacordul total, iar 10 acordul total).
În cazul particular al observaţiei structurate, putem avea o grilă care exprimă doar
două tipuri de posturi (poziţii ale corpului), de exemplu subiectul stă pe scaun – subiectul
stă în picioare, sau o grilă în care avem trecute multiple tipuri de posturi presupuse de po-
ziţia în picioare sau pe scaun (de exemplu, picior peste picior, aplecat în faţă, cu braţele în-
crucişate, cu capul aplecat într-o parte, cu mâinile la ceafă etc.).
De multe ori, în măsurarea unui fenomen sau proces social, fidelitatea se află într-
o relaţie inversă cu validitatea, respectiv cu corectitudinea măsurătorii. Validitatea se re-
feră, prin urmare, la valabilitatea măsurătorii. Dincolo de întrebarea legată de precizia unei
măsurători, contează o altă întrebare mult mai importantă: Am măsurat de fapt ceea ce ne-
am propus? Este posibil, de exemplu, ca în grila noastră să nu surprindem exact un anumit
tip de comportament, iar observatorul care aplică grila să nu poată
Validitate identifica corect un anumit gest. Există posibilitatea ca grila să fie
extrem de precisă şi să descrie un număr foarte mare de comporta-
mente, însă, tocmai din acest motiv, identificarea şi notarea lor în timp real poate să fie dis-
funcţională. De multe ori, creşterea preciziei de măsurare poate pune probleme de validitate.
Dacă o scală de măsurare are zece valori, precizia este mare şi validitatea măsurătorii este
acceptabilă (putem spune că oamenii pot aprecia corect pe o scală de zece valori un anume
lucru). Dacă lucrăm cu o scală de 100 de unităţi precizia este mult mai mare, dar este rela-
42
Alfred Bulai
tiv greu de crezut că exprimarea unei anumite valori, să spunem 67, este definită foarte clar
de respondenţi ca diferită de 69. Deşi precizia este mare, există probleme de validitate a mă-
surătorii, oamenii neputând aprecia corect diferenţele în propriile atitudini pe scale cu atât
de multe valori.
Observaţia structurată are două mari neajunsuri. Primul se leagă exact de caracte-
ristica structurării. Structurarea presupune o cunoaştere prealabilă a tipului de comporta-
mente pe care urmează să le măsori. În afara acestei cunoaşteri prealabile, nu poţi construi
o grilă de observaţie. Există, însă, şi cazuri în care nu ai suficiente informaţii despre com-
portamentele pe care vrei să le observi şi, astfel, nu poţi elabora decât o grilă foarte slab
structurată sau nu poţi deloc structura observaţia cu ajutorul unei grile. Mai mult, observa-
ţia structurată nu permite înregistrarea niciunui alt comportament în afara celor predefinite,
ea neputând să releve altceva decât ceea ce este stabilit prealabil de cercetător.
Observaţia nestructurată este utilizată în situaţiile în care fie nu putem folosi o grilă
capabilă să ne structureze observaţia, fie informaţiile bazate pe o astfel de grilă nu sunt su-
ficiente pentru demersul de cercetare. Observaţia nestructurată este prezentă atât în cerce-
tările unor grupuri sau persoane despre care nu avem o cunoaştere prealabilă semnificativă,
cât şi în acele cazuri în care este necesară o abordare calitativă. Din acest motiv, ea funcţio-
nează într-un perimetru al cercetărilor calitative.
Există domenii de cercetare socială în care este greu să produci un instrument de ob-
servaţie bine structurat. Dacă dorim să cercetăm, de exemplu, un grup deviant (care se abate
de la normele consacrate în societate) este posibil să nu ştim la ce tip de comportamente
ne-am putea aştepta în anumite situaţii. Mai mult, în alte ştiinţe sociale, cum ar fi antropo-
logia, unde se studiază adesea comunităţi foarte diferite de cele în care trăim noi, s-ar putea
să nu înţelegem nici măcar limba, cu atât mai puţin diferitele tipuri particulare de compor-
tamente. În egală măsură, chiar independent de gradul cunoaşterii prealabile, există şi si-
tuaţii în care nu suntem deloc interesaţi de cuantificarea unor tipuri de comportamente, ci
de analiza, explicaţia şi interpretarea lor. În acest caz, observaţia nu are sens să fie una struc-
turată.
Pentru a observa comportamentele cuiva, într-o manieră structurată sau nestruc-
turată, este necesar să fii într-un anume regim de proximitate cu aceea persoană. Se poate
pune însă atunci problema dacă nu cumva prezenţa observatorului influenţează comporta-
mentele celui observat. Altfel spus, dacă nu cumva în cadrul observaţiei un cercetător nu
riscă să observe inclusiv reacţia persoanei sau persoanelor observate inclusiv faţă de el (ob-
servator).
Dacă vrem să studiem comportamentul non-verbal al profesorilor în timpul predă-
rii şi, evident, asistăm la ore, atunci se pune problema dacă nu cumva, în realitate, profeso-
rul are anumite comportamente noi sau doar modificate, tocmai pentru că noi, ca cercetători,
îl observăm. Din experienţa cotidiană ştim că, practic întotdeauna, oamenii tind să îşi mo-
difice comportamentele atunci când se ştiu observaţi.
Pentru a elimina această limită a observaţiei (în special a celei structurate), respec-
tiv influenţarea subiecţilor observaţi, chiar de către cel care face observaţia, a fost propusă
o tehnică particulară, cea a observaţiei ne-distorsionante. Aceasta este un tip de ob-
43
servaţie care nu alterează comportamentele celui observat. Principiul este simplu şi rezidă
în utilizarea unor instrumente speciale, cum ar fi aparatura de înregistrare audio sau video,
oglinzi semitransparente sau un sistem de televiziune cu circuit închis. Este evident că aceste
procedee nu pot fi folosite oricând şi oriunde, ci, cel mai adesea, în condiţii de laborator. Cu
toate acestea, ele ca atare (aparatele, componente ale laboratoarelor) pot fi vizibile pentru
cei observaţi şi îi pot totuşi influenţa. De exemplu, o cameră video, chiar fără operator, vizi-
bilă subiecţilor observaţi, atrage atenţia şi generează comportamente faţă de ea. Nu în ulti-
mul rând, utilizarea acestor instrumente fără ştirea subiecţilor ridică probleme de ordin
deontologic şi, din acest motiv, persoanele observate trebuie anunţate că vor fi urmărite sau
înregistrate.
Pentru o gamă relativ largă de subiecte de cercetare, observaţia ne-distorsionantă
poate fi însă utilizată cu succes. În plus, trebuie să menţionăm faptul că ea are şi un alt avan-
taj uriaş. Posibilitatea înregistrării video a comportamentelor permite o libertate totală de
tip „temporal” şi „numeric” a observaţiei. Comportamentele filmate pot fi analizate oricând
de oricâţi cercetători.
Un alt criteriu de clasificare al observaţiei ţine cont de modul în care se implică cer-
cetătorul în cadrul social în care face observaţiile sale. Din acest punct de vedere, putem
vorbi de:
observaţie participativă
observaţie non participativă
În cazul modelului observaţiei ne-distorsionante, la limită, subiecţii pot să nu aibă

nici o idee despre faptul că sunt observaţi, iar cercetătorul poate fi chiar separat fizic şi tem-
poral de cei observaţi. În exemplul oferit mai devreme, cel legat de observarea comporta-
mentelor non-verbale ale profesorilor în timpul predării, prezenţa unui observator într-o
clasă nu presupune real participarea acestuia la activităţile şcolare. În acest caz, avem o ob-
servaţie non participativă.
Există însă situaţii în care, din cel puţin două motive, implicarea cercetătorului în
activităţile derulate de subiecţii investigaţi este necesară. Pe de o parte, implicarea poate fi
necesară din nevoia de acceptare în grupul sau mediul social cercetat, deoarece, în nume-
roase cazuri, oamenii nu doresc să fie observaţi din afara cadrului în care acţionează. Pe de
altă parte, implicarea în activităţile indivizilor pe care îi observă, permite cercetătorului în-
ţelegerea sensului, a semnificaţiei comportamentelor studiate şi potenţează capacitatea ex-
plicativă a cercetării.
Observaţia participativă presupune implicarea directă a cercetătorului în ac-
tivităţile grupului, comunităţii pe care o studiază. El poate face acest lucru prezentându-şi
sau nu calitatea de observator. Observaţia participativă, din acest motiv, este tipologizată la
rândul ei în funcţie de nivelul implicării, dar şi al caracterului transparent al poziţiei de cer-
cetător la nivelul grupului sau comunităţii studiate. Avem, astfel, patru situaţii cadru, în
funcţie de valoarea înaltă sau scăzută a acestor variabile:
44
Alfred Bulai
Figura 2.1. Matricea tipurilor de observaţie participativă.

Implicare maximă Implicare scăzută
Grupul crede că cercetă- observaţie participa-
observaţie participa-
torul este un membru tivă “deontologic in-
tivă “sub acoperire”
obişnuit. ternă”
Grupul ştie că cercetă- observaţie participa-
Cercetare participativă
torul nu aparţine grupu- tivă “deontologic ex-
neutră
lui studiat. ternă”
În primul caz, observaţia “sub acoperire” se referă la situaţia în care cercetătorul se

implică asemenea unui membru real al grupului sau comunităţii pe care o studiază şi nu îşi
declină rolul de cercetător. Este evident că, în calitate de membru, implicarea în activităţile
grupului este similară cu a tuturor celorlalţi membri.
Tipul “deontologic intern” se referă la cazul în care membrii grupului studiat nu ştiu
că sunt observaţi de cercetător, dar acesta nu se implică decât minimal în activităţile gru-
pului, de regulă din motive deontologice. Dacă cineva studiază spre exemplu, un grup mar-
ginal, de persoane care se droghează, sau chiar un grup infracţional, este evident că
implicarea cercetătorului nu poate să fie totală. Vorbim de caracterul intern deoarece repe-
rele deontologice privesc cercetătorul şi nu subiecţii. Altfel spus, cercetătorul are reţineri de
ordin deontologic de a se implica în o parte dintre activităţile grupului.
Observaţia deontologic externă se referă la cazul în care grupul cunoaşte statutul
cercetătorului, iar acesta se implică în activităţi ca şi ceilalţi membri. Numim acest tip extern,
pentru că dimensiunea deontologică priveşte grupul studiat, care este informat de faptul că
este observat/cercetat. Reperele deontologice nu vizează, în acest caz, reţinerile normative
şi valorice ale cercetătorului de a se implica în anumite activităţi, ci doar nevoia de a informa
grupul că este studiat. Acest tip de observaţie este unul des întâlnit în studiile calitative de-
dicate comunităţilor, ca şi în antropologie, deoarece, mai ales în acest ultim caz, prezenţa cer-
cetătorului nu poate fi una acceptată ca “naturală” în grup.
Tipul neutru este cel în care cercetătorul este văzut de membri ca fiind în afara gru-
pului, iar acesta nici nu se implică în activităţi. Acest tip este utilizat de multe ori ca o formă
de cercetare, de “tatonare” a unui mediu social ce urmează a fi studiat.
Observaţia participativă rareori este utilizată ca atare, doar ca metodă singulară. În
practică, această metodă este regăsită într-o manieră mai complexă, ca cercetare parti-
cipativă de teren, pentru că observatorul nu va observa doar, participând la viaţa grupu-
lui sau a comunităţii în cauză, ci el va realiza cel puţin interviuri nestructurate cu acei
membri. Cercetarea participativă poate presupune şi analiza unor documente, realizarea de
experimente etc. Cercetarea participativă ne-a condus din nou în domeniul investigaţiilor de
tip calitativ, ea fiind eminamente calitativă.
experimentul reprezintă o metodă care derivă direct din observaţie şi care, din
acest motiv, mai este numit şi „observaţie provocată”. În principiu, se realizează o observa-
ţie, şi implicit, o măsurare a unei variabile care caracterizează un anumit proces, fenomen
45
sau comportament, într-o situaţie controlată de experimen-

tator. Controlul presupune manipularea unui factor (variabila in-
dependentă) pentru a observa modul în care variază caracteristicile
pe care le urmărim şi care poartă numele de variabile dependente
(pentru că depind de variabila independentă).
Experimentul presupune de cele mai multe ori condiţii spe-
ciale de realizare, laboratoare, aparatura de înregistrare etc. Se
Elton Mayo poate realiza şi în mediul în care subiecţii, grupurile studiate, îşi
desfăşoară în mod obişnuit activitatea. Raportat la limite şi avan-
taje, trebuie să spunem că, în general, sunt valabile toate comentariile pe care le-am făcut
deja în cadrul observaţiei structurate şi a celei ne-distorsionante. Cel mai important aspect,
asupra căruia insistăm în mod special, se leagă de efectul perturbator pe care îl poate pro-
duce experimentul însuşi.
Acest efect poartă un nume special, efectul Howthorne, după numele uzinelor
unde a fost descoperit, la începutul secolului trecut, de către unul dintre pionierii sociologiei
industriale, Elton Mayo (1880-1949). Cercetătorul american a dorit să realizeze la uzinele
amintite un experiment, cu scopul de a cerceta modul în care productivitatea muncii (con-
siderată variabilă dependentă) era influenţată de diferiţi factori de mediu, cum ar fi nivelul
iluminării atelierelor de lucru, temperatura, umiditatea, nivelul zgomotului etc. (toate aces-
tea fiind considerate variabile independente). Rezultatele au fost paradoxale. Orice creştere
a variabilelor independente (zgomot, căldură, lumină) ducea la creşterea productivităţii
muncii. Dar şi orice scădere a aceloraşi variabile conducea la acelaşi efect.
În realitate, muncitorii respectivi reacţionau pur şi simplu la schimbarea mediului,
devenind mai atenţi şi având, implicit, un randament mai bun. De fapt, putem spune că ex-
perimentul se studia pe sine, pentru că ceea ce se observa în final, variaţiile variabilei de-
pendente (productivitatea muncii) erau datorate exclusiv variaţiilor de la nivelul mediului,
produse tocmai de experiment. Simplul fapt că participau la experiment îi făcea pe oameni
mai atenţi şi mai eficienţi.
Concluzia care decurge este aceea că, în orice expe- George Elton Mayo este
riment, ca şi în cazul observaţiei de altfel, este posibil ca da- unul dintre pionierii soci-
ologiei industriale, fiind
tele înregistrate să fie generate, într-o anumită măsură,
celebru prin studiile
tocmai de metoda de investigaţie utilizată. De acest efect tre- asupra productivităţii
buie să ţinem cont în orice tip de investigaţie socială în care muncii desfăşurate la
observatorul poate influenţa, prin prezenţa sa, comporta- uzinele Howthorne, de
mentul subiecţilor pe care îi studiază. lângă Chicago. Este auto-
rul abordării resurselor
umane în teoriile mana-
Analiza documentelor sociale gementului şi organizării.
Un tip special de metodă care ne permite în ştiinţele Operele principale „Prob-
sociale să studiem, nu doar prezentul, ci şi procesele, feno- lemele umane ale civiliza-
menele şi produsele culturale ale societăţilor trecute, este ţiei industriale” (1931) şi
„Managementul şi munci-
analiza documentelor sociale. Evident, acest tip de analiză
torul” (1939).
46
Alfred Bulai
poate fi realizată pentru documentele sociale ale oricărei societăţi, inclusiv contemporane.
Documentele sociale pot fi:
publice (de exemplu, ziare, emisiuni tv/radio, cărţi),
oficiale (de exemplu acte, certificate de naştere, de deces, fişe medicale, acte de
proprietate, hotărâri de divorţ, etc.)
personale (de exemplu autobiografii, scrisori, cv-uri, memorii etc.)
Principala modalitate de analiză a acestor documente este dată de tehnica sau

metoda3 analizei de conţinut. Ea a fost lansată în sociologie4 în perioada imediat pre-
mergătoare primului război mondial, dar s-a dezvoltat semnificativ abia în perioada inter-
belică. Harold Lasswell (1903-1978) este cel care a contribuit decisiv la dezvoltarea acestei
tehnici în studiile pe care le-a făcut pentru a analiza propaganda nazistă, ca şi în cele dedi-
cate analizei puterii politice de la Moscova. Faţă de URSS, a existat o blocadă comunicaţio-
nală până la mijlocul anilor 30, presa sovietică în acea perioadă fiind singurul mod de a afla
ceva despre puterea de la Moscova. Analiza de conţinut a fost utilizată şi în al doilea Război
Mondial, în special în Marea Britanie, unde se înfiinţase un birou de analiză de conţinut, pe
lângă Marele stat major al armatei.
Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de
analiză pe care le identificăm într-un anumit document. Unităţile de analiză clasice sunt:
Spaţiul sau timpul – Spre exemplu, lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul
de emisie dedicat anumitor subiecte.
Cuvintele - Presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte într-un document,
(de exemplu de câte ori apare cuvântul “dreptate” într-un program electoral);
Temele - Sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat. (Oferim
câteva exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pen-
tru România”, “Monarhia a distrus cultura românească”, “Comunismul este de vină pentru
starea naţiunii” etc.)
Personajele - Sunt utilizate ca unităţi de analiză, în special în cercetarea unor pro-
duse culturale care implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj.
Putem, spre exemplu, studia evoluţia rolului femeii în societatea americană, studiind per-
sonajele feminine dintr-un serial celebrul precum “Dallas”, care, pe o perioadă de mai bine
de un deceniu, a reflectat, de fapt, schimbările sociale din SUA.
Itemul - Este un tip special de produs care este analizat ca atare, de exemplu, arti-
colul, editorialul, etc.
Analiza de conţinut ne poate da o expresie cantitativă precisă a conţinutului unor
document scrise, vorbite sau vizuale. Aria de aplicabilitate este foarte largă, mergând de la
analiza presei, unde putem identifica gradul de preocupare al acesteia pentru anumite teme,
favorabilitatea pentru anumite personalităţi, subiecte sau probleme, până la analiza plagia-
tului în texte literare, ori analiza textelor interviurilor produse de cercetarea socială. Să ne
gândim, spre exemplu, că analiza de conţinut este utilizată în Statele Unite pentru a studia
monopolul presei – dacă pe o perioadă mare de timp, două publicaţii au, pentru un anumit
număr de subiecte, un grad de preocupare şi un indice de favorabilitate asemănător, atunci
47
concluzia este că, indiferent de patronatul oficial, există în realitate un monopol, datorat po-
sibilelor presiuni generate de aceleaşi grupuri de interese.
La fel, plagiatul este uşor de relevat într-un text, dat fiind că fiecare persoană are,
pe o anumită perioadă relativ mare de timp, un anumit număr predefinit de utilizări ale cu-
vintelor. Spre exemplu, cineva poate ca la 10000 de cuvinte să utilizeze de 196 de ori cu-
vântul „dacă” şi de 600 de ori cuvântul „iar”. Dacă într-un text de factură similară, care i se
atribuie aceleiaşi persoane, descoperim abateri semnificative de la astfel de limite, atunci
concluzia este că textul aparţine altcuiva. La fel, dacă avem două texte ale unor autori dife-
riţi, care au însă frecvenţe foarte asemănătoare pentru un număr mare de cuvinte cheie, re-
zultă că avem un plagiat.
Exemplele de utilizare sunt, însă, mult mai multe. Avantajul cel mai important al
acestei metode este acela că ea reprezintă singura metodă de cercetare care poate fi utili-
zată pentru studierea fenomenelor şi proceselor sociale din trecut. Trebuie să mai menţio-
năm, totodată, faptul că există şi o tehnică calitativă de analiză a conţinutului, care este
centrată pe analiza documentelor vizuale atît la nivel strict grafic, cât şi la nivel de compo-
ziţie fotografică şi video.
Tipuri speciale de investigaţii

Nu putem încheia această scurtă prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale de
investigaţii care implică utilizarea mai multor genuri de metode alternative sau comple-
mentare. Un astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă, pe care am amin-
tit-o deja, în cadrul căreia se pot utiliza atât observaţia, cât şi ancheta pe baza de interviu sau,
la fel de bine, analiza de documente.
Un alt tip de investigaţie, derivat din anchetă, este focus grupul. La limită, poate
fi înţeles ca un tip de interviu, respectiv interviu de grup. Cu toate acestea, el este un tip mai
complex de investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor expe-
rimente), se pot aplica teste, se pot face analize de documente (de exemplu asupra conţinu-
tului comunicării membrilor în cadrul focus grupului).
Un alt tip de investigaţie complexă, în care se pot reuni mai multe metode simultan
este studiul de caz. Studiul de caz se realizează, evident, asupra unui singur caz, conside-
rat reprezentativ pentru o problematică dată. Putem studia, spre exemplu, modul în care s-
au format relaţiile de muncă într-o comunitate industrială mică studiind, cu diverse metode,
pe o anumită perioadă de timp, o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă
pentru acest subiect. Putem utiliza, în acest demers, chestionare, putem realiza interviuri,
putem face observaţie participativă. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au, însă,
acelaşi obiectiv de cercetare.
Ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentăm se leagă de ana-
liza temporală a unor procese sociale. Este vorba de analiza longitudinală şi de studiul
panel. În cadrul ambelor, se pot aplica orice fel de metode de cercetare socială, ideea fiind
aceea de a utiliza aceeaşi metodă, cu aceleaşi instrumente de investigaţie, asupra aceleiaşi
populaţii, într-un anumit interval de timp, pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau
48
Alfred Bulai
fenomen. Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este dată de faptul că, în cadrul
analizei longitudinale, se utilizează acelaşi instrument de cercetare (chestionar, grila de ob-
servaţie etc.) aplicat unor eşantioane similare, decupate la nivelul aceleiaşi populaţii, în timp
ce, în cazul panelului, se utilizează acelaşi instrument în raport cu exact acelaşi eşantion.
Ambele tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale, fiind in-
dispensabile în cercetările care au astfel de obiective.
49
Rezumat
Atunci când spunem că investigăm un fenomen sau un proces social, ceea ce cercetăm
sunt anumite caracteristici ale respectivului fenomen sau proces, caracteristici care poartă nu-
mele de variabile, datorită faptului că ele pot varia de la un subiect la altul, de la o perioadă
de timp la alta, de la o categorie socială la alta, etc. Variabilele pot lua doar anumite valori pe o
scală şi sunt, atunci, variabile discrete sau pot lua orice valoare şi sunt, în acest caz, varia-
bile continue. Scalele pot fi, la rândul lor, nominale, ordinale, de interval şi de proporţii.
O metodă extrem de importantă, în cadrul unui demers de cercetare socială, o repre-
zintă eşantionarea. Eşantionarea este o metodă prin care se extrage o parte din volumul total
al unei populaţii (un eşantion), urmând ca acesta să fie investigat în locul întregii populaţii. O
eşantionare corectă asigură condiţia indispensabilă pentru cunoaşterea ştiinţifică a socialului
şi anume reprezentativitatea sau, mai simplu formulat; datele produse la nivelul eşantionului au
valabilitate pentru întreaga populaţie. În cazul celui mai răspândit tip de eşantionare, cea pro-
babilistă, legile statistice şi calculul probabilităţilor ne permit să formulăm foarte precis gradul
de încredere şi limitele marjei de eroare ale eşantionului, acestea depinzând de tipul de eşantio-
nare şi de volumul eşantionului. Pentru populaţii mari, marja de eroare a eşantionului depinde
doar de volumul acestuia şi nu şi de cel al populaţiei.
În ştiinţele sociale, cunoaşterea fenomenelor şi proceselor sociale este posibilă prin uti-
lizarea a două mari tipuri de metode, cele cantitative şi cele calitative. Primele pun accen-
tul pe număr şi pe numărarea unor caracteristici similare la toţi subiecţii, celelalte pun accentul
pe evaluare, pe analiza caracteristicilor individuale.
Dintre metodele cantitative, frecvent utilizată este ancheta sociologică pe bază
de chestionar. Complementul calitativ al acestui tip de metodă este ancheta sociologică
care utilizează intervievarea ca tehnică şi grila de interviu ca instrument. În
funcţie de gradul de structurare a grilei, interviul poate fi: nestructurat (întrebări deschise, fără
variante prestabilite de răspuns), semi-structurat şi structurat (întrebări precise, variante de
răspuns prestabilite).
O altă metodă utilizată în cercetarea sociologică este observaţia, cea mai veche din-
tre metodele ştiinţifice de cercetare. Observaţia, în funcţie de modul de desfăşurare şi de înre-
gistrare a datelor, poate fi de două feluri: structurată şi nestructurată. Primul tip de
observaţie presupune utilizarea unui instrument specific, grila de observaţie, realizată pe baza
unei cunoaşteri prealabile a comportamentelor ce urmează a fi măsurate. În cazurile în care nu
există aceste informaţii anterioare despre elementele care urmează să fie măsurate sau atunci
când se doreşte mai mult decât identificarea frecvenţei de apariţie a unor comportamente, se
recurge la observaţia nestructurată.
Observaţia poate fi clasificată şi în funcţie de un alt criteriu, cel al modului de implicare
a cercetătorului în cadrul social în care face observaţii. Astfel, se utilizează observaţia parti-
cipativă care presupune participarea directă a cercetătorului la activităţile grupului, comuni-
tăţii studiate, sau observaţia non participativă în care cercetătorul nu participă direct la
activităţile grupului, comunităţii investigate.
50
Alfred Bulai
O metodă de cercetare, în relaţie directă cu observaţia, o reprezintă experimentul.

Diferenţa specifică este dată de faptul că observaţia şi măsurarea unei caracteristici a unui fe-
nomen, proces sau comportament au loc într-o situaţie controlată de experimentator. De aceea,
se poate spune că experimentul este o observaţie provocată.
Un tip special de metodă de cercetare calitativă o reprezintă analiza documentelor
sociale. În cadrul acesteia, cea mai răspândită tehnică o reprezintă tehnica anali-
zei de conţinut. Trebuie menţionat că tehnica analizei de conţinut nu se aplică doar textelor,
ci oricărui comportament. Astfel, putem vorbi despre analiza de conţinut a benzilor desenate, a
filmelor sau a tablourilor. Această tehnică permite obţinerea de informaţii şi date referitoare la
caracteristicile mai puţin manifeste ale diferitelor fenomene, procese, structuri sociale, atât pre-
zente cât şi trecute. Alături de aceste metode, în sociologie, mai întâlnim şi o serie de tipuri spe-
ciale de investigaţiei cum sunt: analiza longitudinală şi studiul panel, focus grupul,
cercetarea participativă, studiul de caz.
Concepte cheie
metodă; Variabile discrete şi continui; scale nominale, or-
dinale, de interval şi de proporţii; măsurare; eşantionare
anchetă sociologică; sondaj de opinie; observaţie struc-
turată şi observaţie nestructurată; observaţie participa-
tivă şi cercetare participativă; experiment; efect
Howthorne; analiza conţinutului documentelor; studiu
de caz; Focus grup; studiu panel şi analiză longitudinală.
Note:
3
Unii autori vorbesc de metoda analizei de conţinut, alţii fac deosebirea dintre metodă
generală de analiză a documentelor şi diferitele variante tehnice de utilizare a acesteia.
În această abordare, analiza de conţinut face parte din metoda analizei documentelor.
4
Metoda s-a utilizat şi înaintea acestei perioade, chiar la sfârşitul secolului XIX în ana-
liza textelor literare.
51
Bucureştiul în anii `30
52
Alfred Bulai
Capitolul 3
Cultura
Există uluitor de multe preju-

decăţi pe are modernitatea le-a adus cu
sine în istorie. Una dintre acestea este
legată de natura firavă a fiinţei umane.
S-a spus chiar, într-o formulă atât de
frumoasă, că omul este o “trestie gân-
ditoare”. În raport cu natura, în raport
cu restul animalelor, omul a fost văzut
de moderni într-o totală inferioritate,
gândirea fiind singurul atribut care l-a
făcut pe om capabil să supravieţuiască.
În realitate lucrurile nu stau
chiar aşa. Omul este şi a fost mereu
unul dintre cele mai puternice animale.
Doar 20 de specii de animale atacă ne-
condiţionat omul. Omul însă atacă ab-
solut toate speciile. Şi nu astăzi, ci din
totdeauna. În sine, prin natura sa ani-
mală, omul este puternic. Cu siguranţă
inteligenţa i-a înmulţit de mii de ori
această putere. Dar, dincolo de inteli-
genţă, omul a creat ceva în jurul său
care l-a făcut şi îl face cel mai puternic
animal care a existat vreodată pe
această planetă. Este vorba de mediul
pe care şi l-a construit, în care trăieşte
şi care formează ceea ce sociologii nu-
mesc cultură.
53
Palat în Ungaria
54
Alfred Bulai
Edward Tylor
Ce este cultura?
Deşi pare simplu să defineşti un termen utilizat de aproape oricine, din punct de
vedere ştiinţific nu este deloc uşor să defineşti un concept precum cel de cultură. Există ne-
numărate definiţii şi un număr destul de mare de ştiinţe care revendică studiul acesteia. De-
finiţia clasică a culturii o datorăm antropologului englez Edward Tylor (1832-1917), care a
definit cultura ca reprezentând acel complex întreg care include cunoaşterea, cre-
dinţele, arta, morala, legile, obiceiurile şi orice fel de capacităţi şi deprinderi
achiziţionate de om ca membru al societăţii.
O mare parte dintre definiţiile date culturii s-au lansat în perimetrul antropologiei.
La mijlocul secolului trecut, alţi doi antropologi, Alfred Louis Kroeber (1876-1960) şi Clyde
Kluckhohn (1905-1960), într-o lucrare dedicată problematicii definirii termenilor centrali
din antropologie şi ştiinţele sociale au citat nu mai puţin de 164 de definiţii date culturii.
Alţi autori însă, luând în calcul multiplele discipline care îşi propun studiul culturii sau pro-
duselor culturale, susţin că există astăzi peste 2000 de definiţii pentru acest termen.
Această situaţie este oarecum firească deoarece, în forme diferite, orice ştiinţă socio-
umană, direct sau indirect, este preocupată de cultură sau produsele acesteia. Cea mai sim-
plă definiţie de la care plecăm în analiza noastră, şi care, în forme diferite, este acceptată de
un număr mare de cercetători sociali, este următoarea: Cultura reprezintă toate mo-
durile de gândire, de comportament şi de producţie, transmise de la o gene-
raţie la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc, cu excepţia celui
genetic.
Cu alte cuvinte, tot ceea ce este produs sau utilizat de
Sir Edward Burnett către om, susceptibil de a fi transmis generaţional, prin orice
Tylor, antropolog englez, mijloace ne-genetice, formează cultura. Faţă de accepţiunea
fondatorul antropologiei
culturale. A fost influ- obişnuită a termenului, care provine din limba latină şi care
enţat de Charles Darwin se referă mai mult la cultivarea spiritului, în sens ştiinţific,
în elaborarea modelului cultura nu priveşte doar produsele de elită create într-o so-
teoretic al evoluţiei pro- cietate, ci orice fel de produs. Bunele maniere sunt, indiscu-
gresive a culturilor. tabil, un produs cultural, însă şi scrierea unor obscenităţi pe
Opera centrală, în care
propune şi definiţia pereţii toaletelor sunt tot un exemplu de produs cultural. Mai
prezentată, este „Cultura mult, din punct de vedere strict cultural, între “Luceafărul”
Primitivă”, apărută în lui Eminescu şi înjurăturile strigate uneori pe diverse sta-
1871. dioane nu există nici o diferenţă. Ambele sunt producţii cul-
55
turale şi atâta tot. Faptul că li se acordă o importanţă radical diferită în societate nu le trans-
formă pe unele în produse „mai culturale” decât altele.
Revenind la definiţia formulată, observăm că genetica este pusă oarecum în opozi-
ţie cu cultura. Într-un fel, aşa şi stau lucrurile, deoarece învăţarea este procesul de bază
prin care se poate asimila cultura. Din acest motiv, ea poate fi privită ca un substitut pen-
tru genetică. În majoritate, comportamentele animalelor sunt condiţionate de instincte în
timp ce, în cazul oamenilor, comportamentele sunt primordial condiţionate de învăţare.
Este cunoscut faptul că procesul de învăţare este prezent şi la animale. Etologii5 au de-
monstrat, spre exemplu, că multe animale de pradă nu ştiu să vâneze dacă nu văd înainte alţi
prădători din propria specie cum vânează. Există, o bază instinctuală a comportamentelor
şi în cazul omului, însă, la oameni, chiar şi cele mai puternice instincte sunt întotdeauna
“îmbrăcate” cultural. Spre exemplu, deşi consumul apei ţine de un instinct esenţial de su-
pravieţuire, bem totuşi apă din pahare sau căni, care sunt produse culturale, bem în anumite
locuri, mai mult, apa în sine este un produs cultural pentru că ea circulă prin ţevi, conducte,
este pompată, este tratată chimic (epurată) sau îmbuteliată etc.
Prin urmare, din ceea ce am prezentat, rezultă că o condiţie de bază a existenţei cul-
turii este aceea a existenţei capacităţilor de învăţare pe care le are fiinţa umană. Dacă aşa stau
lucrurile, aceasta înseamnă că orice animal poate fi producător de cultură în măsura în care
are capacitatea să înveţe şi să transmită ne-genetic unor urmaşi anumite comportamente
învăţate. Evident, nu avem de a face cu o cultură, în sensul propriu al termenului, ci doar cu
o formă rudimentară, iar experimentele din etologie au arătat că un şoarece, de exemplu, are
capacitatea să înveţe şi să “predea” unui alt şoarece modul în care se poate ieşi dintr-un la-
birint.
Un alt aspect interesant, relevat de definiţia pe care am utilizat-o, este legat de fap-
tul că orice cultură există doar într-o formă comunicaţională, pentru că ceea ce
nu se poate transmite nu aparţine culturii. Transmiterea culturii este, prin urmare, un pro-
ces vital pentru orice societate. Din acest motiv, limbajul este instrumentul funda-
mental al construcţiei culturii şi, aşa cum o să vedem chiar în acest capitol, el
are o importanţă majoră în definirea atât a culturii cât şi a relaţiilor sociale.
Modul prioritar în care transmiterea inter - generaţională a culturii are loc face ca
o societate, care posedă un tip dat de cultură, să aibă un anumit profil specific. Spre exem-
plu, dacă pentru o societate, forma fundamentală de transmitere este comunicarea orală,
atunci aceasta va avea un anumit tip de structură socială şi de produse culturale. Într-o ast-
fel de societate, spre exemplu, rolul bătrânilor este fundamental pentru că ei sunt principa-
lele „arhive” ale tezaurului comunitar. Din acest motiv, avem în preistorie şi în istoria veche
structuri de conducere de tipul “sfatului bătrânilor”. În schimb, societăţile care practică
scrierea şi care o utilizează prioritar pentru transmiterea culturii sunt societăţi în care bă-
trânii nu mai pot avea acelaşi statut. Prin urmare, expresia “cine nu are bătrâni să şi-i cum-
pere” nu este decât expresia unor rudimente ale unui model cultural foarte vechi.
56
Alfred Bulai
Cultură şi civilizaţie
Pentru a preciza şi mai clar înţelesul conceptului de cultură trebuie să încercăm să
îl diferenţiem de un alt termen uzual, folosit în strânsă legătură cu termenul de cultură,
uneori chiar ca şi sinonim. Ne referim la termenul de civilizaţie. La nivelul cunoaşterii co-
mune, a fost consacrată diferenţierea dintre cei doi termeni ca ţinând de natura materială
sau spirituală a produselor etichetate de fiecare dintre termeni. Cu alte cuvinte, cultura ar
de-semna, în special, latura spirituală a creaţiilor dintr-o societate, în timp ce civilizaţia pe
cea materială. Este indiscutabil că putem împărţi produsele culturii în materiale, adică tan-
gibile, şi spirituale (valori, idei, norme). Numai că orice fel de produs cultural are prezente,
în proporţii diferite desigur, ambele componente. Nu poate exista producţie spirituală fără
un suport material, aşa cum orice producţie materială asumă, în realitate, şi o dimensiune
spirituală, dată de idei, valori, norme de utilizare etc. Această dihotomie presupusă la nive-
lul culturii, între dimensiunea materială şi cea spirituală, este incorectă pentru că postu-
lează o imposibilitate.
Cu toate acestea, în limbajul obişnuit, pe drept cuvânt, facem distincţie între cei doi
termeni. Dacă, de exemplu, ni se pare firesc să spunem că locuitorii din comuna Ghimpaţi
au produse culturale proprii, parcă nu ni se pare la fel de firesc să vorbim de produse ale ci-
vilizaţiei din Ghimpaţi.
În realitate, diferenţa între cele două concepte este dată de funcţionalitatea culturii
şi nu de natura produselor sale. Cu alte cuvinte, nu natura materială sau spirituală este esen-
ţială, ci modul în care produsele culturii sunt difuzate la alte comunităţi sau societăţi. Orice
fel de comunitate sau societate are o cultură proprie, cea care, în fond, îi dă identitate şi îi
asigură supravieţuirea sau dezvoltarea. Există, însă, culturi “dezvoltate” ale căror produse
culturale sunt preluate de alte societăţi, culturi care “exportă” produsele proprii. În aseme-
nea cazuri, vorbim de civilizaţii. Cu alte cuvinte, putem vorbi de o civilizaţie în cadrul acelei
culturi dezvoltate în care produsele culturale proprii sunt transmise şi preluate de către oa-
meni care aparţin altor societăţi (şi care au, prin urmare, o altă cultură). Civilizaţia are, ast-
fel, două sensuri. Primul este acela de cultură dezvoltată, cultură care presupune o societate
capabilă de a transmite modelele sale culturale altor societăţi. De aici, însă, şi al doilea sens,
care reprezintă o extindere a semnificaţiei asupra societăţii ce are un nivel cultural foarte
dezvoltat, societate care primeşte, astfel, denumirea de civilizaţie. De aici, denumiri de tipul:
civilizaţia egipteană sau civilizaţia greacă în vremea lui Pericle, care se referă, de fapt, atât
la cultura vechiului Egipt sau la cultura greacă, în al doilea exemplu, cât şi la societăţile
propriu-zise.
Trebuie menţionat, însă, ca acest gen de diferenţă, între cultură şi societate este re-
lativ greu de precizat. La limită, o societate poate fi gândită ca un complex de instituţii so-
ciale, forme de organizare şi relaţii predefinite între actorii sociali, altfel spus, ea poate fi
definită ca o matrice culturală. Nu poate exista în nici o situaţie o societate în afara culturii,
iar cultura reprezintă, în fapt, elementul de bază al definirii unei societăţi. Dacă luăm în cal-
cul faptul că societatea presupune oameni, dar aceştia există doar prin modele acţionale şi
interacţionale, definite valoric şi normativ, deci cultural, atunci putem afirma că, atât so-
57
cietatea, cât şi cultura privesc aceeaşi realitate, fiind vorba, de fapt, de două perspective di-
ferite de raportate la acelaşi univers referenţial. Dacă privim şi analizăm holist realitatea so-
cială, ca sistem şi ca structură, vorbim de societate, de instituţii şi structuri sociale. Dacă ne
interesează aceeaşi realitate din perspectiva componentelor ei interne, a subiectivităţii ac-
torilor sociali, a produselor create de aceştia, a mediului social în care funcţionează institu-
ţiile şi formele de organizare, definim deja o perspectivă culturală.
Distincţia eronată pe care am prezentat-o mai devreme, cea care stabilea natura spi-
rituală a culturii şi cea materială a civilizaţiei, capătă astfel o explicaţie simplă: în împru-
muturile culturale între diverse comunităţi, cele mai vizibile produse sunt, indiscutabil, cele
materiale. Este mult mai uşor de observat amfora preluată de la greci decât ideile, miturile,
modurile de fabricaţie şi nomele de utilizare care au fost preluate odată cu amfora. La fel, în
lumea contemporană, este evident, că odată cu televizorul, noi am importat, cultural vor-
bind, şi anumite norme şi tipuri de comportament, anumite modele de organizare a locuin-
ţei, diverse stiluri de viaţă etc. Cu siguranţă însă că, în acest proces de import, cel mai vizibil
va rămâne aparatul ca atare.
Prin urmare, civilizaţia poate fi privită ca o cultură avansată, o cultură pe care o
numim astfel datorită faptului că ea este preluată parţial sau total de către alte societăţi. Din
acest motiv, aceste culturi avansate presupun societăţi avansate, care, la rândul lor, istoric
au fost denumite adesea civilizaţii.
Structura culturii
Paragraful anterior ne-a condus la ideea că există o anumită structură internă a cul-
turii. Am făcut distincţia între o componentă materială şi una spirituală. Dacă vom rafina
analiza, vom descoperi trei componente majore ale culturi:
componenta ideatică
componenta obiectuală
componenta normativă
Componenta ideatică se referă la totalitatea ideilor, a unităţilor de

semnificaţie (propoziţii cu semnificaţie), care sunt vehiculate într-o societate
dată. O categorie specială a acestora o formează valorile, care sunt idei preţuite, respec-
tate, ce determină întotdeauna anumite reacţii specifice ale membrilor unei comunităţi. Va-
lorile ghidează, în general, acţiunile oamenilor şi, totodată, ele sunt o bază pentru marea
majoritate a normelor sociale.
Componenta obiectuală se referă la toate tipurile de produse culturale
care au o dimensiune tangibilă şi există într-un spaţiu fizic strict determinat.
Este componenta cea mai vizibilă a culturii. Orice obiect creat sau doar utilizat de om cu un
anumit scop, în măsura în care este transmis generaţional ca modalitate de utilizare sau pro-
ducere a sa, aparţine culturii.
Componenta normativă se referă la totalitatea regulilor pe care oa-
menii le respectă într-o societate. Acestea pricesc atât normele juridice sau morale, cât
58
Alfred Bulai
şi normele sociale, care prescriu modul în care se definesc relaţiile

dintre indivizi, regulile de acţiune în instituţii, normele vieţii coti-
diene, sau regulile de utilizare a tehnologiilor. Normele sociale sunt,
în fond, modele prescrise de comportament pentru anumite situa-
ţii sociale.
Normele sociale au o mare diversitate şi cuprind, practic,
William Ogburn
toată sfera existenţei noastre sociale, astfel că putem afirma că trăim
în permanenţă într-un univers normativ. Abordarea normativităţii
sociale poate fi făcută în două maniere diferite. Pe de o parte, putem vorbi de norme
ideale, respectiv de norme prescrise şi, de regulă, consfinţite
William Fielding Og- şi exprimate formal. Spre exemplu, stabilirea unei limite de vi-
burn este un reputat so-
teză în localitate, de 50 km la oră, reprezintă o normă formală.
ciolog american,
profesor la Universi- Numai că, în viaţa socială, se respectă de multe ori ceea ce am
tatea Columbia, până în putea numi norme statistice (în sensul că sunt respectate
1927, şi apoi la Univer- de cei mai mulţi dintre oameni), adică acele norme care reflectă
sitatea din Chicago modul prescris în care oamenii săvârşesc, în realitate, anumite
până în 1951. A fost pre-
lucruri.
ocupat de studierea
evoluţiei culturale şi a Dacă, continuăm exemplul anterior şi am sta să mă-
schimbării sociale. Sunt surăm viteza cu care merg în realitate, în medie, maşinile într-
de remarcat lucrările o anumită localitate am putea să descoperim că viteza medie
sale: „Schimbarea so- maximă a acestora nu este cea prescrisă legal (pe care o putem
cială” (1922) şi „Soci-
considera ideală), de 50 km, ci posibil una superioară, să spu-
ologia” (1940)
nem de 55 km la oră. Cu alte cuvinte, norma statistică este de
55 km la oră, comparativ cu cea definită ideal, de 50 km la oră.
Putem extrapola aceste idei şi atunci putem vorbi şi de o cultură ideală (definită
în termeni normativi, aşa „cum ar trebui să fie” anumite produse culturale, norme etc.) şi de
o cultură reală. Într-o astfel de situaţie, atunci când analizăm cultura, avem de optat între
perspectiva de a o studia la un nivel ideal, respectiv la nivelul descrierilor şi prescrierilor pre
definite, recomandate, sau de a studia cultura reală.
Figura 3. 1. Structura culturii
idei norme obiecte

Cogniţii, informaţii expri- Norme sociale Obiecte sau/şi pro-
mate lingvistic despre re- Norme morale duse utilizate de om
alitate, produse ale Norme juridice Aparate, unelte,
cunoaşterii ştiinţifice, co- Norme tehnice Etc. bunuri de consum etc.
mune, valorile etc.
ideologii tehnologii
59
Aşa cum se observă în figura 3.1, avem trei compo-

Émile Durkheim, cel
nente de bază ale oricărui tip de cultură. Putem observa, de
mai mare sociolog
francez, a propus în so- asemenea, şi alte două componente care nu au fost prezentate
ciologie termenul de până acum şi asupra cărora ne oprim pentru a face câteva pre-
anomie şi a publicat cizări conceptuale. Ori de câte ori avem asociate într-un com-
prima teorie sociologică plex cultural idei şi norme, vom spune că avem de-a face cu o
asupra sinuciderii. A
ideologie (într-un sens mai larg decât sensul obişnuit, care
ţinut primul curs uni-
versitar de Sociologie şi gravitează doar în jurul teoriilor despre conducerea societăţi-
a pus bazele învăţămân- lor), iar pe de altă parte, orice asociere a unor obiecte şi a unor
tului universitar socio- norme, tot la nivelul unui complex cultural, formează o teh-
logic în Franţa. Este nologie. La fel ca şi în cazul ideologiilor, avem de a face cu o
creatorul unei adevărate
definiţie generică. Cu alte cuvinte, din punct de vedere cultu-
şcoli de sociologie,
prima din Franţa şi toto- ral, orice tehnologie se poate reduce la un sistem sau complex
dată Europa. Opera sa (cultural) care reuneşte anumite obiecte şi anumite norme.
cuprinde: În cadrul culturii, tehnologiile ocupă un loc cu totul spe-
„Diviziunea muncii social. Natura normativă a acestora poate fi definită într-un
ciale” (teza de doctorat
cadru mai larg decât cel al cunoaşterii obişnuite. La nivel
1893), „Regulile metodei
sociologice” (1895), comun, reducem tehnologia la un sistem de obiecte şi la nor-
„Sinuciderea”(1897), mele tehnice de utilizare a acestora. Din punctul nostru de ve-
„Formele elementare ale dere, avem în realitate cel puţin trei tipuri de norme asociate
vieţii religioase”1912). unei tehnologii. Este vorba de normele tehnice, de normele de
organizare şi de normele sociale. Între cele trei tipuri de norme
există diferenţe majore şi, totodată, modalităţi diferite de asimilare a lor în procesul de în-
văţare normativă presupus de achiziţia unei noi tehnologii.
Sociologul american William Ogburn (1886-1959) a lansat, cu mai multe decenii în
urmă, un model teoretic menit a surprinde procesul de învăţare normativă diferenţiată, teo-
rie care s-a monetizat cu numele de “Teoria decalajului cultural” (cultural lag
theory).
În această teorie se consideră că în procesul inovării unei noi tehnologii se produce,
la nivelul utilizatorilor acesteia, un decalaj între asimilarea normelor tehnice (primele asi-
milate deoarece fără ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie) şi asimilarea normelor de
organizare precum şi a celor sociale, norme care privesc reglementarea tuturor celorlalte
componente ale vieţii sociale care au tangenţă cu noua tehnologie. Acest decalaj generează,
pentru o anumită perioadă de timp, o funcţionare slab performantă a instituţiilor sociale.
Dacă luăm spre exemplu tehnologia automobilului, atunci vom considera că, dincolo de nor-
mele strict tehnice a căror respectare permite funcţionarea maşinilor, avem nevoie pentru
a utiliza tehnologia automobilului şi de norme de organizare (ex. regulile de circulaţie), dar
şi de norme sociale, care se referă la modul în care oamenii utilizează, valorifică şi îşi schimbă
modul de viaţă datorită noului mijloc de transport. Aceste norme, în special cele de organi-
zare şi cele sociale, nu sunt învăţate doar de posesorii noi tehnologii. Maşina poate fi pro-
prietatea personală a cuiva, însă, tehnologia este un bun public şi din acest motiv, toţi
membrii societăţii în care a pătruns această tehnologie trebuie să cunoască aceste norme. Şi
60
Alfred Bulai
pietonii cunosc regulile de circulaţie, şi ei ştiu cum poate fi utilizată

o maşină în societate şi ei sunt beneficiarii ei. Practic, toţi membrii
societăţii, într-o formă sau alta, trebuie să ţină cont de noua tehno-
logie.
La debutul noilor tehnologii, în special datorită normelor
sociale care sunt cel mai greu de schimbat şi asimilat, comparativ cu
Emile Durkheim
cele tehnice şi chiar cu cele de organizare, se produce un decalaj
cultural, în sensul asimilării treptate a celor trei tipuri de norme şi
formarea unor decalaje în internalizarea acestora. Aceste decalaje sunt, de altfel, cauza ac-
cidentelor “stupide” ca şi a efectelor negative pe care toate tehnologiile cu impact public le
au în faza de iniţiere. Este celebru cazul unui mic orăşel din Australia, de la începutul seco-
lului al XX-lea, unde, deşi existau doar două maşini, în prima săptămâna ele s-au tamponat
de trei ori (să ţinem cont şi de faptul că viteza acelor maşini nu depăşea cu mult viteza unor
căruţe). La fel, televiziunea, un alt exemplu, la începuturile pătrunderii sale la nivel de masă,
a produs practic în orice societate extrem de multe efecte negative datorită, în principal, su-
prautilizării sale de către telespectatori.
Totalitatea normelor dintr-o societate formează ordinea normativă. Aceasta re-
prezintă un element esenţial în caracterizarea unei anumite societăţi. Putem vorbi de socie-
tăţi caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe, adică societăţi în care există o
puternică presiune pentru respectarea normelor şi societăţi în care există o mare toleranţă
faţă de încălcarea lor. Putem vorbi, de altfel, şi de societăţi anomice, cu alte cuvinte, so-
cietăţi în care există o disoluţie (de un anumit grad) a ordinii normative. Termenul de ano-
mie, în sens de disfuncţionalitate normativă, a fost propus de Émile Durkheim, fiind un
concept central în analiza sinuciderilor6 propusă de sociologul francez în prima lucrare so-
ciologică dedicată acestui subiect.
Nerespectarea normelor atrage, în orice societate, sancţiuni, în fapt pedepse. În so-
ciologie, prin sancţiune vom înţelege atât pedeapsa, cât şi recompensa, în sensul că a sanc-
ţiona un act înseamnă a-i acorda un anumit tip de calificativ, fie pozitiv, fie negativ.
Pentru Durkheim, anomia reprezintă o disoluţie normativă şi valorică. Ea

caracterizează o societate în care valorile tradiţionale nu mai funcţionează ca
repere culturale capabile de a determina modul de viaţă obişnuit al
colectivităţilor. Sociologul francez vorbeşte chiar de un tip special de sinucidere,
determinat de o astfel de stare a unei societăţi: sinuciderea anomică. Alături de
aceasta, el distinge alte trei tipuri: sinuciderea egoistă, altruistă şi fatalistă. Starea
anomică a unei societăţi era condiţionată, la Durkheim, de schimbarea socială,
specifică trecerii de la societăţile tradiţionale, la societăţile moderne, industriale.
Acest gen major de schimbare a presupus modificări substanţiale ale valorilor şi
normelor tradiţionale şi, implicit, pentru o perioadă de timp, un regim anomic.
61
Pedepsele asociate unor norme (prevăzute în eventualitatea încălcării acestora) pot

fi, din punctul de vedere al consecinţelor lor asupra subiecţilor care încalcă respectivele
norme, puternice sau slabe. Pe de alta parte, normele pot fi formale, adică exprimabile într-
o formă scrisă, definită ideal, sau pot fi informale, respectiv fără o formă scrisă, impuse în
practica socială reală.
Dacă luăm în consideraţie aceste două caracteristici ale normelor, exprimarea lor
formală sau informală şi tipul de sancţiune, puternică sau slabă asociat acestora, atunci
putem construi o matrice în care vom descoperi patru tipuri generice de norme sociale.
Figura 2.3. Matricea tipurilor principale de norme sociale
Sancţiuni puternice Sancţiuni slabe

Norme formale legi penale legi civile
Norme informale morala, tradiţii obiceiuri
Această clasificare este una cu care operăm uzual în viaţa cotidiană, chiar dacă nu
în această manieră. Legile penale exprimă întotdeauna sancţiuni privative de liberate sau pe-
nalităţi foarte mari ca şi costuri pentru cei care le încalcă, în timp ce legile civile au sancţiuni
pecuniare moderate sau mici. La fel, normele morale au exprimate sancţiuni foarte dure,
mergându-se până la izolarea (socială) totală a individului în comunitate, în timp ce pen-
tru majoritatea obiceiurilor încălcate nici nu există, propriu-zis, sancţiuni.
Limbajul – pivotul culturii

Dacă ne întoarcem pentru un moment la definiţia culturii, formulată la începutul
acestui capitol, ne reamintim că elementul fundamental al acesteia îl reprezintă transmite-
rea culturală de la o generaţie la alta. Această transmitere reprezintă un proces de comuni-
care bazat, în principal, pe limbaj. Rezultă, astfel, că limbajul (în primul rând limbajul
natural) este un instrument esenţial pentru orice fel de cultură. Mai mult, aşa cum am ară-
tat, formele şi modalităţile în care acesta funcţionează determină anumite profiluri ale cul-
turilor în cauză.
Studiul limbajului este, din aceste motive, un mijloc esenţial de analiză a culturii.
Atunci când vorbim de limbaj avem în vedere, în primul rând, limba naturală, cum este în
cazul nostru limba română, însă, limbajul este definit mult mai larg, ca orice sistem de
semne şi de reguli de utilizare a acestora, capabile de a transmite mesaje sau
semnificaţii. Evident, codul morse este un astfel de limbaj, dar putem vorbi şi de un lim-
baj non-verbal, de un limbaj al florilor (anumite flori au anumite semnificaţii şi sunt utili-
zate pentru a transmite aceste semnificaţii) şi putem continua.
La baza oricărui limbaj stau semnele care sunt unităţi de semnificaţie purtate de un
semnal. Cea mai simplă definiţie dată semnelor îi aparţine lui Umberto Eco, părintele se-
mioticii (ştiinţa semnelor). El defineşte semnele ca “orice este pus pentru altceva”.
62
Alfred Bulai
Adică orice poate fi purtător de semnificaţie, alta decât cea referitoare la sine. Plasa pe care
o punem în autobuz pe un scaun poate juca rolul de semn deoarece ea semnifică o interdic-
ţie de acces (locul acela este ocupat).
Semnalul este suportul fizic al semnului. Dacă culoarea roşie a semaforului
ne indică faptul că trebuie să ne oprim, ca pietoni sau ca şoferi, lumina roşie ca atare repre-
zintă semnalul. Evident, aceleaşi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale, aşa cum
acelaşi tip de semnal poate avea asociate semnificaţii diferite. Spre exemplu, aceeaşi sem-
nificaţie a semaforului roşu poate fi dată de un semn rutier, de cuvântul stop scris pe şosea,
sau de un comportament specific al poliţistului. Pe de altă parte, lumina roşie poate să ne
transmită semnificaţia de „oprire”, dar ea (lumina roşie) poate fi un semnal utilizat de multe
alte semne (semnificaţii), ne poate indica, spre exemplu, că un aparat de filmat este activ, că
într-o anumită locaţie avem un bar sau că o imprimantă sau un alt aparat nu funcţionează
etc.
Prin definiţie, orice limbaj presupune un set de reguli. Acestea pot fi de două tipuri:
Reguli sintactice, respectiv reguli de combinare a semnelor între ele
(un caz particular pentru limba naturală îl oferă regulile gramaticale);
Reguli semantice, respectiv reguli de corespondenţă între semne şi
realităţile (sau unităţile culturale)7 la care ele se referă.
În afara acestor două tipuri de reguli, limbajul nu poate exista. Dar nici noi nu putem
gândi realitatea în afara unor asemenea reguli şi, evident, în afara limbajului. Gândirea nu
poate funcţiona fără semne şi reguli de operare cu ele, adică fără limbaj. Există vreo legătură
între modul în care gândim lumea naturală şi socială şi limbajul pe care îl avem? Doi cerce-
tători americani, antropologul şi lingvistul Edward Sapir (1884-1939) şi lingvistul Benja-
min Lee Whorf (1897-1941), în anii 30 ai secolului trecut, au lansat o teorie şocantă8. Este
vorba de ipoteza lui Whorf sau ipoteza Sapir-Whorf, care, în timp, a mai primit numele de
teorie, sau ipoteză, a relativismului lingvistic.
Ipoteza stipulează faptul că modul nostru de a gândi lumea, de a o înţelege şi de a
ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care îl posedăm. Cu ale cuvinte, oamenii care
au limbaje diferite, chiar limbi naturale diferite, văd şi înţeleg lumea în forme diferite. Putem
spune aşadar, că un român şi un japonez ar putea să vadă lumea diferit pentru că posedă
limbi foarte deosebite una de alta. Am putea să ne întrebăm, spre exemplu, cum gândesc
timpul chinezii, care nu au formule gramaticale pentru timp în limba lor, dar au în schimb
formule de relativizare pe care noi nu le posedăm. Un fizician afirma chiar că un copil chi-
nez, datorită limbii pe care o învaţă încă din primii ani de viaţă, ar putea să înţeleagă teoria
relativităţii a lui Albert Einstein (1879-1955) mai bine decât orice fizician european, din sim-
plul motiv că chinezii au un sens al relativismului asumat la nivelul limbii. Învăţarea limbii
presupune, aşadar, învăţarea relativismului.
Desigur, este o ipoteză provocatoare. Ea poate fi corectă, în special pentru acele
limbi naturale care sunt foarte diferite, lipsite de o bază comună de derivaţie care să estom-
peze diferenţele. Cu siguranţă, diferenţierea culturală între diverse limbi naturale poate fi şi
mai importantă într-o perspectivă istorică, în care relativismul lingvistic este mult mai mare.
63
Cultura, subcultura şi contracultura

Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural. Un
simplu obiect, o melodie, o normă de salut sunt exemple în acest sens. Aceste elemente func-
ţionează într-o cultură doar într-o manieră integrată, doar în cadrul unor complexe cul-
turale. Acestea sunt sisteme în care sunt asociate mai multe elemente culturale. Dansul,
spre exemplu, este un complex cultural, care reuneşte muzică, versuri, norme pentru cei
care dansează (o componentă strict tehnică prin urmare), o anume îmbrăcăminte etc. Mai
multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază, însă, pot avea complexe culturale proprii,
capabile să le diferenţieze. Putem identifica, astfel, o cultură dominantă sau de bază şi sub-
culturi, culturi care aparţin unor comunităţi care utilizează cultura de bază majoritară, dar
care şi-au dezvoltat şi anumite complexe culturale proprii. Subculturile pot să aparţină unor
comunităţi profesionale, de exemplu putem vorbi de o subcultură a medicilor, în care pot să
existe formule de comunicare proprii, un anumit stil de viaţă etc., dar putem identifica şi
subculturi ale unor comunităţi ce au valori, norme şi stiluri proprii de viaţă, de exemplu sub-
cultura unor rockeri. Trebuie să precizăm că termenul de „subcultură” nu are nici un fel de
conotaţie peiorativă. El se referă exclusiv la ideea apartenenţei şi, deci, a raportării la o cul-
tură dominantă, de bază, şi nimic mai mult.
În situaţia în care complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent în
cultura dominantă, faţă de care se află într-o relaţie polară (fiind opuse acestora), atunci
putem spune că respectiva subcultură formează o contracultură. Comunităţile marginale,
grupurile deviante ori sectele religioase, spre exemplu, dezvoltă uzual contraculturi. În cazul
unui grup devinat, membrii acestuia împărtăşesc o mare parte din normele, valorile şi mo-
delele de comportament din societatea dominantă, majoritară. Chiar dacă avem în vedere,
să spunem, un grup de hoţi de buzunare, aceştia trăiesc în locuinţe, pot să frecventeze ace-
leaşi instituţii ca restul membrilor comunităţii, consumă aceleaşi produse culturale. Cu toate
acestea ei au şi o serie de valori contrare culturii dominante, spre exemplu, valorizează di-
ferit, opus chiar, proprietatea privată, valorizează, la fel de diferit succesul în carieră, au
comportamente opuse în raport cu anumite instituţii, cum ar fi cele de control social.
Etnocentrism, xenocentrism şi relativism cultural

Să ne închipuim că un tânăr bărbat dintr-un trib arhaic, de undeva din Oceania,
care nu a văzut niciodată lumea pe care o numim noi „civilizată”, ar veni în România pen-
tru câteva zile şi ar trăi printre noi. Să ne închipuim că el s-ar întoarce înapoi unde ar fi pus
de membrii tribului său să povestească ce a văzut în lumea civilizată. Ce ar putea povesti
a- lor săi?
Destul de multe lucruri uluitoare. Spre exemplu, ar putea să le spună că „oamenii ăia
albi sunt tare ciudaţi”, că în fiecare dimineaţă îşi bagă un beţişor cu păr în gură, pe care îl
plimbă sau îl rod cu dinţii, că femeile, absolut toate, îşi acoperă sânii cu tot felul de cârpe,
dar poate, cu mult mai terifiant decât aceste obiceiuri, el ar putea să le povestească un lucru
chiar scârbos acela că oamenii albi nu sunt „normali”, pentru că nu mănâncă mâncare proas-
64
Alfred Bulai
pătă, ci doar mortăciuni. Ei nu îşi omoară singuri animalele, ci le iau gata moarte, vânate cu
mult timp înainte. Ce sinistru să mănânci cadavre!!!
Cu siguranţă că şi nouă, la rândul nostru, ni s-ar părea ciudate multe din produsele
culturii tribului din care face parte tânărul bărbat despre care vorbeam. Oamenii din orice
societate tind să considere produsele din propria cultură ca fiind superioare celor din alte
culturi, de asemenea, ei cred că obiceiurile şi tradiţiile proprii sunt mai importante şi mai co-
recte decât cele ale altor comunităţi sau societăţi. Această atitudine, de considerare a propriei
culturi în centrul sistemului referenţial de raportare la realitatea socială, poartă numele de
etnocentrism. El există în orice cultură, fiind unul din factorii fundamentali ai conservă-
rii identităţii culturale a unei comunităţi. Adesea, întâlnim afirmaţii de genul: „nimeni nu are
ca noi, tradiţii atât de vechi, mâncăruri atât de bune, o ţară atât de frumoasă şi bogată, o is-
torie atât de eroică, bărbaţi atât de curajoşi sau femei atât de frumoase”.
Exista şi o atitudine opusă etnocentrismului prezentă şi ea în majoritatea societăţi-
lor. Este vorba de xenocentrism, care se referă la atitudinea potrivit căreia produsele cul-
turale ale unei culturi străine sunt superioare celor din propria cultură. Preferăm spre
exemplu, maşini occidentale, aşa cum şi mulţi americani preferă maşini japoneze, ieşim,
adesea, în oraş să mâncăm o pizza sau un hamburger şi mai rar o mămăligă cu brânză de bur-
duf, am vrea, unii dintre noi, să ne petrecem concediul într-o ţară exotică, la fel ca şi mulţi
occidentali de altfel.
Întotdeauna, în orice societate, pentru anumite produse culturale străine, există cre-
dinţa că ele sunt mai bune, mai atractive sau mai interesante decât cele din propria cultură.
Evident, xenocentrismul, ca mod de raportare la o cultură, este important pentru că fără el
nu ar fi posibilă evoluţia societăţilor, evoluţie determinată, în fond, de capacitatea de a pre-
lua ceea ce poate fi valoros, util, important pentru viaţa oamenilor. Să ne gândim că fără xe-
nocentrism, astăzi, în România, nu am fi avut televiziune, nici radio sau ziare, nu am fi avut
autoturisme şi multe alte lucruri, inventate de alţii şi preluate de noi de-a lungul timpului,
în principal, pe baza unei astfel de atitudini.
Într-o altă ordine de idei, trebuie să spunem că este destul de greu să facem dife-
renţieri între culturi, capabile de a defini un anumit model referenţial. Este oribil să mă-
nânci “cadavre”, aşa cum poate considera ipoteticul nostru vizitator din Oceania, dar nici
pentru noi nu e plăcut să mănânci şopârle, şerpi, pisici, creierul unei maimuţe omorâtă în
faţa ta, câini sau gândaci, deşi există comunităţi care mănâncă astfel de produse. La urma
urmei, la fel de sinistră este şi pentru arabi ideea de a mânca carne de porc. Ni se pare, pe
de altă parte, stupid un dans sau modul în care se îmbracă sau se pictează nişte “primitivi”
din Amazon, dar şi lor li s-ar părea „ciudat” modul în care tinerii dansează la noi rock, sau
modul în care bărbaţii şi femeile se sărută.
Pentru noi, anumite comportamente sunt „normale”, au anumite semnificaţii, însă,
trebuie sa fim convinşi că şi alte populaţii au semnificaţii pentru comportamentele lor.
Această atitudine impusă de cercetătorii sociali, la origine de antropologi, de analiză a fie-
cărei culturi din propria ei perspectivă, poartă numele de relativism cultural. El exprimă
faptul că toate culturile sunt echivalente din punctul de vedere al importanţei lor, ele tre-
buind să fie evaluate, dacă dorim acest lucru, exclusiv din perspectiva propriilor lor criterii
65
de raportare. Pentru acest motiv, în antropologie şi sociologie, s-a propus, cu aproape un

secol în urmă, renunţarea la sintagma „comunităţi primitive”, utilizată masiv pentru comu-
nităţile studiate în secolul al XIX-lea de antropologi şi utilizarea, în schimb, a unui termen
care nu este în sine peiorativ, acela de „comunităţi arhaice”, pentru toate acele comunităţi
îndepărtate de lumea noastră, pe care o considerăm civilizată.
Contactul între culturi. Aculturaţie, acomodare şi asi-

milare
Indiferent de perioada istorică şi de locul de pe planetă în care au existat sau există
comunităţi umane, este cert faptul că oamenii din comunităţi şi societăţi diferite au inte-
racţionat şi interacţionează în permanenţă. Culturile diferitelor societăţi au fost puse în con-
tact, de-a lungul istoriei, în modalităţi diferite. Atunci când două societăţi interacţionează,
culturile lor intră şi ele în relaţii, existând mai multe tipuri de rezultate ale acestor relaţio-
nări culturale.
Primul tip de rezultat al acestor interacţiuni îl reprezintă aculturaţia. Aceasta re-
prezintă procesul prin care două culturi, aparţinând unor societăţi care intră în contact, ge-
nerează produse culturale noi, complexe culturale specifice, rezultate din împrumuturile
reciproce dintre ele. Aculturaţia reprezintă mecanismul prin care se produce, cel mai des,
schimbarea la nivelul culturii. Produsele sau complexele culturale create prin alăturarea sau
integrarea unor elemente aparţinând unor culturi diferite, conduc în timp la un nou tip de
produse culturale, considerate, uzual, ca fiind proprii ambelor comunităţi care interacţio-
nează.
Termenul de aculturaţie a fost utilizat, iniţial, în antropologie, încă de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, însă abia în prima jumătate a secolului al XX-lea, termenul se va im-
pune. Un moment de referinţă în definirea acestui concept l-a constituit munca a trei mari
antropologi, autori ai unui articol cadru, fundamental pentru definirea acestui concept, „Out-
line for the Study of Acculturation”, un memorandum asupra conceptului de aculturaţie,
apărut în 1935. Cei trei antropologi americani sunt Robert Redfield (1897 -1958), Ralph Lin-
ton (1893-1953) şi Melville Herskovits (1895-1963).
Aşadar, definim aculturaţia ca fiind procesul prin care, ca urmare a contac-
tului dintre două culturi, se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi,
care au în componenţă elemente din culturi diferite. Traista ţărănească cu fermoar,
ca şi balconul închis şi utilizat ca o verandă, sunt două exemple simple de aculturaţie. Tre-
buie subliniat, însă, faptul că, de multe ori, noile complexe ajung să se impună fiind uitată
cu totul originea lor. Într-un astfel de caz, este greu să mai poată fi considerate produse cul-
turale specifice aculturaţiei, ele devenind produse „autentice” ale unei anumite culturi. Ne
mândrim, spre exemplu, astăzi, cu sărmăluţele din carne de porc considerându-le autentic
româneşti, deşi ele, la origine, sunt otomane, chiar dacă la turci, niciodată nu au avut în
compoziţie carne de porc.
Aculturaţia este, adeseori, prezentată în corelaţie cu un alt concept, acela de en-
culturaţie, care se referă la asimilarea unei culturi, concept denumit în sociologie
66
Alfred Bulai
“socializare”. Acceptarea şi internalizarea unei culturi se poate face, în primă fază, prin en-
culturaţie, ca asimilare primară a propriei culturi sau, la un nivel diferit, prin aculturaţie,
prin împrumuturi din culturi diferite. În sociologie, se preferă termenul mult mai larg răs-
pândit, acela de „socializare”, care va fi, de altfel, tratat separat într-un capitol.
Două culturi se pot afla în contact prelungit şi pot, în final, să conducă la o absorb-
ţie a culturii unei populaţii, de regulă minoritare, de către cultura unei populaţii dominante.
Acest proces poartă numele de asimilare şi el poate fi definit ca fiind procesul prin
care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut identitatea şi a fost înglobată în
cultura dominantă, respectiva populaţie ne mai păstrând decât, cel mult, anumite com-
plexe culturale proprii şi, deci, cultura sa funcţionând cel mult doar ca o subcultură a cultu-
rii dominante. Un exemplu celebru îl oferă populaţia negrilor din America. Aceştia şi-au
pierdut cu totul cultura de origine, practic ei nu mai păstrează în prezent nimic din cultura
africană a strămoşilor. Mai mult, aşa cum spunea un sociolog american, ei sunt cei mai ame-
ricani dintre americani, pentru că nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de origine, în
timp ce toţi ceilalţi americani, proveniţi din Europa sau Asia, au păstrat numeroase com-
plexe culturale originare, uneori chiar şi limba sau religia.
Acomodarea sau adaptarea este procesul prin care două culturi diferite
ajung să îşi definească graniţe clare şi să convieţuiască, prin două populaţii
diferite, care se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţio-
neze. Între cele două culturi există numeroase împrumuturi, deci procese de aculturaţie,
însă ambele îşi păstrează identitatea. Comunităţile asiatice, în marile oraşe, sunt exemple de
comunităţi cu culturi care s-au acomodat. Procesele de asimilare nu mai urmează, în aceste
cazuri, aculturaţiei.
Toate cele trei procese desemnate prin conceptele prezentate pot fi considerate ca
având o valoare referenţială pentru analiza schimburilor şi a contactelor dintre diversele
culturi şi, mai general, pentru analiza evoluţiei comunităţilor şi a societăţilor. Conceptele
prezentate sunt foarte importante pentru instrumentarul teoretic care s-a impus în studiile
culturale, însă trebuie să menţionăm faptul că, dintre ele, cel care s-a monetizat într-o formă
cu totul deosebită în ştiinţa socială este conceptul de aculturaţie.
67
Rezumat
Cultura este cea care face ca fiinţa umană să se deosebească în mod funda-
mental de restul animalelor. Mai mult decât atât, cultura reprezintă unul dintre ele-
mentele principale de diferenţiere între societăţile umane. Prima dintre numeroasele
definiţii ale culturii formulate de-a lungul timpului aparţine antropologului englez Ed-
ward Burnett Tylor. Potrivit acestuia, cultura reprezintă un complex învăţat de cu-
noştinţe, credinţe, artă, morală, legi şi cutume. Toate aceste elemente, care intră în
componenţa culturii, sunt transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin
orice alt mijloc, în afara condiţionărilor genetice. Aşadar, tot ceea ce se poate transmite
inter-generaţional, într-o formă comunicaţională, aparţine culturii.
Foarte adesea, conceptul de cultură este utilizat în strânsă legătură cu cel de
civilizaţie. Putem spune că civilizaţia reprezintă o treaptă superioară în dezvoltarea
culturii unei societăţi, în sensul în care produsele culturale ale societăţii respective
ajung să fie preluate de oameni aparţinând unor altor societăţi, având, la rândul lor,
culturi diferite.
În ceea ce priveşte structura culturii, aceasta cuprinde trei componente ma-
jore: Componenta ideatică, se referă la totalitatea ideilor, a unităţilor de semnifi-
caţie care sunt vehiculate într-o societate dată; Componenta normativă, se referă
la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o societate: norme juridice, mo-
rale, dar şi norme sociale. Referitor la cele din urmă, putem identifica, normele ideale
(prescrise şi exprimate formal) şi normele statistice (respectate de cei mai mulţi dintre
oameni, aşadar normele care se impun la nivelul practicii sociale); Componenta
obiectuală, se referă la toate tipurile de produse culturale care au o dimensiune tan-
gibilă şi există într-un spaţiu fizic, strict determinat.
Raportându-ne la natura comunicaţională a oricărei culturi în societate, tre-
buie să menţionăm importanţa limbajului, ca element de bază în orice proces de co-
municare şi, deci, şi în orice proces de construcţie a unei culturi. Limbajul reprezintă
un sistem de semne şi de reguli de utilizare a acestora, capabile să transmită semnifi-
caţii. Semnele sunt cele care „ţin loc” pentru altceva, iar semnalele reprezintă supor-
turile fizice ale semnelor.
Există o legătură strânsă între limbajul pe care îl folosim şi modul în care gân-
dim realitatea naturală şi socială. Altfel spus, diferenţele de limbaj între oamenii ce
aparţin unor societăţi diferite se traduc în diferenţe de viziune asupra lumii, existente
în societăţile respective. Această perspectivă de înţelegere a relaţiei dintre limbaj şi
modul de raportare la lume a stat la baza teoriei relativismului lingvistic, dezvol-
tată de Edward Sapir şi Benjamin Lee Whorf, în anii ’30 ai secolului al XX-lea.
Două dintre cele mai importante variaţiuni conceptuale ale termenului de cul-
tură sunt subcultura şi contracultura. Primul dintre ele, subcultura, se referă la
acea cultură care aparţine unei comunităţi care împărtăşeşte cultura de bază, dar care
îşi dezvoltă anumite complexe culturale proprii, respectiv sisteme în care sunt aso-
ciate mai multe elemente culturale. Atunci când subculturile îşi dezvoltă anumite
68
Alfred Bulai
complexe culturale situate în relaţie de opoziţie directă cu complexe culturale din cul-
tura dominantă, avem de-a face cu o contracultură.
Din punct de vedere al poziţionării oamenilor atât faţă de propria cultură, cât
şi faţă de culturile altor societăţi, există trei modele principale de raportare:
Etnocentrismul, model potrivit căruia oamenii consideră produsele, obiceiurile şi
tradiţiile din propria cultură ca fiind superioare celor din alte culturi;
Xenocentrismul, opus etnocentrismului, model potrivit căruia oamenii consideră
produsele culturale ale unei culturi străine ca fiind superioare celor din propria cul-
tură;
Relativismul cultural, model potrivit căruia oamenii consideră fiecare cultură din
perspectiva criteriilor interne ale acesteia, toate culturile fiind considerate echivalente
din punctul de vedere al importanţei lor.
Dintotdeauna, oamenii au intrat în contact şi au interacţionat în cadrul grupuri-
lor, comunităţilor sau societăţilor în care trăiesc. La fel se întâmplă, la un nivel mai ex-
tins, şi cu culturile societăţilor din care aceştia fac parte. Un factor explicativ deosebit
de important în analiza şi înţelegerea evoluţiei oricărei comunităţi sau societăţi îl re-
prezintă procesele de schimbare la nivelul culturii, procese generate de contactele între
culturi diferite. În funcţie de tipul şi natura schimbării survenite la nivelul matricei cul-
turale a unei societăţi, ca urmare a contactului cu o altă cultură, identificăm trei tipuri
de procese: Aculturaţia, procesul prin care, ca urmare a contactului dintre două cul-
turi, se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi care conţin elemente din culturi
diferite; Asimilarea, procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut iden-
titatea şi a fost înglobată în cultura dominantă; Acomodarea sau adaptarea, proce-
sul prin care două culturi diferite ajung să îşi definească graniţe clare şi să
convieţuiască, prin două populaţii diferite, care se află în proximitate teritorială şi sunt
obligate să interacţioneze.
Concepte cheie
Cultură, subcultură şi contracultură; Civilizaţie; ideologii
şi tehnologii; normă socială; ordine normativă; norme
statistice; norme ideale; semnificaţie; decalaj cultural;
limbaj; semn; semnal; Reguli semantice; Reguli sintac-
tice; mesaj; element şi complex cultural; etnocentrism;
Xenocentrism; Relativism cultural; aculturaţie; asimi-
lare; acomodare;
69
Note:
5
Etologia este ştiinţa comportamentului animal. Etologia studiază şi comportamentul
omului, din perspectiva faptului că acesta este şi el tot un animal.
6
E. Durkheim foloseşte termenul de anomie încă din prima sa lucrare, în teza sa de doc-
torat, „Diviziunea muncii sociale”
7
Termen utilizat în semiotică, ştiinţa semnelor, de Umberto Eco pentru a desemna înţe-
lesurile culturale ale semnelor. Un semn nu trebuie sa aibă o corespondenţă obligatorie
în realitate. Putem avea semne şi pentru ceea ce nu există în realitate, semnificaţiile fiind
independente de realitate. Spre exemplu, Klingonieinii din filmele s.f. nu există în reali-
tate, nici minotaurii sau îngerii, dar avem semne şi implicit semnificaţii şi pentru aceste
produse imaginare.
8
Trebuie să spunem însă că, pentru prima dată, a fost postulată o astfel de teză a relaţiei
dintre limbaj şi modul de înţelegere a lumii de către gânditorii germani din secolul al
XVIII-lea, Johann Gottfried von Herder şi Wilhelm von Humboldt.
70
Alfred Bulai
Capitolul 4
Socializarea şi construcţia
sinelui
Încă din secolul al XVIII-

lea, mulţi oameni de ştiinţă, în
special medici, au fost preocu-
paţi de cazurile ieşite din comun
ale “copiilor lup”. Este vorba de
copiii crescuţi de animale săl-
batice. Asemenea accidente
sunt extrem de rare, dar, în fie-
care din ultimele trei secole, s-
au înregistrat cel puţin câteva
cazuri. În special femelele de
lup, deşi nu doar aceste ani-
Tron al dinastiei Ludovicilor male, sunt cele care, în urma
unor întâmplări nefericite, au
ajuns să crească “pui” de om.
Savanţii moderni au fost fasci-
naţi de aceste cazuri, pentru că,
după ce erau „recuperaţi” din
familia animalelor care îi cres-
cuseră, în toate situaţiile, aceşti
copii păreau să rămână mai de-
grabă animale decât oameni, în
ciuda oricăror eforturi de inte-
grare în societate.
71
În primul rând, respectivii copii reproduceau uluitor de bine com-

portamentele animalelor care îi crescuseră şi, odată dobândite, aceste
comportamente nu putea fi înlocuite, decât într-o foarte mică măsură.
Încercarea de reintegrare socială, fără excepţie, a eşuat dacă copilul res-
pectiv trăise deja mai mulţi ani în sălbăticie.
Interesant este faptul că aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe lim-
bajul articulat dacă nu o făcuseră atunci când trebuia, respectiv în primii
ani de viaţă. Poate şi mai curios este faptul că toţi aceşti copii sălbatici au
murit aproximativ la vârsta la care mor, de regulă, animalele care i-au
crescut, frecvent în jur de 10-12 ani şi, în nici un caz, ei nu au mai putut
deveni oameni, nici măcar la un nivel minimal de inteligenţă şi deprinderi
sociale de relaţionare.
Aceste cazuri ne demonstrează cât de puternică este influenţa so-
cietăţii în procesul de construcţie a omului ca fiinţă socială. Prin urmare,
oamenii nu sunt buni sau răi „de la natură”, aşa cum filosofii moderni
credeau, ci sunt “construiţi” într-un anume mod sau în altul, doar de către
societăţile în care trăiesc.
Spectacolul spaţiului public
72
Alfred Bulai
Ce este socializarea?
Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele de
socializare. Sintagma fiinţă socială se referă la capacităţile, deprinderile şi modelele com-
portamentale care îl fac pe individ o fiinţă capabilă să trăiască în societate. Dintr-o altă per-
spectivă, a funcţionalităţii şi procesualităţii acestui demers la nivelul unui subiect,
socializarea poate fi privită ca procesul prin care se formează personalitatea
umană. Există, ca şi în cazul culturii, nenumărate definiţii ale socializării, formulate în
funcţie de perspectiva de abordare pe care o utilizăm. Spre exemplu, socializarea poate fi
considerată într-o perspectivă psiho-socială, ca un proces de formare a personalităţii umane,
în timp ce pentru interacţionalism ea reprezintă, aşa cum o să vedem în acest capitol, pro-
cesul construcţiei sinelui. Într-o abordare culturalistă, socializarea reprezintă procesul de
achiziţie a culturii unei societăţi pentru că, într-adevăr, în conţinut, acest proces nu
reprezintă altceva decât asimilarea de către un subiect a culturii comunităţii/societăţii din
care face parte.
Factorii care influenţează procesul de socializare

Există mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. Îi vom prezenta
succint:
a) determinantul biologic
b) mediul fizic
c) cultura
d) experienţa de grup şi personală
a. Determinantul biologic. Este evident că formarea personalităţii individului, ca şi pro-

cesul de achiziţie a produselor culturii, sunt influenţate de anumite caracteristici biologice,
inclusiv ereditare. Un anumit tip de temperament, anumite caracteristici afective, fac ca in-
dividul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială. Este celebru spre
exemplu,un quasi-experiment desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui Stalin, în care o
mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii diferite (numai într-un stat tota-
litar de tipul celui din Uniunea Sovietică Stalinistă ar putea fi făcut un asemenea experi-
ment, aflat cu totul în afara unor norme deontologice elementare în ştiinţele socio-umane).
Punctul de plecare a fost acela de a sublinia rolul fundamental pe care îl are mediul social în
formarea unui copil, în afara oricărui tip de determinant biologic. Experimentul nu a dove-
73
dit acest lucru, existând un puternic factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor.
Chiar dacă aceştia trăiau în familii foarte diferite, ei păstrau numeroase caracteristici de per-
sonalitate profund asemănătoare. Stalin se pare că s-a supărat atât de rău pe cercetătorii
săi, încât a „desfiinţat” genetica, ea rămânând o disciplină interzisă în URSS şi în celelalte
state socialiste vreme de câteva decenii.
Dincolo de acest exemplu, trebuie să subliniem faptul că în procesul de socializare,
intervine întotdeauna un determinant biologic care dă şanse mai mari sau mai mici unui
subiect pentru achiziţionarea unor modele normative, a unor abilităţi de relaţionare socială,
şi, implicit, a unor tipuri de comportamente.
b. Mediul fizic. Mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de socializare într-o mă-
sură mult mai mare decât am crede. Au existat, de mult timp, gânditori sociali care au su-
bliniat faptul că oamenii din anumite regiuni au anumite trăsături specifice. Această
condiţionare a culturii şi implicit a proceselor de socializare de un anumit mediu în care tră-
iesc comunităţile este explicabilă prin ceea ce putem numi procesele ecologice, procese prin
care indivizii se adaptează permanent la mediul în care trăiesc, atât la mediul social, cât şi
la cel fizic.
Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau
să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi, implicit
putem spune ale procesului prin care se achiziţionează această cultură, adică ale procesului
de socializare. Teoria spaţiului mioritic a lui Lucian Blaga (1895-1961) este o variantă au-
tohtonă a acestor teorii. Ideea de bază este aceea că putem identifica un anumit tip de pro-
fil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în funcţie de factorii de relief, ci
datorită, în primul rând, culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie că italienii au un sentiment
profund al familiei, că sunt mai repeziţi, că arabii sunt extrem de credincioşi, cinstiţi, dar şi
şireţi etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi culturali sunt, aşa cum o să vedem în alt ca-
pitol, baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le acordăm unor indivizi,
doar pe baza apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau ra-siale.
Este, de altfel, un lucru ştiut faptul că oamenii care trăiesc în regiunile nordice, faţă
de cei care trăiesc în regiunile sudice, au tendenţial un alt tip de temperament, alte moduri
de reacţie în anumite tipuri de situaţii, alte tipuri de relaţionare etc. Dacă luăm în calcul nor-
mativitatea faţă de relaţiile sexuale, spre exemplu, atunci este lesne de observat cum, mer-
gând de la Sud la Nord, creşte, în general, toleranţa faţă de normele restrictive ale relaţiilor
dintre sexe. Dacă, de exemplu, femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar sa fie văzute de
alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria musafirului să aibă relaţii
sexuale cu soţia gazdei. Este evident că nu întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism
geografic, dar putem spune totuşi că el constituie un factor care influenţează procesul de so-
cializare.
c. Cultura. Socializarea presupune, în fond, achiziţia unei anumite culturi existentă în co-
munitatea din care face parte subiectul care este socializat. Profilul cultural al unei socie-
tăţi imprimă anumite caracteristici procesului de socializare. Într-o mare măsură, chiar
74
Alfred Bulai
influenţele mediului fizic sau geografic, menţionate ante-

Ralph Linton este un repu-
rior presupun un element intermediar şi anume cultura pe
tat antropolog american,
care şi-o creează în timp comunitatea care trăieşte şi se unul dintre principalii pro-
adaptează la un mediu dat, cultură care capătă din multiple motori ai antropologiei
cauze un anumit profil specific. Unii sociologi au încercat culturale. A făcut cercetări
să surprindă acest determinant de bază al profilului cultu- de teren în Estul Africii şi
Madagascar, în urma
ral prin termeni ca personalitate de bază, termen care
cărora a publicat „Tanala,
desemnează, la Ralph Linton9 (1893-1953), profilul de bază un trib din Madagascar “
al personalităţii oamenilor care aparţin unei anumite socie- (1933). A predat la univer-
tăţi sau personalitate modală, la Cora duBois (1903- sităţile Wisconsin, Colum-
1991), care se referă la acelaşi lucru în esenţă, “modul” fiind bia şi Yale. Cele mai
importante lucrări:
în statistică valoarea care are cea mai mare frecvenţă într-o
„Studiul Omului” (1936),
distribuţie, deci este cea mai des întâlnită. Personalitatea „Fundamentul cultural al
modală fiind dată de acele componente ale personalităţii personalităţii” (1945). A in-
care sunt prezente la cei mai mulţi membri ai unei comuni- trodus în sociologie con-
tăţi. ceptele de “status” şi “rol
social”.
d. Experienţa de grup şi personală. Viaţa în grup este

o caracteristică general umană. Oamenii trăiesc doar în grupuri şi chiar şi pentru cazurile cu
totul excepţionale ale unor asceţi care preferă să se izoleze de lume, socializarea are loc doar
în grupuri sociale. Este astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care
trăiesc, să îi influenţeze în procesul de achiziţie a culturii unei comunităţi. Când vom trata,
în finalul acestui capitol, agenţii de socializare, vom detalia rolul grupurilor în procesul de
socializare.
În aceeaşi măsură, este de la sine înţeles faptul că experienţa personală, ca expe-
rienţă de viaţă rezultată din acţiunile şi interacţiunile la care individul este parte, este, în
egală măsură, un factor esenţial în procesul de socializare şi nu sunt necesare multe co-
mentarii faţă de acest factor.
Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, asemănător cu modul în care
informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune în
care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de socializare. Aşa
cum o să vedem în acest capitol, una dintre cele mai importante perspective sociologice, in-
teracţionalismul, face din activismul subiectului socializat un factor esenţial al socializării.
Etapele şi tipurile socializării

La modul general, există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care con-
stituie totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este vorba de:
socializarea primară
socializarea secundară
socializarea continuă
75
Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se în-
cheie în jurul vârstei de şapte ani. În această perioadă, copilul asimilează limbajul, normele
de bază pentru viaţa în societate şi internalizează valorile fundamentale ale societăţii în care
trăieşte. Prin urmare, el achiziţionează elementele primare ale propriei culturi, elemente
care îl fac capabil să poată trăi în societate. În cadrul acestei etape, cel mai important agent
de socializare10, aproape singurul din perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă fa-
milia. După vârsta de şapte ani, mai intervin şi alţi agenţi importanţi, printre care şcoala
şi grupurile de egali, adică grupuri formate din membrii care fac parte din aceeaşi ge-
neraţie.
A doua etapă a socializării, cea secundară, începe în jurul vârstei de şapte ani şi
se încheie odată cu adolescenţa. În această etapă de socializare, copilul asimilează toate ro-
lurile sociale11, produsele culturale şi normele care îl fac să poată trăi în societate ca un mem-
bru cu capacităţi depline de relaţionare socială şi capabil să îndeplinească roluri sociale
predefinite. În fapt, socializarea este aproape completă la nivelul acestui stadiu.
Cu toate acestea, procesul de socializare nu se încheie cu această etapă deoarece, pe
parcursul vieţii orice individ mai achiziţionează nenumărate alte roluri sociale, ca şi nume-
roase alte norme sau valori. Cu alte cuvinte, există o serie de achiziţii culturale la modul ge-
neral care au loc pe parcursul întregii vieţi a uni individ. Spre exemplu,orice om, femeie sau
bărbat, va învăţa la un moment dat ce trebuie să facă atunci când are calitatea de soţie/soţ,
dar şi părinte, bunic, şef sau subaltern, ori turist, emigrant etc. Prin urmare, în cazul orică-
rui individ este permanent nevoie de noi procese de socializare. Această etapă de socializare
poartă, tocmai din acest motiv, numele de socializare continuă. Este cea mai întinsă pe-
rioadă de socializare din viaţa unui individ, acoperind toată viaţa de la adolescenţă până la
moarte. Aşa cum precizam anterior, cele mai intense etape de socializare sunt primele două,
cea primară şi cea secundară.
Toate aceste etape formează totodată, prin conţinutul lor diferit, trei tipuri distincte
de socializare. Alături de acestea, pe care le-am definit dintr-o perspectivă strict temporală,
mai există şi altele. Prima dintre ele este socializarea anticipatorie.
Socializarea anticipatorie este un tip special de socializare care se referă la
procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le de-
ţine şi, cel mai adesea, nici nu poate să le deţină în momentul socializării. Marea majoritate
a jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie. În cadrul socializării
anticipatorii, se utilizează adesea anticipatori de socializare, respectiv obiecte care au
rolul de a uşura preluarea şi internalizarea unor modele de comportament şi de interacţiune
specifice pentru anumite tipuri de situaţii sociale. Este vorba în principal de jucării, jocuri
sau orice alte obiecte utilizate cu un astfel de scop. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile
ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă. Ea se poate juca, însă, şi cu sora sau
fratele mai mic ori cu o prietenă sau colegă.
În egală măsură, atunci când copiii se joacă de-a medicul, sau de-a poliţistul, ei se
socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru cel de
cetăţean, care va interacţiona mai târziu în societate cu medici sau poliţişti. Socializarea
anticipatorie se referă, inclusiv, la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte
76
Alfred Bulai
categorii de persoane le au în societate, categorii de persoane cu care se va interacţiona în

viaţa socială.
Pentru a diferenţia mai precis între socializarea anticipatorie şi socializarea pro-
priu-zisă, se utilizează pentru acest din urmă tip de socializare termenul de socializare inte-
grativă, punându-se accent, astfel, pe diferenţa de rol între cele două tipuri. Socializarea
integrativă are ca scop integrarea individului într-o structură sau un mediu social în prezent,
pe când tipul anticipatoriu se referă la pregătirea pentru un mediu sau o structură la care in-
dividul poate să aparţină în viitor.
Un alt tip de socializare îl reprezintă resocializarea. Acesta este un proces de so-
cializare în care se achiziţionează anumite comportamente, valori sau norme care înlocu-
iesc comportamente, valori şi norme pe care individul respectiv le poseda deja înaintea
procesului de resocializare. Practic, anumite componente ale culturii asimilate de un subiect
sunt înlocuite cu altele corespondente, dar diferite faţă de primele.
În prezentările făcute anterior procesului de socializare, am luat în considerare achi-
ziţiile unor produse culturale în principal de către copil, deci în condiţiile în care nu preexistă
comportamente, valori sau norme similare. În societate, de multe ori trebuie să înlocuim
anumite achiziţii valorice sau normative cu altele, deci să modificăm anumite produse cul-
turale pe care le aveam deja achiziţionate. Cazul modelelor de comportament este cel mai su-
gestiv, pentru că aceste situaţii sunt cele mai vizibile. În general, sub presiunea unor situaţii
noi ne modificăm relativ des modelele de comportament prescrise pentru anumite situaţii.
Putem să luăm ca exemplu cazul formulelor de salut, al formulelor de adresare, ca şi modele
de interacţiune cu alţi membri ai grupurilor din care facem parte. Resocializarea este întâl-
nită la un nivel cu mult mai important în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere,
scoli de corecţie, închisori, armată etc. Instituţii care poartă numele de instituţii totale şi
vor fi prezentate pe larg în capitolul următor.
Un alt tip de socializare este socializarea negativă. Aceasta se referă la proce-
sele de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme care
sunt opuse celor specifice în cadrul unei culturi dominante. Dacă ne aducem aminte de de-
finiţia dată contraculturii în capitolul anterior, atunci putem defini socializarea negativă ca
un proces de achiziţie a contraculturii.
Există autori care disting şi un alt tip de socializare, care este de fapt o negaţie a
procesului respectiv, este vorba de desocializare. Este vorba de procesul prin care un in-
divid îşi pierde abilităţile, deprinderile şi modelele comportamentale şi interacţionale so-
ciale. Este vorba în special de acele persoane care trăiesc izolat de restul societăţii perioade
mari de timp, sau de subiecţi care, datorită unor afecţiuni, îşi pierd abilităţile sociale.
Teorii ale formării personalităţii

Formarea personalităţii umane nu a preocupat şi nu poate preocupa doar sociolo-
gia. Foarte multe teorii privitoare la modul în care se formează individul ca fiinţă socială s-
au lansat, aşa cum era firesc, în psihologie şi în psihologia socială. Multe dintre acestea au
luat în considerare şi factorii sociali care intervin într-un asemenea proces şi de aici şi func-
77
ţia lor explicativă pentru procesul de socializare. Vom încerca să

trecem în revistă două dintre cele mai reprezentative astfel de teo-
rii privitoare la formarea personalităţii.
Prima teorie asupra căreia insistăm, şi care a asumat un
important rol al socialului în formarea personalităţii, este teoria psi-
hanalitică a lui Sigmund Freud (1856-1939). Pentru Freud, perso-
Sigmund Freud
nalitatea are trei componente majore, id, ego şi superego. Id-ul
este latura cea mai profundă şi cea mai ascunsă a personalităţii, Id-
ul cuprinde pasiunile, dorinţele, datele afective primare ale individului. La polul opus, su-
perego-ul reprezintă latura socială a personalităţii, adică componenta care asumă
normativitatea socială, regulile, legile, implicit restricţiile de comportament pe care le im-
pune orice societate instinctelor noastre. Rezultanta celor două componente, aflată într-o
permanentă tensiune datorită opoziţiei dintre componentele de bază, o reprezintă ego-ul,
adică latura manifestă a personalităţii individului.
Formarea personalităţii are loc într-un proces stadial, care are la bază evoluţia in-
stinctului sexual. Putem spune chiar că, pentru Freud, socializarea individului este văzută ca
o socializare a instinctului sexual.
Stadiile evoluţiei şi formării personalităţii sunt definite în funcţie de nivelul la care
se localizează şi se manifestă instinctul sexual. Primul stadiu, în primul an de viaţă, este sta-
diul oral, pentru că actul suptului, în opinia lui Freud, este o formă de manifestare a in-
stinctului sexual. Următorul stadiu, de la unu la trei ani, este stadiul anal, în care instinctul
sexual se localizează în zona anală. În acest stadiu copilul începe să îşi controleze funcţiile
fiziologice. Următorul stadiu, de la trei la şase ani, este stadiu falic. În această perioadă co-
pilul începe să îşi descopere organele genitale şi adesea le consideră obiecte de joacă. Nu
putem vorbi însă despre un stadiu genital pentru că la această
vârstă nu există, încă, maturizare sexuală. Următorul stadiu Sigmund Freud este cre-
atorul psihanalizei şi una
este cel latent, în care, între şase-şapte ani şi doisprezece-trei-
dintre cele mai mari per-
sprezece ani nu mai există o manifestare a instinctului sexual sonalităţi ale moder-
la nici un nivel. După acest stadiu, urmează ultimul stadiu, cel nităţii. S-a născut în
genital, în care instinctul sexual se manifestă normal, la nive- Imperiul Austriac,
lul aparatului genital. (astăzi Cehia) şi a murit
la Londra, în Marea Bri-
Acest proces stadial are loc însă numai în baza relaţiei
tanie. Puţini gânditori au
permanente dintre id şi superego, iar formarea personalităţii putut schimba modul de
este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care gândire al contempo-
fiecare dintre noi o asumăm în procesul dezvoltării indivi- ranilor aşa cum a făcut-o
duale. Multe dintre nevrozele sau tulburările de personalitate Freud. A publicat nu-
meroase lucrări printre
sunt explicate de Freud tocmai prin tulburările care pot să
care: „Interpretarea
apară în evoluţia instinctului sexual, care este posibil, ca la in- viselor”, „Psihopatologia
divizi care au asemenea afecţiuni, să rămână, spre exemplu, vieţii cotidiene”, „Orig-
localizat la stadii imature de dezvoltare. Aşa explică Freud şi inile şi dezvoltarea psi-
comportamente sau afecţiuni de genul homosexualităţii, mas- hanalizei”, „Ego şi Id”.
turbării sau frigidităţii.
78
Alfred Bulai
Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut şi au

suferit multiple redefiniri. Esenţială a rămas, întotdeauna, componenta socială ca factor de-
terminant al formării personalităţii.
O teorie de factură strict psihologică a formării personalităţii, care şi ea asumă o
importantă componentă socială a aces-
tui proces, o reprezintă teoria lui Jean
Piaget (1896-1980), privitoare la dez-
voltarea intelectuală şi morală a copilu-
lui. Punctul de plecare al lui Piaget a fost
genital
12
acela al identificării mecanismelor de
dezvoltare psihologică şi morală a copi-
latent 6
lului în cadrul procesului de formare a
personalităţii acestuia, luându-se în cal- Falic 3
cul dezvoltarea corelată a componentei
intelectuale şi a celei morale. anal 1
Din punctul de vedere al dez-
voltării intelectuale, pentru psihologul oral 0
elveţian există patru stadii de dezvol-
tare. Primul, care cuprinde primii doi
ani de viaţă, este stadiul senzorio-
motor. În acest stadiu se dezvoltă func-
ţiile senzomotorii ale copilului, care practic învaţă să perceapă lumea exterioară şi să se
orienteze în ea. Al doilea stadiu, de la doi la şapte ani, este stadiul preoperaţional, stadiul
în care se achiziţionează limbajul şi se formează abilităţile bazale de comunicare, însă copi-
lul nu poate face, încă, operaţii la nivel cognitiv. Al treilea stadiu, de la şapte la unsprezece
ani, este stadiul operaţiilor concrete, în care copilul începe să manevreze noţiunile, sa
facă operaţii logice, să facă distincţia între semne şi referenţii acelor semne. Ultimul stadiu,
între unsprezece şi cincisprezece ani, este stadiul definitivării procesului de dezvoltare in-
telectuală în care se ajunge la stadiul operaţiilor formale sau abstracte, cu alte cu-
vinte, copilul începe să poată lucra cu abstracţii.
Jean Piaget, psiholog Paralel şi intercorelat cu acest proces are loc procesul
elveţian, primul care s-a dezvoltării morale. Acest proces presupune doar trei stadii. Ele
ocupat la nivel empiric
şi teoretic de procesul nu au, însă, o definiţie temporală la fel de precisă, întrucât evo-
de achiziţie a valorilor şi luţia morală a individului are un alt algoritm.
normelor şi de Primul stadiu al dezvoltării morale este cel precon-
înţelegere a lumii de venţional, în care copilul respectă normele sociale datorită
către copii. Lucrările fricii de a nu fi pedepsit sau din dorinţa de a fi recompensat. Cu
principale: „Limbajul şi
gândirea la copil”, alte cuvinte, copilul sau individul la modul general, în această
„Judecată şi raţiona- etapă, nu are internalizate normele sociale ca şi convenţii so-
ment la copii”, „Orig- ciale care se respectă pentru că sunt acceptate modelele pres-
inile inteligenţei la crise de comportament pentru anumite situaţii, de aici şi
copil”. denumirea de stadiu pre-convenţional.
79
i Operaţional
an
15 formal
i
an Operaţional
12 concret
i
an Preoperaţional
7
ni
2a Senzoriomotor
Al doilea stadiu este cel convenţional, în care copilul internalizează normele so-
ciale şi le respectă necondiţionat de eventuale sancţiuni sau recompense. Modelul norma-
tiv este internalizat de subiecţi, iar aceştia respectă prescripţiile normative indiferent de
percepţia sau conştientizarea existenţei unui sistem de monitorizare externă a comporta-
mentelor lor.
Al treilea stadiu, cel post-convenţional, este un stadiu la care nu ajung obligato-
riu toţi indivizii, este stadiul în care subiecţii reuşesc să dea un sens relativ normelor şi să
aibă competenţa de a le compara între ele. Acest stadiu este unul în care indivizii au abilita-
tea de a elabora ierarhii valorice şi evaluări ale importanţei normelor într-o colectivitate şi
de aici abilităţi de a stabili priorităţi normative în situaţii sociale complexe.
Cel mai bine putem reliefa acest model dacă apelăm la exemplele oferite chiar de
cercetările lui Piaget12. Acesta a aplicat chestionare care prezentau situaţii dilematice copii-
lor de diferite vârste, cerându-le părerea faţă de acţiunea pe care un anumit personaj trebuia
să o desfăşoare. Un exemplu de asemenea situaţie dilematică este următorul:
Un soţ are soţia foarte bolnavă, merge la un doctor cu ea şi acesta îi spune că

trebuie obligatoriu să ia un medicament foarte scump. El nu are bani suficienţi
şi îi cere farmacistului medicamentul pentru banii pe care îi are. Acesta nu îi dă
medicamentul şi soţul se hotărăşte să îl fure. Procedează corect?
În funcţie de cum răspund şi îşi argumentează aceste răspunsuri, subiecţii pot fi în-
scrişi în una din cele trei categorii. Dacă spre exemplu, copilul invocă pericolul sancţiunii îl
putem plasa în aria preconvenţională, dacă consideră că a fura nu este bine, independent de
teama de a nu fi sancţionat vorbim de un stadiu convenţional, în timp ce dacă acesta pune
în balanţă normele implicate în situaţie, atunci avem un stadiu postconvenţional.
80
Alfred Bulai
Trebuie să reţinem că aspectul cel mai important al

modelului lui Piaget este acela al existenţei unui paralelism
necesar între dezvoltarea psihologică (intelectuală) a copilu-
lui şi cea morală, socială în fond, chiar dacă nu există o core-
laţie directă între etapele acestor procese.
Socializarea în viziunea interac-

ţionalismului simbolic
Indiscutabil şi sociologii au fost interesaţi de procesul George Herbert Mead
de formare a personalităţii, însă, aşa cum ne putem aştepta, ei
şi-au asumat un demers de analiză strict social. Una din perspectivele sociologice în care re-
găsim, în mod cu totul special, preocuparea pentru procesul de socializare este interacţio-
nalismul simbolic. Pentru interacţionalişti, socializarea este un proces de construcţie a
sinelui, şi în acest sens, este propus şi primul model teoretic explicativ al formării sinelui, la
începutul secolului trecut, cel al “sinelui oglindă”. Autorul acestuia, despre care am mai
vorbit în primul capitol, este unul din precursorii interacţionalismului, Charles Horton Co-
oley (1864-1929). Pentru el, sinele se construieşte în cadrul interacţiunilor cu ceilalţi indi-
vizi într-un proces care are două componente. Pe de o parte, este vorba de experienţa
personală a subiectului, iar pe de altă parte, de perceperea
George Herbert Mead, imaginii sinelui subiectului de către ceilalţi, aşa cum este ea
este creatorul paradigmei înţeleasă şi percepută de subiect. Din acest motiv, această ul-
interacţionaliste. A fost timă componentă o putem numi “oglinda sinelui”, pentru
profesor la Universitatea orice persoană ceilalţi reprezentând oglinzile care constru-
din Chicago, chiar din
iesc o imagine proprie a sinelui. Construcţia acestuia de-
primii ani ai universităţii,
însă la catedra de filosofie pinde, astfel, nu numai de un dat interior, ci şi de
şi nu de sociologie. caracteristicile celorlalţi, adică ale “oglinzilor” în care ne ob-
Înainte de înfiinţarea servăm şi în funcţie de care reacţionăm.
Universităţii din Chicago, Aceste idei nu formau, însă, o teorie explicativă
a lucrat între 1891 şi 1894,
foarte consistentă teoretic. O autentică teorie interacţiona-
la universitatea din
Michigan, unde a fost in- listă, care propune un model consistent al procesului de con-
fluenţat puternic de soci- strucţie a sinelui o va propune abia George Herbert Mead
ologia lui Cooley. Opera (1863 - 1931) în lucrarea sa fundamentală, “Mind, Self and
sa fundamentală, ca şi Society” (1934). Teoria sa este şi ea stadială, dar stadiile pre-
celelalte lucrări impor-
supuse de Mead au un alt tip de definire decât în cazul teo-
tante, au fost publicate
doar postum, de către riilor formării personalităţii.
studenţii săi în baza lu- Trebuie să precizăm, de la bun început, că Mead pro-
crărilor nefinalizate şi a pune două tipuri de stadii. Primul tip este de factură strict
notelor de curs. „Mind, psihologică şi este stadiul imitaţiei. În cadrul acestuia, co-
self and society” a apărut
pilul imită comportamentele altor indivizi fără ca aceste com-
în 1934, la trei ani după
moartea sa. portamente să aibă o semnificaţie pentru el. Acest stadiu nu
este unul social pentru că nu există semnificaţii atribuite de
81
copil, sau de individ în general, pentru

comportamentele pe care le reproduce.
Sociologul american mai pro- altul generalizat
semnificant
pune şi un al doilea tip de stadii, de fac-
tură pur socială. Există două asemenea
stadii în procesul de construcţie a sine- altul semnificativ
lui. Ele, de fapt, sunt autenticele stadii
de socializare pe care Mead le ia în dis-
non semnificant
cuţie în procesul construcţiei sinelui.
Este vorba de stadiul altuia (altul) imitaţie
semnificativ şi de cel al altuia
(altul) generalizat.
Primul dintre acestea este sta-
diul în care copilul ia ca referinţă comportamentele unei anumite persoane considerate un
altul semnificativ. Cu alte cuvinte, copilul dar putem extrapola la orice individ, reproduce
comportamentele unei persoane având semnificaţii pentru aceste comportamente. În ca-
drul acestui stadiu putem spune, potrivit lui Mead, că un copil se joacă (play). El nu prac-
tică însă încă un joc (game), el doar se joacă.
Jocul poate să apară doar în stadiul următor, cel al altuia generalizat, adică în sta-
diul în care copilul învaţă nu doar rolul său, ci şi rolurile tuturor celorlalţi participanţi la
jocul social. Atunci, el nu doar se va juca, ci va juca un anumit joc. Cel mai simplu putem în-
ţelege aceste diferenţieri dacă luăm un exemplu. Să zicem că un copil, când este foarte mic,
se joacă cu o minge cu tatăl său. În primul stadiu, cel psihologic, el în realitate nu se joacă,
ci doar imită comportamentele tatălui. Dacă acesta dă cu piciorul în minge, copilul va încerca
şi el să facă acest lucru. Dacă întâmplător tatăl se scarpină în timp ce dă cu piciorul în minge,
atunci copilul se va scărpina şi el, pentru că el nu face altceva decât să imite absolut tot ceea
ce vede, lovitul mingiei cu piciorul neavând o semnificaţie distinctă pentru el. În stadiul al-
tuia semnificativ, copilul învaţă să se joace cu mingea, deci învaţă un rol social care are sem-
nificaţie pentru el. Copilul ştie că trebuie să dea cu piciorul în minge, ştie că trebuie ca
mingea să intre într-o poartă şi că el asta trebuie să urmărească.
În acest stadiu, al altuia semnificativ, copilul nu conştientizează însă rolurile celor-
lalţi participanţi la joc. În exemplul nostru, el doar se joacă, dar nu joacă fotbal, adică un joc.
Este exact ceea ce fac copiii de şase-şapte ani, adică aşa numitul “fotbal stup”, în sensul că,
la fel ca albinele care se deplasează în roiuri, toţi copiii se reped în acelaşi timp asupra min-
gii, dorind să facă acelaşi lucru, să dea cu piciorul în ea. Pentru a juca fotbal, copiii trebuie
să înveţe şi rolurile celorlalţi participanţi la un joc, adică să ştie ce fac ceilalţi coechipieri, ce
fac portarii, ce fac adversarii şi să înveţe astfel să interacţioneze cu toţi aceştia.
Acest model se aplică oricărui proces de achiziţie a unor roluri sociale noi şi nu se
referă doar la copii. Interacţionalismul este important şi pentru că el ne subliniază un lucru
esenţial în formarea şi educarea copiilor, rolul central pe care ceilalţi din jurul acestora îl au
în procesul educaţional. Din acest motiv, cele mai importante teorii în domeniul sociologiei
educaţiei aparţin perspectivei interacţionaliste.
82
Alfred Bulai
Agenţii de socializare
În procesul de socializare intervin mai multe tipuri de instituţii, organizaţii sau gru-
puri sociale care asigură funcţionarea acestui proces. Toate aceste instituţii, grupuri sau or-
ganizaţii, dacă îndeplinesc un astfel de rol, poartă numele de agenţi de socializare. Despre
unii agenţi de socializare am făcut referiri la începutul acestui capitol.
Cel mai important agent de socializare, aşa cum am menţionat mai devreme, este fa-
milia. Rolul ei în socializarea primară a copilului este fundamental. În cadrul familiei, copiii
achiziţionează majoritatea modelelor de comportament, îşi internalizează majoritatea nor-
melor şi a valorilor necesare în viaţa socială. Expresia românească populară “cei şapte ani
de acasă” reliefează exact caracterul bazal şi esenţial al rolului familiei în socializarea copi-
lului şi implicit al oricărui membru al ei. Alături de familie, mai pot interveni, chiar şi în
procesul de socializare primară, şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional, cum ar fi cre-
şele, grădiniţele, iar ceva mai târziu, în socializarea secundară, şcoala.
Trebuie să facem, însă, câteva precizări. Dacă privim socializarea restrâns, ca un
proces în care se formează individul ca individ social, atunci nu orice achiziţie culturală a
acestuia reprezintă un proces de socializare. Achiziţia normelor, a valorilor, a unor modele
de comportament constituie procese de socializare, dar achiziţia unor informaţii, adică a
unor date strict cognitive, nu mai face parte din procesul de socializare. Dacă copilul învaţă
în şcoală să rezolve integrale sau derivate, nu putem spune decât extrem de forţat, că el do-
bândeşte nişte deprinderi sociale sau că i se formează personalitatea.
În această accepţiune, şcoala, cel puţin la noi, nu este un agent al socializării atât de
important pe cât pare la prima vedere. Aceasta deoarece, cu toate schimbările din ultimii ani,
şcoala românească a rămas profund teoretică şi puţin socială. Iată de ce trebuie să privim cu
multă circumspecţie calitatea de agent al socializării realizată de şcoală, mai ales când nu este
vorba de ciclul primar sau gimnazial.
Evident, dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării, ca fiind procesul de achi-
ziţie a culturii unei societăţi, atunci rezultă că orice informaţie sau deprindere strict cogni-
tivă aparţine culturii şi, prin urmare, tot ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de
socializare.
Cu toate acestea, dincolo de instituţia şcolii, în interiorul ei, de foarte multe ori, are
loc un proces extrem de intens de socializare, dar care nu implică în realitate în mod direct
şcoala ca instituţie. Este vorba de un alt agent al socializării şi anume de grupurile de
egali. Acestea sunt grupurile formate din membri care au aproximativ aceeaşi vârstă. Din
acest motiv, mai sunt numite şi grupuri generaţionale. Ele sunt micile grupuri, în special de
joacă, pe care copiii le formează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării
membrilor lor. Este evident că aceste grupuri nu există numai în şcoală. Ele sunt întâlnite
adesea ca şi grupuri de “bloc” sau de “stradă”. Aceste grupuri au, de regulă, o structură mo-
nosexuală până la vârsta adolescenţei şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al
socializării, alături de familie, iar odată cu socializarea secundară ele devin uneori chiar mai
importante. Nu putem nega faptul că şcoala poate genera asemenea grupuri atunci când
propune echipe de elevi care au sarcini de lucru, de acţiune civică sau generează grupuri
83
aflate în competiţii. Prin urmare, indirect, prin aceste mijloace, şcoala are un rol major în so-
cializarea copiilor.
În afară de aceşti agenţi de socializare, mai putem menţiona şi alţii care au un im-
pact mai mare sau mai mic, dependent de diferite contexte în care se poate afla un individ.
Trebuie să menţionăm, astfel, rolul mass-media şi implicit al întregii producţii culturale cu
caracter artistic, trebuie să mai menţionam unele instituţii totale13 cum ar fi armata pentru
adolescenţi. La fel, biserica poate juca un rol important în procesul de socializare. Există, to-
todată, şi instituţii mai noi cu rol în socializare, inclusiv în cea primară, aşa cum este insti-
tuţia baby-sitter-ului, a clubului etc. Pe de altă parte, trebuie să precizăm faptul că există
funcţii de socializare la un număr foarte mare de instituţii sociale, funcţii care sunt prezente
uneori în manieră manifestă, alteori, doar în formă latentă sau indirectă.
84
Alfred Bulai
Rezumat
Procesul prin care orice individ, din orice societate, se formează ca fiinţă so-
cială în sensul dobândirii acelor capacităţi, abilităţi şi resurse care îi permit să func-
ţioneze ca membru deplin al societăţii în care trăieşte, este cunoscut în sociologie sub
numele de socializare.
Într-o accepţiune largă, socializarea este un proces prin care individul inte-
riorizează valorile şi normele societăţii în care trăieşte, îşi construieşte identitatea şi îşi
structurează personalitatea socială.
Principalii factori care influenţează procesul de socializare sunt: Determi-
nantul biologic, anumite caracteristici biologice influenţează o serie de caracteris-
tici ale personalităţii individului, care la rândul lor determină o anumită raportare a
acestuia la realitatea socială; Mediul fizic, dat fiind faptul că indivizii se adaptează
permanent la mediul în care trăiesc, atât social cât şi fizic, aceştia îşi dezvoltă anumite
caracteristici specifice, care se reflectă într-o anumită măsură chiar în produsele cul-
turale ale comunităţii/societăţii care funcţionează în mediul respectiv, aşadar, impli-
cit, şi în procesele de socializare; Cultura, mecanismele care asigură receptarea şi
internalizarea de către indivizi a normelor şi valorilor din societatea în care trăiesc
sunt inevitabil influenţate de configuraţia intimă a matricei culturale a acelei socie-
tăţi. Influenţa pe care modelul cultural al unei societăţi o manifestă asupra formării şi
integrării indivizilor în mediul social se regăseşte chiar în dezvoltarea unui profil de
bază al personalităţii, pentru cei mai mulţi dintre cei care trăiesc în acea societate; Ex-
perienţa personală şi de grup, influenţează într-o măsură importantă modurile
prin care indivizii achiziţionează anumite reprezentări asupra mediului social în care
trăiesc, valorizându-se, în acest sens, rolul activ al celui socializat.
Socializarea este, aşadar, un proces de interacţiune: nu ne socializăm decât în
interacţiunile cu ceilalţi, în care descoperim reprezentări ale lumii, coduri şi valori spe-
cifice societăţii în care trăim. Individul socializat nu este doar un receptor pasiv de
norme şi valori, ci un actor principal în propria sa socializare, acceptând tranzacţii cu
agenţii socializatori (familia, şcoala, grupul de prieteni, mediul în care individul îşi
desfăşoară activitatea, biserica, mass-media).
Din punct de vedere strict temporal, socializarea cunoaşte trei mari etape: So-
cializarea primară, specifică primilor ani de viaţă şi care se încheie în jurul vârstei
de şapte ani, etapă în care copilul asimilează limbajul, normele de bază şi valorile so-
cietăţii în care trăieşte; Socializarea secundară, care începe în jurul vârstei de şapte
ani şi se încheie odată cu adolescenţa, etapă în care copilul asimilează rolurile sociale,
produsele culturale şi normele care îl fac capabil să trăiască în societate ca un mem-
bru cu capacităţi depline de relaţionare socială şi capabil să îndeplinească roluri so-
ciale predefinite; Socializarea continuă, care se derulează de-a lungul întregii vieţi,
individul achiziţionând permanent noi roluri sociale, multe alte norme sau valori.
Alte tipuri de socializare sunt: socializarea anticipatorie, prin care indi-
vizii adoptă informal o serie de norme şi comportamente care corespund unui anumit
85
status pe care încă nu îl deţin, experimentând, astfel, rolul presupus de acesta; reso-
cializarea prin care anumite comportamente, valori sau norme sunt înlocuite cu al-
tele, corespondente, dar diferite de primele; socilaizarea negativă care se referă la
situaţia în care modelele comportamentale, valorice sau normative achiziţionate se
află în directă opoziţie cu cele specifice culturii dominante din societate.
O atenţie deosebită acordată socializării au manifestat-o reprezentanţii inte-
racţionalismului simbolic. Potrivit acestei perspective sociologice, socializarea este un
proces de construcţie a sinelui, proces care este posibil doar pe baza interacţiunilor cu
ceilalţi indivizi. Cu alte cuvinte, semnificaţia pe care fiecare o atribuie sinelui derivă din
percepţiile celor din jur (modelul teoretic explicativ al „sinelui oglindă” aparţinând lui
Charles Cooley). Această abordare a fost consacrată, în perspectivă interacţionalistă,
de George Herbert Mead. Acesta identifica două stadii de socializare în cadrul proce-
sului de construcţie a sinelui: stadiul altuia semnificativ (în care copilul ia ca re-
ferinţă comportamentele unei anumite persoane considerate un altul semnificativ) şi
stadiul altuia generalizat (în care copilul conştientizează nu doar rolul său, ci şi ro-
lurile tuturor celorlalţi participanţi la „jocul” social).
Două alte teorii, una de factură psihanalitică şi alta de factură psihologică, au
asumat de asemenea un rol foarte important al socialului în procesul de formare şi
configurare a personalităţii individului. Potrivit primei dintre cele două teorii, apar-
ţinând lui Sigmund Freud, personalitatea unui individ, formată din cele trei compo-
nente majore (id, ego şi superego), se formează într-un proces stadial care are la
bază evoluţia instinctului sexual. Structura personalităţii are la bază atât o compo-
nentă internă, id-ul, cât şi una socială în care se internalizează valorile şi normele so-
ciale, superego.
Cea de-a doua teorie aparţine lui Jean Piaget şi se referă la dezvoltarea inte-
lectuală şi morală a copilului. Referitor la dezvoltarea intelectuală, aceasta cuprinde
patru stadii: stadiul senzoriomotor, până la vârsta de doi ani (în care se dezvoltă
funcţiile senzomotorii ale copilului), stadiul preoperaţional, de la doi la şapte ani
(în care copilul achiziţionează limbajul şi îşi formează abilităţile bazale de comuni-
care), stadiul operaţiilor concrete, de la şapte la unsprezece ani (în care copilul
începe să facă operaţii logice, să facă distincţia între semne şi referenţii acestora) şi
stadiul operaţiilor formale sau abstracte, între unsprezece şi cincisprezece ani
(când copilul poate opera cu abstracţii). În ceea ce priveşte dezvoltarea morală a co-
pilului, aceasta se realizează pe parcursul a trei stadii: preconvenţional (în care co-
pilul respectă normele sociale din teama de a fi sancţionat sau din dorinţa de a fi
recompensat), convenţional (în care copilul internalizează normele sociale şi le res-
pectă necondiţionat) şi cel post-convenţional (în care indivizii dau un sens relativ
normelor, având competenţa de a le compara între ele).
În perspectiva teoriei lui Jean Piaget, putem înţelege socializarea ca un proces
de achiziţionare a unor competenţe cognitive şi morale de către individ şi care îi oferă
acestuia criteriile necesare de raportare la realitatea socială la care participă.
86
Alfred Bulai
Procesul de socializare are loc întodeauna prin intermediul unor instituţii so-
ciale, grupuri sau organizaţii care poartă numele de agenţi de socializare. Cel mai
important agent de socializare este familia, alături de ea, grupurile de egali şi şcoala
reprezintă alţi importanţi agenţi de socializare.
Concepte cheie
socializare; pesonalitate de bază şi de status; personali-
tate modală; socializarea primară; socializarea secun-
dară; socializarea continuă; Resocializare; desocializare;
socializare negativă; altul semnificativ; altul generalizat;
agent de socializare; grup de egali; socializare anticipa-
torie; anticipatori de socializare
Note:
9 Termenul de “personalitate de bază” a fost propus în aceeaşi perioadă şi de psihanalistul
Abram Kardiner (1891-1981), care l-a utilizat, ca şi Linton, în sublinierea relaţiei dintre
personalitatea şi cultura unei populaţii date. Personalitatea de bază este gândită de Lin-
ton în corelaţie cu personalitatea de status, care se referă la componentele de personali-
tate produse de achiziţia statusurilor şi a rolurilor sociale.
10
Instituţie sau grup social care are un rol distinct în socializarea indivizilor, aşa cum o
să vedem în finalul acestui capitol.
11
Conceptul de “rol social”, ca şi cel de “status”, au fost monetizate în ştiinţele sociale de
Ralph Linton şi vor fi amplu tratate în capitolul următor.
12 Cercetările asupra dezvoltării morale a copilului au fost continuate şi dezvoltate în a
doua jumătate a secolului al XX-lea, de către psihologul american Lawrence Kohlberg
(1927-1987)
13
În cadrul următorului capitol, care va fi dedicat instituţiilor sociale, vor fi definite
aceste tipuri speciale de instituţii.
87
Spectacolul, ca instituţie socială
88
Alfred Bulai
Capitolul 5
Instituţii sociale . Status şi rol
În limbajul obişnuit, insti-

tuţia este o organizaţie delimitată,
întotdeauna, spaţial şi temporal.
Adeseori, utilizăm termenul de in-
stituţie ca sinonim pentru organi-
zaţie sau întreprindere, ori pentru
oricare din organizaţiile publice
(primării, ministere, oficii guver-
namentale, organizaţii internaţio-
nale etc.)
În sociologie, prin instituţii,
aşa cum o să vedem, se înţelege
ceva mai mult. Pentru noi, nu
doar instituţiile care există în
forme organizaţionale reprezintă
exemple de instituţii sociale, ci şi
multe altele. Familia este, spre
exemplu, o instituţie socială, ca şi
religia sau statul. Dar şi banii
sunt o instituţie socială, ei având
funcţia reglementării circulaţiei
monedei într-o societate.
89
Orice tip de practică instituită, oriunde în societate, în anumite

condiţii, este susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. Putem
spune că, dintr-un anumit punct de vedere, întregul univers social re-
prezintă un sistem de instituţii sociale, iar la limită, am putea vorbi
chiar de o perspectivă instituţională în cercetarea socială. Putem într-
adevăr să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o stu-
diem exclusiv din perspectivă instituţională. Pentru a înţelege toate
aceste aspecte, este necesar să clarificam două concepte centrale ale so-
ciologiei, în fapt ale oricărei ştiinţe sociale. Conceptele de status şi de rol
social.
Ateneul Român în anii `30
90
Alfred Bulai
Tipologia statusurilor
Orice individ trăieşte într-o comunitate, face parte posibil dintr-o organizaţie, este
membru în diverse grupuri. În toate aceste cadre sociale, indivizii ocupă anumite poziţii. Ei
pot fi simpli membri, pot avea roluri de conducere, pot să aibă responsabilităţi mai multe sau
mai puţine, potrivit poziţiilor pe care le ocupă. Ceilalţi actori cu care ei interacţionează aş-
teaptă de la aceştia, în baza faptului că ei ocupă o anumită poziţie, diverse tipuri de com-
portamente, reacţii şi acţiuni.
Din aceste motive, putem defini conceptul de status ca reprezentând poziţia
pe care un individ o deţine într-o anumită structură socială. Structura socială o
definim generic ca ansamblu al relaţiilor dintre indivizii care convieţuiesc şi interacţionează
într-un cadru social. Acesta poate fi un grup, o organizaţie, o comunitate, o instituţie etc.
Aşa cum am precizat anteriror, la nivelul oricărei structuri sociale, toţi ceilalţi
membri au aşteptări faţă de posesorul unei poziţii, pentru că ocuparea acesteia presupune
din partea actorului respectiv anumite tipuri de comportamente specifice. Din acest motiv,
trebuie să mai prezentăm şi totodată să mai definim un concept. Este vorba de rolul social.
Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le per-
formează un individ în baza statusului pe care îl deţine. Există, aşa cum se poate
observa chiar din aceste definiţii, o importantă corelaţie între status şi rol, ambele presu-
punându-se reciproc. Din acest motiv, cele două concepte pot fi definite şi după un algoritm
asemănător. Putem spune, astfel, că statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă
de la ceilalţi în baza poziţiei pe care o are, în timp ce rolul se referă la tot ce ceilalţi
aşteaptă de la un individ datorită poziţiei pe care acesta o deţine.
Vom trata mai întâi problematica statusurilor. Dacă ne gândim la multiplele pozi-
ţii pe care o persoană poate să le deţină în diverse structuri sociale, putem observa cu uşu-
rinţă că pot exista foarte multe statusuri pe care cineva le poate deţine în societate în acelaşi
Conceptul de status a fost utilizat, iniţial, într-un sens juridic, referindu-se prio-
ritar la raporturile dintre diverse persoane în relaţie cu un cadru legal. Cel care
a monetizat termenul a fost un jurist scoţian, Henry James Sumner Maine, care
în 1861 utilizează acest termen în analiza raporturilor dintre sistemele legale
moderne şi cele antice, privite ca schimbări de la „status” la „contract”. În şti-
inţele sociale, el va fi impus în special prin lucrările antropologului american
Ralph Linton, care îl corelează, totodată, pentru prima oară cu conceptul de
rol social.
91
timp. Cineva poate avea statusul de student, de prieten, de fiu sau fiică, de cetăţean, dar
poate avea în acelaşi timp şi statusul de femeie sau de bărbat, de adolescent etc. Prin ur-
mare, putem vorbi de un status global al unei persoane, status care cuprinde ansamblul
tuturor statusurilor pe care această persoană le deţine.
La nivelul statusului global este necesară întotdeauna o ierarhie. Pot exista mai
multe asemenea ierarhii. Cel puţin una a individului în cauză (vorbim de cel puţin una pen-
tru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în funcţie de situaţia în care se află un
individ), dar mai pot exista şi ierarhii pe care le presupun pentru un subiect persoanele cu
care acesta interacţionează.
Este posibil, spre exemplu, ca noi să ne considerăm în primul rând studenţi, (adică
acest status are cea mai mare importanţă faţă de toate celelalte) în timp ce părinţii noştri pot
să considere, la nivelul statusului nostru global, ca având rangul cel mai înalt statusul de fiu
sau de fiică. Este posibil ca un şef, un alt tip de situaţie, să considere ca fiind cel mai impor-
tant status la o colegă, statusul de femeie, în timp ce aceasta poate avea o cu totul altă ierarhie
a statusurilor, unde statusul de femeie poate fi pe locul doi sau trei. În oricare asemenea si-
tuaţii este cert că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre
oameni, pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul principal
pe care îl iau ca referinţă într-o situaţie dată, în timp ce ceilalţi pot aştepta alte comporta-
mente (roluri), potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. Iată de ce analiza statu-
surilor, dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi, este de maximă importanţă
în viaţa socială.
Din acest exemplu, putem deduce şi un alt aspect important. Atât definirea proprie
a rangurilor, a ierarhiilor statusurilor în cadrul statusului global al unei persoane, cât şi ie-
rarhia acestora percepută de un alter, au loc doar situaţional. Cu alte cuvinte, în diferite si-
tuaţii sociale oamenii îşi ierarhizează statusurile în modul în care îşi definesc rolul şi
În funcţie de diferite situaţii în care ne aflăm dorim să ne prezentăm un anumit

status dominant şi deci operăm o anume ierarhizare la nivelul statusului global.
Spre exemplu, un angajat poate să aibă următoarea ierarhie într-o situaţie nor-
mală de activitate într-o organizaţie: şef, coleg, membru în echipa de dansuri a
organizaţiei, bărbat, subaltern în raport cu proprii şefi. Într-o situaţie în care o
colegă de serviciu leşină, atunci ierarhia poate să se schimbe de genul: coleg, băr-
bat, şef etc. În unele situaţii este posibil să se estompeze cu totul anumite statusuri.
Spre exemplu, dacă acelaşi personaj iese la bere cu colega, atunci este posibil să
nu se mai raporteze deloc în acea situaţie la statusul de subaltern sau chiar la cel
de şef. Pe de altă parte, ceilalţi din jurul nostru pot avea alte percepţii faţă de ie-
rarhia noastră. Colega de serviciu este posibil să-l considere pe colegul din exem-
plul anterior mai întâi şef sau, dimpotrivă, în primul rând bărbat sau prieten. O
mare parte din conflictele interpersonale se bazează pe incompatibilitatea ierar-
hiilor de status la nivelul statusului global al indivizilor aflaţi în conflict.
92
Alfred Bulai
implicarea în respectivele situaţii sociale. Definirea ierarhiilor este una deci dinamică şi per-
manent condiţionată de modul în care ne definim situaţiile la care participăm.
Din exemplele menţionate mai devreme, mai putem sesiza un alt aspect important.
Pot să existe cel puţin două tipuri diferite de status. Pe de o parte,unele care pot fi dobân-
dite de subiecţi, prin diferite procedee, în timp ce altele, cum este de exemplu statusul se-
xual sau de gen (bărbat – femeie), care nu sunt dobândite printr-un efort anume făcut de
posesorul lor. Avem prin urmare, de a face cu două mari categorii de statusuri. Este vorba
de statusurile atribuite şi statusurile dobândite.
Statusurile atribuite sunt primite de un individ în afara unui efort vo-
luntar de a le obţine. Ele sunt de regulă atribuite prin naştere, de către societatea/co-
munitatea în care trăim. Statusul de cetăţean, statusul rasial sau sexual, statusurile de vârstă
sunt exemple de statusuri atribuite.
Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort, ele presupun o
anumită cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine, iar
accesul la ele nu este presupus automat pe baza apartenenţei la o structură
socială dată. Majoritatea statusurilor în societatea contemporană sunt statusuri dobân-
dite. Spre exemplu, toate statusurile profesionale sunt dobândite şi nu atribuite. Trebuie să
precizăm, însă, că această calitate a statusului, de a fi atribuit sau dobândit, depinde de
modul în care el este definit într-o anume societate. Cetăţenia, istoric vorbind, a reprezen-
tat în primul rând un status dobândit. În fond şi astăzi poate reprezenta un astfel tip de sta-
tus pentru cei care îşi schimbă voluntar cetăţenia. Statusul de rege este unul atribuit, obţinut
prin naştere, însă la fel, din punct de vedere istoric, există şi regi care au dobândit în cursul
vieţii această poziţie în urma unor eforturi, considerabile adeseori. Dacă ne gândim spre
exemplu, la istoria României, avem nenumăraţi domnitori care au ajuns la putere pentru că
li s-a acordat acest status pe bază succesorală (deci în baza sistemului normativ al societă-
ţii momentului), dar şi mulţi alţii care au ajuns la putere dobândind tronul pe baza unor
eforturi serioase, financiare şi ne-financiare.
La limită, majoritatea statusurilor atribuite pot fi, în condiţii speciale, şi dobândite.
Să ne gândim, de exemplu, că astăzi chiar şi statusul sexual (sau de gen) poate fi dobândit
dacă facem o operaţie de schimbare de sex.
Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general, al structurii statusuri-
lor la nivelul unei societăţi, vom observa imediat că, din
punct de vedere istoric, societăţile s-au diferenţiat ra- Distincţia clasică dintre statu-
dical între ele. Societăţile premoderne au fost societăţi surile atribuite şi dobândite îşi
în care ponderea statusurilor atribuite a fost domi- are originea în sociologia lui
nantă, chiar şi marea majoritate a statusurilor profe- Talcott Parsons, ea a fost im-
sionale fiind atribuite. Acest lucru se datora faptului că pusă în ştiinţele sociale de an-
marea majoritate a meseriilor, ca şi multe dintre func- tropologul american Ralph
ţiile administrative, se păstrau în familie, deci erau ob- Linton, cel care a şi monetizat
ţinute mai degrabă prin atribuire. Dulgherul ajungea această clasificare şi cele două
dulgher pentru că tatăl său fusese dulgher, moaşa era tipuri de status.
moaşă pentru că la fel fusese mama, bunica etc. Uneori
93
Nu trebuie să considerăm că statusurile atribuite nu presupun nici un fel de

efort pentru achiziţia lor. Ideea este că pentru ele, la nivelul societăţii sau al co-
munităţii, există predefinit un mecansim de achiziţie, independent de capaci-
tăţile, performanţele sau dorinţa subiecţilor de a le dobândi sau nu. Statusurile
dobândite nu au calitatea de a fi statusuri de drept, iar mecanismul achiziţiei
se centrează prioritar pe anumite capacităţi, pe pregătirea pentru ocuparea
respectivei poziţii, sau presupun pur şi simplu un cost financiar.
chiar anumite funcţii administrative se transmiteau în familie, dat fiind că ele se legau pu-
ternic de condiţia de clasă a persoanelor respective.
Societatea modernă este o societate în care ponderea statusurilor dobândite este
covârşitoare. Din acest motiv, putem spune că societăţile premoderne sunt mai degrabă ge-
rontocratice, în timp ce cele moderne mai degrabă meritocratice. Primele sunt socie-
tăţi în care prevalează statusurile atribuite, deci cele moştenite în interiorul unor structuri
sociale, în timp ce societăţile meritocratice sunt cele în care accesul în anumite structuri este
dat de meritele şi competenţele probate ale indivizilor, deci de anumite eforturi pe care ace-
ştia le fac pentru a obţine acele poziţii.
Mai există un aspect interesant. Tendinţa naturală pe care o au toţi indivizii, în orice
societate, este aceea ca odată ce au dobândit în urma unui efort un anumit status, să depună
ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra. Mai mult, indivizii odată ce au dobândit
un status, au tendinţa să se raporteze faţă de acesta mai degrabă ca faţă de un status atribuit
şi nu unul dobândit. La fel, la nivel societal, orice societate democratică, care funcţionează
prioritar pe principiul meritocraţiei, tinde, în absenţa corecţiilor politice şi civice necesare,
să se îndrepte spre un model gerontocratic.
În legătură cu toate aceste aspecte, ar mai trebui precizat un element important.
Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic. Cine poate do-
bândi un anumit status în societate? Oricine, sau doar anumite categorii? Care sunt şansele
reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă ştim că simpla permisiune legală nu este
automat şi una socială. Teoretic, toţi copiii din România au aceleaşi drepturi la învăţămân-
tul superior. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic, toţi românii, cu câteva excepţii legale, au
dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării. Dar din punct de vedere social, cultural
sau economic au şanse reale toţi? Evident că nu, pentru că şansa dumneavoastră, a celor
care citiţi acest capitol în acest moment, este mai mare să muriţi în următoarele câteva zile
decât să ajungeţi în această funcţie.
Iată de ce este extrem de important nu doar să fie analizate, ci şi dezbătute proble-
mele legate de mecanismele atribuirii şi dobândirii statusurilor într-o societate, iar această
analiză trebuie întotdeauna făcută în corelaţie cu contextele sociale în care acestea există.
94
Alfred Bulai
Indicatorii de status
Încă de la începutul acestui capitol am precizat faptul că există un status global pen-
tru orice individ, status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor compo-
nente. În anumite situaţii sau contexte sociale, de multe ori dorim să ne precizam foarte
tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv, utilizăm orice tip de mijloace care ar
putea să îi facă pe ceilalţi actori din cadrele sociale respective să ne re-
cunoască statusul fără a ni-l preciza noi de fiecare dată. Pentru a rea-
liza acest lucru se utilizează indicatori de status, adică orice fel de
elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei per-
soane. Spre exemplu, un medic poartă în spital un halat alb, eventual
un ecuson, iar uneori el sau ea mai foloseşte şi un stetoscop agăţat de
gât, chiar şi atunci când doar se deplasează prin spital, chiar dacă nu are ce face în realitate
cu el. La fel, femeile, pentru a-şi accentua statusul de gen, utilizează produse cosmetice, bi-
juterii, anumite coafuri, o anumită vestimentaţie etc. Pentru multe statusuri există indica-
tori foarte precişi, de exemplu pentru statusul de persoană căsătorită există, în cultura
noastră, verigheta ca indicator de status.
Trebuie să menţionăm, însă, că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator de
status. Acest atribut este obţinut doar situaţional şi numai într-un anume context social dat.
De exemplu, cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o anumită
situaţie dată, în rest ea nu are această calitate pentru că dacă o ţinem în buzunar, nefiind vi-
zibilă, ea nu poate indica nimic. Dar şi verigheta nu desemnează nimic dacă nu este purtată
de o persoană.
Pe de altă parte, aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar, ca în exemplele menţionate,
dar şi involuntar, atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele instituţii le impun
membrilor. Fie că este vorba de o simplă instituţie, precum un hotel, fie că este vorba de ar-
mată, de o închisoare, sau de o mânăstire, toate aceste tipuri de instituţii impun în fond uni-
forme, chiar dacă ele au denumiri şi semnificaţii sociale diferite. La fel, putem considera şi
salopeta unui muncitor, o uniformă şi astfel şi ea are acelaşi rol ca indicator de status. Prin
urmare, calitatea esenţială a unui indicator de status este aceea de a indica statusul cel
mai important pe care o persoană consideră că îl are într-un anumit moment sau, în alte ca-
zuri, statusul pe care o instituţie în care se află acea persoana i-l impune ca status central.
Analiza indicatorilor de status utilizaţi voluntar de un individ ne poate spune

foarte multe lucruri despre ierarhia statusurilor şi implicit a valorilor acelei
persoane în diferite contexte sociale date. Spre exemplu, dacă cineva poartă un
tricou cu numele sau însemnele unei anumite echipe de fotbal, acest lucru poate
indica apartenenţa la o galerie de suporteri. În funcţie de tipul şi numărul de
cadre sociale în care utilizează respectivul indicator putem estima importanţa
pe care o are pentru subiectul în cauză respectivul status. Una este să porţi tri-
coul la meci şi alta la nunta unui prieten.
95
Salopeta unui muncitor are în mod cert şi o funcţie protectivă, însă,

ea are întotdeauna, cel puţin latent, şi rolul de a sublinia că în acel
spaţiu persoana respectivă nu este mamă sau tată, bărbat sau fe-
meie, nu este prieten, nu este nimic altceva înainte de a fi muncito-
rul, angajatul acelei instituţii.
Nu trebuie să considerăm utilizarea indicatorilor de status
Philip Zimbardo
ca fiind una care ţine doar de o dorinţă a indivizilor de a sublinia im-
portanţa contextuală a unui anume status. În foarte multe cazuri,
indicatorii de status au un rol esenţial în buna funcţionare a unor organizaţii sau instituţii
prin faptul că anumiţi membri sunt mult mai uşor identificabili. Ar fi complicat să ne des-
curcăm într-un spital dacă personalul medical nu ar utiliza indicatori de status şi cu atât
mai greu am reuşi să conducem autoturismul dacă poliţiştii de la circulaţie nu ar avea uni-
forme şi pot fi oferite numeroase alte exemple. Analiza modului în care se utilizează indica-
torii de status este întotdeauna importantă, fie că este vorba de utilizarea voluntară, fie de
cea involuntară.
Tipologia rolurilor sociale

Aşa cum am precizat la începutul acestui capitol, rolurile sociale reprezintă ansam-
blul de comportamente pe care o persoană le performează ca cerinţă a unui anumit status
pe care îl deţine. Vorbim despre roluri şi nu despre rol, pentru că
în mod normal unui status îi sunt asociate mai multe roluri. Spre
exemplu, un doctor are anumite comportamente atunci când con-
sultă pacienţii, altele atunci când explică cazul tratat, bolnavului
sau familiei, altele în raport cu personalul medical, cu adminis-
traţia instituţiei în care se află etc.
Rolurile sociale pot fi clasificate în multe modalităţi. În pri-
mul rând, ar trebui să facem distincţia între două tipuri de rapor-
tare la rolurile sociale. Pe de o parte, există rolurile prescrise
pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi să fie per-
formate, din acest motiv, le vom şi spune roluri aşteptate. Pe
de altă parte, există rolurile real performate de o persoană într-
un anume context şi din acest motiv, le vom spune simplu roluri
performate. De ce există o diferenţă între cele două tipuri de ro-
luri? Din mai multe motive, pe care o să le prezentăm pe scurt.
În primul rând, trebuie să menţionăm faptul că pot exista
dificultăţi în performarea rolurilor şi deci, să apară o diferenţă faţă
de prescripţiile rolului respectiv, datorate lipsei de experienţă sau
învăţării neadecvate a acestora. Pe de altă parte, pot exista difi-
cultăţi tranzacţionale în trecerea pe care o persoană trebuie să o
facă de la un rol la altul, într-un anume context situaţional. În
96
Alfred Bulai
acest mod, pot să apară comportamente specifice anumitor roluri

care sunt transferate în mod ilicit altora.
Mai trebuie să luăm în considerare şi faptul că este posi-
bil să existe incompatibilităţi între personalitatea unui individ şi
cerinţele comportamentale şi atitudinale pe care le impune statu-
sul pe care acesta îl deţine. Dacă de exemplu, o persoană nu este
suficient de energică, are o personalitate “slabă”, un temperament
introvertit, este puţin probabil să performeze la un nivel aşteptat
rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei organizaţii. Re-
zultă deci că pentru anumite roluri există, uneori, şi anumite ce-
rinţe de profiluri de personalitate pentru ca aceste roluri să fie
îndeplinite la un nivel optim.
Este necear să asumăm în egala măsură şi teza opusă. Dobândirea unui anumit sta-
tus şi performarea unor roluri noi, în baza respectivului status, pot conduce la schimbări, de
multe ori majore, la nivelul personalităţii indivizilor respectivi. Este interesant de exemplu
experimentul unui celebru psiholog social american, Philip Zimbardo1 (1933- ), care, în anul
1971, a amenajat în cadrul Universităţii Stanford din Statele Unite un spaţiu de experimen-
tare care reproducea perfect o închisoare standard din America. Au fost selectaţi studenţi vo-
luntari care au participat la experiment. Aceştia au fost împărţiţi aleator în două grupe:
deţinuţi şi gardieni. Profilurile lor de personalitate au fost testate anterior experimentului
pentru toţi participanţii, cu aceleaşi teste, pentru a avea o variabilă „martor” faţă de care să
se poată analiza schimbările produse de experiment. După intervievarea şi selecţia volun-
tarilor a început practic experimentul care urmărea să observe în ce măsură studenţii res-
pectivi, performând rolurile de deţinut, respectiv gardian, ajungeau sau nu să îşi schimbe
personalitatea. Experimentul s-a oprit după şase zile, deşi fusese planificat pentru două
săptămâni, deoarece schimbările de personalitate deveniseră foarte periculoase pentru su-
Philip Zimbardo este unul dintre cei mai reputaţi psihologi sociali americani.
Experimentul realizat în vara lui 1971, cu aproape o lună înaintea celei mai mari
revolte din penitenciarele americane (Attica 1971), s-a impus cu numele „Stan-
ford Prison Experiment”. La el au participat 24 de voluntari selectaţi din mai
multe zeci de studenţi. Aceştia şi-au preluat total rolurile de deţinuţi şi de gar-
dieni. Experimentul a fost oprit pentru că apăruseră, este drept, primul caz după
mai puţin de 36 de ore, tulburări grave de comportament la deţinuţi, pierderea
identităţii, crize şi tulburări psihosomatice, tulburări care într-o manieră opusă
apăreau şi la gardieni. Au existat şi acţiuni de rebeliune, tentative de evadare,
audieri pentru eliberări condiţionate, vizite ale familiilor, ale unui preot şi ale
unor avocaţi. Pe scurt s-au desfăşurat toate tipurie de situaţii obişnuite dintr-o
închisoare. Rezultatele acestor cercetări au fost referenţiale pentru cercetarea
instituţiilor de control social după anii 70.
97
biecţi, doar după câteva zile. Studenţii deţinuţi deveniseră uluitor de rapid mult mai obe-
dienţi, umili, lipsiţi de curaj şi de fermitate, în timp ce studenţii gardieni deveniseră mai
duri, mai violenţi, uneori chiar sadici.
Acest experiment celebru a demonstrat că, în raportul dintre rol şi personalitate,
trebuie să luăm în considerare şi relaţia inversă, achiziţia unui status şi performarea unor ro-
luri presupuse de acesta pot conduce la schimbări semnificative la nivelul personalităţii su-
biecţilor respectivi.
Mai dorim să subliniem două situaţii speciale care pot genera discrepanţe majore
între rolurile aşteptate şi cele performate. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire
a unor roluri. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat.
Conflictul de rol apare atunci când într-un context situaţional dat există cerinţe
contrare presupuse de două roluri care provin din două statusuri diferite pe care le deţine
aceeaşi persoană. Dacă de exemplu, un profesor îşi are propriul copil ca elev iar într-o anu-
mită situaţie particulară, să spunem, că acesta copiază la o teză, el ar trebui să îl sancţio-
neze, atunci avem un conflict de rol. Pe de o parte, rolul de profesor îi cere să fie intransigent
şi deci să sancţioneze elevul, pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze, deci să nu îl sanc-
ţioneze.
Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul ace-
luiaşi status, adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de respec-
tivul status. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al cărui sfârşit
este iminent. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi pacienţii, prin ur-
mare, doctorul ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât puţin timp de trăit. Pe
de altă parte, o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic este aceea de a încuraja pa-
cienţii ca un tip de acţiune strict terapeutică în fond. Într-o situaţie ca cea descrisă, este evi-
dent că orice ar face medicul, el va încălca cel puţin o cerinţă a rolului său. Rolurile încordate,
faţă de conflictul de rol, nu sunt întâlnite la fel de frecvent, ele totuşi există şi produc întot-
deauna performări proaste ale rolurilor.
Trebuie să precizăm că atât conflictul de roluri cât şi rolul încordat nu apar pur şi
simplu doar din situaţia în care cineva deţine roluri sau statusuri diferite într-o anumită si-
tuaţie dată. Mai este nevoie ca cerinţele rolurilor respective să presupună un conflict, res-
pectiv să fie opuse, să se excludă reciproc privitor la acelaşi tip de acţiune sau activitate.
Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele de rol
ca şi rolurile încordate. Este vorba de:
Raţionalizare
Compartimentare
Adjudecare
Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă, printr-o atitudine ra-
ţională sau doar pretins raţională, să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură încât res-
pectivul conflict să nu mai existe. Spre exemplu, profesorul îşi poate redefini cerinţele rolului
de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă nu doar firească, ci şi prioritară a
acestui rol şi deci, astfel, să dispară conflictul iniţial. La fel poate raţionaliza situaţia şi ac-
98
Alfred Bulai
ţiona exact invers, considerând că el sau ea, ca tată sau mamă, trebuie să fie exigent/exi-
gentă şi să pedepsească exemplar copilul pentru că doar aşa îl va ajuta. În acest caz, va pune
de fapt accent pe cerinţele rolului de profesor.
Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe, mai
mult sau mai puţin forţat, rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să exagereze
comportamentele legate de aceste roluri, definindu-le strict situaţional. Uneori sunt utilizaţi
chiar indicatori de status capabili să sublinieze prioritatea unui anumit status într-un anu-
mit moment. Masca spre exemplu, la populaţiile arhaice, dar şi în unele tradiţii populare de
la noi, este utilizată tocmai pentru a compartimenta rolul omului obişnuit de cel al perso-
najului care este interpretat.
Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de ro-
luri, sau de unul dintre ele, către o altă persoană. Medicul din exemplul propus mai devreme
poate să comunice spre exemplu,vestea extrem de tristă familiei, care va trebui să o trans-
mită la rândul ei bolnavului. La fel, profesorul poate ruga un alt coleg să-i examineze copi-
lul şi putem găsi numeroase alte exemple.
Instituţiile sociale şi tipologia lor

Aşa cum am precizat la începutul acestui capitol, în sociologie, conceptul de insti-
tuţie socială reprezintă mai mult decât înţelegem uzual prin termenul utilizat la nivelul lim-
bajului obişnuit, limbaj la nivelul căruia instituţia reprezintă mai degrabă un sinonim pentru
organizaţie.
Am putea să înţelegem cel mai simplu diferenţa dintre cele două concepte dacă pre-
cizăm faptul că orice organizaţie funcţionează pe baza existenţei unui cadru instituţional,
adică a unui mod de organizare care are ca fundament o instituţie socială. Instituţiile so-
ciale există şi în afara unor contexte organizaţionale, deci independent de organizaţii.
Aceasta pentru că orice practici sociale ale indivizilor, care implică anumite mo-
duri determinate de inter-relaţionare bazate pe valori, norme, credinţe şi mo-
dele comportamentale împărtăşite de actorii respectivi constituie o instituţie
socială. Aceste tipuri de practici presupun întotdeauna anumite funcţii pe care instituţiile
în cauză le îndeplinesc în cadrul comunităţilor şi al societăţilor în care ele se produc.
Cele mai multe instituţii funcţionează independent de indivizi şi preexistă membri-
lor lor. Organizaţiile sunt definite întotdeauna pe baza unui demers voluntar al unor per-
soane, demers care presupune o delimitare precisă spaţială şi temporală, un grad înalt de
auto-reflexivitate a membrilor privitor la normele în baza cărora ele funcţionează, parţial şi
a obiectivelor şi scopurilor. Membrii organizaţiei conştientizează, de asemenea, apartenenţa
la aceasta şi o diferenţiază de alte cadre sociale de organizare. Într-o organizaţie sunt pre-
zente întotdeauna relaţii ierarhice de autoritate. Definirea unui cadru formal de relaţii în
organizaţii presupune implicit instituţionalizarea unor practici şi, din acest motiv, putem
vorbi de o dimensiune instituţională esenţială a organizaţiilor. Pe de altă parte, pe baza anu-
mitor cadre instituţionale preexistente se pot defini relaţii formale (reguli şi proceduri for-
male, scrise) şi astfel, poate să se construiască o organizaţie pornind de la o instituţie socială.
99
Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol, putem spune că instituţiile so-
ciale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora, care contribuie
la îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale. Cu alte cuvinte, oriunde există
un grup de oameni, care au anumite statusuri şi interacţionează în vederea efectuării unei
activităţi care îndeplinesc funcţii determinate în societate, putem spune că avem o institu-
ţie socială. Orice practică instituită, orice mod definit prin care actorii sociali fac împreună
ceva în societate, reprezintă, astfel, o instituţie socială.
Cea mai veche instituţie socială este familia. Ea este totodată şi una dintre institu-
ţiile sociale fundamentale. Din acest motiv, îi vom consacra un capitol special. Există câteva
mari tipuri de instituţii, care datorită importanţei lor sunt considerate instituţii sociale fun-
damentale. Alături de familie, mai putem include în această categorie religia şi statul.
Cu siguranţă, însă, putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale. Spre
exemplu, în raport cu tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc, instituţiile pot fi:
instituţii politice - privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex. statul, par-
tidele, consilii locale etc.)
instituţii juridice - privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii (ex.
tribunale, avocatura, etc.)
instituţii economice - se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice organizaţie
economică, etc.)
instituţii culturale - se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex teatrele, mass-
media etc.)
instituţii religioase - administrează practicile şi ideologiile religioase (ex biserica,
sectele etc.)
instituţii ale vieţii private - asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex fa-
milia, căsătoria, adulterul etc.)
Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite, există o mare varietate a gra-
delor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. Există chiar
anumite raporturi prestabilite între acestea. Spre exemplu, instituţia căsătoriei este depen-
dentă de instituţia familiei, având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor (una din formele
de constituire a familiilor, chiar forma fundamentală am putea spune). Este evident, în
aceeaşi măsură, faptul că atunci când ne referim la instituţii economice vorbim la modul ge-
neral, pentru că în realitate există o mare varietate a acestora, precum şi multiple legături
de determinare între ele.
Pe de altă parte, trebuie să înţelegem un lucru foarte important, care ar putea con-
trazice simţul comun. Instituţiile sociale, ca şi practici instituite, nu sunt obligatoriu accep-
tate toate în societate. Cu alte cuvinte, atunci când vorbeam de funcţii în societate nu ne
refeream doar la acele practici valorizate ca pozitive în viaţa socială. Adulterul este o insti-
tuţie socială care este în general blamată în orice societate, şi totuşi, este o instituţie socială.
Există instituţii sociale care pot fi considerate ilegale, ceea ce nu le face mai puţin instituţii.
Prostituţia este o instituţie socială, dar şi şantajul sau escrocheria. Prin urmare, când vorbim
100
Alfred Bulai
de o funcţie socială nu ne referim numai

la ceea ce societatea consacră public ca
nevoi ale sale şi consideră a fi universal instituţii
acceptabil. Din acest motiv, putem consi-
economice
piaţă
dera că există chiar instituţii deviante,
desigur în raport cu o normativitate so- Familie
cială dată. Nu trebuie să valorizăm con-
ceptul de funcţie (adică să îl considerăm
Religie
exclusiv în sens pozitiv), ci trebuie mai de- Şcoală
grabă să îl înţelegem ca un “rol” pe care
cineva îl joacă în societate şi, ca şi în tea-
tru, nu toate rolurile sunt pozitive.
Ar mai trebui să spunem că, din punct de vedere istoric, apariţia de noi instituţii so-
ciale s-a manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională, adică
prin procesul prin care dintr-o instituţie socială de regulă fundamentală, care
îndeplineşte mai multe funcţii în societate, apar alte noi instituţii, care preiau
unele din funcţiile instituţiei de origine.
Conceptul de diferenţiere instituţională a fost propus în cadrul perspectivei func-
ţionaliste, fiind utilizat în sociologie pentru explicarea schimbării sociale atât de Talcott Par-
sons, cât şi de Robert Merton. În acest sens, trebuie să precizăm că la începuturile civilizaţiei
umane, familia îndeplinea quasi-totalitatea funcţiilor sociale, adică atât funcţii religioase,
cât şi economice, politice, de control social etc. În această perspectivă, putem înţelege mult
mai clar de ce familia, atât din perspectivă istorică, cât şi din perspectiva funcţiilor pe care
le-a avut la origine sau a celor pe care le deţine în prezent, nu reprezintă doar o instituţie so-
cială fundamentală, ci şi cea mai importantă dintre toate instituţiile sociale.
Structura instituţiilor sociale

Indiferent de forma în care există şi de nivelul lor de cuprindere, orice instituţie so-
cială presupune o serie de elemente componente obligatorii. Prezentarea acestora are rolul
de a ne ajuta în analiza oricărui tip de instituţie. Componentele bazale ale oricărei instituţii
sociale sunt:
Set de statusuri şi de rolurile ataşate acestora;
Interacţiuni ale deţinătorilor statusurilor care se constituie ca activităţi ce îndeplinesc
anumite funcţii sociale;
Mijloace de îndeplinire a acestor activităţi;
Norme, valori, credinţe împărtăşite de membrii instituţiilor, care constituie baza mode-
lelor de relaţionare;
Scopuri/obiective ale membrilor;
Simboluri şi elemente vizuale care marchează în contexte relaţionale prezenţa institu-
ţiilor sau apartenenţa la acestea.
101
Dintre toate aceste elemente, ultimele două

nu sunt obligatorii la nivelul tuturor instituţiilor so-
ciale. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna
conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru
toţi membrii unei instituţii. Cu alte cuvinte, putem
aparţine unei instituţii fără să conştientizăm precis
această poziţie. Spre exemplu, facem parte din insti-
tuţia pieţei, dar de regulă, nu conştientizăm acest
lucru la un nivel instituţional, pentru că cea mai mare parte din populaţie nu se raportează
la piaţă în sensul unui cadru de interacţiune.
Simbolurile există doar pentru anumite instituţii, de regulă pentru cele care au un
rol public extrem de important. Verigheta este de exemplu un simbol al instituţiei căsătoriei,
aşa cum o uniformă sau un imn pot fi simboluri ale unei organizaţii particulare.
Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost prezentate
deja. O scurtă precizare este necesară, însă, în raport cu mijloacele aferente unei instituţii.
Activităţile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun frecvent anumite mij-
loace care fac posibilă desfăşurarea acestora. Este evident că activitatea economică nu s-ar
putea desfăşura fără mijloacele tehnice necesare producerii de bunuri, dar nici justiţia nu se
poate săvârşi fără existenţa unor clădiri, a unor acte normative, a unor biblioteci etc. Pen-
tru orice instituţie socială este nevoie de anumite mijloace, care nu se reduc doar la anumite
obiecte, ele pot fi şi produse culturale de natură ideatică, ori, în alte cazuri, chiar alte insti-
tuţii pot fi considerate mijloace pentru îndeplinirea activităţilor. Spre exemplu, banii sunt o
instituţie socială care poate reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţii altei insti-
tuţii economice.
Instituţiile totale
Reprezintă un tip special de instituţii, care au fost monetizate în sociologie cu acest
termen de către sociologul american Erwing Goffman (1922-1982), creatorul dramaturgiei
sociale, una din abordările interpretative lansate în secolul trecut. Instituţiile totale sunt
instituţii care monopolizează quasi-total viaţa membrilor lor, instituţii care
încearcă să îşi controleze şi să îşi influenţeze membrii la un nivel maximal.
Aceste instituţii exclud, de regulă, posibilitatea indivizilor de a-şi păstra alte statu-
suri în afara celor oferite de ele, în orice caz, ele nu recunosc celelalte statusuri ale membri-
lor, ele restricţionează comunicarea cu exteriorul şi reglementează şi controlează
posibilitatea de părăsire voluntară a instituţiei de către membri. Armata, închisoarea, mâ-
năstirea sunt câteva exemple de instituţii totale.
Aceste instituţii îşi controlează aproape total membrii, de multe ori prin procedee
speciale de invalidare a individualităţii şi a personalităţii acestora. Un exemplu simplu de
astfel de procedeu este acela al evitării utilizării numelor proprii la nivelul acestor instituţii.
Din aceste motive, uneori sunt utilizate alte nume, de exemplu prin rebotezare, ca în mâ-
năstiri, ori sunt alocate numere, evident total impersonale, ca în închisori, ori, pentru alte
102
Alfred Bulai
situaţii, sunt utilizate formule lingvistice de uniformizare, ca în ar-

mată, acolo unde nu eşti Ion Vasile, ci soldat, fruntaş, caporal, sau
sergent Ion Vasile. De altfel, raportarea la un membru al unei uni-
tăţi militare se face cel mai adesea doar prin apelativul de unifor-
mizare, adică prin utilizarea doar a numelui gradului respectiv.
În instituţiile totale sunt utilizate uneori chiar şi procedee
Erving Goffman
de depersonalizare, prin care se încearcă mai mult decât o atenuare
a individualităţii unora din persoanele care fac parte din instituţii.
În aceste cazuri, se încearcă realizarea unei presiuni maxime asupra individului, vizându-se
reducerea acestuia la unicul status oferit de instituţia totală, prin suprimarea tuturor liber-
tăţilor uzuale şi prin restrângerea totală sau aproape totală a caracterului privat al vieţii aces-
tuia.
Spre exemplu, într-o închisoare (sau într-o unitate militară), membrii sunt tunşi1
nu atunci când vor ei, ci când vrea instituţia. Tocmai din acest motiv, în astfel de instituţii,
primul gest faţă de un nou membru este tocmai “tunsul”, gest care îi transmite respectivei
persoane mesajul că din acel moment nu mai deţine controlul faţă de lucruri care ţineau de
regulă total de propriul control. Un membru al unei astfel de instituţii are multe astfel de res-
tricţii. El se culcă, se scoală, mănâncă sau face baie doar atunci când instituţia îi permite
aceste activităţi.
În marea majoritate a instituţiilor sociale, atunci când un individ ajunge membru,
el pierde, din cauza noului său statut, controlul pentru foarte multe activităţi care în viaţa
obişnuită depindeau total de voinţa sa. Mai mult, există uneori procedee care urmăresc ex-
pres chiar violarea oricăror bariere de intimitate prin procedee de genul băilor colective (mai
multe persoane fac duş în aceeaşi cameră în acelaşi timp, în unele cazuri supravegheate) sau
controalelor medicale în grup, uneori chiar în spaţii cu caracter public etc. Aceste procedee
reduc şi ele intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite.
Într-o instituţie totală se poate intra involuntar, atunci când cineva este obligat să
facă acest lucru, aşa cum este cazul evident al închisorii, dar există şi posibilitatea intrării vo-
luntare, spre exemplu, într-o mânăstire ori chiar în armată în ţările care nu prevăd obliga-
tivitatea stagiului militar. Trebuie să mai precizăm faptul că
Erving Goffman este unul o instituţie nu are întotdeauna caracterul de instituţie totală
din cei mai reputaţi socio- pentru toţi membrii ei şi oricum nu în aceeaşi manieră. O
logi din secolul al XX-lea. unitate militară nu manifestă acelaşi tip de constrângere
A propus dramaturgia so-
cială ca mod de analiză a pentru ofiţeri, cu atât mai puţin pentru personalul civil, care
societăţii şi a interacţiunii poate fi prezent în astfel de instituţii.
oamenilor cu instituţiile. Trebuie să menţionăm, în aceeaşi ordine de idei,
Lucrări fundamentale: faptul că deşi instituţiile totale par, cel puţin din exemplele
“Prezentarea sinelui în date, instituţii în care cei mai mulţi dintre noi nu vom ajunge
viaţa de fiecare zi” (1959),
“Aziluri” (1961), „Stigma” niciodată, totuşi ele sunt sau au fost prezente în viaţa orică-
(1963) şi „Relaţiile în Pub- ruia dintre noi. Cel mai banal exemplu de instituţie totală,
lic” (1971). din care oricare dintre noi a făcut parte, este familia. Este
vorba de propria familie, care pentru orice copil mic repre-
103
zintă o instituţie totală, pentru că el nu o poate părăsi şi evident ea îi controlează total viaţa.
Prin urmare, calitatea de instituţie totală nu este un atribut intrinsec, ci unul dependent de
tipul de raporturi pe care o instituţie le dezvoltă faţă de proprii membri.
Pe de altă parte trebuie să înţelegem, tot în baza exemplului anterior, că foarte multe
instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale pentru anumiţi membri, doar în anu-
mite situaţii. Spre exemplu, pentru un bolnav cronic, care îşi petrece o perioadă mare de
timp în cadrul spitalului, acesta va reprezenta tot o instituţie totală. Dar şi vaporul pe pe-
rioada unei călătorii oceanice, de mare durată, poate reprezenta pentru pasageri şi marinari
o instituţie totală.
Rezultă, din tot ce am prezentat, că în realitate, numărul şi varietatea instituţiilor
totale sunt cu totul deosebite. Instituţiile totale sunt importante în analiza socială pentru că
ele au un rol crucial în socializarea indivizilor, în gestionarea controlului social, în modela-
rea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale.
104
Alfred Bulai
Rezumat
Orice individ, în orice societate, ocupă anumite poziţii în cadrul structurilor
sociale din care face parte. O persoană poate fi profesor, tată, membru al unei asocia-
ţii, bărbat, etc. Fiecare dintre aceste poziţii enumerate poartă numele de status, iar an-
samblul tuturor acestor poziţii constituie ceea ce se numeşte status global. În virtutea
faptului că persoana respectivă este profesor, vor exista anumite aşteptări din partea
elevilor care frecventează orele sale, aşteptări legate de anumite tipuri de comporta-
ment şi relaţionare: prezenţa la ore, transmiterea unor seturi de cunoştinţe, informa-
ţii, acordarea de consultaţii, acordarea de calificative sau note pe baza examinărilor,
etc. Aşadar, elevii aşteaptă ca profesorul lor să performeze un anumit rol (social) în
virtutea deţinerii acestui tip de status.
Pentru unele statusuri pe care le deţinem, cum ar fi cel de gen (femeie de exem-
plu), nu trebuie să depunem nici un fel de efort, el fiind obţinut direct prin naştere. Este
vorba despre statusurile atribuite. Pentru alte statusuri, în schimb, este nevoie de
un anumit efort voluntar din partea individului pentru a le obţine, de cheltuirea unor
tipuri diferite de resurse. Acestea sunt statusurile dobândite.
Una dintre trăsăturile care diferenţiază societăţile premoderne şi cele moderne
o reprezintă şi ponderea celor două categorii de status în cadrul lor. În funcţie de acest
criteriu, avem două tipuri de societăţi: societăţile gerontocratice, specifice premo-
dernităţii (societăţi în care prevalează statusurile atribuite) şi societăţi meritocra-
tice, specifice modernităţii (societăţi în care prevalează statusurile dobândite).
Pentru a evidenţia importanţa unuia dintre statusurile pe care o persoană le
deţine, aceasta poate recurge la utilizarea unor anumite elemente care ajută la indi-
carea respectivului status. Astfel de elemente poartă numele de indicatori de status
(de exemplu, uniforma pentru a indica statusul de membru al unei structuri militare,
insigna pentru a indica statusul de membru al unui partid, verigheta pentru a marca
statusul de persoană căsătorită etc.)
Referitor la rolurile sociale, există două tipuri de raportare la acestea. Pe de o
parte, avem rolurile aşteptate, pe de altă parte, avem rolurile real performate
de deţinătorii unui status. Între cele două tipuri de roluri pot să apară discrepanţe
legate în primul rând de dificultatea de îndeplinire a anumitor roluri. Unele din aceste
dificultăţi sunt presupuse de două tipuri particulare de situaţii: conflictul de rol şi
rolul încordat.
Primul apare în situaţia în care există cerinţe contrare presupuse de două roluri care
provin din două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. Cel de-al doilea
apare în situaţia în care există cerinţe diferite la nivelul a două roluri presupuse de un
acelaşi status. Modalităţile de rezolvare a unor astfel de dificultăţi posibile în contex-
tul performării unor roluri sunt: raţionalizarea (procedeu prin care cineva îşi re-
defineşte o cerinţă de rol, astfel încât să elimine conflictul existent),
compartimentarea (procedeu prin care oamenii încearcă să separe rolurile pe care
le deţin în anumite contexte, definindu-le strict situaţional) şi adjudecarea (delega-
105
rea responsabilităţii presupuse de un anumit rol către o altă persoană). Privite dintr-
o altă perspectivă, seturile de statusuri şi roluri asociate acestora, contribuind la în-
deplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale, se constituie în instituţii sociale.
Potrivit unei formule mai generale de definire a acestui concept, instituţiile sociale sunt
constituite din orice practici sociale ale indivizilor, care determină anumite moduri de
interacţiune bazate pe valori, norme, credinţe şi modele comportamentale împărtăşite
de actorii respectivi.
Cea mai veche dintre instituţiile sociale este familia. Alături de aceasta, iden-
tificăm o serie întreagă de alte instituţii sociale, care diferă în raport cu tipul de func-
ţie pe care îl îndeplineşte în societate. Astfel, avem instituţii: politice, juridice,
economice, culturale, religioase şi ale vieţii private.
Un tip special de instituţie socială îl reprezintă instituţia totală, concept con-
sacrat în sociologie de americanul Erwing Goffman. Instituţiile totale sunt cele care
monopolizează quasi-total viaţa membrilor lor, instituţii care încearcă să îşi controleze
şi să îşi influenţeze membrii la un nivel maximal. Exemple de astfel de instituţii: închi-
soarea, mânăstirea, armata, orfelinatul, etc.
Concepte cheie
status; status atribuit; status dobândit; status global;
gerontocraţie; meritocraţie; indicatori de status; Rol so-
cial; Raţionalizare; Compartimentare; adjudecare; Roluri
aşteptate; Roluri performate; Conflict de rol; Rol încordat;
instituţii sociale; diferenţiere instituţională; instituţii to-
tale
Note:
14
Fotografiile privitoare la experimentul realizat la Stanford de Philip Zimbardo sunt re-
produse cu acordul profesorului Zimbardo, căruia îi mulţumim pentru permisiune.
15
Fotografiile din această pagină provin de pe site-ul oficial al „Stanford Prison Experi-
ment” şi sunt publicate cu acordul profesorului Philip Zimbardo
106
Alfred Bulai
Capitolul 6
Familia - instituţie socială
fundamentală
Atunci când vorbim des-

pre familie avem impresia că
vorbim despre lucruri de la sine
înţelese, pentru că, la urma urmei
ne putem întreba: cine nu cu-
noaşte ce este o familie, care sunt
tipurile de rudenie, relaţiile din-
tre membri? Este evident că fa-
milia reprezintă un univers înalt
cognoscibil pentru oricare dintre
noi şi aceasta pentru că, dintre
toate instituţiile sociale, ea este
prima cu care luăm contact şi pe
care o cunoaştem. Am putea
spune, mai mult, că dacă nu am
cunoaşte normele de bază ale fa-
miliei, atunci nici măcar nu am
putea să trăim în societate. Cu
toate acestea, noi nu cunoaştem
foarte multe lucruri despre
această instituţie fundamentală.
Nu cunoaştem de fapt decât un
singur tip de familie, iar raporta-
rea noastră, a cunoaşterii co-
mune, nu ne ajută să înţelegem
complexitatea şi universalitatea
instituţiei familiei.
107
Spre exemplu, ni se pare normal să considerăm ca membri ai

familiei părinţii - tatăl şi mama-, copiii, bunicii, unchii şi mătuşile etc.
Toate aceste tipuri de membri ai familiei au la bază doar un model de
familie, iar istoric, acesta nici nu a fost cel mai des întâlnit.
Cu câteva mii de ani în urmă, popoarele indo-europene (cele
care au venit din Asia în Europa şi au întemeiat mai târziu civilizaţii
aici, inclusiv cea greacă sau romană) aveau ca membri activi ai fami-
liei toţi strămoşii, respectiv bărbaţii care avuseseră calitatea de
“pater” şi care erau consideraţi nu doar şefi, ci şi adevăraţi zei ai fa-
miliei. Mai mult, focul sacru din vatră era şi el un membru al familiei,
chiar consultat în diferite ocazii, fiind cel mai important sfătuitor al
acesteia. În faţa lui se săvârşeau, de altfel, toate acţiunile semnificative
din interiorul familiei. Acea lume în care oricare familie avea propria
ei religie era diferită total de a noastră şi cu siguranţă, familia po-
poarelor indo-europene era foarte departe de modelul pe care îl îm-
părtăşim astăzi, care este de fapt este modelul familiei creştine.
Nu am oferit decât un exemplu al varietăţii pe care o cunoaşte
această instituţie. Diferenţele sunt multiple dacă luăm în consideraţie
nu doar factorul temporal, ci şi pe cel cultural. Există elemente speci-
fice ale instituţiei familiei în orice societate, aşa cum există şi multe
alte aspecte care definesc şi un numitor comun. Familia reprezintă, în
oricare societate din prezent sau trecut, cea mai importantă instituţie
socială şi din acest motiv, analiza ei este una esenţială în cunoaşterea
vieţii sociale.
Sevirea cafelei
108
Alfred Bulai
Familia ca instituţie socială

Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor le-
gături de sânge, căsătorie sau adopţie. Aceste trei tipuri de legături constituie cele
trei forme de relaţii pe baza cărora se pot întemeia familiile. Legăturile de sânge sunt defi-
nite de regulă pe baza relaţiei directe de descendenţă între copii şi părinţi, naşterea fiind
elementul central, implicit, însă, aceste legături privesc pe toate celelalte rude care au rela-
ţii consangvine. Căsătoria este, la rândul ei, o instituţie socială, care are un rol fundamental
în constituirea unui noi grup familial. Adopţia este şi ea o instituţie care priveşte accesul
într-o familie şi, deşi pare o instituţie foarte modernă, ea este foarte veche.
Într-o altă ordine de idei, relaţiile dintre membrii familiei sunt relaţii de rudenie.
Rudenia poate fi la rândul ei biologică, deci de tip consangvin (bazată pe legături „de
sânge”) sau socială şi o vom considera atunci ca fiind de tip afin (prin căsătorie). Putem,
însă, vorbi şi de rudenie de tip spiritual (năşia, frăţia de cruce etc.). Pot exista, totodată,
şi grupuri de oameni care au relaţii afective puternice între ei şi care nu formează totuşi o fa-
milie (bazată pe căsătorie sau relaţii de sânge). Această situaţie este des întâlnită în oraşul
modern, unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu proprii membri ai fa-
miliei. Atunci când rudenia nu se referă la relaţiile dintr-o familie bazate pe legături de că-
sătorie sau de sânge, vorbim de “rude fictive”.
Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în revistă
principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. Acestea sunt:
funcţia de regulator sexual
funcţia de reproducere
funcţia de socializare
funcţia afectivă
funcţia de status
funcţia protectivă
funcţia economică
Nu insistăm în egală măsură asupra acestor funcţii, dat fiind că unele dintre ele se
referă la aspecte evidente, iar altele au mai făcut obiectul analizelor noastre, cum este cazul
funcţiei de socializare.
Funcţia de status se referă la faptul că o mare parte din statusurile foarte im-
portante ale unei persoane este oferită de familie. Mai mult decât atât, acestea sunt recu-
noscute în afara grupului familial având semnificaţie în societate. În foarte multe situaţii,
statusurile conferite de familie presupun anumite drepturi pecuniare sau culturale în co-
munitate şi în societate.
109
Funcţia afectivă se referă la faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul
afectiv în primul rând la nivelul familiei, atât datorită relaţiilor sexuale, cât şi datorită pre-
zenţei şi creşterii copiilor. Mediul social al familiei oferă totodată, în mod uzual, cel mai
mare confort psihic şi emoţional.
Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi şi îngrijiţi, în orice
societate, în primul rând de instituţia familiei şi mai apoi de alte instituţii. În primul rând,
protecţia copilului este asigurată quasi-total în familie până la vârste înaintate, dar funcţia
de protecţie există în raport cu oricare membru, inclusiv în relaţia inversă, aceea a copiilor
adulţi care îşi protejează părinţii bătrâni.
Funcţia economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică
unitară, cu un registru şi un management unitar atât ca activitate de producţie, de investi-
ţii, de achiziţii de bunuri, cât şi din punctul de vedere al consumului.
Tipologia instituţiei familiei

Cel puţin în dimensiune istorică, dar evident şi pe baza diversităţii culturale a for-
melor ei prezente de organizare, instituţia familiei are o tipologie variată. Tipul cel mai răs-
pândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta reprezintă familia formată din
membrii a cel mult două generaţii care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din
formele cele mai răspândite ale familiei nucleare o reprezintă familia conjugală, singura
care are şi funcţii de procreare, care este de fapt o familie nucleară formată din soţ, soţie
(eventual şi copii). Deosebirea faţă de cazul mai larg al familiei nucleare este aceea că în
afară de forma conjugală pot să mai existe şi cazuri ale unor familii formate din alte tipuri
de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră etc.) care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gos-
podărie. Un alt tip de familie nucleară este familia monoparentală, denumire utilizată
pentru a desemna cazurile unor familii în care copiii sunt crescuţi doar de unul din părinţi.
Opus tipului familiei nucleare este tipul familiei extinse. Aceasta este formată
din membri a mai mult de două generaţii care, şi în acest caz, trăiesc în aceeaşi gospodărie.
Familia extinsă poate fi, pe de o parte, reală, atunci când ea există ca atare într-o gospodă-
rie, dar, pe de altă parte, o putem defini şi într-o manieră pur teoretică.
Familia extinsă de tip teoretic reprezintă de fapt ceea ce se numeşte în sociologie
“arbore genealogic”. Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi
în funcţie de un individ de referinţă, pe care îl numim ”ego”. Arborele genealogic se poate re-
prezenta grafic, de aici şi numele, deoarece numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie
descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici, opt străbunici, plus toate cele-
lalte rude aferente, unchi, mătuşi etc.), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci graficul va
semăna cu un arbore. (vezi graficul alăturat)
110
Alfred Bulai
Figura 6.1 Model de arbore genealogic
Analiza normativă a familiei

La fel ca şi în cazul altor tipuri de instituţii sociale, cercetarea acestora se poate face
atât pe baza identificării şi cercetării funcţiilor pe care ele le îndeplinesc şi avem astfel o per-
spectivă funcţională de analiză, de genul celei pe care am sugerat-o mai devreme, cât şi pe
baza analizei normelor care reglementează funcţionarea instituţiilor. O abordare complexă
a instituţiei familiei şi totodată extrem de relevantă pentru înţelegerea modului ei de func-
ţionare o oferă, prin urmare, analiza sistemului de norme specifice familiei. Din acest punct
de vedere, cele mai importante norme ale familiei, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt
normele de incest. Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei
din comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie. Trebuie să spunem că,
din punct de vedere istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca un prim efort de organi-
zare, au limitat prin mijloace sociale şi nu fizice accesul la femei. Adică au interzis anumite
raporturi sexuale în comunitate.
Reglementarea raporturilor sexuale într-o comunitate a reprezentat,
istoric, prima formă de organizare socială. Normele de incest pot fi considerate cel
mai probabil ca fiind primele norme sociale din istoria umanităţii. Ele interzic în mod uzual
relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general între rude
de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade de rudenie.
Gradul de rudenie se referă la distanţa genealogică dintre rude, măsurată prin numărul de
relaţii intermediare existente între doi membri.
111
În societăţile în care, din condiţii speciale, căsătoriile cu persoane din afara familii-
lor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude apropiate, de gra-
dul doi sau, mai rar, de gradul întâi. De asemenea şi dacă aria de selecţie a partenerilor este
foarte mult restrânsă din cauza unor bariere sociale, spre exemplu în cazul familiilor nobi-
liare medievale, se ajunge la acelaşi tip de permisivitate a relaţiilor de căsătorie.
Normele de incest asigură interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită pre-
siunii exercitate faţă de membrii unei comunităţi de a stabili relaţii extrafamiliale. În felul
acesta, se stabilesc relaţii între mai multe familii într-un teritoriu dat şi creşte astfel coeziu-
nea comunitară.
Trebuie să precizăm, totuşi, că relaţiile sexuale şi implicit mariajele sunt interzise
numai în relaţie cu rudele considerate a avea un astfel de statut potrivit normelor de rela-
ţionare existente într-o societate particulară şi nu în funcţie de relaţia de sânge. Spre exem-
plu, în anumite societăţi, spre deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată după
ambii părinţi, ci numai după unul, prin urmare, acel copil poate fi rudă doar cu rudele ace-
lui părinte. O căsătorie cu o “mătuşă” sau un “unchi”, rudă a părintelui după care nu se cal-
culează descendenţa, nu reprezintă un incest.
Norme de căsătorie
Sunt printre cele mai importante norme care reglementează instituţia familiei. Ele
privesc modalităţile şi formele de constituire a familiilor. Trebuie să distingem între nor-
mele de tip endogam şi exogam. Aceste norme presupun posibilitatea existenţei a două
tipuri de căsătorii corespunzătoare lor: de tip endogam şi de tip exogam.
Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică la obligaţia indivizilor de a se
căsătorii în propriul grup, în timp ce exogamia priveşte “obligaţia de a se realiza căsătoria în
afara grupului”. Dacă grupul luat ca referinţă este cel al rudelor, atunci majoritatea căsăto-
riilor sunt de tip exogam, istoric doar puţine populaţii practicând endogamia în acest sens.
Un astfel de exemplu este cel al triburilor semite care în urmă cu aproape trei mii de ani,
trăind într-o zonă deşertică cu puţine contacte cu alte triburi, permiteau căsătoriile între
rude apropiate, neexistând însă prea multe variante externe. Din această practică se pare că
a apărut şi ritualul sacrificării primului născut. Primii născuţi erau omorâţi la naştere, de re-
gulă pe baza unor procesiuni religioase. Experienţa
Există chiar o explicaţie ştiinţifică probabil i-a învăţat pe vechii semiţi să amelioreze
care ne spune că degenerarea ge- efectul negativ al endogamiei în acest fel. Mai târ-
netică, datorită procreării bazate ziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu doar că
pe relaţii sexuale între rude apro- numai erau necesare datorită dezvoltării sociale şi a
piate, este maximă în cazul primu- comunicării inter-tribale, ci erau chiar interzise, ri-
lui născut şi incomparabil mai tualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar s-
mică pentru următorii copii. Prin a transferat de la om la animalele născute în
urmare, efectele căsătoriilor de tip gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat
incestuos sunt majore doar pentru de primii creştini şi să conducă în timp la ritualul
primul copil născut. sacrificării mielului de Paşte.
112
Alfred Bulai
Grupul în funcţie de care judecăm endogamia sau exogamia nu trebuie să fie doar
cel de rudenie. Putem să ne raportăm şi la grupul rasial sau la cel etnic şi atunci majoritatea
căsătoriilor sunt de tip endogam, realizându-se în interiorul acestor grupuri.
Există, pe de altă parte, o serie de norme care reglementează numărul par-
tenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de căsătorii, res-
pectiv familii: căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam. Căsătoriile
monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur bărbat şi o singură
femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite în lumea contemporană, însă ele
ridică unele probleme din punctul de vedere al modului în care sunt definite. S-a invocat
spre exemplu, faptul că o căsătorie de tip monogam nu mai există în realitate dacă este per-
misă instituţia divorţului. Aceasta deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai
mulţi copii cu mai mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi
bărbaţi (evident este valabilă şi relaţia inversă, un bărbat care are mai mulţi copii cu mai
multe femei).
Cu alte cuvinte, chiar dacă o căsătorie este monogamă, familia poate fi gândită ca po-
ligamă, dat fiind că rudenia poate fi compusă din relaţii în care există mai mulţi soţi sau mai
multe soţii pe perioade mari de timp, dar cu efecte prezente reale. Pot exista astfel mai mulţi
copii şi descendenţe implicite de la mai mulţi soţi sau de la mai multe soţii. Din acest motiv,
unii autori au preferat, ca fiind mai adecvat, termenul de “monogamie serială”, care ar
corespunde mult mai bine modelului familiei contemporane. Cu alte cuvinte, în cele mai
multe dintre societăţile de astăzi avem mai degrabă mai multe căsătorii monogame succe-
sive, decât o căsătorie monogamă unică, iar rezultatul posibil al acestora, copiii (implicit
succesiunea), motiv esenţial ale existenţei familiilor, pot să privească mai mulţi parteneri,
bărbaţi sau femei şi nu doar doi.
Poligamia este, istoric, cea mai răspândită normă de căsătorie, chiar dacă astăzi
modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul foarte des întâlnit. Poligamia este de
trei tipuri.
Poliginie, atunci când un bărbat se poate căsători cu mai multe femei;
Poliandrie, atunci când o femeie se poate căsători cu mai mulţi bărbaţi;
Căsătoriile de grup, atunci când un grup de femei se căsătoreşte cu un grup
de bărbaţi, existând o libertate totală a relaţiilor sexuale între partenerii din in-
teriorul grupurilor.
Dintre toate formele de poligamie, istoric, cea mai răspândită este poliginia. Tre-
buie să precizăm însă că ea este adeseori doar o normă ideală, referindu-se aproape întot-
deauna la o permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat sau
practică poliginia, majoritatea bărbaţilor nu aveau (sau nu au) decât o singură soţie, uneori
chiar niciuna. Numai bărbaţii care puteau (sau pot) întreţine mai multe femei puteau (pot)
să se căsătorească cu mai multe soţii, ceea ce nu se întâmpla, uzual, pentru un număr foarte
mare de bărbaţi din aceste societăţi. Mai mult, trebuie să mai precizăm faptul că numărul,
şi, evident, modul în care arătau (sau arată) soţiile, au constituit şi constituie în toate socie-
tăţile de acest tip indicatori de status al prestigiului în societate. De aici un număr diferit de
113
soţii care este condiţionat de poziţia pe care un bărbat o deţine în societate, cei care au po-
ziţii inferioare având o singură soţie.
Atât în perspectiva extinderii sale culturale, cât şi istorice, poliandria reprezintă
un caz extrem de rar întâlnit. A fost practicată de exemplu, de arabi, până la expansiunea lor
din secolul VII D.H. şi, ca şi la alte populaţii sau comunităţi care au permis-o, (de exemplu,
triburile din Tibet), ea s-a bazat strict pe considerente economice, fiind legată de incapaci-
tatea comunităţilor de a întreţine mai multe femei în comunitate. Bunăoară, la arabi, de la
care avem şi expresia “a muri de foame” care la ei, în epoca respectivă, nu era o figură de stil
ci o realitate, ocupaţia de bază aducătoare de resurse era războiul, iar în aceste condiţii nu-
mărul mare al femeilor nu se justifica. Această lipsă de justificare a unui număr mare de
femei în viaţa comunităţii viza în realitate orice alte categorii de persoane care nu puteau
exercita ocupaţii care să asigure resurse pentru comunităţi şi nu puteau fi întreţinute de
către ceilalţi membri, cum erau persoanele cu handicapuri sau bătrânii.
La vechii arabi, o parte mare a fetelor erau din aceste motive, ucise la naştere, o fa-
milie păstrând o singură fată pe care erau obligaţi să o întreţină chiar şi după căsătoria aces-
teia. De regulă, ea se căsătorea cu mai mulţi bărbaţi care erau rude între ei, cel mai adesea
fraţi. După expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII D.H., odată cu Ma-
hommed (570-632), arabii vor renunţa la poliandrie şi vor trece treptat la poliginie.
Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi. Cu alte
cuvinte, relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi femei. Acest
tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric, el nemaifiind întâlnit
astăzi. O formă aproximativă a acestui tip de familie a fost dată doar de diversele mişcări ale
tinerilor din secolul trecut, cum a fost, de exemplu, mişcarea hippy, în care tinerii respectivi
practicau sexul liber la nivelul unor grupuri restrânse.
Normele descendenţei şi moştenirii. Sunt normele potrivit cărora se calcu-
lează rudenia şi totodată succesiunea, respectiv moştenirea. Aceasta este atât pecuniară, cât
şi spirituală. Aceste norme sunt: patrilinearitatea, matrilinearitatea şi bilinearitatea.
După cum indică şi numele, patrilinearitatea se referă la normele de descen-
denţă şi succesiune potrivit cărora calcularea rudeniei se face doar după tată, adică copilul
este rudă doar cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste
linii de descendenţă.
Matrilinearitatea se referă la descendenţa exclusivă pe linie maternă, o rema-
nenţă a acestui model fiind întâlnită la evrei, pentru care filiaţia după mamă este mult mai
importantă decât cea după tată. Ambele tipuri de norme prezentate sunt însă mai degrabă
istorice.
Bilinearitatea, respectiv calcularea descendenţei după ambii părinţi este cel mai
răspândit tip de norme de linearitate existent astăzi. Potrivit lor, noi suntem astăzi rude
atât cu rudele mamei, cât şi cu rudele tatălui, iar moştenirea urmează şi ea aceeaşi regulă.
Normele de autoritate. Normele de autoritate sunt normele care privesc con-
ducerea şi exercitarea puterii la nivelul familiei. Potrivit acestor norme, putem avea familii
patriarhale, matriarhale şi familii bazate pe norme de exercitare comună a puterii. O mare
parte a istoriei, familiile au fost de tip patriarhal, puterea fiind exercitată de bărbaţi în
114
Alfred Bulai
aceste familii. În societatea contemporană sunt mult mai des întâlnite cazurile de împărţire
a autorităţii în familie între soţi. Această împărţire este rareori una egală şi de aceea este
greu de definit o limită tipologică pentru acest tip de familie.
Matriarhatul presupune un tip de familie în care conducerea şi autoritatea sunt
exercitate de femei. El nu a existat niciodată în istorie, deşi a existat în trecut o literatură bo-
gată în acest sens. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că gânditorii sociali din seco-
lul al XIX-lea, în special antropologii, care au vorbit uneori de acest tip de norme, au
confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu normele de autoritate. Există
societăţi vechi, inclusiv societăţi arhaice în care rolul mamei este central în definirea rude-
niei, dat fiind că în aceste societăţi, normele de descendenţă sunt de tip matrilinear.
Normele de locaţie. Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază gospodăria
unei noi familii. Aceste norme pot fi de patrilocaţie, matrilocaţie şi neolocaţie.
Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor băiatu-
lui (soţului), în cazul patrilocaţiei, în familia fetei (soţiei), în cazul matrilocaţiei, respectiv să
întemeieze o nouă gospodărie, în cazul neolocaţiei. Neolocaţia este cea mai răspândită normă
contemporană de locaţie, însă respectarea ei depinde în mod evident de resursele pe care se
poate baza o nouă familie.
Factori şi norme de selecţie a partenerului

Alături de normele prezentate până acum, deşi nu sunt norme propriu-zis ale fami-
liei, mai există o serie de norme importante pentru existenţa acestei instituţii. Este vorba de
normele în baza cărora, într-o societate, sunt aleşi partenerii în vederea unei căsătorii ulte-
rioare. De regulă, în marea majoritate a societăţilor, într-o dimensiune istorică, selecţia par-
tenerilor nu i-a privit direct pe aceştia. Cu alte cuvinte, până la modernitate, alegerea
partenerului în vederea căsătoriei s-a făcut pe baza unor reguli care nu ţineau cont de păre-
rea viitorilor parteneri. Selecţia era mai degrabă o problemă a familiilor copiilor respectivi,
iar în multe societăţi căsătoria “se angaja” chiar cu mult timp înaintea maturizării viitorilor
soţi.
În societatea contemporană, considerăm uzual faptul că atracţia interpersonală şi
afectivitatea reciproc împărtăşită constituie baza se-
lecţiei partenerilor. Acest criteriu este numit în socio-
Proximitatea reprezintă, însă,
logie dragoste romantică. În realitate, chiar dacă
şi un factor care potenţează ho-
ne place să credem că acest criteriu reprezintă în pre-
mogamia, deoarece, în gene-
zent unicul sau măcar cel mai important criteriu de ale-
ral, oamenii care se aseamănă
gere a partenerului, există, totuşi, multe alte norme şi
trăiesc în medii apropiate şi
factori care reglementează selecţia acestuia. Una din-
deci în condiţii de proximitate.
tre norme o reprezintă homogamia.
În acest mod apropierea va fa-
Homogamia este norma potrivit căreia se-
cilita funcţionarea normelor de
lecţia partenerilor în vederea căsătoriei se
tip homogam.
face pe baza asemănării acestora din punctul
de vedere al statusurilor pe care le deţin (al ni-
115
velului de instruire, de educaţie, al clasei sociale, al religiei, al

Leon Festinger este un
mediului social etc.). Homogamia ne explică de ce marea ma-
foarte cunoscut psi-
joritate a căsătoriilor se produc între persoane care se asea- holog social american.
mănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale, economice şi A predat la Universi-
culturale. tatea din Stanford, între
Selecţia partenerilor se face şi în baza altor norme sau 1955 şi 1968, iar mai
apoi, până în 1990, la
factori care influenţează decizia de a stabili o relaţie cu un par-
New School for Social
tener. Unul dintre aceştia este proximitatea, adică apropie- Research în New York.
rea. Cu alte cuvinte, preferăm parteneri care sunt mai aproape Cea mai cunoscută lu-
de noi. Pare destul de tulburător pentru cei care cred cu putere crare a sa este “Theory
în dragostea romantică, ca un element atât de banal, apropie- of Cognitive Disso-
nance”, apărută în 1957.
rea (implicit obişnuinţa), să constituie un factor al selecţiei par-
tenerilor. Psihologii sociali au descoperit, însă, că în
numeroase cazuri, aprecierea anumitor subiecţi (ca şi a unor simple obiecte) este legată de
condiţia de apropiere şi implicit de obişnuinţa cu aceştia sau acestea. Un cercetător a des-
coperit spre exemplu, că într-un cămin, studenţii care stăteau lângă scară erau mai bine
apreciaţi decât cei care stăteau mai departe, pentru banalul motiv că erau văzuţi mai des.
Leon Festinger (1919-1990), un celebru psiholog social, a explicat acest mecanism
prin teoria disonanţei cognitive, care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cog-
nitiv avem două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă, sis-
temul nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau
anula disonanţa. Cu alte cuvinte, dacă îl vedem şi trebuie să interacţionăm toată ziua cu un
coleg, să spunem Gicu, şi nu putem să îl suportăm, având o părere foarte proastă despre
acesta, atunci vom avea o disonanţă cognitivă. Nu putem, însă, să o estompăm decât dacă
eliminăm unul din factori. Fie îl evităm, fie reconsiderăm aprecierea negativă faţă de el. Dacă
Gicu iţi este rudă sau eşti obligat să lucrezi cu el, atunci nu rămâne decât ca, în timp, să îţi
redefineşti atitudinea faţă de el. Astfel, Gicu începe să capete până la urmă şi unele caracte-
ristici bune şi chiar poate să ajungă să ne şi placă la un moment dat. În general, tindem să
apreciem şi deci să ne placă mai mult, oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim mai
des) pentru că, în acest mod, atenuăm posibilele disonanţe cognitive.
Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. Trebuie să menţionăm astfel, ca un
factor extrem de important, chiar procesul de socializare. Fiecare individ în decursul
socializării, ca parte a acestui proces, este învăţat să-i placă anumite tipuri umane şi res-
pectiv să îi displacă altele. Spre exemplu, homogamia este în realitate un produs central al
socializării, pentru că nu există un factor predeterminant de natură genetică pentru prefe-
rinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă.
Alături de aceşti factori centrali, mai există şi alţii pe care îi trecem rapid în revistă.
Este vorba de existenţa unor profilurile de personalitate complementare, a posibili-
tăţii satisfacerii unor nevoi mutuale şi evident, nu în ultimul rând, este vorba şi de atrac-
ţia sexuală reciprocă.
116
Alfred Bulai
Familie şi sexualitate
Problematica sexualităţii, raportată atât la instituţia fami-
liei unde reglementarea relaţiilor sexuale constituie o funcţie de
bază a acesteia, cât şi la nivelul extrafamilial, a fost de maxim inte-
res pentru nenumăraţi gânditori, care de-a lungul timpului au re-
Havelock Elllis
flectat la acest aspect esenţial al vieţii oamenilor. Viaţa sexuală a
indivizilor nu îi priveşte niciodată doar pe aceştia, pentru că ge-
stionarea sexualităţii este, în toate societăţile cunoscute şi a fost de altfel în întreaga istorie,
o problemă în primul rând a comunităţilor şi societăţilor respective. Trebuie să ne readucem
aminte ceea ce am afirmat în alt context. Primul tip de norme sociale care au apărut în so-
cietatea umană au fost normele care au reglementat relaţiile sexuale. Aceste norme au ve-
chimea umanităţii pentru că ele au funcţionat, iniţial, exclusiv prin intermediul instituţiei
familiei, prima instituţie socială pe care a cunoscut-o societatea umană.
Aşa cum am precizat în prima parte a acestui capitol, una din funcţiile majore ale fa-
miliei este aceea a gestionării relaţiilor sexuale dintre indivizi. Această gestiune are la bază
o serie de tendinţe naturale, biologice ale fiinţei umane, pe care comunităţile, şi mai gene-
ral, societăţile şi le propun a le reglementa. Este vorba în primul rând de faptul că fiinţele
umane nu au din punct de vedere genetic o propensiune spre monogamie, mai degrabă di-
versitatea interacţiunilor sexuale fiind trăsătura caracteristică a speciei umane. De aseme-
nea, tendinţa spre competiţie pentru parteneri este una aproape permanent prezentă în mod
natural în viaţa unui individ adult, ea fiind condiţionată genetic şi fiind prezentă la toate
mamiferele. Libertatea de alegere a partenerilor, biologic, este reglementată de competiţie,
care are uzual forma unei confruntări agresive, atât între bărbaţii care intră în competiţie
pentru o parteneră, cât şi într-o anume măsură în relaţiile dintre parteneri, bărbaţi şi femei.
Toate societăţile şi-au propus să exercite un control major asupra sexualităţii. Acest
lucru se realizează prin limitarea socială (normativă) a raporturilor sexuale. Primul gest al
acestei intervenţii de control social o reprezintă apariţia hainelor destinate ascunderii zo-
nelor genitale “intime”. Ele sunt şi primele haine cunoscute de umanitate şi marchează pri-
mul tip de presiune socială asupra exprimării sexualităţii.
Căsătoria îşi propune, în toate
formele cunoscute de societate, să limiteze
în fond competiţia fără sfârşit pentru
femei, reducând aspectele disfuncţionale
ale unei competiţii neîncetate şi eliberând
resurse pentru alte activităţi. În acest mod,
familia are un rol esenţial în exercitarea
controlului sexualităţii.
În toate societăţile cunoscute
există, însă, şi raporturi sexuale exercitate
în afara familiilor, ca relaţii sexuale pre-
Erotism la începutul secolului al XX-lea maritale sau extraconjugale. Dacă ne ra-
117
portăm la o scară culturală şi istorică, diversitatea formelor

Henry Havelock Ellis
de raportare la aceste relaţii sexuale extrafamiliale este im-
(1858-1939), fiul unui
căpitan de vas, a primit o ensă. Relaţiile sexuale extraconjugale pot fi privite în unele
educaţie deosebită în Lon- societăţi ca un păcat capital, iar pentru femei în multe ca-
dra. După ce a predat zuri fiind administrate chiar sancţiuni letale, în timp ce în
câţiva ani în Australia, s-a alte cazuri, relaţiile extraconjugale ţin de o dimensiune a ra-
întors şi a studiat medic-
porturilor amiabile cu ceilalţi, ori pot avea uneori dimen-
ina. A devenit, însă, editor
şi a început totodată să siunea unei obligativităţi sacre16.
publice. Prima lucrare, Studiul sexualităţii este unul dificil, dacă îl privim din per-
“Criminalul”, apare în spectiva dimensiunii sale sociale. Din acest motiv, primele
1890. Este, însă, celebru lucrări cu statut ştiinţific în acest domeniu au venit mai de-
pentru cele şapte volume
grabă din zona ştiinţelor biologice şi a celor medicale, în se-
din “Studii de psihologie a
sexului”, apărute între colul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, paralel
1897 şi 1928. Lucrările cu cele realizate de antropologi la nivelul unor comunităţi
sale, până în 1935, au fost arhaice. Trebuie să-i menţionăm în acest sens pe doctorul şi
legale în SUA doar pentru eseistul englez Henry Havelock Ellis (1858-1939), desigur şi
personalul medical, fiind
pe părintele psihanalizei, Sigmund Freud (1856 -1939) sau
interzise publicului larg.
pe psihiatrul Richard Freiherr von Krafft-Ebing (1840-
1902).
Până la mijlocul secolului trecut, două mari organizaţii au produs o cantitate foarte
importantă de date sociale în acest domeniu. Este vorba, pe de o parte, de “Institutul de Se-
xologie” (Institut für Sexualwissenschaft) din Berlin (apărut în 1897), institut desfiinţat de
nazişti în 1933, iar pe de altă parte, de “Institutul de cercetare a sexualităţii” (Institute for Sex
Research), numit mai târziu (în 1982) “Institutul Kinsey de cercetare a sexului, genului şi re-
producerii”. Institutul american a apărut în 1938, odată cu demararea primelor cercetări de
amploare bazate pe o metodă ştiinţifică, cele ale lui Alfred Charles Kinsey (1894-1956) des-
făşurate la Universitatea Indiana din Bloomington.
Alfred Kinsey şi echipa sa au intervievat aproximativ 18500 de americani, vreme de
mai mulţi ani. Rezultatele, publicate în două cărţi de referinţă în domeniu, au fost şocante
pentru societatea americană a anilor 50, societate care era destul de “puritană” la nivelul
spaţiului public. În lumea americană, sexualitatea recunoscută şi admisă în spaţiul public era
una “îmbrăcată” într-un puternic model tradiţional, în care valorile creştine ocupau un loc
major.
Din acest motiv, rezultatele cercetărilor au fost şocante pentru marele public. Spre
exemplu, 70% dintre bărbaţii americani intervievaţi recunoscuseră în interviuri că apela-
seră cel puţin o dată la o prostituată, 84% dintre ei avuseseră relaţii sexuale premaritale, în
timp ce 50% din femei avuseseră şi ele acest tip de relaţii (este drept cele mai multe cu vii-
torii soţi). Cercetările au prezentat şi alte rezultate foarte şocante. De exemplu, dintre băr-
baţi, 90% practicaseră sau practicau masturbarea, iar dintre femei circa 60% cunoscuseră
această practică. Sexul oral a fost recunoscut ca o practică sexuală de aproximativ 60% din-
tre respondenţi. Toate aceste date erau greu de admis pentru societatea americană, care era
departe de a fi pregătită în anii 50 să expună public aceste aspecte ale vieţii private.
118
Alfred Bulai
Studiile lui Kinsey au rămas de referinţă până aproape de sfârşitul secolului trecut.
Rezultatele, însă, sunt şi nu sunt şocante. Sexualitatea are întotdeauna două componente.
Una publică şi una privată. Presiunea publică spre anumite modele, ca şi forma publică de
acceptare a sexualităţii, suferă schimbări importante în timp. Din aceste motive dimensiu-
nea publică poate să difere substanţial de practicile private. Dimensiunea privată, de regulă,
nu se schimbă major pe perioade mari de timp. Tocmai din acest motiv, în funcţie de tipul
de metodă utilizat, este posibil să accezi în investigaţie, mai mult sau mai puţin, la zona pri-
vată a vieţii sexuale. Imaginea impusă la nivel public, în special în societatea modernă, a
emancipării continue în materie de sexualitate nu are, în fapt, acoperire serioasă. Debutul
vieţii sexuale se producea, spre exemplu, mai devreme în secolul al XIX-lea decât astăzi, în
primul rând, pentru că se produceau căsătoriile mult mai devreme. Pe de altă parte, practi-
cile pe care le putem numi astăzi perversiuni, s-au regăsit oricând în istorie şi nu sunt apa-
najul unei epoci sau unei societăţi anume.
De altfel, presiunile spre un anumit puritanism sunt şi ele constante în istorie. Spre
exemplu, un alt mare studiu efectuat asupra sexualităţii în Statele Unite, de data aceasta în
anii 1990’, a reliefat o situaţie aparent diferită de lumea lui Kinsey. În lucrarea publicată în
urma acestor cercetări, “Organizarea socială a sexualităţii. Practici sexuale în SUA”, a cer-
cetătorilor americani Edward O. Laumann, John H. Gagnon, Robert T. Michael şi Stuart
Michaels, găsim date despre o societate americană mult mai puritană. Să ne gândim spre
exemplu, că 83% din americani avuseseră un singur partener sau nici unul în anul precedent
anchetei, în timp ce la cei căsătoriţi acest procent mergea până la 96%.
Există şi numeroase critici care sunt şi au fost aduse acestor studii, tocmai pe mo-
tivul dificultăţii deosebite a cercetărilor de acest tip, date fiind în fond presiunile foarte pu-
ternice de tip normativ asupra indivizilor respondenţi. Cu alte cuvinte, se poate pune oricând
legitim întrebarea dacă nu cumva rezultatele depind în mare măsură de metodologia de in-
vestigaţie pe care o utilizăm.
Divorţ şi căsătorie
Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a
actorilor sociali care operează pe piaţa căsătoriilor. Aşa Alfred Charles Kinsey (1894
cum am menţionat, deja, partenerii nu sunt singurii ac- -1956), biolog de formaţie,
tanţi pe această piaţă. Ceilalţi membri ai familiilor lor sunt specializat iniţial în zoolo-
la fel de prezenţi, dar pot exista şi persoane specializate, gie, s-a dedicat studiului
sexualităţii în anii 20 ai sec-
sau chiar instituţii, care au ca funcţie negocierea şi inter-
olui trecut. Operele cen-
medierea căsătoriilor, aşa cum este spre exemplu, insti- trale:
tuţia peţitului. “Comportamentul sexual al
Căsătoria este o instituţie care consfinţeşte la ni- bărbaţilor”, lucrare apărută
velul unei comunităţi apariţia unei noi familii, familie care în 1948 şi “Comportamen-
tul sexual al femeilor”, lu-
formează uzual o nouă gospodărie17. În toate societăţile
crare apărută în 1953
există procesiuni, ceremonialuri şi practici speciale care
marchează apariţia unei noi familii. Alături de procesiu-
119
nile care marchează moartea unei persoane, cele care privesc căsătoria sunt cele mai im-
portante ceremonialuri existente în orice societate. Ele sunt ritualuri de trecere de la un sta-
tus la altul în interiorul comunităţii şi marchează schimbări şi achiziţii noi de statusuri prin
care cel puţin două grupuri familiale stabilesc legături sociale noi.
Căsătoria este o instituţie socială, însă, şi divorţul este deopotrivă. Divorţul este o
instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea) căsătoriilor. Trebuie să precizăm că, deşi
aparent cele două instituţii pot fi gândite în regim polar, ele nu se aseamănă ca regim de
funcţionare socială. În primul rând, dacă, spre exemplu, căsătoriile se pot încheia relativ
uşor în orice societate, divorţul presupune întotdeauna şi oriunde un procedeu mult mai
complicat, existând chiar societăţi unde acesta este interzis. Acest raport instituţional ne-
echilibrat este firesc dacă ne gândim că orice societate caută să promoveze prin toate mij-
loacele instituţia familiei şi deci este normal atunci să fie uşurată încheierea căsătoriilor şi
să fie complicate procedeele pentru obţinerea divorţului. Pe de altă parte, în toate societă-
ţile căsătoriile sunt valorizate pozitiv, în schimb divorţul nu se bucură de o acceptare socială
semnificativă.
În orice societate există incomparabil mai puţine divorţuri decât căsătorii. Numă-
rul acestor divorţuri este important şi se măsoară printr-un indicator special. Rata divorţu-
rilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă numărul de divorţuri
la mia de căsătorii. Rata divorţialităţii este un indicator important al evaluării şi al ana-
lizei unei societăţi sau comunităţi. Creşterea ratei divorţialităţii sugerează, uzual, stări ano-
mice în societate, crize de tranziţie sau procese sociale de o dinamică deosebită. În ultimele
decenii, spre exemplu, rata divorţialităţi practic s-a dublat în ţările dezvoltate, inclusiv în
România. Trebuie să spunem că circa 20% din divorţuri se produc în primii trei ani de la că-
sătorie, ceea ce trădează de fapt şi existenţa unor incompatibilităţi de adaptare a parteneri-
lor. Raportul dintre numărul de divorţuri şi numărul de căsătorii nu reprezintă singura
modalitate de exprimare a divorţialităţii. Putem, astfel, să luăm în calcul şi raportul dintre
numărul de divorţuri dintr-un an şi numărul mediul al populaţiei.
Pentru ca o familie să ajungă la divorţ, ea trebuie mai întâi să treacă printr-un pro-
ces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt încât să conducă la disoluţia fa-
miliei conjugale. Există mai mulţi factori, relevaţi de cercetările de tip statistic, care conduc
la instabilitatea familiilor. Îi vom trece în revistă:
Vârsta. Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin 10- 15 ani), mai ales
când soţia este mai mare decât soţul, constituie o sursa majora a instabilităţii. Pe de altă
parte, vârsta similară, în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 22-24 de ani, repre-
zintă, de regulă, un alt patern instabil. Paternurile cele mai stabile sunt cele în care băr-
batul are o vârstă cu câţiva ani mai mare decât femeia;
Şocuri în familie. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei, moartea copiilor,
a unor rude foarte apropiate, pierderile materiale majore, pot conduce la tensiuni capa-
bile să crească instabilitatea familiei;
Nevoia de îndepărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale
lor. Dacă unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie sau de cea a
soţului/soţiei, în timp ce celălalt nu doreşte, acesta este foarte adesea un alt motiv de in-
stabilitate;
120
Alfred Bulai
Diferenţe sociale, economice sau culturale majore între cei doi soţi. Dife-
renţele semnificative, de orice natură, conduc întotdeauna la un potenţial mare de defi-
cienţe de comunicare, de tensiune şi de conflict. Cele mai importante sunt diferenţele de
ordin social şi cultural;
Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. Dependenţa, de orice natură,
materială, financiară, afectivă etc. de una din familiile extinse ale partenerilor este sta-
tistic un factor important de instabilitate;
Regula celor şase luni şi a celor trei ani. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai
puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire, acele familii au un co-
eficient statistic mai mare de instabilitate. Explicaţia este relativ simplă. Mai puţin de
şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască şi de aici un po-
tenţial mai mare de instabilitate, în timp ce în situaţia în care căsătoria a întârziat mai
mult de trei ani atunci înseamnă, cel mai probabil, că au existat anumite motive pentru
care, cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească şi de aici şi probabilitatea
crescută a unor reeditări a acestor motive.
Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. Modelele de familii con-
flictuale, monoparentale, rutiniere, în familia de apartenenţă a unuia dintre soţi, cresc
şansele de instabilitate datorită unui posibil efect de socializare în această direcţie.
Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de ma-
riaj. Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost
motivul major al mariajului, ceea ce evident nu este suficient pentru stabilitatea viitoare
a relaţiilor de familie. De asemenea, obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt,
atât a statusului de soţie, cât şi a celui de mamă, poate constitui o situaţie extrem de frus-
trantă, rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile, ele implicând un mod de viaţă
foarte diferit faţă de cel obişnuit, al unei femei tinere nemăritate.
Precizăm, însă, că nu orice familie în care apar surse de instabilitate, sau chiar ten-
siuni, ajunge la divorţ. Alte forme de evoluţie întâlnite sunt cuplul conflictual, adică un
cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viaţă şi face parte din profilul ace-
lei familii şi, de asemenea, cuplul ritualizat, adică un cuplu în care nu mai există în mod
real relaţii specifice unei familii conjugale, dar în care căsătoria nu este anulată prin divorţ
din motive exterioare (economice, religioase, juridice, de status). Într-o astfel de familie cei
doi soţi au o viaţă proprie, relativ independentă. Cea mai mare parte a funcţiilor bazale ale
unei familii nu sunt însă îndeplinite la un nivel cel puţin acceptabil în astfel de familii.
Dinamica relaţiilor în familie

Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei. În ca-
drul acestora cele care privesc dimensiunea afectivă a interacţiunilor au un rol major. Aceste
tipuri de relaţii exprimă afectivitatea, implicarea în viaţa familiei şi au un rol foarte impor-
tant în stabilitatea acestei instituţii. Putem analiza relaţiile de la nivelul familiei prin mai
multe variabile, care măsoară anumite aspecte ale acestora. Putem lua în calcul, de exem-
121
plu, angajamentul, intimitatea, pasiunea, empatia, co-

municativitatea etc. Toate aceste variabile au, la nive- dinamica angajamentu-
lul unei familii, în mod normal, valori diferite în funcţie
lui
de caracteristicile acesteia, ale membrilor săi, dar şi în
funcţie de durata existenţei familiei respective. Mai timp
mult, se pot identifica anumite paternuri generale ale
evoluţiei relaţiilor din familie, dat fiind că procesele de
interacţiune dintr-o familie, cel puţin acelea care au un dinamica intimităţii
fundament afectiv, au o dinamică proprie. Spre exem-
plu, dacă luăm în calcul doar trei posibili indicatori, pe timp
care îi măsurăm cu variabilele: angajament, inti-
mitate şi pasiune, vom putea observa că aceste va-
riabile, deşi toate privesc viaţa afectivă a partenerilor
dintr-o familie, au statistic o dinamică total diferită la dinamica pasiunii
nivelul familei.
timp
Astfel, angajamentul creşte aproape constant
pe perioada existenţei unei familii, puţin mai încet
după un număr mare de ani de la căsătorie, însă pater-
nul este continuu ascendent. Intimitatea creşte con-
stant doar până la un anumit nivel, după care rămâne la acea valoare aproape fără nici o
evoluţie ulterioară. Pasiunea are o cu totul altă evoluţie. Ea creşte spectaculos de rapid, în
momentul căsătoriei ea având, deja, o cotă foarte înaltă, iar după câţiva ani ea va începe să
scadă treptat, până ajunge la un nivel foarte scăzut. Aceste modele ale dinamicii relaţiilor
sunt relevate din analize statistice, exprimând modul obişnuit de comportament la nivelul
familiilor.
Din evoluţia acestor paternuri ale relaţiilor afective trebuie să mai înţelegem un
lucru. Afectivitatea nu este reprezentată în interiorul vieţii de familie doar de o formă a sa,
cea dată de atracţia fizică de tip sexual. Aceasta din urmă, are un rol major în demararea re-
laţiilor şi în declanşarea căsătoriilor, dar un rol minor în stabilitatea pe termen lung a unei
familii.
Schimbarea funcţiilor familiei

Societatea contemporană, în special în secolul al XX-lea, a adus o serie de schimbări
majore la nivelul funcţiilor familiei. Vom relua, pe rând, funcţiile prezentate încă de la în-
ceputul acestui capitol şi vom sublinia cele mai importante schimbări care s-au produs, în
special în a doua jumătate a secolului trecut.
funcţia de regulator sexual. Cercetările, inclusiv cele prezentate în acest capitol in-
dică o creştere a numărului relaţiilor sexuale care au loc în afara familiei. Există, astăzi,
un număr mult mai mare de femei care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei, în SUA
spre exemplu, circa 25% din femei, în anii ’90, aveau experienţe sexuale premaritale. În
România, deşi nu avem statistici care să se bucure de aceeaşi precizie, putem afirma că
122
Alfred Bulai
după 1990, procentul acestui tip de relaţii este chiar mai mare, luând în calcul şi libera-
lizările de după 1990 care s-au produs la nivelul vieţii private. Prin urmare, putem să
spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul, deşi cu siguranţă
rolul familiei a rămas unul semnificativ.
funcţia de reproducere. Există, astăzi, un număr mare de familii care nu au copii, dar
mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale, adică al familiilor în care co-
piii sunt crescuţi doar de către unul din părinţi, de regulă mama. Familiile monoparen-
tale pot fi rezultatul unor divorţuri, al morţii unuia din soţi, sau a unei opţiuni personale
a unor femei de a avea copii, dar de a nu se mărita.
funcţia de socializare. A rămas o funcţie importantă a familiei. Cu toate acestea tre-
buie să subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din funcţiile de
socializare ale familiei, grădiniţele, creşele, instituţia baby-sitter-ului etc., instituţii care
s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în societate şi a scăderii
totodată a timpului disponibil dedicat în familie pentru socializarea copiilor. Nu trebuie
să credem că nu au existat şi în trecut alternative la mama naturală, cel puţin pentru fa-
miliile cu o poziţie importantă în societate, aşa cum era în trecut, dădaca, bona, mena-
jera etc.
funcţia afectivă. A rămas o funcţie importantă a familiei şi este greu să suporte schim-
bări majore. Ca formă de manifestare şi exprimare a afectivităţii, dinamica este una per-
manentă, însă, întotdeauna registrul afectiv rămâne unul ridicat.
funcţia de status. Şi aceasta este una din funcţiile care continuă să fie prezentă şi în
societatea contemporană, însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. Cu alte cu-
vinte, indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care, de cele mai
multe ori, sunt mai importante social decât statusurile conferite în familie.
funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită mă-
sură, mai ales în privinţa protejării copiilor mici. În societatea contemporană există nu-
meroase instituţii moderne de control social, care au preluat în mare măsură funcţia
protectivă a familiei. Mai mult, familiilor li se limitează în realitate dreptul de a admi-
nistra protecţia indivizilor, dincolo de anumite limite definite în mod explicit, de regulă
prin legi. Pe de altă parte, chiar şi protecţia copiilor a fost instituţionalizată la un nivel su-
perior familiei, existând astăzi numeroase instituţii care au un asemenea rol specific, su-
perioare juridic familiei. În societăţile contemporane, s-a instituit dreptul unor instituţii
de a proteja copilul chiar de propria sa familie.
funcţia economică. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. Trebuie specifi-
cat şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia economică a soţilor
în detrimentul unităţii economice a familiei. Din punct de vedere economic, există astăzi
o unitate în ceea ce priveşte mai degrabă consumul, producţia de bunuri fiind în mod
uzual integrabilă unor structuri organizatorice exterioare cu totul familiei (de regulă,
membrii familiei desfăşoară, astăzi, activităţile economice de tip productiv în afara fa-
miliei şi, uzual, independent unii de alţii).
123
După cum se observă, majoritatea funcţiilor îşi menţin importanţa, chiar dacă există
anumite schimbări în registrul de funcţionare a acestora. În afara câtorva excepţii, putem să
vorbim nu atât de scăderea importanţei lor sociale, ci mai degrabă de schimbarea modali-
tăţilor lor de exercitare. Credem că este evident faptul că toate aceste discuţii privitoare la
schimbarea funcţiilor familiei s-au referit la instituţia familie aşa cum există ea astăzi în Ro-
mânia şi în ţările din spaţiul nostru cultural. Dacă ne raportăm la lumea musulmană, la cea
orientală spre exemplu, este evident că există multe alte comentarii care se pot face privitor
la acest subiect.
Alternative la familia clasică

Familia, ca instituţie socială, a evoluat permanent de la începuturile civilizaţiei
umane, forma actuală, care este cunoscută cel mai bine, nu reprezintă decât un moment în
acest proces evolutiv. Prin urmare, trebuie să ne aşteptăm ca şi acest model să evolueze.
Cum o va face însă? Care este, aşadar, alternativa la familia clasică şi care sunt variantele
viitoare de evoluţie a familiei?
Există în orice societate, în orice moment, încercări de forţare a modelelor clasice,
de propunere a unor modele alternative pentru instituţiile sociale. Unele dintre acestea evo-
luează şi reuşesc să se impună, în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază. Alte
modele, în mod firesc, dispar ca simple “încercări” nereuşite. Unele modele apar de la sine
în decursul evoluţiei sociale fireşti, altele sunt propuse ideologic sau programatic. Spre exem-
plu, marxismul, mai precis filosoful german, Friedrich Engels (1820-1895), a propus desfi-
inţarea familiei de tip monogam care, spunea el, era de fapt o familie de tip burghez.
Prin urmare, şi societatea contemporană, în special în a doua jumătate a secolului
trecut, a propus modele alternative pentru familia clasică. Încercăm să trecem în revistă câ-
teva dintre acestea:
1. Mariajul de grup. Aşa cum am amintit la începutul capitolului, acesta a fost propus
de către mişcările tinerilor din anii `60-`70, în special de curentul hippy. În fapt, nu era
vorba de un mariaj autentic, ci doar de traiul în grupuri care practicau sexul liber (în in-
teriorul grupului), grupuri care constituiau însă adevărate familii, nu rareori, membrii
acestora refuzând total contactul cu familiile lor reale. Dincolo de aceste experienţe, oa-
recum istorice, pentru că ele s-au stins practic astăzi, acest tip de alternativă nu a deve-
nit în final una semnificativă.
2. Mariajul deschis. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de comun
acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. Nu este vorba de adulter în sensul pro-
priu al termenului, pentru că în această situaţie este vorba de un acord reciproc şi, im-
plicit, de un stil de viaţă. Nu este o formă foarte frecvent întâlnită, mai ales pentru că
presiunea spre relaţii sexuale, mai ales în afara cuplului, este radical diferită (generic
vorbind), între femei şi bărbaţi, aceştia din urmă fiind mult mai tentaţi biologic de aceste
relaţii.
3. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie). Este un tip de familie care
de regulă nu este consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie), cu
124
Alfred Bulai
excepţia bineînţeles a unor state arabe şi orientale. În practică, însă, în toate societăţile
dezvoltate, există numeroase exemple ale unor forme de astfel de familii, în care se per-
manetizează o relaţie extraconjugală (sau mai multe), în special de tipul relaţiilor stabile
“în trei”.
4. Căsătoria de tip homosexual. În unele societăţi, ea a devenit chiar legală. Fie că
este vorba de homosexualitatea propriu-zisă, de tip masculin, fie că este vorba de les-
bianism, în cazul relaţiilor dintre femei, trebuie să spunem că homosexualitatea nu poate
deveni o formă alternativă reală, deoarece ea implică totuşi o formă a familiei, care ţine
de un anumit caracter “patologic” din punct de vedere social, mai ales pentru că două
funcţii importante, cea de reproducere şi implicit de socializare normală, nu pot fi asi-
gurate la un nivel funcţional. Cu siguranţă, la limită, o familie de homosexuali poate înfia
un copil şi cu siguranţă îl poate şi creşte. Există, în general, o critică socială severă faţă
de aceste tipuri de situaţii şi chiar şi în cele mai tolerante state există restricţii în această
direcţie, deoarece pericolul de influenţare a copilului prin socializarea primară în direc-
ţia homosexualităţii este major, iar o asemenea influenţă nu mai priveşte drepturile şi li-
bertăţile părinţilor homosexuali, ci ale copilului care nu are astfel capacitatea de a opta.
Desigur, trebuie să mai spunem că tendinţa spre homosexualitate este departe de a fi
majoritară la nivelul populaţiei. Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că există o
diferenţă importantă între homosexualitatea masculină şi cea feminină (lesbianism),
aceasta din urma fiind considerată, în anumite limite, tolerabilă în majoritatea societă-
ţilor, ea având de fapt o natură destul de diferită faţă de homosexualitatea masculină.
5. Coabitarea consensuală. Chiar dacă poate părea o alternativă discutabilă ca pa-
tern de stabilitate, cu siguranţă ea este cea mai răspândită variantă alternativă dintre
toate. Coabitarea consensuală presupune ca două persoane să trăiască în comun, ca o fa-
milie, însă în afara unei căsătorii formale. Coabitarea consensuală este de două tipuri.
Coabitare consensuală premaritală, atunci când doi parteneri trăiesc împreună o
perioadă de timp, înaintea căsătoriei sau în vederea unei căsătorii ulterioare şi coabi-
tare consensuală propriu-zisă, atunci când cei doi parteneri decid să trăiască per-
manent în acest mod. Numărul coabitărilor consensuale a crescut aproape constant în
ultimele decenii, un număr foarte mare de cupluri decizând, măcar pentru o perioadă de
timp, să trăiască astfel.
Este, sperăm, evident faptul că aceste alternative pot fi înlocuite de altele. Am vrea,
însă, să se înţeleagă foarte clar faptul că mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii so-
ciale, precum cea a familiei, nu se produc în câţiva ani, ci în multe, foarte multe decenii,
uneori chiar secole.
125
Rezumat
Familia este instituţia socială fundamentală pe care o cunoaştem cel mai bine.
Ea reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături de sânge,
căsătorie sau adopţie. Relaţiile directe de descendenţă între părinţi şi copii defi-
nesc legăturile de sânge, căsătoria are un rol important în formarea unui nou grup fa-
milial, în timp ce adopţia priveşte una din formele de acces într-o familie.
Aceste tipuri de legături pot fi privite şi dintr-o altă perspectivă şi anume a re-
laţiilor de rudenie. Aceasta poate fi de tip consangvin (în cazul legăturilor de
sânge) sau afin (în cazul căsătoriei).
Familia este o instituţie socială fundamentală pentru că ea este universală în
istorie şi acoperă o serie de funcţii vitale pentru viaţa oamenilor în societate. Acestea
sunt: funcţia de regulator sexual; funcţia de reproducere; funcţia de socializare; func-
ţia afectivă (familia oferă individului cel mai înalt confort psihic şi emoţional); func-
ţia de status (cele mai multe dintre statusurile unei persoane sunt cele oferite de
familie); funcţia protectivă (familia este cea care, în orice societate, oferă, înaintea ori-
căror altor instituţii, protecţie şi îngrijire individului); funcţia economică (orice fami-
lie gestionează în comun gospodăria casnică, activităţile de producţie, investiţii,
achiziţii de bunuri şi, mai ales, activităţile de consum).
În funcţie de numărul de membri, instituţia familiei cunoaşte câteva tipuri ma-
jore. Este vorba despre familia nucleară, care este formată din membrii a cel mult
două generaţii care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Două variaţiuni ale acestui tip de
familie sunt reprezentate de familia conjugală (formată din soţ, soţie, eventual şi
copii) şi familia monoparentală (în care copiii sunt crescuţi doar de unul dintre pă-
rinţi). În situaţia în care într-o gospodărie trăiesc membrii a mai mult de două gene-
raţii, avem de-a face cu ceea ce se numeşte familia extinsă, opusul familiei nucleare.
Ca orice instituţie socială, familia se caracterizează prin existenţa unor norme
care reglementează funcţionarea acesteia. Ştim cu toţii că este interzis ca fraţii (frate
şi soră) să aibă raporturi sexuale între ei. Această interdicţie ţine de normele de in-
cest, cele mai importante norme ale familiei dar şi cele mai vechi din punct de vedere
istoric. Normele de incest se referă aşadar la interdicţia accesului la anumite femei din
comunitate.
Un al doilea tip de norme sunt normele de căsătorie care privesc modali-
tăţile de constituire a familiilor. Există, pe de o parte, norme de tip endogam şi exogam
şi, corespunzător, căsătorii endogame şi exogame. Primele se referă la situaţia în
care căsătoria se realizează în interiorul grupului din care individul face parte, iar ce-
lelalte se referă la obligaţia individului de a se căsători în afara grupului de aparte-
nenţă.
Un criteriu care stabileşte un alt tip de norme privind căsătoria este numărul
partenerilor. Astfel, există căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poli-
gam. Căsătoriile monogame se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie.
126
Alfred Bulai
În ceea ce priveşte poligamia, aceasta este de trei tipuri: poliginia (când un

bărbat se poate căsători cu mai multe femei), poliandria (când o femeie se poate că-
sători cu mai mulţi bărbaţi) şi căsătoria de grup (când un grup de femei se căsăto-
reşte cu un grup de bărbaţi, fiecare dintre membrii grupurilor putând să aibă relaţii
sexuale cu oricare dintre membrii acestora).
Alte norme care reglementează instituţia familiei sunt normele descenden-
ţei şi moştenirii, adică normele după care se calculează rudenia şi se stabileşte suc-
cesiunea.
Aceste norme sunt: patrilinearitatea (calcularea rudeniei se face doar după
tată), matrilinearitatea (calcularea rudeniei se face doar după mamă) şi bilinea-
ritatea (calcularea rudeniei se face după ambii părinţi). Dintre toate, bilinearitatea
este, astăzi, cel mai răspândit tip de norme.
Normele de autoritate privesc conducerea şi exercitarea autorităţii la ni-
velul familiei. În funcţie de acest tip de norme, există: familii patriarhale (exercita-
rea autorităţii de către bărbaţi), matriarhale (conducerea şi autoritatea sunt
exercitate de femei, situaţie teoretică faţă de care nu există nici un fel de mărturii isto-
rice) şi familiile bazate pe norme de exercitare comună a puterii, mult mai prezente
astăzi.
Normele de locaţie stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi fami-
lii. În funcţie de acest tip de criteriu, avem norme de patrilocaţie (când noua familie
se stabileşte în gospodăria părinţilor băiatului), matrilocaţie (când familia se stabi-
leşte în gospodăria părinţilor fetei) şi neolocaţie (când se întemeiază o nouă gospo-
dărie).
Trebuie, de asemenea, menţionat un tip special de norme care condiţionează
realizarea unui grup familial. Acestea sunt normele de alegere a partenerului. Din
punct de vedere istoric, acest tip de criteriu a cunoscut variante multiple. În perioada
premodernă, de exemplu, căsătoriile erau stabilite de familiile viitorilor soţi, nefiind
luate în considerare preferinţele acestora. În contemporaneitate, pe de altă parte, ale-
gerea partenerilor se face în baza unei atracţii interpersonale şi a afecţiunii reciproc
împărtăşite, ceea ce se mai numeşte în sociologie dragoste romantică. Decizia de a
stabili o relaţie cu un partener este de asemenea influenţată şi de o altă normă şi anume
homogamia, normă potrivit căreia selecţia partenerului se face pe baza asemănări-
lor care există între aceştia din punct de vedere al statusurilor pe care le deţin (educa-
ţie, instruire, mediu social, clasă socială, etc.). Un alt factor de selecţie a partenerului
este şi proximitatea, în sensul în care preferăm să ne alegem parteneri dintre cei
care sunt mai aproape de noi.
O instituţie socială strict legată de cea a căsătoriei este divorţul, aceasta
având ca funcţie desfacerea căsătoriilor. O diferenţă fundamentală între căsătorie şi
divorţ o reprezintă natura valorizării lor în societate. Căsătoriile sunt valorizate pozi-
tiv în orice societate, în timp ce gradul de acceptare a divorţului este relativ scăzut,
127
motiv pentru care şi procedurile de obţinere a unui divorţ sunt relativ complicate. Rata
divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi este dată de numărul de di-
vorţuri la mia de căsătorii.
Divorţul reprezintă, în fapt, o consecinţă în plan juridic a unui nivel ridicat de
instabilitate la nivelul familiei conjugale. Dintre factorii care influenţează creşterea
gradului de instabilitate a familiilor, menţionăm: vârsta (diferenţe mari de vârstă între
soţi reprezintă un factor major de instabilitate în familie); şocuri în familie; nevoia de
îndepărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale partenerilor; diferenţe
sociale, economice sau culturale majore între cei doi soţi; dependenţa unuia dintre soţi
de familia extinsă; regula celor şase luni şi a celor trei ani (căsătoria între cei doi par-
teneri la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire con-
duce la un nivel ridicat de instabilitate); existenţa unor paternuri instabile în familiile
extinse (caracterul conflictual, monoparental, rutinier al familiei de apartenenţă a unui
a dintre soţi poate de asemenea să crească instabilitatea în familie); femeia rămâne
însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj.
Familia clasică rămâne cea mai răspândită în toate societăţile. Cu toate aces-
tea, societatea contemporană a propus modele alternative pentru acest tip de familie.
Dintre acestea, cele mai importante sunt: mariajul de grup, propus de mişcările tine-
rilor din anii ’60-’70 (mişcările hippy); mariajul deschis, în care cei doi parteneri îşi de-
finesc de comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei; familia de tip
poligam (poliginie), în care se permanentizează o relaţie extraconjugală, de tipul re-
laţiilor stabile „în trei”; căsătoria de tip homosexual; coabitarea consensuală, care pre-
supune ca două persoane să trăiască în comun, ca o familie, dar în afara unei căsătorii
formale. Coabitarea consensuală poată fi premaritală (cei doi parteneri trăiesc îm-
preună o perioadă de timp, înaintea căsătoriei) şi propriu-zisă (cei doi parteneri decid
să trăiască permanent în acest mod).
Concepte cheie
Familie; Familie nucleară; Familie conjugală; Familie ex-
tinsă; arbore genealogic; Rude fictive; Căsătorie; incest;
endogamie; exogamie; monogamie; monogamie serială;
poligamie; poliginie; poliandrie; Căsătorie de grup; ma-
trilinearitate; patrilineraitate; Bilinearitate; matriarhat:
patriarhat; matrilocaţie; patrilocaţie; neolocaţie;
dragoste romantică; Homogamie; divorţ; divorţialitate;
Cuplu conflictual; Cuplu ritualizat; Coabitare consensu-
ală; Familie monoparentală; mariaj deschis;
128
Alfred Bulai
NOTE:
16
O mare parte din popoarele vechi cunoşteau prostituţia sacră, care era o obligaţie pen-
tru toate femeile în anumite tipuri de condiţii şi circumstanţe.
17
Chiar dacă este vorba de patri sau matrilocaţie, cei doi soţi pot forma propria gospo-
dărie în cadrul familiei fetei sau băiatului.
Pregătirea pâinii în familia de beduini
129
O moschee în deşert
130
Alfred Bulai
Capitolul 7
Religia şi biserica
În anul 1947, în Nordul Mării Moarte, în

deşertul Qumran, a fost descoperit acci-
dental un număr mare de documente
care păreau a fi foarte vechi. Textele res-
pective erau scrise pe suluri din papirus
şi din piele, precum şi pe tăbliţe din ce-
ramică. Ele formau un tezaur impresio-
nant, în primul rând prin faptul că
deşertul Qumran era foarte apropiat de
zona în care s-a născut, în urmă cu două
mii de ani, creştinismul. Testele reali-
zate imediat de cercetători au mărit
gradul de interes pentru aceste docu-
mente deoarece ele proveneau din seco-
lul II-I Î.C. De ce totuşi un număr
impresionant de documente era găsit în
grotele deşertului de la Marea moartă?
Şi în vremea vechilor semiţi, Qumranul
avea o climă asemănătoare, puţin priel-
nică vieţii. De unde proveneau acele do-
cumente era întrebarea fundamentală
pe care şi-au pus-o cercetătorii. Vreme
de un deceniu au fost căutate şi a fost,
astfel, descoperit un tezaur impresio-
nant de documente care marcau exis-
tenţa, în urmă cu peste două mii de ani,
a unei comunităţi importante în zonă.
131
Cercetările au ajuns la concluzia că acolo se adăpostise în vremea

aceea o comunitate de esenieni (o sectă de evrei care se opuneau prin mij-
loace militare şi nemilitare expansiunii militare romane din zonă). Docu-
mentele descoperite făceau parte dintr-o adevărată bibliotecă pe care
esenienii o aveau acolo şi care a fost ascunsă cu grijă în grotele din deşert
pentru a nu intra pe mâinile romanilor, care, cel mai probabil, au suprimat
la un moment dat mişcarea respectivă. Se pare că ascunderea documentelor
a reuşit până la urmă şi astfel acestea s-au păstrat până la noi. Studiul aces-
tora a relevat o legătură importantă între comunitatea esenienilor şi lumea
de la începuturile creştinismului. Mai mult chiar, o serie întreagă de poves-
tiri ale vechilor texte creştine păreau să îşi aibă originea în unele din docu-
mentele găsite. Unul din texte făcea referire chiar la un lider al esenienilor
„Învăţătorul dreptăţii”, care avea multe elemente în comun cu ceea ce textele
creştine, mult mai târziu, îi atribuiau lui Iisus Hristos. Textele puteau arunca
o lumină nouă şi provocatoare asupra începuturilor creştinismului şi toc-
mai din acest motiv, a existat un interes major în colectarea acestor docu-
mente, inclusiv de către Vatican. Doar o parte a documentelor care s-au
strâns a fost studiată, în special cele care au fost duse în Statele Unite.
Studiile arătau că există cert o legătură cu începuturile creştinis-
mului, prin multele informaţii care confirmau textele creştine de mai târziu.
Existau, însă, şi multe nepotriviri, în primul rând acelea legate de data apa-
riţiei creştinismului şi mai ales cele care îl priveau pe Iisus Hristos, care,
dacă era într-adevăr liderul esenienilor, atunci trăise cu aproape un secol
înainte de ceea ce spun astăzi textele creştine. Trebuie să spunem că datele
naşterii, morţii şi a învierii lui Hristos au fost stabilite de Biserică mult mai
târziu, în secolul VII D.H., pe baza interpretărilor date vechilor scripturi.
Aşa cum observăm, există dispute asupra marilor teme ale oricărei
biserici, aşa cum trebuie să înţelegem că religia creştină a avut propria ei
istorie, iar înaintea ei, alături de ea şi după ea cel mai probabil au existat,
există şi vor exista numeroase alte religii.
Sfânta Sofia
132
Alfred Bulai
Religia ca instituţie socială
Religia este şi ea o instituţie socială fundamentală. Ca şi familia, a apărut la înce-

puturile umanităţii şi a existat şi există în majoritatea societăţilor. Ea nu se bucură de uni-
versalitatea pe care o are familia, dar în schimb, are o uriaşă paletă de forme de manifestare,
mergând de la religiile arhaice de tip totemic sau de tip cosmic, până la religiile casnice din
antichitate ori la cele monoteiste de mai târziu. Există, însă, religii care pot fi cu greu eti-
chetate astfel, ele neavând decât parţial structura pe care trebuie să o aibă o asemenea in-
stituţie, aşa cum este cazul confucianismului, spre exemplu, structurat mai degrabă ca un
sistem de credinţe şi practici de factură nereligioasă. Pentru a înţelege natura foarte diversă
a fenomenului religios, trebuie să pornim de la definirea acestei instituţii.
Religia reprezintă un sistem de credinţe şi practici prin care un grup de
oameni interpretează şi răspund la ceea ce ei simt că este supranatural şi
sacru în lume. Ea oferă răspunsuri la dilemele şi problemele existenţei umane, oferind ex-
plicaţii şi înţelesuri pentru realitatea naturală şi cea socială.
Acest sistem de credinţe şi de practici are, totodată, rolul de a “lega” oamenii într-o
comunitate. Credinţele împărtăşite de indivizii care au o anume religie dau un sens comun
şi o interpretare similară evenimentelor şi fenomenelor din viaţa respectivei comunităţi, iar
practicile comune, prin dimensiunea lor ritualică, unesc comunitatea în sfera acţiunilor şi ac-
tivităţilor fundamentale din viaţa comunităţii.
Aşa cum se observă din definiţia propusă, pentru a exista o religie sunt necesare
două lucruri. Pe de o parte, existenţa unei distincţii între lumea sacră şi lumea profană, iar
pe de altă parte, un set de credinţe şi de practici. Prin urmare, orice religie trebuie să ge-
stioneze şi să opereze cu o distincţie clară la nivelul realităţii între un univers sacru şi unul
profan. Pe de altă parte, orice religie trebuie să aibă în mod obligatoriu două componente,
una teoretică, explicativă, capabilă să propună unei comunităţi o imagine asupra realităţii
sociale şi naturale şi implicit credinţe despre funcţionarea sacrului şi profanului şi o a doua
componentă, ritualică, prin care ea propune practici ritualice membrilor comunităţii.
în cea mai mare parte a istoriei, religia a funcţionat ca principală sursă a imaginii oa-
menilor despre lumea naturală şi socială în care trăiau, explicaţiile religioase fiind principala
modalitate de construcţie la nivelul unei societăţi a imaginii despre lume. Cu siguranţă că în
orice societate veche mai existau şi alte modele explicative, de genul legendelor sau mituri-
lor, însă acestea aveau o forţă persuasivă mai mică decât modelele explicative de tip reli-
gios. Pe de altă parte, în multe situaţii, explicaţiile mitice au fost preluate la un nivel religios
133
şi inoculate cu o componentă sacră, devenind astfel religioase. Filosofia şi mai apoi ştiinţa
au propus modele explicative în istorie care s-au depărtat de explicaţiile de tip religios, deşi,
în multe situaţii, chiar filosofii sau mai târziu oamenii de ştiinţă au încercat să găsească punţi
de comunicare între diferitele modele explicative ale lumii.
Practicile ritualice se referă la un set de com-
portamente, care formează o suită de acţiuni şi inte- Mircea Eliade (1907 - 1986) este
racţiuni între mai mulţi actori sociali, care au roluri unul dintre cei mai reputaţi is-
clar definite pe care le performează de fiecare dată torici ai religiilor. A absolvit Uni-
când se află într-o situaţie socială dată. Participanţii versitatea din Bucureşti în 1928.
Între 1928-1931 a studiat
la un ritual dau o definiţie comună acţiunilor desfă-
filosofia şi religia Sanscrită şi In-
şurate în cadrul interacţiunilor respective şi interpre- diană la Universitatea din Cal-
tează similar acţiunile pe care le săvârşesc. Ritualul cuta (India). Şi-a petrecut şase
asigură tratarea normativă identică şi sistematică a luni într-o mânăstire hindusă
aceluiaşi tip de situaţie existentă într-o comunitate, din Himalaya, studiind această
religie. Şi-a dat doctoratul la Bu-
conferind putere ordinii normative şi întărind toto-
cureşti cu lucrara “Yoga: Eseu
dată stabilitatea interacţiunilor din societate. despre originile misticismului
indian”. A fost profesor la Uni-
versitatea Bucureşti din 1933
Sacrul şi profanul până în 1939 unde a predat isto-
ria religiilor şi filosofie indiană.
Sociologul francez Émile Durkheim este cel
În 1945 a reuşit să plece din
care a propus în sociologie pentru prima dată distinc- România la Paris, iar mai apoi va
ţia sacru – profan ca fiind esenţială pentru definirea şi emigra definitiv în SUA. Din
înţelegerea mecanismului de funcţionare a oricărei re- 1956, devine profesor la celebra
ligii. În lucrarea sa ”Formele elementare ale vieţii re- Universitate din Chicago. A scris
numeroase lucrări “Tratat de is-
ligioase” (Les formes elementaires de la vie religieuse,
toria religiilor”, 1949 (Patterns of
1912), Durkheim consideră că sacrul poate să apară Comparative Religion), “Mitul
doar în societate şi constă într-un grup de lucruri, cre- eternei reîntoarceri”, 1949 (“The
dinţe şi ritualuri care sunt respectate şi adorate şi care Myth of the Eternal Return”),
sunt percepute ca distincte faţă de toate celelalte as- “Şamanismul Tehnici arhaice ale
extazului”, 1951 (“Shamanism:
pecte ale vieţii sociale, considerate profane.
Archaic Techniques of Ecstasy”).
Divizarea lumii în două zone distincte, una a A scris şi numeroase opere de
fenomenelor sacre şi alta a celor profane, constituie, ficţiune, precum “Pădurea in-
pentru sociologul francez, esenţa oricărei religii. Lu- terzisă”, 1955 (“The Forbidden
crurile sacre impun membrilor colectivităţii compor- Forest”). Printre ultimele sale lu-
crări se află: “The Quest: History
tamente speciale, respect, adulaţie, dar şi teamă, ele
and Meaning in Religion”
având întotdeauna şi o componentă persuasivă în sen- (1969); “Occultism, Witchcraft,
sul unui sistem de prohibiţii în raport cu obiectele care and Cultural Fashion: Essays in
au calitatea de a fi sacre. Calitatea sacrului este ade- Comparative Religion” (1976). A
seori extinsă şi asupra imaginii obiectelor sau asupra History of Religious Ideas
(1978–85). A fost editor şef al
numelor acestora.
celor 16 volume ale “Enciclope-
Din această perspectivă, orice religie îşi pro- diei religiilor” (1987).
pune, pe de o parte, să dea o fundamentare compo-
134
Alfred Bulai
nentei sacre a existenţei, prin formularea de explicaţii şi de credinţe

faţă de aceasta, iar pe de altă parte, orice religie îşi propune forme
de control al respectării sacralităţii lumii. Pentru Durkheim, înţele-
gerea fenomenului religios presupune tocmai analiza şi explicarea
modului în care sacrul este generat în societate.
Relaţia dintre sacru şi profan a fost analizată în epoca lui
Mircea Eliade
Durkheim şi din perspectiva strictă a religiei, una din lucrările im-
portante în acest domeniu aparţinând teologului calvinist Otto Ru-
dolf (1869-1937). În lucrarea sa “Das Heilige” (1917, tr. rom. “Sacrul” 1992), teologul german
consideră că sacrul are o dimensiune mai degrabă umană decât socială, pentru el nefiind
importantă atât distincţia dintre sacru şi profan, cât analiza componentelor raţionale şi ira-
ţionale din cadrul sacrului, precum şi analiza numinosului, adică a esenţei sacrului, a părţii
pure golite de conţinutul etic al categoriei de sacru. În această direcţie trebuie menţionată
şi contribuţia lui Mircea Eliade (1907 - 1986) la teoretizarea şi analiza distincţiei dintre lumea
sacră şi cea profană. Eliade, în lucrarea sa “Le sacre et le Profane” (1965 tr. rom Sacrul şi
profanul 1991), consideră că sacrul ţine de natura umană şi nu de societate, manifestarea sa-
crului fundamentând ontologic lumea, asigurând totodată atributul realităţii spaţiului, tim-
pului şi naturii. Geneza sacrului pentru el fiind explicată prin natura religioasă a omului, iar
în relaţia dintre sacru şi profan, singura evoluţie care poate fi luată în consideraţie este cea
de la sacru la profan prin desacralizare.
În spaţiul sociologiei, distincţia propusă de Durkheim rămâne fundamentală şi cu
toată diversitatea fenomenului religios, ea este întâlnită în orice tip de religie. Conţinutul a
ceea ce se consideră a fi sacru diferă în mod substanţial între diferite societăţi sau comuni-
tăţi. Separaţia însă dintre două lumi, una normală dată de relaţiile şi interacţiunile obişnuite
şi o lume valorizată, apreciată şi respectată, care impune reguli precise, prohibiţii şi com-
portamente speciale, traduse de cele mai multe ori în ritualuri, există în orice formă de re-
ligie.
Diversitatea fenomenului religios

Modelul nostru de religie, majoritar cel puţin pentru spaţiul românesc şi european,
este al religiei creştine aşa cum funcţionează ea astăzi în cadrul bisericilor catolice, ortodoxe
şi protestante. Fenomenul religios are o diversitate mult mai mare, atât la scară planetară,
cât şi în raport cu dimensiunea istorică.
Max Weber considera, în urmă cu aproape un secol, că există cinci religii univer-
sale. Alături de cea creştină mai putem considera religii universale islamismul, budismul,
hinduismul şi confucianismul. Universalitatea unei religii este dată atât de numărul de cre-
dincioşi care împărtăşesc religia respectivă, cât şi de extensiunea spaţială pe care ea o are.
Extensiunea unei religii la scară planetară se face prin două modalităţi. Pe de o parte, prin
fenomenul migraţionist prin care oameni având o anumită religie se deplasează în spaţii
geografice şi sociale din afara zonei în care este majoritară respectiva religie. Pe de altă parte,
există procesul de convertire şi promovare a unei religii într-un anumit teritoriu, prin sa-
135
cerdoţi care convertesc o populaţie la o nouă religie. Orice religie îşi poate extinde aria de in-
fluenţă bazându-se pe ambele procedee. Cu toate acestea, există diferenţe majore între di-
verse religii universale în această privinţă. Creştinismul este religia care are profilul expansiv
cel mai pronunţat, care este centrat pe principiul convertirii populaţiei care are alte credinţe
religioase la creştinism. Creştinarea diverselor popoare, inclusiv ale Europei, a fost un pro-
ces semnificativ al istoriei medievale europene, proces care corespunde în fond unui profil
expansiv, de tip imperial pe care îl are această religie. În schimb, islamul sau budismul şi-
au bazat expansiunea prioritar pe baza expansiunii populaţiei (a migraţiei) credincioşilor
care au respectiva religie.
Creştinismul are o cultură structurată pe modelul cultural imperial pe care l-a moş-
tenit şi l-a prelucrat după modelul Imperiului Roman, cel mai mare imperiu pe care l-a cu-
noscut umanitatea. Creştinismul a apărut în antichitate, cel mai probabil în secolul II – I
Î.H. ca o mişcare sectară în spaţiul oriental iudaic. Sectele creştine au funcţionat aproxima-
tiv patru secole într-o stare de ilegalitate sau semilegalitate în cadrul Imperiului Roman. În
vremea împăratului Constantin, creştinismul era deja nu doar tolerat, ci chiar majoritar în
imperiu şi, din acest motiv, el va deveni religia oficială a Imperiului Roman. Creştinismul
propunea un model al lumii sacre de tip imperial. Era o religie monoteistă, bazată pe pu-
terea absolută a unei singure divinităţi şi corespundea logic modelului imperiului roman,
care se baza şi el pe puterea absolută şi pe un singur centru politic semnificativ. Romanii au
avut însă şi o viaţă ritualică extraordinar de bogată şi acest aspect a fost preluat de creşti-
nism, în aceeaşi măsură în care orientarea spre cultura scrisă, teoretică, a culturii romane a
fost la rândul ei preluată. Cu alte cuvinte, pe de o parte, creştinismul a fost preluat de romani
pentru că era o religie care corespundea modelului de structură socială imperială, dar pe de
altă parte, creştinismul la rândul său, în secolele în care a funcţionat în cadrul imperiului, a
preluat modelul culturii imperiale şi din acest motiv, creştinismul poate fi înţeles ca o reli-
gie expansionistă, de tip militar (toate războaiele medievale au condiţionări religioase) care
a urmărit impunerea religiei creştine oricărei populaţii care avea altă religie, în cele mai
multe cazuri prin mijloace violente. Misionarismul, dar şi politicile de expansiune militară
ale bisericii creştine nu sunt altceva decât exemple în acest sens.
Creştinismul nu are cei mai mulţi adepţi astăzi, dar cu siguranţă este cea mai răs-
pândită religie. Principalele religii enunţate mai devreme au asemănări majore între ele,
probabil islamismul fiind totuşi mai apropiat de creştinism, comparativ cu hinduismul sau
budismul. Pe de altă parte, în enumerarea formulată mai devreme, confucianismul nici nu
pare chiar o religie în adevăratul sens al cuvântului, cel puţin datorită faptului că el este mai
degrabă un tip de model de înţelegere a lumii, transpus în texte filosofice de către un autor
concret, filosoful antic chinez Confucius (551-479 Î.H.). Desigur, el a încercat să dea consis-
tenţă unor teze care preexistau lui, însă aceste credinţe despre lumea fizică, umană şi so-
cială nu au o valoare sacră cel puţin în sensul european al acestui cuvânt.
La o scară istorică însă, au existat religii extrem de diferite de cele prezentate. Cea
mai simplă formă de religie, în concepţia lui Durkheim, o reprezintă totemismul. El re-
prezintă credinţa în caracterul sacru al unor obiecte, a unor plante sau animale din interio-
rul unei comunităţi. Acestea sunt numite totemuri. Ele sunt respectate, adulate şi au o
136
Alfred Bulai
încărcătură persuasivă deosebită implicând comportamente specifice membrilor unei co-

munităţi în raport cu ele. Cel mai probabil sociologul francez avea dreptate atunci când con-
sidera totemismul forma primară de religie sau, altfel spus, forma elementară a vieţii
religioase. În istorie, au mai existat cel puţin alte două tipuri de religie. Pe de o parte, reli-
gia cosmică, aşa cum o numea Mircea Eliade (1907 - 1986), adică religia bazată pe divini-
tăţi care erau personificări ale fenomenelor, obiectelor sau proceselor naturale. Într-o astfel
de religie avem de cele mai multe ori ca zeităţi corpurile cereşti, de aici şi numele acestui tip
de religie.
Pe de altă parte, avem un alt tip de religie, apărut în mileniul III – II Î.H., religia
casnică, care a aparţinut popoarelor indo-europene, cele care au format atât lumea euro-
peană, cât şi pe cea indiană şi care mai bine de o mie de ani au migrat în valuri succesive atât
spre Europa cât şi spre India. Religia casnică este o religie care s-a apropiat pentru prima
dată de om, în sensul că o parte a zeităţilor din această religie au o dimensiune antropo-
morfică, în sensul că strămoşii unei familii care avuseseră calitate de pater (de şef al fami-
liei) deveneau zei şi erau cinstiţi ca atare.
La popoarele indo-europene a început pentru prima dată să fie conturate zeităţile în
termeni antropomorfici. Cu alte cuvinte, pentru prima dată zeii au fost reprezentaţi după
chipul şi asemănarea oamenilor. Religia casnică nu se baza doar pe sacralitatea unor membri
ai familiilor, ci şi pe alte elemente din viaţa de zi de zi. Putem enumera aici, în primul rând,
focul sacru şi implicit vatra în care exista acesta. Focul din vatră era considerat sacru, fiind
unul din zeii unei familii. Este evident că acest cuvânt pe care îl utilizăm, cel de zeu, este
unul pe care noi îl aplicăm unor realităţi care sunt doar etichetate astfel de noi. Lumea po-
poarelor indo-europene a fost una care a propus modele antropomorfice de divinităţi, pri-
mul pas spre marile religii de mai târziu.
Religiile cunoscute de societăţile umane au fost şi sunt şi astăzi foarte diferite. Mai
mult, dacă luăm în calcul diferenţierile majore care se produc şi s-au şi produs, de-a lungul
timpului, în interiorul unei religii, atunci această diversitate devine fantastică. Dacă ne gân-
dim de exemplu, doar la creştinism, el a presupus numeroase scindări, mai întâi între lumea
catolică şi cea ortodoxă în 1054, iar mai apoi prin apariţia a mai multe curente protestante
şi neoprotestante după secolul al XVI-lea.
Concepţii asupra religiei

Numeroşi gânditori sociali şi-au propus, de-a lungul timpului, să explice fenomenul
religios. Primul sociolog care a propus o teorie explicativă asupra modului în care religia
apare şi funcţionează în societate a fost, aşa cum am precizat deja, Émile Durkheim, în lu-
crarea sa “Formele elementare ale vieţii religioase”.
Pentru sociologul francez, religia reprezintă un sistem interdependent de credinţe
şi practici privitoare la lucruri care sunt sacre, adică „aparte”, interzise, credinţe şi practici
care reunesc pe toţi cei ce le urmează într-o singură comunitate, numită biserică. Pentru el,
orice analiză a modului de funcţionare socială a religiei trebuie să pornească nu de la ana-
liza religiilor dezvoltate, foarte complexe şi profund teoretice, ci de la analiza celor mai sim-
137
ple, elementare, forme de religie. Pentru Durkheim, cea mai simplă formă de religie este to-
temismul.
Totemismul presupune credinţa în totemuri, acestea fiind obiecte, plante sau ani-
male care prin caracterul lor sacru, determină comportamente speciale, ele fiind valorizate,
impunând respect, teamă şi prohibiţii în comunitate.
Distincţia operată la nivelul realităţii între sacru şi profan este, pentru Durkheim,
elementul fundamental pentru existenţa oricărei religii. El a ales să studieze totemismul
pentru că în cazul acestuia operarea cu această distincţie în comunităţile arhaice este una
foarte clar identificabilă, comparativ cu situaţia altor religii mai elaborate.
Pentru Durkheim, elementul esenţial în înţelegerea funcţionării religiei îl constituie
explicarea modului în care, în ordinea existenţei sociale obişnuite, profane, apare o ordine
a lucrurilor (elementelor) sacre. Prin urmare, întrebarea “Cum apare, aşadar, sacrul în so-
cietate?” reprezintă punctul de pornire al analizei fenomenului religios.
Sociologul francez pleacă în analiza sa de la teoriile explicative existente în epocă pri-
vitoare la apariţia religiei. Pentru a putea să delimiteze foarte clar propria sa concepţie, Dur-
kheim analizează două asemenea teorii. Este vorba de naturism şi de animism.
Naturismul este o concepţie, potrivit căreia apariţia religiei se bazează pe o operaţie de di-
ferenţiere pe care a făcut-o omul primitiv între o lume naturală şi una supranaturală. Adep-
ţii teoriilor naturiste considerau că omul primitiv era dominat de forţele naturii, fulgere,
inundaţii, incendii, cutremure etc. şi, fiind neputincios în faţa acestora, el şi-a definit un
nivel supranatural al existenţei, cel care va genera primele forme de religii. Este adevărat că
multe comunităţi vechi aveau religii de tip cosmic în care diverse componente naturale că-
pătau forţa sacrului, multe din acestea fiind corpurile cereşti. Cu toate acestea naturiştii,
consideră Durkheim, au o problemă majoră în încercarea de a defini natura sacră a lumii su-
pranaturale. Aceasta pentru că ei operează cu o distincţie discutabilă, cea dintre natural şi
supranatural. Conceptul de natură, pe bună dreptate spune sociologul francez, este unul
foarte târziu şi se leagă de dezvoltarea ştiinţei. Prin urmare, este greu de crezut că poate
exista o asemenea distincţie reală în lumea veche. Pe de altă parte, “frica“, supunerea omu-
lui faţă de natură este o teză, la rândul ei discutabilă. Este greu de crezut că omul arhaic era
şocat de lumea naturală în care trăia. Mai degrabă omul contemporan este, în absenţa teh-
nologiilor, victimă în faţa naturalului. Pe de altă parte, este greu de argumentat cum o ase-
menea distincţie între natural şi supranatural poate genera sacrul, poate determina prohibiţii
şi norme sociale.
A doua teorie, cea animistă, considera că apariţia religiei s-a bazat pe un alt tip de
diferenţiere pe care omul primitiv sau arhaic a făcut-o încă de la începuturile existenţei sale,
aceea între suflet (din grecescul “anima”) şi corp, altfel spus o diferenţiere între lumea ma-
terială şi cea spirituală. Durkheim critică şi această concepţie luând ca reper una din teoriile
cele mai importante, cea a antropologului englez Taylor, care considera că religia a apărut
omului datorită viselor. În vis, oamenii iau contact cu o lume imaginară, netangibilă, care are
dimensiuni şi modalităţi de definire total diferite de lumea obişnuită. Neputând să îşi explice
şi să îşi controleze contactul cu această lume a viselor, oamenii au dat o semnificaţie spiri-
tuală acestora construind astfel credinţe, explicaţii şi practici care au condus la primele
138
Alfred Bulai
forme de religie. Argumentaţia lui Durkheim, împotriva acestei teorii, pleacă de la acelaşi ra-
ţionament. Religia este o instituţie socială mult prea importantă în viaţa socială pentru ca
ea să se bazeze pe un element atât de puţin consistent cum este visul. Sacrul nu poate să îşi
aibă originea în vis pentru că visul nu ne incumbă prohibiţii, obligaţii, nu ne transmite res-
pect sau, mai ales, nu poate genera practici care să aibă un fundament normativ puternic.
Explicaţia apariţiei sacrului în societate, pentru Émile Durkheim, este cu totul alta.
Forţa care dă putere sacrului, care dă consistenţă oricărei religii nu îşi are originea nici în
teama faţă de forţele naturii, nici în credinţa în suflet sau în vis. Această forţă venerată de
oameni în toate societăţile nu este altceva decât forţa societăţilor în care aceşti oameni tră-
iesc. Orice individ din societate simte în permanenţă o presiune asupra sa, dată de restric-
ţiile şi obligaţiile derivate din respectarea normativităţii sociale. Societăţile impun oamenilor
modele de comportamente, tipuri de relaţii şi interacţiuni, valori, principii de raportare la
existenţă. Forţa care ne impune aceste lucruri este forţa societăţii, cea care generează mo-
duri de a face, gândi şi acţiona generale pentru un număr mare de oameni, moduri de acţiune
care poartă numele la Durkheim de fapte sociale. În întreaga istorie, oamenii, indiferent de
tipul de societate, au venerat în cadrul religiei de fapt forţa coercitivă a propriei societăţi. Sa-
crul este generat de către această forţă impersonală, uriaşă, pe care doar societatea o poate
exercita asupra noastră.
Un alt mare sociolog, Max Weber, a propus şi el o teorie asupra mecanismului reli-
giei, însă el a introdus o perspectivă mult mai provocatoare. Pentru el nu este importantă atât
geneza şi natura sacrului sau chiar a religiei, cât mai ales modul în care religia influenţează
modalitatea în care se dezvoltă o societate. În lucrarea sa “Etica protestantă şi spiritul capi-
talismului”, Weber pleacă de la o premisă greu de contestat, aceea că orice religie, dincolo
de credinţe sau practici, ne propune întotdeauna un mod de interpretare şi o valorizare a
lumii naturale şi mai ales sociale. Religia dă un sens lumii şi acţiunilor noastre. Prin urmare,
ne putem întreba dacă această orientare a omului în lume nu influenţează modul în care
omul acţionează, interacţionează şi trăieşte în lume. Cu alte cuvinte, un anumit tip de reli-
gie ne induce un anumit tip de comportamente sociale şi economice care ne fac să ne dez-
voltăm într-un anumit mod.
Orice religie are un astfel de cod normativ, etic care propune moduri anume de a
vedea, interpreta şi acţiona în lume. În lucrarea amintită, Weber face o paralelă între etica
protestantă, şi se referă în principal la calvinism, şi sistemul valoric şi normativ al capita-
lismului, cel puţin al celui european.
După Weber, la baza calvinismului stau următoarele principii:
Există un Dumnezeu absolut, transcendent, care a creat lumea şi care este inac-
cesibil şi incognoscibil;
Dumnezeu a prevăzut pentru toţi salvarea sau condamnarea şi noi nu putem să
mai negociem acest lucru;
Indiferent de predestinarea salvării sau condamnării omul trebuie să lucreze
pentru gloria lui Dumnezeu;
Lucrurile pământeşti aparţin ordinii păcatului, iar salvarea oamenilor nu poate
exista decât prin graţia divină.
139
Ce poate face un calvinist în aceste condiţii? Nu poţi cunoaşte decizia lui Dumnezeu
privitoare la tine şi nu poţi negocia cu El, pentru că El este intangibil şi incognoscibil. Dacă
sperăm să negociem, să obţineam iertarea (ca la catolici) înseamnă că noi cutezăm să fim
egalii Lui, ceea ce nu este posibil. Dacă nu ştim că suntem aleşi, sau că suntem condamnaţi,
atunci nu putem decât să căutăm semne ale alegerii noastre. Un astfel de semn îl reprezintă
bogăţia obţinută prin muncă. Acesta este un semn că Dumnezeu ne lasă să îi sporim averea
lui pe pământ, pentru că nimic nu ne aparţine nouă şi tocmai de aceea nu trebuie să chel-
tuim averea pe care o creăm. Trebuie să producem, să sporim averea Lui şi să cheltuim din
ea doar cât este necesar. De aici şi teza ascezei la protestanţi. În felul acesta, munca devine
un semn al obedienţei faţă de Dumnezeu, iar bogăţia un semn al salvării noastre.
Toate aceste teze sunt, în realitate, principii de bază ale spiritului capitalismului. Să
produci cât mai mult, să acumulezi şi să nu risipeşti, să te dezvolţi sunt elementele referen-
ţiale ale genezei capitalismului. Weber nu consideră că societatea capitalistă modernă a apă-
rut doar din cauza existenţei unei anumite forme de religie şi nu exclude tezele marxiste
care considerau exact invers, că un anumit tip de societate creează un anumit tip de religie.
El sugerează doar că orice religie, prin modelul de lume pe care îl propune, influenţează
modul în care oamenii respectivi se orientează şi trăiesc în lume. Din acest punct de vedere,
datele economice şi sociale par să confirme o asemenea teză, cel puţin dacă ne gândim la fap-
tul că în numeroase societăţi zonele protestante sunt mai dezvoltate decât cele catolice sau
ortodoxe. Dacă trecem de aceste exemple rămân greu de demonstrat aceste teze pentru so-
cietăţi foarte diferite de modelul protestant, dar şi foarte dezvoltate, cum sunt unele ţări din
Orientul îndepărtat.
Organizaţiile religioase
Religia este o instituţie socială, însă ea există în forme particulare, în diverse socie-
tăţi, prin intermediul organizaţiilor religioase. Acestea pot fi clasificate în numeroase mo-
dalităţi, însă uzual distingem patru categorii: biserica, denominarea, cultul şi secta.
Biserica este tipul cel mai important de organizaţie religioasă. Ea are o structură
formală puternică şi se bazează pe un aparat birocratic18 foarte mare. Ea reuneşte cei mai
mulţi dintre credincioşii de o anumită religie dintr-o societate dată. Biserica este în acord cu
normele şi valorile dominante din societate şi se află într-o relaţie bună cu instituţiile pute-
rii (în primul rând cu statul).
denominarea este o organizaţie de dimensiuni mai mici, care nu are o pondere
majoritară de credincioşi în societate, dar care se află şi ea în relaţii bune cu statul, acceptă
majoritatea normelor şi valorilor din societatea respectivă. Într-o ţară putem să avem o gru-
pare religioasă care se bazează pe o organizaţie de tipul bisericii, iar în altă ţară, acelaşi tip
de grup poate funcţiona doar ca o denominaţie. Este, însă, adevărat că marea majoritate a
acestor grupări, ca şi a unora care nu sunt nici măcar denominări, se autointitulează bise-
rici, generând un gen de confuzie.
Cultul reprezintă un tip de organizaţie religioasă care are o componentă impor-
tantă de valori şi norme diferite de cele ale bisericii oficiale şi ale societăţii în care ele func-
140
Alfred Bulai
ţionează. Cultele au o organizare formală mai puţin structurată şi au dimensiuni medii, com-
parativ cu biserica sau denominarea. Ele sunt mai preocupate de proprii lor membri şi, de
regulă, dau o importanţă mai mică problemelor de ordin religios. Unele culte chiar propun
modele alternative de raportare la problematica religioasă.
secta reprezintă o organizaţie de mici dimensiuni, de regulă foarte slab formali-
zată, care se opune în mod radical bisericii oficiale şi care are atitudini critice severe faţă de
valorile şi normele din societate. Sectele, de regulă, sunt conduse de lideri charismatici şi au
o “viaţă” relativ scurtă, ele depinzând de lider. Unele secte dispar de la sine, altele treptat
devin mişcări mai ample şi ajungă să constituie culte sau denominări. În unele cazuri se
poate ajunge până la forma cea mai complexă, aceea a bisericii. Să nu uităm că, chiar şi creş-
tinismul a început ca o sectă în urmă cu peste două mii de ani.
Dacă luăm în calcul dimensiunile, formalizarea şi relaţia în care se află cu societa-
tea, putem să reprezentăm cele patru tipuri de organizaţii într-o matrice de genul următor:
Figura 7.1. Matricea raporturilor dintre cele patru tipuri de organizaţii religioase:
dimensiuni mari dimensiuni mici
are relaţii bune cu statul şi cu
celelalte organizaţii religioase Biserica denominarea
are relaţii proaste cu statul şi cu
celelalte organizaţii religioase Cultul secta
Religiozitate şi secularizare în lumea contemporană

Funcţionarea instituţiei religiei este posibilă doar cu ajutorul unor organizaţii. Cele
patru tipuri prezentate mai sus sunt principalele asemenea organizaţii contemporane. Este
posibil ca religia să funcţioneze şi prin intermediul altor instituţii, cum este familia, dar şi a
unor instituţii educative sau politice. De cele mai multe ori însă este vorba de organizaţii
derivate din aceste instituţii. La scară istorică, organizaţiile religioase au avut un rol cen-
tral în funcţionarea societăţilor în care s-au aflat, îndeplinind o mare parte din funcţiile so-
ciale de tip cultural, economic, politic.
Secularizarea reprezintă procesul prin care puterea, importanţa şi ex-
tensiunea socială a organizaţiilor religioase a scăzut, în special în epoca mo-
dernă, în societate. Secularizarea impune o scădere inclusiv a numărului de funcţii
îndeplinite în societate de organizaţiile religioase. Cele mai importante elemente presupuse
de secularizare sunt cele care privesc restrângerea influenţei religiei în viaţa politică, în exer-
citarea controlului social, în gestiunea educaţiei şi în reglementarea vieţii private a indivi-
dului.
Religia în lumea contemporană, cel puţin în spaţiul american şi european, nu mai
are organizaţii care să aibă funcţii militare şi de control social, nu mai conduce ca instituţie
politică societatea, are un rol minor în reglementarea instituţiilor educaţionale şi a celor cul-
turale, controlează şi influenţează în mai mică măsură viaţa privată.
Secularizarea nu trebuie înţeleasă ca o absenţă a influenţei organizaţiilor religioase
în viaţa socială, ci ca o diminuare a acestui rol comparativ cu cel exercitat în trecut. În toată
141
istoria premodernă organizaţiile religioase au reprezentat o componentă majoră în gestio-

narea puterii şi în controlul social, ele reglementând la un nivel major viaţa indivizilor şi co-
munităţilor.
Religiozitatea se referă la disponibilitatea indivizilor de a accepta anu-
mite credinţe şi practici de tip religios. Oamenii pot avea anumite credinţe, pot să
practice anumite ritualuri, singuri sau împreună cu alţii, independent de o organizaţie reli-
gioasă. În lumea contemporană, există chiar un decalaj major între credincioşii unei religii
şi membrii practicanţi în organizaţiile respectivei religii. Religiozitatea este pe de altă parte
o caracteristică specifică omului, aceea de a accepta credinţe, valori şi principii de regle-
mentare a acţiunilor individuale şi sociale şi nu este obligatoriu ca acestea să fie ale unei or-
ganizaţii religioase. Mai mult, există posibilitatea ca un set de valori, credinţe, norme şi
modele de conduită să fie propuse în spaţii non religioase şi, datorită caracteristicii religio-
zităţii, să funcţioneze în societate asemănător credinţelor religioase. Sociologul american
Robert Bellah a propus chiar un termen pentru acest tip de fenomen, acela de “religii ci-
vile”. Este vorba despre seturi de credinţe şi practici care nu au o bază religioasă, nu au
componente autentic sacre, dar care funcţionează în societate asemănător religiilor. Unele
ideologii pot să constituie asemenea religii civile şi în acest mod se pot explica şi bazele de
masă ale acestora. Marxismul poate fi considerat un astfel de exemplu. El a propus un model
de înţelegere a societăţii, a rolului individului în comunitate, a propus practici ritualice (de-
filări, mitinguri, vizite ale liderilor, cu un caracter ritualic înalt, datorat repetărilor în con-
texte identice). Marxismul a presupus şi încercări de sacralizare a unor produse specifice
sistemului (lozinci, fotografii, obiecte speciale precum cravata de pionieri, insigne etc.).
Teoretic, orice set de teorii explicative asupra existenţei naturale şi sociale conver-
tite în credinţe, împreună cu impunerea unui set unitar de practici poate funcţiona la nive-
lul unei colectivităţi asemănător unei religii, iar în măsura în care se creează organizaţii care
funcţionează asemănător celor religioase, atunci putem vorbi de religii civile.
Religia şi politica
Problematica secularizării ne-a semnalat o dinamică specială a raportului dintre re-
ligie şi politică. Până la epoca modernă, rolul religiei, al organizaţiilor religioase în condu-
cerea unei societăţi era fundamental, mergând adesea până la contopirea funcţiilor de
conducere cu cele de tip religios. În cele mai multe situaţii însă a existat un paralelism între
instituţiile statului şi cele religioase, iar în unele perioade chiar un conflict între ele, conflict
dat de lupta pentru supremaţie în gestionarea vieţii sociale.
Importanţa religiei în viaţa socială s-a datorat, istoric, importanţei pe care aceasta
o are pe câteva dimensiuni:
Propune principalul model explicativ al lumii
Controlul asupra majorităţii practicilor ritualice din societate
Controlul social al vieţii private a indivizilor
Controlul şi gestiunea sacrului
142
Alfred Bulai
Din aceste motive, organizaţiile religioase au avut dintotdeauna o putere majoră în

comunităţi, de multe ori mai mare decât cea a celor are conduceau politic şi militar societa-
tea. Gestionarea activităţilor politice şi a celor militare s-a făcut de cele mai multe ori în is-
torie cu sprijinul direct al organizaţiilor religioase. De altfel, cea mai mare parte a războaielor
din istorie a avut motivaţii religioase, cel puţin parţial.
În lumea contemporană, elementele pe care le-am prezentat mai devreme nu mai
joacă acelaşi rol în societate. Pe de o parte, există cel puţin două tipuri de teorii despre lume
care nu au valenţe religioase, este vorba de teoriile de tip ştiinţific şi de cele de tip ideologic.
Ştiinţa şi ideologia ne oferă modele ale lumii, modele care sunt de regulă mai atractive, mai
utile şi mai ales predictive. Explicaţiile oferite de ştiinţă, spre exemplu, sunt mai pertinente,
dar mai ales mult mai utile fiind posibil a le transfera în tehnologii, de aici şi prevalenţa lor
în societate.
Instituţiile economice, cele culturale şi cele educative au eliberat indivizii de con-
trolul religios. Birocraţia19 modernă a impus şi ea numeroase practici ritualice importante
pentru viaţa individului, dar care nu au bază religioasă, mai mult o serie întreagă de insti-
tuţii îşi propun sacralizarea unor produse nerelevante religios. Sunt sacralizate, astfel,
obiecte, imagini, idei sau practici, care au relevanţă istorică, comercială, simbolică şi nu re-
ligioasă. Religiile civile pot oferi asemenea exemple, dar şi activităţile de marketing care pro-
movează valorizări sociale majore ale unor produse sau ale unor idei din motive comerciale.
Industria star sistemului creează, spre exemplu, mituri, eroi, personaje ieşite din comun,
creează capital simbolic major pentru produse obişnuite şi astfel există adevărate sacralizări.
În felul acesta un obiect purtat de cineva, o scrisoare a unei personalităţi, un document re-
levant istoric devin lucruri care au caracteristici apropiate de definiţia sacrului.
143
Rezumat
Religia reprezintă un sistem de credinţe şi practici prin care un grup de oa-
meni interpretează şi răspund la ceea ce ei consideră a fi supranatural şi sacru în lume.
Aşadar, un element definitoriu al oricărei religii îl reprezintă distincţia dintre lumea
sacră şi cea profană. Distincţia sacru-profan ca referenţială pentru analiza religiei
a fost propusă, pentru prima oară, la începutul secolului trecut, de sociologul francez
Émile Durkheim, în lucrarea „Formele elementare ale vieţii religioase”. Pentru acesta,
sacrul poate să apară doar în societate şi constă în acele lucruri, credinţe şi ritualuri
care sunt respectate şi adorate, percepute ca fiind distincte de toate celelalte aspecte ale
vieţii sociale, acestea din urmă fiind considerate profane. Separaţia dintre cele două
lumi – sacră şi profană - a fost teoretizată şi analizată de asemenea de renumitul is-
toric al religiilor, Mircea Eliade. În lucrarea „Sacrul şi profanul”, Eliade explică ge-
neza sacrului prin natura religioasă a fiinţei umane, acesta neţinând aşadar de
societate. În concepţia acestuia, sacrul este cel care conferă realitate acestei lumi.
Cea mai simplă formă a fenomenului religios (elementară la Durkheim) este
totemismul (credinţa în caracterul sacru al unor obiecte, plante sau animale). Alte
forme de manifestare a fenomenului religios au mai fost religia cosmică (bazată pe
divinităţi care erau personificări ale fenomenelor, obiectelor sau proceselor naturale,
corpurile cereşti fiind considerate zeităţi) şi religia casnică (aparţinând popoarelor
indo-europene şi care se baza pe sacralitatea unor membri ai familiilor).
O teorie referenţială asupra modului în care religia influenţează viaţa socială
a propus-o sociologul german Max Weber. Pentru el, modul în care religia propune o
anume viziune asupra lumii şi un rol al individului în cadrul acesteia, determină un
anumit profil moral (etic) care poate determina caracteristicile esenţiale ale unei so-
cietăţi, inclusiv şansa acesteia de dezvoltare.
Creştinismul, modelul religios dominant în spaţiul european, este una dintre
religiile universale ale lumii, cu cele trei confesiuni: ortodoxă, catolică şi protestantă.
Apărută în antichitate, în spaţiul oriental iudaic (sec. II-I î.C), religia creştină a intrat
în legalitate şi a devenit religia oficială a Imperiului Roman în vremea împăratului
Constantin cel Mare, primul împărat creştin. Astăzi, ea este cea mai răspândită reli-
gie din lume, deşi nu reuneşte cel mai mare număr de adepţi.
Alături de creştinism, Max Weber considera că mai există alte patru religii cu
caracter universal. Este vorba despre islamism, budism, hinduism şi confucia-
nism. Deşi sunt universale, prin aceea că au număr mare de credincioşi şi sunt foarte
extinse din punct de vedere geografic, aceste religii sunt destul de diferite între ele, de
exemplu, confucianismul este mai degrabă o filosofie decât o religie.
De-a lungul istoriei, puterea religioasă exercitată prin organizaţiile religioase
a jucat un rol foarte important în organizarea şi conducerea societăţilor, aceasta în-
deplinind şi alte funcţii sociale, cum ar fi cele de tip economic, cultural şi politic. În pe-
rioada pre-modernă, organizaţiile religioase reprezentau principalele instrumente de
control social, reglementând majoritatea aspectelor existenţei indivizilor în societate.
144
Alfred Bulai
Separarea dintre puterea politică şi cea religioasă a stat la baza a ceea ce se

numeşte procesul de secularizare, specific în mod deosebit modernităţii, proces prin
care importanţa şi extensiunea socială a organizaţiilor religioase a scăzut semnifica-
tiv în societate.
În plan instituţional, religia cunoaşte, în principal, patru mari forme de orga-
nizare care se diferenţiază în funcţie de gradul de formalizare la nivelul organizării şi
de poziţia pe care o adoptă în raport cu celelalte instituţii religioase şi ale statului.
Avem astfel:
Biserica, cea mai importantă organizaţie religioasă, cu o structură formală puter-
nică, reunind cei mai mulţi dintre credincioşii dintr-o religie, aflându-se în acord cu va-
lorile şi normele dominante în societate şi în bună relaţie cu statul;
Denominarea, organizaţie de mici dimensiuni, care reuneşte un număr restrâns de
credincioşi, acceptând majoritatea normelor şi valorilor din societate; se află şi ea în
relaţii bune cu statul;
Cultul, ca organizaţie care împărtăşeşte un set de norme şi valori diferit de cel al bi-
sericii oficiale şi al societăţii în care există, cu un grad relativ scăzut de organizare for-
mală; Secta, organizaţie de mici dimensiuni, slab formalizată, care se opune
modelului valoric şi normativ al societăţii, cât şi bisericii sau bisericilor oficiale.
Concepte cheie
Religie; Religie casnică; Religie cosmică; Religie civilă; Re-
liogiozitate; Biserică; denominare; Cult; sectă;
sacralizare; totemism; sacru; profan; ssecularizare; Re-
ligie monoteistă; Religie politeistă.
NOTE:
18
Pentru a se înţelege mai bine dimensiunea birocratică, sugerăm să se consulte capito-
lul despre organizare socială şi birocraţie
19
Pentru a înţelege mai bine aspectele legate de influenţa birocraţiei asupra dezvoltării
unor practici ritualice, care pot să conducă la sacralizarea unor elemente non-sacre şi la
anumite forme de religii civile, consultaţi şi capitolul 9, dedicat birocraţiei
145
Socializarea are loc în grupuri
146
Alfred Bulai
Capitolul 8
Grupul social. Conducere şi
lider
În vara anului 1954, un

psiholog social american, Muza-
fer Sherif (1906-1988) a realizat
un experiment care a şocat nu
doar lumea ştiinţifică, ci şi pe
cea mediatică, ideea experimen-
tului fiind preluată în mai multe
filme americane. Într-o tabără
de copii de 11-12 ani, în Robbers
Cave Oklahoma, el a organizat
un experiment pentru a observa
modul în care se structurează
grupurile sociale în condiţii de
competiţie si de conflict. Pentru
aceasta el a împărţit aleator un
grup de 22 de copii, realizând
două echipe pe care le-a pus în
competiţie. A organizat mai
multe jocuri, concursuri sportive
şi activităţi, toate de echipă. Co-
piii nu se cunoşteau în prealabil,
fiind astfel puşi să formeze ad
hoc grupuri.
147
Imediat după ce au fost puşi într-o situaţie de competiţie între

cele două grupuri formate, copiii au început să facă o distincţie clară
între lumea din interiorul propriului grup şi cea din afară. Aceleaşi ti-
puri de comportamente, de acţiuni sau de întâmplări erau valorizate şi
interpretate complet diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în
afara grupurilor din care făceau parte. Dacă spre exemplu, un băiat
trişa la un concurs era privit ca un “băiat rău” dacă făcea parte din
grupul rival şi era “isteţ” dacă aparţinea grupului de referinţă. Mai
mult, aceste polarizări se accentuau pe măsură ce creştea ritmul şi miza
competiţiei. După o săptămână, Sherif a reunit cele două echipe şi le-a
pus în situaţia de a coopera (pentru a rezolva o problemă privind lipsa
apei potabile, achiziţia unui film etc.). Într-un climat de cooperare, dis-
tincţiile iniţiale au început să se piardă datorită procesului de restruc-
turare a celor două grupuri. Astfel au apărut noi relaţii şi practic cele
două grupuri iniţiale au fost comasate rezultând o nouă structură. Dis-
tincţia “în grup” -” în afara grupului” s-a păstrat, însă ea a fost retra-
sată. Experimentul a dovedit, astfel, capacitatea extraordinară a
grupurilor sociale de a genera norme şi de a schimba valorile în baza
cărora se interpretează realitatea. Se dovedea, în acest fel, că grupurile
exercită o forţă cu totul remarcabilă asupra membrilor lor, făcându-i
să perceapă lumea complet diferit. Distincţia “în grup” - “în afara gru-
pului” a rămas una esenţială în cercetarea socială. Dacă ţinem seama
şi de faptul că oamenii nu pot trăi decât cu totul accidental şi excepţio-
nal în afara grupurilor, înţelegem de ce este importantă cercetarea
acestui tip de structuri sociale.
148
Alfred Bulai
Ce este grupul social?

Noţiunea de grup este indiscutabil una familiară. O utilizăm aproape zilnic şi orice
om, chiar şi cu puţină educaţie, ştie la ce se referă acest termen. Cu toate acestea, conceptul
de grup social nu este unul foarte simplu de definit în limbajul ştiinţei sociale, în primul
rând pentru că, în accepţiunea ştiinţifică, conceptul trebuie să fie cu mult mai restrictiv com-
parativ cu noţiunea uzuală. Dacă, spre exemplu, ni se pare normal să numim grup mulţimea
oamenilor care stau într-o staţie de autobuz, pentru sociologie aceştia nu formează un grup
social decât în anumite situaţii speciale.
Pe de altă parte, în sociologie avem deja o serie de concepte care se referă la ceea ce
numim în limbajul obişnuit “grupuri de oameni“. Spre exemplu, atunci când este vorba de
oamenii adunaţi la un miting spunem că ei formează o mulţime, iar atunci când este vorba
de locuitorii unui sat spunem că ei formează o comunitate. Dar şi profesorii dintr-un anu-
mit oraş sau dintr-o regiune pot forma o comunitate, fără a avea relaţii directe între ei. Pe
de altă parte, atunci când avem mai mulţi oameni, care au anumite caracteristici comune la
nivelul unei populaţii, spunem că ei formează, din perspectiva analizei statistice a popula-
ţiei, o categorie socială sau statistică.
Cu ce se deosebeşte grupul social faţă de toate aceste tipuri de structuri sociale pre-
zentate? Pentru a înţelege diferenţele şi specificul grupurilor sociale trebuie să pornim de la
elementele definitorii ale acestora. În primul rând, trebuie să spunem că grupul este for-
mat întotdeauna dintr-un număr de indivizi între care există interacţiuni.
Aceste interacţiuni sunt date de un proces de comunicare, definit în sens larg ca orice trans-
fer de semnificaţii. Această caracteristică nu este suficientă pentru a da o definiţie grupului
social. Mai trebuie spus că aceşti oameni care interacţionează împărtăşesc valori şi norme
proprii grupului respectiv, de asemenea ei au scopuri şi obiective specifice, iar în unele ca-
zuri îşi dezvoltă chiar simboluri proprii. Cu alte cuvinte, grupul reprezintă un număr de in-
divizi între care există interacţiuni, indivizi care conştientizează apartenenţa lor la grup, îşi
definesc clar distincţia dintre grupul lor şi celelalte structuri externe, împărtăşesc valori,
norme şi obiective comune generate prin interacţiunile care au loc între ei.
O problemă importantă care ne reţine atenţia, încă de la început, este aceea a mo-
tivelor pentru care oamenii trăiesc mai degrabă în grupuri decât în afara lor. Există mai
mulţi factori care determină nevoia oamenilor de a forma permanent grupuri şi de a trăi în
ele. Un prim factor este dat de interdependenţa biologică şi socială a oamenilor. În
permanenţă avem nevoie, atât biologic, cât şi social, de alţi oameni. Din punct de vedere
biologic, omul este un animal care trăieşte în grupuri şi putem chiar vorbi de o condiţionare
genetică în acest sens. Din punct de vedere social, însă, omul are nevoie de relaţii perma-
149
nente şi stabile cu alţi oameni, în primul rând pentru a se socializa

şi deveni o fiinţă socială, dar pe de altă parte, tot ceea ce înseamnă
acţiune socială presupune schimburi de semnificaţii între oameni,
deci relaţii permanente şi stabile cu alteri.
Pe de altă parte, situaţia în care ne aflăm este un alt fac-
tor stimulator al structurilor de tip grupal. Anumite situaţii re-
Georg Simmel
clamă stringent comunicarea şi implicit relaţiile cu alţii. Spre
exemplu, ori de câte ori ne definim o situaţie ca fiind periculoasă
sau ameninţătoare simţim nevoia de a interacţiona în vederea căutării unui sprijin. De prin-
cipiu, ori de câte ori ne definim situaţia socială în care ne aflăm ca una care reclamă nevoia
de a primi sau transmite mesaje ori de a acţiona împreună cu alţii, vom intra în interacţiuni
capabile de a genera grupuri.
Simpla apropiere de alte persoane este şi ea un factor care influenţează apariţia
grupurilor, pentru că oamenii care stau în acelaşi loc au tendinţa de a comunica şi de a dez-
volta, astfel, relaţii sociale. Orice proces de socializare ne pregăteşte pentru interacţiunea
cu ceilalţi, chiar în absenţa cunoaşterii acestora. Avem, astfel, formate comportamente spe-
cifice de iniţiere a interacţiunilor în vedere autopoziţionării noastre faţă de alteri într-un
anume teritoriu sau cadru social. Dacă spre exemplu, într-un compartiment de tren se află
câteva persoane care nu se cunosc între ele, va deveni doar o chestiune de timp apariţia unor
schimburi de mesaje şi deci de interacţiuni între acestea.
Mai mult, astfel de -+interacţiuni care apar spontan datorită prezenţei mai multor
indivizi aflaţi în relaţie de apropiere pot conduce, în timp, la interacţiuni constante şi la ge-
nerarea unor grupuri.
Mai putem identifica şi alţi factori capabili să favorizeze apariţia grupurilor sociale
şi care ţin de similaritatea indivizilor, de compatibilitatea unor interese sau nevoi
ale lor etc.
Problema dimensiunilor grupului

Definiţia pe care am dat-o nu este suficientă pentru a clarifica acest concept. Mai tre-
buie să răspundem la două întrebări esenţiale. Cât de mic poate fi un grup, respectiv, cât de
mare? Prima întrebare ţine oarecum de celebrul paradox antic al grămezii. “Când apare o
grămadă?”, se întrebau anticii. O piatră nu formează o grămadă şi nici două. Într-un fel, nici
trei pietre nu formează o grămadă. Dar atunci, când exact apare grămada? La fel ne putem
întreba de câţi oameni este nevoie pentru a forma un grup? În această privinţă sociologii
care studiază grupurile sociale au două puncte de vedere diferite, neexistând un consens.
Unii cercetători consideră că interacţiunile sociale, ce caracterizează fundamental
grupurile, apar deja în momentul în care avem doi indivizi şi prin urmare, doi oameni ar
trebui să fie suficienţi pentru a vorbi de prezenţa unui grup. Sociologul german Georg Sim-
mel (1858-1918) a utilizat termenul de diadă pentru a desemna grupul format din două
persoane, care nu este pentru el doar cel mai mic, ci şi cel mai instabil tip de grup, pentru că
depinde esenţial de fiecare dintre cei doi membri ai săi. Diada presupune o singură relaţie
150
Alfred Bulai
şi prin urmare, dacă unul din cei doi membri nu se mai implică în respectiva relaţie, atunci
grupul dispare. Cu cât un grup este mai mare, cu atât are mult mai multe relaţii posibile şi
atunci, spune Simmel, este mai stabil, dar, de regulă, mărirea nu-
mărului de membri oferă şi un cadru mai formal, mai puţin intens
şi mai puţin profund de implicare pentru membri. o relaţie
Alţi autori consideră, însă, că diada este doar un tip parti-
cular de interacţiune între două persoane şi tocmai din acest motiv,
nu putem vorbi de fapt de un grup. Acesta ar avea nevoie de cel 3 relaţii
puţin trei subiecţi necesari pentru a exista o formă complexă de in-
teracţiune specifică grupului social. Nu există posibilitatea unei
compatibilizării sau a ierarhizării celor două accepţiuni pentru că
ele sunt utilizate uzual în perspective şi în contexte de cercetare di- 6 relaţii
ferite.
Dimensiunile maxime ale unui grup ridică însă şi mai multe
probleme. Aceasta pentru că, în acest caz, există şi mai multe posi-
bilităţi de abordare. În primul rând, unii autori vorbesc de două ti-
puri de grupuri, mari şi mici. Limita dintre cele două tipuri fiind 1o relaţii
undeva la nivelul a 10-12 persoane după unii autori, după alţii la
mai mult sau la mai puţin. Grupurile mari ridică, însă, o problemă
delicată. Ele desemnează anumite structuri sociale pentru care
avem deja concepte consacrate în sociologie. Cu alte cuvinte, gru-
purile mari desemnează în realitate mulţimi, organizaţii, comu-
nităţi sau populaţii şi nimic altceva în plus. Mai mult, la nivelul tuturor acestor tipuri de
structuri, interacţiunile care există între membri sunt diferite de cerinţele pe care le-am pre-
zentat ca fiind specifice grupurilor. Din acest motiv, unii cercetători consideră că, în reali-
tate, grupurile sociale nu sunt decât grupuri mici. Prin urmare, sintagma “grup mic” ar fi
chiar o tautologie.
Se consideră cel mai adesea că grupurile mici
Georg Simmel este un impor- au ca limită superioară numărul de şapte-opt membri,
tant sociolog german şi toto- argumentul fiind acela că, dincolo de acest număr,
dată un filosof neo-Kantian, apare tendinţa de a se forma alte structuri grupale, in-
care a studiat la Berlin şi Strass- terne, prin spargerea grupului iniţial. Există cercetători
burg. Ca majoritatea gândito-
care au utilizat în experimente, în funcţie de anumite
rilor din vremea sa, s-a
preocupat de domeniul larg al teme de cercetare, grupuri de 12-15 persoane. Pe de altă
ştiinţelor sociale, având con- parte, în cercetările desfăşurate în teren este nevoie să
tribuţii şi în economie şi în so- consideri ca formând un singur grup anumite structuri
ciologie şi în problematica care există ca atare în realitate şi, prin urmare, trebuie
metodelor de cercetare a vieţii
astfel cercetate. Spre exemplu, este normal să consideri
sociale. Cele mai importante lu-
crări: „Filosofia banilor” o clasă de elevi sau o grupă de studenţi ca un grup, deşi
(Philosophie des Geldes) 1900, evident că aceste grupuri presupun mai mult de 15
„Sociologia” (Soziologie) 1908. membri.
151
Tipologia grupurilor sociale

Există mai multe tipuri de clasificări ale grupurilor potrivit mai multor criterii pe
care le utilizăm în analiză. O primă clasificare am şi prezentat-o mai devreme. Cu toată dis-
cuţia despre existenţa sau nu a unor grupuri de dimensiuni mari, putem totuşi păstra dis-
tincţia ca atare între grupurile mici şi cele mari.
Există şi alte clasificări, cu mult mai semnificative pentru analiza modului în care
funcţionează grupurile sociale. O primă astfel de tipologie este aceea care distinge între gru-
purile primare şi grupurile secundare. Conceptul de grup primar a fost propus, la în-
ceputul secolului trecut, de sociologul american Charles H. Cooley (1864-1929), unul din
precursorii interacţionalismului, menţionat de mai multe ori în primele capitole. Cooley a
fost interesat să reliefeze importanţa relaţiilor de tip primar în formarea sinelui şi implicit
a grupurilor primare, adică a grupurilor în care interacţiunile au în primul rând o bază afec-
tivă. grupurile primare sunt grupuri de tipul “faţă în faţă”, grupuri în care membrii co-
munică direct, nemijlocit şi în care se dezvoltă interacţiuni care au o forţă persuasivă cu
totul deosebită asupra acestora.
grupurile secundare, concept construit ulterior pentru a desemna forma opusă
grupurilor primare, desemnează grupurile care nu se bazează pe interacţiuni de natură afec-
tivă, sunt adesea grupuri de interese sau profesionale, care au în mod uzual definite scopuri
precise şi în care, de cele mai multe ori, interacţiunile sunt mijlocite de instrumente. O fa-
milie poate fi privită ca un grup primar, la fel şi o gaşcă de cartier. O grupă de muncitori
care muncesc la o lucrare sau un grup de studenţi care este pus să rezolve o sarcină la se-
minar formează în schimb un grup secundar.
O altă distincţie este aceea între grupuri formale şi informale. Grupurile for-
male sunt grupuri care au o formă prestabilită, creată în mod normal de către o structură or-
ganizaţională. Ele au predefinite atât tipurile de relaţii dintre membri, cât şi poziţiile
ocupabile de către aceştia în cadrul grupului. Poziţiile şi relaţiile din interiorul grupurilor for-
male sunt independente de subiecţii care le ocupă, în sensul că ele preexistă acestora şi se
menţin şi după ce aceştia părăsesc grupul. O grupă de muncitori reprezintă un astfel de grup.
Poziţiile şi tipul de relaţii între diverse categorii de membri sunt predefinite, iar în cazul în
care, spre exemplu, liderul (şeful echipei) părăseşte grupul, poziţia sa nu dispare, ci va fi
ocupată de o altă persoană care, în principal, va derula cu ceilalţi acelaşi tip de interacţiuni.
Grupurile informale sunt grupuri “naturale”, care apar în decursul interacţiunilor
dintre anumiţi subiecţi. Forma interacţiunilor interne este dependentă doar de propri
membri, neexistând o formă, o structură de organizare prestabilită. Un grup de copii care se
joacă în faţa blocului formează un grup informal, le fel un grup de prieteni care merg la pes-
cuit sau la meci.
La prima vedere, pare să existe o corelaţie între cele două tipologii, în sensul că gru-
purile informale par a fi asociate celor primare, iar cele formale celor secundare. Lucrurile
nu stau decât parţial aşa. Este drept că multe grupuri primare sunt informale, respectiv cele
secundare sunt formale, totuşi, există între ele o diferenţă esenţială. Criteriul de clasificare
152
Alfred Bulai
este complet diferit. Grupurile primare sau secundare sunt definite din prisma naturii rela-
ţiilor, în timp ce cele formale sau informale sunt definite din perspectiva predeterminării
unei scheme de relaţionare şi organizare, deci a unei forme prestabilite sau nu a interacţiu-
nilor.
Rezultă din acest mecanism diferit de raportare cel puţin o diferenţă majoră între
cele două tipologii. Dacă grupurile secundare pot deveni primare şi invers, grupurile for-
male nu pot deveni informale, la fel cum nici cele informale nu pot deveni formale. Spre
exemplu, dacă într-un grup secundar format din mai mulţi studenţi, care s-a reunit să lucreze
la un proiect, pot să apară la un moment dat relaţii de tip afectiv (pozitive sau negative) şi
deci grupul să devină, astfel, primar, un grup informal nu poate să devină niciodată formal.
Desigur, nici un grup formal nu poate să devină informal. Este cu siguranţă posibil ca într-
un grup formal să apară relaţii de tip afectiv, dar grupul acela va rămâne formal şi nu putem
spune decât că a apărut în interiorul lui un grup de tip primar, care se poate suprapune total
sau parţial ca număr de membri cu grupul formal.
Atunci când am prezentat criteriul naturii relaţiilor afective sau non afective am uti-
lizat expresia relaţii afective “pozitive sau negative”, pentru că un grup este de tip primar nu
doar când este vorba de relaţii pozitive din punct de vedere afectiv, când membrii se plac spre
exemplu, ci şi când au relaţii afective negative între ei. Doi soţi sau nişte prieteni care se
ceartă au, în acel moment, interacţiuni tot de tip primar şi nu secundar.
O altă clasificare este cea care face distincţie între grupurile de apartenenţă şi
cele de referinţă. Grupurile de apartenenţă sunt grupurile din care facem parte la un mo-
ment dat. Grupurile de referinţă sunt cele din care nu facem parte, dar totuşi luăm ca refe-
rinţă valorile, normele şi/sau simbolurile acestora. Sociologul american Theodore Newcomb
(1903-1984) este cel care a monetizat această clasificare20 cu mai bine de şapte decenii în
urmă. El a făcut o serie de cercetări privind dinamica atitudinilor şi opiniilor la tineri şi a stu-
diat, între 1935 şi 1939, un colegiu de fete (colegiul Bennington din Vermont). Cercetările
sale au arătat că studentele respective veneau în colegiu cu valori politice şi orientări con-
servatoare, care erau în fond cele ale propriilor familii de origine, treptat după anul întâi, ele
începeau să se raporteze la grupurile studentelor din anii mai mari, împrumutând seturile
de valori şi norme ale acestora. Astfel, ele deveneau mult mai liberale în atitudinile şi opi-
niile exprimate.
Grupurile de referinţă au o dinamică deosebită, dar şi o viaţă relativ scurtă, deoa-
rece, de multe ori, subiecţii reuşesc să intre până la urmă în aceste grupuri, ele devenind
astfel de apartenenţă, ori, în alte situaţii, împrumutul valoric devine suficient de consistent
pentru ca propriile grupuri să fie transformate şi deci grupurile iniţial luate ca model să îşi
piardă valoarea referenţială. Distincţia aceasta este importantă pentru că subliniază rolul
extrem de persuasiv, uneori chiar crucial în definirea atitudinilor şi comportamentelor, pe
care grupurile îl au în formarea unui profil atitudinal - valoric al indivizilor.
153
Individul în grup şi în afara grupului;

Efecte şi presiuni de grup
Nu doar că grupurile influenţează atitudinal şi valoric in-

divizii, dar aceştia, aşa cum am arătat la începutul acestui capitol,
Solomon Asch
au tendinţa de a se comporta diferit în interiorul şi în afara grupu-
rilor.
Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna să avem anumite tipuri de comporta-
mente şi să ne implicăm în forme determinate în diverse interacţiuni sau activităţi. Influenţa
la nivelul comportamentelor este datorată presiunilor pe care le exercită orice fel de grup
asupra propriilor membri. Am putea spune, mai mult decât atât, că există chiar un proces
de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual, proces de care nu sun-
tem întotdeauna pe deplin conştienţi. Potrivit unui asemenea mecanism, acţionăm în di-
verse situaţii potrivit unor norme instituite în grup şi interacţionăm cu ceilalţi membri fără
să ne propunem voluntar comportamentele respective. Conştientizarea acestei influenţe nu
presupune ideea că nu ştim ce facem, ci faptul că nu avem conştiinţa faptului că acţiunile
noastre sunt influenţate de fapt de o normativitate a grupurilor în care ne aflăm. Mai mult,-
însă, chiar şi în cazurile în care părerile noastre nu coincid cu cele ale celorlalţi membri ai
grupului de apartenenţă, ţinem cont de acestea, iar uneori chiar tindem să acceptăm şi să
preluăm aceste opinii sau modele de comportament.
Spre exemplu, într-o cercetare celebră dedicată acestui subiect, s-a încercat să se
analizeze modul în care un individ care este supus unei anume presiuni de grup reuşeşte să
reziste sau să se conformeze acesteia. Unul din pionierii cercetărilor empirice asupra meca-
nismului presiunilor în grup, Solomon Asch (1907-1996),
Solomon Asch este unul din- a realizat un experiment celebru în care a testat obedienţa
tre cei mai importanţi psi- unui individ faţă de opiniile exprimate de membrii unui
hologi sociali din secolul al
XX-lea. S-a născut în Polo- grup din care face parte. Pentru aceasta, el chema la expe-
nia, dar s-a stabilit din 1920 riment mai mulţi subiecţi, care, în grupuri de câte şapte,
în SUA. Cercetările sale au trebuiau să rezolve o sarcină simplă, să stabilească prin
rămas reprezentative în raportare la nişte planşe pe care erau trasate nişte linii,
domeniul studiului pres- care dintre linii erau de aceeaşi dimensiune. Spre exem-
tigiului, al formării impresi-
ilor, al generării plu, o planşă avea o singură linie, iar a doua, două linii,
conformismului etc. Arti- din care doar una era egală cu cea din planşa martor. În
colul cu care a devenit cele- general, dimensiunile cu care se opera erau destul de di-
bru în analiza studiului ferite, tocmai pentru a nu putea exista un risc major de a
conformismului a fost “Ef- se greşi datorită unei proaste percepţii. În realitate, din
fects of group pressure upon
the modification and distor- cei şapte membri ai grupului, doar unul era real studiat,
tion of judgement”, apărut în ceilalţi fiind colaboratori ai lui Asch. Se prezentau plan-
1951, în lucrarea lui Harold şele în mai multe runde. În primele cazuri toţi colabora-
Guetzkow (ed.) “Groups, torii experimentatorului răspundeau corect, însă, la un
leadership and men”. moment dat, toţi, pe rând, exprimau o opinie care era evi-
154
Alfred Bulai
dent greşită. Subiectul studiat răspundea întotdeauna al şa-

model al planşelor
selea şi toţi cei cinci din faţa sa, ca şi ultimul, răspundeau
utilizate de solomon
greşit alegând o linie care nu era egală ca dimensiuni cu cea asch
din planşa martor. Rezultatele lui Asch au arătat că doar
29% din subiecţi au menţinut răspunsul corect, în timp ce
mai bine de 70% au cedat presiunilor grupului şi au răspuns
la rândul lor greşit alături de ceilalţi, chiar şi atunci când
erau convinşi de faptul că răspunsul este totuşi eronat.
Efectul de aşteptare. Mai este numit şi “efectul

de spectator sau de indiferenţă”. Acesta este un alt tip de
reacţie care se produce la nivelul uni grup datorită presiu-
nilor normative ale acestuia. Din acest motiv, el poartă şi
numele de “efect de grup”. Efectul de aşteptare sau de indi-
ferenţă este ilustrativ pentru mecanismele prin care grupu-
rile exercită presiuni asupra membrilor lor. El a fost
descoperit de Bibb Latané (n. 1937 ) în urma unui studiu de
caz. Cerceetarea sa a urmărit să explice absenţa comporta-
mentului de ajutor al unor vecini în cazul unei crime pro-
duse, în 1964, într-un cartier din New York (cazul Kitty
Genovese), unde o femeie a fost violată şi omorâtă chiar în faţa blocului unde locuia. La
scenă, au fost martori zeci de vecini, care puteau să vadă ce se întâmplă de la ferestre. Cer-
cetătorul american a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să
o ajute pe femeie, transmiţând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie, (evenimentul durând
aproape jumătate de oră), poliţia a fost chemată totuşi foarte târziu. Vecinii, marea majori-
tate, erau persoane respectabile, religioase, cu un puternic sentiment civic. Cu toate acestea
ajutorul lor, cel mai simplu posibil, chemarea poliţiei, s-a făcut cu o mare întârziere.
Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latané a denumit
efectul de aşteptare. Acest efect apare în orice situaţii de grup, sau în situaţii în care indivi-
Cei doi cercetători chemau diferite persoane pentru un test. Subiecţii aşteptau
împreună cu un asistent într-o sală unde urmau să fie testaţi. Asistentul, la un
moment dat, pleca într-o cameră alăturată. Imediat, din această cameră, se au-
zeau nişte sunete puternice şi un ţipăt al asistentului. Au fost organizate mai
multe situaţii de experimentare în care în sală se aflau un singur subiect, doi, trei
etc. Atunci când în sală se afla un singur subiect, aproape în toate cazurile acesta
se ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea ce s-a întâmplat, încercând să
îşi ofere ajutorul. Atunci cînd se aflau două persoane, timpul de reacţie al aces-
tora era mai mare, timp care, în general, creştea odată cu creşterea numărului
de subiecţi. Atunci când numărul acestora era mare exista chiar frecvent situa-
ţia în care subiecţii nu reacţionau deloc, rămânând să aştepte în continuare în
sală, fără să facă nimic.
155
zii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). Efectul de aşteptare presupune că
un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie, apare într-un in-
terval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. Prin ur-
mare, cu cât există mai puţini oameni care pot oferi ajutorul, cu atât acesta va fi oferit mai
repede. Aşteptarea se produce datorită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de
grup ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt consideraţi
a fi în poziţii superioare. În acest mod, cei mai mulţi aşteaptă ca altcineva să ia iniţiativa de
a acorda sprijinul.
Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator, care au dovedit că acest me-
canism se produce în orice situaţii de acest tip. Spre exemplu, Bibb Latané împreună cu
John Darley (1938 - ) au efectuat un experiment, care a dat chiar o măsură cantitativă, ex-
primată temporal, a aşteptării. Aceasta a fost corelată cu numărul de subiecţi care puteau
acorda ajutorul în cadrul experimentului respectiv.
Efectul Ringelmann. Un alt tip de efect de grup este efectul Ringelmann sau, aşa
cum mai este el denumit în literatura de specialitate, efectul “pierderii de vreme”. Unul din
autorii importanţi care au studiat acest efect a fost şi Bibb Latané pe care tocmai l-am invo-
cat în contextul prezentării cercetărilor dedicate efectului de aşteptare. Efectul a fost desco-
perit de un inginer agronom francez la sfârşitul
anilor 80’ ai secolului al XIX-lea, Max Ringelmann
(1861-1931). Ringelmann a observat că în situaţia F3
în care efortul individual nu poate fi cunoscut
exact, oamenii depun un efort individual mai mic
atunci când muncesc împreună cu alte persoane. F2
Cu alte cuvinte, dacă există o sarcină pe care mai
mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună, în F1
condiţii de anonimat al efortului individual, impli-
carea acestora va fi invers proporţională cu numă-
F3>F2>F1
rul membrilor.
Ringelmann a pus mai mulţi studenţi să 3 x F1 >F3 2 x F1 > F2
tragă de o sfoară, care avea la un capăt un dinamo-
metru. El a pus să tragă de sfoară pe fiecare student în
mod individual, apoi în echipe de diverse mărimi, constatând că, deşi forţa de tragere creş-
tea (în mod logic) odată cu creşterea numărului de subiecţi, forţa depusă de fiecare se afla
într-o relaţie invers proporţională, scăzând o dată cu numărul de participanţi. Spre exem-
plu, forţa depusă de un individ dintr-un grup de şapte persoane era aproximativ 75% din
forţa depusă de subiect în cazul în care trăgea singur.
Efectul Ringelmann a fost rebotezat ca efect al pierderii de vreme pentru că acesta
este, de fapt, mecanismul producerii sale. Explicaţia este aceea că, puşi să rezolve sarcini în
condiţii de anonimat, oamenii consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin
cu cât anonimatul este mai mare.
Acest efect ne explică de ce activităţile colective, în care nu pot fi cuantificate efor-
turile individuale, sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. Efectul mai ne su-
156
Alfred Bulai
gerează un aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi economice.

Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar o creştere a efi-
cienţei proporţională cu numărul celor implicaţi, ba mai mult, dincolo de o anumită limită,
efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea respectivă.
Conducerea grupurilor şi liderii

Mecanismul de funcţionare al efectului de aşteptare care are loc la nivelul unui grup
ne sugerează faptul că există o presiune normativă în majoritatea structurilor grupale pen-
tru emergenţa unui lider, a unei structuri ierarhice. Din acest motiv, există o tendinţă ma-
joră la nivelul grupurilor ca, în baza interacţiunilor dintre membri, să apară persoane cu
competenţe decizionale şi persuasive care preiau
conducerea acestor structuri. În felul acesta, se În cercetările desfăşurate de psiho-
impun lideri în foarte multe grupuri, fie ele pri- logii sociali, deseori s-a pus pro-
mare, sau secundare. Pe de altă parte, grupurile blema analizei raportului între
formale au de regulă instituită o poziţie de lider volumul (cantitatea) comunicării şi
sau cel puţin una cu prerogative persuasive mai calitatea acesteia. Spre exemplu,
mari. dacă dorim să probăm o asemenea
Problematica liderilor constituie un su- teză putem să formăm arbitrar
biect incitant, dat fiind faptul că pregătirea lide- dintr-un număr de persoane două
rilor şi asigurarea abilităţilor pentru conducere grupuri egale ca dimeniuni. Putem
reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei să dăm acestor grupuri o sarcină
organizaţii sociale, ale bunei funcţionări a insti- identică pe care trebuie să o rezolve
tuţiilor sau a comunităţilor. Au existat şi există la nivel de grup. Fiecărui grup îi
adevărate şcoli de cercetare a problematicii con- dăm câte un consilier (definit cu rol
ducerii şi a liderului. Eficienţa procesului “didac- de lider), care are rolul de a da sfa-
tic” de formare a liderilor este una însă turi şi a coordona activitatea gru-
discutabilă, dat fiind faptul că poziţia de lider de- purilor. Dacă cerem, fără să ştie
pinde atât de anumite caracteristici ale acestuia, membrii celor două grupuri, sar-
cât şi de caracteristicile grupului din care liderul cini diferite liderilor, unuia să vor-
face parte. Prin urmare, este imposibil să putem bească tot timpul, dar să nu dea
avea un lider care să poată deţine acest statut în nici un mesaj util, iar celuilalt să
orice tip de grup. Cel mai simplu exemplu este vorbească foarte puţin, dar să dea
acela al unui elev de clasa a VIII-a, care probabil sfaturi extrem de pertinenete şi am
va reuşi să devină foarte uşor lider într-un grup chestiona în final membrii celor
de elevi de clasa a VI-a, şi aproape sigur nu va două grupuri, atunci am putea con-
mai avea acest statut între membrii unui grup de stata că există o mare probabilitate
elevi de clasa a X-a. Trebuie să semnalăm faptul ca liderul cel mai apreciat să fie cel
că nu întotdeauna un grup reclamă nevoia unui care a vorbit cel mai mult şi nu cel
lider şi nu în orice situaţie eficienţa activităţilor care a fost în realitate util echipei.
este garantată de coordonarea asigurată de lider.
157
Cercetările dedicate problematicii conducerii şi liderului au consacrat ca având impor-

tanţă o serie de caracteristici care facilitează dobândirea poziţiei de lider. Este vorba în prin-
cipal de:
Experienţă
Competenţă de comunicare
Competenţă profesională sau de sarcină
Capacităţi empatice
Personalitate puternică
Înălţimea
Forţa
Toate aceste caracteristici se judecă, însă, în raport cu un grup particular, grup la ni-
velul căruia putem identifica şi trebuie să raportăm aceste caracteristici. Prin urmare, ex-
perienţa liderului este raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare
absolută, la fel şi competenţele de comunicare, sau cele de sarcină (profesionale). Pe de altă
parte, unele caracteristici din cele prezentate sunt discutabile în raport cu situaţiile parti-
culare în care acţionează grupurile şi liderii. Numeroasele experimente realizate de psiho-
logii sociali au arătat de exemplu, că într-un grup oarecare se impune mai uşor o persoană
mai solidă şi mai înaltă spre exemplu, mai ales când grupul are în faţă sarcini în care rolul
acestor caracteristici este important, dar nu putem trece cu vederea faptul că în istorie, co-
vârşitoarea majoritate a personalităţilor politice şi militare chiar, au avut mai puţin de un
metru şaptezeci.
Conducerea implică, prin urmare, un complex de calităţi, fiind primordiale aspec-
tele funcţionale social şi nu cele fizice. Însă, în privinţa atributelor fizice, funcţionează o re-
gulă oarecum generală, una definită negativ. Este vorba de absenţa unor handicapuri majore
vizibile, aspect necesar pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii de lider. Nu tre-
buie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există excepţii istorice, este ade-
vărat, nu foarte multe.
Dintre toate atributele semnalate, capacitatea de a comunica şi implicit competen-
ţele de comunicare sunt de o importanţă capitală, de multe ori ele stând chiar înaintea com-
petenţelor profesionale.
Tipologia liderilor
Având în vedere faptul că între lideri şi grupuri există în mod necesar o relaţie esen-
ţială, este firesc ca şi tipologiile acestora să aibă puncte comune. Din acest motiv, prima ti-
pologie la care ne referim este derivată dintr-o tipologie specifică grupurilor. Dacă putem
clasifica grupurile în formale şi informale, este firesc să vorbim şi de lideri formali şi lideri
informali.
Liderii formali sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la ni-
velul unui grup formal. Prin urmare, ei pot exista doar în astfel de grupuri. Liderii in-
formali sunt cei care exercită rolul de lider într-un context particular pe baza
158
Alfred Bulai
unor caracteristici personale. Ei pot exista atât în grupuri informale, cât şi în grupuri
formale (în sensul că ei îi influenţează pe ceilalţi membri ai grupului, deşi nu ocupă o pozi-
ţie formală care să le confere acest drept).
Pe de altă parte, mai putem distinge şi alte clasificări. Una dintre cele mai uzitate
este aceea care face distincţia între lideri de sarcină şi lideri socio-afectivi. La nivelul
aceluiaşi grup este posibil să existe atât lideri profesionali, cei care conduc efectiv grupul în
vederea rezolvării unor sarcini, cât şi lideri care gestionează relaţiile afective. Liderii din
această ultimă categorie au o funcţie mai degrabă integrativă. Ei sunt cei care întreţin at-
mosfera, buna dispoziţie, mediază conflictele, menţin un climat social şi afectiv optim în
grup. Cele două caracteristici pot să se reunească la nivelul uneia şi aceleaşi persoane, dar
acest lucru nu este uzual. Nu se întâlneşte frecvent această situaţie pentru că cele două tipuri
de lider presupun competenţe, trăsături de personalitate şi abilităţi sociale relativ diferite,
independent de un anume domeniu sau specific al grupului.
O altă clasificare a liderilor poate fi făcută din perspectiva modului în care aceştia
conduc grupul. Potrivit unei asemenea criteriu distingem între liderii autoritari, demo-
craţi şi “laissez-faire”. Etichetele cu care operăm, trebuie să precizăm foarte clar, nu au
nici un fel de încărcătură ideologică, ele se referă exclusiv la un tip de interacţiuni şi la un
stil particular de conducere. Liderii autoritari sunt cei care controlează şi monopolizează
total actul conducerii, sunt liderii care îşi asumă întreaga răspundere pentru orice aspect al
activităţilor desfăşurate în grup. Liderii democraţi cooptează o parte a membrilor pentru
luarea anumitor decizii, nu îşi asumă decât parţial responsabilitatea conducerii şi contro-
lează doar parţial membrii. Ultima categorie, liderul laissez-faire, reprezintă un caz oare-
cum limită, în care nici nu mai avem de a face propriu-zis cu un lider. Aceştia sunt liderii care
lasă membrii să acţioneze aproape cum vor ei, neintervenind decât minimal în influenţarea
acestora.
Cea mai eficientă categorie, la nivelul conducerii grupului, o reprezintă liderii auto-
ritari. Pentru anumite situaţii, însă, sunt mai eficienţi liderii democraţi. Spre exemplu, în
cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a activităţilor pe care
Conceptul de dilemă socială a fost construit pornindu-se de la paradigma dilemei

prizonierului, propusă prima dată de matematicianul american de origine cana-
diana, Albert William Tucker (1905 - 1995). În forma propusă de el, dilema prizo-
nierului se referă la o situaţie în care doi suspecţi sunt anchetaţi separat pentru o
crimă produsă împreună. Acestora li se propune un târg. Pot să mărturisească
sau să nege orice implicare. Dacă ambii mărturisesc, atunci ei primesc o pedeapsă
medie, în timp ce dacă nu vor spune nimic, vor fi eliberaţi. În măsura în care ei nu
ştiu ce va face celălalt apare o dilemă în a mărturisi sau nu, pentru că negocierea
mai presupune că în situaţia în care unul recunoaşte şi celălalt nu, cel care recu-
noaşte va primi o pedeapsă foarte mică, iar celălalt o pedeapsă foarte mare. Prin
urmare, oricare dintre cei doi are următoarea dilemă. Dacă mărturiseşte poate
face închisoare pe o durată mică sau medie, dacă nu mărturiseşte poate să nu facă
deloc închisoare sau să fie închis pe o perioadă foarte mare de timp.
159
trebuie să le desfăşoare, liderii democraţi sunt mai eficienţi. La fel, atunci când este vorba
de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad mare de autonomie sunt din nou
mai eficienţi liderii democraţi. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficienţa activită-
ţilor în nici un tip de situaţie.
Conducere, decizie şi efecte de grup

Presiunile exercitate de grup asupra propriilor membri fac să existe influenţe atât la
nivelul modului în care se iau decizii în grup, cât şi la nivelul conducerii ca atare. Ne vom opri
doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru aceste tipuri de
presiuni de grup.
Dilemele sociale
Primul tip de situaţie la care ne raportăm este dat de dilemele sociale. Acestea des-
emnează situaţii în care, la nivelul unui grup, (dar ele apar şi la un nivel mai larg, comuni-
tar) fie se gestionează în comun o anumită resursă limitată (a grupului sau a comunităţii),
fie se creează prin contribuţie voluntară un bun care are statutul de bun public. Prin urmare,
există două modalităţi în care dilemele sociale apar la nivelul unui grup.
Într-o primă dimensiune, se pune problema consumului unei resurse limitate. În
această accepţiune particulară, problema a fost monetizată iniţial de Garrett Hardin (1915-
2003) ca tragedie a bunurilor comune în lucrarea “The Tragedy of the Commons” (1968).
Dilema socială, în această accepţie, apare atunci când un membru al grupului încalcă norma
de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi. Dacă, spre exemplu, un grup de prieteni
pune banii într-un fond comun pentru a-şi petrece timpul liber împreună, iar din fondul
comun fiecare ia aceeaşi sumă zilnic, o dilemă socială apare atunci când unul dintre aceştia
îşi însuşeşte mai mult. Dilema apare pentru ceilalţi membri, care sunt puşi în situaţia de a
respecta în continuare regula de consum sau de a imita pe cel care a consumat mai mult şi
astfel să încerce să câştige şi ei mai mult.
Dacă toţi îl vor imita, însă, pe cel care a încălcat regula, atunci resursa în cauză se
va epuiza rapid şi în final toţi vor pierde. Dacă unii membri ai grupului păstrează norma de
consum, şi în acest caz, ei tot vor pierde, comparativ cel puţin cu cei care vor alege să con-
sume mai mult. Mai mult decât atât, chiar dacă strategia de consum suplimentar este urmată
doar de o parte a membrilor, există oricum pericolul ca după o anume perioadă de timp ori-
cum resursa să se epuizeze, şi în acest caz decizia de a nu urma pe cei care au maximizat
consumul nu se va dovedi una bună. Practic, orice decizie ar lua un membru al grupului re-
zultatul poate fi unul distructiv în raport cu resursele respective.
Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului consumului şi,
eventual, la presiuni exercitate de grup asupra membrilor. Dilemele sociale apar în special
în momente de criză, în care controlul grupal sau comunitar nu se poate exercita rapid şi mai
ales eficient. Dacă extindem problematica dilemelor sociale de la grup la comunitate, atunci
putem observa că ele pot fi chiar mult mai periculoase. Spre exemplu, în România, distru-
gerea rapidă şi practic totală a C.A.P.-urilor (cooperativelor agricole de producţie), la înce-
160
Alfred Bulai
putul lui 1990, s-a făcut de cele mai multe ori pe baza
Garrett Hardin, deşi de for-
unor mecanisme de tipul dilemelor sociale. În momen-
maţie iniţială microbiolog,
tul în care cineva a început să îşi însuşească o parte a pa- s-a consacrat ca specialist în
trimoniului fostelor cooperative, imediat ceilalţi membri ecologia umană. Este cunos-
cooperatori au început să facă şi ei acest lucru. Resursa cut şi pentru celebra sa prima
(patrimoniul) a dispărut, iar cei care nu au dorit să par- lege a ecolgiei “Nu poţi face
niciodată un singur lucru”.
ticipe la acest proces, până la urmă nu au mai obţinut ab-
Lucrări principale: “The
solut nimic. Nici strategia de consum maximal nu a fost Tragedy of the Commons”
una fericită, pentru că anumite resurse, în final, au fost (1968) şi “The Ostrich Factor:
epuizate sau distruse. Dilemele sociale reprezintă unul Our Population Myopia”
din mecanismele principale care pot explica cauzele epui- (1999)
zării resurselor limitate.
În a doua sa variantă, consacrată uzual cu titulatura de dilemă socială, se pune pro-
blema nu a consumului unei resurse limitate, ci aceea a contribuţiei individuale pentru pro-
ducerea unui bun public (utilizat de toţi membrii). Situaţia dilematică este asemănătoare
celei descrise anterior. Atunci când un membru al grupului se decide să nu contribuie cu
efortul propriu la producerea unui bun comun, ceilalţi membri au o dilemă în opţiunea de
a mai contribui la fel în continuare. Dacă o singură persoană nu participă la constituirea
unui bun comun şansa de a se produce totuşi acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu
a contribuit câştigă pentru că va utiliza bunul (fiind public, comun) deşi nu a cheltuit nimic
pentru el. Dacă, însă, comportamentul lui este imitat de alţii, şansa de a mai apare bunul res-
pectiv este practic nulă. Dacă, spre exemplu, locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani
pentru a monta un interfon la intrare şi un vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi
acel interfon, care evident va deservi şi pe cel care nu a contribuit. Dacă mai mulţi vecini îl
urmează pe cel care a încălcat norma, atunci probabil că nu se va mai monta nici un inter-
fon. Problema bunurilor publice ne explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public,
care implică activităţi voluntare, nu se realizează.
Groupthink
Groupthink este un efect care ţine de mecanismul de decizie existent la nivelul unui
grup şi apare în mod semnificativ în grupurile decizionale, datorită presiunii pe care gru-
purile le exercită asupra propriilor membri. Termenul a fost propus de psihologul social
american Irving Janis (1918-1990) care a făcut un studiu de caz, analizând una dintre cele
mai catastrofale acţiuni militare americane de după al Doilea Război Mondial. Este vorba de
acţiunea de invadare a Cubei, de la Bay of Pigs (Golful porcilor) , din 17 aprilie 1961.
Janis a făcut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat într-o lucrare, 11
ani mai târziu, în 1972. Grupul studiat a fost un grup decizional condus chiar de preşedin-
tele John Kennedy (1917-1963), care a planificat şi condus operaţiunile militare respective.
Planul de acţiune presupunea debarcarea la Bay of Pigs a 1400 de cubanezi exilaţi, care fu-
seseră pregătiţi de C.I.A. Sprijiniţi de armata americană, aceştia trebuiau să producă nu-
meroase tulburări sociale în provincie, iar în final, avansând spre capitala Havana, urma să
se ajungă la o revoltă aparent populară, care trebuia să-l înlăture de la putere pe proaspătul
conducător al Cubei21, Fidel Castro (1926 - ).
161
Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit de
americani după al Doilea Război Mondial. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost omorâţi sau
luaţi prizonieri, toată tehnica militară americană a fost distrusă sau capturată.
Întrucât nu se putea pune real problema unei superiorităţi militare a Cubei, Janis a
pornit de la ideea că deciziile luate la nivelul grupului prezidenţial au constituit baza greşe-
lilor care au dus la falimentul operaţiunii. Această proastă funcţionare a acestui grup fusese
recunoscută la vremea respectivă, chiar Kennedy făcând declaraţii în acest sens. Până la
Janis, nimeni nu studiase, însă, ceea ce se întâmplase în grupul de decizie.
În urma cercetărilor sale, Janis a ajuns la concluzia că membrii grupului de decizie
au fost victime ale ceea ce el a numit groupthink, adică ale unui efect de grup ca-
racterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri,
care produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii, asupra
judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale
înalt coezive.
Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura, de a-şi es-
tompa atitudinile critice, de a polariza şi potenţa atitudinile şi opiniile care sunt consonante
cu politica grupului. Greşelile efectuate sub aceste pre-
siuni pot fi uriaşe, analiza lui Janis reliefând zeci de Irving Janis este un celebru
greşeli pe care specialişti, chiar slabi din punct de ve- psiholog social american, pro-
dere profesional, nu le-ar fi făcut în condiţii normale. fesor la Universitatea Yale şi la
Printre fenomenele care însoţesc acest efect Universitatea Berkeley Califor-
nia. Cea mai importantă lu-
trebuie menţionate:
crare a sa, în care şi propune
iluzia invulnerabilităţii teoria asupra groupthink este:
supra-încrederea “Victims of Groupthink: A Psy-
credinţa absolută în justeţea cauzei chological Study of Foreign-
subaprecierea adversarului Policy Decisions and Fiascoes”
(1972). Este de remarcat că
tendinţa exagerată de asumare a riscului
acest concept (Groupthink) a
stereotipuri faţă de adversari fost monetizat dincolo de zona
reducerea raportărilor critice faţă de ştiinţelor sociale, spre exemplu,
munca colegilor din echipă etc. în 2004, Raportul lui US Sen-
ate Intelligence Committee
asupra informaţiilor privitoare
Pe de altă parte, acest efect este însoţit întot-
la evaluarea prerăzboi a Iraq-
deauna şi de o tendinţă cu totul exagerată de secreti- ului a considerat că s-a produs
zare a informaţiilor (secretizare a informaţiilor un astfel de efect, care a făcut
specifică majorităţii grupurilor decizionale). Această să fie prost apreciate de către
tendinţă la un nivel maxim de intensitate are, la rân- echipele de experţi, capacităţile
Iraqului de a produce arme de
dul ei, efecte negative majore asupra deciziilor elabo-
distrugere în masă. Termenul
rate în grup. Spre exemplu, în cazul analizat de Janis, este inspirat din romanul lui
nu s-a apelat la mulţi specialişti, de altfel necesari, toc- George Orwell “1984” unde
mai pentru a menţine grupul la dimensiuni mici şi a sunt utilizaţi termeni ca crime-
putea păstra astfel mai bine secretul operaţiunilor. Nu think sau doublethink.
s-a apelat de exemplu, la specialiştii de la marină, deşi
162
Alfred Bulai
avea loc o debarcare şi astfel operaţiunea a întârziat mai multe ore, dat fiind că vasele care
îi duceau pe insurgenţii cubanezi pe ţărm nu au putut ajunge, datorită reliefului marin, acolo
unde grupul de decizie a considerat că ar trebui să ajungă. Exemplele oferite de Janis sunt
multe şi am putea continua.
Janis a mai studiat şi alte crize majore de după al doilea război mondial, în care ad-
ministraţia americană a fost implicată şi a descoperit că pentru 19 dintre cele mai importante
crize majore, efectul groupthink s-a produs în 37% din grupurile decizionale implicate în
aceste crize. Efectul se poate produce însă nu doar în grupuri decizionale de tip militar, ci în
oricare domeniu unde se iau decizii: marketing, economie, mass media, organizaţii publice
etc.
Există mai multe tipuri de măsuri care pot fi luate pentru a preîntâmpina efectul
groupthink. Unele dintre ele au fost propuse chiar de Janis.
Printre aceste măsuri cele mai importante sunt următoarele:
Cunoaşterea efectului groupthink de către membrii grupului de decizie.
Promovarea atitudinii critice.
Imparţialitatea totală a liderului.
Promovarea de soluţii alternative.
Apelul la experţi externi.
Munca în echipe decizionale paralele.
Promovarea unei a doua şanse prin revederea obligatorie şi reconsiderarea so-
luţiei finale.
Promovarea atitudinii critice este, însă, de departe cel mai important element teh-
nic care poate estompa efectele negative. Din acest motiv, în special în grupurile decizionale
din domeniul economic şi militar, s-a institut chiar o poziţie specială în grupurile decizionale,
cea a “avocatului răului (sau al diavolului)”, adică a unui specialist care are sarcina să aducă
contraargumente pentru orice soluţie propusă în grup.
163
Rezumat
Atunci când vorbim despre un grup social, ne referim, într-o accepţiune des-
tul de largă, la o serie de trăsături specifice omului din perspectiva definirii lui ca fiinţă
socială. Este vorba despre: tendinţa de apropiere dintre indivizi, iniţierea şi dezvolta-
rea unor relaţii de comunicare, faptul că aceştia interacţionează în diferite situaţii,
existenţa anumitor similarităţi între ei, manifestarea unor interese sau nevoi comune
care îi aduc pe oameni împreună în diferite contexte. De-a lungul vieţii, fiecare dintre
noi face parte din diferite grupuri sociale.
Există o serie de diferenţe în identificarea tipologiilor grupurilor, în funcţie de
caracteristici de naturi diferite. Astfel, în funcţie de numărul de membri care formează
un grup, putem avea grupuri mici (de până la cel mult 10 membri) şi grupuri mari
(peste 10-12 membri). O altă diferenţiere la nivelul grupurilor se referă la natura re-
laţiilor dintre membrii grupului. Astfel, dacă între membrii grupului există o comuni-
care directă, cu o puternică bază afectivă, avem de-a face cu ceea ce numim grupuri
primare (de exemplu, grupurile de prieteni). Opuse acestora sunt grupurile se-
cundare, în care interacţiunile dintre membri nu au o bază afectivă şi în care, de obi-
cei, există o comunicare în baza unor interese şi scopuri comune.
Un alt criteriu de clasificare a grupurilor se referă la caracterul formal, res-
pectiv informal al acestora. Atunci când vorbim despre grupuri formale, avem în
vedere un anumit cadru predefinit de poziţionare şi relaţionare la nivelul membrilor
grupului. Aceste forme predefinite în baza cărora funcţionează un grup sunt create de
o structură organizaţională. Pe de altă parte, grupurile informale sunt lipsite de
astfel de predeterminări, dinamica relaţiilor din interiorul grupului depinzând exclu-
siv de membrii care îl formează.
Orice grup din care facem parte se mai numeşte şi grup de apartenenţă.
Dincolo de grupul de apartenenţă, ne poziţionăm permanent şi faţă de alte grupuri pe
care le luăm în considerare ca şi repere din punct de vedere valoric, atitudinal, com-
portamental sau normativ. Acestea se numesc grupuri de referinţă.
Orice grup exercită asupra membrilor săi o anumită influenţă şi chiar pre-
siuni, determinându-le în măsuri diferite atitudinile şi comportamentele. Apartenenţa
la un grup este un factor extrem de important în manifestarea de către individ a anu-
mitor reacţii, în adoptarea anumitor poziţii, a anumitor situaţii, total diferite de cele
pe care le-ar adopta în mod individual. Un exemplu relevant pentru ceea ce înseamnă
mecanismul de exercitare a presiunii grupului asupra membrilor săi îl reprezintă
„efectul de aşteptare”, potrivit căruia intervalul de timp în care se acordă un aju-
tor solicitat este invers proporţional cu numărul indivizilor care îl pot oferi. Principiul
care stă la baza unui astfel de mecanism este cel al delegării responsabilităţii.
Efectul Ringelmann sau efectul „pierderii de vreme” ilustrează de aseme-
nea de o manieră relevantă consecinţele care pot să apară la nivelul desfăşurării unei
activităţi, indiferent de natura acesteia, în contextul în care aceasta este realizată de
mai mulţi indivizi, la nivel de grup, în condiţii de anonimat al efortului individual.
164
Alfred Bulai
Astfel, eficienţa în îndeplinirea unei sarcini, în condiţii de anonimat, este invers pro-
porţională cu numărul celor implicaţi în realizarea acesteia.
Un element important pentru înţelegerea dinamicii grupurilor sociale îl re-
prezintă conducerea grupurilor şi liderii acestora, mai ales în cazul grupurilor for-
male, care se caracterizează printr-un cadru prestabilit pentru ocuparea unei astfel
de poziţii şi exercitarea rolurilor specifice.
Eficienţa oricărei organizaţii sociale, buna funcţionare a unei instituţii depind
inevitabil de caracteristicile grupurilor din cadrul lor şi ale liderilor care le conduc.
Dintre resursele esenţiale care pot să crească semnificativ şansele unui individ de a
dobândi poziţia de lider în grupul/organizaţia din care face parte sunt: experienţa,
competenţa comunicaţională, profesională sau de sarcină, capacităţile empatice, per-
sonalitatea puternică, caracteristici fizice ca înălţimea sau forţa.
La fel ca grupurile, şi liderii acestora se înscriu în diferite tipologii. Există li-
deri formali (specifici, după cum arată şi numele, grupurilor formale) şi lideri in-
formali care exercită rolul de lideri într-un context particular, pe baza unor
caracteristici personale. O altă clasificare face distincţia între liderii de sarcină, cei
care conduc un grup în vederea realizării unei sarcini, şi liderii socio-afectivi, care
menţin un climat de comunicare optim, mediază conflictele între membri şi asigură
buna dispoziţie în grup. În funcţie de modul în care conduc grupul, liderii se mai îm-
part în lideri autoritari, cei mai eficienţi şi care controlează total activităţile mem-
brilor grupului, lideri democraţi, care cooptează şi unii membri ai grupului în luarea
deciziilor şi lideri „laissez-faire”, care oferă un grad ridicat de libertate în acţiune
membrilor grupului, influenţele acestora fiind minime.
Referitor la mecanismele de decizie care funcţionează la nivelul grupurilor în
contextul exercitării unei presiuni de către acestea asupra propriilor membri, trebuie
menţionat un alt efect şi anume efectul Groupthink, analizat de către psihologul so-
cial american Irving Janis. Efectul se referă la modalitatea prin care grupul influen-
ţează deciziile elaborate de membrii acestuia. Acest efect de grup se caracterizează
printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri, producând efecte dis-
tructive asupra percepţiei şi analizei realităţii, asupra judecăţilor morale şi a eficien-
ţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt coezive. Un astfel de efect poate
fi preîntâmpinat prin soluţii ca: adoptarea unei atitudini critice, apelul la experţi ex-
terni, imparţialitatea liderului, promovarea de soluţii alternative.
165
Concepte cheie
grup social; grup formal; grup informal; grup primar;
grup secundar; grup de referinţă; grup de apartenenţă;
efect de aşteptatare; lider de sarcină; lider socio-afectiv;
lider autoritar; lider democrat; lider laissez-faire; lider
formal; lider informal; efectul Ringelmann; dilemă so-
cială; groupthink
Falimentul acţiunii de la Bay of Pigs
NOTE:
20
Primul sociolog care a utilizat termenul de “grup de referinţă” este de fapt, sociologul
american Herbert H. Hyman. (1918-1985): studiile lui Newcomb au fost însă cele care au
monetizat acest concept.
21
Fidel Castro conducea Cuba de doi ani, din 1959.
166
Alfred Bulai
Capitolul 9
Organizarea socială şi
birocraţia
Dumneavoastră, chiar în acest

moment, începeţi să citiţi capito-
lul “Organizarea socială şi Biro-
craţia”. De ce faceţi acest lucru?
Pentru că vreţi să citiţi această
carte şi profitaţi de un moment
liber, ori poate trebuie să citiţi
acest capitol pentru că aveţi ne-
voie de o documentare pe acest
subiect, la şcoală, la serviciu sau
în altă parte. Deşi poate staţi re-
laxat sau relaxată în acest mo-
ment, sunteţi totuşi conectat/ă la
presiunile unor organizaţii care
vă cer sau vă impun anumite lu-
cruri. Aparent, sunteţi poate rupt
de organizaţiile din care faceţi
parte, şi totuşi, nu sunteţi nici
acum în afara lor. Aţi cumpărat
cartea dintr-un magazin, deci
dintr-o organizaţie, veţi afla pro-
babil unele informaţii din ea, ci-
tindu-o acasă sau în mediul altor
organizaţii, la şcoală, la serviciu
ori în altă parte.
167
Fiecare dintre noi avem zilnic contacte, fie ca membri, fie ca be-
neficiari, cu extrem de multe organizaţii. Dacă acum vă aflaţi la ser-
viciu, acesta cu siguranţă reprezintă un tip de organizaţie, dar şi dacă
vă duceţi acasă cu un mijloc de transport nu faceţi altceva decât să
apelaţi la serviciile unei organizaţii. Şi dacă mergeţi la un magazin
sau la un bar, apelaţi în fond la diferite organizaţii. Acasă credeţi că
sunteţi mai liber, dar nu uitaţi că, dacă staţi la bloc, faceţi probabil
parte dintr-o altă organizaţie, pentru că asociaţia dumneavoastră,
căreia îi plătiţi întreţinerea, este şi ea o organizaţie. Absolut tot con-
fortul de acasă vă este asigurat de o multitudine de alte organizaţii,
cele care vă furnizează apa, energia electrică, televiziunea prin cablu
etc.
Trăim într-un univers organizaţional. Nu a fost întotdeauna
aşa. În epocile premoderne, numărul organizaţiilor cu care indivizii
aveau contacte era incomparabil mai mic. Mai mult, cea mai mare
parte a organizaţiilor care existau erau destul de diferite de cele pe
care noi le cunoaştem astăzi. Am putea spune, fără să greşim că,
astăzi, organizaţiile ne domină existenţa. Pe undeva suntem mai puţin
liberi, s-ar mai putea spune. Cu toate acestea, organizaţiile sunt cu
mult mai importante decât am putea crede. Putem chiar afirma că, în
mare parte, umanitatea a reuşit să ajungă la nivelul actual de dez-
voltare, tocmai datorită organizării sociale bazate pe organizaţii. În
afara lor, mutaţiile radicale în istoria dezvoltării societăţilor moderne
nu ar fi fost posibile. Iată de ce studiul organizaţiilor, un adevărat
mediu de viaţă specific uman, este atât de important pentru orice şti-
inţă socială, evident înainte de toate, pentru sociologie.
Ghişeul simbol al organizaţiei birocratice
168
Alfred Bulai
Organizaţii şi instituţii
Atunci când am prezentat instituţiile sociale, am precizat că ele se află într-un raport
special cu organizaţiile. De principiu, orice organizaţie are la bază o instituţie socială, ne-
putând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “atipice” în care am construi o
organizaţie care nu ar institui anumite forme de relaţionare între membri, nu ar avea nici un
fel de obiective şi nu ar îndeplini nici o funcţie la nivelul societăţii. Putem să ne gândim la
astfel de exemple doar teoretic, pentru că, în realitate, o organizaţie presupune întotdeauna
un număr de oameni care deţin anumite statusuri şi care săvârşesc anumite practici într-un
context determinat. Există pe de altă parte, aşa cum am arătat, numeroase tipuri de instituţii
care nu au forme organizaţionale. Cum putem însă deosebi organizaţiile de instituţiile so-
ciale?
Această distincţie poate fi realizată dacă vom analiza câteva din elementele specifice
organizaţiilor. Este vorba de o caracteristică esenţială a acestora: autoreflexivitatea mem-
brilor faţă de normele, scopurile şi obiectivele organizaţiei din care fac parte. Cu alte cu-
vinte, în orice organizaţie, membrii trebuie să respecte, dar să şi fie conştienţi de normele
acesteia, la fel şi în ceea ce priveşte obiectivele şi scopurile. Organizaţiile, în al doilea rând,
presupun în mod necesar anumite cadre formale în care se desfăşoară activităţile, cadre care
au întotdeauna o dimensiune comunicaţională concretă (şi cel mai adesea şi relaţională),
precis delimitată spaţial şi temporal.22 Relaţiile dintre membri sunt definite întotdeauna im-
personal, presupunând o componentă raţională majoră, obligatorie în definirea activităţilor.
Instituţiile desemnează pe de altă parte, orice fel de tipuri de practici sociale care au o func-
ţie socială, practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o dimensiune formală.
De foarte multe ori, istoric vorbind, organizaţiile au apărut pe baza preexistenţei unor in-
stituţii, prin formalizarea relaţiilor şi prin definirea unor cadre acţionale precis delimitate.
Există însă şi situaţia în care într-o societate este definită o nouă structură organizaţională,
care este construită în mod voluntar independent de o anumită instituţie şi care poate ge-
nera practici specifice apărând, în acest fel, o nouă instituţie socială. Pentru această situa-
ţie, se utilizează adesea termenul de instituţionalizare.
Formal şi informal în organizaţii

Organizaţiile au, în general, o structură bazală de tip formal, adică au predefinite na-
tura şi tipul de relaţii dintre membri, precum şi poziţiile pe care aceştia le pot ocupa în or-
ganizaţii. Structura formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din organizaţie şi
relaţiile dintre acestea sunt predefinite şi totodată independente de membrii care le ocupă.
169
Cu toate acestea, la nivelul unei organizaţii, nu există doar structuri de tip formal. În multe
cazuri există poziţii şi tipuri de relaţii de natură informală, care pot îndeplini funcţii speci-
fice la nivelul organizaţiilor. De fapt, orice organizaţie poate fi considerată, din punctul de
vedere al gradului formalizării, pe o scală continuă. Astfel, putem vorbi de organizaţii pu-
ternic sau slab formalizate.
Prin urmare, putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de struc-
turi, una formală şi alta informală. Raportul dintre cele două structuri este unul de maximă
relevanţă în modul în care funcţionează o organizaţie. Structura formală a unei orga-
nizaţii poartă numele de organigramă, în timp ce structura informală repre-
zintă sociograma acesteia.
Atât la nivelul organigramei, cât şi la nivelul unei sociograme, putem identifica anu-
mite poziţii de o importanţă majoră, care au capacităţi persuasive în comunicare şi totodată
responsabilităţi sau funcţii decizionale. Persoanele care ocupă aceste poziţii au capacitatea
de a influenţa şi a determina comportamente specifice ale membrilor organizaţiilor, având
în fapt atribuţii şi competenţe decizionale. Aceasta înseamnă că în orice organizaţie avem po-
tenţial două tipuri de lideri, formali şi informali. Competenţele persuasive formează la ni-
velul liderilor formali ceea ce vom numi autoritate în organizaţie, în timp ce abilităţile
persuasive ale liderilor informali reprezintă capacitatea lor de a influenţa. Dacă primii se
bucură de autoritate, ceilalţi au influenţă.
Distingem, prin urmare, la nivelul unei organizaţii, două tipuri de atribute ale con-
ducerii, autoritatea şi influenţa. Liderii formali deţin autoritatea de a decide în baza po-
ziţiei pe care ei o deţin (cea care conferă autoritate), în timp ce liderii informali deţin o
anumită capacitate de influenţă, care este dată de propriile capacităţi de relaţionare socială
şi de comunicare. Există posibilitatea ca o persoană care deţine cea mai mare capacitate de
influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de autoritate, situaţie care, desigur, este
ideală. Ea se întâlneşte relativ rar, cel mai adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o co-
incidenţă între cele două tipuri de structuri.
Putem identifica multe tipuri de organizaţii şi trebuie să spunem că, de altfel, gra-
dul formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora. Există, de pildă, organizaţii, cum
sunt cele militare, în care gradul formalizării este extrem de mare, dar şi organizaţii de tip
cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundaţie) în care gradul formalizării este incom-
parabil mai redus.
Organizaţiile pot fi clasificate şi din punctul de vedere al tipurilor de obiective pe
care şi le propun. De exemplu, potrivit unei astfel de clasificări propusă de sociologul ame-
rican Talcott Parsons (1902-1979), putem identifica patru tipuri principale de organizaţii:
Organizaţii economico-productive
Organizaţii de putere
Organizaţii integrative
Organizaţii ale menţinerii modelelor
170
Alfred Bulai
Toate organizaţiile economice sau de prestări de servicii fac evident parte din prima
categorie. Organizaţiile de putere sunt cele care au funcţii de decizie la nivelul societăţii (de
exemplu, Guvernul, ministerele, Parlamentul, dar şi primăriile sau consiliile locale etc.). Or-
ganizaţiile integrative sunt cele cu un rol central în controlul social şi în socializare, în timp
ce ultima categorie se referă la organizaţiile care au funcţii culturale.
Eficienţa organizaţiilor
Raportul dintre structura formală şi cea informală are numeroase consecinţe la ni-
velul modului de funcţionare a unei organizaţii. Cea mai importantă influenţă a raportului
formal-informal dintr-o organizaţie este aceea a eficienţei diferite pe care o pot avea aces-
tea. Formalizarea este întotdeauna o condiţie a creşterii eficienţei organizaţiilor. Din acest
motiv, organizaţiile înalt formalizate, specifice modernităţii, sunt unele dintre cele mai efi-
ciente în istoria umanităţii. Factorii care determină eficienţa organizaţiilor sunt însă mult
mai diverşi nefiind toţi determinaţi de formalizare. Trecem în revistă cei mai importanţi,
astfel de factori, care se alătură formalizării:
Unitatea elementelor
Flexibilitatea
Dimensiunile optime
Raţionalitatea
Comunicarea eficientă
Primul factor se referă la compatibilitatea componentelor unei organizaţii şi la mă-

sura în care acestea formează un sistem funcţional. Flexibilitatea se referă la capacităţile or-
ganizaţiei de a se adapta la condiţii noi sau de criză (obiective, proceduri şi instrumente noi),
în timp ce raţionalitatea priveşte analiza şi definirea raţională a scopurilor, mijloacelor şi a
tipului de relaţii şi de activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiei. Această caracteristică de-
rivă, este adevărat, din formalizare într-o mare măsură. Dimensiunile optime, la rândul lor,
depind de scopurile şi de natura activităţilor, însă independent de aceste elemente speci-
fice, eficientizarea activităţilor unei organizaţii corelează întotdeauna cu acest factor, pen-
tru că ineficienţa este prezentă întotdeauna atunci când fie organizaţia este
subdimensionată, fie, şi mai grav, atunci când este supradimensionată.
Comunicarea eficientă în organizaţii, ultimul factor prezentat, este probabil cel mai
important alături de formalizare. Comunicarea reprezintă baza interacţiunilor şi, prin ur-
mare, abilităţile, respectiv problemele de comunicare ale membrilor se traduc în factori de
eficientizare sau, dimpotrivă în vectori de disfuncţionalitate. Comunicarea este importantă
atât în interiorul organizaţiei, cât şi în exteriorul acesteia, în primul rând cu clienţii.
Birocraţia ca tip ideal la Max Weber

Termenul de birocraţie a fost pentru prima dată utilizat de Monsenior de Gournay
în 1745. El este într-un fel un barbarism pentru că provine de la două cuvinte din două limbi
diferite, una clasică şi alta modernă. Este vorba de franţuzescul “bureau” şi de grecescul
171
“kratos”. Înţelesul iniţial era în fond chiar acesta, acela de “reguli ale celor de la birou”, adică
ale oficialilor. Puterea acestor oficiali a fost semnalată în numeroase rânduri, chiar cu mult
înainte ca birocraţia să devină subiect de analiză ştiinţifică. Spre exemplu, în secolul al XIX-
lea, Honoré de Balzac (1799 – 1850) a definit poate cel mai plastic birocraţia, ca reprezen-
tând “puterea uriaşilor în mâna pigmeilor” şi, pe
undeva, acesta este sensul pe care birocraţia l-a păs-
Cuvântul birocraţie a fost creat
trat la nivelul cunoaşterii comune până astăzi.
de Monsieur Jean Claude
Pentru sociologi, ca şi pentru toţi cei care stu-
Marie Vincent de Gournay
diază ştiinţific societatea, birocraţia a reprezentat tipul
(1712-1759) din două cuvinte,
cel mai important de organizaţie din modernitate şi to-
unul franţuzezsc şi altul gre-
todată principalul instrument al schimbării societăţilor
cesc. Franţuzescul “bureau”, la
contemporane.
origine desemna pânza care
Avem prin urmare, două tipuri de accepţiuni.
acoperea suprafaţa biroului,
Pe de o parte, una care are o profundă încărcătură pe-
iar prin extensie s-a folosit pen-
iorativă, fiind de fapt prima accepţiune a cuvântului,
tru mobila respectivă, iar mai
utilizată încă din secolul al XVIII-lea, sens pe care însă
târziu, pentru camera în care
îl folosim şi noi astăzi atunci când spunem de exem-
se afla biroul. Cuvântul grecesc
plu, că “ar trebui redusă birocraţia”. Pe de altă parte,
“Kratos” are înţelesul de re-
există şi o a doua accepţiune, care este una ştiinţifică,
gulă, putere. La Gournay, înţe-
având o dimensiune normativă fără încărcatură valo-
lesul era exclusiv peiorativ, ca
rică.
şi la cei care, încă de dinaintea
Pentru sociologie, birocraţia nu doar că nu re-
Revoluţiei franceze, au preluat
prezintă un calificativ pentru lipsa de eficienţă a unei
acest cuvânt. Spre exemplu, în
organizaţii, ci dimpotrivă, ea este principalul factor al
corespondenţa lui Denis Dide-
dezvoltării organizaţiilor şi implicit al societăţilor în
rot (1713 – 1784) cu baronul
modernitate. Pentru sociologi, ca şi pentru toţi cerce-
Friedrich Melchior von Grimm
tătorii care studiază organizaţiile, birocraţia este prin-
(1774–1796), acesta din urmă
cipalul factor al dezvoltării spectuaculoase economice,
face adesea comentarii acide
sociale şi politice, realizată în modernitate.
faţă de obsesia vremii, aceea de
Primul sociolog care a propus o analiză con-
regularizare a oricărei activi-
sistentă a birocraţiei, înţeleasă ca un tip de organizare
tăţi şi considera că birocraţii
formală, a fost sociologul german Max Weber. Pentru
lucrează cel mai adesea pentru
el, birocraţia reprezintă modul raţional de or-
propriul interes şi nu pentru in-
ganizare a vieţii sociale, mod de organizare care
teresul public (vezi şi Baron de
este dominant în cadrul societăţilor moderne.
Grimm and Diderot, Corres-
Cu siguranţă, chiar Weber precizează, au exis-
pondance littéraire, philosophi-
tat organizaţii de tip birocratic şi în societăţile premo-
que et critique”, 1753-69, ediţia
derne, exemplele cele mai simple le oferă organizaţiile
1813, Vol. 4, - citat de Martin
de tip religios sau cele militare. Aparatul militar al Im-
Albrow, Bureaucracy. London:
periului Roman fiind poate cel mai edificator exemplu
Pall Mall Press, 1970).
de model birocratic de organizare pentru lumea antică.
Pot fi găsite uşor şi alte exemple, însă un lucru rămâne
172
Alfred Bulai
evident. Birocraţia nu a atins niciodată în istoria premodernă nivelul, ponderea şi impor-

tanţa pe care le deţine astăzi.
Pentru Weber, tipul ideal de birocraţie, adică modelul reprezentativ al acesteia, pre-
supune câteva elemente esenţiale:
1. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. Orice organizaţie de tip bi-
rocratic are la bază o dispunere ierarhică a poziţiilor interne, cel mai adesea într-o
formă piramidală, în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizio-
nal.
2. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. Activitatea birocraţilor
se face întotdeauna în baza unor norme formale, care sunt cunoscute şi invocate de
oficiali. În acest mod, se garantează caracterul impersonal al tuturor deciziilor din
interiorul acestui tip de organizaţii. De asemenea, se elimină astfel arbitrariul şi inte-
resul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. În epocile premo-
derne, cei care deserveau anumite interese publice o făceau cel mai adesea pe baze
cutumiare, adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin pe baza
unor norme scrise. Acestea, chiar când existau, aveau doar un rol minimal.
3. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte
obligaţii social-economice. Faţă de epocile premoderne, birocratul este un profe-
sionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organizaţiei birocratice şi are
surse de venit asigurate doar din aceasta. În epocile premoderne, persoanele care în-
deplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau
Birocraţia a fost analizată şi de alţi gânditori înaintea lui Max Weber, fără ca
aceştia să propună, însă, o teorie asupra sistemului birocratic. Spre exemplu,
chiar şi Karl Marx a analizat birocraţia, considerând că există patru surse majore
ale acesteia în istorie: religia (apariţia organizaţiilor religioase), formarea sta-
telor, comerţul şi tehnologiile. Pentru el birocraţia nu este generatoare de bogă-
ţie, ea reprezentând, mai degrabă, un cost al administrării legat de nevoia de a
controla, coordona şi guverna producţia. Veniturile birocraţiei revin prin pre-
luarea unei părţi din plus valoarea creată de forţa de muncă. Pentru Marx, co-
munismul presupune renunţarea la birocraţie, pentru că autodisciplinarea şi
morala internă a proletarilor, care conduc societatea, nu mai impun un control
birocratic, iar noua diviziune a muncii nu mai implică nevoia unei administrări
birocratice a producţiei. Acest sens al raportului dintre birocraţie, în sensul larg
de administraţie, şi cel al producţiei economice îl întâlnim chiar înaintea lui Marx,
la filosoful şi economistul scoţian Adam Smith (1723 – 1790), care în teoria „mâi-
nii invizibile” considera că interesul general este cel mai bine servit de piaţa li-
beră, în care indivizii îşi urmăresc propriile interese. Piaţa liberă, pentru el, putea
constitui aşadar un real antidot pentru administraţie (birocraţie). Vezi şi lucra-
rea lui Adam Smith, „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Na-
tions”, apărută în 1776.
173
veniturile exclusiv din aceste activităţi. Spre exemplu, judecătorii sau notarii sunt de
fapt persoane cu anumite ranguri sociale, care prestează aceste servicii sporadic, pe
lângă alte activităţi, care le şi asigură veniturile principale. La fel, profesorii din uni-
versităţi, în evul mediu, nu au salarii pentru munca de predare, ci trăiesc din diferite alte
surse, cadouri de la studenţi, donaţii sau rente ale unor seniori, din publicaţiile pe care
le scot etc.
4. Birocraţia presupune separarea activităţilor personale de cele presu-
puse de organizaţii. Acest principiu decurge direct din precedentul. Atât timp cât
un funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate, el poate fi con-
trolat şi obligat să presteze doar acea activitate. Separarea are loc atât fizic, birocraţia
impunând ideea de program stabil de lucru, dar şi funcţional, în sensul în care biro-
cratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri exterioare biro-
craţiei.
5. Birocraţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de
producţie, cât şi faţă de resurse. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau re-
surse personale pentru a-şi desfăşura activitatea. Ele aparţin exclusiv organizaţiei bi-
rocratice şi tocmai din acest motiv, birocratul, deşi dispune de o putere uriaşă, este
controlat total de birocraţie şi, mai mult, cum spunea Balzac, ca simplu individ el este
chiar insignifiant. Spre exemplu, militarul premodern dispunea când dorea de propriile
arme, pentru că acestea erau ale lui, armura, sabia sau calul sunt obiecte ale proprie-
tăţii personale. Militarul modern nu are arme personale, mai mult chiar, organizaţia bi-
rocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este
necesar. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar bi-
rocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui, pentru prima
dată în istorie, un nou tip de societate, non-militară, dar profund birocratică.
De ce este eficientă birocraţia?

Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au evidenţiat o serie de fac-
tori care asigură eficienţa majoră a acestui tip de organizare socială. Trecem în revistă câţiva
dintre aceştia:
În birocraţii, deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. Astfel se elimină subiec-
tivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice.
În birocraţii se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea
membrilor săi şi, deci, se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele
normativ.
Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia.
Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale, cariera
birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului bi-
rocratic.
Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional, în baza unor scopuri precis
formulate şi sunt libere de cerinţe personale, sau ale unor grupuri exterioare aparatului
174
Alfred Bulai
birocratic. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi şi sunt uzual de-
terminate din exterior, de sistemul politic spre exemplu, dar odată definite scopurile,
aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ, independent
de alte constrângeri externe.
Tabel 8.1. Tabel comparativ între atributele birocratului premodern şi ale birocratului mo-
dern.
Birocratul premodern Birocratul modern
este puţin legat de alţi birocraţi de- depinde total de un sistem birocratic
pinzând mai degrabă de o ierarhie so- şi răspunde aproape exclusiv în faţa
cială sau politică. ierarhiei birocratice.
activitatea sa este dată de cutume

urmează doar regulile scrise definite
(obiceiuri) şi de considerente person-
pentru orice fel de activitate prestată.
ale.
Birocratul lucrează pe bază de con-
Birocratul are responsabilităţi sociale tract cu organizaţia birocratică şi nu
şi economice exterioare organizaţiei are alte îndatoriri capabile să îi
birocratice, iar acestea sunt cele care furnizeze venituri. el primeşte un
îi furnizează veniturile principale. salariu din partea organizaţiei biro-
cratice.
Birocratul are două registre de timp.
Birocratul nu separă activitatea sa de
unul al activităţilor presupuse de con-
altele în care este implicat, lucrează în
tractul său cu organizaţia birocratică,
propria locuinţă, desfăşurând paralel
altul impus de responsabilităţile şi in-
şi alte tipuri de activităţi.
teresele personale.
Birocratul are în proprietate person-
mijloacele şi resursele pe care le uti-
ală atât mijloacele, cât şi resursele
lizează sunt ale organizaţiei care l-a
necesare pentru desfăşurarea activ-
angajat.
ităţilor.
Birocratul nu este calificat într-un
Birocratul se califică, se profesiona-
mod special pentru a desfăşura activ-
lizează şi obţine poziţiile respective în
ităţile depuse, ci le exercită deseori în
baza unor concursuri, a unor testări
baza unor cerinţe ale unor statusuri
sau examene.
atribuite.
Birocratul nu are o carieră birocra- Birocratul are o carieră clar definită
tică şi adesea nu poate urca în ier- în organizaţia birocratică şi uzual el
arhia organizaţiei birocratice. urcă în timp în această ierarhie.
Toate elementele prezentate pot ridica numeroase semne de întrebare, cel puţin
dacă ne gândim la acuzele publice aduse birocraţiilor. La prima vedere, cineva ar putea
obiecta pentru faptul că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. “Doar birocraţia nu este
aşa! Dacă este aşa, de ce este acuzată mai mereu de corupţie, de neprofesionalism etc.?”
175
Precizăm că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de

Weber sau de alţi sociologi care i-au urmat. Max Weber a definit birocraţia şi implicit a ana-
lizat-o, în termeni ideali fără să exclusă faptul că, în practică, ea poate funcţiona şi prost.
Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile generate de încălcarea normelor sunt
însă importante în analiza birocraţiei ca tip ideal. Dacă spre exemplu, o secretară nu vine la
timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de serviciu, ori acceptă o “atenţie” de la
un client, acestea nu sunt disfuncţionalităţi ale birocraţiei, ci aspecte disfuncţionale înre-
gistrate într-o organizaţie particulară. Aceste ultime elemente nu pot fi ignorate, cu sigu-
ranţă, dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei. Ţinem cont, totodată,
că toate caracteristicile au fost prezentate anterior în comparaţie cu modul în care funcţio-
nau instituţiile şi organizaţiile premoderne.
Cu siguranţă, pot exista multiple aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor,
pot exista şi cazuri de corupţie în organizaţiile reale. Diferenţa esenţială este dată de faptul
că, în societăţile premoderne, adesea, funcţiile din sistemul birocratic reprezintă statusuri
atribuite, deci moştenite, prin urmare se aflau cu totul în afara unor criterii de profesiona-
lism. La fel, corupţia nici nu îşi avea sensul în astfel de societăţi pentru că, prin definiţie,
funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi de regulă într-o relaţie directă
cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de aceste servicii.
Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip

birocratic
Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi, totodată, funda-
mentală în istoria sociologiei. Studiile şi cercetările dedicate birocraţiei, aşa cum era de aş-
teptat, s-au multiplicat şi diversificat la o cotă deosebită în secolul al XX-lea.
Una dintre abordările semnificative din secolul trecut este cea a unui alt mare so-
ciolog, de data aceasta american, Robert King Merton (1910 – 2003). Abordarea lui Merton
este parţial diferită faţă de cea a lui Weber. Pentru Merton, unul din reprezentanţii de bază
Conceptul de „tip ideal” a fost construit de sociologul german Max Weber şi utili-
zat mai întâi în studiile sale cu caracter istoric şi economic. Tipul ideal nu se referă
la un model perfect sau un model mediu al unui fenomen sau proces social. El este
o construcţie teoretică menită a conferi posibilitatea de a analiza metodologic şi
logic conceptual, corect, sistematic, realitatea socială. El presupune accentuări
unilaterale, simplificări şi chiar excluderi ale unor detalii nesemnificative ale unui
fenomen sau proces social pentru care se construieşte un model de tip ideal. Pro-
cesul de construcţie a tipurilor ideale se aseamănă în fond cu ceea ce reprezintă
idealizarea şi în ştiinţele naturii, acolo unde vorbim de gaz ideal, de relaţii între
corpuri ideal definite, aşa cum este cazul şi al celebrei legi a atracţiei universale
F=k(M*m/d²), care presupune o relaţie între două corpuri care sunt definite doar
din perspectiva masei pe care o au, excluzându-se orice alte caracteristici ale lor.
176
Alfred Bulai
ai structuralismului, aşa cum am precizat în primul capitol, biro-

craţia nu are doar aspecte funcţionale, ci conţine, chiar în bazele
sale principiale, anumite elemente de tip disfuncţional.
Trebuie să precizăm faptul că Merton nu se referă la
proasta funcţionare a unei organizaţii particulare, problemă care
nu preocupă cercetarea fundamentală a birocraţiei, ci se referă la
Robert K. Merton
anumite disfuncţionalităţi care decurg din natura specifică organi-
zaţiilor de tip birocratic. Altfel spus, din chiar elementele caracter-
istice, care asigură eficienţa birocraţiei, decurg totodată şi o serie de disfuncţionalităţi
potenţiale ale acesteia.
Abordarea lui Merton este centrată prioritar asupra elementelor care dau eficienţă
structurilor de tip formal, deosebirea faţă de Weber fiind aceea că Merton admite dis-
funcţionalităţi potenţiale pentru acest tip de structuri.
Dat fiind că şi pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigură eficienţa
structurilor formale sunt celel menţionate de Weber, în cele ce urmează vom insista doar
asupra principalelor disfuncţionalităţi potenţiale ale organizaţiilor birocratice, aşa cum apar
ele în concepţia lui Merton.
1. Pericolul antrenării incapacităţii. Sintagma “antrenarea incapacităţii” a
fost preluată de la economistul şi sociologul american de origine norvegiană Thorstein
Bunde Veblen (1857-1929). Antrenarea incapacităţii desemnează procesul de supraspe-
cializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile. Specializarea şi profesionalizarea, aşa
cum am arătat deja, sunt virtuţi de bază ale birocraţiilor. Însă, tendinţa de supraspecializare
poate să creeze un anumit tip de dependenţă de modele de practici şi de activităţi care, în an-
umite condiţii, se pot dovedi disfuncţionale. Dacă un muncitor se superspecializează pentru
anumite tipuri de operaţii, cu siguranţă el va reuşi să fie ultra eficient. Cu cât specializarea
este mai îngustă, mai focalizată pe anumite tipuri de activităţi concrete, cu atât eficienţa
funcţionarului va fi mai mare. Creşte, însă, implicit şi pericolul inadaptării la situaţii noi,
care reclamă alte practici sau competenţe. Aceste inadaptări pot fi fatale pentru eficienţa
sistemului birocratic.
Robert King Merton este unul dintre cei mai importanţi sociologi americani. Pen-
tru că provenea dintr-o familie de emigranţi evrei din Rusia (numele său original
era Meyer Robert Schkolnick) şi-a schimbat numele pentru a putea intra la colegiu
(în SUA în anii ’20 erau procente maxime de admisie la colegii pentru studenţii
evrei, în jur de 15%). A obţinut doctoratul la Harvard, unde a fost studentul lui
Talcott Parsons şi a lucrat, totodată, cu un alt mare sociolog de origine rusă (şeful
catedrei de sociologie de atunci Pitirim Sorokin). Din 1941, devine profesor la
Columbia University (New York). În anii `50 lucrează cu un alt mare sociolog
emigrat în SUA, tot evreu, de origine austriacă, Paul Lazarsfeld. Ceretările sale au
acoperit domenii precum sociologia ştiinţei, analiza birocraţiei, studiul conflictu-
lui, teoria anomiei, metodologia cercetării sociologice etc. Lucrările principale
sunt: ”Mass Persuasion” (1946), “Social Theory and Social Structure” (1949), On
the Shoulders of Giants (1965), “The Sociology of Science (1973) şi Qualitative and
Quantitative Social Research (1979). Fiul său, Robert Carhart Merton (1944 - )
este un celebru economist, laureat al premiului Nobel în 1997.
177
2. Pericolul psihozei ocupaţionale. Termenul de psihoză ocupaţională a fost

preluat de Merton de la filosoful american John Dewey (1859 – 1952). Pentru Merton,
munca în sistemul birocratic este înalt consumatoare de resurse şi energie pentru membrii
săi. Mediul propus de birocraţie este „anormal” pentru fiinţa umană, datorită înaltei for-
malizări. El este un mediu atipic pentru că oamenii sunt pregătiţi prin socializare să trăiască
în principal în medii sociale slab formalizate sau informale. Mediul social formalizat reclamă
întotdeauna un consum intens de resurse psihice (de adaptare, energetice, de timp etc.). Pe
de altă parte, munca rutinieră, înalt repetitivă, presupusă de restricţiile normative ale orga-
nizaţiei birocratice este şi ea un factor la fel de stresant. Nu în ultimul rând, relaţia dintre bi-
rocrat şi clientul deservit de birocraţie, aşa cum o să vedem, are şi ea un potenţial tensionant.
Prin urmare, orice birocraţie dezvoltă un mediu “problematic”, care face ca birocratul să
aibă potenţial relaţional conflictual, capabil să pună în pericol orice tip de activitate desfă-
şurată în aceste organizaţii.
3. Pericolul sacralizării normelor. Respectarea normelor de către birocraţi
este o cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. Cu toate acestea, respectarea
normelor ar trebui să fie, în orice asemenea organizaţie, doar un mijloc pentru îndeplinirea
scopurilor generale sau a obiectivelor specifice. Din cauza rolului lor esenţial în funcţiona-
rea eficientă a unei birocraţii, normele ajung să devină, adesea, din simple mijloace necesare
îndeplinirii unor scopuri, adevăratele obiective ale activităţii funcţionarilor. Această per-
mutare a rolului normelor este, evident, un tip de disfuncţionalitate majoră deoarece o or-
ganizaţie nu poate avea ca scop central respectarea propriilor reguli. Acest efect se produce
din cauza tendinţei de a „sacraliza” normele, de a le considera într-o ordine a valorilor
finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei. Cel mai bun exemplu, pe care
probabil oricine l-a întâlnit în şcoală, este acela al elevilor foarte cuminţi şi liniştiţi care,
chiar dacă au performanţe şcolare extrem de slabe, tind să promoveze pentru că sunt măcar
“copii cuminţi”, în timp ce elevi chiar mai bine pregătiţi decât aceştia, dacă sunt consideraţi
“neastâmpăraţi”, au şanse mai mici de a promova. Acest lucru se întâmplă pentru că disci-
plina, adică supunerea faţă de normele şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare instru-
mentală (un mijloc necesar pentru procesul didactic), o valoare finală, deci un scop al
activităţii şcolare, ajungând astfel să fie considerat un criteriu central de evaluare.
4. Pericolul “spiritului de corp”. Aşa cum am precizat, funcţionarul birocrat
este total independent, prin definiţie, de orice sursă posibilă externă de intervenţie. El de-
pinde doar de structurile de tip birocratic, iar cariera sa este definită doar de către aceste
structuri. Ne aducem aminte că acesta era unul din elementele foarte importante care asi-
gurau eficienţa birocraţiei. Birocraţii au conştiinţa acestei independenţe, dar această auto-
nomie percepută şi conştientizată de ei permite apariţia unor tendinţe de formare a unui
adevărat “spirit de corp”. Conştiinţa destinului comun şi a intereselor reciproce îi face pe
birocraţi să formeze structuri autonome care ajung să se protejeze reciproc, de cele mai
multe ori în dauna clienţilor. Autonomia lor faţă de clienţi poate să devină până la urmă un
sistem înalt protectiv în raport cu aceştia, deturnându-se obiectivele organizaţiilor de a
presta anumite servicii. În aceste condiţii, ei tind să lucreze independent chiar faţă de obiec-
tivele pe care ar trebui să le îndeplinească.
178
Alfred Bulai
5. Pericolul potenţialului conflictual în relaţia cu clientul. Din cele pre-

zentate mai devreme a reieşit că în orice birocraţie există pericolul unui potenţial conflict
între birocrat şi client. Pericolul este alimentat nu doar de “spiritul de corp”, ci şi de o per-
cepţie deformată şi diferită pe care birocratul şi clientul o au despre relaţia lor. În mod nor-
mal, birocratul se consideră perfect autonom faţă de client şi prin definiţie aşa şi trebuie să
fie pentru a acţiona eficient. În acelaşi timp, însă, clientul consideră, de cele mai multe ori,
că ar trebui să fie deservit de birocraţie, că acesta are menirea să îl servească şi deci se aş-
teaptă să fie tratat în consecinţă. Mai mult decât atât, trebuie să înţelegem faptul că orice om
doreşte, în relaţia cu orice serviciu public sau privat, să îi fie tratat cazul său într-un mod per-
sonalizat. Birocratul nu are voie, însă, tot prin definiţia poziţiei sale, să trateze personalizat
cazurile cu care se ocupă. El trebuie să aplice doar regulile formale în baza unei cazuistici pre-
determinate. Clientul, prin urmare, are de cele mai multe ori credinţa că are un caz particular
care trebuie tratat ca atare, iar birocratul îl va trata total nepersonalizat, introducându-l într-
o tipologie, indiferent de aspectele specifice ale cazului respectiv. Mai trebuie să spunem că
atunci când acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze, de cele mai multe ori
iese câştigător birocratul, pentru că el are prin natura muncii sale o mult mai mare expe-
rienţă comparativ cu clientul şi chiar deţine strategii special elaborate pentru a ieşi din ase-
menea situaţii problematice.
Studiul birocraţiei a devenit o constantă în cercetarea socială de după al Doilea Răz-

boi Mondial, în contextul studiului organizaţiilor în general. Astfel, putem vorbi astăzi de
existenţa unei ramuri a sociologiei care se ocupă de organizaţii. Studiile de după 1950 au
scos în evidenţă multe alte aspecte ale modului în care funcţionează organizaţiile şi amin-
tim aici lucrări cum ar fi: “Men Who Manage” (1959), a lui Melville Dalton, care a studiat prin
observaţie participativă mai multe firme de afaceri, relevând aspectele conflictuale ale func-
ţionării organizaţiilor, sau lucrarea sociologului francez Michel Crozier (n. 1922) “The Bu-
reaucratic Phenomenon” (1963), care a analizat mai multe agenţii guvernamentale franceze
şi a insistat asupra zonelor “nelegiferate” ale organizaţiilor, pentru că, aşa cum a arătat el,
în realitate, în orice organizaţie există sarcini şi activităţi care nu pot fi descrise precis de
normele organizaţiei respective. La această direcţie de studii s-au adăugat cele care au va-
lorificat problematica culturii organizaţiilor, a capitalului uman şi social, problematica ma-
nagementului eficient, ca şi domeniul mai larg al comunicării în organizaţii.
179
Rezumat
Una dintre trăsăturile definitorii ale societăţilor moderne o reprezintă orga-
nizarea socială bazată pe organizaţii. Cel mai important model de organizaţie speci-
fic modernităţii este birocraţia, model conceptual propus şi teoretizat de sociologul
german Max Weber. Acesta definea birocraţia ca fiind modul raţional de organizare
a vieţii sociale, stabilind câteva elemente esenţiale ale acesteia. Este vorba despre: ie-
rarhia de autoritate, reguli scrise pentru oficiali, statutul de angajaţi al funcţionarilor,
liberi de alte obligaţii social-economice, separarea activităţilor personale de cele pre-
supuse de organizaţii, separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie, cât
şi faţă de resurse.
Caracteristicile enumerate mai sus definesc un tip ideal de birocraţie. Per-
spectivele de abordare a birocraţiei în secolul al XX-lea au cunoscut o dezvoltare sem-
nificativă, atrăgând atenţia şi asupra posibilelor disfuncţionalităţi care pot să apară
la nivelul unei organizaţii de tip birocratic. Una dintre cele mai importante abordări,
în acest sens, îi aparţine sociologului american Robert K. Merton, care a identificat
următoarele tipuri de probleme generate chiar de elementele de bază ale organizaţii-
lor birocratice: Pericolul antrenării incapacităţii, care se referă la tendinţa de
supraspecializare pe diferite tipuri de activităţi la nivelul funcţionarilor, situaţie
care poate să genereze pericolul inadaptării la situaţii noi care reclamă alte practici şi
competenţe; Pericolul psihozei ocupaţionale, care se referă la potenţialul rela-
ţional conflictual pe care îl antrenează mediul înalt formalizat al organizaţiei biro-
cratice în care individul îşi desfăşoară activitatea, un mediu atipic ce presupune un
consum semnificativ de resurse din partea individului (de adaptare, energetice, de
timp), o muncă rutinieră organizată în baza unor principii restrictive şi care constituie
un factor de stres; Pericolul sacralizării normelor, care se referă la situaţia în
care respectarea normelor, esenţială pentru buna funcţionare a unei birocraţii, devine
un scop în sine al organizaţiei, o valoare finală a acesteia; în mod normal, respectarea
normelor are un caracter instrumental, fiind necesară pentru îndeplinirea unor sco-
puri şi obiective; Pericolul „spiritului de corp” care se referă la situaţia în care
funcţionarii dezvoltă, pe baza independenţei şi intereselor comune percepute, struc-
turi autonome care ajung să se protejeze reciproc în dauna clienţilor; Pericolul po-
tenţialului conflictual între birocrat şi client, generat de aşteptările clienţilor
privind tratarea personalizată a cazurilor lor, aşteptări care intră în contradicţie cu
practicile birocratice orientate după reguli formale şi au un caracter standardizat.
Eficienţa şi dinamica oricărei organizaţii depind de configuraţia intimă a aces-
teia, avându-se în vedere atât elementele de structură, definirea poziţiilor şi obligaţii-
lor de sarcină asociate acestora, cât şi elemente care ţin de instrumentarul relaţional
şi comunicaţional, mai mult sau mai puţin formal, la nivelul actorilor organizaţionali.
Orice organizaţie presupune existenţa unui cadru predefinit al relaţiilor din-
tre membri şi al poziţiilor ocupate de aceştia în interiorul organizaţiei. Altfel spus, o
180
Alfred Bulai
organizaţie se defineşte în mod necesar ca o structură de tip formal. Pe de altă parte,

nu sunt excluse nici relaţiile şi poziţiile informale între membrii unei organizaţii, aces-
tea jucând un rol important în asigurarea anumitor resurse necesare pentru funcţio-
narea optimă a organizaţiei respective. Adesea, relaţiile şi poziţiile informale pot
influenţa şi uneori chiar subordona activităţile şi scopurile unei organizaţii. În orice or-
ganizaţie există, aşadar, o structură formală şi una informală.
Structura formală a unei organizaţii poartă numele de organigramă, iar
cea informală poartă numele de sociogramă. Una dintre implicaţiile directe ale exis-
tenţei acestor două tipuri de structuri în cadrul unei organizaţii este existenţa a două
tipuri de lideri: formali, respectiv, informali. Din perspectiva atributelor conducerii,
primii îşi exercită autoritatea (în baza poziţiei formale pe care o ocupă), ceilalţi îşi
exercită influenţa (în baza competenţelor de relaţionare socială şi de comunicare).
Indiferent de natura obiectivelor autodefinite, orice organizaţie vizează atin-
gerea unui grad cât mai ridicat de eficienţă în desfăşurarea activităţilor specifice obiec-
tivelor sale. Cei mai importanţi factori care asigură eficienţa unei organizaţii sunt:
unitatea elementelor (compatibilitatea componentelor interne structurii organizaţio-
nale), flexibilitatea (capacitatea organizaţiei de a se adapta la condiţiile noi de pe piaţă,
la situaţii de criză, de a răspunde nevoilor de inovare), raţionalitatea (capacitatea
identificării celor mai potrivite mijloace şi resurse pentru atingerea obiectivelor pro-
puse), dimensiunile optime (care depind de scopurile şi de natura activităţilor desfă-
şurate), comunicare eficientă (principala resursă de eficientizare a activităţilor în orice
organizaţie).
Concepte cheie
organizaţii sociale; organigramă; sociogramă; influenţă;

autoritate; Birocraţie; tip ideal; antrenarea incapacităţii;
psihoză ocupaţională; sacralizarea normelor; spirit de
corp
NOTE:
22
Dimensiunea spaţială trebuie înţeleasă într-un sens larg, date fiind caracteristicile or-
ganizaţiilor virtuale specifice societăţilor informaţionale, unde aproprierea fizică nu este
esenţială pentru funcţionarea organizaţiilor.
181
Imagine din centrul Bucureştiului
182
Alfred Bulai
Capitolul 10
Comunităţile teritoriale
Oricine ştie să facă dife-

renţa între comunităţile urbane şi
rurale. Ştim la fel de bine că, în
cea mai mare parte a istoriei,
majoritatea populaţiei a trăit în
afara oraşelor, iar dacă ne gân-
dim la România putem chiar
spune că, în urmă cu numai un
secol, peste 90% din populaţie
trăia în mediul rural. Balanţa
dintre populaţia care trăieşte în
comunităţile rurale şi cele urbane
s-a echilibrat doar în moderni-
tate, deşi, dacă ne raportăm la
scara planetară, mai întâlnim
încă regiuni unde există o pon-
dere mare a populaţiei rurale.
Dacă luăm ca referinţă întreaga
istorie a umanităţii, cu toate so-
cietăţile cunoscute şi am încerca
să reliefăm raportul dintre rural
şi urban, atunci am observa cu
uşurinţă că populaţia urbană nu
a reprezentat în istorie mai mult
de câteva procente.
183
Ceea ce foarte puţini ştiu este faptul că aproape tot ceea ce s-a în-
tâmplat semnificativ în istorie, tot ce a însemnat istorie politică şi eco-
nomică, progres, dezvoltare a ştiinţei, a artelor, ca şi a culturii în
general, s-a produs practic doar în oraşe. Cea mai importantă parte a
istoriei i-a avut ca principali actori pe locuitorii oraşelor. Este probabil
şocant faptul că o minoritate, doar câteva procente din populaţia uma-
nităţii, “a scris” în cea mai mare parte istoriei acesteia.
Trebuie să spunem, însă, că inclusiv ceea ce a fost dramatic, tot ce a
însemnat suferinţă, război, criminalitate şi devianţă a avut loc în prin-
cipal tot în oraşe. Cu alte cuvinte, cea mai mare parte din ceea ce a fost
bun sau rău pentru istoria umanităţii s-a săvârşit în mediul urban. Acest
lucru s-a întâmplat deoarece mediul de viaţă urban reprezintă de fapt
principalul mediu de viaţă specific uman, pentru toate societăţile dez-
voltate.
Oraşul reprezintă un mediu de viaţă cu totul special, iar din acest
motiv, este studiat de către sociologi, ecologi sociali, psihologi sociali
etc. Comunităţile umane care trăiesc în cele două medii tipice de viaţă,
urban şi rural, au la rândul lor diferenţe semnificative, care fac de alt-
fel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei, cum sunt sociologia
urbană şi cea rurală. Să ne amintim faptul că prima şcoală de sociolo-
gie americană, Şcoala de la Chicago, este una de sociologie urbană, iar
cercetarea empirică, de teren, în sociologie, a debutat tot cu analiza ora-
şului şi a comunităţilor urbane.
Deşi poate nu la fel de spectaculoase ca dinamică a dezvoltării,
comunităţile rurale sunt la fel de importante pentru cercetarea sociolo-
gică, cel puţin pentru ponderea adesea majoritară a populaţiei care tră-
ieşte în acest mediu specific, mediu care ridică probleme deosebite din
punctul de vedere al specificului proceselor sociale, al instituţiilor şi al
organizaţiilor de aici.
184
Alfred Bulai
Comunităţile sociale
Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni, care împărtăşesc un fond cultural
comun, au seturi de valori, aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare şi ai căror membri au
conştiinţa apartenenţei la comunităţile respective. La nivelul unei comunităţi nu sunt nece-
sare interacţiuni directe, ca în cazul grupurilor, între toţi cei care fac parte din comunitatea
respectivă. După cum se observă din definiţie, atât locuitorii unui sat, cât şi medicii din Ro-
mânia, formează comunităţi. Distincţia dintre cele două exemple este aceea că în primul caz
avem o comunitate teritorială, în timp ce în al doilea un caz este vorba de o comunitate de
tip profesional.
Cea mai utilizată accepţiune a termenului de comunitate leagă membrii acesteia de
un anumit teritoriu, pentru că omul, asemenea altor specii de animale, trăieşte obligatoriu
într-un teritoriu care constituie mediul de viaţă în afara căruia nu poate supravieţui. Atât oa-
menii, cât şi alte animale trebuie să se adapteze la teritoriul pe care îl ocupă. Aceste procese
de adaptare mai sunt numite şi procese ecologice. Sensul de bază al termenului de comuni-
tate este acela de comunitate teritorială. Utilizarea termenului pentru orice grup mare de in-
divizi, care se aseamănă în baza anumitor caracteristici particulare (cum ar fi în exemplul
anterior profesia de doctor) reprezintă în fapt o utilizare relativ recentă a termenului, obţi-
nută prin extensia sensului iniţial. În sociologie, se utilizează de regulă termenul de comu-
nitate în sensul de comunitate teritorială şi acest tip de comunităţi va fi de fapt tratat în acest
capitol.
Comunitatea teritorială reprezintă un grup mare de indivizi care sunt
localizaţi într-un anumit teritoriu, faţă de care există o relaţie de dependenţă
şi în care distingem uzual trei zone specifice. Prima este zona de locuire, a doua
este zona de producţie (în care se desfăşoară activităţile productive ale membrilor comuni-
tăţii), în timp ce a treia zonă este dată de traseele pe care se deplasează membrii comunită-
ţii între primele două zone. Este evident că zonele acestea se pot afla în proximitate sau nu
(primele două). În unele situaţii, în special în epocile premoderne, cele două spaţii pot să se
suprapună parţial.
Apartenenţa la un teritoriu nu trebuie înţeleasă doar ca un simplu element de loca-
lizare. Aşa cum am precizat, comunităţile sunt dependente funcţional de respectivul terito-
riu, mai mult, dependenţa faţă de acesta este exprimată printr-o serie de procese speciale
care poartă numele de procese ecologice. Acestea se referă la modalităţile prin care
comunităţile se adaptează la cerinţele de mediu impuse de un teritoriu dat şi
la procesele de adaptare şi de construcţie a teritoriului.
185
Restricţiile şi elementele de specificitate ale teritoriilor

impun anumite tipuri de relaţii sociale, anumite tipuri de interac-
ţiuni şi activităţi, anumite ocupaţii, norme, ritualuri etc. şi nu în ul-
timul rând, profile culturale diferite. În România spre exemplu, din
punct de vedere al restricţiilor impuse de teritoriu, avem mai multe
categorii de aşezări: sate adunate, sate împrăştiate, sate aliniate etc.
Robert Redfield
Există mai multe tipuri de clasificări ale comunităţilor te-
ritoriale. Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic (din
punctul de vedere al naturii relaţiilor sociale), pot să fie realizate pe criterii administrative,
spre exemplu, în România avem din punct de vedere administrativ următoarele categorii
de aşezări: municipii, oraşe, comune suburbane, comune, sate şi cătune. Se pot realiza cla-
sificări şi pe baza unor criterii de tip ecologic sau funcţional pe baza naturii activităţilor şi a
funcţiilor oraşelor, de exemplu oraşe industriale, oraşe monoindustriale, oraşe turistice,
oraşe rezidenţiale etc.
Tipologia comunităţilor teritoriale

Dincolo de clasificările exemplificate anterior, clasificarea fundamentală, distinge
între două mari categorii de comunităţi teritoriale, fiind cea mai cunoscută clasificare: cea
care împarte comunităţile în urbane şi cele rurale. Dis-
tincţia dintre localităţile rurale şi urbane este cunoscută Robert Redfield, a fost unul
practic de oricine şi nu aparţine doar ştiinţei sociale, ci dintre cei mai importanţi
şi limbajului obişnuit, cunoaşterii comune prin care ne antropologi ai secolului al XX-
raportăm permanent la realitatea socială. lea, unul din pionierii cercetării
proceselor de schimbare so-
Analiza ştiinţifică a celor două tipuri de comu- cială şi culturală de la nivelul
nităţi nu este, însă, la fel de facilă precum definirea comunităţilor teritoriale. A
acestor termeni în cunoaşterea comună. Mai mult decât obţinut doctoratul la Universi-
atât, trebuie să precizăm faptul că istoria din ultimii o tatea din Chicago şi şi-a început
sută cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei deosebiri studiile de teren în Mexic. A
efectuat aproape 16 ani de
centrată exclusiv pe gradul de dezvoltare diferit dintre cercetări de teren în Peninsula
cele două tipuri de comunităţi, asumându-se tacit teza Yucatan şi în Guatemala. Din
că, prin dezvoltare, lumea rurală devine urbană. 1934, a fost profesor la Univer-
Această transformare este una reală şi a avut un rol im- sitatea din Chicago. Lucrările
portant în ultimele două secole fiind de altfel parte a principale sunt: „The Folk cul-
ture of Yucatan” (1941), „A Vil-
unui proces mult mai amplu, specific modernităţii, care lage That Chose Progress”
poartă numele de urbanizare şi care va fi tratat în (lucrare apărută în 1950,
acest capitol. Este adevărat că în mod normal oraşul despre satul comunităţii Maya,
este mai dezvoltat decât satul, însă teza evoluţiei isto- Chan Kom, pe care îl studiase şi
rice a comunităţilor rurale spre cele de tip urban nu este în anii ‘30), „The Little Com-
munity” (1955) şi „Peasant So-
de fapt corectă decât pentru un număr mic de situaţii. ciety and Culture” (1956).
Oraşul şi satul au avut istoric evoluţii, procese
şi caracteristici deosebite, iar procesul de transformare
186
Alfred Bulai
a satului în oraş este mai degrabă modern. Diferenţele dintre lumea rurală şi cea urbană
sunt în realitate mult mai multe şi nu se reduc la problema gradului de dezvoltare.
La scară istorică, în cele mai numeroase cazuri, oraşele nu au apărut din comunităţi
de tip rural, având istoric cu totul alte funcţii sociale, faţă de comunităţile rurale. Există,
într-adevăr, o tendinţă contemporană de schimbare a stilului de viaţă rural într-unul urban,
însă acest proces este relativ nou în istorie, fiind o caracteristică exclusivă a modernităţii. În
cele ce urmează, vom trata separat problematica celor două tipuri de comunităţi şi vom în-
cerca, în analiza pe care o vom desfăşura, să surprindem atât particularităţile fiecărui tip de
comunitate, cât şi elementele care le diferenţiază.
Comunităţile rurale
Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunităţi, având vârsta umanităţii. Ele
reprezintă un ansamblu de gospodării, existente într-un teritoriu dat, care formează un tot
uman, ce are capacitatea de influenţare a oricăruia dintre membri. Conceptul de tot uman
a fost utilizat de Robert Redfield (1897 -1958), unul dintre cei mai importanţi cercetători ai
comunităţilor rurale, tocmai pentru a sublinia caracterul unitar pe care acest tip de comu-
nităţi îl au.
Pentru Robert Redfield mai există însă alte patru criterii de diferenţiere a univer-
sului rural faţă de cel urban. Este vorba de:
identitate
dimensiune
omogenitate
autonomie
Potrivit acestor criterii, putem considera că în comunităţile rurale, conştiinţa apar-

tenenţei şi a unei identităţi comune legate de localitatea respectivă sunt mult mai puternice
decât în comunităţile urbane. De asemenea, dimensiunile comunităţilor rurale sunt ten-
denţial mai mici, iar gradul lor de autonomie este mai ridicat decât cel al comunităţilor ur-
bane, fiind mai puţin dependente de structuri şi instituţii economice, culturale şi politice
externe.
Poate cel mai important aspect, este acela al omogenităţii mult mai mari pe care o
au comunităţile rurale. Omogenitatea se referă la faptul că, la nivelul unei comunităţi rurale,
persoanele care au aceeaşi vârstă şi sunt de acelaşi gen (sex) tind să aibă acelaşi stil de viaţă
şi aceleaşi ocupaţii, deci se aseamănă social foarte mult. Dacă am utiliza în analiza acestor
comunităţi modelul teoretic al “solidarităţii mecanice”, al lui Émile Durkheim, am putea
spune că membrii respectivi sunt interschimbabili. Această distincţie, între cele două tipuri
de organizare socială, a fost tratată, de altfel, în numeroase rânduri în istoria sociologiei.
Émile Durkheim făcea distincţia dintre “solidaritatea mecanică” şi “solidaritatea or-
ganică”, adică între comunităţile în care oamenii se aseamănă între ei şi din acest motiv,
pot coopera pe baza faptului că sunt „la fel” şi comunităţi în care oamenii se diferenţiază pu-
187
ternic între ei, iar colaborarea lor devine una organică, care presupune o diviziune socială a
muncii.
Caracterisitcile principale ale solidarităţii mecanice şi a celei organice la E. Durkheim
solidaritatea mecanică solidaritatea organică
indivizii se aseamănă între ei Rezultă din diviziunea muncii

Conştiinţa colectivă domină Conştiinţa colectivă este mai
conştinţa individuală puţin importantă în raport cu
legăturile dintre membri sunt di- conştiinţele individuale
recte şi nemijlocite indivizii nu se asemană între ei
personalităţile individuale au o societatea este eterogenă ocu-
mică autonomie paţional
Conştiinţele individuale se indivizii depind de societate
aseamănă între ele pentru că depind unii de alţii
majoritatea oamenilor de aceeaşi Relaţiile dintre oameni au un
vârstă, sex şi poziţie socială au înalt conţinut formal, pre-
acelaşi stil de viaţă şi acelaşi tip de definit de organizaţii
activităţi principale este tipică comunităţilor mo-
este tipică comunităţilor arhaice derne
Aceasta diviziune a muncii permite de fapt

relaţionarea socială asemănător modului în care într-
Ferdinand Tonnies este unul din
un organism organele interne tocmai pentru că sunt cei mai importanţi sociologi ger-
diferite pot să asigure funcţii complementare ce pot mani, a fost contemporan cu Max
forma un tot unitar. Weber. A devenit profesor la Uni-
O altă clasificare, asemănătoare ca para- versitatea din Kiel în 1881. A fost
influenţat de filosofia lui Thomas
digmă de comparaţie între cele două tipuri de orga-
Hobbes (1588 – 1679), de la care
nizare socială, o oferă sociologul german Ferdinand preia parţial ideea de voinţă
Tonnies (1855 – 1936), care a făcut distincţia între raţiona-lă. Concepţia despre
“societatea comunitară” şi “societatea asociaţională”. voinţă ca bază a relaţiilor sociale
Adesea, cele două concepte (în germană Gemeins- este centrală pentru sociologia sa.
El face distincţia între voinţa
chaft, respectiv Gesellschaft) fiind traduse cu ter-
raţională şi cea naturală. Într-o
menii de comunitate respectiv societate. Primul tip societate concretă, voinţa se man-
de societate, cea comunitară, se referă la societăţile ifestă întotdeuna ca voinţă colec-
dominate de voinţa naturală a oamenilor („Wesen- tivă, care presupune ambele tipuri
wille” eng. „natural will”) de a relaţiona potrivit emo- de bază. Operele principale ale lui
Ferdinand Tonnies: „Gemein-
ţiilor şi intereselor directe reciproce, tradiţiilor şi
schaft und Gesellschaft”(Comuni-
obiceiurilor. Relaţiile umane presupuse în astfel de tate şi societate, 1887), „Kritik der
societăţi sunt simple şi directe, faţă în faţă, mai mult öffentlichen Meinung” (Critica
sau mai puţin naturale. Societăţile asociative se ba- Opiniei Publice, 1922), „Thomas
zează pe voinţa raţională de a stabili relaţii şi inte- Hobbes Leben und Lehre
(Thomas Hobbes viaţa şi
racţiuni. Ele sunt societăţi contractuale, dominate de
opera”1896)
188
Alfred Bulai
organizaţii formale, de relaţii formalizate, de sisteme birocratice, care intermediază mare

parte din relaţiile umane. Este evident că acestea din urmă sunt mai degrabă societăţi urbane
şi, mai general, moderne.
Aceste tipuri de clasificări, indiferent de denumirile utilizate sau de autorii care le-
au propus, se referă nu doar la tipuri diferite de structuri comunitare, ci şi la natura diferită
a relaţiilor interumane existente în comunităţile de tip urban şi rural. Vom începe prezen-
tarea acestor comunităţi cu primele, cele rurale.
Tipologia comunităţilor rurale

Comunităţile rurale se diferenţiază la rândul lor foarte mult între ele, atât din per-
spectiva tipurilor istorice cunoscute de umanitate, cât şi din punct de vedere al diverselor
forme întâlnite astăzi. Modelul solidarităţii mecanice, al lui Durkheim, funcţionează foarte
bine mai degrabă pentru o comunitate arhaică, studiată de antropologi, dar cu mult mai
greu pentru o aşezare rurală din Europa de astăzi. Prin urmare, putem clasifica comunită-
ţile rurale în funcţie de o serie de caracteristici care pot privi dimensiunea, modul în care se
structurează raporturile dintre oameni, tipologia ocupaţiilor, a stilurilor de viaţă, gradul de
autonomie, de subzistenţă etc.
Una dintre cele mai interesante şi prolifice analize a comunităţilor rurale este cea
propusă de antropologul Robert Redfield. El distinge între trei tipuri de comunităţi rurale:
comunităţi sălbatice, ţărăneşti şi agricole.
Distincţia dintre cele trei tipuri de comunităţi rurale se face pe baza mai multor cri-
terii. Sintetic, putem reprezenta clasificarea propusă de Redfield în următorul tabel:
Tabelul 9.1.: Tipologia comunităţilor rurale la Robert Redfield

Comunităţi săl- Comunităţi Comunităţi
batice ţărăneşti agricole
Grad al autonomiei Completă Relativă nu există
Nivel al capacităţii
Completă Relativă Foarte mică
de autosubzistenţă
pe criterii de
pe criterii de pe principiul
Atribuirea rolurilor rudenie, sex,
grup pieţei
vârstă
Gradul intercunoaş-
total Foarte mare Foarte mic
terii
Atitudinea faţă de Refuz total al toleranţă mică
acceptare
străini străinilor faţă de străini
După cum se observă, există mai multe criterii de diferenţiere între aceste tipuri de
comunităţi. Această clasificare are, într-un fel, o dimensiune istorică, deoarece, evident, co-
munităţile sălbatice care mai există astăzi sunt doar cele arhaice, studiate de antropologi. În
189
societăţile foarte vechi, comunităţile de tip sălbatic

Henri H. Stahl este unul din
prevalau însă. Comunităţile de tip ţărănesc, pe de
reprezentanţii importanţi ai Şcolii
Sociologice de la Bucureşti, elev al altă parte, sunt comunităţi de tip premodern, în spe-
lui Nicolae Iorga şi al lui Dimitrie cial de tip medieval, în timp ce comunităţile agricole
Gusti, cel care a întemeiat prima sunt, mai degrabă, tipuri contemporane de comuni-
şcoală de sociologie din România. tăţi rurale, care, din punct de vedere al structurii şi
Pentru Stahl organizarea în de-
caracteristicilor lor, sunt mult mai apropiate de co-
vălmăşie a fost istoric forma de
baza a organizării comunitare a munităţile urbane. Aceste diferenţe istorice nu sunt,
românilor. El a distins între satele însă, absolute. Pornind de la clasificarea propusă şi
devălmaşe de tip “arhaic” şi cele gândindu-ne la cazul României, trebuie să precizăm
care cunosc deja o stratificare pe faptul că este dificil să încadrăm total comunităţile
avere a obştii săteşti, care sunt mai
rurale din România în categoria comunităţilor agri-
noi, cele “umblătoare pe bătrâni”.
Obştea era tradiţional formată din cole. La noi mai există, spre exemplu, numeroase co-
capii fiecarei familii, dar un rol pri- munităţi, care sunt mai degrabă ţărăneşti decât
mordial îl aveau bătrânii. H Stahl a agricole. Mai mult, până la începutul secolului tre-
studiat câteva decenii satele din cut, existau comunităţi autentic medievale, deci au-
România, în special cele din zona
tentitce comunităţi ţărăneşti. Este cazul satelor
Moldovei, Munteniei şi Olteniei.
El este şi printre primii realizatori devălmaşe, studiate în special de profesorul Henri
de filme documentare sociologice, H. Stahl (1901 - 1991), în perioada interbelică. De-
nu doar în România, ci şi pe plan vălmăşia se referă la proprietatea în comun asupra
mondial, semnând regia filmelor: pământului. În satele devălmaşe, care mai existau la
“Un sat basarabean – Cornova
noi la începutul secolului trecut, organizarea era ba-
1931”, alături de Anton
Golopenţia, “Satul Şanţ” (1936), zată pe obşti săteşti. Obştea era o instituţie de con-
“Obiceiuri din Bucovina” (1937), ducere formată din cei mai reprezentativi membri ai
realizat împreună cu Constantin comunităţii (ceva în genul sfatului bătrânilor exis-
Brăiloiu. Lucrări principale: tent la populaţiile vechi). Obştea reprezenta comu-
“Tehnica monografiei sociologice,
nitatea în raporturile cu orice autoritate din afara
Nerej, un sat dintr-o regiune
arhaică” 1934, “Sociologia satului acesteia. Ea era singura instanţă de judecată pentru
devălmaş românesc” 1946, “Con- membrii comunităţii, având datoria de a repartiza
tribuţii la studiul satelor devăl- fiecărei familii, în fiecare an, pământurile agricole
maşe româneşti”, 3 vol. sau cele pentru păşunat. Pământurile erau schim-
1950-1965, “Teoria şi practica in-
bate în fiecare an, ele fiind obiect al proprietăţii co-
vestigărilor sociale”, 2 vol. 1975,
“Teorii şi ipoteze privind sociolo- mune. Acest tip de comunităţi rurale îşi au originea
gia orânduirii tributale” 1980, în evul mediu, rămânând funcţionale în România,
“Amintiri şi gânduri din vechea până în perioada interbelică. Ar trebui să menţio-
şcoală a monografiilor sociologice” năm şi că, după 1990, în România, s-a manifestat o
1981, “Eseuri critice - Despre cul-
tendinţă pregnantă de revitalizare a acestui tip de
tura populară românească” 1983,
“Dimitrie Gusti. Studii critice” comunităţi rurale, prin reînfiinţarea obştilor săteşti.
1986, “Probleme confuze în istoria Tendinţa a fost motivată de eforturile unor comuni-
socială a României” 1992 (publicat tăţi rurale, de regulă izolate, de a-şi redobândi drep-
postum). turile de proprietate colectivă asupra pământurilor
naţionalizate sau trecute în sistem cooperatist de re-
190
Alfred Bulai
gimul comunist. Evident că un asemenea tip de instituţie arhaică nu mai poate funcţiona
astăzi pe baza principiilor originare şi, mai ales, nu mai poate fi considerată şi raportată într-
o ordine şi o logică a dezvoltării.
dimitrie gusti şi Şcoala sociologică (mono-

grafică) de la Bucureşti
Dimitrie Gusti (1880 – 1955) a fost unul dintre

cei mai mari oameni de cultură din România secolului al
XX-lea. A întemeiat una din primele şcoli de sociologie din
lume, alături de Şcoala de la Chicago sau de şcoala franceză
Dimitrie Gusti creată de Émile Durkheim. Este prima şcoală de cercetare
monografică din lume. Dimitrie Gusti a fost un erudit de
excepţie, citea filosofii greci şi latini în original, şi-a luat doctoratul cu celebrul
psiholog Wilhelm Wundt (1832 – 1920), avea cunoştinţe juridice la nivelul mar-
ilor jurişti ai timpului. A fost profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, min-
istru al învăţământului (1932 - 1933), membru al Academiei Române din 1919 şi
chiar preşedintele ei între 1944 şi 1946. Şi-a dedicat viaţa cercetărilor de teren,
considerând că sociologia trebuie să devină o sociologie a naţiunilor, că studiul
societăţii, al naţiunii, trebuie să devină motorul acţiunii sociale. Metoda funda-
mentată de el, metoda monografică, este o metodă de cer-cetare interdisciplinară
la care, alături de cercetători sociali, se adaugă medici, economişti, agronomi, in-
gineri etc. Aproape toţi marii reprezentanţi ai ştiinţelor sociale din România in-
terbelică au fost implicaţi în cercetările şcolii lui Gusti. Trebuie să mai spunem că
Şcoala de la Bucureşti a fost una de pionierat în ceea ce priveşte ideea valorificării
cercetării sociale la nivel de practici şi intervenţii în direcţia dezvoltării comu-
nitare. Sociologia trebuie să deservească nu doar cunoşterea societăţii, ci şi acţi-
unea şi practica socială. Totodată, Dimitrie Gusti, cu ajutorul tuturor
intelectualilor marcanţi care au gravitat în jurul şcolii sale, a reuşit să iniţieze şi
să coordoneze acţiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 –
1948, proiect ambiţios stopat de schimbarea regimului politic). Au reuşit
obţinerea legiferării serviciului social, în 1939, prin care s-a instituţionalizat, pen-
tru prima dată în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială prac-
tică şi cu pedagogia socială. Dimitrie Gusti a fondat şi a condus Asociaţia pentru
ştiinţa şi reforma socială (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 - 1939, 1944
- 1948), Institutul de ştiinţe sociale al României (1939 - 1944), Consiliul naţional
de cercetări ştiinţifice (1947 - 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H.
Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului (1936), primul astfel de muzeu din lume, care şi
astăzi este o instituţie de referinţă pe plan internaţional. Tot Gusti a înfiinţat şi a
condus revistele "Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" şi "Sociologie
românească" (1936 - 1944). Odată cu venirea regimului comunist, activitatea
Şcolii de la Bucureşti practic este suprimată, o bună perioadă de timp sociologia
ca ştiinţă fiind interzisă. Studiile de teren sunt relansate abia la sfârşitul anilor
’60. Opere principale: "Egoismus und Altruismus" (1904), "Die soziologischen
Betrehungen in der neuen Ethik" (1908), "Cosmologia elenă" (1929), "Sociologia
militans" (vol. I, 1935; vol .I si II, 1946), "Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţi-
unii" (2 vol., 1939), "Problema sociologiei" (1940), "La science de la realite so-
ciale" (1941).
191
Comunităţile urbane
Deşi istoric au apărut după comunităţile rurale, importanţa universului urban este
majoră pentru întreaga istorie a umanităţii. Istoric, pretutindeni în lume, oraşele au apărut
din alte motive comparativ cu aşezările rurale, ele având originar funcţii religioase sau, mai
general, sacre. Funcţia de locuire a oraşelor a fost, la începuturi, una secundară, iar, în unele
cazuri, ea a lipsit cu desăvârşire mari perioade de timp. Funcţia de locuire, într-o dimen-
siune comparativă, în aşezările rurale este centrală şi chiar esenţială pentru existenţa aces-
tora.
Dacă istoric, principala diferenţiere este dată de funcţiile prioritare pe care aceste co-
munităţi le-au îndeplinit, trebuie spus că mai există şi alte criterii de diferenţiere, prezente
inclusiv în societatea contemporană, societate în care distincţiile dintre lumea rurală şi cea
urbană rămân încă esenţiale, atât din punct de vedere teoretic şi ştiinţific, cât şi din punct
de vedere administrativ, politic sau economic. Dintre acestea, cele mai semnificative carac-
teristici care diferenţiază comunităţile urbane de cele rurale sunt:
Volumul mare al populaţiei oraşului
Densitate mai mare a activităţilor sociale în urban. Există un număr foarte mare de ti-
puri de activităţi desfăşurate în oraş comparativ cu mediul rural, ceea ce face ca impor-
tanţa socială a oraşului să fie una tendenţial mai mare.
Diviziunea socială a muncii este mult mai pronunţată în urban, comunităţile urbane fiind
mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activităţi sociale şi al profesiu-
nilor, în sensul utilizat de Redfield, prezentat mai devreme.
Dominanţa organizării de tip formal, comunităţile urbane fiind dominate de organizaţii
formale, de tip birocratic.
Aceste criterii funcţionează intercorelat şi nu exclusiv. Spre exemplu, volumul po-

pulaţiei este tendenţial unul mai mare pentru oraş, dar pot exista şi oraşe care să aibă di-
mensiuni mici, cum sunt de exemplu oraşele turistice. Pe de altă parte, dacă raportăm acest
criteriu la o scară istorică atunci el devine cu totul relativ pentru că primele oraşe cunoscute
de umanitate nu erau mai mari decât aşezările rurale fiind, în multe situaţii, chiar mai mici,
atât ca populaţie, cât şi ca dimensiuni.
Momente semnificative în istoria oraşului

Nu există între istorici un consens privitor la o dată exactă a apariţiei oraşelor. Unii
vorbesc de circa 5000 de ani în urmă, mergând până la şapte, opt mii de ani, sau chiar mai
mult, în timp ce alţi istorici aduc această dată mai aproape de noi. Momentul este dificil de
precizat din cauză că acest proces s-a desfăşurat pe o perioadă mare de timp, iar atunci când
arheologii au descoperit dovezi concrete ale existenţei unor oraşe, pentru o anumită dată is-
torică, de regulă există suspiciunea că acele aşezări erau locuite deja de foarte mult timp
înainte.
Primele oraşe se pare că au apărut undeva în zona Mesopotamiei. Ele aveau di-
mensiuni foarte mici, spre exemplu, oraşe ca Ur sau Sumer au avut o suprafaţă de doar câ-
192
Alfred Bulai
teva hectare. Toate oraşele cunoscute la începuturile lor, atât la mesopotamieni, la egipteni
mai târziu sau la popoarele indo-europene, au avut o funcţie sacră. Ele au apărut ca aşezări
fortificate, menite a proteja obiectele şi locurile sacre ale unor comunităţi, iar mai târziu,
protecţia a vizat ansamblul templelor construite de o comunitate. Putem spune că primele
oraşe au fost destinate locuirii, în sensul locuirii lor de către divinităţi. Treptat, ele vor fi lo-
cuite şi de către sacerdoţi, iar mai târziu, vor fi locuite şi de alte categorii de populaţie.
Acesta este motivul pentru care la vechii greci, sau la romani în faza regalităţii, ora-
şele erau construite dintr-o dată şi, abia după ce erau “sfinţite”, adică după anumite proce-
siuni religioase, populaţia se putea muta în ele. Toate oraşele vechi aveau ziduri de apărare,
mai mult chiar, acestea aveau şi ele un caracter sacru. Spre exemplu, la vechii romani, cine
atingea zidurile cetăţii trebuia omorât pentru un asemenea act de profanare.
Încă din antichitate, oraşele au început să fie locuite şi de alte categorii de popula-
ţie, nu doar de sacerdoţi. Permanent însă, în întreaga istorie până la modernitate, locuitorii
oraşelor au fost în principal cei care aparţineau claselor superioare, oameni cu rang mai înalt
decât cei care locuiau în mediul rural. Conducerea societăţilor, elitele politice, dar şi
cele culturale, au trăit în covârşitoarea majoritate doar în oraşe.
Până la modernitate, oraşele au avut un caracter închis, tocmai datorită caracteru-
lui originar sacru, dar şi datorită unei realităţi fizice: ele erau, de regulă, prevăzute cu ziduri
de apărare şi cu puncte de acces controlate, care permiteau atât protecţia faţă de exterior, cât
şi controlul comunicării dintre oraş şi comunităţile din exterior.
Modernitatea a adus schimbări semnificative în istoria oraşului. În primul rând, ca-
racterul închis şi implicit stabilitatea istorică a oraşelor au fost puse sub semnul întrebării,
din mai multe motive, cel mai important fiind faptul că zidurile de apărare au început trep-
tat să dispară, deoarece utilitatea lor militară a fost minimalizată prin apariţia noilor arme
moderne de asediu, aşa cum a fost tunul.
Pe de altă parte, Revoluţia industrială23 a adus şi ea o serie de mutaţii spectaculoase.
Din necesităţi strict economice, impuse de dezvoltarea industrială, au apărut noi tipuri de
oraşe care nu au mai avut o funcţie politică, administrativă sau religioasă. Este vorba de ora-
şele industriale. De la bun început, acestea nu au mai avut ziduri de apărare pentru că nu
exista raţiunea construirii lor, ele manifestatând implicit o deschidere maximă faţă de exte-
rior. Mai mult, ele sunt teritorii în care lucrează şi trăiesc mulţi oameni care fac parte din ca-
tegoriile sociale inferioare, date fiind funcţiile economice ale acestor oraşe. Dinamica
populaţiei, în toată această perioadă, a fost una majoră la scara întregii lumi dezvoltate, iar
ritmul de creştere urbană a devenit, cel puţin în Europa şi America de Nord, unul exponen-
ţial.
Oraşul modern, datorită inovaţiilor tehnice, inclusiv în construcţii şi în transpor-
turi, a putut să crească în dimensiuni, mai ales în secolul al XIX-lea. Odată cu acest secol,
s-a produs o adevărată explozie urbană, proces ce poartă numele de urbanizare. Acesta
proces a presupus două componente. Pe de o parte, este vorba de o creştere în dimensiuni
a oraşelor vechi, sau de apariţia unor oraşe noi, cum sunt cele industriale, iar pe de altă
parte, urbanizarea a presupus transformarea treptată a modului de viaţă rural într-unul
urban şi apariţia astfel de noi oraşe, pe baza unor comunităţi rurale.
193
Procese de creştere urbană

Procesele de creştere urbană sunt specifice cu precădere modernităţii24. Ele au fost
studiate în sociologia urbană, încă de la începutul secolului trecut. Există mai multe tipuri
de procese de creştere urbană care sunt analizate de către sociologi.
Distingem în primul rând exurbaţia, care reprezintă un proces de creştere urbană
realizat prin expansiunea oraşului dincolo de un teritoriu dat. Exurbaţia poate privi orice fel
de aşezare, inclusiv una rurală, chiar dacă creşterea acestora este în general de mică am-
ploare. Prin urmare, putem utiliza termenul de aşezare pentru a surprinde toate categoriile
de localităţi.
Un alt proces, polar într-o oarecare măsură exurbaţiei, este inurbaţia. Acesta re-
prezintă un proces de creştere urbană în limitele aceluiaşi teritoriu. Acest lucru este posibil
prin revalorificarea zonelor urbane libere sau prin creşterea pe verticală a oraşului. Inurba-
ţia apare cel mai adesea atunci când nu există posibilitatea de extindere a oraşelor în afara
limitelor teritoriale date. Cele două procese de creştere se pot întâlni concomitent la nivelul
aceleiaşi localităţi.
Există şi un al treilea proces de creştere, întâlnit în situaţiile în care două sau mai
multe oraşe cresc pe baza exurbaţiei până în momentul în care îşi unesc graniţele. Acest pro-
ces poartă numele de conurbaţie. Conurbaţia este întâlnită foarte des în societăţile dez-
voltate. Ea este specifică zonelor industriale, acolo unde creşterea oraşelor s-a făcut constant
până la limitele altor aşezări. În unele cazuri, conurbaţia a sfârşit prin asimilarea unor oraşe
mai mici, care au devenit în final cartiere ale oraşului mai mare. În alte situaţii cele două
oraşe şi-au păstrat identitatea. De cele mai multe ori, din punct de vedere administrativ, s-
a ajuns fie la redefinirea acestor mici oraşe în termeni de cartiere, fie s-a definit o regiune
de tip metropolitan, în care sunt înglobate mai multe oraşe mici care îşi menţin parţial o
anumită autonomie administrativă.
Mai există o situaţie specială de creştere urbană, care se bazează pe conurbaţie, dar
în care sunt implicate oraşe foarte mari. Este vorba de complexe urbane gigantice care pe
baza conurbaţiei, de-a lungul unor căi de comunicaţie, au ajuns să formeze un megalopo-
lis. Megalopolisul reprezintă un complex urban de dimensiuni foarte mari, care
reuneşte mai multe oraşe, care la rândul lor au dimensiuni mari, alături even-
tual de oraşe mai mici şi în care
trăiesc mai multe zeci de mi-
lioane de oameni. Un exemplu ce-
lebru de megalopolis, prima
aglomerare pentru care s-a utilizat
Inurbaţie acest concept, este complexul de
Exurbaţie
oraşe din SUA, care leagă Bostonul
de Washington D.C. şi include oraşe
mari ca New York, Philadelphia sau
Conurbaţie Baltimore. Tot în SUA avem un me-
galopolis important între Los Ange-
194
Alfred Bulai
les şi San Francisco, iar în lume, avem asemenea aglomerări şi în Marea Britanie, între Lon-
dra şi Manchester, în Japonia, în regiunea de coastă Honshu, în Olanda, regiunea Ranstad
şi mai putem găsi exemple în Germania, America de Sud, Indonezia sau India.
Megalopolisul, ca de altfel orice oraş de dimensiuni foarte mari, ridică probleme ex-
traordinare din punct de vedere al asigurării resurselor, al organizării, al producţiei şi des-
facerii de bunuri şi servicii, ca şi al controlului social. Un oraş precum New York-ul, care are
o populaţie apropiată de cea a României, are probleme comparabile, dacă nu mai mari decât
noi. Să ne gândim că pentru asigurarea necesităţilor unei populaţii de aproape 22 de mi-
lioane de oameni care trăiesc în zona metropolitană a New York-ului, eforturile zilnice sunt
considerabile. Dacă luăm spre exemplu, doar consumul de produse de bază, să spunem de
ouă (inclusiv cele regăsite în diverse preparate), lapte, pâine, apă, atunci trebuie să ne gân-
dim că trebuie asigurat transportul zilnic a mai multe zeci de milioane de ouă, zeci de mii de
tone de grâu şi mai multe milioane de litri de lapte şi de cel puţin câteva zeci de ori mai multă
apă. Numai asigurarea zilnică a transportului acestor produse reprezintă o întreprindere
extrem de complexă. Dacă mai luăm în considerare şi alte aspecte ecologice, cum este cazul
gunoiului care trebuie scos zilnic din oraş, dar şi distrus, atunci tabloul devine şi mai com-
plicat.
Modele ale dezvoltării oraşelor

Oraşele s-au dezvoltat în modernitate în forme şi modalităţi foarte diverse, date
fiind contextele sociale, istorice, politice şi nu în ultimul rând ecologice, diferite în care ele
au funcţionat. Încă de la începutul secolului trecut, în cercetarea socială s-au studiat proce-
sele de creştere urbană, împreună şi în contextul sistemului de fenomene conexe caracte-
ristice acestora. Prima şcoală de sociologie urbană s-a născut în cadrul celebrei Şcoli de
sociologie de la Chicago. Robert Ezra Park (1864-1944) şi Ernest Watson Burgess (1886-
1966), doi dintre cei mai importanţi membri ai acestei şcoli sunt totodată pionierii cercetă-
rilor empirice desfăşurate la nivelul oraşului, precum şi autorii primului model de analiză a
oraşului. Punctul de plecare al acestui model este chiar oraşul Chicago. Modelul poartă nu-
mele de model al cercurilor concentrice, datorită formei sale grafice, care corespunde
oraşului american. Acest model a fost propus, în 1925, în lucrarea celor doi autori,25 “Ora-
şul” (The City).
Modelul cercurilor concentrice consi-
deră oraşul ca având un nucleu cu funcţii de inel 1
centru administrativ şi de afaceri, având şi o
funcţie specială rezidenţială (de lux, iniţial). La inel 2
acest nucleu, pe măsura dezvoltării s-a adăugat
o serie de cercuri (inele) concentrice. Mai întâi inel 3
un cerc care reprezintă o zonă industrială de di- inel 4
mensiuni mici (inelul 2), după acesta a apărut
un alt cerc concentric, care este format de o inel 5
zonă de locuire, destinată muncitorilor şi care modelul cercurilor concentrice
195
nu are un caracter rezidenţial (Inel 3). După acest inel de locuire destinat muncitorilor şi
persoanelor de condiţie scăzută, urmează o altă zonă rezidenţială, a celor care au o condiţie
socială şi venituri mai mari (inel 4). Următorul cerc de creştere formează inelul 5, cel al in-
dustriei mari, dar şi al firmelor din centru care se extind pe suprafeţe mai mari. După această
zonă, apare un nou inel, de această dată strict rezidenţial, ca zonă de locuire pentru persoa-
nele care fac parte din categoria celor care au venituri mari şi foarte mari. Dincolo de această
zonă, se află o alta, de tip „suburban”, de unde o categorie specială, cea a navetiştilor, care
vin zilnic în oraş în zonele industriale şi de afaceri. Acest model de dezvoltare a fost, iniţial,
construit special pentru oraşul Chicago şi a fost structurat doar pe cinci inele concentrice.
Modelul dezvoltat de fondatorii Şcolii de la Chicago este aplicabil în realitate mul-
tor oraşe mari. El a fost desigur dezvoltat şi adaptat pentru diversele situaţii particulare de
cercetare. Să nu uităm că studiul iniţial, propus în 1925, s-a concentrat asupra ecologiei
umane, cu focalizare directă asupra problemelor sociale ale teritorializării, urmărindu-se
explicarea infracţionalităţii şi a conflictelor sociale în diversele părţi ale oraşului.
Modelul prezentat de noi a presupus, implicit, un tip de proces social important,
care s-a produs de-a lungul timpului în toate oraşele care au parcurs etape de dezvoltare,
fiind întâlnit şi în România de astăzi, în localităţile mari. Este vorba de ceea ce putem numi
“fuga în afara oraşului”. Elita care locuia iniţial în centru, datorită unui necesar mai
mare de spaţiu, de condiţii de locuit, ca şi datorită dorinţei de a trăi în zone mai puţin po-
luate, a preferat să plece din centru şi să se mute cu totul în afara oraşului, dincolo de ulti-
mele cercuri concentrice.
Acest fenomen, în spaţiul occidental, a fost însoţit în oraşele foarte mari, începând
cu anii optzeci, şi de un fenomen contrar. Este vorba de fenomenul “înapoi în oraş”, fe-
nomen care s-a manifestat datorită a doi factori. Primul este dat de dificultatea tot mai mare
a deplasărilor intra-urbane, iar al doilea, de reconstrucţia centrelor oraşelor mari, de regulă
în situaţiile în care ele nu aveau o valoare istorică specială, pentru a asigura un confort şi
standarde la un nivel mai înalt pentru populaţia cu resurse finaciare mari.
Modelul sectorial reprezintă un al doilea tip de model de creştere urbană. El este
de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentricem, fiind cel mai răspândit model
de creştere urbană. În practică, creşterea absolut concentrică este mai mult o excepţie, de-
oarece în mod obişnuit, posibilităţile de expansiune nu sunt uniforme. Uneori este vorba de
o serie de restricţii fizice, ape, zone improprii lo-
cuirii etc., alteori este vorba de existenţa unor căi
de comunicaţie sau a unor zone cu resurse deose-
bite, care favorizează creşterea în ritmuri diferite a
diverselor zone. În acest caz, avem mai degrabă
sectoare de cercuri concentrice şi nu propriu-zis
cercuri. În acestă situaţie pot să apară fenomene de
întrepătrundere a zonelor de locuire şi a celor in-
dustriale şi de servicii.
modelul sectorial
Precizăm faptul că, distincţia clasică din-
tre cele două tipuri de zone, industriale şi de lo-
196
Alfred Bulai
cuire, s-a mai estompat în ultimele decenii datorită dez-

modelul nucleelor multiple
voltării tehnologiilor industriale şi extinderii extraordi-
nare a serviciilor. Există firme de producţie industrială
de mici dimensiuni, ca şi firme care asigură servicii şi
care pot funcţiona foarte bine în cadrul unor zone de lo-
cuire, ele neimpunând condiţii deosebite de spaţiu sau
de resurse.
O variantă a acestor modele de creştere o repre-
zintă modelul nucleelor multiple. Acest model se în-
tâlneşte în cazurile în care mai multe oraşe au crescut pe baza conurbaţiei, de regulă după
modelul sectorial sau al cercurilor concentrice, până în momentul în care ele au format un
singur oraş de dimensiuni mai mari, care a rămas cu mai multe nuclee de origine, de regulă
considerate centre ale noului oraş.
Acest model corespunde în special marilor oraşe, care au “înghiţit” aşezările satelit
din jur, de dimensiuni mai mici, şi care, în timp, au devenit cartiere ale noului oraş. Fiecare
din aceste cartiere şi-a păstrat o zonă centrală, ca şi zonele de locuire şi cele industriale, ceea
ce face ca designul acestor aşezări să fie cu mult mai complex. În graficul pe care îl prezen-
tăm alăturat observăm că din patru cercuri, ce ar reprezenta patru oraşe iniţiale, care au
crescut de-a lungul timpului, s-au format, prin conurbaţie, noi cartiere şi diverse forme de
zone industriale sau de locuire.
197
Şcoala sociologică de la Chicago

Departamentul de sociologie de la Universitatea Chicago s-a înfiinţat
în 1892, imediat după înfiinţarea universităţii, în 1890. El a fost primul din
Statele Unite, iar Albion Small a fost primul şef de departament. Small a fost
cel care a pus bazele academice ale sociologiei în America, fondând „Ameri-
can Journal of Sociology”, în acelaşi timp în care a contribuit la înfiinţarea
primei asociaţii profesionale a sociologilor, „American Sociological Associa-
tion”.
Încă din primii ani, Universitatea din Chicago a atras nume impor-
tante ale vremii precum John Dewey, George Herbert Mead, iar pentru o pe-
rioadă şi pe Thorstein Veblen. Cu toate acestea, departamentul de sociologie
nu a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă decât abia la sfârşitul Primului Răz-
boi Mondial.
Primul care anunţă aceste schimbări este Wiliam I. Thomas, care,
deşi intră în departament în 1894, aproape de la înfiinţare, va trebui să îl pă-
răsească în 1918, exact în momentul în care acesta începe să se dezvolte. Ade-
văratul moment important se produce odată cu apariţia lui Robert E. Park,
care vine la Chicago în 1914 şi va sta până la pensionarea sa, în 1933.
De fapt, această perioadă, de până la mijlocul deceniului patru, este
pentru mulţi istorici ai sociologiei o perioadă în care evoluţia sociologiei ame-
ricane se confundă cu cea a departamentului de sociologie de la Chicago. În
scurt timp, apar şi alţi sociologi importanţi, Louis Wirth, Everett C. Hughes,
Herbert Blumer, E. Franklin Frazier, Clifford Shaw, Leonard Cottrell. Din
1927, vine în departament şi William Ogburn, cel care va deschide o nouă di-
recţie de cercetare în şcoală, cea statistică.
198
Alfred Bulai
Rezumat
Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni, care împărtăşesc un fond
cultural comun, au seturi de valori, aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare şi ai căror
membri au conştiinţa apartenenţei la comunităţile respective. În sociologie vorbim în
primul rând de comunităţi teritoriale, acestea fiind de două tipuri: comunităţile ur-
bane şi rurale. Principalele diferenţe între cele două tipuri de comunităţi sunt evi-
dente chiar şi la nivelul cunoaşterii comune. Principalul criteriu de diferenţiere, atât în
perspectivă istorică, cât şi din punct de vedere sociologic şi cultural, între lumea rurală
şi cea urbană, care s-a impus cu precădere în perioada modernităţii, este gradul de
dezvoltare. Gradul de dezvoltare nu defineşte însă în totalitate configuraţia structuri-
lor specifice fiecărui tip de comunitate,
În istoria sociologiei, au existat abordări diverse în diferenţierea între comu-
nităţile urbane şi cele rurale. Antropologul Robert Redfield distinge patru caracteris-
tici principale de definire a comunităţilor rurale în raport cu cele urbane. Este vorba
despre: identitate (sentimentul apartenenţei la comunitate este mult mai puternic în
lumea rurală), dimensiunea (comunităţile rurale au de obicei, dimensiuni mai mici
decât cele urbane), autonomia (mult mai mare la sate decât la oraşe), omogenita-
tea (mult mai accentuată în rural şi tradusă prin gradul ridicat de asemănare a sti-
lurilor de viaţă ale membrilor comunităţii rurale).
Dacă luăm în considerare, în analiza celor două mari tipuri de comunităţi te-
ritoriale, perspectiva modelului teoretic explicativ al lui Émile Durkheim, referitor la
cele două tipuri de solidaritate – mecanică şi organică –, putem spune că o comunitate
rurală se caracterizează, mai degrabă, printr-o solidaritate mecanică (în virtutea ase-
mănării foarte mari a indivizilor care fac parte din ea), în timp ce comunitatea urbană
favorizează, de regulă, manifestarea unei solidarităţi de tip organic (în virtutea exis-
tenţei unor diferenţieri puternice între indivizi, aceştia colaborând în baza diviziunii so-
ciale a muncii). În acelaşi registru paradigmatic de abordare a celor două tipuri de
organizare socială, se înscrie şi distincţia propusă de sociologul german Ferdinand
Tönnies, între „comunitate” (Gemeinschaft) şi „societate” (Gesellschaft).
La rândul lor, comunităţile rurale se deosebesc între ele din punct de vedere al
gradului intercunoaşterii, al gradului de autonomie, în privinţa atribuirii rolurilor, a
capacităţii de autosubzistenţă sau al atitudinii faţă de străini. Robert Redfield dis-
tinge, în baza criteriilor menţionate mai sus, între: comunităţile sălbatice (cele ar-
haice), comunităţile ţărăneşti (de tip premodern) şi comunităţile agricole
(tipuri contemporane de comunităţi rurale).
În România, un rol deosebit de important în studierea comunităţilor rurale,
respectiv a satelor devălmaşe din perioada interbelică, l-a avut profesorul Henri H.
Stahl. Devălmăşia este o caracteristică a comunităţilor rurale de la începutul secolu-
lui al XX-lea şi se referă la proprietatea în comun asupra pământului. Forma de or-
ganizare a satelor româneşti din acea perioadă era obştea sătească.
199
Chiar dacă profilurile celor două tipuri de comunităţi au cunoscut interde-

pendenţe multiple de-a lungul evoluţiei acestora, diferenţele dintre lumea rurală şi
lumea urbană rămân încă semnificative. Volumul mult mai mare al populaţiei, densi-
tatea mai mare a activităţilor sociale, diviziunea socială a muncii mult mai pronunţată,
dominanţa organizării de tip formal sunt tot atâtea caracteristici prin care recunoaş-
tem universul urban.
Deşi la origine, cu mii de ani în urmă, oraşul a fost investit mai degrabă cu
funcţii sacre-religioase şi militare, istoria evoluţiei sale ne oferă un parcurs impresio-
nant către oraşul contemporan pe care îl cunoaştem astăzi, un creuzet al inovaţiilor
tehnologice cu implicaţii profunde în planul existenţei sociale a indivizilor care îl po-
pulează.
Modernitatea a adus cu sine o dinamică specifică în dezvoltarea lumii urbane,
prin procesele de creştere urbană, studiate îndeaproape de sociologi în cadrul unei ra-
muri particulare a sociologiei, respectiv sociologia urbană. Principalele procese de
creştere urbană sunt următoarele: exurbaţia, proces de creştere urbană realizat prin
expansiunea oraşului dincolo de teritoriul dat; inurbaţia, proces de creştere urbană
realizat în limitele aceluiaşi teritoriu, prin revalorificarea zonelor urbane libere sau
prin creşterea pe verticală a oraşului; conurbaţia, proces de creştere în care mai
multe oraşe, pe baza exurbaţiei ajung să îşi unească graniţele;
Astăzi, există în anumite zone ale lumii complexe urbane de dimensiuni foarte
mari, care poartă numele de megalopolis. Acesta reuneşte mai multe oraşe mari,
alături, eventual, de oraşe mai mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oa-
meni.
Dezvoltarea urbană poate fi analizată din perspectiva câtorva modele teore-
tice, impuse în cercetarea sociologică, de-a lungul timpului. Este vorba despre: mo-
delul cercurilor concentrice, format din mai multe inele (cercuri), fiecare dintre
acestea îndeplinind anumite tipuri de funcţii sociale şi având diverse caracteristici din
punct de vedere al relaţiilor sociale; modelul sectorial, valabil pentru cele mai multe
aşezări urbane, care presupune creşterea în diferite ritmuri ale diferitelor zone ale ora-
şului; modelul nucleelor multiple, întâlnit în cazurile în care mai multe oraşe cresc
pe baza conurbaţiei, după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice, formând un
singur oraş de dimensiuni mari care păstrează în continuare mai multe nuclee de ori-
gine, devenite centre ale noului oraş.
200
Alfred Bulai
Concepte cheie
Comunităţi teritoriale; tot uman; proces ecologic; soli-
dartitate mecanică; solidaritate organică; societate co-
munitară; societate asociaţională; Comunităţi sălbatice,
ţărăneşti şi agricole; sat devălmaş; obşte sătească; ur-
banizare; inurbaţie; exurbaţie; Conurbaţie; megalopolis
NOTE:
23
Termenul de revoluţie industrială a fost introdus de istoricul şi economistul englez Ar-
nold Toynbee (1852–1883) şi se referă la procesele de industrializare şi de urbanizare
specifice mai ales secolului al XVIII-lea şi celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.
24
Este evident că şi în epocile vechi oraşele creşteau, însă, creşterea nu era o caracteris-
tică de bază a acelor oraşe, aceasta pentru că, din punct de vedere economic, organiza-
toric, ecologic şi tehnologic, creşterea, dincolo de o limită, altera calitatea vieţii, resursele
şi stabilitatea socială, elemente care conduceau, în final, în direcţia regresiunii respecti-
velor procese de dezvoltare.
25
Lucrarea mai are doi autori, pe Louis Wirth şi pe Roderick D. McKenzie.
201
Trupe speciale ale poliţiei
202
Alfred Bulai
Capitolul 11
Devianţă şi control social
Să ne gândim la câteva
exemple de crimă. Un omor, să-
vârşit de un nebun aflat în criză, o
crimă a unui tânăr dintr-o bandă
de cartier, torturarea şi moartea
unui deţinut politic şi, în fine, omo-
rârea unei mulţimi de oameni într-
un atac terorist.
Ce este comun acestor ca-
zuri? Cu siguranţă moartea uneia
sau mai multor persoane poate fi
numitorul comun. Există, însă, di-
ferenţe? Cineva ar putea să spună
că o crimă rămâne tot o crimă,
numai că, pentru cercetătorii so-
ciali lucrurile nu stau chiar aşa.
Exemplele anterioare sunt foarte
diferite. Unele se referă la o crimă
săvârşită la nivel individual, altele
au o dimensiune grupală (în sensul
că este vorba de grupuri deviante
sau infracţionale), în fine, există şi
un nivel instituţional al devianţei,
ca în exemplele în care aveam de a
face cu o acţiune teroristă sau cu o
instituţie care îşi propune elimina-
rea fizică a unor persoane.
203
Însă, niciunei societăţi nu “îi place“ să recunoască nivelul instituţional

sau grupal al devianţei, aceasta fiind înţeleasă ca orice încălcare a normelor
sociale. Din acest motiv, orice societate încearcă să trateze fenomenele de-
viante de tip instituţional sau grupal la un nivel individual, dat fiind faptul că
indivizii pot fi sancţionaţi mult mai repede şi mai eficient. În plus, această
transgresare a devianţei de la planul instituţional la cel individual este şi ac-
ceptabilă pentru sistemele politice, deoarece este mult mai „confortabil” să
consideri că ai de-a face cu o persoană care încalcă normele şi nu cu grupuri,
organizaţii sau instituţii sociale, pentru că, în astfel de cazuri se poate pune le-
gitim problema justeţii normativităţii sociale.
Atunci când vorbim în sociologie de criminalitate, ca un tip major de
devianţă, nu ne referim doar la omor, ci, la fel ca şi în spaţiul juridic, la orice
infracţiune socială gravă. Dacă dumneavoastră lucraţi la un calculator, aveţi
cu siguranţă pe acesta diferite soft-uri pentru care, dacă nu aveţi licenţă, ceea
ce statisticile din România ne arată că nu este improbabil, atunci şi dumnea-
voastră sau proprietarul calculatorului sunteţi criminal, pentru că aţi încăl-
cat legea proprietăţii intelectuale, soft-ul fiind proprietatea cuiva care nu v-a
permis să îl utilizaţi. Juridic, dar şi sociologic, nu există de fapt o diferenţă
între a utiliza un soft fără autorizarea proprietarului şi a utiliza o maşină fără
acordul deţinătorului legal al acesteia.
Dar observăm că, nu întotdeauna, un comportament care poate fi
considerat o crimă, spre exemplu chiar omorul, este privit astfel de societate.
De fapt, unele crime sunt acceptabile, cum este de exemplu, omorârea unor
ina-mici în război, altele, cele mai multe, nu sunt acceptabile.
Pe de altă parte, cei care sunt închişi ca şi criminali pot fi la rândul lor
foarte diferiţi. Între un criminal de drept comun încarcerat pentru omor şi un
deţinut politic precum Constantin Argetoianu (1871-1952), prezentat în una
din fotografiile de pe prima pagină, există cu siguranţă o diferenţă uriaşă.
204
Alfred Bulai
Devianţă şi criminalitate
Devianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. Un act deviant re-
prezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se
încalcă o normă socială determinată. După cum se observă, încălcarea oricăror
norme sociale constituie acte deviante. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă nor-
mele sociale pentru o anumită situaţie particulară şi dacă depăşim viteza legală cu autotu-
rismul personal şi dacă furăm un anumit bun, încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod
deviant.
Este destul de clar faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate
aceeaşi importanţă în viaţa socială. Spre exemplu, normele care reglementează salutul din-
tre colegi nu au aceeaşi importanţă precum cele care reglementează traficul rutier sau cele
care privesc moralitatea. Dincolo de importanţa lor diferită, normele mai pot fi diferenţiate
în funcţie de forma în care sunt prezente în viaţa socială. Putem distinge, astfel, între nor-
mele formale şi cele informale, în sensul în care primele sunt exprimate în forme stan-
dardizate, prestabilite şi totodată fixate într-o anumită formă (sunt scrise întotdeauna), în
timp ce normele informale nu au o expresie scrisă, ele reglementând acţiunile oamenilor în
diverse situaţii, fiind respectate pe baza faptului că au fost asimilate şi interiorizate în urma
unor procese de socializare.
Normelor, le sunt asociate adesea şi sancţiuni26, prevăzute pentru situaţia în care ele
nu sunt respectate. Aceste sancţiuni pot fi, la rândul lor, severe sau uşoare (la limită pot lipsi
chiar), pot să fie exprimate formal, ca în cazul amenzilor prevăzute pentru încălcarea regu-
lilor de circulaţie sau pot să funcţioneze informal, pe baza tratamentelor, reacţiilor pe care
ceilalţi membri ai unei comunităţi le au în raport cu persoana deviantă.
Cu alte cuvinte, există forme foarte diferite de sancţiune pentru încălcarea norme-
lor. Sancţiunile dure pot să meargă până la condamnarea la moarte, privarea de libertate, sau
excluderea relaţională din comunitate pe baza oprobriului public, care însoţeşte de obicei în-
călcarea unor norme morale grave.
La polul opus există situaţii în care sancţiunea este una uşoară sau chiar lipseşte,
pentru că, dacă nu saluţi atunci când intri într-un birou, nu primeşti de regulă o sancţiune
formală sau informală pentru încălcarea normei de salut.
Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea sanc-
ţiunii) putem construi o matrice care ne poate reliefa tipologia actelor deviante.
205
Tabel 11.1 Matricea tipologiei normelor în funcţie de caracterul formal- informal şi de tipul
de sancţiune asociată.
sancţiuni asociate se- sancţiuni asociate

vere uşoare
norme formale legi penale legi civile

norme informale morala obiceiuri
După cum se observă în matricea de mai sus, atât normele formale, cât şi cele in-
formale, pot avea prevăzute sancţiuni puternice sau slabe. Se poate observa că am făcut dis-
tincţia între normele juridice, la modul general, şi normele morale şi cutumiare (care se
referă la obiceiuri).
Încălcarea normelor juridice, exprimabile în formă scrisă, pentru care societatea
prevede sancţiuni majore, reprezintă un tip special de devianţă, care poartă numele de cri-
minalitate. Émile Durkheim a utilizat primul o definiţie în acest sens, pentru el crima re-
prezenta orice act care este susceptibil de a primi o condamnare în baza unei legi.
Criminalitatea, ne aducem aminte de ceea ce am afirmat la începutul acestui capitol, nu se
referă în sociologie la omucidere, aşa cum la nivelul limbajului comun utilizăm acest ter-
men. Criminalitatea reprezintă orice încălcare a unei norme juridice scrise pentru care sis-
temul juridic al statului administrează sancţiuni severe. Crima este asociată uzual cu
domeniul normativ penal, în sensul că încălcarea legilor penale este considerată o crimă.
Cu toate acestea, trebuie să spunem că cea mai mare parte a persoanelor care utili-
zează noţiunea de crimă nu îi cunosc definiţia strict conceptuală. Practic, oricine utilizează
noţiunea comună, însă chiar şi specialişti din alte domenii, inclusiv din instituţiile de con-
trol social, poliţie, parchet, justiţie etc. folosesc sensuri care sunt mai largi sau mai restrânse
pentru acest termen. Spre exemplu, se face adeseori distincţia dintre crimă şi situaţiile de de-
vianţă în care se produc daune care pot fi “reparate” de cel care le-a produs (pe baza unui cod
civil) sau situaţiile de nerespectare a unor contracte, chiar dacă pentru situaţiile respective
există de fapt norme juridice scrise şi sancţiuni formale severe. Introducerea anumitor tipuri
de acte deviante în categoria codului penal nu ţine, în fapt, de natura acestora, ci de o opţiune
a legiuitorilor dintr-o societate. Spre exemplu, în România calomnia a fost considerată în
momente diferite o abatere care ţinea de codul civil, iar în altele de codul penal. Nivelul de
duritate al sancţiunii este, pe de altă parte, o caracteristică ce are un anume grad de impre-
cizie, dat fiind că nu putem spune decât că tendenţial sancţiunile civile sunt mai puţin dure
decât cele penale.
Studiul criminalităţii, adică al comportamentelor deviante care vizează încălcările
normelor cu caracter penal, este de importanţă vitală în ştiinţele sociale, dat fiind că încăl-
carea acestor norme reprezintă pentru orice societate un pericol major pentru menţinerea
funcţionalităţii societăţii şi pentru stabilitatea ordinii normative.
Devianţa nu este, însă, o calitate a unor comportamente sau acţiuni particulare. Ea
este întotdeauna relativă, fiind legată de anumite norme instituite într-o societate sau chiar
206
Alfred Bulai
într-un grup. Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite norme parti-
culare şi depinde total de existenţa acestora.
Sociologul american Howard S. Becker (n. 1928), unul din teoreticienii importanţi
în acest domeniu, considera, spre exemplu, că nu actul în sine este deviant, ci reacţiile ce-
lorlalţi sunt cele care vor defini actul ca unul deviant. Cu alte cuvinte, nu contează actul în
sine, ci reacţia socială faţă de acesta. Din acest motiv, unul şi acelaşi act poate fi considerat
deviant sau nu doar în baza unor norme care sunt instituite la nivelul unei colectivităţi. De
exemplu, omorârea unei persoane nu este considerată crimă decât în anumite situaţii. Actul
în sine al curmării vieţii unei persoane nu reprezintă în sine o crimă. Dimpotrivă, în anumite
situaţii cel care omoară o persoană poate fi considerat nu criminal, ci chiar erou (în război
de exemplu) sau poate fi privit ca o persoană care şi-a făcut datoria (spre exemplu un poli-
ţist) etc. Rezultă că devianţa, implicit criminalitatea, nu pot fi considerate independent de
normativitatea şi implicit de dinamica acesteia într-o societate dată.
Dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de situaţie sau la
cele date de tipurile diferite de ordine normativă specifice unei comunităţi, ci şi la diferen-
ţele istorice între modalităţile de raportare la aceleaşi acţiuni sau comportamente în pe-
rioade diferite din istoria unei societăţi. Spre exemplu, homosexualitatea a fost considerată
aproape pretutindeni în trecut o infracţiune gravă, sancţionată în consecinţă. Astăzi, în multe
ţări din Europa şi din lume, ea nu mai este considerată o crimă, ci doar o încălcare a unor
reguli morale.
Devianţa trebuie diferenţiată de anormalitate. Acesta este un concept care apar-
ţine psihopatologiei şi se referă la comportamentele şi cazurile care ies din sfera normalită-
ţii psihice (boli psihice, handicapuri etc.). Putem spune, într-o dimensiune socială, că aceste
persoane au un stigmat, adică un atribut de depreciere publică, dar nu putem vorbi
de acte deviante pentru că nu este vorba de încălcarea unor norme sociale, ci doar de deviaţii
de la normalitatea psihologică sau de la anumite dezirabilităţi sociale faţă de modul în care
trebuie să arate şi cum trebuie să se implice un individ în viaţa socială. Stigmatul, concept
propus în sociologie de Erwin Goffman27 (1922-1982), se referă inclusiv la elemente de ordin
social, care au capacitatea de a deprecia individul, cum este, spre exemplu, o anumită ocu-
paţie privită depreciativ într-o comunitate. Evident că cineva care are un stigmat, să spunem
o boală psihică, în măsura în care ajunge să încalce o normă din cauza aceasta, să spunem
că devine violent şi atacă pe cineva, devine şi o persoană deviantă.
Comportamentul criminal mai este denumit deseori şi delincvenţă. Acest concept
se referă la comportamentele particulare care încalcă normele juridice definitorii pentru
crimă. Persoana care are astfel de comportamente se numeşte delincvent. Adesea însă, atât
în practica socială, cât şi ştiinţific, termenii de delincvenţă sau de delincvent se utilizează
pentru cazurile speciale ale tinerilor care încalcă legile, utilizându-se foarte des sintagma
delincvenţă juvenilă. Este adevărat că această sintagmă a fost utilizată în unele situaţii,
chiar în perimetrul analizelor ştiinţifice, şi pentru acte care, în cazul unor adulţi nu sunt con-
siderate neapărat crime. Termenul este extins în cazul tinerilor şi asupra unor comporta-
mente care încalcă mai degrabă anumite valori şi nu norme juridice. Spre exemplu, tinerii
care au o vestimentaţie atipică, fac zgomot, provocă scandal sunt etichetaţi adesea ca delin-
207
cvenţi. Menţionăm şi faptul că predispoziţia spre devianţă şi criminalitate este mai mare la
tineri, în special la băieţi, mulţi autori considerând că aceste comportamente deviante ar
trebui studiate în mod separat de criminalitatea adulţilor.
Devianţa în perspectivă istorică şi culturală

Aşa cum am precizat la începutul capitolului, devianţa nu poate fi gândită decât în
raport cu normativitatea socială existentă într-o societate particulară. Mai mult, ordinea
normativă a unei societăţi se schimbă în timp, ceea ce face ca acelaşi tip de acte să fie con-
siderate în mod diferit datorită evoluţiei normativităţii. Supravegherea sau controlul încăl-
cării normelor şi sancţionarea indivizilor devianţi a fost istoric în primul rând un subiect
privat, care ţinea de o dimensiune a vieţii de familie, a vieţii comunitare şi mult mai rar un
subiect al activităţilor statului. De fapt, atât presiunile pentru respectarea normelor, cât şi
administrarea sancţiunilor erau funcţii îndeplinite în toate epocile premoderne prioritar de
către grupurile de apartenenţă ale indivizilor. Familia avea în primul rând sarcina să îşi
apere membrii, dar şi să sancţioneze pe cei care încălcau normele.
În societăţile vechi, normativitatea nu era exprimată într-o formă scrisă, ci se baza
pe continuitatea unor practici şi pe cutume internalizate de indivizi prin socializare. Din
acest motiv, nu putem vorbi în astfel de societăţi de norme formale. Primele legi scrise au
apărut cu cel puţin 4000-4500 de ani în urmă, în Mesopotamia. Istoricii pun în evidenţă în-
ceputurile codurilor de legi scrise în oraşul mesopotamian Ebla (în jur de 2400 Î.H.), de
asemenea în Ur, unde apare codul lui Nammu (sec al XXI-lea Î.H.) şi mai târziu, în Babilon,
codul babilonian al lui Esnunna, cel care a precedat codul lui Hammurabi. Toate aceste co-
duri încercau să confere o formă scrisă unor practici şi unor norme existente de foarte mult
timp, la nivel informal, în societăţile respective. Importanţa codurilor de legi, dincolo de cea
de document istoric, este dată de faptul că forma scrisă va reuşi conservarea unor modele
normative şi performarea mai eficientă a controlului social.
Cel mai cunoscut cod de legi antic este cel al lui Hammurabi, rege al Babilonului în
prima dinastie (1792–1750 Î.H.). Acest cod a fost unul referenţial pentru o perioadă de mai
multe secole, în toată Mesopotamia, el inspirând în realitate majoritatea codurilor de legi ul-
terioare.
Vechii romani, în secolul V Î.H. au început să utilizeze Legea celor douăsprezece
table (451-450 Î.H.), care a reprezentat de altfel punctul de plecare al dreptului roman. Drep-
tul Roman a fost redefinit de Împăratul Iustinian (483- 565), în secolul VI D.H., între 529
şi 565, şi va fi utilizat în spaţiul occidental chiar şi după căderea Imperiului Roman de Ră-
sărit (1453). În istoria sistemelor juridice, dreptul roman reprezintă principalul moment re-
ferenţial în constituirea sistemului juridic.
Dezvoltarea permanentă a statelor a condus peste tot la o presiune majoră în direc-
ţia exercitării controlului social şi a administrării sancţiunilor la nivel statal, de regulă în
dauna puterii exercitate de familii. Epoca modernă a definit normativitatea, controlul res-
pectării ei şi implicit administrarea sancţiunilor ca o prioritate absolută a statelor. În ceea
ce priveşte normativitatea exprimată informal, astăzi, aproape peste tot, ea a rămas o pro-
208
Alfred Bulai
blemă a comunităţilor şi a familiilor. În ceea ce priveşte normativi-

tatea formală, fie că este vorba de crimă, fie că este vorba de spaţiul
normelor civile, administrarea sancţiunilor este un apanaj al state-
lor.
Este evident pentru oricine că există legi, norme, care se
pot schimba cu uşurinţă (spre exemplu, limita maximă de viteză pe
Cesare Lombroso
un drum public) şi norme care au o mare stabilitate şi un grad înalt
de generalitate.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, mişcarea iluministă a propus teoria dreptu-
lui natural (a legilor naturale), legi care derivă din caracteristicile naturale ale omului. Cu alte
cuvinte, se face distincţia dintre normele care au o bază naturală şi cele care sunt făcute de
om. Drepturile omului sunt naturale, ţin de natura sa, în timp ce legile sunt instrumentate
de cei care deţin puterea. Crima, în această perspectivă de raportare, se referă astfel la în-
călcarea drepturilor naturale, în timp ce ilegalitatea la încălcarea unei legi. Rezultă deci, că
poţi fi ilegal fără a fi criminal şi invers, crima poate să nu presupună ilegalitate. Pentru cri-
minalitate şi pentru ilegalitate iluminiştii foloseau două sintagme latineşti diferite, “malum
in se“ (rău în sine) şi “malum prohibitum“ (rău interzis). Spre exemplu, dreptul la viaţă este
un drept natural, iar încălcarea lui este o crimă, în timp ce o lege privitoare la o taxă este im-
pusă de cei care deţin puterea, iar încălcarea ei exprimă o ilegalitate. Această distincţie cla-
sică a rămas valabilă mult timp în spaţiul occidental. Evident, o parte din drepturile naturale
sunt protejate prin legi, iar atunci crima poate să fie şi ilegală. Aşa cum o să vedem, abor-
dările sociologice asupra devianţei pun în discuţie paradigma dreptului natural.
Teorii asupra criminalităţii

Criminalitatea, aşa cum am precizat, a fost şi este un subiect de analiză foarte dis-
putat. Teorii care îşi propun să explice fenomenul criminalităţii au fost lansate de foarte
mult timp. Abordările teoretice ale criminalităţii nu au fost
Cesare Lombroso este ital- propuse doar de către sociologi, ci de către toţi cei impli-
ian, de formaţie psihiatru. A caţi în studierea criminalităţii: psihologi, jurişti, crimino-
studiat la Padua, Viena şi logi, medici etc. Primele încercări teoretice care şi-au
Paris. A fost profesor de psi-
propus explicarea criminalităţii din societate au plecat de
hiatrie din 1862, iar din 1876
profesor de medicină legală la ideea că există un determinism biologic al comporta-
şi igienă la Universitartea mentelor de tip criminal. Acest tip de abordări sunt con-
din Turin. A introdus în siderate din acest motiv teorii de factură biologistă.
Italia studiile de antropolo- Vom începe prezentarea cu “Teoria criminalului
gie criminalistică. Cele mai
înnăscut”, elaborată de Cesare Lombroso (1835 – 1909), la
importante lucrări ale sale
„L'uomo delinquente” (1876; sfârşitul secolului al XIX-lea. Lombroso, profesor de psi-
“Omul criminal”) şi „Le hiatrie şi, spre sfârşitul vieţii, de antropologie a criminali-
Crime, causes et remèdes„ tăţii, a lansat o teorie potrivit căreia criminalii au un profil
(1899; Crima, Cauzele şi biologic predeterminat. Experienţa de psihiatru a lui Ce-
remediile sale).
sare Lombroso, iar din 1871 chiar de director al spitalului
209
de psihiatrie de la Pesaro l-a făcut să ia în considera-

William Herbert Sheldon este un ţie relaţia directă dintre psihopatologia criminalităţii
important psiholog american, şi aspectul şi defectele fizice ale indivizilor. Este de alt-
cunoscut pentru studiile sale fel ştiut că multe tipuri de afecţiuni psihice sunt aso-
asupra tipologiilor somatice şi ciate şi cu anumite caracteristici fizice ale
asupra antropometriei. Lucrarea
respectivelor persoane. În această direcţie, Lombroso
fundamentală, pentru teoria sa
asupra tipurilor somatice, considera că tendinţele criminale sunt determinate de
este „The varieties of human aspecte biologic constitutive şi că ele pot fi identificate
physique: An introduction to la nivelul fizionomiei şi caracteristicilor fizice ale per-
constitutional psychology” soanelor. În opinia lui Lombroso, criminalii au o fi-
(1940), (“Varietăţile tipurilor
zionomie specifică, care îi distinge de oamenii
umane: O introducere la psi-
hologia constituţiei fizice”) obişnuiţi, spre exemplu, criminalul înnăscut are frun-
tea teşită şi proeminentă, sprâncenele groase, părul
roşcat, maxilarul puternic etc.
Lombroso s-a bazat în lucrările sale pe studiile asupra criminalilor, efectuate de el
vreme de câteva decenii. Cu siguranţă, teoria sa este interesantă şi destul de ispititoare. Ea
este, însă, destul de uşor atacabilă, cel puţin pentru motivul că aceeaşi practică criminalistă
desfăşurată în Italia sau oriunde altundeva, ne evidenţiază existenţa în realitate a unei ti-
pologii extrem de vaste a criminalilor.
Tot o teorie de factură biologistă, dar mult mai consistentă din punct de vedere al
bazelor sale teoretice, a elaborat William Sheldon (1899 – 1977), în prima parte a secolului
trecut. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de vedere al constituţiei lor soma-
tice, considerând trei tipuri fundamentale. ectomorful, este tipul somatic înalt, slab, cu
membre lungi, iar ca structură de personalitate este introvertit, fragil, predispus spre medi-
taţie. Tipul endomorf este dimpotrivă tipul somatic mic de statură, gras, cu membre scurte,
iar ca structură de personalitate este relaxat, jovial, sociabil. Al treilea tip, cel mesomorf,
este tipul atletic, cu osatură şi muşchiulatură puternice, cu proporţii optime de înălţime şi
greutate şi cu o structură de personalitate marcată de energie puternică, dorinţă de afir-
mare, curaj. Cercetările lui Sheldon asupra raportului dintre structura somatică şi profilul
de personalitate l-au condus la ideea corespondenţelor dintre acestea, cum sunt şi cele pre-
zentate anterior. Pentru el, tipul mesomorf prin personalitatea sa este totodată tipul uman
predispus la criminalitate într-o măsură mai mare decât celelalte două categorii.
Desigur, şi abordarea propusă de Sheldon este atacabilă, cel puţin pentru faptul că
ea propune ca explicaţie teoretică un lucru de bun simţ. Este, pe undeva, firesc ca persoanele
puternice să utilizeze mai degrabă forţa în relaţiile cu alţii, cel puţin comparativ cu cei care
nu pot avea un asemenea avantaj. Putem, pe de altă parte, observa destul de uşor faptul că,
în realitate, criminalitatea care se bazează pe utilizarea violenţei este doar un singur tip de
criminalitate.
O teorie biologistă mult mai modernă, elaborată relativ recent, porneşte de la ideea
de determinant genetic al criminalităţii. Este vorba de teoria cromozomului supli-
mentar. Geneticienii au descoperit încă la începutul anilor 50 că o parte a bărbaţilor deţine
un cromozom Y suplimentar. Studiile arată că în medie la 1000 de bărbaţi unul are un cro-
210
Alfred Bulai
mozom Y în plus, adică are o bază cromozomială de tipul XYY, în loc

de XY (în mod normal bărbaţii au cromozomi XY, iar femeile XX).
Tendinţa cercetătorilor a fost aceea de a-i considera pe ace-
ştia super-bărbaţi, iar primele statistici efectuate de specialişti au
arătat că aceşti bărbaţi sunt mai agresivi şi mult mai predispuşi la
acte deviante decât ceilalţi. Spre exemplu, în anii 60 s-a descoperit
Edwin Sutherland
că incidenţa cazurilor de bărbaţi din închisori care au astfel de cro-
mozomi este mai mare decât incidenţa cazurilor de „super-bărbaţi”
de la nivelul populaţiei. Cu alte cuvinte, există o corelaţie între prezenţa cromozomului Y
suplimentar şi criminalitate.
Această teorie genetică este, desigur, mult mai consistentă ştiinţific decât prece-
dentele. Analizele şi cercetările ulterioare însă, efectuate pe alte tipuri de populaţii au pus to-
tuşi la îndoială primele date obţinute. Spre exemplu, într-un studiu efectuat în Danemarca
pe aproximativ 31 400 de bărbaţi care au fost selectaţi în funcţie de înălţime (fiind aleşi doar
cei mai înalţi, deoarece se presupune că extra-cromozomul Y duce la o înălţime mai mare)
au fost identificaţi printre aceştia doar 12 bărbaţi cu un cromozom Y suplimentar şi nici unul
dintre ei nu comisese acte de violenţă.
În concluzie, despre toate aceste abordări biologiste putem afirma că au o limită
fundamentală comună, care le face inoperante în explicarea criminalităţii. Ele, de fapt,
asumă un postulat tacit, care în realitate este doar
Edwin H. Sutherland este un soci- o teză falsă şi anume că agresivitatea ridicată a unei
olog american de formaţie inter- persoane implică în mod necesar criminalitatea. O
acţionalistă. A fost profesor la anumită predispoziţie agresivă, dată de un anume
Indiana University, unde a creat o
profil somatic sau de anumite caracteristici fizice
adevărată şcoală de criminologie. A
propus termenul de “criminalitate a sau psihice, nu implică în mod necesar un profil de
gulerelor albe” încă din 1939, an în criminal. Există două tipuri mari de argumente
care a ajuns Preşedinte al Asociaţiei care contrazic toate aceste abordări. În primul
americane de sociologie. A propus, rând, o mare parte a actelor criminale, în special în
de asemenea, teoria asocierii difer-
lumea contemporană, nu implică agresivitatea sau
enţiale, ca teorie a devianţei,
potrivit căreia expunerea la com- forţa fizică, ci mai mult inteligenţa. Putem vorbi
portamente deviante conduce în chiar de o criminalitate a “gulerelor albe”, concept
baza interacţiunilor la învăţarea propus de sociologul american Edwin Sutherland
acestor comportamente. Lucrarea (1883 – 1950), pentru a desemna criminalitatea
cea mai importantă este monografia
persoanelor cu un nivel educaţional ridicat, care
“White-Collar Crime” (Criminali-
tatea gulerelor albe) apărută în utilizează mijloace şi instrumente speciale (tehnici,
1949, dar este autorul şi al altor lu- procedee administrative, dar astăzi şi tehnici in-
crări de referinţă: “Twenty Thou- formatice, economice etc.) pentru acţiuni de tip cri-
sand Homeless Men” “Douăzeci de minal şi care nu corespund sub nici o formă
mii de oameni fără adăpost” (1936),
profilelor indicate de abordările prezentate mai de
“The Professional Thief” “Hoţul
profesionist” (1937), “Principles of vreme. Al doilea şi cel mai important argument
Criminology” “Principii de crimi- este însă acela că, în absolut toate cazurile, crimi-
nologie” (1939 ed. a treia). nalitatea este definită social. Aşa cum am mai spus,
211
criminalitatea are o dimensiune relativă, dată de un context comunitar sau societal. Mai
mult decât atât, societatea oferă celor care eventual au un anumit profil somatic, un anumit
tip de personalitate puternică, anumite predispoziţii agresive, mai multe variante de cariere
sociale şi nu doar pe cea de criminal. Ne putem întreba foarte simplu de ce cineva cu o pre-
dispoziţie agresivă trebuie să ajungă criminal şi nu poliţist, militar, boxer, sportiv în gene-
ral?
Este evident că, un posibil profil biologic agresiv predeterminant, poate fi valorifi-
cat în societate în forme variate, cele mai multe acceptate şi chiar valorizate pozitiv. La urma
urmei de ce trebuie să credem că dacă cuiva nu îi este frică de foc ori este de-a dreptul fas-
cinat de el, trebuie să ajungă piroman şi nu pompier?
O altă categorie de teorii care îşi propun explicarea devianţei şi criminalităţii sunt
cele de factură psihologică şi psihanalitică. Punctul de plecare al acestor teorii este acela al
existenţei unei baze psihice pe care o au actele criminale. Există, după cum ştim, criminali
psihopaţi, care au anumite tulburări de personalitate, unele din acestea având chiar baze
genetice, altele fiind dobândite social. Cu alte cuvinte, există temeiul de a lua în considerare
existenţa corelaţiilor directe între anumite caracteristici de ordin psihologic şi criminalitate,
cel puţin în anumite cazuri.
Psihanaliza, în special prin Freud, a propus chiar o teorie a personalităţii psihopate,
personalitate care are la bază anumite conflicte şi tensiuni produse la nivelul experienţei in-
dividuale frustrante trăită de indivizi, în special în copilărie.
Nu ne propunem să dezvoltăm acest tip de teorii, trebuie doar să spunem că ele îşi
propun să explice, nu criminalitatea, ci doar anumite tipuri de criminalitate, cele de natură
psihopatologică. Contrar credinţelor pe care le au mulţi oameni, construite în special prin ci-
nematografie şi, mai larg, mass media, trebuie să spunem că ponderea acestor cazuri în ca-
zuistica criminalităţii este extrem de redusă.
Abordarea sociologică a criminalităţii

Criminalitatea este un fenomen întotdeauna semnificativ social cu o incidenţă uni-
versală, fiind prezent la nivelul tuturor formelor de organizare socială. Din acest motiv, aşa
cum este firesc, criminalitatea şi, mai larg, devianţa au preocupat în permanent cercetăto-
rii sociali. Practic, în toate perspectivele tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat
teorii asupra criminalităţii. Vom încerca în continuare să prezentăm câteva asemenea
teorii, pe care le putem considera clasice. Vom începe cu o teorie referenţială, aparţinând
perspectivei structural – funcţionaliste, propusă de sociologul american Robert K. Merton
(1910-2003).
La mijlocul secolului trecut, Merton a propus o teorie asupra criminalităţii care avea
ca punct de plecare teoria anomiei propusă de Durkheim. Merton porneşte în analiza sa de
la conceptul de anomie, monetizat în sociologie de Émile Durkheim, pentru a desemna sta-
rea de disoluţie normativă, respectiv acea stare în care normele nu mai au forţă comunitară
sau societală şi prin urmare nu mai sunt respectate. O astfel de situaţie de disoluţie a pute-
rii normelor apare ca o caracteristică generală a ordinii normative din societate.
212
Alfred Bulai
Contrar unei păreri pe care o avem la nivelul vieţii obişnuite, devianţa nu este con-
siderată de Durkheim, ca şi de majoritatea sociologilor care au studiat-o, ca ceva rău, ca ceva
în afara societăţii, ceva care este de evitat şi care se poate evita dacă, să presupunem, con-
trolul social ar fi mai bun. Pentru Durkheim, un act deviant precum prostituţia, furtul sau
crima sunt fapte sociale, la fel ca oricare altele. Faptul social este pentru sociologul francez
orice mod de a acţiona, fixat sau nu, în stare să exercite asupra individului o
constrângere exterioară, sau care este general pe întreg cuprinsul unei so-
cietăţi date, având o existenţă proprie, independentă de manifestările sale in-
dividuale.
Tot ceea ce oamenii fac în societate, “mânaţi” de o presiune dată de mecanismele so-
ciale este un fapt social. Crima nu este ceva în afara societăţii, ci ea face parte integrantă din
viaţa socială. În această perspectivă, pentru funcţionalişti, crima, ca şi devianţa mai general,
au funcţiile lor sociale, pentru că:
Devianţa clarifică şi reliefează pentru indivizi normele sociale, marcându-se astfel ja-
loanele normative ale societăţii.
Devianţa, prin reacţiile pe care le generează la nivelul comunităţilor, conduce la creşte-
rea solidarităţii sociale. (Tocmai din acest motiv, administrarea justiţiei se face în mod
public, în toate societăţile cunoscute)
Devianţa este un factor major al schimbării sociale, majoritatea invenţiilor umanităţii
fiind iniţial simple comportamente sau acţiuni deviante.
Robert K. Merton, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai perspectivei struc-
tural-funcţionaliste, a preluat conceptul de anomie utilizat de Émile Durkheim şi l-a definit
din perspectiva incapacităţii oamenilor de a utiliza în acţiunile sociale mijloace instituţionale
legitime sau/şi de a avea scopuri culturale acceptate social.
Pentru Merton, în orice acţiune socială avem definite pe de o parte, o serie de sco-
puri, iar pe de altă parte, mijloace care permit îndeplinirea respectivelor scopuri. Atât sco-
purile, cât şi mijloacele pot fi acceptate şi considerate astfel legitime într-o societate sau,
dimpotrivă, pot să nu fie acceptate şi să le considerăm atunci ca fiind ilegitime. Spre exem-
plu, scopul de “a produce bani” este unul legitim, deci este acceptat în societate, în timp ce
scopul de a da foc unei şcoli nu este unul acceptat. Mijloacele pot fi şi ele acceptate, de exem-
plu, comerţul este un mijloc legitim de a produce bani, în timp ce furtul sau tâlhăria, deşi
sunt mijloace de a produce bani, nu sunt acceptate social.
Figura 11.1 Matricea tipurilor deviante la Robert Merton
tipul uman scopuri mijloace devianţă

Conformistul legitime legitime nedeviant
inovatorul legitime ilegitime deviant
Ritualistul ilegitime legitime deviant
anarhistul ilegitime ilegitime deviant
ilegitime/legit- ilegitime/legit- deviant /nede-
Revoluţionarul
ime ime viant
213
Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile între
scopuri şi mijloace, acceptate sau nu, atunci putem construi o matrice ca cea alăturată în
care să avem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială.
Primul tip, propus înaceastă matrice de analiză, este cel al conformistului. Acesta,
în acţiunile sale îşi defineşte atât scopuri, cât şi mijloace legitime şi, prin urmare, este un tip
nedeviant. Cel care îşi defineşte scopuri legitime, dar utilizează alte mijloace decât cele ac-
ceptate social, este un inovator, pentru că inventează mijloace noi pentru achiziţia unor
scopuri acceptate social. În această categorie poate intra atât cel care descoperă o nouă mo-
dalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet), cât şi hoţul, pentru că şi acesta uti-
lizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un scop legitim (achiziţia de bani). Evident,
inovaţia, în această accepţie, este un tip de devianţă.
Ritualistul este persoana care, deşi utilizează mijloace legale, nu are pentru ac-
ţiunile sale scopuri legitime. Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul activităţilor care
nu mai sunt necesare, dar care se săvârşesc în continuare. Acţiunile respective spunem că
sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei, adică ele nu mai au scopuri ac-
ceptate. Spre exemplu, completarea unor formulare pentru obţinerea de date despre per-
soane este un mijloc acceptat social (fiind utilizat în nenumărate locuri, la angajare, la
depunerea unor dosare de bursă, în administraţie etc.). Acesta este un mijloc acceptat social,
comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice, sau citirea corespondenţei personale, care
deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre persoane, nu sunt ac-
ceptate în societate. Prin urmare, completarea unor formulare reprezintă un mijloc legitim.
În vechiul regim astfel de formulare erau utilizate, spre exemplu, şi pentru înscrierea la con-
cursurile de admitere în învăţământul universitar. Datele care erau cerute ţineau de un scop
legitim în acel moment, de a afla informaţii despre familia candidatului, despre şcoala pe
care a urmat-o, despre situaţia politică, civică, profesională atât a candidatului cât şi a fa-
miliei sale. O parte importantă a informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de
informare pentru instituţiile de învăţământ superior. Cu toate acestea, multe dintre ele mai
sunt solicitate în numeroase cazuri, deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreo-
dată (tocmai pentru că date precum profesia tatălui sau a mamei nu mai sunt necesare as-
tăzi nimănui). Prin urmare, scopul achiziţiei acestor date nu mai este legitim, dar mijlocul
utilizat, formularul, poate fi. Din acest motiv, şi astfel de acţiuni pot fi considerate ca de-
viante.
anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale definite
pentru o anume acţiune. Devianţa în acest caz este evidentă şi nu necesită comentarii spe-
ciale. Cazul revoluţionarului este însă mai interesant. În multe situaţii, în viaţa socială
există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea mijloacelor şi a scopurilor
să se schimbe, tocmai datorită acţiunilor deviante. În acest mod, ceea ce a fost considerat ile-
gitim, ca scop sau mijloc, devine acceptat după o anume perioadă de timp şi astfel actul,
deviant iniţial, se redefineşte ca unul normal. În Decembrie 1989, în timpul regimul comu-
nist, schimbarea administraţei politice era un scop ilegitim social. Mijlocul de a realiza
schimbarea, protestul, manifestaţia de stradă, erau şi ele considerate ilegitime. Acţiunile din
Decembrie au condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii.
214
Alfred Bulai
Astfel, protestul împotriva unui regim politic a devenit unul legi-

tim, iar manifestaţia de stradă, la rândul ei, a devenit legitimă.
După cum se observă, diferenţa dintre anarhist şi revolu-
ţionar este una conjuncturală şi contextuală, adică ea ţine de con-
junctura şi contextul social şi nu de calitatea intrinsecă a scopurilor
sau mijloacelor acţiunilor respective. Prin urmare, orice revoluţie
Howard Becker
este ilegală până învinge, iar dacă nu învinge în mod necesar şi nor-
mal participanţii vor fi consideraţi criminali.
Teoria etichetării. O teorie sociologică care a avut şi are un rol foarte important
în cercetările dedicate devianţei este teoria etichetării, propusă într-o manieră sistematică,
la începutul anilor `60, de sociologul american Howard Becker (n. 1928). Sociologul ame-
rican, student al unor reputaţi interacţionalişti, precum Herbert Blumer (1900-1987) sau
Everett Hughes (1897-1983), a plecat în teoria sa de la elementele bazale ale paradigmei in-
teracţionaliste propusă de George Herbert Mead. Mai mult, el a preluat conceptul de defi-
nire a situaţiei, propus de Thomas, considerând că devianţa este un produs al modului
în care noi definim actele săvârşite de ceilalţi. Elementul forte al abordării sale îl re-
prezintă ideea că devianţa este un produs al interacţiunilor dintre indivizi, prin intermediul
cărora se etichetează comportamentele indivizilor, şi im-
plicit ei, potrivit unor definiţii pe care oamenii le dau în Howard Saul Becker este un
diverse situaţii. celebru sociolog, cântăreţ de
jazz şi fotograf american, şi-a
Pe de altă parte, însă, aplicarea etichetelor de de-
făcut studiile la Universitatea
viant (persoană certată cu legea, turbulent, hoţ, agitator din Chicago, iar în tinereţe a
etc.) generează la rândul ei comportamente conforme cu fost pianist profesionist. De
cele etichetate ca deviante, pentru că aplicarea etichetelor altfel este un pionier al unei
va însemna pentru un subiect particular un proces de de- întregi ramuri a sociologiei,
sociologia artei, fiind printre
finire a situaţiilor relaţionale în care acesta se află, iar în
primii care au propus o astfel
final vom avea consecinţe reale, generate de definiţiile su- de disciplină academică.
biective cu care acesta operează, adică acte de tip deviant. Lucrarea sa fundamentală, în
Devianţa nu doar că este dată de un proces de etichetare, care propune teoria
proces parţial independent de actul în sine săvârşit de un etichetării, „Outsiders: Stud-
ies in the Sociology of De-
individ, dar acesta generează şi o presiune de conformare
viance” a fost publicată în
a indivizilor etichetaţi la eticheta propusă, generând ca şi 1963. A mai publicat nu-
consecinţă acţiuni de tip deviant. meroase articole şi lucrări în
Există în ceea ce am prezentat două componente. domeniul sociologiei vizuale,
Mai întâi, avem ideea că orice act deviant este considerat a sociologiei artei, ca şi în
privinţa scrierii academice,
astfel doar în măsura în care societatea îl etichetează în
lucrarea sa „Writing for So-
acest mod, iar în al doilea rând, această etichetă odată cial Scientists: How to Start
aplicată va presa indivizii, grupurile sau instituţiile care o and Finish Your Thesis,
primesc să se comporte conform acesteia. Cu alte cuvinte, Book, or Article” este consid-
dincolo de relativismul devianţei, etichetarea va produce erată de referinţă în multe
dintre universităţile ameri-
comportamente de acelaşi tip cu cele care sunt etichetate
cane.
astfel în societate.
215
Etichetarea, deşi este un proces subiectiv, funcţionează doar pe baza interacţiunilor

permanente dintre oameni. Cu alte cuvinte, nu doar că aplicăm etichete anumitor persoane,
dar ne şi comportăm faţă de acestea în baza respectivelor etichete. Dacă noi credem, de
exemplu, că o anumită persoană a furat ceva, atunci îi vom aplica eticheta de hoţ şi ne vom
comporta ca atare, indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat. Putem raţiona şi într-o
manieră inversă, dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ, neştiindu-se acest lucru,
ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. Cu alte cuvinte, întotdeauna
comportamentele noastre faţă de ceilalţi şi implicit interacţiunile pe care le construim cu
aceştia sunt determinate exclusiv de etichetele pe care le dăm celorlalţi şi nu de caracteris-
ticile pe care aceştia le au „în realitate”. În general, în viaţa socială aplicăm permanent eti-
chete şi ne comportăm faţă de cei din jur în baza acestora. Rezultă prin urmare, că prin
etichetarea unei persoane ca deviante, noi vom avea comportamente şi relaţii cu aceasta ca
şi când aveam de a face real cu o persoană deviantă, iar aceste comportamente ale noastre
vor fi reale chiar dacă definiţia a fost strict subiectivă. Mai mult, răspunsul la interacţiuni al
persoanelor etichetate nu pot depăşi eticheta acordată, ci dimpotrivă, adesea persoanele
tind să confirme aceste etichete. Dacă un copil la şcoală este izolat de ceilalţi pentru că i s-a
pus eticheta de bătăuş sau hoţ, el va fi izolat în realitate şi cel mai probabil îşi va însuşi în
timp eticheta respectivă prin valorificarea oricăror aspecte pozitive ce decurg din eticheta-
rea în cauză.
Procesul de etichetare este unul continuu, etichetele având propria dinamică. Ele de-
pind de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. Rezultă aşadar că etichetele se în-
vaţă, iar devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor care etichetează anumite
acţiuni că fiind deviante. Prin urmare, una din formele de reducere a devianţei o reprezintă
inclusiv schimbarea etichetelor. Mai mult, etichetarea este un proces întotdeauna contextual
şi situaţional, prin urmare, inclusiv devianţa, are un asemenea caracter.
Controlul social
Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor, practicilor şi procedeelor prin
care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă să reducă
acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant. Prin urmare, controlul social se re-
feră la mecanismele prin care este asigurată respectarea ordinii normative într-o societate.
Controlul social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. Din
acest motiv, el este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii sociale.
Trebuie să distingem, de la bun început, între instituţiile de control social şi in-
stituţiile care au funcţii de control social. Primele sunt instituţii care au ca obiectiv
central, implicit ca funcţie principală, realizarea controlului social. Spre exemplu, poliţia,
tribunalele, închisorile sunt instituţii care îşi propun prioritar realizarea controlului social.
Există alături de acestea un număr cu mult mai mare de instituţii, care au alte funcţii ma-
jore, dar care îndeplinesc secundar şi funcţia de control social. Familia, spre exemplu, este
o instituţie socială fundamentală care are multiple funcţii, inclusiv pe aceea de control so-
cial. Ea realizează această funcţie, atât prin modul în care gestionează procesul de socializare,
cât şi prin exercitarea directă a controlului asupra propriilor membri.
216
Alfred Bulai
Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici, în special cele rurale) au şi ele nume-
roase mecanisme instituţionale prin care realizează şi exercită controlul social asupra mem-
brilor (instituţii religioase, culturale, civice). Din acest motiv, spre exemplu, în procesele de
migraţie din România anilor ‘70-’80, au apărut extrem de multe probleme (de tip infracţio-
nal sau contravenţional) la nivelul populaţiei care a migrat din mediul rural spre oraşele sau
platformele industriale, tocmai din cauza faptului că, pentru respectivele persoane, a dis-
părut, în mod brusc, controlul social tradiţional realizat de instituţiile de la nivelul comuni-
tăţilor de origine, în primul rând cele ale familiilor, vecinătăţilor, bisericii etc. Este foarte
adevărat că şi astăzi asistăm la un fenomen similar, legat de actele deviante pe care unii ce-
tăţeni români care emigrează le săvârşesc în străinătate.
Mass-media are şi ea funcţii importante de control social, în primul rând în ceea ce
priveşte descurajarea actelor deviante. Mai mult, instituţiile media sunt principalele insti-
tuţii care ar trebui să asigure astăzi caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie, care,
prin definiţie, aşa cum am arătat, trebuie să aibă un asemenea caracter.
Desigur, pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii, dintre cele mai diverse, care
au funcţii de control social, şi putem porni de la armată, şcoală, instituţii economice şi ajun-
gând până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele de cartier.
Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple. Nu trebuie să
reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă normele. Con-
trolul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante, acordarea unui caracter public
actelor de administrare a justiţiei, promovarea mecanismelor prin care se asigură vizibilitate
normativităţii sociale. Tot de controlul social se leagă toate procedeele şi practicile prin care
se cultivă atitudinea de respect a normativităţii, ceea ce se realizează spre exemplu, cu prio-
ritate în instituţiile religioase şi cele de tip militar.
Probleme ale managementului instituţiilor de control

social
Putem deduce uşor din paragraful anterior că rolul central în administrarea con-
trolului social îl au instituţiile care îşi propun în mod prioritar un asemenea obiectiv. Stu-
diul acestor instituţii este relativ recent, preocupări sistematice de cercetare sociologică a
acestor instituţii existând în special după al Doilea Război Mondial.
Cu toate acestea, cea mai importantă reformă a închisorilor, produsă în secolul al
XIX-lea a aparţinut unui sociolog, istoric şi politolog francez, Alexis de Tocqueville (1805 –
1859). Gânditorul francez, renumit pentru lucrarea sa fundamentală, “Democraţia în Ame-
rica”, a călătorit în tânărul stat american pentru a studia de fapt nu viaţa politică americană,
ci sistemul penitenciarelor de acolo. De altfel, celebra sa carte asupra relaţiilor politice din
societatea americană a fost mai degrabă un produs conjunctural al vizitei în Statele Unite.
Tocqueville a propus o reformă radicală pentru organizarea penitenciarelor, reformă
a căror principii de bază sunt prezente şi astăzi ca elemente importante ale funcţionării ma-
nagementului acestor instituţii. Spre exemplu, până în secolul al XIX-lea, închisoarea cla-
sică avea pereţi foarte groşi, uşi foarte solide la celule, fără vizibilitate exterioară, deţinuţii
217
neavând contact vizual între ei şi nici cu gardienii. Acest sistem

reclama un număr apreciabil de gardieni şi de regulă nu per-
mitea o supraveghere reală, permanentă, a deţinuţilor. Toc-
queville a arătat că o închisoare trebuie organizată, de fapt,
exact invers, adică pe principiul vizibilităţii, fiind foarte impor-
tant, spre exemplu, ca deţinutul să ştie că poate fi observat în
orice moment, chiar dacă în realitate el nu este în permanenţă
monitorizat. Alexis de Tocqueville
Modelul propus de el, al închisorii circulare, cu celule
cu gratii care permit accesul vizual permanent asupra celor închişi este larg răspândit astăzi
în lumea occidentală. Acest sistem s-a dovedit nu doar mai sigur şi mai economic, dar şi mai
funcţional şi acceptabil psihologic pentru deţinut.
Cercetările sistematice asupra penitenciarelor şi mai general asupra instituţiilor de
control social aparţin însă secolului al XX-lea. În cele ce urmează prezentăm doar două din
problemele centrale care au preocupat specialiştii din acest domeniu. Prima este aceea a asi-
gurării caracterului public al justiţiei. A doua se leagă de rolul social pe care îl deţine un tip
particular de instituţie socială, închisoarea.
Caracterul public al justiţiei se referă la faptul că, pentru a fi utilă din punct de ve-
dere social, administrarea justiţiei ar trebui să aibă un caracter public. Orice sancţionare a
unui comportament infracţional ar trebui să fie valorificată social. Justiţia nu îşi propune ni-
ciodată doar sancţionarea unor criminali, ci întotdeauna ea trebuie să mai îndeplinească şi
alte câteva funcţii cum ar fi:
reafirmarea şi revalidarea normativităţii încălcate prin actul deviant;

potenţarea la nivel general a încrederii în ordinea normativă;
oferirea unei satisfacţii atât victimelor, cât şi comunităţilor în care s-au produs
actele deviante.
Aceste obiective nu se pot realiza decât dacă administrarea justiţiei are caracter pu-
blic. Întotdeauna în istorie, în orice societate, asigurarea caracterului public al justiţiei a fost
considerată o problemă mai importantă decât oricare alt aspect al funcţionării sistemului ju-
diciar. Adesea, în istorie, chiar administrarea sancţiunii avea un astfel de caracter, decapi-
tarea, arderea pe rug, biciuirea sau alte tipuri de sancţiune exercitându-se în public.
În societatea contemporană, mass media reprezintă principalul instrument care
poate da un profund caracter public justiţiei. Din păcate, în România există numeroase as-
pecte discutabile privitoare la modul în care acest lucru se realizează. Tendinţa contempo-
rană, este drept că nu doar la noi, fiind mai degrabă aceea de a mediatiza actele deviante ca
atare şi mai puţin procesul administrării justiţiei.
Un posibil indicator al normalităţii funcţionării sistemului juridic îl reprezintă na-
tura produselor mediatice care privesc fenomenele infracţionale. Spre exemplu, în majori-
tatea societăţilor occidentale, media (în primul rând cinematografia, televiziunea, teatrele,
etc.) prezintă poliţiştii, judecătorii, procurorii, avocaţii, detectivii, etc. ca personaje pozitive,
218
Alfred Bulai
cel mai adesea într-o dimensiune eroică în raport cu viaţa comunităţilor respective. La noi,
acest lucru nu se întâmplă decât sporadic. Mai mult, în cultura noastră media, aceste per-
sonaje sunt mai degrabă negative, dacă ne gândim cel puţin la personajul poliţistului.
Într-o societate în care media propune poliţistul ca personaj, în principal prost, incompetent,
fals erou, incult, putem afirma în mod cert că sistemul justiţiei şi implicit controlul social
funcţionează deficitar.
O a doua problemă pe care dorim să o prezentăm este una care a stârnit numeroase
dispute în ultimele decenii între specialişti. Este vorba de funcţia pe care o deţin închisorile,
ca instituţii fundamentale de control social, în procesul de prevenţie a infracţionalităţii.
Închisoarea modernă este o formă relativ nouă de control social. Ea a apărut în se-
colul al XVII-lea, mai întâi sub forma unor “case de muncă”, locuri în care erau strânşi, dar
şi izolaţi totodată de societate, toţi aceia care erau consideraţi “anormali”. Era vorba de cri-
minali, dar şi de persoane cu hadicapuri majore, de bolnavii incurabili, persoane foarte bă-
trâne, care nu erau îngrijite de nimeni etc. Cu alte cuvinte, aceste “case” erau ceva între
închisoare, lagăr, spital şi azil de bătrâni.
Trebuie să precizăm faptul că au existat instituţii similare închisorii şi până la mo-
dernitate, însă acestea au avut un rol minor în sistemul de control social, deoarece majori-
tatea sancţiunilor în perioada premodernă, aşa cum am precizat anterior, erau sancţiuni
directe, administrate public. Fie că era vorba de omorârea prin diverse mijloace a unor cri-
minali, fie că era vorba, pentru infracţiuni minore, de
schingiuire, bătaie, biciuire etc., toate aceste tipuri de Alexis de Tocqueville, gândi-
sancţiuni se administrau în spaţiul public. Detenţia, deşi tor francez de origine nobili-
ară, bunicul său, Chrétien de
era posibilă şi a existat încă din antichitate, nu era o sanc-
Malesherbes (1721–1794)
ţiune în sine, ci o modalitate de a reţine pe termen scurt, fiind un importat politician
pentru anchetă, un criminal, ori un mijloc de a-l con- căzut victimă a Revoluţiei
strânge să îşi onoreze nişte angajamente. În alte situaţii, Franceze. A decis să lucreze
cei închişi erau ţinuţi în detenţie perioade scurte de timp în administraţie încă din
tinereţe, optând chiar pen-
doar pentru a presta anumite servicii la nivelul unor in-
tru o carieră politică. Are
stituţii sau în comunitate. O altă formă de detenţie isto- ocazia să călătorească în
rică era cea care reţinea o persoană pentru că, fie avea un America pentru a studia sis-
statut de prizonier (numai pentru persoane care erau im- temul penitenciarelor, unde
portante social şi politic), fie din varii motive nu exista un împreună cu bunul său
prieten Gustave de Beau-
drept de sancţionare mai severă a acestora.
mont stă nouă luni de zile,
Încă din secolul al XIX-lea, când deja putem între 1831 şi 1832, şi pune
spune că existau închisori autentice (în sensul actual) în bazele atât ale lucrării “Sis-
toate statele europene, ca şi peste ocean, s-a ridicat pro- temul de penitenciare din
blema utilităţii acestor instituţii. Pe măsură ce cea mai Statele Unite şi aplicarea lui
în Franţa” (1833), cât şi ale
mare parte a sancţiunilor justiţiei s-au concentrat spre pri-
cărţii sale capitale “Demo-
varea de libertate, s-a pus tot mai mult problema rolului caraţia în America”, publi-
acestui sistem în prevenţia şi controlul infracţionalităţii. cată în patru volume între
Mulţi din cei care au studiat închisorile au constatat ade- 1835 şi 1840.
sea că acestea erau în fapt nu centre de corecţie a com-
219
portamentelor, instituţii ale socializării şi integrării în societate, ci dimpotrivă adevărate

“şcoli ale infracţionalităţii”. Cei mai mulţi dintre cei care treceau prin aceste instituţii
recidivau, adesea ajungând la crime chiar mai grave. Prima explicaţie care s-a dat unei ast-
fel de disfuncţionalităţi a fost de natură ecologică. Contactul cu un mediu de tip infracţional
poate conduce la o socializare de acest tip, iar pentru cei care nu săvârşiseră infracţiuni ma-
jore, resocializarea poate conduce chiar la o maximizare a comportamentelor deviante.
Din aceste motive s-a afirmat treptat, în secolul al XX-lea, o politică de reformă a sis-
temului penitenciarelor centrată pe ideea de a ridica permanent calitatea ecologică a închi-
sorilor (a mediului social al acestora). Astfel, a început o adevărată campanie de “umanizare”
a condiţiilor de viaţă din închisoare, punându-se tot mai pregnant problema drepturilor de-
ţinuţilor, a libertăţilor lor spirituale, a nevoii de confort, ajungându-se, în cazul unora din-
tre deţinuţi, să se asigure condiţii de viaţă mai bune decât cele avute în libertate.
Statele care au iniţiat astfel de reforme au început totodată să cheltuiască pentru
deţinuţi sume mai mari decât cele pentru alte categorii sociale aflate în grija statului, cum
ar fi copiii din orfelinate sau bătrânii din aziluri. Efectele acestor politici sunt însă discuta-
bile. Aceasta pentru că, în realitate, socializarea negativă se produce datorită unor tipuri de
relaţii sociale, datorită influenţei unor oameni şi doar secundar datorită mediului fizic. Atât
timp cât mediul este compus din infractori, care au aceleaşi seturi de valori, aceleaşi tipuri
de comportamente deviante, este dificil de gândit că procesele de socializare negativă, de
întărire a comportamentelor infracţionale, şi chiar de specializare infracţională, au cum să
dispară doar pentru că există condiţii şi confort în închisoare.
220
Alfred Bulai
Rezumat
Una dintre componentele fundamentale ale oricărei societăţi este normativi-
tatea socială. În raport cu aceasta, comportamentele indivizilor pot să fie mai mult
sau mai puţin conforme sau, altfel spus, mai mult sau mai puţin deviante. Orice aba-
tere de la normativitatea socială poartă numele de devianţă. La rândul lor, normele
contează diferit într-o societate, aşadar şi sancţiunile pentru încălcarea acestora vor
fi, corespunzător, mai uşoare sau mai severe. În funcţie de natura normelor respec-
tate într-o societate (formale şi informale), sancţiunile pot fi exprimate formal (de
exemplu, amenda) sau informal (respingerea persoanei deviante la nivelul comunită-
ţii, grupului din care face parte, etc.). Astfel, în funcţie de normele încălcate şi de tipul
de sancţiune asociat acestora, distingem între: legi penale (normele formale cărora
le sunt asociate sancţiuni severe); legile civile (normele formale cărora le sunt aso-
ciate sancţiuni uşoare); morala (normele informale cărora le sunt asociate sancţiuni
severe); obiceiuri (normele informale cărora le sunt asociate sancţiuni uşoare).
Un tip special de devianţă îl reprezintă criminalitatea, aceasta referindu-se
la situaţia în care sunt încălcate normele juridice pentru care societatea prevede sanc-
ţiuni majore. Crima reprezenta, pentru Émile Durkheim, orice act care este suscepti-
bil de a primi o condamnare în baza legii. Ceea ce este extrem de important în analiza
sociologică a devianţei este dimensiunea ei relativă, în sensul în care semnificaţiile ac-
ţiunilor şi comportamentelor considerate deviante într-o societate variază în funcţie de
anumite sisteme valorice şi de raportare, care sunt valabile în anumite contexte sau în
anumite momente istorice. A omorî pe cineva poate fi o crimă care atrage după ea o pe-
deapsă severă, dar poate fi şi un act eroic (în război) sau de îndeplinire a datoriei so-
ciale. Prin urmare, normativitatea socială este cea care determină valorizările noastre
asupra a ceea ce considerăm a fi deviant sau nu. Criminalitatea este definită aşadar în-
totdeauna social.
În strânsă legătură cu conceptul de devianţă, se folosesc alte câteva concepte,
care se impun a fi clar diferenţiate de acesta. Este vorba despre anormalitate, un
concept aparţinând psihopatologiei şi care se referă la comportamentele şi cazurile
care ies din sfera normalităţii psihice. Un alt concept folosit pentru ilustrarea com-
portamentului criminal este cel de delincvenţă. Delincvenţa se referă la comporta-
mentele particulare care încalcă normele juridice care definesc crima. La nivelul
practicii, termenul este adesea folosit cu referire la cazurile speciale ale tinerilor care
încalcă legile, în formula de delincvenţă juvenilă.
Primele teorii asupra criminalităţii au fost cele de factură biologistă, ex-
plicând comportamentul criminal pe baza unui determinism biologic. Relevantă din
acest punct de vedere este teoria criminalului înnăscut a lui Cesare Lombroso. Potri-
vit acestuia, criminalii au un profil biologic înnăscut, având o serie de caracteristici fi-
zice care îi deosebesc de ceilalţi oameni, cum ar fi: fruntea teşită şi proeminentă,
sprâncenele groase, părul roşcat, maxilarul puternic.
221
O altă teorie de aceeaşi factură îi aparţine lui William Sheldon, care propune
o clasificare a oamenilor în trei tipuri fundamentale în funcţie de constituţia lor so-
matică. Acestea sunt: tipul ectomorf (înalt, slab, cu membre lungi, introvertit, fra-
gil, dispus spre meditaţie), tipul endomorf (mic de statură, gras, cu membre scurte,
relaxat, jovial, sociabil) şi tipul mesomorf (atletic, cu osatură şi muşchiulatură pu-
ternice, cu proporţii optime de înălţime şi greutate, marcat de energie puternică, do-
rinţă de afirmare, curaj).
Potrivit teoriei lui Sheldon, tipul mesomorf este cel mai predispus la crimina-
litate comparativ cu celelalte două tipuri.
O altă teorie biologistă mult mai recentă, care încearcă explicarea comporta-
mentului criminal, este teoria cromozomului suplimentar. Potrivit acestei teorii, cri-
minalitatea este determinată genetic, astfel că bărbaţii care deţin un cromozom Y
suplimentar sunt mult mai agresivi şi mult mai predispuşi la săvârşirea de acte de-
viante.
Toate aceste abordări biologiste care încearcă să explice criminalitatea sunt
inevitabil limitate, caracteristicile fizice, constituţia somatică ori elementele genetice
neputând să explice în întregime varietatea şi complexitatea actelor criminale. Dacă
adăugăm la aceasta şi instrumentarul contemporan în domeniul criminalităţii, por-
nind de la gradul de inteligenţă, educaţie şi ajungând la tehnologii rafinate, limitele ex-
plicative ale teoriilor enumerate mai sus devin evidente.
În perspectivă sociologică, o contribuţie deosebită la dezvoltarea teoriilor pri-
vind criminalitatea a avut-o sociologul francez Émile Durkheim. El propune un concept
cheie în analiza normativităţii, acela de anomie. Conceptul se referă la disoluţia nor-
mativităţii sociale. Pentru Durkheim, devianţa este parte constitutivă a condiţiilor care
definesc existenţa oricărei societăţi. Ea este înţeleasă ca un fapt social echivalent, din
punct de vedere sociologic, cu oricare alt fapt social.
O dezvoltare consistentă în planul teoriilor criminalităţii aparţine lui Robert K.
Merton. La baza teoriei sale, Merton pleacă de la conceptul de anomie al lui Émile Dur-
kheim. În concepţia sa, în orice tip de acţiune socială, pentru atingerea anumitor sco-
puri, există definite anumite mijloace. Privite din punct de vedere al normativităţii
sociale, atât scopurile, cât şi mijloacele pot fi legitime sau ilegitime. Pornind de la aceste
premise teoretice, Merton propune o matrice a 5 tipuri umane, privite din punct de ve-
dere al caracterului deviant al acţiunilor lor: conformistul, care îşi defineşte scopuri
şi mijloace legitime; inovatorul, care inventează mijloace nelegitime pentru atinge-
rea unor scopuri acceptate social; ritualistul, care utilizează mijloace legale pentru
atingerea unor scopuri ilegitime; anarhistul, care nu acceptă nici scopurile, nici mij-
loacele legale definite pentru o anumită acţiune; revoluţionarul, definitoriu pentru
situaţia în care caracterul legitim al mijloacelor şi scopurilor se schimbă tocmai ca ur-
mare a unor acţiuni deviante.
Una din teoriile sociologice extrem de pertinente în explicarea devianţei, dez-
voltată în cadrul interacţionalismului simbolic, este teoria etichetării.
222
Alfred Bulai
Potrivit acestei teorii, propusă la începutul anilor ’60 de sociologul american

Howard Becker, devianţa este un produs al interacţiunilor în cadrul cărora oamenii
etichetează acţiunile indivizilor, deci şi pe aceştia, în concordanţă cu felul în care îşi
definesc anumite situaţii. O consecinţă directă a etichetării unor comportamente ca
fiind deviante constă chiar în generarea unei conformări comportamentale a indivizi-
lor la eticheta propusă.
Etichetarea este parte integrantă din procesul de construcţie a reprezentărilor
sociale ale indivizilor, implicit şi a reprezentărilor asupra a ceea ce numim devianţă.
Devianţa şi în special criminalitatea este controlată şi redusă în societate
printr-un ansamblu de instituţii care formează controlul social. Pe de o parte, există in-
stituţii de control social cum sunt poliţia, tribunalul, închisorile, iar pe de altă
parte, există instituţii care îndeplinesc funcţii de control social, este vorba des-
pre familie, şcoală, instituţiile religioase, organizaţiile civice.
De asemenea, una dintre instituţiile cu un important rol de control social, preg-
nant în zilele noastre, este mass-media, probabil cea mai importantă instituţie care
poate asigura caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie şi care, totodată, poate
descuraja actele deviante printr-un alt rol major al său, cel de agent de socializare.
Concepte cheie
devianţă; infracţiune; delincvenţă juvenilă; Crimă; Crim-

inalitate; Rata criminalităţii; legi penale; legi civile;
malum in se; malum prohibitum; anormalitate; stigmat;
Criminalitatea gulerelor albe; etichetare; Control social;
închisoare
NOTE:
26
În sociologie acest termen se referă atât la penalităţi cât şi la recompense. Poţi sanc-
ţiona pozitiv sau negativ. În acest context utilizăm doar forma negativă, de penalizare.
27
Termenul a fost lansat în misticismul creştin cu privire la semnele pe care cineva le
poate avea pe mâini, piele, picioare etc. corespunzător semnelor rezultate din crucifi-
carea lui Iisus Hristos. Mitologia creştină susţine că Sf. Francis de Assisi a fost primul
căruia i-au apărut astfel de semne ale suferinţei (stigma), în timpul încarcerării sale în
Mount Alverno, în 1224.
223
Dans tradiţional turcesc
224
Alfred Bulai
Capitolul 12
Rasă şi etnie
Diferenţele dintre rasele

umane sunt evidente pentru ori-
cine intră în contact cu ele. Ostili-
tatea oamenilor faţă de cei care
au o altă rasă decât a lor a re-
prezentat, în istoria recentă,
sursa unor conflicte sociale de
proporţii. Mai mult, acest spirit
de protecţie a propriei rase a
născut şi a alimentat ideologii de
tip rasist.
Cu toate acestea, rasismul
este o achiziţie recentă a umani-
tăţii. Până la modernitate, oame-
nii nu valorificau social, politic
sau cultural diferenţele dintre
rase. Cu alte cuvinte, pentru ve-
chiul grec, în antichitate, un
negru din sudul Egiptului (de aici
denumirea ţării de la sud de
Egipt, Sudan, în arabă “bilād as-
sūdān” însemnând “ţara oameni-
lor negri”) nu era cu nimic diferit
de un locuitor din Nordul Greciei,
de la Dunăre spre exemplu, care
era alb, uneori chiar blond şi, în
mod sigur, avea o cu totul altă
conformaţie a corpului.
225
Până la modernitate, diferenţele dintre rase nu au contat în re-

laţiile sociale şi nu au fost valorificate politic sau militar. Grecii şi ro-
manii nu făceau distincţie între străini, numindu-i pe toţi, nediferenţiat,
barbari. De ce se întâmpla acest lucru? Deoarece criteriile fundamen-
tale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios şi nu biologic.
Cineva era străin, în primul rând, pentru că el credea în alţi zei, se ruga
şi respecta alte divinităţi şi nu conta culoarea părului sau a pielii, ori
alte aspecte anatomice.
Pare curios dar, din acest punct de vedere, rasismul este un
produs al ştiinţei moderne. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos
„la lumină” diferenţele biologice dintre rase. Mai mult, ideea clasifică-
rii raselor şi a analizei lor separate este o altă cerinţă a ştiinţei mo-
derne. Teza evoluţiei speciilor şi raselor a generat ideea că diferitele
rase au evoluat diferit, deci unele sunt superioare altora. Evident, aşa
cum o să vedem în cadrul acestui capitol, nu trebuie blamată ştiinţa
pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor superioare.
Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este, de fapt,
foarte recentă din punct de vedere istoric.
Diversitate şi multiculturalism
226
Alfred Bulai
Conceptul de rasă
Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei moderne
de a clasifica lumea animală. El provine de la sfârşitul evului mediu, din secolul al XIV-lea,
unde în limba engleză veche, cuvântul desemna apa care curgea printr-un jgheab, existent
la morile de apă (eng. “ras”). De aici cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”, atât
acela de cursă, întrecere de viteză, cât şi cel de rasă. Acest ultim sens a pornit de la ideea de
descendenţă comună, toţi care “curg” din acelaşi loc. Acest al doilea sens a apărut abia în se-
colul al XVI-lea, prin preluarea din italiana medievală a sensului de “generaţie” a cuvântu-
lui “razza”. Din limba engleză, sensul de rasă a fost preluat în modernitate în biologie.
În biologie, rasele sunt definite, uzual, în trei modalităţi. Avem definiţii ale raselor
construite în baza unor caracteristici de tip morfologic, geografic sau de ecosistem. Rasele
sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt definite, fie din punct de vedere geogra-
fic, de exemplu, elefant african sau elefant indian, fie sunt definite din punctul de vedere al
unor caracteristici morfologice, de exemplu, vultur pleşuv, fie din punctul de vedere al unor
caracteristici ale ecosistemului în care se întâlnesc rasele în cauză, cum este cazul rasei po-
rumbelului de scorbură. Este clar că cele trei tipuri de criterii sunt intercorelate, deoarece
deosebirile geografice implică adesea şi deosebiri de ecosistem şi implicit unele diferenţe
morfologice.
Aşa cum practic pentru orice specie de animale există mai multe rase, la fel avem şi
pentru specia homo sapiens mai multe rase. Principalele trei rase de oameni, sunt conside-
rate a fi: rasa caucaziană (albii), rasa mongoloidă (asiaticii) şi rasa negroidă (ne-
grii). Unii cercetători consideră că ar trebui să mai luăm în considerare încă două rase
umane, este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei, una din ele fiind chiar pe
cale de dispariţie. Este vorba de rasele: oceaniană, reprezentată de locuitorii din zona Ocea-
niei, care nu sunt nici mongoloizi şi nici caucazieni şi de amerindieni, adică de vechii lo-
cuitori ai celor două Americi, care astăzi se regăsesc cu greu în spaţiul lor originar.
Deşi această tipologie a raselor a fost propusă în perimetrul ştiinţific al biologiei,
trebuie să spunem că, atunci când se referă la oameni, conceptul de rasă nu este de factură
biologică, ci este de fapt un concept social. Aceasta deoarece, atunci când vorbim de rasele
umane raportându-ne totodată la ele, principalele criterii de diferenţiere pe care le utilizăm,
deşi sunt de natură morfologică, ele nu sunt în realitate biologic semnificative. Cu alte cu-
vinte, aceste criterii au o relevanţă dată doar de modul în care noi le utilizăm şi le valorifi-
căm din punct de vedere social. Spre exemplu, atunci când ne raportăm la diversele tipuri
de rase luăm de fapt în calcul doar câteva criterii: culoarea pielii, forma şi culoarea părului,
forma feţei, şi într-o mult mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime, lungi-
227
mea membrelor etc.). Din punct de vedere biologic aceste crite-

rii de diferenţiere nu sunt însă relevante, comparativ cu altele,
care, deşi mult mai importante, nefiind vizibile, nu ne influen-
ţează în raportarea obişnuită la rase. De altfel, culoarea pielii, cel
mai sensibil criteriu social, este şi cel mai discutabil, culoarea
fiind poziţionabilă pe un spectru foarte larg, existând un adevă-
Louis Wirth
rat continuum de nuanţe între alb şi negru.
O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor
caracteristici biologice care sunt valorificate exclusiv social, poate fi dată de faptul că, spre
exemplu, pentru europeni, asiaticii (mongoloizii) sunt
mai bine văzuţi, mai toleraţi relaţional decât negroizii,
Louis Wirth este un
pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători
reprezentant marcant al
nouă, fiind albi şi nu negri. Din punct de vedere biolo- Şcolii de la Chicago, născut
gic şi implicit genetic, lucrurile nu stau deloc aşa. În rea- în Germania, a emigrat în
litate, negrii sunt mult mai asemănători cu rasa SUA la 14 ani. În SUA, şi-a
caucaziană, ei despărţindu-se în procesul evoluţiei făcut studiile la Universi-
tatea din Chicago. A început
umane din acelaşi “trunchi” destul de recent, compara-
colaborarea cu departamen-
tiv cu mongoloizii de care ne desparte o perioadă de tul de sociologie al Univer-
evoluţie separată cu mult mai mare. sităţii imediat după obţinera
doctoratului, în 1926, dar a
intrat în departament în
1931. S-a impus foarte rapid
Raportul dintre rasă şi etnie cu autoritate în domeniul
Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă cercetărilor urbane şi, din
de semnificaţie, dar evident ele se referă la două tipuri acest motiv, este considerat
diferite de clasificare a populaţiilor. Etnia se referă unul dintre cei mai impor-
la grupurile de oameni care au o origine co- tanţi sociologi ai şcolii de la
Chicago. A fost preşedinte al
mună, împărtăşesc acelaşi fond cultural şi po-
Societăţii Americane de So-
sedă aceeaşi limbă. În mod normal, pentru fiecare ciologie (1947) şi primul
rasă avem un număr relativ mare de etnii componente. preşedinte al Asociaţiei In-
Există însă şi situaţia inversă, într-un grup etnic pot să ternaţionale de Sociologie.
trăiască la un moment dat mai multe rase. În SUA tră- Este, totodată, un pionier al
studiilor dedicate funda-
iesc şi sunt autentic americani şi albi şi negri şi asiatici.
mentării politicilor publice
Evident, îi luăm în calcul doar pe cei care cultural, lin- urbane, în acest sens putând
gvistic şi spiritual aparţin respectivei etnii (deci au fost fi citată lucrarea „Oraşele
născuţi şi crescuţi în ţara respectivă şi nu sunt emi- noastre: Rolul lor în econo-
granţi). Dar şi în România, mai ales în ultimii ani, au mia naţională” (1937). Alte
lucrări de referinţă:
apărut numeroşi copii care s-au născut aici, vorbesc ro-
“Ghetoul” (1928), „Urbanis-
mâna ca limbă maternă şi nu aparţin rasei caucaziene. mul ca un mod de viaţă”
După cum se poate observa, diferenţa princi- (1938), „Viaţa comunitară şi
pală între cele două concepte rezidă în natura criteriu- politicile sociale” (1956).
lui de construcţie a grupurilor de tip etnic sau rasial.
Dacă în cazul raselor, criteriile valorificate social sunt
228
Alfred Bulai
de natură biologică, în cazul grupurilor etnice este vorba de criterii de tip cultural (limba, sti-
lul de viaţă, spiritualitatea etc.).
Grupuri dominante şi grupuri minoritare

Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi frecvent mai multe grupuri etnice.
Raportat la un teritoriu, putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi unul sau mai multe
grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie). Raporturile dintre grupurile
etnice sau rasiale sunt multiple, existând inclusiv unele de dominaţie. Dominaţia majorita-
rilor asupra minoritarilor poate să fie scalabilă ca intensitate şi tip de manifestare.
Sociologul Louis Wirth (1897-1952) a definit grupul minoritar ca fiind dat de
un grup de oameni care, în mod unitar, suferă un tratament inegal şi care se
privesc singuri ca şi grup distinct şi obiect al discriminării colective. În princi-
piu, această tipologie relaţională presupune existenţa a cel puţin două grupuri cu identităţi
diferite, bazate pe diferenţieri de rasă sau/şi de ordin etnic, care trăiesc şi împart un anumit
teritoriu şi care relaţionează pe baza unui patern dominator – dominat. Dimensiunea nu-
merică nu este obligatorie pentru definirea grupului minoritar. Cu alte cuvinte, caracteris-
tica de “minoritar” este dată de raportul de dominaţie existent, de natura relaţiilor
intergrupale şi nu de volumul populaţiei. Spre exemplu, în Africa de Sud, în perioada poli-
ticii de apartheid, ca număr, negrii reprezentau marea majoritate a populaţiei, dar consti-
tuiau totuşi un grup minoritar. La fel ca şi în cazul unor ţări coloniale, în care populaţia de
băştinaşi reprezenta întotdeauna un grup minoritar, deşi constituiau quasi-totalitatea po-
pulaţiei.
Tratamentul inegal presupune întotdeauna o raportare discriminatorie prin care se
statuează excluderea în diverse forme a grupului minoritar de la participarea totală la viaţa
socială.
Grupurile minoritare apar de regulă în două modalităţi. Pe de o parte, în urma unor
expansiuni, de regulă militare, ale altor grupuri, care în noile teritorii vor institui o politică
de dominaţie, ce va determina raporturile de tipul dominator – dominat, iar pe de altă parte,
procesele de migraţie, mai precis de imigraţie într-un teritoriu unde populaţia de imigranţi
va constitui cel mai probabil un grup de tip minoritar.
Paternuri ale relaţiilor interetnice şi inter-rasiale

Aşa cum am precizat în paragraful anterior, există mai multe paternuri ale rapor-
turilor inter-rasiale sau/şi interetnice. Ideea de dominaţie nu este suficientă pentru a înţe-
lege şi a distinge între multiplele tipuri şi forme de relaţionare. Aceste relaţii de tipul
majoritar – minoritar sunt diferenţiabile în ceea ce priveşte intensitatea şi condiţiile rapor-
tului de dominaţie. Paternurile de relaţionare interetnică sau inter-rasială pornesc de la mo-
dele foarte dure ale acestor raporturi, mergând până la unele înalt tolerante. În cele ce
urmează vom prezenta principalele paternuri de relaţionare, aşa cum s-au impus ele în is-
torie şi în diverse contexte societale, prezentarea mergând de la formulele cele mai puternice
de dominaţie până la cele mai tolerante.
229
Genocidul
Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai dur este genoci-
dul. El presupune omorârea sistematică, programată a unei întregi populaţii de câtre o altă
populaţie, adesea prin intermediul unor structuri de tip militar sau paramilitar. Pentru a
exista un genocid trebuie să existe un program sistematic de exterminare a unei întregi po-
pulaţii. Dacă într-o acţiune militară, într-un război să spunem, mor membrii unei popula-
ţii, inclusiv populaţia de civili, nu avem automat un genocid. Aceasta deoarece genocidul nu
este definibil doar prin rezultat şi în nici un caz printr-un anume volum de populaţie (adică
ca şi număr al membrilor unei populaţii care ar trebui să moară pentru a aplica definiţia).
Pentru a vorbi de genocid este necesar să fi existat intenţia politică şi un program care
să vizeze exterminarea populaţiei respective.
Istoric, exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea amerin-
dienilor de către americani în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Numeroase exemple de am-
ploare ale unor genociduri le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor africane,
de către europeni, în special în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, încercarea de eliminare
a evreilor şi a altor populaţii neariene, în al Doilea Război Mondial, de către nazişti, exter-
minarea unor populaţii tribale, în Africa secolului al XX-lea etc.
În lumea contemporană, există un sistem mult mai performant de monitorizare a
tendinţelor politice ale unor state sau grupări de a duce astfel de politici şi există, totodată,
şi un acord internaţional de presiune şi intervenţie asupra statelor sau grupărilor care ur-
măresc programe politice de exterminare a unor grupuri minoritare etnice sau rasiale. Cu
toate acestea, acţiuni care să vizeze exterminarea populaţiilor minoritare există şi astăzi, cel
puţin în zonele de conflict militar şi ne putem gândi la conflictele din cadrul războiului civil
din fosta Iugoslavie, la conflictele din Irak etc.
Expulzările
Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. El este mai puţin dur com-
parativ cu genocidul. Expulzările se referă la alungarea unor populaţii minoritare de pe pro-
priul teritoriu de către o populaţie dominantă. Nu putem vorbi de expulzări decât în cazul
unor eforturi programatice, care să vizeze mutarea populaţiilor dintr-un teritoriu. Aceasta
înseamnă că nu putem vorbi de expulzare în cazul unor deplasări voluntare.
Exemple de expulzări sunt mult mai frecvente decât acelea de genocid. Există rela-
tiv multe cazuri în istoria mai recentă sau mai îndepărtată. Atât americanii, de care am amin-
tit mai devreme, cât şi naziştii sau sovieticii, în special în perioada conducerii lui Stalin, au
operat numeroase expulzări ale unor populaţii. De regulă, expulzările vizează atât elibera-
rea unor teritorii pentru ocuparea lor de către populaţia dominantă, cât şi interese strict
economice, de acaparare a bunurilor deţinute de populaţia expulzată.
Sclavia
Reprezintă un alt patern de relaţionare. El este mai tolerant decât primele, dar evi-
dent presupune o intensitate mare a raportului de dominaţie. Sclavia este o instituţie so-
cială istorică, doar cu totul izolat prezentă astăzi. Ea a fost o instituţie socială foarte
230
Alfred Bulai
importantă în antichitate şi parţial în evul mediu. Cea mai cunoscută formă de sclavie, la
nivelul cunoaşterii comune, şi care a avut totodată o bază fundamentală de tip rasial, a fost
sclavia modernă americană, adică sistemul sclavagist american de până la războiul civil. În
realitate, chiar şi atunci când vorbim de sclavia antică, cel mai probabil model pe care îl
avem este cel modern.
Sclavia modernă a omului “civilizat” a fost, însă, cu mult mai “sălbatică” decât cea
antică. În primul rând, motivele ei au fost fundamental economice, în timp ce în antichitate
ea doar în situaţii izolate - anumite perioade din istoria Greciei şi Romei - a avut un rol eco-
nomic central. Caracterul “sălbatic” se referă la libertatea totală a stăpânului de sclav de a
utiliza proprietatea (sclavul), ceea ce niciodată în istoria premodernă nu s-a întâmplat. În an-
tichitate, stăpânul de sclav se raporta la acesta în baza legilor cetăţii, a unor cutume extrem
de importante pentru viaţa socială şi nu pe baza propriei voinţe. Cu alte cuvinte, dreptul de
posesie asupra sclavului şi modelul de dominare a acestuia nu ţinea de un liber arbitru, ci
de o ordine normativă foarte puternică la care se supunea în egală măsură şi stăpânul de
sclavi.
De fapt, raporturile de dominaţie se exercitau Doctrina „separaţi, dar egali” a
multiplu în lumea antică, spre exemplu, şeful familiei apărut în SUA, în statele din
avea dreptul de a lua viaţa sclavului în lumea greacă Sud, imediat după războiul de
veche, dar acest drept îl avea şi în raport cu propria secesiune, impunându-se ca
soţie, copii sau alţi membri ai familiei. Mai mult, scla- doctrină oficială a raporturilor
via premodernă nu avea o bază etnică sau rasială, ci dintre populaţia albă de origine
ţinea de alte raporturi, în special de ordin religios sau europeană şi populaţia de negri.
social-economic. Doctrina consfinţea drepturile
la aceleaşi instituţii pentru negri
Segregaţia şi albi, însă, stipula faptul că
Este un patern mult mai tolerant comparativ aceste instituţii trebuiau să fie
cu precedentele. Segregaţia se referă la izolarea unei diferite. Cu alte cuvinte, şcoli,
populaţii faţă de o alta, atât la nivel instituţional, cât şi restaurante, locuri de muncă
la nivelul unui teritoriu dat. Segregaţia poate fi atât vo- etc. pentru toţi, dar separate.
luntară, cât şi nevoluntară. O populaţie minoritară Este destul de evident că servi-
poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o popula- ciile separate nu aveau cum să
ţie majoritară, aşa cum fac de exemplu, asiaticii în aibă aceeaşi valoare şi prin ur-
toate marile capitale ale lumii, formând adevărate mici mare, accesul egal nu era unul
oraşe (celebrele “oraşe chinezeşti” din marile metro- real. Această doctrină este, în
pole occidentale). La fel procedează însă şi alte grupuri fapt, o continuare a ceea ce s-a
etnice, delimitându-şi cartiere sau măcar regiuni pro- numit “linia culorii”, adică un
prii. principiu juridic de diferenţiere
Există şi un proces de segregare nevoluntară a populaţiei albe, europene faţă
(sau involuntară), atunci când o populaţie este obligată de cea negroidă.
să trăiască izolat faţă de populaţia dominantă. Exem-
plul tipic al unui astfel de proces de segregare îl oferă
ghetoul. Segregarea nu este însă doar una teritorială, ci şi una instituţională. Este vorba de
231
locuri de muncă, şcoli, servicii publice etc. care exclud accesul grupurilor minoritare, creând
discriminarea şi implicit inegalitatea socială.
Segregarea mai poate fi de iure şi de facto. Cu alte cuvinte, segregarea poate fi
atât de drept, instituită prin legi, aşa cum a fost în Africa de Sud până la sfârşitul anilor opt-
zeci, sau în Statele Unite până la începutul anilor şaizeci, dar poate fi şi una reală care există
în absenţa unor norme juridice care o consfinţesc. În Statele Unite, spre exemplu, nu mai
există astăzi nici o normă juridică care să legitimeze segregarea, aşa cum a existat ea până
la începutul anilor şaizeci în baza doctrinei “separaţi, dar egali”. Cu toate acestea, în reali-
tate, fără o bază juridică, mai există şi astăzi cazuri de segregare instituţională, voluntară
sau involuntară.
Asimilarea
Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi inter-rasiale. Este
vorba de acel proces în care, în mod treptat, o populaţie este asimilată pe baza împrumutu-
rilor culturale, inclusiv lingvistice. Este tot un raport de dominaţie întrucât asimilarea con-
stituie un efect al unor asemenea procese.
Cel mai important marcator al asimilării îl reprezintă pierderea identităţii lin-
gvistice de către populaţia minoritară. Spre exemplu, populaţia de origine africană
din SUA şi-a pierdut de foarte mult timp orice fel de repere culturale proprii, pe care le-a avut
la origine, devenind, în final, cei mai americani dintre americani, aşa cum îi caracterizează
mulţi sociologi de peste ocean, reprezentând categoria de populaţie care nu mai posedă ab-
solut nici un fel de elemente culturale de origine, comparativ cu alte grupuri de origine eu-
ropeană care au păstrat numeroase tradiţii, obiceiuri, o onomastică de origine, uneori chiar
şi limba.
Asimilarea lărgeşte considerabil toleranţa relaţiilor intergrupale, însă ea este ma-
ximă doar atunci când dispar orice fel de elemente de discriminare socială. indicatorul
cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl reprezintă mariajul in-
teretnic sau inter-rasial. În orice zonă multietnică sau rasială acesta are uzual cote re-
duse. Asimilarea poate fi rezultatul unui proces natural, de convieţuire îndelungată într-un
teritoriu, spre exemplu, populaţiile medievale au diferenţieri culturale regionale foarte mari,
care ne fac să vorbim de populaţii diferite în epocă, dar care au fost în modernitate conto-
pite într-un grup etnic nou, prin politicile centralizate promovate de statele moderne.
Asimilarea poate fi însă şi rezultatul unor campanii politice, care şi-au propus pro-
gramatic acest lucru. Faţă de aceste tipuri de politici există pe plan internaţional puternice
mişcări pentru drepturile populaţiilor minoritare de a-şi susţine, afirma şi implicit menţine
identitatea etnică. Cu toate acestea, trebuie să spunem că orice politică de toleranţă
faţă de grupurile minoritare are efecte majore în direcţia asimilării.
Stereotipurile
Într-un capitol anterior am prezentat sumar problematica stereotipurilor, anunţând
că o vom trata pe larg în acest context. Trebuie să precizăm din nou că stereotipurile sunt
232
Alfred Bulai
atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei acestora la numite gru-

puri, pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind caracteristice.
Stereotipurile există în raport cu grupurile de tip etnic sau rasial, dar şi faţă de alte
tipuri de grupuri sociale, cum ar fi de exemplu, cele profesionale. Stereotipurile există atât
faţă de grupurile etnice sau rasiale dominante (majoritare), cât şi faţă de cele minoritare.
Stereotipurile pot funcţiona ca şi auto-stereotipuri, faţă de propriul grup etnic sau rasial,
dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în contact.
Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup, este necesar ca el să
fie vizibil pentru membrii populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri.
Putem avea, în România, stereotipuri faţă de ţigani (rromi) sau faţă de evrei, dar este greu
de crezut că avem stereotipuri faţă de sudanezi. Am putea avea stereotipuri faţă de negri, cel
mult, dar nu faţă de un popor african particular, despre care nu ştim la nivel social aproape
nimic.
Ne aducem aminte, de asemenea, că stereotipurile sunt utilizate doar atunci când
nu avem suficiente informaţii despre o anumită persoană, şi tocmai din acest
motiv, îi atribuim acesteia anumite caracteristici pe care le considerăm comune
pentru toţi membrii grupului din care ea face parte. Stereotipurile variază prin urmare, de
la o populaţie la alta în funcţie de anumite caracteristici pe care aceste populaţii le consideră
ca relevante. Prin urmare, despre aceeaşi populaţie putem avea mai multe stereotipuri, chiar
contradictorii, în funcţie de grupurile care utilizează respectivele stereotipuri şi care se ra-
portează diferit la grupul stereotipizat. Aşa cum am precizat, orice populaţie sau grup, din-
colo de numeroasele posibile stereotipuri alocate de alteri, are şi propriile stereotipuri de
raportare, de regulă, în marea majoritate, pozitive.
Stereotipurile, indiferent de cine le utilizează sau cui li se aplică, pot fi, atât pozitive,
cât şi negative. Pentru evrei putem întâlni stereotipuri potrivit cărora sunt consideraţi vi-
cleni, inteligenţi, că au control asupra mediei, controlează afacerile, finanţele, nu sunt de
încredere etc. Ţiganii (rromii) sunt hoţi, delincvenţi în general, murdari, buni muzicanţi,
haioşi, cu puternic spirit de familie. Românii sunt descurcăreţi, ospitalieri, legaţi de natură,
hoţi, nepunctuali etc. Americanii, un alt exemplu, consideră negrii ca fiind murdari, leneşi,
hiper-sexuali, buni atleţi, buni baschetbalişti etc.
Pentru toate grupurile etnice sau rasiale, cu care o populaţie intră sistematic în con-
tact, există stereotipuri. Aşa cum am arătat, aceste grupuri pot fi şi unele profesionale, ca în
cazul stereotipurilor privitoare la medici, artişti, avocaţi, poliţişti. Putem avea stereotipuri
şi faţă de alte tipuri de categorii sociale, care nu sunt grupuri în sensul propriu-zis al cu-
vântului. Avem spre exemplu, în România, stereotipuri faţă de blonde, faţă de politicieni, faţă
de poliţişti etc.
Stereotipurile au de regulă şi o bază reală, însă nu este obligatoriu acest lucru. Este
însă evident că transferul unor atribute generice, la nivelul fiecărui membru al unui grup, nu
este corect. Mai mult, în numeroase situaţii, stereotipurile sunt rezultatul nu doar al unor
tendinţe caracteristice pentru o populaţie, ci şi al unor procese comparative existente la ni-
velul populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri. Spre exemplu, un român emigrant
va fi considerat foarte probabil “destoinic”, “muncitor”, “harnic” în Italia sau Spania, dar
probabil că aceste stereotipuri nu vor fi unele importante într-un spaţiu german.
233
Prejudiciu şi discriminare
În baza stereotipurilor, raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice sau
rasiale (sau de orice altă natură, la modul general) pot să se transforme în prejudicii sau dis-
criminări. Prejudiciile şi discriminările pot fi atât negative, cât şi pozitive. Prejudiciul se
referă la o atitudine pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană,
doar în baza unor stereotipuri pe care le avem faţă de grupul, categoria din care face
parte respectiva persoană.
Discriminarea se referă la un tratament (deci un comportament sau
un complex de comportamente) pe care îl aplicăm cuiva, doar în baza unor
stereotipuri.
În mod normal, prejudiciul există şi funcţionează social în baza stereotipurilor. Dacă
cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru, vom avea o atitudine probabil negativă, implicit vom
avea probabil şi anumite comportamente ostile faţă de acea persoană, însă nu putem spune
că prejudiciem acea persoană, pentru că nu avem stereotipuri, ci informaţii despre acţiu-
nile respectivei persoane.
În mod normal, chiar şi discriminarea, ca tratament diferenţiat aplicat cuiva, se ba-
zează pe stereotipuri, pentru că de multe ori discriminarea urmează unei atitudini, deci a
unui prejudiciu. La fel însă, faptul că nu apelez la cineva pentru a-mi face un anumit servi-
ciu, să mă consilieze spre exemplu, în domeniul bancar, pentru că ştiu că persoana respec-
tivă nu este calificată, nu putem spune că acea persoană a fost discriminată.
Este posibil să existe şi situaţii de raportare pozitivă. Spre exemplu, dacă vom con-
sidera că avocaţii sunt buni oratori, că au o mare capacitate persuasivă, că sunt vicleni, vom
avea o opinie favorabilă faţă de o persoană doar pentru că ea este avocat şi putem să o dele-
găm spre exemplu, să ne reprezinte interesele într-o organizaţie, chiar dacă nu cunoaştem
bine respectiva persoană. Facem aceste lucruri în baza unor stereotipuri pozitive care se tra-
duc în prejudicii şi discriminări pozitive. Aşa cum am precizat în alt context, aceste cazuri
sunt totuşi mai rare şi ne interesează mai puţin în analiza noastră.
Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. Ambele procese se pot
presupune reciproc în anumite situaţii, dar au şi propria lor autonomie. Dacă luăm în cal-
cul toate posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o matrice,
ca cea propusă de Robert Merton, în care vom identifica patru tipuri de situaţii, corespun-
zătoare celor patru tipuri de relaţionare socială. Faţă de un Alter cineva poate deci să se afle
deci în patru tipuri de situaţii posibile teeoretic, sociologul american propunând astfe patru
tipuri de actori sociali: Bigotul adevărat şi precaut, pe de o parte şi liberalul slab şi puternici
pe de altă parte.
Fig.11.1. Matricea raporturilor dintre prejudiciu şi discriminare propusă de Robert Merton
prejudiciază nu prejudiciază
discriminează Bigot adevărat liberal slab
nu discriminează Bigot precaut liberal puternic
234
Alfred Bulai
Bigotul adevărat este cel care, în raport cu o persoană care aparţine unui anumit
grup, în baza stereotipurilor, atât discriminează, cât şi prejudiciază. Cineva poate avea o pă-
rere proastă despre ţigani (rromi) şi în acelaşi timp poate să şi evite să relaţioneze cu ei, spre
exemplu, să evite să lucreze în echipă cu o persoană de această etnie.
Bigotul precaut este cel care, deşi prejudiciază, deci are anumite atitudini pozi-
tive sau negative faţă de o anumită persoană, nu ajunge să transpună în comportamente
aceste atitudini (deci nu discriminează). În general, sunt mai uşor de polarizat opiniile decât
comportamentele. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie faţă de o problemă, întotdeauna
vom fi mult mai tranşanţi în formularea acesteia, decât am fi dacă ni s-ar cere să performăm
anumite comportamente, în baza acelei atitudini sau opinii. Într-un chestionar, cineva poate
declara uşor că este în favoarea interzicerii homosexualităţii de pildă, dar mult mai greu va
semna în acest sens o listă sau va participa la o întâlnire publică pe acest subiect.
liberalul slab este cel care, deşi nu prejudiciază, totuşi discriminează. De multe
ori nu avem opinii sau atitudini speciale faţă de o persoană şi este posibil să nu avem nici ste-
reotipuri, dar pe baza faptului că ştim că există, totuşi, stereotipuri în grupul nostru faţă de
persoanele de tipul celei la care ne raportăm, vom ajunge totuşi să discriminăm acea per-
soană. Acest lucru se întâmplă de regulă datorită presiunilor spre conformism pe care le re-
simţim în mediul social din care facem parte. Deşi nu avem spre exemplu, o părere proastă
faţă de un anume grup etnic, dacă ceilalţi din jurul nostru fac discriminări, le facem şi noi
pentru a nu fi respinşi de membrii propriului grup, chiar dacă noi în realitate nu prejudiciem.
liberalul puternic este cel care nu utilizează în raportarea sa la alte persoane nici
prejudicii şi nici discriminări. De regulă, aceste persoane nu operează nici cu stereotipuri.
Trebuie să menţionăm faptul că termenii utilizaţi de Merton, atât cel de bigot, cât
şi cel de liberal, nu au nicio dimensiune ideologică şi ei nu trebuie înţeleşi altfel decât în sen-
sul foarte generalal acestor noţiuni, independent de conotaţii politice.
Teorii privitoare la prejudiciu şi discriminare

În istoria cercetărilor sociale s-au impus mai multe teorii care au încercat să anali-
zeze şi să explice mecanismul prejudiciului şi al discriminării sociale, atât în raport cu rasa
sau etnia, cât şi în raport cu alte categorii sociale sau profesionale. Din punct de vedere so-
cial, sunt la fel de importante discriminările bazate pe considerente de gen, de vârstă, de
ocupaţie etc. Aşa cum ne putem aştepta, există numeroase tipuri de teorii care au fost lan-
sate, atât în perimetrul diferitelor perspective sociologice, cât şi în psihologia socială, psi-
hanaliză sau în psihologie.
Prima teorie pe care o trecem în revistă este de factură psihologică şi este numită
teoria ţapului ispăşitor sau teoria frustrării. În 1939, psihologul John Dollard (1900
-1980) a propus o teorie explicativă care ia în considerare prejudiciul ca o formă de elimi-
nare a frustrării acumulate de oameni în diverse contexte, frustrare care poate fi eliminată
prin găsirea unui ţap ispăşitor, faţă de care prejudiciul şi discriminarea asigură eliminarea
frustrării. Un exemplu clasic este dat de găsirea unui ţap ispăşitor în populaţia unui grup
235
etnic minoritar, pentru faptul că populaţia majoritară are salarii mici şi implicit frustrări
faţă de nivelul calităţii vieţii. În acest context, vina pentru salariile mici devine sursa unui
prejudiciu în raport cu grupul minoritar.
O altă teorie importantă este teoria personalităţii autoritariene. Ea a fost
propusă de psihologul german Theodor Adorno (1903-1969), evreu de origine, scăpat din
Germania nazistă datorită emigrării în Marea Britanie şi mai apoi în SUA, a studiat mult
timp modelul nazist al mecanismului prejudiciului şi al discriminării, dar şi modelul existent
în Statele Unite al acţiunilor întreprinse de organizaţia rasistă Ku Klux Klan.
Punctul său de plecare a fost acela că baza prejudiciului şi a discriminării stă într-
un anume model de personalitate, numită “autoritariană”. Împreună cu colaboratorii săi, el
a demarat o amplă investigaţie pe un eşantion de peste două mii de persoane încercând să
măsoare atitudinile populaţiei pe trei scale. Una a etnocentrismului, alta a atitudinii antise-
mite şi alta a aprecierii statului autoritar. Ipoteza sa de plecare a fost confirmată întrucât
persoanele intervievate aveau scoruri asemănătoare (mari sau mici pe toate cele trei scale).
Explicaţia propusă de Adorno pentru existenţa unor persoane cu personalităţi autoritaniene
este aceea a unei copilării problematice pentru aceste persoane, adică existenţa unui mediu
de socializare în copilărie cu multe relaţii “reci”, pe paternuri agresive, cu disconfort psiho-
logic şi emoţional.
În domeniul abordărilor sociologice s-au impus mai multe teorii explicative ale fe-
nomenului prejudicierii şi discriminării, potrivit perspectivelor majore din sociologie, func-
ţionalistă, conflictualistă şi interacţionalist simbolică.
Potrivit teoriilor funcţionaliste, prejudiciul şi discriminarea sunt prezente într-o so-
cietate pentru că sunt funcţionale, adică deservesc anumite obiective sociale, economice sau
politice. Pentru statul nazist German, propunerea unei politici antisemite, în general de tip
rasist, era funcţională pentru că ea urmărea şi asigura câteva funcţii importante cum ar fi:
Întărea unitatea populaţiei germane prin prezentarea unui inamic comun;
Găsea un ţap ispăşitor pentru toate problemele sociale şi economice majore ale
Germaniei de după Primul Război Mondial;
Asigura oportunităţi economice majore prin preluarea afacerilor populaţiei evre-
ieşti sau ne-germane;
Asigura oportunităţi de carieră în numeroase medii instituţionale, universităţi,
instituţii publice sau culturale etc. prin eliminarea ne-germanilor din aceste
structuri.
De altfel, experimentele celebre ale lui Muzafer Sherif, pe care le-am prezentat în ca-
pitolul dedicat grupurilor sociale, subliniau, să ne aducem aminte, mecanismele de rapor-
tare negativă induse de competiţia dintre grupurile de copii, mecanisme care asigurau, atât
prejudicii, cât şi discriminări în relaţiile dintre aceştia. Acestea erau funcţionale în cadrele
sociale competitive în care copiii respectivi erau puşi să relaţioneze. Cu alte cuvinte, func-
ţionaliştii consideră că prejudiciul şi discriminarea apar în condiţiile în care mediul social sau
instituţional are anumite caracteristici ce generează procese de tip discriminatoriu, ca tip
de mecanisme de adaptare funcţională la aceste condiţii.
236
Alfred Bulai
Teoriile conflictualiste pleacă, în schimb, de la ideea că pre-

judiciul şi discriminarea etnică şi rasială sunt condiţionate în baza
mecanismului conflictului dintre clasele sociale, mai precis printr-
un mecanism prin care capitaliştii caută să îşi maximizeze profitu-
rile, promovând discriminări şi alimentând prejudicii pentru a
minimaliza costurile de producţie în componenta lor salarială. Me-
Robert Nisbet
canismul mai poartă şi denumirea de “împărţire a pieţei forţei de
muncă” (sau “piaţa dublă de muncă”). Altfel spus, capitaliştii pro-
duc o separare pe criterii etnice, rasiale, de vârstă sau gen a pieţei, punând adesea în opozi-
ţie diverse categorii (două grupuri etnice faţă în faţă, tinerii şi bătrânii, femei şi bărbaţi etc.).
Menţinerea prejudiciului şi a discriminării faţă de anumite
grupuri asigură o presiune mai mare asupra pieţei forţei Robert Nisbet este unul din-
de muncă şi pot astfel să se reducă drastic salariile şi, prin tre cei mai cunoscuţi soci-
urmare, să fie maximizate astfel profiturile. ologi americani, fiind
Teoriile interacţionaliste pornesc de la un alt as- considerat cel mai important
sociolog conservator ameri-
pect. Prejudiciul şi discriminarea sunt procese care sunt
can în secolul al XX-lea.
construite social în interacţiunile indivizilor. Spre exem- Prima sa lucrare importantă,
plu, utilizarea etichetelor sociale, în mecanismul etichetă- care l-a impus în lumea aca-
rii, produce nu doar stereotipuri de raportare, dar demică, a fost „The Quest for
generează şi comportamente discriminatorii, care tind să Community”, publicată în
1953. A fost profesor la Uni-
fie performate, dar şi acceptate de participanţii la interac-
versitatea din California din
ţiune. acelaşi an. Cele mai impor-
Teoria etichetării - şi să ne aducem aminte de ea tante lucrări sunt: “The So-
din capitolul precedent unde am prezentat pe larg teoria ciological Tradition” (1966),
lansată de Howard Becker (n.1928) - ne prezintă un as- “Tradition and Revolt”
(1968); „Social Change and
pect extrem de interesant. Cei care sunt prejudiciaţi sau
History” (1969); „The
discriminaţi acceptă în marea majoritate a cazurilor aceste Degradation of the Aca-
tratamente, atât timp cât acceptă etichetele care le sunt demic Dogma: The Univer-
aplicate. sity in America 1945-1970”,
Pe de altă parte, orice etichetă, ne reamintim, va (1971); „The Social Philoso-
phers: Community and Con-
determina o percepţie selectivă a realităţii, conformă cu
flict in Western Thought”
eticheta, şi va alimenta astfel prejudiciul sau discrimina- (1973); „The Twilight of Au-
rea. Mergând în continuare, conform legii lui Thomas, thority” (1975); „History of
ceea ce vom defini doar la nivel subiectiv va avea până la the Idea of Progress” (1980);
urmă consecinţe în realitate. Dacă, spre exemplu, un grup „Prejudices: A Philosophical
Dictionary” (1982); „Conser-
x va fi considerat stereotipal ca fiind leneş, ne vom com-
vatism: Dream and Reality”
porta în consecinţă în baza acestei etichete faţă de mem- (1986); „The Present Age:
brii acestuia, iar una din consecinţe va fi aceea că nu vom Progress and Anarchy in
încredinţa respectivelor persoane sarcini majore sau Modern America” (1988);
foarte importante într-un demers acţional mai larg, ceea „Roosevelt and Stalin”
(1988).
ce va face până la urmă ca, în realitate, membrii acelui
grup să lucreze mai puţin şi deci să fie întărit astfel ste-
reotipul iniţial.
237
Rasă şi rasism
Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea unor
rase sau grupuri etnice şi care justifică conducerea, controlul şi în general orice
intervenţii în raport şi asupra raselor sau etniilor considerate mai puţin dez-
voltate. Ambele reflectă o formă radicală de etnocentrism.
Rasismul reprezintă, aşa cum am amintit la începutul acestui capitol, o cucerire
ideologică relativ recentă. Rasismul, ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri
rasiale, a fost permis de câţiva factori. Este vorba, în primul rând, de dezvoltarea ştiinţei
moderne, care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o ordine evo-
lutivă, inducându-se principiul decalajului de dezvoltare între rase sau etnii, la fel ca la ani-
male, care sunt uzual considerate ca superioare sau inferioare pe scala evoluţiei. De aici s-a
desprins o altă idee, aceea a ordonării ierarhice a raselor umane.
În opinia sociologului american Robert Nisbet (1913- 1996), iluminismul, ca una
dintre cele mai importante mişcări sociale, politice şi culturale moderne a constituit un alt
factor, care a permis dezvoltarea rasismului. Iluminismul a adus ideea “iluminării” celor in-
feriori, adică ideea că oamenii sunt puternic diferenţiaţi, în interiorul unei societăţi, dar şi
între societăţi diferite, prin urmare ar trebui să îi tratăm special pe ceilalţi, care nu sunt su-
periori ca şi noi. Automat se poate considera şi din perspectiva acestei paradigme că există
rase, etnii sau populaţii mai puţin dezvoltate, inferioare nouă, dar în plus am avea o anume
responsabilitate să intervenim asupra lor.
Rasismul, pe de altă parte, ca mişcare culturală, a fost un loc comun în istoria eu-
ropeană a secolului al XIX-lea, Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al teoriilor ras-
iste, în special al celor antisemite. Un rol important în geneza rasismului l-au avut şi teoriile
moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei, elaborate şi ele în secolul al XIX-lea.
Potrivit acestora, orice neam (popor) are un suflet. Acesta este într-o relaţie de dependenţă
cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. Un popor mare are un suflet mare şi are ne-
voie astfel de un teritoriu mare, de aici teoria spaţiului vital propusă de nazişti în secolul al
XX-lea. Mai mult, dacă un popor îşi pierde teritoriul, el îşi pierde de fapt sufletul. Acesta era
pentru filozofii şi ideologii germani cazul evreilor, care îşi pierduseră de circa două mii de
ani teritoriul.
Rasismul, de la o doctrină culturală
şi o ideologie teoretică în secolul al XIX-lea,
a ajuns în secolul al XX-lea o ideologie ofi-
cială şi o practică politică prin intermediul
fascismului italian şi al nazismului german.
Fascismul a fost la origine un tip de
dizidenţă socialistă, uneori chiar marxistă,
analizată pe larg ca fenomen social de unii
autori, precum sociologul Robert Nisbet.
Majoritatea liderilor fascişti au fost iniţial Adunare fascistă în ani `30
socialişti sau chiar marxişti. Benito Musso-
238
Alfred Bulai
lini (1883 -1945) a fost membru al Partidului Socialist Italian, în timp ce, un alt exemplu,
Adolf Hitler (1889–1945) a întemeiat mai întâi, în 1919, Partidul Muncitorilor Germani, care
era un partid de stânga, rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Ger-
mani.
Fascismul a apărut mai întâi în Italia, în 1922, în urma celebrului “Marş asupra
Romei”, în urma căruia Mussolini a preluat puterea politică în Italia, pe care a condus-o mai
mult de două decenii. Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o dimensiune ideolo-
gică de tip rasist. Rasismul a ajuns cu adevărat o politică de stat în Germania hitleristă. Hit-
ler a ajuns la putere în Germania, în 1933, şi a transpus în practică ideologia rasistă.
Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu milioane de morţi, cu extrem
de multe deportări, violări ale proprietăţii, încălcări ale drepturilor elementare ale omului.
Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme, ger-
mană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii, care a influenţat multe so-
cietăţi din Europa, nu doar politic, ci şi social. Au existat milioane de simpatizanţi ai
fascismului în Europa, foarte mulţi din intelectualii de marcă ai vremii au fost fascişti, chiar
dacă ulterior, sau chiar în timpul regimului fascist, şi-au redefinit atitudinile. Dăm câteva
exemple: Benedetto Croce (1866 -1952), iniţial un fervent susţinător al fascismului, care va
deveni, până la urmă, un adversar important, Luigi Pirandello (1867 -1936), Jean Cocteau
(1889 -1963), Charles Maurras (1868 -1952), Oswald Spengler (1880 -1936), Martin Hei-
degger (1889 -1976) etc.
Trebuie să ţinem cont de faptul că practicile de tip rasist nu au fost centrale în po-
litica fascistă şi nicidecum ele nu constituiau pilonul vizibil public al politicii naziste nici
măcar în Germania. Prin urmare, nu pentru aceste politici rasiste fascismul a avut foarte
mulţi simpatizanţi în perioada interbelică. Mai mult, atrocităţile istorice efectuate de nazişti
au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă în epocă, chiar în spaţiul german, cele mai
multe din ororile săvârşite de nazişti fiind cunoscute doar după război.
Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism, aşa cum uneori se întâmplă în di-
verse lucrări. Există multe tipuri de rasism, chiar naziştii nu au acţionat doar împotriva
evreilor, ci şi a ţiganilor (rromilor), polonezilor, ruşilor etc. Există pe de altă parte, forme de
rasism îndreptate împotriva negrilor, de altfel mult mai semnificative istoric.
Dar putem vorbi astăzi şi de un rasism inter-tribal, în special în ţările subdezvol-
tate. Să nu uităm că există puternice forme de rasism împotriva albilor, spre exemplu, din
Africa. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism antiamerican sau antiarab, deşi este
vorba de o discriminare evident etnică în acest cazuri.
Naţionalismul
Spre deosebire de rasism, termenul de naţionalism este utilizat în cel puţin două ti-
puri de accepţiuni. Există mai întâi o accepţiune clasică, apărută odată cu ascensiunea po-
litică a naţiunilor în modernitate, care se referă la promovarea culturii şi a intereselor
naţionale. În această accepţiune, naţionalismul este mai degrabă o mişcare culturală de spri-
jinire a culturilor naţionale în dauna diferenţelor regionale medievale.
239
O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin care se

afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional, în raport cu interesele unor comuni-
tăţi sau grupuri minoritare. Cu alte cuvinte, este vorba de o promovare a intereselor econo-
mice, politice sau culturale ale unui grup etnic majoritar în detrimentul intereselor culturale,
politice sau economice ale grupurilor sau comunităţilor minoritare. Această accepţiune a
naţionalismului se referă la o practică politică respinsă de legislaţia internaţională şi consi-
derată dăunătoare pentru orice societate.
Trebuie să spunem, însă, că naţionalismul are de multe ori un substrat religios.
Deseori, elementul forte, pivotul central al acestei ideologii are un fundament religios. De alt-
fel, modernizarea statelor europene începând cu secolul al XVI-lea a fost un proces cu nu-
meroase conotaţii religioase, multe din conflictele sociale sau dintre diverse societăţi, având
o bază religioasă.
Chiar şi astăzi, un conflict social şi militar recent şi apropiat României, a avut un ast-
fel de substrat religios. Este vorba de conflictul din fosta Iugoslavie, unde, de fapt, nu atât
diferenţele etnice au generat tensiuni, cât tipul de religie al populaţiei implicate. Populaţia
implicată în conflict, deşi era formată în principal din sârbi şi croaţi, era diferenţiată religios
în trei tabere: catolică, ortodoxă şi musulmană.
Uzual, se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de o
parte, şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare, pe de altă parte, trebuie
să fie fundamentat pe respect reciproc, obligatoriu de ambele părţi. Valorile centrale care tre-
buie să fie implicate în negocierea acestui raport, sunt acelea ale libertăţilor umane funda-
mentale, ale intereselor colective, ale minoritarilor, dar şi ale majoritarilor şi nu în ultimul
rând, este vorba de întregul complex de valori şi norme care fundamentează viaţa statală.
240
Alfred Bulai
Rezumat
Deşi conceptul de rasă a fost lansat în spaţiul ştiinţific al biologiei, aplicabili-
tatea sa în perimetrul societăţilor umane îl transformă într-un concept de factură so-
cială. Caracteristicile biologice care diferenţiază între diferitele rase umane sunt
semnificative în planul raportării noastre la alteri, doar în măsu-ra în care noi le va-
lorizăm social. Principalele trei rase umane sunt: rasa caucaziană (albii), rasa mon-
goloidă (asiaticii) şi rasa negroidă (negrii). La acestea se adaugă alte două rase, de o
mult mai mică amploare, rasa oceaniană (locuitorii din zona Oceaniei) şi rasa ame-
rindiană (vechii locuitori ai celor două Americi).
Un concept utilizat în strânsă legătură cu cel de rasă este etnia. Etnia se re-
feră la grupurile de oameni care au o origine comună, împărtăşesc acelaşi fond cultu-
ral şi posedă aceeaşi limbă. Minoritatea maghiară din România reprezintă un exemplu
de grup etnic. Aşadar, spre deosebire de grupurile rasiale, definite în funcţie de un cri-
teriu de natură biologică, grupurile etnice se definesc prin criterii lingvistice şi spiri-
tuale, prin caracteristici de natură culturală.
Într-un teritoriu pot trăi mai multe grupuri rasiale sau etnice, unul fiind ma-
joritar, iar cele mai multe fiind minoritare, din punct de vedere numeric. Potrivit lui
Louis Wirth, grupul minoritar este un grup de oameni care, în mod unitar, suferă
un tratament inegal şi care se privesc singuri ca şi grup distinct şi obiect al discrimi-
nării colective. În această perspectivă, atributul de „minoritar” se defineşte prin na-
tura relaţiilor intergrupale, relaţie de tip dominator – dominat şi nu prin volumul
populaţiei. Tratamentul inegal presupune orice formă de excludere a membrilor gru-
pului minoritar de la participarea la viaţa socială. Cazul populaţiei de culoare din
Africa de Sud în timpul politicii de apartheid este relevant în acest sens.
Relaţia dominator – dominat nu explică însă pe deplin complexitatea relaţii-
lor inter-etnice şi inter-rasiale. Acestea se diferenţiază în funcţie de natura şi caracte-
rul raporturilor de dominare. Istoric vorbind, principalele paternuri de relaţionare
etnică şi rasială care s-au impus au fost: Genocidul, cel mai dur patern de relaţionare
etnică şi rasială, care presupune omorârea sistematică, programată a unei întregi po-
pulaţii de către o altă populaţi; Expulzarea, care se referă la alungarea unor popu-
laţii minoritare de pe propriul teritoriu de către o populaţie dominantă; Sclavia, o
instituţie socială istorică şi care foarte rar se mai întâlneşte astăzi, fiind specifică mai
ales antichităţii şi evului mediu. În modernitate, cel mai cunoscut model sclavagist este
cel american, fundamentat exclusiv pe criterii rasiale; Segregaţia, care se referă la
izolarea unei populaţii faţă de o alta, atât din punct de vedere instituţional, cât şi teri-
torial; segregaţia poate fi voluntară (cazul populaţiilor care aleg să se izoleze singure
faţă de populaţia majoritară), cât şi involuntară (când populaţia minoritară este obli-
gată să trăiască izolat faţă de populaţia dominantă). De asemenea, segregaţia poate
fi de iure (instituită prin legi) sau de facto (existând în afara unor norme juridice care
o consfinţesc); Asimilarea, proces prin care o populaţie minoritară este treptat asi-
milată pe baza unor împrumuturi lingvistice, culturale de către populaţia majoritară.
241
Una dintre caracteristicile comune la nivelul reprezentărilor asupra grupuri-

lor etnice şi rasiale o reprezintă stereotipurile. Acestea sunt atribute pe care le acor-
dăm unor persoane în virtutea apartenenţei lor la anumite grupuri, pentru care
considerăm respectivele atribute ca fiind definitorii.
Stereotipurile apar întotdeauna în lipsa unor informaţii suficiente despre o
anumită persoană, motiv pentru care îi atribuim acesteia automat caracteristicile gru-
pului din care face parte. Stereotipurile pot fi atât negative. cât şi pozitive şi există pen-
tru diferite tipuri de grupuri, nu doar pentru cele etnice şi rasiale. Există stereotipuri
faţă de diverse categorii profesionale, sociale, de vârstă, gen etc.
În strânsă legătură cu stereotipurile, sunt utilizate alte două concepte: preju-
diciu şi discriminare. Prejudiciu se referă la o atitudine pozitivă sau negativă pe
care o manifestăm faţă de o persoană, în baza unor stereotipuri. Discriminarea se re-
feră la tratamentul pe care îl aplicăm unei persoane în baza valorificării unor stereo-
tipuri la adresa acesteia.
Dintre teoriile privitoare la prejudiciu şi discriminare, cele mai importante
sunt: Teoria ţapului ispăşitor, potrivit căreia prejudiciul reprezintă o formă de eli-
minare a frustrării acumulate de oameni în diferite contexte, prin găsirea unui “ţap
ispăşitor”, şi exercitarea prejudiciului şi discriminării faţă de acesta; Teoria perso-
nalităţii autoritariene, potrivit căreia, la baza prejudiciului şi discriminării se află
un anumit tip de personalitate, de tip “autoritarian”. Acest tip de personalitate este
alimentat de o copilărie caracterizată prin disconfort psihologic, emoţional, agresivi-
tate şi relaţii „reci”.
Dintre modelele teoretice explicative ale prejudiciului şi discriminării, cele mai
reprezentative în sociologie sunt:
Modelul funcţionalist, potrivit căruia, la fel ca şi devianţa, prejudiciul şi dis-
criminarea există într-o societate deoarece ele îndeplinesc anumite funcţii şi obiective
sociale; ele apar într-un mediu instituţional şi social care are anumite caracteristici ce
generează procese de tip discriminatoriu;
Modelul conflictualist, pentru care prejudiciul şi discriminarea etnică şi rasială
sunt condiţionate de conflictul între clasele sociale, capitaliştii încercând să producă o
separare a pieţei forţei de muncă în funcţie de diferite criterii (etnice, rasiale, de gen,
vârstă, etc.), maximizându-şi în felul acesta profitul;
Modelul interacţionalist, care tratează prejudiciul şi discriminarea ca procese
care sunt construite social în cadrul interacţiunilor dintre indivizi, etichetarea fiind un
exemplu relevant în acest sens, aceasta generând o percepţie selectivă la nivelul reali-
tăţii şi, deci, alimentând prejudiciul şi discriminarea.
Clasificarea grupurilor umane în baza unor teorii care au postulat deosebirile
dintre diferitele categorii etnice şi rasiale în termeni de inferioritate şi superioritate a
avut consecinţe semnificative în planul fundamentării unor ideologii politice care au
marcat momente precise în istoria contemporană. Rasismul şi naţionalismul sunt cele
mai bune exemple în această privinţă.
242
Alfred Bulai
Rasismul, aplică drept criteriu de clasificare şi raportare la fiinţele umane,

rasa, în timp ce naţionalismul pleacă de la criteriul etniei. Culoarea pielii şi originea
etnică au constituit premisele de afirmare – adesea prin mijloace violente - a identită-
ţii, intereselor şi valorilor unor sisteme social-politice în detrimentul identităţii, inte-
reselor şi valorilor altora. Practicile rasiste au caracterizat în parte unele ideologii
politice contemporane ca fascismul italian şi nazismul german, fiind cunoscute în is-
torie încercările de suprimare a unor categorii de populaţie, fie că era vorba despre
evrei, ţigani, polonezi sau ruşi. Există, de asemenea, şi alte forme de rasism, ca cele în-
dreptate împotriva negriilor, arabilor, românilor sau altor categorii etnice.
În ceea ce priveşte naţionalismul, acesta s-a impus ca o ideologie specifică pro-
cesului de formare a statelor naţionale în epoca modernă, iar ulterior ca o practică po-
litică dăunătoare pentru viaţa statală a unei societăţi, în contextul redefinirii acestuia
în sensul afirmării superiorităţii intereselor culturale, politice şi economice ale unei
naţiuni în defavoarea intereselor altora.
Concepte cheie
Rasă; etnie; grup majoritar; grup minoritar; stereotip;
prejudiciu; discrimnare; genocid; expulzare; sclavie;
segregare; asimilare; ţap ispăşitor; personalitate autori-
tariană; Rasism; naţionalism
243
Tron al dinastiei Ludovicilor
244
Alfred Bulai
Capitolul 13
Stratificare şi mobilitate
socială
Una dintre ideile universale

ale umanităţii, care a frământat şi
stimulat minţile multor gânditori de-
a lungul timpului, care a caracteri-
zat toate societăţile cunoscute în
istorie, este probabil şi cea mai mare
utopie pe care a cunoscut-o umani-
tatea. Ideea egalităţii între oameni a
traversat istoria şi a avut mereu sus-
ţinători, mai mulţi sau mai puţini,
dar oricum, suficienţi pentru a sti-
mula numeroase lupte, conflicte şi
ample acţiuni de obţinere a egalităţii
de către anumite categorii de oa-
meni.
Vorbim de utopie pentru că
dincolo de visele despre societăţi per-
fect egalitare, în care nimic nu poate
diferenţia oamenii pe o scală ierar-
hică, omenirea nu a cunoscut abso-
lut nicio societate care să fi
funcţionat absolut egalitar. Nici
măcar comunismul, în secolul al XX-
lea, nu a reuşit să impună o societate
bazată pe egalitatea totală între oa-
meni.
245
Orice societate este structurată pe verticală, adică are poziţii sociale în in-
stituţii, ca şi în oricare forme de organizare, între care există, potrivit unor
criterii, diferenţe ierarhice care au relevanţă şi sunt acceptate în societate.
Altfel spus, interacţiunile dintre indivizi sunt întotdeauna diferenţiate ie-
rarhic, iar acest lucru se poate explica prin natura specială a interacţiunii so-
ciale. Pentru a exista acţiuni sociale care sunt generate de interacţiunile
semnificante dintre oameni este nevoie ca procesele de comunicare care gene-
rează aceste raporturi să aibă o componentă persuasivă obligatorie. Acţiunile
oamenilor nu pot exista în afara persuasiunii şi din acest motiv, în orice rela-
ţie socială, chiar de la nivelul unei diade, echilibrul relaţional nu se stabileşte
pe baza egalităţii, ci dimpotrivă, condiţia obligatorie este aceea a dezechili-
brului de status comunicaţional.
La nivelul relaţiei între două persoane există o ascendenţă persuasivă a
uneia ori a ambelor în momente diferite însă. Societatea umană nu poate exista
fără stratificare, fie ea economică, de prestigiu, de avere, de vârstă, gen sau
etnie. De-a lungul istoriei, au prevalat diverse forme de stratificare şi au fost
dezbătute şi au fost generate, în mod permanent, numeroase „lupte” pentru în-
lăturarea diferitelor forme de inegalitate.
În orice societate sunt tolerate anumite forme de inegalitate, în timp ce al-
tele sunt respinse. Este acceptată, spre exemplu, în societatea românească, ine-
galitatea în privinţa veniturilor oamenilor, dar nu sunt tolerate legal
inegalităţile de gen sau de rasă.
În acest capitol, vom analiza baza proceselor sociale care generează ine-
galitate şi, aşa cum o să vedem, totodată procesele care marchează dinamica
stratificării sociale, la nivel societal, comunitar, grupal şi individual. Există
societăţi bogate şi societăţi sărce, dar în orice societate există săracie şi oa-
meni săraci. Mai jos aveţi, spre exemplu, o fotografie cu o scenă urbană obiş-
nuită. Oraşul este Veneţia!
246
Alfred Bulai
Ce este stratificarea socială?

Stratificarea socială se referă la o caracteristică fundamentală a societăţilor care
constă în faptul că orice formă de organizare umană este definită ierarhic, atât la nivel so-
cietal, cât şi la nivelul oricăror structuri determinate ale sale. Cu alte cuvinte, în orice insti-
tuţii sociale, în organizaţii, în comunităţi sau chiar în grupuri, există în permanenţă diferenţe
ale poziţiilor de pe care au loc interacţiunile membrilor. Diferenţele presupun valorizări ale
statusurilor deţinute de oameni, implicând roluri care validează în permanenţă importanţa
diferită a poziţiilor din societate.
Diferenţele dintre diversele straturi ale societăţii pot să fie reduse sau extrem de
profunde, putându-se ajunge la o separaţie totală între diferite grupuri din societate, cum
este, de exemplu, cazul castelor în India. Stratificarea socială a fost analizată de multe ori în
corelaţie cu un alt concept, acela de inegalitate. Acesta din urmă are astăzi o vocaţie ideolo-
gică puternică, dat fiind faptul că tema admiterii sau respingerii inegalităţii a fost, în primul
rând în modernitate, o temă ideologică majoră. De altfel, primele încercări de analiză a stra-
tificării sociale au fost încercările filosofilor moderni de a explica bazele inegalităţii sociale.
La începutul modernităţii, gânditorii sociali au început să îşi pună problema bazelor inega-
lităţii. Motivaţia principală a acestor preocupări s-a legat de spargerea unor bariere norma-
tive pe care a adus-o modernitatea. Inegalităţile, altfel „naturale”, ale istoriei premoderne
erau tot mai mult „chestionabile” la nivelul vieţii sociale. Din acest motiv, treptat, gândito-
rii sociali au început să se preocupe de acest subiect care, în timp, va deveni cea mai impor-
tantă temă ideologică a modernităţii.
Primul teoretician care a avut o abordare ştiinţifică în analiza stratificării sociale
este unul din fondatorii sociologiei, Karl Marx. Faţă de filosofii moderni, precum Thomas
Hobbes (1588-1679) sau John Locke (1632-1704), Marx îşi propune să explice nu atât sur-
sele inegalităţilor şi relaţia lor cu starea de „natură” şi cu proprietatea colectivă sau indivi-
duală, ci modul în care, în societate, funcţionează mecanismele sociale şi economice care
generează, nu atât inegalităţile între diverşi indivizi, cât sistemul de stratificare ca atare.
Teoria lui Karl Marx asupra claselor sociale

Karl Marx este cel mai important teoretician al claselor sociale şi, chiar dacă el nu
şi-a sistematizat niciodată teoria, concepţia sa este totuşi referenţială nu doar pentru pe-
rioada în care a lucrat şi a trăit, ci şi pentru toţi sociologii de după el care au studiat strati-
ficarea socială. Marx pleacă în teoria sa de la ideile filozofiei moderne, propuse de filosofii
moderni, precum Hobbes şi Locke, ca şi de la economiştii clasici englezi, în primul rând de
la Adam Smith (1723-1790).
247
Marx este preocupat de la bun început, ca şi filosofii moderni, de explicarea meca-

nismelor inegalităţilor sociale, plecând de la ideea că aceste inegalităţi nu sunt „naturale”,
ci sunt generate de societate, iar mecanismele pe care ele se clădesc au o natură economică.
La fel ca la filosofii moderni, el leagă aceste inegalităţi de ideea de proprietate, numai că
într-o modalitate mult mai complexă şi mai bine articulată ştiinţific.
Punctul de plecare al teoriei lui Marx este acela că natura modului de organizare a
societăţii, tipurile de raporturi dintre oameni, conţinutul a ceea ce există în orice societate
sunt determinate de modul de producţie specific unei societăţi. Modul de producţie are două
componente majore. Pe de o parte, relaţiile de producţie, ca relaţii de natură socială şi eco-
nomică care se desfăşoară în interiorul societăţii în zona producţiei de bunuri şi servicii, iar
pe de altă parte, forţele de producţie, care reunesc la rândul lor forţa de muncă şi mijloacele
de producţie. În rândul acestora din urmă, Marx distinge alte două componente, mijloacele
de muncă propriu-zise şi obiectele muncii.
Există câteva modalităţi în care aceste elemente se pot combina din punctul de ve-
dere al formei de proprietate existente asupra lor. Mijloacele de muncă pot fi obiect al pro-
prietăţii, în mod evident, dar şi forţa de muncă poate fi obiect al proprietăţii, iar în vremea
lui Marx, proletarul (muncitorul) era, spre exemplu, proprietar doar al forţei sale de muncă.
Fig- 13.1 Matricea tipurilor de moduri de producţie
obiect al muncii + obiect al muncii -

mijloace de mijloace de mijloace de mijloace de
muncă + muncă - muncă + muncă -
Forţă de
1 2 3 4
muncă +
Forţă de
5 6 7 8
muncă -
Sursa: Mohamed Cherkaoui, „Stratificarea” în Raymond Boudon, Tratat de so-

ciologie.
După cum vedem, există opt moduri de raportare teoretică la modul de producţie,
în funcţie de faptul că cineva deţine sau nu respectiva componentă a acestuia. Aceste cate-
gorii, prin relaţionarea lor, formează diferite tipuri de moduri de producţie. Avem, astfel,
opt categorii sociale implicate în modul de producţie:
1. O primă categorie o formează cei care deţin în proprietate atât mijloacele de
muncă, cât şi obiectele muncii şi forţa de muncă. Această categorie este formată, de exem-
plu, de stăpânii de sclavi. Modul de producţie sclavagist este dat de relaţia dintre această
categorie şi ultima (8).
2. A doua categorie este dată de cei care au obiecte ale muncii, forţă de muncă în
proprietate, dar nu au mijloace de muncă. Acesta este un caz mai degrabă teoretic, ţăranii
liberi din evul mediu apropiindu-se de această situaţie.
248
Alfred Bulai
3. A treia categorie este aceea a ţăranilor aserviţi, cei care au propriile mijloace de
muncă şi forţă de muncă, dar nu au pământ (obiectul muncii).
4. A patra categorie este dată de muncitorul proletar, care nu are nici obiectul mun-
cii şi nici mijloace de muncă în proprietate, dar are forţă de muncă.
5. A cincia categorie o reprezintă capitalistul, cel care are mijloace de producţie în
proprietate, dar apelează la forţa de muncă de pe piaţă.
6. A şasea categorie o formează nobilii medievali, cei care au obiectul muncii, pă-
mântul, dar nu au mijloacele lor de muncă şi nici forţa de muncă.
7. A şaptea categorie o formează cei care nu au forţă de muncă proprie, nici obiec-
tele muncii, dar au mijloace de muncă. Şi această categorie este mai degrabă teoretică fiind
dată, spre exemplu, de micii întreprinzători (arendaşii) din agricultură.
8. A opta categorie o formează sclavii, cei care nu au nici mijloace de producţie şi nici
forţă de muncă proprie.
Această matrice ne relevă, totodată, polarităţile fundamentale ale principalelor mo-
duri de producţie. Capitalismul este dat de polarizarea dintre clasele 4 şi 5, feudalismul de
relaţia 3 şi 6, iar polaritatea 1 – 8 stă la baza sclavagismului.
În orice societate, modul de producţie este marcat în mod definitoriu de diferenţie-
rile sociale puternice dintre diversele categorii sociale. Marx nu a fost interesat, ca predece-
sorii săi, de descrierea acestor diferenţe în termeni de lucruri care preexistă, sau nu, ordinii
naturale. Aşa cum se poate observa din figura anterioară, diferenţele se datorează în mod ex-
clusiv poziţiei pe care indivizii o au în raport cu mijloacele de producţie din societate. Rolul
acestor mijloace este esenţial în structurarea socială. Există, cu siguranţă, multe clase sociale,
gândite de Marx ca nişte grupuri mari de oameni care au caracteristici sociale şi economice
comune, dar şi o conştiinţă comună a apartenenţei la clasa respectivă.
În orice societate, se pune problema distincţiei dintre două mari grupuri de oameni.
Între cei care au în proprietate mijloacele de producţie şi cei care sunt ne-proprietari de mij-
loace de producţie. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie devine astfel elementul
crucial al construcţiei şi înţelegerii funcţionării sociale. Aceasta pentru că interesele sociale,
valorile şi stilurile de viaţă sunt radical diferite la nivelul acestor grupuri. Mai mult, inega-
litatea produsă de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie generează bazele ex-
ploatării omului de către om.
Exploatarea este posibilă prin faptul că proprietarii mijloacelor de producţie con-
trolează politic societatea şi pot să impună ne-proprietarilor propriul regim normativ deoa-
rece, pentru a putea trăi, aceştia din urmă au nevoie de cei care controlează mijloacele de
producţie din societate. În orice societate însă există două clase sociale fundamentale, care
se află în relaţie antagonică, deci în totală opoziţie. Raporturile dintre aceste clase definesc
profilul unui mod de producţie dominant în cadrul unei formaţiuni social economice.
Istoric, societatea a cunoscut patru moduri de producţie. Modul de producţie al
comunei primitive, singurul mod istoric care pentru Marx nu a cunoscut clase sociale
datorită faptului că forţele de producţie erau atât de puţin dezvoltate încât nu era posibilă
acumularea. Altfel spus, tot ceea ce se producea era destinat consumului şi, prin urmare,
toţi primeau în aceeaşi măsură resursele produse în societate.
249
Datorită dezvoltării forţelor de producţie, atât a mijloacelor de muncă, cât şi a for-

ţei de muncă, treptat, societăţile au ajuns să producă mai mult decât aveau minim nevoie şi
astfel producţia din societate a început să se acumuleze. Aici îşi are originea, pentru Marx
şi pentru restul marxiştilor, proprietatea privată.
Marx se întreabă, în mod legitim, cum a apărut din proprietatea comună asupra
mijloacelor de producţie, o împărţire neegalitară a resurselor acumulate şi ulterior un regim
de proprietate privată asupra acestor acumulări? Răspunsul este relativ simplu: în baza unor
contexte specifice, acest plus a fost acumulat doar de o parte a membrilor societăţii, care
vor forma în timp o clasă distinctă, cea a proprietarilor de mijloace de producţie. Din acest
motiv, spune Marx, proprietatea privată cândva, la origine, a fost în mod necesar un furt.
Următorul mod de producţie este cel sclavagist, în care clasele dominante
sunt sclavii şi stăpânii de sclavi. Aceştia din urmă nu doar că nu au proprietate asupra mij-
loacelor de producţie, dar sunt chiar ei obiect al proprietăţii private. Cu alte cuvinte, stăpâ-
nii de sclavi, aristocraţia antică în special, era proprietară inclusiv asupra forţei de muncă.
Sclavagismul a fost înlocuit, prin revoluţii sociale de modul de producţie feu-
dal. Acesta are ca şi clase sociale fundamentale, pe nobili şi pe ţăranii aserviţi. Aceştia din
urmă nu mai sunt obiect al proprietăţii, putem spune că social sunt mai liberi, dar ei se află
într-o relaţie de dependenţă faţă de nobili, în primul rând pentru că sunt controlaţi prin in-
stituţia feudei. Aceasta era o bucată de pământ pe care anual, sau, în alte perioade ale Evu-
lui Mediu, pentru mai mulţi ani, un vasal o primea de la un senior. Ambii erau nobili de
ranguri diferite, care prin instituţia feudei intrau în relaţii de susţinere reciprocă, punându-
se, astfel, bazele instituţiilor statelor medievale.
În fine, Epoca modernă, prin revoluţii sociale marcante, a adus un nou tip de pro-
ducţie, cel capitalist. În cadrul acestuia avem pe de o parte capitaliştii, cei care deţin ca-
pitalul, adică mijloacele de producţie şi resursele financiare necesare desfăşurării producţiei
şi proletariatul, adică muncitorii care din punct de vedere juridic sunt absolut liberi şi toto-
dată sunt proprietari ai propriei forţe de muncă. Tocmai pentru că sunt liberi din punct de
vedere juridic ei pot să devină actori pe piaţă şi să îşi vândă singura lor proprietate, propria
forţă de muncă.
Fiecare mod de producţie istoric a însemnat pentru Marx şi un pas spre eliminarea
exploatării, iar din descrierea relaţiilor dintre clase este evident că faţă de sclav, iobagul este
mai liber, aşa cum proletarul este mult mai liber faţă de acesta din urmă. Cu toate acestea,
exploatarea omului continuă şi în capitalism, spune Marx şi asta pentru că în schimbul care
are loc pe piaţă există o inegalitate majoră. Un capitalist introduce în orice tip de afacere un
capital. Acesta are două componente. O parte constantă şi una variabilă. Capitalul constant
este cel care îşi păstrează valoarea în interiorul ciclului productiv şi este dat de valoarea mij-
loacelor de producţie. Capitalul variabil este cel care la sfârşitul ciclului productiv este mai
mare decât la început şi este dat de preţul forţei de muncă, adică al salariilor pe care capi-
talistul le plăteşte muncitorilor.
Orice capitalist produce doar în speranţa ca la sfârşitul unui ciclu productiv să ob-
ţină un capital mai mare decât cel de la început. El urmăreşte să obţină, vom spune, un pro-
fit.
250
Alfred Bulai
Am putea să înţelegem mai bine aceste relaţii dacă le exprimăm sub forma urmă-
toarei ecuaţii:
c+v=C+p
unde C = c + v
Ecuaţia ne spune că orice capitalist investeşte un anume capital ca preţ al forţei de
muncă, al obiectelor şi al mijloacelor de muncă, iar la sfârşit obţine valoarea integrală a aces-
tora, plus o valoare suplimentară, care poartă numele de plus-valoare, pe care o vom mai
numi, strict economic, profit.
Inegalitatea socială apare din faptul că profitul nu este însuşit în mod egal de capi-
talist şi de proletar. Primul, în baza proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, îşi însuşeşte
întregul profit. Dar cine creează profitul într-un proces de producţie, se întreabă Marx? Răs-
punsul ne reliefează originea exploatării, chiar dacă aceasta este mai puţin vizibilă în capi-
talism faţă de alte epoci istorice. Valoarea suplimentară nu este creată de întregul capital, ci
doar de cel investit în forţa de muncă, pentru că numai aceasta poate produce plus-valoare.
Cu alte cuvinte, proletarul nu primeşte decât preţul forţei sale de muncă şi deşi el este sin-
gurul care creează profitul, acesta este însuşit total de către capitalist.
Marx nu se opreşte doar la analiza modului de producţie capitalist, specific în fond
lumii în care trăia, ci încearcă să dea un orizont predictiv al evoluţiei modurilor de produc-
ţie. Diferenţele care se adunau şi care deveneau tot mai acute, între nivelul de dezvoltare al
relaţiilor de producţie şi cel al forţelor de producţie determinau în concepţia lui Marx să se
ajungă, din nou, la alte revoluţii sociale. Acestea vor aduce, spunea gânditorul german, un
alt mod de producţie, cel comunist. În comunism se ajunge cumva la situaţia comunei pri-
mitive, dar la un nivel foarte ridicat al forţelor de producţie. Comunismul elimină exploata-
rea omului de către om pentru că va elimina bazele acesteia, proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie. În acest context social nu mai pot exista clase sociale, iar fiecare
membru al societăţii va primi de la aceasta toate resursele după nevoile pe care le are şi va
produce pentru societate după posibilităţi.
Critica teoriei marxiste asupra claselor sociale

Trebuie să spunem de la început că prin maniera nesistematică în care Marx şi-a
prezentat ideile în diverse lucrări există un anumit caracter neunitar al tezelor sale. În pri-
mul rând, Marx oscilează între o abordare strict teoretică, centrată pe modele ideale ale mo-
dului de producţie şi abordări şi exemplificări concrete, care pierd din vedere reperele strict
teoretice propuse în alte lucrări. Pe de altă parte, vocaţia teoretică, ştiinţifică, este de multe
ori articulată în textele sale de o viziune şi de teze care au un conţinut ideologic explicit,
Marx trecând adesea de la analiza ştiinţifică neutră, la asumarea unor repere valorice de-
clarate.
Prin urmare, critica teoriei lui Marx s-a impus atât pe linia unor repere strict ştiin-
ţifice, cât şi pe repere politice. Pe acest ultim plan, trebuie să spunem că cel mai mare ad-
versar al marxismului a fost tocmai comunismul. Potrivit teoriei marxiste, comunismul
trebuia sa apară în urma unei revoluţii marcante a proletariatului din toate ţările capitaliste
251
dezvoltate. De unde şi deviza „Proletari din toate ţările uniţi-vă”, pe care a lansat-o în „Ma-
nifestul partidului comunist”. Mai mult, capitalismul trebuia să apară mai întâi în ţările ca-
pitaliste cele mai dezvoltate şi Marx se gândea în primul rând la Anglia. Comunismul, în
forma sa socialistă, a apărut însă iniţial doar într-o singură ţară, şi aceea nu doar că nu era
dezvoltată, dar nici măcar nu avea un număr semnificativ de proletari. Comunismul a apă-
rut în Rusia ţaristă, o ţară aproape feudală, dominată majoritar de ţărănime.
Dincolo de aspectele strict politice, teoria lui Marx are o serie de teze care sunt înalt
discutabile. În primul rând, în ordine istorică, societatea egalitară propusă de el pentru co-
muna primitivă, după cercetările mai recente, nu a existat niciodată. De altfel nu există nici
o dovadă istorică a unor societăţi egalitare sau nediferenţiate social pe plan ierarhic. Mai
mult, prin gestionarea sacrului în societate, numeroase societăţi vechi au bariere ierarhice
chiar mai puternice decât unele societăţi moderne.
Clasele sociale propuse ca antagonice, prin poziţia lor centrală în diverse moduri de
producţie, nu sunt în multe situaţii clasele principale implicate în producţia economică a
societăţilor respective. Spre exemplu, în sclavagism, în realitate, clasa sclavilor a fost la rân-
dul ei structurată, existând spre exemplu, la greci şi romani, sclavi care aveau în proprietate
alţi sclavi. Pe de altă parte, sclavii erau departe de a fi cei mai importanţi actori economici
în sfera productivă.
În evul mediu, pe de altă parte, structurarea socială s-a realizat pe baza stărilor, iar
societatea medievală a fost, de fapt, una tripartită, alături de nobili (şi ei, la rândul lor, înalt
stratificaţi) existau clerul şi ţăranii, iar aceştia din urmă erau la rândul lor aserviţi şi ne-
aserviţi (adică liberi). Putem continua cu aceste exemple şi, chiar dacă modelul propus de
Marx este unul ideal, totuşi, el are numeroase inconsecvenţe în relaţia cu realitatea pe care
vrea să o explice.
Într-o altă dimensiune a analizei, trebuie să precizăm că în societatea contempo-
rană diferenţierile dintre clasele sociale nu mai au legătură decât în mică măsură cu pro-
prietatea asupra mijloacelor de producţie. Clasele sociale din lumea contemporană sunt
condiţionate de un registru diferit de criterii de constituire. Spre exemplu, a apărut un tip
nou de clasă socială, pe care sociologii l-au consacrat ca fiind al „gulerelor albe”, adică al sa-
lariaţilor care nu desfăşoară munci manuale, numiţi astfel pentru a fi diferenţiaţi de o altă
categorie, cea a „gulerelor albastre”.
Conceptul de “gulerele albe” este utilizat informal de către sociologi pentru a de-
numi clasa celor care nu desfăşoră munci manuale şi aparţin de regulă clasei de
mijloc. Termenul provine de la modelul gulerelor preoţilor, aceştia fiind mult timp
asociaţi cu ideea de muncă intelectuală. Prin opoziţie se numesc categoriile care
efectuează munci manuale, gulere albastre. Cel mai important studiu făcut asupra
acestei categorii îi aparţine sociologului american Wright Mills, care a scris şi o lu-
crare pe acest subiect: “White Collar-The American Middle Class”, lucrare apă-
rută în 1951.
252
Alfred Bulai
„Gulerele albe” au câştiguri de regulă mari sau foarte mari,

făcând ca modul lor de viaţă să aibă standarde uneori chiar mai în-
alte decât capitaliştii proprietari de mijloace de producţie. Patronul
unui mic atelier cu câţiva salariaţi are de regulă venituri, în socie-
tăţile dezvoltate, mult mai mici decât un medic, un profesor ori
chiar un funcţionar.
Wright Mills
A apărut treptat, astfel, în societăţile dezvoltate occiden-
tale, în special în secolul al XX-lea, o nouă clasă socială, numită ade-
sea “clasa de mijloc”. Aceasta a devenit extrem de consistentă numeric, iar ea nu are de fapt
nicio legătură cu paradigma marxistă. În plus, diversificarea tipurilor de afaceri a făcut ca
prin piaţa acţiunilor oricine să poată deveni proprietar asupra mijloacelor de producţie, în
sensul achiziţionării de capital, prin acţiuni.
Dincolo de aceste aspecte trebuie să menţionăm şi faptul că ideea tranziţiei de la
proprietatea comună la cea privată este în sine discutabilă pentru că, anterior proprietăţii
private, nu avem un alt tip de proprietate, în sensul cel puţin al termenului pe care îl utili-
zăm noi astăzi.
Teoria marxistă, dincolo de toate aceste aspecte, are un merit major şi continuă să
fie un reper teoretic în analiza claselor sociale. Majoritatea sociologilor de după Marx, au
preluat sau au adaptat, ori au criticat ideile sale de bază şi trebuie spus că, dincolo de valo-
rile egalitarismului tradus în utopii sociale, altfel universale istoric, în esenţă, construcţia
teoretică marxistă este esenţială în înţelegerea stratificării sociale.
Wright Mills este unul dintre

Stratificarea socială în con- cei mai importanţi sociologi
cepţia lui Max Weber americani. A fost o personali-
Un alt mare sociolog german, Max Weber, este tate controversată şi puternic
cel care a propus în istoria sociologiei un al doilea model contestatară. A criticat „impe-
rialsimul american”, dar şi cli-
referenţial al stratificării sociale. Weber a plecat de la
matul academic din Statele
teoria marxistă şi a acceptat rolul important al definirii Unite, vorbind despre clicile
economice a claselor sociale, inclusiv a proprietăţii pri- din universităţile americane. A
vate. monetizat termeni importanţi
Weber încearcă în teoria sa să răspundă la o preucum cel de “imaginaţie so-
ciologică” sau “gulere albe”. A
serie de limite ale teoriei marxiste, inclusiv la cele for-
condus prima mare cercetare
mulate de noi mai devreme. El admite rolul important al asupra categoriei care poartă
factorului economic în geneza şi funcţionarea claselor acest nume. Lucrări princi-
sociale, însă propune un mecanism social mai complex pale: „White Collar: The Amer-
pentru procesul de stratificare, încercând să se focali- ican Middle Classes” Gulerele
albe: calsa mijlocie ameri-
zeze inclusiv asupra rolului unor factori determinanţi
cană(1951), The Power Elite
care nu au o dimensiune strict economică, legată de pro- (1956) Elita puterii, The Soci-
prietatea asupra mijloacelor de producţie. Pe bună drep- ological Imagination (1959)
tate, Weber consideră că diferenţierile dintre clase, Imaginaţia sociologică
oricât de mult am opta pentru un model ideal de ana-
253
liză, nu pot fi reduse la unicul criteriu al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, pen-
tru că în realitate, clasele sociale presupun stiluri de viaţă diferite, modele de relaţionare di-
ferite în societate, care sunt condiţionate inclusiv de veniturile diferenţiate ale membrilor
respectivi. Slujbele pe care le au oamenii într-o societate sunt o bază a veniturilor lor dife-
rite, care fac ca cineva să aparţină unui anumit grup. Veniturile acestea sunt independente,
în cele mai multe cazuri, de calitatea de proprietar. Societăţile moderne, chiar în vremea lui
Weber, dar mai ales după el, au multiple criterii de ierarhizare socială, care nu pot fi reduse
la un criteriu unic, cel al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie.
Weber distinge două tipuri majore de factori care influenţează definirea stratifică-
rii sociale. Este vorba de status şi de partid. Primul concept reliefează diferenţele dintre
grupurile sociale în termenii onoarei şi prestigiului de care se bucură un individ sau un grup
din partea celorlalţi. Independent de veniturile pe care le au, independent de calitatea de
proprietari, anumite categorii sociale se bucură de un prestigiu social mai mare sau mai mic.
În societatea contemporană, spre exemplu, indiferent de statutul de proprietari sau
de nivelul veniturilor, prestigiul unor grupuri poate fi mai mare sau mai mic comparativ cu
grupuri care au statut economic similar. Astfel, în România, medicii sau artiştii au un pres-
tigiu mai mare decât politicienii, cel puţin potrivit datelor de cercetare socială. Pe de altă
parte, pot exista grupuri sau categorii de „paria”, care au un prestigiu foarte mic (sau sunt
stigmatizate social) cum sunt, de regulă, mulţi dintre noii îmbogăţiţi din perioada de dez-
voltare a capitalismului. În istorie, au existat chiar anumite perioade, în care întregi grupuri
etnice aveau un asemenea statut, spre exemplu evreii sau negrii.
Există, de asemenea, în orice societate, profesiuni care sunt ierarhizabile ca şi pres-
tigiu social, unele fiind mult mai onorante decât altele. Prestigiul profesional este în socie-
tatea contemporană un alt factor important care concură la generarea de stratificări sociale.
Partidul, inclusiv politica la modul general, reprezintă aspecte care au şi ele un rol
major în stratificarea socială. Dincolo de o calitate anume în raport cu mijlocele de produc-
ţie, conducerea societăţilor este asigurată de un mecanism politic în care, în modernitate,
rolul partidelor politice este unul esenţial. Structurarea de clasă a partidelor nu este valabilă
decât până la un punct, pentru că un partid reprezintă o asociere bazată pe interese şi sco-
puri comune, nu neapărat pe existenţa unei condiţii legată de calitatea de proprietar. Parti-
Există în România un prestigiu important pentru anumite profesii pe care îl

moştenim din comunsim, prestigiu inoculat de propaganda vechiului regim, care
a valorizat anumite meserii cu încărcătură ideologică, cum ar fi cele de miner, de
cfr-ist, de muncitor în construcţii, de siderurgist etc. Prestigiul acestor meserii
a generat multe conflicte sociale în anii 90, dat fiind faptul că oamenii care apar-
ţineau acestor categorii au resimţit o pierdere majoră, din cauza degradării apre-
cierii sociale. Dacă ne gândim la mineri, trebuie să înţelegem, spre exemplu, că
înainte de 1989 majoritatea funcţiilor şi demnităţilor politice locale (de exemplu
în Valea Jiului) erau deţinute exclusiv de oameni care proveneau din această ca-
tegorie profesională, adică erau mineri la origine.
254
Alfred Bulai
dele, însă, funcţionează pe baze multiple şi nu doar pe cele legate de interese strict econo-
mice. Interesele pot să aibă, spre exemplu, baze religioase, naţionaliste sau centrate pe teme
punctuale, cum sunt cele ecologice, care transcend orizontul diferenţierilor economice.
Mai sunt necesare două precizări. Mai întâi, partidele, în societatea contemporană
în special, pot să guverneze doar dacă sunt capabile să preia puterea în mod legitim, adică
prin vot. Calculabilitatea electorală a votului face însă ca orice partid să încerce din start să
se adreseze unei baze electorale mult extinse unei clase sau categorii specifice. Prin urmare,
orice partid încearcă să se adreseze şi să aducă în sfera propriilor susţinători electori care nu
au exclusiv o anumită definiţie de clasă. Acest lucru înseamnă că în final el nu va guverna so-
cietatea doar din perspectiva intereselor exclusive ale unei singure clase sau categorii.
O altă obiecţie este aceea că, în realitate, clasele sociale nu conduc niciodată socie-
tatea fără intermedierea unor instituţii politice. Această critică a fost adusă teoriei marxiste
chiar la începutul secolului al XIX-lea de către sociologul italian Vilfredo Pareto, care făcea
observaţia că societate comunistă nu poate fi condusă de proletariat, ci, cel mult, de cei care
luptă în numele proletariatului, adică de o elită politică care este posibil să nu aibă de altfel
nimic în comun cu proletariatul. Istoria mişcării comuniste i-a dat dreptate sociologului ita-
lian pentru că, într-adevăr, conducerea politică în toate ţările comuniste a fost asigurată de
grupuri de elită care se legitimau în numele proletariatului. La modul general însă, elitele
conduc societăţile prin intermediul partidelor politice, asigurând în acest mod actul guver-
nării.
Clasele sociale în lumea contemporană

Aşa cum se observă din analizele anterioare, în lumea contemporană există multi-
ple criterii de clasificare a claselor sociale. În primul rând, identificăm două criterii de na-
tură economică, altele decât cel al proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Este
vorba de avere, adică despre ceea ce posedă ca bunuri mobile şi imobile o persoană, iar pe
de altă parte, avem criteriul veniturilor, adică valoarea a ceea ce obţine în mod constant o
persoană potrivit unor activităţi plătite, a unor dividende sau altor sume obţinute în mod re-
gulat. În perioadele premoderne, un criteriu important de diferenţiere socială îl reprezenta
averea, adică valoarea a tot ceea ce poseda cineva, aceasta conferind adeseori poziţii şi func-
ţii speciale în societate, inclusiv cele privitoare la exercitarea dreptului de vot, cum este cazul
votului cenzitar.
Sistemul fiscal introdus de statele naţionale a făcut ca, treptat, averea să nu mai aibă
aceeaşi importanţă socială şi să conteze în diferenţierea socială într-o măsură tot mai mare,
venitul, adică valoarea câştigurilor sistematice ale unei persoane. Stilul de viaţă al oameni-
lor şi condiţiile lor de existenţă depind, în mare măsură astăzi, de valoarea veniturilor pe
care aceştia le obţin. În societatea românească de astăzi, o avere mare este desigur utilă, dar
ea nu se traduce automat în condiţii de viaţă la standarde înalte. Dacă un tânăr moşteneşte
un tablou foarte valoros sau o casă de mare valoare, stilul de viaţă şi condiţiile inerente nu
vor fi automat înalte, decât în măsura valorificării pe piaţă a bunurilor respective. Dacă în
schimb, tânărul respectiv nu are avere, ci un venit foarte mare, prin instituţiile economice
255
existente (bănci, sisteme de creditare, leasing), el poate să îşi asigure un standard înalt de
viaţă.
Potrivit veniturilor (dar şi potrivit criteriului averii), oamenii pot fi împărţiţi în mai
multe clase: cea a celor foarte bogaţi, bogaţi, clasă medie, săraci şi foarte săraci. Este evident
că aceste crierii sunt definibile prin raportarea comparativă între grupurile cu nivele diferite
de venituri şi au o dimensiune relativă raportată la o societate particulară şi la o perioadă is-
torică dată. De asemenea, putem să gândim doar trei categorii, bogaţi săraci şi clasa medie
de venituri, ori putem construi o clasificare cu mai multe clase. În principiu, formula uzuală
de clasificare a claselor astăzi este cea care face apel la criteriul veniturilor obţinute de indi-
vizi, cele care condiţionează interesele, stilurile de viaţă şi standardele diferite ale acestora.
Aşa cum am menţionat în paragraful care s-a referit la teoria lui Weber, există
desigur criterii de stratificare de factură ne-economică, legate în special de prestigiul ocu-
paţional şi profesional, dar şi de origine, rasă sau etnie. Originea se referă la faptul că, într-
un teritoriu, pot coexista mai multe populaţii care pot avea o origine diferită, ca zonă de
provenienţă sau ca moment al sosirii în spaţiul respectiv. Aceste diferenţieri pot să meargă
pe o dimensiune istorică, ca în cazul satelor de răzeşi şi de clăcaşi din Moldova, cu referire
la statutul vechi al acestor locuitori de ţărani liberi sau aserviţi, sau poate avea o dimensiune
strict temporală, în acelaşi teritoriu existând valuri diferite de migraţiune. În satele româ-
neşti descoperim, spre exemplu, populaţii vechi, numite în unele locuri28 “pământeni” şi al-
tele mai noi cele ale “ungurenilor”. Deşi ambele categorii sunt prezente în comunităţi de
foarte mult timp, diferenţierile dintre ele la nivel de prestigiu au rămas foarte importante.
Sărăcia şi politicile sociale

Săracii şi sărăcia constituie o temă importantă a dezbaterilor politice, administra-
tive şi ştiinţifice din lumea contemporană. Combaterea sărăciei este un deziderat şi un obiec-
tiv politic asumat de toate tipurile de formaţiuni politice, de orice tip de guverne existente
în societăţile dezvoltate. Clasa săracilor este cea care înregistrează cele mai mici venituri din
societate şi care, de regulă, primeşte prin politici speciale, numite şi politici sociale, un spri-
jin din partea statului şi a diverselor organizaţii nonguvernamentale sau a altor instituţii co-
munitare.
Sărăcia este definită şi măsurată în două modalităţi. Pe de o parte, vorbim de sără-
cie absolută, care este dată de neatingerea unui prag minimal pentru asigurarea mijloa-
celor vitale necesare unei persoane şi se poate exprima financiar ca valoare a bunurilor
absolut necesare existenţei unui individ. Astfel sărăcia absolută este dată de un prag care
depinde în expresia sa financiară de valoarea bunurilor şi serviciilor care sunt considerate
ca minim acceptate pentru a trăi într-o societate dată.
sărăcia relativă este exprimată prin raportarea la regimul veniturilor din socie-
tate şi nu ca expresie a costului mijloacelor elementare necesare vieţii individului. Pragul
acesta este uzual mai înalt, dar totodată el este definit în mod relativ, prin comparaţia cu
veniturile existente într-un anumit moment într-o societate, considerându-se că o anumită
limită a veniturilor determină statusul de sărac pentru o persoană. Nivelul ca atare al aces-
256
Alfred Bulai
tor venituri considerate sub pragul sărăciei este mai mult sau mai puţin arbitrar determinat
prin raportarea la structura veniturilor din întreaga societate. Cu alte cuvinte, pragurile sunt
calculate în baza unor estimări procentuale ale categoriilor care obţin doar un anumit pro-
cent din veniturile medii din societate. Putem calcula sărăcia relativă prin raportare la un
prag procentual din veniturile medii sau pur şi simplu putem defini această limită ca şi pro-
cent din întreaga populaţie care are veniturile cele mai mici. Valoarea acestei limite, în ex-
presia ei bănească este, însă, diferită între ţări şi uneori chiar şi între regiuni. Pragul sărăciei
este diferit între Statele Unite al Americi, Elveţia sau România.
Sărăcia poate fi definită obiectiv, în sensurile precizate anterior, dar şi subiectiv, ca
autopercepţie asupra nivelului veniturilor. Sărăcia obiectivă nu coincide cu cea subiectivă,
pentru că există oameni care se autoconsideră săraci, deşi au venituri la nivel obiectiv peste
pragul definit al sărăciei, dar şi pentru că există persoane care consideră că nu sunt sărace,
deşi ele au venituri reale care îi plasează sub pragul sărăciei.
Din punct de vedere sociologic, trebuie spus că majoritatea populaţiei sărace se ra-
portează la propria condiţie tinzând spre o apreciere medie a veniturilor. Dacă subiecţii sunt
puşi să se autoplaseze pe o scală a veniturilor, cei mai mulţi vor evita extremele (foarte sărac
sau foarte bogat). Mecanismul care funcţionează în aprecierile subiective asupra propriului
statut este întotdeauna cel comparativ. Din acest motiv, persoanele care trăiesc în „medii
bogate” (cu mulţi oameni bogaţi în jurul lor) au o percepţie negativă în raport cu propria
condiţie, în timp ce cei care trăiesc în „medii sărace” au o atitudine mai favorabilă faţă de sta-
tutul lor economic.
Sărăcia se poate calcula atât pe dimensiunea individuală, cât şi prin raportarea la fa-
milie sau gospodărie. Acesta deoarece atât regimul veniturilor, cât şi cel al cheltuielilor func-
ţionează în primul rând la nivel de gospodărie pentru cele mai multe persoane. În plus,
distribuţia inegală a veniturilor face ca o persoană să poată să nu fie săracă potrivit pro-
priului venit, dar datorită faptului că familia sa are copii sau alte persoane cu venituri mici,
gospodăria respectivă să fie totuşi săracă. În România, spre exemplu, o familie care are copii
are o şansă mult mai mare de pauperitate, comparativ cu familiile fără copii.
Sărăcia este atenuată în societate prin politici sociale promovate şi susţinute de in-
stituţiile politice. Aceste politici privesc două tipuri de acţiuni. Pe de o parte, este vorba de
asistenţa directă pentru persoanele care
sunt în imposibilitate de a îşi susţine
singure existenţa, iar pe de altă parte,
este vorba de politici de redistribuire a
veniturilor în vederea asigurării unui
ajutor pentru populaţia săracă.
Există nenumărate instru-
mente şi forme de construcţie a politici-
lor sociale, acesta fiind un domeniu în
sine de studiu. De principiu, regimul
ajutorului acordat săracilor este condi- Sărăcie şi excludere socială
ţionat de doi factori: de valoarea posi-
257
bilă a redistribuirilor către cei săraci, care nu trebuie să pună în pe-

ricol dezvoltarea socială şi, pe de altă parte, de reducerea posibili-
tăţii ca sprijinul acordat să blocheze capacitatea, inclusiv dorinţa,
indivizilor sprijiniţi de a reuşi să îşi asigure neasistat mijloacele de
subzistenţă. Numeroase critici ale politicilor sociale s-au centrat
asupra ideii că, pentru populaţia care de principiu se poate susţine
Herbert Gans
singură, asistenţa îndelungată reduce şansa integrării şi adaptării,
implicit capacitatea de autosusţinere.
Nu trebuie neglijat nici un alt aspect. Ajutorul acordat săracilor are întotdeauna şi
o motivaţie strict economică, pentru că o creştere generală a veniturilor în societate asigură
atât un consum mai mare, cât şi, implicit, o producţie economică mai mare.
Este utilă sărăcia?

În paragraful precedent am tratat sărăcia, în primul rând, din perspectiva efectelor
sale negative. Cu toate acestea, deşi aparent paradoxal, există autori care consideră că sără-
cia are utilitatea ei socială şi din acest motiv ea nu poate să dispară din societate, ci cel mult
să îşi ridice constant pragurile. Sociologul american Hebert Gans (n. 1927) enumără mai
multe motive pentru care sărăcia trebuie considerată utilă, deci funcţională în orice socie-
tate. Pentru a pune în evidenţă succint aspectele funcţionale ale sărăciei trebuie să preci-
zăm cel puţin următoarele elemente:
Săracii prestează activităţi şi acceptă servicii care nu sunt acceptate de restul populaţiei.
În orice societate există ocupaţii care au un prestigiu foarte mic şi care, chiar bine re-
munerate, nu sunt acceptate de restul populaţiei. Meseriile de gunoier sau de hingher, în
România, sunt clasificabile în această categorie.
Săracii presează asupra pieţei forţei de muncă menţinând un nivel acceptabil al salarii-
lor. Existenţa săracilor face ca pe piaţă să existe o categorie de persoane dispuse să ac-
cepte salarii mai mici pentru diverse tipuri de activităţi, acţionând ca un factor de
temperare a pretenţiilor de creşteri salariale.
Săracii sunt un excelent „ţap ispăşitor” pentru diversele probleme din societate, fiind
mult mai uşor să se dea vina pe ei pentru problemele cu care se confruntă populaţia la
modul general.
Săracii dau de lucru unei categorii importante de populaţie, cea care se ocupă cu ajuto-
rul acestora şi cu implementarea politicilor antisărăcie. Săracii creează servicii publice,
posturi în administraţie, institute de cercetare care se ocupă cu analiza sau intervenţia
asupra sărăciei.
Săracii sunt o forţă majoră electorală, ei având uzual raportări critice faţă de guvernan-
ţii locali şi centrali, putând influenţa semnificativ votul politic cu costuri mai mici decât
restul populaţiei.
258
Alfred Bulai
Mobilitatea socială
Ultima problemă tratată în acest capitol o reprezintă problematica mobilităţii so-
ciale. Aceasta se referă la mişcările indivizilor şi grupurilor între diferite poziţii socio-eco-
nomice, atât între diferitele straturi sociale, cât şi în interiorul aceluiaşi strat. Deducem că
există cel puţin două tipuri mari de mobilitate. Pe de o parte, mobilitatea verticală, în
care un individ sau un grup îşi schimbă apartenenţa faţă de un anumit strat,
categorie sau clasă socială, în sens ascendent, prin urcarea în ierarhia stra-
turilor sociale sau descendent, prin coborârea în această ierarhie.
Alături de mobilitatea verticală avem şi o mobilitate orizontală, între diferite
poziţii sociale care nu presupun diferenţieri ierarhice. Acest tip de mobilitate este
dată de deplasarea actorilor sociali în plan orizontal între poziţii definite de instituţii şi or-
ganizaţii care nu diferă din punct de vedere al ierarhiei straturilor sociale. Migraţia geogra-
fică, care este întotdeauna şi una instituţională, presupune o astfel de mobilitate. Deplasările
în teritoriu ale populaţiei pot să fie de la sat la oraş sau invers, în alte regiuni sau în alte so-
cietăţi. În mod normal, oamenii îşi schimbă în toate aceste cazuri şi organizaţiile în care lu-
crează, cele în care îşi petrec timpul, ei intră uzual în alte instituţii sociale, economice sau
culturale. Dacă aceste instituţii nu au poziţii ierarhice dife-
rite, atunci avem o mobilitate orizontală. Herbert Gans este un
Mobilitatea socială poate fi însă şi de tip intra-ge- mare sociolog american
neraţional sau inter-generaţional. Primul tip se referă la contemporan. Opera sa s-
a concentrat, iniţial,
mobilitatea produsă în interiorul aceleiaşi generaţii, cum ar
asupra domeniului soci-
fi, spre exemplu, schimbarea clasei sociale, atunci când ciologiei urbane, cu o
neva din sărac ajunge să intre în clasa medie sau când cineva atenţie majoră asupra
emigrează şi ajunge să lucreze într-un alt loc. Al doilea tip, problemelor specificie
mobilitatea inter-generaţională, se referă la schimbarea cla- marilor aglomerări ur-
bane, printre care un loc
sei sociale de către membrii care aparţin unor generaţii suc-
major l-a constituit anal-
cesive, atunci când, de exemplu, copilul îşi schimbă clasa iza sărăciei. Are con-
socială în societate, comparativ cu cea a părinţilor. tribuţii şi în alte domenii,
Societăţile moderne au permis într-o măsură mult inclusiv în privinţa rolului
mai mare decât cele de dinainte, atât mobilitatea inter-ge- mass media în societatea
contemporană. Lucrări
neraţională, cât şi pe cea de tip intra-generaţional. Mobili-
principale: „The Urban
tatea geografică, deşi a existat permanent în istorie, astăzi, Villagers” (1962); “The
datorită noilor mijloace de comunicare şi de transport are Levittowners” (1967);
valori mult mai mari, ridicând adeseori probleme în societă- “People and Plans”
ţile şi zonele în care se deplasează mulţi migranţi. (1968); “The Uses of Tele-
vision and their Educa-
În perioadele de dezvoltare economică se înregis-
tional Implications”
trează, uzual, cote mari ale mobilităţii ascendente, dat fiind (1968); “More Equality”
faptul că oportunităţile de dezvoltare create favorizează ur- (1973); “People, Plans,
carea în ierarhia socială pentru numeroase grupuri, catego- and Policies” (1991); “The
rii sau persoane. În special în secolul al XX-lea, o formă War Against The Poor”
(1995)
uzuală de mobilitate ascendentă a fost dată de modificările
259
din sfera productivă care au generat o deplasare „naturală” a persoanelor active din sfera
„gulerelor albastre” în cea a „gulerelor albe”, deşi nu a fost vorba întotdeauna şi de o ascen-
siune socială. Există o critică serioasă a ideii de ascendenţă pe modelul tranziţiei de la „gu-
lere albastre” la „gulere albe” potrivit căreia, numeroase tipuri de activităţi ne-manuale
(definibile ca aparţinând gulerelor albe) nu au de fapt prestigiu social şi nici nu presupun ve-
nituri mari, cum sunt cele de supraveghetori, de casieri, de administratori etc.
Este evident că perioadele de declin economic pun serios în discuţie posibilitatea
mobilităţii ascendente şi, mai mult, ajung să genereze adeseori procese de mobilitate de tip
descendent, în care cineva coboară în ierarhia socială. În special în crizele economice ma-
jore, ca urmare a unor schimbări sociale semnificative, au loc preponderent astfel de procese.
Mobilitatea verticală, în ambele sale forme, există însă permanent în societate. Tre-
buie să precizăm că societăţile contemporane prezintă în termeni maximali mobilitatea as-
cendentă, ea fiind valorizată puternic social iar din acest motiv, de multe ori, oamenii ajung
să îşi reprezinte propria societate ca fiind mult mai dinamică decât este în realitate.
Mobilitatea, aşa cum am prezentat-o până acum, este rezultatul unor acţiuni şi a
unor demersuri care aparţin celor care se deplasează vertical sau orizontal. În ţările care au
cunoscut diverse dictaturi, ori în cele de tip comunist, se înregistrează de regulă şi o mobi-
litate forţată, care derivă din politici publice sau chiar din modul de funcţionare a controlu-
lui social. Avem, la limită, situaţii în care pot exista hotărâri judecătoreşti care prevăd
strămutările şi chiar deplasările în teritoriu, dar regimurile dictatoriale au instituit şi mo-
dalităţi de forţare a unor categorii sociale să îşi schimbe activităţile de bază sau să lucreze for-
ţat şi în afara unui cadru juridic. Spre exemplu, în România, în numeroase regiuni au fost
aduşi oameni pentru a lucra în anumite domenii prin politici de recrutare. În special locui-
torii din mediul rural erau aduşi în diverse zone industriale şi calificaţi în meseriile de care
era nevoie. Aceste programe aveau dimensiuni mari, spre exemplu, în Valea Jiului, numele
oficiale ale acestor campanii ne pot spune totul despre amploarea fenomenului: Acţiunile se
chemau „acţiunea 10000”, „acţiunea 7000” etc. În fine, regimul comunist a inventat şi nu-
meroase alte tipuri de programe de mobilitate, nu doar pe cel definit de traseul de la lumea
rurală la cea industrial urbană. Mari campanii de muncă voluntară29, campanii de muncă
pentru mari proiecte, în care erau aduşi muncitori din multe zone fiind obligaţi să mun-
cească la aceste şantiere, cum a fost mult timp canalul Dunăre - Marea Neagră. Nu de pu-
ţine ori autorităţile comuniste generau şi procese de mobilitate descendentă, prin excluderea
unor persoane din anumite instituţii sau prin simpla blocare a accesului la anumite poziţii.
260
Alfred Bulai
Este celebru cazul sancţiunilor administrate de statul comunist, chiar în pe-

rioade mai apropiate de zilele noastre, cum este cazul celor care au participat la
acţiunea Meditaţia transcedentală. La începutul anilor `80, în România a pă-
truns un cult care a promovat o mişcare numită “meditaţia transcedentală”. Ini-
ţiatorii au avut la început chiar autorizaţiile necesare pentru a desfăşura întâlniri
cu simpatizanţi, motiv pentru care au fost chiar trimişi să studieze aceste ma-
nifestări: cercetători din domeniul psihologiei, al ştiinţelor educaţiei, sociologi
etc. La un moment dat, regimul a etichetat mişcarea ca una împotriva ordinii de
stat şi a trecut la represalii asupra celor care participaseră, inclusiv asupra celor
care fuseseră trimişi să studieze ceea ce se întâmpla acolo. Profesori, psihologi,
cercetători, medici etc. au fost daţi afară de la locurile lor de muncă şi au fost tri-
mişi ca muncitori necalificaţi în diferite întreprinderi. Acesta este un exemplu
de mobilitate descendentă impusă de regimul politic comunist. În timp, cam la
un an de la acuzaţii, majoritatea celor care participaseră au fost exoneraţi de
acuzaţii, dar cei mai mulţi dintre ei nu au mai ajuns decât după 1990 în poziţile
pe care le ocupaseră înainte de 1981, când a avut loc acţiunea de represiune.
261
Rezumat
În orice societate, comunităţile, instituţiile sociale, organizaţiile şi chiar gru-
purile funcţionează pe baza diferenţierilor poziţiilor interne fie ele formale sau infor-
male. Cu alte cuvinte, în orice tip de structură socială există poziţii care au ierarhii
diferite de status. Oamenii se află mereu în raporturi ierarhice, dar şi diferitele struc-
turi sociale în care ei se află pot fi, la rândul lor, implicate în astfel de raporturi.
Diferenţierea între diferitele grupuri sociale a constituit, dintotdeauna, o temă
majoră de interes şi o provocare pentru gânditorii sociali, cu atât mai cu cât în pe-
rioada modernităţii problematica diferenţelor şi a inegalităţilor dintre oameni a că-
pătat un caracter ideologic profund. Altfel spus, modernitatea a adus o altă viziune
asupra inegalităţilor „naturale” care defineau gândirea premodernă.
Una dintre primele abordări ştiinţifice asupra stratificării sociale îi aparţine
lui Karl Marx. El explică inegalitatea dintre diferitele grupuri din societate pornind
de la mecanismele economice ale societăţii şi anume de la modul de producţie care
generează fundamental natura raporturilor între indivizi în societate. Modul de pro-
ducţie are două componente majore: relaţiile de producţie şi forţele de produc-
ţie. Forţele de producţie se compun, la rândul lor, din mijloacele de producţie şi forţa
de muncă. Mijloacele de producţie cuprind: mijloacele de muncă şi obiectele muncii.
În concepţia lui Marx, mijloacele de producţie sunt cele care structurează ra-
porturile sociale. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este cea care,
în viziunea sa, generează inegalitatea socială, constituind, astfel, baza exploatării omu-
lui de către om. Pentru Marx, orice societate se compune din două clase sociale anta-
gonice: clasa dominatoare – proprietarii mijloacelor de producţie – şi clasa dominată,
care depinde de clasa proprietarilor de mijloace de producţie.
Din punct de vedere istoric, societatea a cunoscut patru moduri de pro-
ducţie:
1. Modul de producţie al comunei primitive, în care nu existau clase sociale, toţi
membrii primind în aceeaşi măsură resursele produse în societate. Treptat însă, so-
cietatea a început să producă mai mult decât avea nevoie, devenind astfel posibilă acu-
mularea de resurse. Aici îşi are originea proprietatea privată, potrivit lui Marx;
2. Modul de producţie sclavagist, în care clasele dominante sunt sclavii şi stăpâ-
nii de sclavi;
3. Modul de producţie feudal, având ca principale clase sociale nobilii şi ţăranii
aserviţi, aceştia din urmă nemaifiind obiect al muncii, dar depinzând de nobili prin in-
stituţia feudei;
4. Modul de producţie capitalist, cu două clase sociale majore: capitaliştii, deţi-
nătorii de capital, proprietari asupra mijloacelor de producţie şi proletariatul, adică
muncitorii care sunt liberi din punct de vedere juridic şi totodată proprietari ai propriei
forţe de muncă.
262
Alfred Bulai
Exploatarea omului de către om există însă şi în capitalism. Marx oferă o ex-

plicaţie amplă pentru această teză. El pleacă de la ideea că orice capitalist produce
doar pentru ca la finalul unui ciclu productiv să obţină ceea ce se numeşte profit, adică
valoarea suplimentară ce rezultă în afara valorii de producţie reprezentată de preţul
forţei de muncă, al obiectelor şi al mijloacelor de muncă. Numai că această valoare
suplimentară nu se împarte în mod egal între capitalist şi muncitor, aceasta revine
doar capitalistului, de unde sursa exploatării.
În viziunea lui Marx, accentuarea inegalităţilor între capitalişti şi proletari
conduce în cele din urmă, din nou, la o revoluţie socială, care generează instituirea
unui nou mod de producţie, cel comunist, în care nu mai există exploatare, fiind elimi-
nate proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi implicit clasele sociale.
Modelul marxist rămâne important în explicarea stratificării sociale, dar
trebuie reţinut în limitele şi inconsecvenţele sale, cu atât mai mult cu cât societatea
egalitară descrisă de acesta nu a existat niciodată, istoric vorbind. De asemenea, cu
referire strict la contemporaneitate, proprietatea asupra mijloacelor de producţie nu
mai explică astăzi, decât într-o foarte mică măsură, structurarea claselor sociale. Cri-
teriile de diferenţiere între clasele sociale s-au schimbat fundamental, în acord cu di-
namica evoluţiei societăţii. Societatea contemporană a permis dezvoltarea unor noi
clase sociale şi este vorba în primul rând de clasa de mijloc, cea care a devenit refe-
renţială în societăţile capitaliste dezvoltate. Clasa de mijloc a mai fost numită adesea
şi clasa „gulerelor albe” (pentru motivul că cei mai mulţi dintre aceştia nu efectuează
munci manuale şi au venituri mari). Această denumire este utilizată în relaţie cu o alta,
pentru cei care efectuează munci manuale şi care sunt numiţi „gulere albastre”. Des-
igur, este discutabil dacă există în realitate o suprapunere între „gulerele albe” şi clasa
de mijloc, dat fiind că există şi meserii ne-manuale care nu sunt asociate cu salariile
mari, cum sunt meseriile de casier sau administrator al unei clădiri.
O altă concepţie reprezentativă pentru explicarea stratificării sociale apar-
ţine sociologului german Max Weber. Factorii fundamentali de stratificare socială ală-
turi de cel economic, în concepţia lui Weber, sunt reprezentaţi de status şi de partid.
Primul se referă la prestigiul social de care se bucură diferitele categorii sociale, inde-
pendent de calitatea de proprietar (de exemplu diverse categorii profesionale: medicii,
artiştii, etc.). Dincolo de mecanismele economico-sociale care generează stratificarea,
există şi unul politic în care un rol foarte important îl deţin partidele. Societatea este
condusă nu atât de clase sociale, cât de partide politice care „luptă” în numele unor ca-
tegorii sociale. Calitatea de proprietar de mijloace de producţie nu mai reprezintă as-
tăzi o condiţie a apartenenţei la un anumit partid, acesta definindu-se, în primul rând,
ca o asociere a oricăror persoane care au scopuri şi interese comune. Diferenţierile
economice nu mai explică decât parţial structurarea partidelor, acestea funcţionând şi
pe alte baze, de exemplu, religioase, naţionaliste, ecologice, etc. De asemenea, moder-
nizarea sistemelor politice a adus cu sine o reconfigurare la nivelul bazelor partidelor
263
politice, acestea fiind orientate spre atragerea unor segmente cât mai largi de popu-
laţie, fără adresabilitate exclusivă doar pentru o categorie socială particulară.
În contemporaneitate, fluidizarea barierelor dintre diferitele clase sociale
se accentuează constant. Criteriile de clasificare a claselor sociale s-au diversificat. Cel
mai important criteriu este astăzi venitul, adică valoarea câştigurilor sistematice ale
unei persoane, criteriu în funcţie de care oamenii se pot împărţi în mai multe catego-
rii: clasa celor foarte bogaţi, a celor bogaţi, clasa medie, săraci şi foarte săraci.
În ceea ce priveşte sărăcia, aceasta a reprezentat dintotdeauna o problemă
a tuturor societăţilor, indiferent de gradul de dezvoltare a acestora. Putem vorbi, de să-
răcie absolută, înţeleasă ca lipsă a resurselor necesare pentru supravieţuirea unui
individ, dar şi de sărăcie relativă - concept utilizat frecvent în studierea acestei pro-
blematici – înţeleasă ca nivel al veniturilor unui individ sau ale unui grup, aflat sub o
anumită limită definită prin comparaţie cu resursele celorlalţi membri ai societăţii.
Un rol important în combaterea sărăciei îl deţin instituţiile politice, res-
ponsabile cu crearea de politici sociale, fie că acestea vizează asistenţa directă pentru
persoanele sărace, fie că este vorba despre politici de redistribuire a veniturilor în so-
cietate, astfel încât să se asigure ajutorul necesar populaţiei sărace.
Deşi adesea, sărăcia este percepută ca o problemă socială, există şi puncte
de vedere care subliniază, aparent paradoxal, utilitatea acesteia într-o societate. Ast-
fel, săracii sunt cei care acceptă să efectueze anumite activităţi care nu se bucură de un
prestigiu social şi care sunt în general neacceptate de cea mai mare parte a populaţiei.
Săracii influenţează, de asemenea, păstrarea unui nivel acceptabil al salariilor pe piaţa
forţei de muncă, acceptând salarii mai mici şi temperând creşterile salariile. Săracii
sunt cei care dau de lucru unor categorii importante de populaţie, din punct de vedere
numeric, creând servicii publice, posturi în administraţie.
În strânsă legătură cu conceptul de stratificare, este utilizat un alt concept.
Este vorba despre mobilitatea socială. Aceasta se referă la mişcarea indivizilor între
anumite poziţii socio-economice, atât în interiorul stratului din care fac parte, cât şi
între diferitele straturi sociale existente. Atunci când un individ îşi schimbă poziţia în
ierarhia straturilor sociale, avem de-a face cu o mobilitate verticală, aceasta pu-
tând să aibă un caracter ascendent (când individul urcă în ierarhia socială) sau unul
descendent (când individul coboară în ierarhia socială). Mobilitatea orizontală,
presupune mişcarea actorilor sociali între poziţii care nu se diferenţiază ierarhic. Mi-
graţia geografică este un exemplu relevant în acest sens.
Putem diferenţia, de asemenea, între mobilitatea intra-generaţională (în
interiorul unei generaţii) şi inter-generaţională (schimbarea clasei sociale de către
membrii care aparţin unor generaţii succesive). Modernitatea, prin posibilităţile de
dezvoltare pe care le-a adus, a permis facilitarea urcării în ierarhia socială a nume-
roase categorii şi grupuri sociale. La rândul lor, societăţile contemporane se caracte-
rizează fundamental prin mobilitatea ascendentă, aceasta beneficiind de o puternică
valorizare socială.
264
Alfred Bulai
Concepte cheie
Clasă; mod de producţie; Forţe de producţie: Re -
laţii de producţie; sărăcie absolută şi sărăcie rel -
ativă; Venit; avere; gulere albe şi gulere
albastre; prestigiu; mobilitate socială ascen -
dentă şi descendentă
NOTE:
28
Denumirile sunt diferite în funcţie de zonă.
29
Nu era întotdeauna vorba de muncă voluntară. Erau recrutaţi şi voluntari, în special ti-
neri, pe baza unor angajamente şi a unor responsabilităţi care li se inoculau de către
structrile de propagandă şi de control social, dar, de multe ori, chiar angajaţii unor în-
treprinderi erau trimişi să lucreze pe astfel de şantiere, în regim de detaşare.
265
Simbol ad hoc al evenimentelor din Decembrie 1989
266
Alfred Bulai
Capitolul 14
Guvernare , putere şi
legitimitate
În Decembrie 1989, a avut

loc în România prima revoluţie so-
cială televizată în direct din istorie.
În secolul al XX-lea, au existat nu-
meroase evenimente remarcabile
despre care oamenii, chiar foarte
depărtaţi de evenimentele în
cauză, au fost totuşi informaţi,
chiar ţinuţi la curent. Mass media
ca şi cucerire supremă a comuni-
cării în timpurile noastre au per-
mis acest lucru. În realitate, în
toată istoria, mişcările sociale de
amploare au fost cunoscute publi-
cului, pentru că fără acesta ele nu
pot avea, în final, consecinţe func-
ţionale pentru comunităţile şi so-
cietăţile în care au loc acele
evenimente.
Transmiterea în direct a
unei revoluţii ridică, însă, nume-
roase semne de întrebare legate de
adevărul evenimentelor la care oa-
menii iau parte. Cea mai mare
parte a populaţiei României a asis-
tat, în realitate, la revoluţia televi-
zată şi nu la cea reală.
267
Televiziunea a transmis ore în şir fără întrerupere şi aproape tot ce ştiam

atunci despre cursul evenimentelor, ştiam doar de la televizor. Mai mult, specta-
colul de televiziune a reuşit să ne definească două tipuri de eroi, revoluţionarii şi
teroriştii (sau securiştii la început). Tot televiziunea ne dădea imaginea gravită-
ţii evenimentelor la care asistam şi ne zugrăvea, în paralel, eroismul revoluţio-
narilor şi implicit al noii conduceri a ţării.
Orice revoluţie sau orice schimbare a unui regim are nevoie de o “punere
în scenă” a schimbărilor pentru ca acestea să fie asimilate şi acceptate de public.
Chiar şi când schimbările sunt paşnice, ele au nevoie de un caracter public, de
proceduri care să confere acest caracter, în lipsa căruia, noua conducere nu se
poate impune.
Conducerea unei comunităţi sau a unei societăţi reclamă existenţa unei
puteri legitime, presupune modalităţi de comunicare socială care să confere
această putere şi totodată legitimitate. Conducerea politică a unei societăţi se ba-
zează pe mecanisme sociale complexe, pe procese capabile să asigure funcţiona-
rea eficientă a instituţiilor sociale.
În acest capitol ne vom ocupa exact de acest domeniu al vieţii sociale,
acela al guvernării şi conducerii comunităţilor şi societăţilor.
Guvernul României
268
Alfred Bulai
Puterea şi autoritatea
Conceptul de putere face parte din categoria conceptelor larg folosite în spaţiul pu-
blic, utilizare care trece cu mult dincolo de graniţele sociologiei. Puterea se referă la o
capacitate a cuiva de a-şi impune propria voinţă şi a genera anumite cursuri
ale evenimentelor. În acest sens, puterea poate fi privită ca şi capacitate a oricărui sistem
de a determina acţiuni sau reacţii, lucru valabil inclusiv în cazul sistemelor fizice.
În sociologie, puterea a fost studiată în cel puţin două accepţiuni. Pe de o parte ca
şi putere politică, cu referinţă la conducerea instituţiilor, a comunităţilor sau societăţilor,
iar pe de altă parte, la nivelul interacţiunilor din societate, ca putere de influenţare a unui
actor social de către un altul. Cele două perspective nu se exclud neapărat, însă au la bază
referinţe teoretice diferite.
Definiţia şi totodată abordarea clasică asupra puterii îi aparţine lui Max Weber. El
defineşte puterea ca şansa unei persoane sau unui grup de a impune în cadrul
unei relaţii sociale unui alt individ sau grup propria voinţă, chiar împotriva
rezistenţei acestora. Puterea, în această accepţie, este o capacitate de a determina un
curs al acţiunilor celorlalţi în cadrul relaţiilor cu aceştia.
Rezultă din această definiţie că puterea nu poate exista decât relaţional, ea neavând
obiect în afara interacţiunilor sociale. Puterea unui individ în raport cu o persoană sau un
grup nu are aceeaşi valoare faţă de oricare alte persoane sau grupuri. Prin urmare, puterea
poate fi gândită ca o caracteristică specifică, care are valori particularizate pentru fiecare re-
laţie socială în care intră un individ.
Problematica puterii nu este însă una foarte clar conturată teoretic şi nici nu există
o unanimitate a părerilor faţă de conţinutul relaţiilor de putere şi faţă de mecanismele aces-
teia. Chiar în definiţia weberiană, se stipulează posibilitatea ca puterea să se exercite împo-
triva voinţei unui subiect, dar nu se exclude situaţia ca acesta să accepte un anumit curs al
acţiunii, fără a opune rezistenţă.
Dacă ne întrebăm în ce constă puterea, care sunt bazele ei, putem avea mai multe
modalităţi teoretice de a ne-o reprezenta. Într-o prima abordare, am putea spune că pute-
rea stă în capacitatea de a gestiona resursele de care alterii noştri relaţionali ar avea nevoie.
Resursele pot fi de venit, de prestigiu, de status etc. Pe de altă parte, putem defini puterea
în termeni de abilităţi persuasive, deci prin capacitatea de a comunica astfel în raport cu alte
persoane.
Nu putem să nu luăm în calcul şi posibilitatea ca puterea să fie conferită de către
dreptul cuiva de a controla şi de a administra sancţiuni alterilor, ori cel puţin de a-i ameninţa
cu aceste sancţiuni. Puterea, în aceste situaţii, poate fi conferită unui individ de structuri
269
exterioare acestuia. Mai mult, diferite tipuri de grupuri şi structuri sociale, ca atare, pot să-
şi exercite puterea asupra altor grupuri sau structuri, sau asupra unor alteri.
În fine, puterea cuiva poate fi acceptată şi recunoscută sau dimpotrivă, subiecţii,
chiar dacă nu reuşesc să se opună puterii unui individ, pot să nu o accepte. Puterea recu-
noscută şi implicit acceptată poartă numele de autoritate. Pentru Max Weber, autoritatea (la
el dominaţia) este de trei tipuri. În primul rând, sociologul german identifică o autoritate ra-
ţional-legală, adică autoritatea dată, în principal, de acceptarea sistemului legal şi a proce-
durilor şi reglementărilor specifice organizaţiilor birocratice.
În al doilea rând, Weber identifică autoritatea charismatică, dată de capacităţile per-
sonale ale unor indivizi de a se impune în grupuri şi comunităţi, de a promova şi susţine
norme şi valori ale grupului. În al treilea rând, avem autoritatea tradiţională, adică autori-
tatea conferită de faptul că un anumit model relaţional de putere este moştenit şi asimilat
prin socializare de către subiecţii care interacţionează. Pentru Weber, autoritatea raţional-
legală este forma principală de manifestare a autorităţii în epoca modernă, în timp ce în
epocile premoderne, autoritatea tradiţională era prioritară.
A doua accepţiune a conceptului este centrată pe capacitate cuiva de a influenţa o
altă persoană. Studiile, în special în psihologia socială, s-au centrat asupra capacităţilor in-
divizilor de a influenţa alterii prin comunicare persuasivă sau prin diferite mijloace genera-
toare de comportamente obediente la aceştia.
Puterea poate fi astfel analizată dintr-o perspectivă strict persuasivă, ea putând fi de-
finită simplu ca şi caracteristică a comunicării care fundamentează o relaţie socială. În
această accepţiune am putea gândi puterea ca un produs al interacţiunii şi nu ca o forţă a
unui individ asupra altuia. Cu alte cuvinte, în interacţiunea a doi indivizi, logic ar fi să con-
siderăm că ambii îşi exercită o anumită putere în relaţie, iar rezultanta acestei interacţiuni
va depinde de produsul acestui raport, indicând eventual o ascendenţă a uneia dintre per-
soanele respective.
Există în toate aceste modele, inclusiv în cel weberian, o anumită lipsă de diferen-
ţiere între două tipuri de manifestare a puterii. În realitate, puterea relaţională a cuiva se
exercită direct asupra unui alter, indiferent dacă şi în ce măsură împotriva voinţei acestei
persoane, iar pentru această situaţie putem să gândim numeroase mecanisme explicative.
Atunci când ne referim la puterea unei organizaţii birocratice, acceptată ca legitimă, avem
o raportare normativă faţă de autoritate. Spre exemplu, atunci când acceptăm puterea unui
poliţist de a ne controla, dincolo de gestul concret al acceptării, putem spune că, în fapt, res-
pectăm nişte norme sociale. Putem vorbi în acest caz chiar de o socializare a puterii, adică o
socializare prin care asimilăm normele potrivit cărora respectăm şi acceptăm influenţa asu-
pra noastră a unor structuri de tip birocratic.
Cu alte cuvinte, sunt acoperite de conceptul de putere două tipuri diferite de situa-
ţii. Pe de o parte, este vorba de influenţa directă dată de persuasiune, sau chiar de utilizarea
unor mijloace coercitive, mergând până la forţă, iar pe de altă parte, avem puterea care de-
rivă direct din ordinea normativă. În al doilea caz, respectarea cerinţelor formulate de cineva,
ca manifestare a puterii, se face în baza acceptării legilor sau în general a normativităţii so-
ciale.
270
Alfred Bulai
Puterea politică se referă la gestiunea raporturilor dintre indivizi, gru-

puri şi clase în vederea conducerii organizaţiilor şi a instituţiilor politice ale
societăţii. În această accepţie, puterea este strâns legată de stratificarea socială. Menţine-
rea ierarhică a raporturilor dintre clase şi categorii sociale este posibilă doar prin exercita-
rea puterii. Puterea devine, în acest fel, o componentă fundamentală a structurii sociale.
În concluzie, puterea exprimă o capacitate relaţională care se manifestă prin inter-
mediul oricăror mijloace care au ca rezultat impunerea unui anumit curs al acţiunilor acto-
rilor sociali în baza voinţei celui care exercită puterea.
Legitimitatea se referă la calitatea de a fi în acord cu anumite stan-
darde, anumite reguli, norme, procedee acceptate ca fiind legale într-o co-
munitate sau societate. Legitimitatea se referă la un mecanism prin care este conferită
acceptanţă socială faţă de o anumită ordine normativă şi faţă de un anumit mod de funcţio-
nare a instituţiilor şi organizaţiilor. Legitimitatea conferă dreptul de a exercita puterea şi
controlul asupra cuiva. Legitimitatea puterii exercitată de un grup sau de o persoană trans-
formă puterea în autoritate.
Un grup poate să aibă putere şi să şi-o impună în raport cu un alt grup, fără ca acesta
din urmă să o accepte şi să o recunoască şi vom spune că în acest caz puterea respectivă este
ilegitimă. Legitimitatea, rareori, este un atribut universal al puterii. De regulă, legitimitatea
puterii exercitată de un grup sau un individ care conduce o organizaţie, o comunitate sau
orice instituţie politică este definită astfel doar de anumiţi membri ai structurilor respec-
tive. Cu alte cuvinte, pot exista întotdeauna grupuri sau categorii sociale care să nu accepte
puterea conducătorilor ca legitimă.
În fine, legitimitatea nu trebuie confundată cu legalitatea. Legalitatea se referă la
calitatea de a fi în acord cu legile unei societăţi date. O conducere politică poate să fie nele-
gitimă, dar legală. Spre exemplu, un regim politic ca cel din România anului 1989, acţiona
legal în baza legilor existente în acel moment, dar avea pusă la îndoială de o parte masivă a
populaţiei legitimitatea. În decembrie 1989, pe de altă parte, populaţia care manifesta în
stradă acţiona ilegal pentru că încălca legile existente în acel moment, dar noile forţe poli-
tice căpătaseră legitimitate fiind recunoscute şi acceptate de o mare parte a populaţiei.
Mecanismele legitimităţii
Legitimarea presupune, aşa cum am precizat, acceptarea exercitării puterii de către
un individ, un grup, o organizaţie sau o instituţie socială. Acceptarea are întotdeauna două
paliere. Pe de o parte, ea vine din partea celor asupra cărora se exercită direct şi concret pu-
terea în vederea desfăşurării unor acţiuni sau activităţi. Pe de altă parte, acceptarea se ma-
nifestă în plan mai larg, din partea celorlalţi actori sociali care aparţin diverselor structuri
sociale, chiar dacă puterea nu se exercită direct asupra lor. Acceptarea se referă deci inclu-
siv la situaţia în care acceptăm ca cineva să îşi impună controlul şi propria voinţă altor
membri ai structurilor sociale cărora le aparţinem.
Ne putem întreba, însă, care sunt bazele pentru care o putere exercitată de cineva
asupra unei persoane este acceptată atât de către aceasta, cât şi de ceilalţi membri ai struc-
271
turii sociale în care ei se află? Aşa cum am arătat în paragrafele anterioare, există două ti-
puri de situaţii, relativ diferite. În primul rând, este vorba de exercitarea directă a puterii de
către o persoană care influenţează pe altcineva, iar în al doilea rând este vorba de puterea
exercitată strict normativ în baza unei anumite ordini normative impuse într-o societate de
către cei care gestionează puterea. Max Weber făcea distincţie între legitimitatea charisma-
tică, care se referea mai degrabă la prima situaţie şi cea raţional legală care aparţinea struc-
turilor formale ale societăţii şi în primul rând birocraţiei.
Primul caz ţine, în mod evident, de capacităţile cuiva de a comunica în registru per-
suasiv, deci de a utiliza un anumit tip de comunicare capabil să genereze acordul faţă de
exercitarea puterii de control şi de decizie. Puterea devine astfel capacitate de influenţă, iar
legitimitatea este dată în această situaţie de abilităţile de comunicare. În al doilea caz, avem
o acceptare în raport cu o ordine normativă care menţine o anumită formă de organizare
comunitară sau socială. Cea mai simplă formulă explicativă poate fi din acest motiv cea men-
ţionată anterior şi anume socializarea indivizilor, cea care ne impune un anumit model nor-
mativ potrivit căruia acceptăm anumite modele relaţionale în societate, inclusiv pe cele de
putere. La modul practic, aceste norme sunt însoţite de fapt de mijloace de control social şi
de sancţionare a celor care se abat de la registrul normativ.
Rezultă din tot ceea ce am prezentat până acum, că legitimitatea presupune cel puţin
două caracteristici esenţiale. Prima este legată de aspectul comunicaţional presupus de co-
municarea socială dintre indivizi. Din acest motiv, putem spune că în afara unui plan co-
municaţional nu putem gândi nici o formă de putere. A doua caracteristică este dată de faptul
că puterea are nevoie întotdeauna de o componentă publică, deoarece normativitatea pre-
supune în toate formele sale de manifestare, un caracter public al gestiunii ei în societate.
Modelele normative nu pot să existe în afara întăririi lor permanente de instrumentele de
control social şi, în acelaşi timp, de cele de acceptare publică a puterii.
În concluzie, nu putem vorbi de putere, atât în ceea ce priveşte influenţa directă
asupra unor persoane sau grupuri, cât şi în ceea ce priveşte suportul pentru o anume ordine
normativă fără existenţa comunicării la nivel public.
Legitimitatea politică a conducerii unei structuri de tip statal este legată de cele două
tipuri de mecanisme. În acest caz însă, nu este vorba doar de comunicarea persuasivă in-
terpersonală, ci şi de comunicarea publică, care are şi ea componente persuasive. Accepta-
rea unei anumite ordini normative existente în societate priveşte desigur şi sistemul politic,
iar punerea în discuţie a acestei ordini se face, de regulă, atunci când sunt satisfăcute două
condiţii: atunci când numărul celor care au tendinţa de a încălca normativitatea creşte sem-
nificativ în societate şi atunci când gestionarea publică a controlului social devine disfunc-
ţională.
Legitimitatea este analizabilă şi dintr-o altă perspectivă. Acceptarea normativităţii
sociale este dată şi de modul în care un ansamblu de instituţii funcţionează în societate.
Printre instituţiile centrale în acest proces se află şi instituţia care gestionează sacrul şi to-
todată produsele considerate cele mai valoroase într-o societate, religia. Religia, ca institu-
ţie socială, indiferent de tipul ei, şi-a propus întotdeauna să ofere un model explicativ al
ordinii sociale. Pentru cea mai mare parte a istoriei, organizaţiile religioase au propus mo-
272
Alfred Bulai
delul explicativ al lumii, au propus o reprezentare a lumii sociale ca şi a justeţii sau nu a ra-
porturilor instituite într-o comunitate sau societate. Dacă luăm în calcul şi funcţia de ge-
stiune a celor mai valoroase produse ale comunităţii, cele cu caracter sacru, atunci putem
înţelege de ce într-o mare măsură legitimitatea a avut în istorie o bază religioasă.
Susţinerea ordinii sociale şi implicit normative s-a bazat pentru o mare parte a is-
toriei umanităţii pe religie. Din acest motiv, legitimitatea politică a avut o formă de tip reli-
gios. Acceptarea exercitării puterii politice s-a legat în societăţile premoderne de susţinerea
de către organizaţiile religioase a unui anume model normativ existent la un moment dat.
Societăţile moderne, prin secularizare, dar mai ales prin exproprierea religiei de rolul de
principal instrument de propunere, explicare şi justificare a modului de funcţionare a lumii
fizice şi sociale, au reuşit să schimbe natura şi mecanismul de funcţionare a legitimităţii.
Conducerea societăţilor, în urma revoluţiilor modernităţii, a început să fie tot mai puţin jus-
tificabilă prin „atingerea divinităţii” şi tot mai mult pe baza unui alt mecanism. Acesta este
cel care conferă dreptul de a exercita puterea, nu în numele unei divinităţi, ci în numele unui
factor real, deşi definit abstract şi anume poporul. Legitimitatea de tip popular a devenit
majoritară în modernitate, puterea politică, în foarte multe state, fiind justificabilă şi ac-
ceptată în baza valorizării unor instituţii care conferă suport democratic, popular, puterii.
Statul modern şi democraţia

Modernitatea nu a adus doar un nou tip de legitimitate, ci şi un nou tip de stat. Ade-
sea, numele lui este exprimat de sintagma stat naţiune pentru că apariţia statelor moderne
a fost legată de procesul de formare a naţiunilor. Acest proces a presupus modificări chiar
la nivelul modului de definire a statului ca şi al instituţiilor sale.
La modul general, statul reprezintă un ansamblu de instituţii care, într-
un teritoriu dat, exercită puterea de a legifera, de a guverna, de a administra
controlul social şi de a apăra ordinea normativă. Max Weber sublinia caracteris-
tica de bază a oricărui stat, faptul că acesta are monopolul legitim al utilizării violenţei într-
un teritoriu. Totodată, statul are monopolul utilizării forţei şi în raport cu alte state, în
gestionarea diferitelor forme de conflict cu acestea.
Statele premoderne erau în primul rând slab centralizate, aveau graniţe relativ slab
definite şi îşi exercitau puterea în forme mult mai slabe decât statele naţionale. În compa-
raţie cu statele tradiţionale, statul-naţiune, în concepţia lui Anthony Giddens (n.1938), are
trei caracteristici esenţiale:
suveranitatea. Este vorba de faptul că statele moderne îşi exercită suveranitatea, adică
au autoritate deplină într-un teritoriu în ceea ce priveşte controlul social şi guvernarea.
Cetăţenia. Statele moderne alocă un status fundamental pentru buna lor funcţionare,
acela de membru al statului şi anume calitatea de cetăţean. Aceştia au drepturi politice,
economice şi sociale garantate de către stat. În statele tradiţionale, populaţia este de-
pendentă mai degrabă de cei care deţin puterea locală şi nu au garantate drepturile de
către autoritatea centrală, decât într-o foarte mică măsură.
naţionalismul. Statul naţiune s-a asociat cu apariţia naţionalismului, deci cu un pro-
273
ces de formare a naţiunilor moderne. Acest proces a presupus minimalizarea diferenţie-

rilor culturale şi lingvistice din interiorul graniţelor noilor state. În statele tradiţionale,
identitatea populaţiei era în primul rând regională şi nu naţională. În Franţa medievală,
populaţia nu îşi aloca ca identitate principală pe aceea de francez, ci pe cea regională, de
normanzi spre exemplu. La fel, locuitorii Ţării Româneşti (Valahiei) din vremea lui Mihai
Viteazul se considerau valahi şi nu români.
Statele naţionale au început să se impună o dată cu creşterea puterii şi a centraliză-
rii statelor la sfârşitul Evului Mediu, iar momentul politic a fost dat de diferite revoluţii şi răz-
boaie care au avut loc între secolele al XVII-lea şi al
XIX-lea. Anthony Giddens, (baron
Statele naţionale au adus, totodată, un nou model Giddens) este un sociolog bri-
de legitimitate. În marea majoritate a cazurilor procesele tanic contemporan care a
avut un rol important în reîn-
de formare a acestor state au marcat şi secularizarea vie-
noirea teoriei structuraliste.
ţii sociale şi impunerea unui nou model de legitimitate, Este un autor foarte prolific, a
acela de tip popular. Legitimitatea de tip popular a prescris peste 30 de cărţi,a fost
supus totodată impunerea unui nou model de guvernare profesor la Cambridge, şi
a societăţii, cel democratic. London School of Economics.
A lucrat însă şi în domeniul
Termenul de democraţie are o origine veche,
consilierii politice, a fost con-
provenind din limba greacă, de la cuvintele demos silier al fostului Prim ministru
(popor) şi kratos (conducere). Tot grecii au fost şi primii britanic Tony Blair. Este o
care au propus un astfel de model de conducere atât în voce importantă în dezbater-
practică, cât şi ca subiect al dezbaterii filosofice. ile politice din Marea Bri-
tanie, ocupând un loc în
Din acest punct de vedere, democraţia este o
Camera Lorzilor pentru Par-
formă de organizare a sistemului politic în care puterea tidul Laburist. Lucrări princi-
se exercită de popor şi nu de un monarh sau de o clasă li- pale: “New Rules of
mitată a aristocraţilor sau nobililor. Sociological Method: a Posi-
Această definiţie nu are o bază foarte solidă însă, tive Critique of interpretative
Sociologies” (1976); “The
pentru că elementul forte al definiţiei, conceptul de popor
Constitution of Society. Out-
este unul relativ greu de definit. Cine este de fapt poporul, line of the Theory of Struc-
ne putem întreba? turation” (1984); “The
În Atena antică, “poporul” nu acoperea decât o Consequences of Modernity”
minoritate şi prin urmare nu putem vorbi, de fapt, de o (1990); “Modernity and Self-
Identity. Self and Society in
legitimitate populară. În Epoca modernă, în cadrul miş-
the Late Modern Age” (1991);
cărilor revoluţionare care au adus alte regimuri politice “The Transformation of Inti-
la putere, problema legitimării noilor puteri nu exista macy: Sexuality, Love and
real, poporul care se afla „în spatele” noilor conducători, Eroticism in Modern Soci-
erau mulţimile de revoluţionari sau de militari. Oamenii eties” (1992); “Beyond Left
and Right — the Future of
care ieşiseră în stradă să apere sau să sprijine parlamen-
Radical Politics” (1994); “The
tarii englezi în 1642, sau pe străzile Parisului în 1789, erau Third Way. The Renewal of
expresia concretă a suportului popular. Poporul este to- Social Democracy” (1998);
tuşi o abstracţie, pentru că este un termen care acoperă “Europe In The Global Age”.
întreaga populaţie, iar aceasta nu poate fi niciodată în (2007)
274
Alfred Bulai
acord total cu o putere, fie ea nouă sau veche. Din acest motiv, su-
portul popular al puterii devine în numeroase situaţii o chestiune de
calculabilitate. Cât de mulţi, însă, din membrii unui stat trebuie să
fie în acord cu o putere, pentru ca ea să fie legitimă?
În cazul conducerilor statelor premoderne, monarhii, fa-
miliile nobiliare sau aristocratice aveau legitimitatea conferită de
Anthony Giddens
modelul normativ care avea în mare măsură o bază religioasă.
Marea parte a populaţiei avea o apartenenţă clar definită la o anume
religie şi, din acest motiv, credincioşii acceptau în limite rezonabile autoritatea puterii con-
ducătorilor. Democraţia are nevoie însă de mecanisme speciale prin care să se poată „certi-
fica” legitimitatea.
Guvernarea, electoratul şi lupta politică

În Epoca Modernă, instrumentul principal al certificării legitimităţii de tip popular
l-a reprezentat votul. Acesta se referă la un tip de alegere socială, care se bazează
pe exercitarea dreptului de a alege anumiţi reprezentaţi în unele dintre insti-
tuţiile politice ale statului. Votul, deşi este o instituţie mai veche, a căpătat o funcţie ma-
joră în definirea sistemului politic doar în modernitate. Pentru a se putea exercita, este
nevoie de un anumit mecanism electoral, adică de o serie de instituţii şi organizaţii care să
permită prin funcţionarea lor atât exprimarea concretă a votului, cât şi a modalităţilor în
care acesta este transformat în locuri ale reprezentanţilor aleşi în organizaţiile politice.
Uzual, acest mecanism este numit sistem electoral şi se referă la modul în care sunt organi-
zate şi funcţionează alegerile electorale în cadrul unui stat.
Statele democratice din lumea contemporană funcţionează pe baza separaţiei prin-
cipalelor puteri din stat: Executivă, Legislativă şi Judecătorească. Acest principiu, propus de
aproape trei sute de ani de Charles de Secondat, baron de Montesquieu, asigură controlul re-
ciproc al puterilor în stat şi este gândit ca un mijloc de a controla totodată modul în care un
regim democratic îşi păstrează un astfel de statut.
electoratul, adică populaţia care are drept de vot, alege de regulă reprezentaţii în
Parlament, iar în unele societăţi îşi exprimă opţiunile direct sau indirect şi asupra altor in-
stituţii politice, cum ar fi cea a Preşedintelui, Primarilor (conducători ai localităţilor) dar, în
unele state, şi în privinţa judecătorilor, sau a altor membri ai instituţiilor politice.
Există multe sisteme de vot. La modul general, orice sistem încearcă să obţină trei
lucruri. În primul rând, să propună un sistem de organizare care să permită un nivel maxim
de accesibilitate atât a cetăţenilor, cât şi a actorilor politici la sistemul de vot, iar iar în al doi-
lea rând, se urmăreşte ca traducerea voturilor în poziţii ocupate în cadrul instituţiilor poli-
tice să fie cât mai conformă cu opţiunile populaţiei. Cea de a treia cerinţă importantă este
aceea de a asigura un suport de stabilitate pentru guvernarea statului. Acesta este motivul
pentru care se folosesc, în multe sisteme de vot, praguri electorale care previn pulverizarea
votului datorită opţiunilor pentru organizaţii politice foarte mici.
275
Principalele tipuri de sisteme de vot sunt, cel uninominal şi cel de listă. În primul,
electorul alege o anumită persoană, în al doilea, el optează pentru o listă de candidaţi. Pre-
şedintele României sau primarul unei localităţi sunt aleşi prin vot uninominal. Parlamentarii
sau consilierii prin vot de listă. Nu există nici un tip de vot ideal, pentru oricare sistem pot
fi găsite virtuţi şi defecte. Votul uninominal are avantajul că persoana pentru care optează
cineva, este cea care primeşte real creditele respective, comparativ cu votul de listă, unde
anumite persoane de pe aceasta pot să transfere creditele şi altora de pe listă care nu sunt
deloc preferaţi. Sistemul uninominal poate, însă, face ca unele formaţiuni politice să fie cu
totul excluse din viaţa politică, pentru că dacă un partid nu are majoritate în nicio circum-
scripţie, spre exemplu un partid etnic sau regional, este posibil să nu aibă niciun reprezen-
tant în Parlament, chiar dacă, pe ansamblu, acel partid are cu mult peste un prag electoral,
să zicem de 5%. Votul de listă poate aduce însă în Parlament persoane care nu au nicio vizi-
bilitate sau acceptanţă publică din partea electoratului, dar care ajung reprezentanţi ai aces-
tuia, de fapt, doar pe baza puterii de decizie a conducătorilor partidelor respective. Votul
uninominal poate aduce, la rândul său, în Parlament, persoane de mare notorietate, dar care
pot să nu aibă niciun fel calităţi politice reale.
Oricare sistem de vot am alege, el nu poate fi pe deplin funcţional, dacă sistemul
politic ca atare are probleme. În principiu, sistemul de vot poate induce anumite limite sau
permisivităţi, dar el nu are, aşa cum se afirmă de multe ori în societatea românească, capa-
citatea de a schimba, de a „reforma” clasa politică.
Sistemul electoral are ca finalitate formarea şi legitimarea unor structuri politice
care îşi asumă, pe o anumită perioadă de timp, guvernarea comunităţilor sau statelor. Gu-
vernarea se asigură de către Guvernul central, eventual de către Guvernele locale sau regio-
nale, pe baza unor mandate din partea organelor legislative sau/şi din partea instituţiei
preşedintelui în unele state. Guvernarea are o sferă mai largă sau mai restrânsă în funcţie de
prevederile juridice din diferite state. Ea este în mod normal subordonată instituţiilor de tip
parlamentar, cele care au rolul de a investi şi de a trage la răspundere guvernanţii.
Problemele menţionate în paragrafele precedente, legate de calculabilitatea supor-
tului democratic, sunt rezolvabile prin două elemente ale sistemului electoral: prin defini-
rea dreptului de vot acordat cetăţenilor şi prin reglementarea luptei politice. În lumea
contemporană vorbim de votul universal, în sensul că populaţia care trece de o anumită vâr-
stă, de regulă aceea a majoratului, are dreptul de a vota în baza calităţii de cetăţean al sta-
tului respectiv. Faţă de această definiţie există unele nuanţări, pentru că există şi persoane
cărora li se interzice acest drept, ca urmare a unor sancţiuni judecătoreşti, de exemplu, dar
există şi persoane care nu sunt cetăţeni şi care capătă dreptul de vot pentru anumite tipuri
de alegeri, aşa cum este cazul rezidenţilor imigranţi în unele state europene.
Reglementarea luptei politice presupune existenţa şi acceptarea legalităţii formelor
de exprimare a unor actori politici care se unesc în vederea promovării unor interese co-
mune. Aceştia pot fi partide politice, alianţe sau coaliţii, dar şi alte tipuri de organizaţii non-
guvernamentale care pot să susţină obiective politice. Lupta politică presupune în ţările
democratice o dispută la nivelul discursului şi imaginii publice, adică ea se rezumă la co-
municare publică sau la acţiuni care vor să transmită, să formeze o anumită imagine la ni-
276
Alfred Bulai
velul populaţiei. Lupta deci nu presupune confruntare fizică directă, cel puţin din punct de
vedere legal. Există însă numeroase exemple de societăţi în care actorii politici recurg la mij-
loace violente, uneori chiar de tip militar sau paramilitar. Aceste situaţii se produc în gene-
ral în cazul statelor care, fie au un nivel ridicat de instabilitate politică şi care, totodată, au
probleme de legitimare a guvernării, fie au segmente importante din populaţie care au un
statut special care le face să nu accepte autoritatea majorităţii.
Schimbarea regimului politic. Revoluţie şi lovitură de

stat
Un regim politic, în sensul în care l-am prezentat noi, ca sistem politic legitim
într-o anumită perioadă de timp şi într-un anume teritoriu, poate să aibă în realitate o legi-
timitate mai mare sau mai mică, poate gestiona forţa în procesul de guvernare într-o mo-
dalitate extinsă sau restrânsă. O putere politică poate să îşi piardă din autoritate, altfel spus
să fie tot mai puţin acceptată ca legitimă de către populaţie sau de către anumite categorii
sociale. Există o dinamică a acceptării puterii, nu doar faţă de instituţiile politice dintr-o so-
cietate, ci chiar şi faţă de actorii politici particulari care exercită concret puterea într-un anu-
mit moment. Legitimitatea se referă la acceptarea sistemului politic, adică a instituţiilor sale.
Exercitarea concretă a puterii se realizează de către actorii concreţi, care ocupă poziţii în in-
stituţiile politice. Acceptarea puterii, ne readucem aminte, are o structură duală. Ea se re-
feră la acceptarea instituţiilor şi a ordinii normative ca atare, pe de o parte şi la acceptarea
puterii de influenţă a actorilor care fac parte din instituţii, pe de altă parte. Legitimitatea
poate fi deci a instituţiilor ca atare, dar putem pune problema legitimităţii unei persoane de
a ocupa o anumită poziţie în instituţiile politice.
În mod normal, dinamica legitimităţii ţine, în primul rând, de actorii politici cărora
mult mai uşor li se poate contesta legitimitatea de a ocupa o poziţie într-o instituţie, chiar şi
dacă regimul ca atare poate fi extrem de legitim. De regulă, atunci când este tot mai contes-
tată autoritatea actorilor politici ocupanţi ai poziţiilor importante ale sistemului de institu-
ţii politice, începe să fie pierdută autoritatea şi de către regim ca atare. În astfel de momente,
începe să fie contestată ordinea normativă şi instituţiile politice, iar în final întregul regim
politic.
Factorii care conduc la pierderea legitimităţii sunt în principal următorii:
mobilitatea socială care conferă o mai mare importanţă socială, ca venituri,
prestigiu sau ca număr, a unor categorii sociale, care pot emite pretenţii mai
mari faţă de alocarea resurselor din societate.
pierderea importanţei pe care o au în societate anumite grupuri sau catego-
rii, ca un alt efect al mobilităţii sociale, din cauza scăderii numerice sau a scăderii pres-
tigiului, a veniturilor etc.
migraţia, atât în forma de emigraţie, cât şi de imigraţie, prin schimbarea struc-
turii demografice poate să aducă o scădere a legitimităţii puterii politice dintr-un teri-
toriu.
influenţa şi presiunile externe din partea altor state sunt un alt factor în mă-
277
sura în care, în raporturile cu alte state, o putere dintr-un stat nu este recunoscută ex-
tern ca legitimă.
Comunicarea socială. În măsura în care apar noi mijloace de comunicare sau o dez-
voltare masivă a sistemului de comunicaţii şi de comunicare, contactele culturale cu
alte societăţi pot genera efecte negative asupra legitimităţii unei puteri.
incapacitatea de a mai susţine şi valida puterea prin ritualuri sociale care
să confere imaginea de suport pentru aceasta.
anomia socială. Nivelul anomic al unei societăţi se răsfrânge automat asupra pute-
rii politice prin scăderea autorităţii acesteia.
Contestarea sistematică sau critica socială din partea unor comunicatori
sociali recunoscuţi şi acceptaţi, cum ar fi liderii de opinie, jurnaliştii, diferitele
personalităţi publice etc.
După cum observăm, există numeroşi factori care pot angrena în procese ascen-
dente sau descendente legitimitatea unei puteri politice. Scăderea legitimităţii unei puteri
nu duce automat la schimbarea unui regim politic. La nivelul guvernării şi al sistemului po-
litic din lumea contemporană, există un instrument care relansează viaţa politică periodic.
Este vorba de vot, care prin alegerea unei noi configuraţii politice şi adesea şi a unor noi for-
mule de guvernare recreditează puterea politică şi instituţiile politice ca atare, chiar dacă o
parte importantă a politicienilor poate fi aceeaşi.
Există, însă, momente în care scăderea legitimităţii poate ajunge până la cote foarte
mici, care pun în pericol puterea politică în ansamblu. Într-o primă fază, această slăbire a au-
torităţii este suplinită, uzual, de utilizarea în exces a controlului social şi a mijloacelor vio-
lente de impunere a ordinii normative. Se poate ajunge însă la situaţia în care nici exercitarea
mijloacelor violente nu mai este acceptată şi atunci există şansa majoră să se schimbe regi-
mul politic ca atare şi să ajungă la conducere o nouă putere politică care se constituie uzual
pe o nouă formulă de legitimare.
Acest tip de momente sunt etichetate adesea ca revoluţii sociale, indiferent de modul
lor de manifestare concretă. În practică, spre exemplu, revoluţiile moderne au fost războaie
de eliberare, lovituri de stat, războaie civile etc. În modernitate, eticheta de revoluţie a că-
pătat o definiţie pozitivă şi chiar înalt prestigioasă, motiv pentru care schimbările de regim
politic din modernitate şi din lumea contemporană sunt etichetate în marea majoritate a
cazurilor ca revoluţii, fără a exista asemănări serioase între aceste tipuri de evenimente.
O primă observaţie pe care o facem este aceea că revoluţiile nu schimbă în realitate
tot ceea ce uzual ele acreditează public că schimbă. În primul rând, schimbările la nivelul cla-
sei politice sunt mult mai puţin importante decât par la prima vedere. În al doilea rând, apa-
ratul birocratic rămâne o perioadă mare de timp aproape neschimbat. În fine, cultura
politică nu se schimbă decât într-o perioadă mare de timp după desfăşurarea evenimente-
lor revoluţionare.
Ceea ce se schimbă real în acest tip de procese este în primul rând elita principală
care exercită puterea, cu referinţă mai ales la elita foarte vizibilă a fostului regim. Cu sigu-
ranţă, în timp se schimbă un număr mare de persoane şi de instituţii, dar într-un proces
treptat care nu are mai nimic revoluţionar în el.
278
Alfred Bulai
Marile revoluţii de la începutul modernităţii au avut totuşi un element comun. Ele

au propus şi au monetizat un nou tip de legitimitate, cea populară. Au realizat acest lucru în
baza unor schimbări majore legate de numeroase alte procese de schimbare socială, cum ar
fi: secularizarea, dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiilor, dezvoltarea comunicaţiilor, dezvol-
tarea libertăţilor şi drepturilor omului etc.
Un regim politic se poate schimba pe baza unui mecanism care are o anumită am-
plitudine socială şi care poate fi etichetat ca revoluţie, dar se poate realiza şi pe baza unui alt
tip de procedeu de schimbare instituţională, cel al loviturii de stat. De multe ori, în spa-
ţiul public, dar uneori chiar şi la nivelul dezbaterilor academice, cei doi termeni, de revolu-
ţie şi lovitură de stat, sunt puşi în relaţie. Aceasta pentru că limita dintre cele două tipuri de
procedee de schimbare a unui regim politic este destul de greu a fi delimitată.
În practică, de multe ori, unul şi acelaşi eveniment este etichetat în ambele moda-
lităţi. Dat fiind că legitimarea celor două procedee este radical diferită, revoluţia fiind în ge-
neral mult mai legitimă decât orice altă modalitate de schimbare a regimului politic, există
tentaţia de a eticheta orice formă de schimbare de regim ca revoluţie. În schimb, puterea,
chiar dacă se află într-o criză majoră de legitimitate şi se confruntă cu o mişcare revoluţio-
nară, dacă respectiva mişcare nu reuşeşte, ea va fi etichetată public ca lovitură de stat ne-
reuşită.
Prin urmare, raportul dintre revoluţie şi lovitură de stat este pe de o parte unul care
ţine de discursul public, iar pe de altă parte, el poate fi analizat din perspectiva mecanis-
mului său intern. Din acest ultim punct de vedere, lovitura de stat are întotdeauna un fun-
dament militar, chiar dacă este vorba de structuri de tip paramilitar, care nu aparţin armatei
oficiale. Lovitura de stat urmăreşte, de regulă, schimbarea puterii şi aducerea unei condu-
ceri în care aparatul militar este puternic reprezentat. De regulă, populaţia poate să accepte
sau nu schimbarea regimului politic, dar ea nu este privită ca o componentă importantă în
desfăşurarea evenimentelor, chiar există de regulă reţineri de a implica forţe nemilitare.
De mute ori însă loviturile de stat sunt acceptate de populaţia largă, în special pen-
tru că ele se produc atunci când există probleme serioase legate de stabilitatea unei structuri
statale, ca şi în cazul crizelor de legitimare a puterii. Nu în ultimul rând, datorită legitimită-
ţii pe are o are modelul revoluţiei în cadrul culturii politice contemporane, autorii lovituri-
lor de stat caută anumite formule de sprijin popular, inclusiv utilizând calificative de tip
revoluţie pentru evenimentele desfăşurate.
Nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că, în modernitate, nicio revoluţie nu a
fost cu totul independentă de o formulă de organizare în care colaborarea la eveniment a
structurilor de tip militar să nu fi fost una importantă.
Războiul
Un factor important al schimbării sociale, universal la scară istorică, este războiul.
Acesta se referă la lupta politică de tip militar, bazată pe utilizarea forţei şi a mijloacelor de
distrugere a forţei militare a adversarilor. Războiul a fost văzut în istorie în modalităţi dife-
rite, însă, pe ansamblu, el nu a căpătat o definiţie peiorativă decât în modernitate, cu un ac-
cent important în secolul al XX-lea.
279
În cea mai mare parte a istoriei, societăţile au fost conduse de militari, adică de con-
ducători care exercitau şi atribuţii militare. Războaiele, ca şi calitatea de militar, erau apre-
ciate în mod deosebit, în fapt, dreptul de a lupta era un drept care marca o poziţie superioară
în societate. Din aceste motive, războiul a fost şi el, în întreaga istorie, înalt valorizat pozi-
tiv. Participarea la război era un drept şi mai puţin o obligaţie, aşa cum a ajuns ea în epoca
modernă când statusul de cetăţean, de cele mai multe ori, prevede pentru bărbaţi şi obliga-
ţia participării la serviciul militar.
Războiul a reprezentat în istorie un instrument important al schimbării sociale, dat
fiind faptul că el a fost una din formele principale ale contactelor între culturi. Multe din
schimbările dintr-o societate s-au datorat războiului, prin importul unor modele culturale
sau, pur şi simplu, prin contactul cu alte culturi. În opinia lui Robert Nisbet (1913-1996),
războiul a fost şi a rămas în bună măsură un important factor al dezvoltării, atât prin in-
dustria de război, care are o cotă importantă în economia ţărilor dezvoltate şi astăzi, dar şi
din punct de vedere al progresului tehnologic. O mare parte din invenţiile tehnologice din
istorie au avut o sursă de tip militar. Putem găsi exemple pornind de la banala maşină de
cusut, inventată pentru a se putea face mult mai rapid uniformele militare, ajungând până
la invenţii mai recente, care au avut şi ele primordial cauze militare, cum ar şi radioul, tele-
fonia, aviaţia şi astronautica, energia nucleară şi multe altele.
Imaginea războiului a început să fie negativizată odată cu schimbarea rolului ar-
matei şi al militarilor în societăţile moderne. Cauza majoră a schimbării de percepţie a re-
prezentat-o însă tipul nou de conflict armat apărut în secolul al XX-lea. Războaiele Mondiale
au adus nu doar conflagraţii de dimensiuni uriaşe în raport cu trecutul, ci şi un dramatism
social mult mai amplu. Dacă spre exemplu, în toate războaiele din Evul Mediu occidental au
murit doar 2% din beligeranţi, mulţi mai degrabă din accidente, în Primul Război Mondial
au murit 40% dintre cei care au participat. Mai mult, secolul al XX-lea a adus şi un alt model
de conflict, cel al războiului total, în care subiecţi ai acţiunilor militare au început să fie şi ci-
vilii, adică nemilitarii. În istoria premodernă, luptele se dădeau exclusiv între militari, cum
erau, de exemplu, nobilii în Europa medievală. La aceste lupte, populaţia nemilitară, nu
doar că nu participa, dar uneori chiar asista ca la un adevărat spectacol.
Războiul contemporan este mult mai sângeros şi are efecte distructive incompara-
bile cu cele generate de conflictele militare din trecut. Din acest motiv, o dată în plus, ima-
ginea actuală a războiului s-a schimbat profund, iar presiunile sociale şi politice de sprijinire
a păcii au o amploare semnificativă astăzi.
În lumea contemporană, instituţiile militare au mers tot mai mult în direcţia biro-
cratizării şi profesionalizării renunţându-se, treptat, la ideea de armată populară. Istoric,
armatele în modernitate au avut un determinant puternic de tip popular, dată fiind extin-
derea unui drept premodern, cel de a purta arme, la o întreagă populaţie. Cu toate acestea,
evoluţia tehnologiilor militare, a modurilor funcţionale de management al organizaţiilor au
făcut ca nevoia de specialişti şi de profesionalizare să fie tot mai mare.
Ţările care funcţionau pe baza unui regim militar obligatoriu, pe principiul arma-
telor populare, după al Doilea Război Mondial, erau în special cele din sistemul comunist.
Şi acestea însă încercau profesionalizarea unui corp mare de ofiţeri şi utilizau în schimb o
280
Alfred Bulai
masă mare de militari pentru activităţi civile cum ar fi cele de muncă forţată în industrie
sau în diverse sectoare speciale. Nu în ultimul rând, aceste societăţi utilizau armata ca un pu-
ternic factor de control social. Trebuie să precizăm că această funcţie o regăsim în forme di-
ferite în orice tip de organizare militară dintr-o societate.
Democraţie şi conflict politic în lumea contemporană

Modelul de organizare politică cel mai înalt valorizat în lumea contemporană este
cel democratic. Cea mai mare parte din acţiunile militare din secolul al XX-lea, îndreptate
împotriva diverselor ţări, a avut justificări oficiale legate de menţinerea sau impunerea unui
model democratic de organizare politică.
Democraţia este invocată ca regim politic de multe guverne, inclusiv de unele care
sunt acuzate pe plan mondial sau chiar în propriile ţări că impun regimuri nedemocratice.
De altfel, toate ţările comuniste au susţinut şi susţin că se bazează pe regimuri democratice.
Există prin urmare două abordări ale democraţiei. Pe de o parte, avem o problematică ce ţine
exclusiv de discurs şi de un anumit mod de raportare la o temă politică, iar pe de altă parte,
avem problematica democraţiei ca mod de organizare a unei societăţi.
Democraţia este valorizată pozitiv la o cotă deosebită astăzi şi acesta este motivul
pentru care ea este folosită, atât în autoetichetarea unui regim politic, cât şi ca obiectiv le-
gitim care poate fi apărat prin mijloace violente. Din aceste raţiuni, analiza acestor utilizări
ale termenului nu ni se pare una relevantă.
Se pune însă întrebarea: “Care este natura unui regim democratic?” Răspunsul este
evident legat, în primul rând, de natura legitimităţii conducerii. Legitimitatea democraţiei
este conferită de întreaga populaţie care are calitatea de cetăţean şi are o vârstă anumită
pentru a exercita dreptul de vot. Ideea este că politicienii care ne conduc sunt reprezentan-
ţii noştri, ai tuturor cetăţenilor şi nu ai unei divinităţi sau ai unei ordini sociale bazate pe o
stratificare de clasă, castă sau de orice altă natură.
Democraţia presupune, dincolo de definiţiile date şi de manipularea publică a con-
ceptului în contexte ultra pozitive, numeroase probleme. În primul rând, mecanismul re-
prezentării este întotdeauna discutabil, dat fiind că exprimarea opţiunilor pentru anumite
persoane sau instituţii se face în modalităţi foarte diferite, iar certitudinea asupra rezulta-
tului final - faptul că actorii politici aleşi sunt cei real doriţi de cetăţeni - este pusă constant
sub semnul întrebării. Mecanismul alegerii presupune din start inegalităţi între participan-
ţii la lupta politică, inegalităţi datorate faptului că orice sistem democratic pentru a funcţiona
are nevoie de un sistem eficient şi performant de comunicare publică. Proprietatea asupra
unui astfel de sistem sau influenţa exercitată asupra mijloacelor de comunicare, conferă un
atu sau un handicap actorilor politici.
Din acest motiv, putem spune că mass media sunt mai importante în alegeri decât
chiar intenţiile sau interesele celor care aleg, prin faptul că media influenţează agenda po-
pulaţiei, dau o imagine acesteia asupra lumii, inclusiv asupra scenei politice.
În afara acestui sistem de comunicare, politicienii nu se pot angrena în lupte poli-
tice la nivel naţional, tocmai pentru ca atât timp cât votul este universal şi deci priveşte mase
281
mari de oameni, ai nevoie de instrumetne de comunicare de acest tip. Până la un punct,

mass media acţionează asemănător unei religii, propunând populaţiei un model explicativ
şi de acţiune în raport cu realitatea socială. Mass media au însă propriile interese, cel puţin
pentru că sunt un actor economic. Mai trebuie precizat că, în plus, costurile uriaşe ale sis-
temelor de comunicare de astăzi pun serios problema accesului actorilor politici, nedife-
renţiat, la procesul de mijlocire a comunicării cu populaţia.
Pentru a limita acest tip de probleme, s-a lansat un concept special, care se vrea şi
un tip de practică politică, acela de democraţie participativă. În cadrul acesteia, cetă-
ţenii sunt implicaţi în luarea deciziilor, dincolo de actul punctual al votului. Este vorba de un
proces de consultare periodică a cetăţenilor în toate problemele de interes, naţional, dar mai
ales local. În România există chiar o lege care stipulează obligaţia autorităţilor de a consulta
cetăţenii în procesul luării deciziilor, aşa cum este Legea 52/ 2003.
Există semne de întrebare legate de viabilitatea instrumentelor democratice şi din
alte cauze. În primul rând, populaţia astăzi, în majoritatea ţărilor democratice, are o parti-
cipare la vot tot mai mică, manifestând chiar un dezinteres profund pentru multe teme de
consultare politică sau electorală. Acesta şi pentru că, guvernele naţionale, ca instituţii care
exercită puterea, pot să intervină asupra vieţii cetăţenilor într-o măsură mult mai mică decât
în trecut.
Unul din factorii care a scăzut semnificativ această putere este dat de procesele de
globalizare care au făcut ca guvernele naţionale să aibă o putere mult mai mică asupra in-
stituţiilor economice, cel puţin pentru că internaţionalizarea capitalului a făcut ca deciziile
companiilor multinaţionale să nu poată fi, decât în mică măsură controlate de mecanismele
politice naţionale.
Puterea financiară a organizaţiilor economice şi a clasei oamenilor foarte bogaţi ne
poate face să vorbim serios de faptul că puterea politică este influenţată major de factori
care nu ţin de principiul mecanismului democratic.
Un motiv serios de îngrijorare pentru mulţi specialişti, analişti politici şi chiar pen-
tru publicul larg îl constituie reducerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti datorită con-
flictelor politice contemporane care vizează contactul cu societăţile considerate
nedemocratice.
O dată cu încheierea Războiului Rece, lupta politică, mascată de lupte regionale
între cele două mari blocuri, care susţineau tabere diferite în conflicte locale, s-a diminuat
semnificativ. În schimb, a fost relansat un alt tip de conflict militar, specific grupurilor mici
de combatanţi: terorismul. Acesta reprezintă un complex de acţiuni derulate de
grupuri relativ restrânse de combatanţi organizaţi militar, care urmăresc ca
prin mijloace specifice să creeze efecte negative asupra unor populaţii sau co-
munităţi.
Teroriştii nu îşi propun obiective specifice armatelor implicate într-un război, apă-
rarea unui teritoriu sau câştigarea unui teritoriu. Teroriştii doresc să creeze panică, să
crească nivelul fricii şi al nesiguranţei sociale, ei urmăresc sabotarea unor instituţii, de re-
282
Alfred Bulai
gulă a celor care au încărcătură simbolică majoră pentru populaţia atacată. În cele mai multe
cazuri, obiectivele teroriştilor privesc:
Obţinerea de resurse financiare pentru propriile cauze sau pentru interesele unor li-
deri.
Obţinerea de avantaje în negocieri politice care vizează ocuparea unor teritorii, schim-
buri de ostateci, acceptarea unor organizaţii politice etc.
Scăderea încrederii în sistemele politice dintr-un teritoriu, pe baza faptului că atitudi-
nea împotriva grupărilor teroriste scade în timp, pe măsură ce se dovedeşte că nu există
capacitatea de a anihila grupările respective.
Sprijin pentru organizaţii ne-teroriste care luptă pentru aceleaşi obiective politice în
raport cu diferite puteri de tip statal. În acest caz, teroriştii creează premisele de a ne-
gocia politic cu o formaţiune politică care sugerează că poate controla efectele mişcării
teroriste.
Terorismul contemporan este legat în special de acţiunile unor grupuri musulmane,
cea mai importantă grupare fiind Al Qaeda. Terorismul are o istorie destul de veche şi de
multe ori a avut baze religioase. Marele atu al mişcărilor de acest tip este acela că marile pu-
teri militare nu au un ascendent major în faţa acestui tip de combatanţi, deoarece armele mo-
derne de distrugere acţionează cu greu împotriva acţiunilor de tip terorist.
Unul din obiectivele teroriştilor este şi acela de a tulbura modul tradiţional de viaţă
dintr-o societate. Din acest punct de vedere, atacul de la 11 septembrie 2001 din SUA a fost
o reuşită pentru terorişti. Panica creată, restrângerea unor drepturi, controlarea în mult mai
mare măsură a cetăţenilor în sfera lor privată, inducerea unor limitări ale drepturilor de li-
beră circulaţie, dincolo de posibilele raţiuni declarate sau chiar acceptate de populaţie induce
schimbări valorice în societate. Acestea afectează în timp chiar modelul libertăţilor civice
specifice unui regim democratic.
Democraţia este departe a de a fi un model perfect de organizare, mai ales dacă în-
cercăm să urmărim modalităţile practice în care se exercită puterea politică în ţările cu un
astfel de regim politic. Problema influenţei asupra puterii pe care o poate avea orice cetă-
ţean rămâne un deziderat major al prezentului. El este chiar îndeplinit într-o anumită mă-
sură, însă un regim democratic nu poate funcţiona dacă nu există norme şi valori care să
fundamenteze un astfel de model de funcţionare a puterii politice. Existenţa unei puternice
ordini normative şi a unei culturi politice, care alocă o importanţă fundamentală valorilor de-
mocratice poate face capabil un sistem politic să funcţioneze tendenţial după un model de-
mocratic.
283
Rezumat
Înţelegerea modului în care funcţionează anumite structuri de relaţionare în
societate şi a modului în care este posibilă şi funcţională exercitarea conducerii socie-
tăţilor umane depinde în mod fundamental de înţelegerea diferitelor forme de mani-
festare a puterii. Conceptul de putere a reprezentat permanent un element de atenţie
şi interes atât pentru ştiinţele sociale, cât şi pentru mediul politic ca atare.
Unul dintre cei mai reprezentativi teoreticieni clasici ai puterii este Max
Weber. Pentru acesta, puterea reprezintă capacitatea unei persoane sau a unui grup
de a impune în cadrul unei relaţii sociale unui alt individ sau grup propria voinţă, chiar
împotriva voinţei acestora. În această perspectivă, putem spune că puterea este întot-
deauna relaţională. Din perspectiva relaţională a definirii puterii, există un alt plan
important şi anume cel al recunoaşterii şi acceptării exercitării puterii. Un caz parti-
cular se referă la situaţia în care puterea este recunoscută şi implicit acceptată. Este
vorba despre autoritate. Max Weber identifică trei tipuri majore de autoritate şi
anume: Autoritatea raţional-legală, conferită în baza sistemului legal şi a regle-
mentărilor specifice organizaţiilor birocratice; Autoritatea charismatică, care se
manifestă în baza unor capacităţi personale ale indivizilor de a se impune în grupuri
şi comunităţi; Autoritatea tradiţională, în sensul unui model relaţional de putere
moştenit şi internalizat prin socializare.
Perspectivele de definire a puterii sunt, însă, cu mult mai diverse. Prin putere
putem înţelege şi capacitatea cuiva de a gestiona resursele de care au nevoie alte per-
soane, indiferent de natura acestora, sau abilitatea cuiva de a comunica persuasiv cu
alţi indivizi.
Indiferent de perspectiva de definire, puterea presupune invariabil o relaţie
asimetrică, fie că este vorba despre putere ca manifestare a persuasiunii sau a utiliză-
rii de mijloace coercitive, fie că este vorba despre putere ca derivat din ordinea nor-
mativă existentă în societate. Exercitarea puterii, înţeleasă în cea de-a doua accepţiune
menţionată, este necesară în orice societate pentru menţinerea ordinii sociale şi păs-
trarea raporturilor ierarhice care definesc structura socială. Ceea ce asigură accepta-
rea exercitării controlului şi puterii în societate, în vederea prezervării unui anumit
consens asupra normativităţii sociale, este legitimitatea. Aceasta se referă la calitatea
de a fi în acord cu anumite standarde, reguli, norme, procedee acceptate ca fiind legale,
corecte într-o comunitate sau societate. Aşadar, diferenţa specifică dintre putere şi au-
toritate este dată de legitimitate. În concepţia weberiană, autoritatea presupune re-
cunoaşterea legitimităţii dominaţiei de către dominaţi. Din perspectiva aceleaşi
concepţii weberiene, putem spune că autoritatea charismatică se referă mai degrabă
la putere în sensul exercitării acesteia de o persoană, în virtutea deţinerii unor capa-
cităţi comunicaţionale persuasive, în timp ce autoritatea raţional-legală aparţine
structurilor formale ale societăţii. Aşadar, legitimitatea presupune două aspecte ma-
jore: pe de o parte, aspectul comunicaţional pe care îl solicită relaţiile sociale, iar pe de
284
Alfred Bulai
altă parte, caracterul public, în sensul în care orice model normativ, pentru a fi func-
ţional, trebuie să fie acceptat public.
În conducerea societăţilor, un rol fundamental îl deţine puterea politică şi, im-
plicit, legitimitatea politică. Din punct de vedere istoric, puterea politică a cunoscut
variate forme de legitimare. Înainte de modernitate, legitimitatea politică avea puter-
nice baze religioase, organizaţiile religioase fiind cele care impuneau, în principal, mo-
delul de normativitate socială într-o societate.
Odată cu modernitatea şi cu procesul de secularizare, care a presupus sepa-
rarea puterii politice de puterea religioasă, şi bazele legitimităţii politice s-au schim-
bat. Astfel, poporul devine factor de legitimare a puterii politice, instituindu-se o
legitimitate de tip democratic sau popular. Această schimbare fundamentală în modul
de a înţelege societatea şi cum este condusă aceasta a reprezentat un factor cataliza-
tor pentru apariţia şi evoluţia unui nou proces, cel de formare a statelor-naţiune.
Într-o accepţiune generală, statul reprezintă un ansamblu de instituţii care
într-un teritoriu dat exercită puterea de a legifera, de a guverna, de a administra con-
trolul social şi de a apăra ordinea normativă. Tot statul este cel care deţine monopo-
lul asupra utilizării mijloacelor de coerciţie, atât în interiorul său, cât şi în relaţie cu alte
state. Statul-naţiune, care a început să se contureze în secolul al XVIII-lea şi mai ales
în secolul al XIX-lea, se caracterizează, în concepţia lui Anthony Giddens, prin trei tră-
sături majore: a) Suveranitatea, adică autoritatea deplină exercitată asupra unui te-
ritoriu dat cu referire la controlul social şi guvernare; b) Cetăţenia, ca status
fundamental al fiecărui membru al statului, presupunând drepturi politice, economice
şi sociale garantate de către stat; c) Naţionalismul, în sensul reducerii diferenţieri-
lor culturale şi lingvistice din interiorul noilor state formate şi accentuarea unei iden-
tităţi comune în raport cu alte state.
Legitimitatea populară a impus şi un set nou de principii referitoare la guver-
nare. Este vorba despre modelul de guvernare democratic, formă de organizare
a sistemului politic în care puterea este exercitată de popor. Principalul instrument de
atestare a legitimităţii de tip democratic este votul, o instituţie şi un tip de alegere so-
cială prin care cetăţenii îşi exercită dreptul de a alege reprezentanţi în anumite insti-
tuţii politice ale statului. Mecanismul care permite transformarea opţiunilor politice ale
cetăţenilor – prin exprimarea votului – în locuri ale reprezentanţilor aleşi se numeşte
sistem electoral. Un alt concept utilizat în strânsă legătură cu instituţia votului este
cel de electorat. Electoratul reprezintă populaţia cu drept de vot care îşi alege repre-
zentanţii în instituţiile elective. Referitor la sistemele electorale, există două mari ti-
puri: sistemul uninominal, în care cetăţenii aleg o persoană, şi cel de listă, în care
aceştia optează pentru o listă de candidaţi. Avantajul sistemului uninominal este că
persoana care este votată este şi persoana care primeşte real creditele electoratului,
fiind înalt responsabilizată, în timp ce dacă se optează pentru o listă de candidaţi, cre-
ditele pot fi transferate altor persoane pentru care s-ar putea să nu existe nicio prefe-
rinţă la nivelul electoratului. Pe de altă parte, sistemul electoral de listă are avantajul
285
că asigură o mai mare reprezentativitate a partidelor politice, inclusiv a partidelor

mai mici.
Istoria ne oferă numeroase exemple de situaţii în care, în diferite societăţi, au-
toritatea puterii politice a fost contestată, ajungându-se în cele din urmă la contesta-
rea regimului politic în ansamblu. Astfel de momente presupun pierderea legitimităţii
politice. Atunci când nici votul şi nici exercitarea mijloacelor violente pentru a exercita
controlul social, nu mai reuşesc să reducă gradul de contestare a ordinii sociale şi po-
litice în societate, se produc transformări majore de tipul revoluţiilor sociale în
urma cărora o nouă ordine social-politică este instaurată. Un caz particular de schim-
bare la nivelul sistemului politic îl reprezintă lovitura de stat, care, spre deosebire de
revoluţie, nu presupune, de regulă, schimbarea regimului politic ca atare, ci doar
schimbarea elitei care exercită puterea. Dar chiar dacă se schimbă şi regimul politic,
implicaţia în acţiunile respective a populaţiei este una redusă, loviturile de stat având
invariabil un fundament militar sau paramilitar şi nu civil.
Un alt factor major de schimbare socială este războiul. Acesta presupune o
luptă politică de tip militar, bazată pe utilizarea mijloacelor de distrugere a forţei mi-
litare a adversarilor. În istorie, războiul a fost cel mai adesea valorizat pozitiv, la fel şi
funcţiile militare, bucurându-se de un înalt prestigiu în societate. Imaginea războiului
a început însă să cunoască valorizări negative odată cu redefinirea rolului armatei şi
a militarilor în societăţile moderne. Exemplul celor două războaie mondiale din seco-
lul al XX-lea, care au generat efecte distructive masive, cu consecinţe dramatice în pla-
nul vieţii sociale este relevant din acest punct de vedere. În perioada contemporană, o
prezenţă semnificativă o înregistrează un alt tip de conflict militar şi anume, teroris-
mul. Acesta reprezintă un complex de acţiuni derulate de grupuri relativ restrânse de
combatanţi organizaţi militar, care urmăresc ca prin mijloace specifice să creeze efecte
negative asupra unor populaţii sau comunităţi. Spre deosebire de tiparele clasice ale
conflictului militar, terorismul, adesea fundamentat pe baze religioase, presupune în-
totdeauna o relaţie de asimetrie la nivelul tipurilor de resurse utilizate de actorii im-
plicaţi. Amploarea tot mai mare a fenomenului terorist a generat, în contextul
încercărilor statelor supuse actelor de terorism de a diminua potenţialul de risc, limi-
tări drastice ale unor drepturi garantate de orice societate democratică, cum ar fi drep-
tul de liberă circulaţie, la viaţă privată, la informare, dar şi altele.
Concepte cheie
putere; putere politică; legitimitate; legalitate; autori-
tate; stat; suveranitate; Cetăţenie; electorat; Regim
politic; democraţie; democraţie participativă; Revoluţie
socială; guvernare; lovitură de stat; Război; terorism;
mobilitate socială; sistem electoral.
286
Alfred Bulai
Sociologi marcanţi în procesul

constituirii sociologiei în România
petre andrei (1891 – 1940)

S-a născut în 1891, la Brăila. A fost sociolog, filosof, una dintre cele mai prestigioase
personalităţi ale perioadei interbelice. A fost ales membru al Academiei Române, post-
mortem, în 1991. S-a implicat în viaţa socială şi politică a României interbelice ca om politic,
publicist, demnitar. În 1913, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea din
Iaşi. Îşi perfecţionează pregătirea în anii următori la universităţile din Berlin şi Leipzig.
L-a urmat la catedră pe Dimitrie Gusti, la Universiatea din Iaşi, după plecarea aces-
tuia la Bucureşti. Ca profesor, timp de 18 ani elaborează, numeroase lucrări de sociologie
generală, epistemologie socială (unde este un deschizător de direcţie de cercetare), sociolo-
gie politică. Petre Andrei a promovat o concepţie sociologică de tip determinist, propunând
un model teoretic care s-a centrat pe studierea mecanismelor vieţii sociale, având contribuţii
referenţiale la dezvoltarea sociologiei valorii şi a sociologiei cunoaşterii.
A fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iar între 1938 şi 1940 a fost ministru
al educaţiei naţionale, find unul dintre cei mai tineri miniştri ai vremii sale. Odată cu in-
staurarea, în septembrie 1940, a guvernului Antonescu, sociologul român este vizat de
aparatul paramilitar legionar şi supus represiunii. Percheziţionat de legionarii veniţi să-l
aresteze, se sinucide, la 4 octombrie 1940. Cele mai importante dintre volumele sale sunt
„Probleme de sociologie” (1927) şi „Sociologie generală” (1936), „Filosofia valorii” (1945).
Virgil iuliu Bărbat (1879 – 1931)

S-a născut la 24 aprilie 1879, în comuna Rassa, judeţul Brăila. Urmează cursurile
Universităţii din Geneva, luându-şi licenţa în 1905, în ştiinţe sociale. Continuă apoi să
frecventeze diferite universităţi europene, între care Heidelberg şi Leipzig, iar în anul 1909
îşi ia doctoratul în filosofie la Berna, cu teza „Nietzsche - tendances et problemes”, publicată
în 1911 la Zürich.
287
În 1923, devine titularul Catedrei de sociologie şi etică la Facultatea de filosofie şi

litere a Universităţii din Cluj. Lucrările publicate în timpul vieţii sunt „Imperialismul amer-
ican. Doctrina lui Monroe” (1920), „Exproprierea culturii”, „Extensiunea universitară”,
„Premisele umane ale culturii moderne” (1925), „Dinamismul cultural” (1928), „Expro-
prierea culturii” (1928). Alte lucrări au rămas în manuscris: „Rudolf Eucken”, (reputat gân-
ditor german, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1908) „Istoria şi viitorul
civilizaţiei”, ”Posibilităţi organice ale omenirii”, „Curs complet de sociologie generală”, „Curs
complet de istoria doctrinelor morale şi politice”. A încetat din viaţă la 23 noiembrie 1931.
ernest Bernea (1905-1990)

S-a născut la Focşani, la 28 martie 1905. A fost una dintre personalităţile de marcă
ale perioadei interbelice. A fost sociolog, etnograf şi filosof. A absolvit Facultatea de Litere
şi Filosofie din Bucureşti, în 1929. Printre profesorii săi s-au numărat Nicolae Iorga, Nae
Ionescu şi Dimitrie Gusti. Ernest Bernea a făcut parte din echipele de cercetare etnografică
conduse de Dimitrie Gusti. S-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris (unde
a studiat printre alţii cu Marcel Mauss), iar la Freiburg (Germania) în Filosofie (unde a stu-
diat cu reputatul filosof german Martin Heidegger).
Dintre lucrările publicate, înainte de 1945, amintim: „Actele rituale după forma lor
de expresie” (în „Societatea de mâine”, an XI, 1934), „Muzeul românesc de etnografie” (în
„Anuarul Soveja”, 1937), „Bradul de înmormântare” (în „Rânduiala”, 1938), „Îndemn la sim-
plitate. Mărturisiri pentru un Om Nou” (1941), „Timpul la ţăranul român” (1942), „Timpul
la ţăranul român. Contribuţii la problema timpului în religie şi magie” (1942), „Civilizaţia
română sătească. Ipoteze şi precizări” (1944).
A simpatizat cu mişcarea legionară, ca mulţi alţi intelectuali din epocă, fiind şi are-
stat în timpul lui Carol al II-lea. A fost rearestat de mai multe ori şi de comunişti şi eliberat
abia în 1962. A fost, ulterior, angajat cercetător la institutul de Etnografie şi Folclor al Acad-
emiei Române, de unde a fost pensionat în 1972. Până în 1989, a fost supravegheat în con-
tinuare de Securitate, iar în 1984 a fost arestat o scurtă perioadă de timp, pentru că a refuzat
să devină informator. A încetat din viaţă în noiembrie 1990, la vârsta de 85 de ani la Bu-
cureşti.
traian Brăileanu (1882 – 1947)

S-a născut la 14 septembrie 1882, în comuna Bîlca, lângă Rădăuţi. Traian Brăileanu
şi-a făcut studiile universitare la Cernăuţi şi Viena, şi-a luat doctoratul în 1908 la Cernăuţi.
288
Alfred Bulai
A fost unul dintre cei mai mari sociologi români. Între anii 1920-1940 a fost profesor de So-
ciologie, Politică şi Istoria Filozofiei la Universitatea din Cernăuţi. A avut ca principale pre-
ocupări originea societăţii şi teoretizarea naţionalităţii în sociologie. Între anii 1935-1940 a
fost Directorul revistei „Însemnări Sociologice” din Cernăuţi.
A fost membru al grupării legionare din Cernăuţi, fiind ministru chiar în guvernul
Antonescu-Sima. A fost arestat după rebeliunea legionară, iar mai apoi de cumunişti. În
1946, este trimis de regimul comunist în închisoarea de la Aiud, fiind asasinat aici în 1947.
Dintre lucrările sale în domeniul sociologiei: „Introducere în Sociologie” (1923), „Sociologie
generală” (1926), „Ethik und soziologie. Ein Beitrag zur Lösung des problems - individuum
und Gesellschaft” (1926), „Politica” (1928), „Statul şi teoria rurală” (1937, 1940), „Teoria co-
munităţii omeneşti” (1940). A tradus lucrări din opera lui Immanuel Kant: „Întemeierea
metafizicei moravurilor” (1929), „Critica raţiunii pure” (1940), „Critica puterii de judecare”
(1940), „Ideea unei istorii universale. Ce este ’Luminarea?’ Începutul istoriei omenirii. - Spre
pace eternă” (1943).
Vasile V.i. Caramelea (1915 – 1994)

S-a născut în 1915, la Berevoieşti, în judeţul Muscel. În 1939, a absolvit facultatea de
Litere şi Filosofie aUniversităţii Bucureşti. În 1947 obţine titlul de doctor în sociologie is-
torică cu teza “Satul Berevoieşti (Muscel). Obştea moşnenilor”, sub îndrumarea lui Henry H.
Stahl. A fost membru al Institutului Român, al Şcolii sociologice de la Bucureşti, membru
al Comisiei de Antropologie şi Etnologie a Academiei, al Comisiei naţionale de Demografie,
membru al „Southwestern Anthropology” şi „Current Anthropology” din SUA. A fost redac-
tor şef al revistelor „Studii şi Cercetări de Antropologie” şi „Annuaire Roumain d’Anthro-
pologie”.
Din 1972 devine titular al cursului de antropologie socială şi culturală la Facultatea
de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A adus contribuţii importante în domeniul
antropologiei istorice, a fost fondatorul celor două staţii-pilot Berevoieşti şi Câmpulung Mus-
cel (care au funcţionat între 1957-1989), considerate de referinţă în domeniul antropologiei.
Dintre numeroasele sale lucrări, menţionăm: „Satul Berevoieşti (Muscel). Obştea Moşne-
nilor” (1945), “Studiul factorilor demografici în cercetările antropologice” (“Studii şi cercetări
de antropologie”, 1960, V), “Consideraţii demografico-antropologice asupra migraţiilor po-
pulaţiei din Mărginimea Sibiului’’, (în “Probleme de antropologie“,VI, 1964), “Antropologia
socială şi culturală românească. Studiul omului în societatea industrială” (în “Sociologia
militans”, vol. II. Metode şi tehnici sociologice, 1970), „Categoriile universale ale culturii şi
289
dezvoltarea în România a ramurilor antropologiei sociale şi culturale contemporane” (în

„Studii şi Cercetări de Antropologie”, tom VIII, nr. 1, 1971), „Antropologia socială şi cultur-
ală, ştiinţă a legilor generale de dezvoltare a comportamentului uman” (în „Studii şi Cercetări
de Antropologie”, tom IX, nr. 1, 1972), „Contribuţii la elaborarea unui atlas al orientărilor de
valoare ale culturii poporului român” (în „Studii şi Cercetări de Antropologie”, tom XIII,
1976), „Unitatea culturii poporului român reflectată în Atlasul antroplogic axiologic
naţional” (în colab.) (în „Studii şi Cercetări de Antropologie”, to XVI, 1979).
A încetat din viaţă în 1994, la Bucureşti.
ion Chelcea (1902-1991)

S-a născut în 1902, în satul Boteni, judeţul Argeş. A urmat cursurile Facultăţii de Is-
torie-Geografie, la Universitatea din Cluj. În 1934, obţine licenţa cu monografia satului natal.
Şi-a luat doctoratul în etnografie şi sociologie la Universitatea din Cluj, în 1939, cu teza
„Tovărăşii de feciori şi fete în viaţa poporului român”. A fost etnograf, sociolog, folclorist şi
muzeograf, întemeietor al Muzeului Etnografic al Moldovei din Iaşi.
A fost un promotor important al metodei monografice. Ion Chelcea a fost autorul
unui număr impresionant de studii ştiinţifice şi a contribuit la organizarea şi completarea
fondurilor etnografice ale multor muzee din România. Este autorul teoriei despre fluxurile
şi refluxurile etnice. A fost conferenţiar de etnografie la Universitatea din Cluj, preparator-
şef lucrări la Muzeul Etnografic din Cluj. A coordonat cercetări etnografice în cadrul Insti-
tutului Central de Statistică din Bucureşti, a fost conferenţiar la Universitatea din Iaşi,
director, în 1943, al Muzeului Etnografic al Moldovei (sub egida Univesităţii „Al. I. Cuza”
din Iaşi).
Ion Chelcea este autorul a peste 200 de lucrări publicate în cei aproape 70 de ani
de activitate ştiinţifică. Dintre studiile şi monografiile sale amintim: „Firea satului” (1931),
„Schiţă monografică asupra Lujerdiului-Someş” (1932), „Literatura monografică a satelor
noastre şi problemele în legătură cu studiul satului românesc. Momente principale” (1933),
„Etnic şi rasial” (1935), „Rasă şi popor. Rasă şi cultură” (1936), „Obicei, comunitate, cultură
populară” (1938), „Neam şi ţară. Pagini de etnografie şi folclor” (1940), „Ţiganii din Româ-
nia. Monografie etnografică” (1944), „Prima încercare de sinteză etnografică a poporului
român” (1945), „Mijloace pentru cercetarea istoriei rurale” (1965), „Etnografie, etnologie,
antropologie” (1967), „Contribuţii la sociologia modului de trai” (1973), „Preliminarii la o
cercetare sociologică. Comuna Boteni. Documentar-toponimic” (în colaborare, 1975), „Zona
Muscel. O perspectivă socio-etnografică” (1984). A încetat din viaţă în 1991.
290
Alfred Bulai
alexandru Claudian (1898-1962)

S-a născut la 8 aprilie 1898, la Cernavodă, într-o familie de intelectuali. A fost filosof,
sociolog şi poet. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea din Bu-
cureşti (1918–1922), iar în 1930 obţine titlul de doctor la Universitatea din Iaşi. În 1941,
devine titularul Catedrei de sociologie şi etică din cadrul Facultăţii de Filosofie şi Litere,
Universitatea din Iaşi. Preocupările sale în domeniul sociologiei au vizat: cercetări şi studii
de sociologie generală şi politică, sociologia cunoaşterii, sociologia literaturii.
A manifestat o preocupare intensă pentru istoria gândirii sociale, pentru cercetarea
istoriei sociale a filosofiei, un loc dominant ocupându-l consideraţiile sale asupra concepţi-
ilor lui Platon şi Auguste Comte. O altă sursă a preocupărilor sale a constituit-o problema an-
tisemitismului. Dintre lucările sale amintim: “Cercetări filosofice şi sociologice” (1935),
“Colectivismul în filosofia lui Platon” (1936), “Originea socială a filosofiei lui Auguste Comte”
(1936), “Cunoaştere şi suflet” (1940) (reeditare 1977), “Reflexiuni asupra războiului actual”
(1945), “Antisemitismul şi cauzele lui sociale” (1945) (reeditare 2000). A încetat din viaţă în
octombrie 1962, la Bucureşti.
dumitru drăghicescu (1875-1945)

S-a născut la 4 mai 1875, în comuna Zăvoieni, judeţul Vâlcea. A fost diplomat, filo-
zof, politician şi sociolog. În vederea obţinerii doctoratului în sociologie, a studiat la
Sorbona, în cadrul “École des Hautes Études Morales et Sociales”, cât şi la “Collége de
France”, unde a urmat cursurile unor reputaţi profesori, precum Émile Durkheim, Gabriel
de Tarde, Henry Bergson, Theodule Armand Ribot.
În 1904, îşi susţine teza de doctorat sub conducerea lui Émile Durkheim, cu tema
„Rolul individului în determinismului social”. A fost primul român care şi-a luat doctoratul
în sociologie la Paris. În aprilie 1905, a fost numit conferenţiar la Catedra de sociologie a
Universităţii din Bucureşti, unde a funcţionat până în anul 1910. Între 1934-1936, a fost am-
basador în Mexic şi apoi reprezentant al României pe lângă Naţiunile Unite. S-a numărat
printre sociologii care au contribuit la constituirea sociologiei ca „ştiinţă socială a naţiunii”.
În 1945, Dumitru Drăghicescu s-a sinucis.
Dintre lucrările sale amintim: „Raporturile dintre drept şi sociologie” (1904), „De
l’impossibilite de la sociologie obiective” (1906), “Din psihologia poporului român” (1907),
„Creştinism şi democraţie” (1909), „Partide politice şi clase sociale” (1922), „Droit, morale
et religion” (1932).
291
anton golopenţia (1909 – 1951)

S-a născut în 1909, în localitatea Prior, judeţul Caraş-Severin. A fost sociolog, de-
mograf şi statistician. A absolvit dreptul (1930) şi filosofia (1933) în cadrul Universităţii Bu-
cureşti. A participat la înfiinţarea Institutului Social Român. După numeroase studii
efectuate în străinătate (Berlin, Leipzig, Hamburg, Freiburg), la sfârşitul lui 1936 se întoarce
în ţară; conduce seminarul de politică la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti,
după care este redactor la revista „Sociologie Românească”. În aprilie 1940 este numit in-
spector general la Institutul de Statistică.
La sfârşitul anului 1940, este numit directorul Oficiului de Studii al Institutului de
Statistică, iar în 1947 devine director general al Institutului de Statistică al României. A fost
un colaborator apropiat al profesorului Dimitrie Gusti în elaborarea de studii de sociologie
şi filozofie. În 1931, împreună cu Henri Stahl şi sub conducerea lui Dimitrie Gusti, Anton
Golopenţia realizează unul dintre primele filme sociologice din lume “Un sat basarabean –
Cornova”. Activitatea sa ştiinţifică a vizat probleme esenţiale pentru dezvoltarea sociologiei:
limitele sociologiei tradiţionale, necesitatea dezvoltării sociologiei în societăţile contempo-
rane, raporturile dintre sociologie, ştiinţele sociale şi politică, raporturile dintre teorie şi
cercetarea sociologică concretă, dezvoltarea metodelor de cercetare în sociologie, funda-
mentarea raporturilor dintre cercetarea şi acţiunea socială.
Dintre numeroasele sale publicaţii, menţionăm: „Aspecte ale desfăşurării procesu-
lui de orăşenizare a satului Cornova” (1932), „Rostul actual al sociologiei” (1937), „Gradul de
modernizare a regiunilor rurale ale României (1939), „Îndreptar pentru instrucţia sociolo-
gică în şcolile de pregătire S.S.T” (Serviciul Social de Tineret) (1939), „Starea economică şi
culturală a populaţiei rurale din România” (1940), „60 de sate româneşti cercetate de
echipele studenţeşti în vara anului 1938. Anchetă sociologică condusă de A.G. şi dr. D.C.
Georgescu. Contribuţii la tipologia satelor româneşti. Sate cu ocupaţii anexe” (vol. II Situ-
aţia economică, 1941).
În 1950, este arestat pentru acuzaţia inventată în epocă de regimul comunist, aceea
de a fi fost membru al „agenturii spionajului anglo-american” în România.
În septembrie 1951, bolnav de tuberculoză, moare în închisoarea de la Jilava la doar
42 de ani.
292
Alfred Bulai
dimitrie gusti (1880 – 1955)

A fost unul dintre cei mai mari oameni de cultură din România secolului al XX-lea.
A întemeiat una din primele şcoli de sociologie din lume, alături de Şcoala de la Chicago sau
de şcoala franceză creată de Émile Durkheim. Este prima şcoală de cercetare monografică
din lume.
Dimitrie Gusti a fost un erudit de excepţie, citea filosofii greci şi latini în original, a
luat doctoratul cu celebrul psiholog Wilhelm Wundt (1832 – 1920), avea cunoştinţe juridice
la nivelul marilor jurişti ai timpului. A fost profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti,
ministru al învăţământului (1932 - 1933), membru al Academiei Române din 1919 şi apoi
chiar preşedintele ei, între 1944 şi 1946. Şi-a dedicat viaţa cercetărilor de teren, considerând
că sociologia trebuie să devină o sociologie a naţiunilor, că studiul societăţii, al naţiunii, tre-
buie să devină motorul acţiunii sociale.
Metoda fundamentată de el, metoda monografică, este o metodă de cercetare in-
terdisciplinară la care, alături de cercetători sociali, se adaugă medici, economişti, agronomi,
ingineri etc. Aproape toţi marii reprezentanţi ai ştiinţelor sociale din România interbelică au
fost implicaţi în cercetările şcolii lui Gusti. Trebuie să mai spunem că Şcoala de la Bucureşti
a fost una de pionierat în ceea ce priveşte ideea valorificării cercetării sociale la nivel de prac-
tici şi intervenţii în direcţia dezvoltării comunitare. Pentru Dimitrie Gusti, sociologia tre-
buia să deservească nu doar cunoşterea societăţii, ci şi acţiunea şi practica socială. Totodată,
întemeietorul Şcolii de sociologie de la Bucureşti, cu ajutorul tuturor intelectualilor de marcă
care au gravitat în jurul şcolii sale, a reuşit să iniţieze şi să coordoneze acţiunea de cercetare
monografică a satelor din România (1925 – 1948, proiect ambiţios stopat de schimbarea
regimului politic în România).
A reuşit obţinerea legiferării serviciului social în 1939, prin care s-a instituţionalizat,
pentru prima dată în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi
cu pedagogia socială. Dimitrie Gusti a fondat şi a condus Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma
socială (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 - 1939, 1944 - 1948), Institutul de ştiinţe
sociale al României (1939 - 1944), Consiliul naţional de cercetări ştiinţifice (1947 - 1948).
A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului (1936), primul
astfel de muzeu din lume care şi astăzi este de referinţă.
Dimitrie Gusti a înfiinţat şi a condus revistele “Arhiva pentru ştiinţa şi reforma so-
cială”şi “Sociologie românească” (1936 - 1944). A pus bazele unui sistem sociologic propriu
293
care include: teoria voinţei sociale, teoria cadrelor şi manifestărilor, conceptele de unitate so-
cială, relaţii şi procese sociale, legea paralelismului sociologic, conceptul de interdiscipli-
naritate, legea dreptăţii, idealului, circuitului social. Dintre publicaţiile sale, menţionăm:
„Sociologia războiului” (1915), „Studii sociologice şi etice” (2 vol., 1915), „Sociologia mili-
tans. Introducere în sociologia politică” (1935), „La science de la realite sociale. Introduction
a un system de sociologie, d’ethique et de politique” (1941), „Starea de azi a satului româ-
nesc” (în vol. „60 de sate româneşti cercetate de echipele studenţeşti în vara 1938”, 1941), „La
sociologie des unites sociales” (în „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, 1943); dintre
publicaţiile postume menţionăm: „Pagini alese” (1965), „Opere” (vol. I-VIII, 1968-1998),
„Scrieri pedagogice” (1973), „Ştiinţele sociale, sociologia, politica şi etica în interdependenţa
lor unitară” (în vol. „Axiologie românească”, 1982), „Sociologia naţiunii şi a războiului”
(1995).
traian Herseni (1907 – 1980)

A fost un reprezentant marcant al primei generaţii a Şcolii Sociologice de la Bu-
cureşti. S-a născut în satul Iaşi, judeţul Braşov, în anul 1907. A urmat Facultatea de Litere
şi Filosofie din Bucureşti, s-a specializat la Berlin, a obţinut doctoratul în Litere şi Filosofie,
în anul 1934. Este recunoscut pentru contribuţiile sale la dezvoltarea metodei monografice
şi la sociologia distanţei, domeniu în care este un pionier pe plan mondial.
Este autorul a numeroase volume: „Individ şi societate în satul Fundul Moldovei.
Câteva aspecte” (1932), „Teoria monografiei sociologice” (1934), „Problema sociologiei”
(1934), „Realitatea socială” (1935), „Sociologia românească” (1940), „Filosofia românească
de la origini până astăzi” (1941), „Sociologie rurală” (1941), „Probleme de sociologie pas-
torală” (1941), „Introducere în psihologia socială” (1966), „Sociologie şi etică” (1968), „Pro-
legomene la teoria sociologică” (1969), „Industrializare şi urbanizare” (1970), „Sociologia
literaturii” (1973), „Sociologie industrială” (1974), „Sociologia limbii” (1975) „Literatura şi
civilizaţie: încercare de antropologie literară” (1976) „Cultura psihologică românească”
(1980), „Ce este sociologia?” (1981).
Se stinge din viaţă în anul 1980, lăsând în urmă o impresionantă carieră de cercetă-
tor şi un număr mare de lucrări referenţiale pentru sociologia românească.
george emilian marica (1904 – 1982)

S-a născut în 1904, la Horezu, în judeţul Vâlcea. A absolvit studii universitare în
filosofie, sociologie, psihologie şi istorie la universităţi din Cluj, Berlin, Koln şi Bonn. Devine
294
Alfred Bulai
doctor în filosofie, iar după 1944 doctor docent. A lucrat direct cu Virgil Bărbat la Universi-
tatea din Cluj fiind un discipol al acestuia. Principalele sale preocupări au vizat domeniile:
istoria sociologiei, sociologia culturii, sociologia rurală, psihosociologie. Cea mai importantă
contribuţie a demersurilor sale ştiinţifice este cea adusă în domeniul sociologiei culturii, cu
o serie de contribuţii de excepţie asupra culturii transilvănene.
Este autorul lucrărilor: „Émile Durkheim, Sozilogie und Soziologismus” (1932),
„Problema culturii moderne în sociologia germană contemporană” (1935), „Conducerea la
copii. Studiu psihosociologic” (1942), „Despre patrie. Studiu sociologic” (1942), „Încercarea
de definiţie a statului” (1942), „Satul ardelean. Premisele cercetării lui sociologice” (1944),
„Psihosociologia mahalalei” (1945), „Fenomenele tradiţiei” (1946), „Consideraţii critice
asupra sociologiei burgheze” (1968), „Migraţia populaţiei din mediul rural. Istoricul pro-
blematicii la noi şi premisele sale” (1971), „Studii de istoria şi sociologia culturii române
ardelene din secolul al XIX-lea” (1977). A încetat din viaţă în 1982.
mihail Ralea (1896-1964)

S-a născut în 1896, la Bucureşti. A fost eseist, filosof, psiholog, sociolog, diplomat,
profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române, director al revistei „Viaţa
românească”, din 1933. În 1916, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti,
continuându-şi studiile în Franţa, la Paris, unde, în 1922, obţine titlul de doctor în Litere cu
teza „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste”. Întors în ţară, ocupă funcţia de conferenţiar
de pedagogie socială, din 1923, şi apoi pe aceea de profesor de psihologie şi estetică la Uni-
versitatea din Iaşi. Prin activitatea lui Mihai Ralea, studiul psihologiei la Universitatea din
Iaşi cunoaşte o dezvoltare cu totul specială.
Din 1938, a fost numit profesor de estetică la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bu-
cureşti şi titular al catedrei de psihologie la aceeaşi facultate. Este autorul lucrărilor: „Con-
tribuţii la ştiinţa societăţii” (1927), „Istoria psihologiei” (partea I, 1955), „Istoria ideilor
sociale” (1930), „Valori” (1935), „Psihologie şi viaţă” (1938), „Studii de filozofie şi psiholo-
gie” (1955), „Sociologia succesului” (în colaborare, 1962), „Istoria psihologiei” (în colabo-
rare, 1958), „Introducere în psihologia socială” (1966, postum). A încetat din viaţă în 1964.
eugeniu speranţia (1888 – 1972)

S-a născut în 1888, la Bucureşti. A fost sociolog, filosof, eseist, estetician şi scriitor.
A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În 1912, obţine titlul de doctor. În
1931, devine profesor de filosofia dreptului şi sociologie la Academia de Drept din Oradea.
295
Domeniile sale de specialitate au fost: filosofia, logica, psihologia, sociologia, pedagogia şi es-
tetica. Contribuie la crearea unui sistem sociologic de factură axiologică în cultura
românească şi a unei direcţii interpretative în sociologia românească.
A publicat numeroase eseuri literare, studii de estetică şi filosofie, precum şi studii
de pedagogie, psihologie şi sociologie. Printre lucrările sale se numără: „Tradiţia şi rolul ei
social” (1929), „Fenomenul social ca proces spiritual de educaţie” (1920), „Problemele socio-
logiei contemporane” (1933), „Perspectiva istorică în viaţa socială, în cultură şi educaţie”
(1934), „Introducere în sociologie” (1939), „Resorturi psihologice ale evoluţiei umane”
(1947).
Henri Henri stahl (1901 – 1991)

S-a născut în 1901, la Bucureşti. În 1921 a absolvit Facultatea de Drept la Bucureşti.
Din 1921 desfăşoară o intensă activitate didactică în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a
Universităţii Bucureşti. A fost profesor de sociologie rurală la catedra de sociologie. A fost
în acelaşi timp profesor de sociologie, metodologia anchetelor sociale şi legislaţie socială la
Şcoala Superioară de Prevederi şi Asistenţă Socială din Bucureşti.
A desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică ca cercetător, coordonator de formaţii de
cercetare şi organizator de acţiuni ştiinţifice şi sociale la nivel naţional şi internaţional. Din
1924, se integrează în Şcoala sociologică de la Bucureşti, condusă de Dimitrie Gusti, par-
ticipând la numeroase campanii de cercetări monografice. Elaborează împreună cu Victor
Ion Popa, concepţia şi planul general de înfiinţare şi organizare a Muzeului satului din Bu-
cureşti, care se inaugurează în anul 1936. Ia parte la realizarea unor filme sociologice şi
documentar-ştiinţifice asupra vieţii sociale în Cornova, Şanţ şi Fundu Moldovei. Realizează
studii de fundamentare a dezvoltării urbanistice pentru numeroase oraşe din România, este
ales membru corespondent al Institutului Internaţional de Sociologie (1976) şi membru în
Comitetul Executiv al Societăţii Europene de Sociologie Rurală.
În 1970, este ales membru titular şi preşedinte al secţiei de sociologie a Academiei
de Ştiinţe Sociale şi Politice din Bucureşti, iar în 1990 devine membru titular al Academiei
Române – secţia de ştiinţe economice şi sociologice. Este autorul a peste 23 de volume de
autor şi a peste 200 de studii şi articole, în peste 50 de publicaţii de specialitate consacrate
domeniilor: teorie sociologică, metodologie, metode şi tehnici de investigaţie, istorie socială,
„arheologia socială”.
Dintre lucrările sale amintim: „Tehnica monografiei sociologice” (1934), „Cultura
satelor, cum trebuie înţeleasă” (1934), „Monografia unui sat. Cum se alcătuieşte spre folo-
296
Alfred Bulai
sul căminului cultural” (1937), „Pentru sat” (1939), „Introducere în sociologie” (în colab. Cu
Şerban Voinea, 1947), „Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti” (1958-1965),
„Civilizaţia vechilor sate româneşti” (în colab. cu Paul H. Stahl, 1968), „Controverse de is-
torie socială românească” (1969), „Studii de sociologie istorică” (1972), „Teoria şi practica in-
vestigaţiilor sociale” (1974-1975), „Eseuri critice. Despre cultura populară românească”
(1983), „Probleme confuze din istoria socială a României” (1992). A încetat din viaţă în 1991,
la vârsta de 90 de ani, la Bucureşti.
mircea Vulcănescu (1904- 1952)

S-a născut la 3 martie 1904, la Bucureşti. A fost filosof, sociolog, economist şi pro-
fesor de etică. În 1921, s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept
din Bucureşti. În 1925, şi-a luat licenţele în Filosofie şi în Drept. În primăvara aceluiaşi an
a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare,
judeţul Dolj. Începând cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare
la Paris. În anul universitar 1929-1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului D.
Gusti. Între 1929 şi 1944, a participat la campaniile monografice conduse de Dimitrie Gusti,
impunându-se ca “filozoful” Şcolii sociologice de la Bucureşti. Între 1929 şi 1935, a fost pro-
fesor de economie politică, ştiinte juridice şi statistică morală la “Şcoala Superioară de Asis-
tenţă Socială“. A colaborat cu publicaţii prestigioase ale vremii: Gândirea şi Cuvântul.
În ianuarie 1947, este condamnat de regimul comunist la opt ani de închisoare.
A murit în inchisoarea de la Aiud, la 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni. Dintre lucrările
sale, amintim: „Individ şi societate în sociologia contemporană” (1925), „Teoria şi sociolo-
gia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat” (1932), „În
ceasul al 11-lea” (1932), „Cele două Românii” (1932), „Gospodăria ţărănească şi cooperaţia”
(1933), „Războiul pentru întregirea neamului” (1938), „Înfăţişarea socială a două judeţe”
(1938), „Dimensiunea românească a existenţei” (1943).
Ştefan Zeletin (1882 – 1934)

S-a născut în 1882, la Răchitoasa, în judeţul Bacău, numele real este Ştefan Motăş.
A fost filozof, economist şi sociolog. În 1906, a absolvit Facultatea de Filosofie şi Litere a
Universităţii din Iaşi. Începând cu 1909, urmează cursuri la universităţi din Berlin, Leipzig,
Erlagen, Paris şi Oxford. În 1912, devine doctor în filosofie cu teza „Idealismul personal îm-
297
potriva idealismului absolut în filosofia engleză”, la Erlagen. Din 1927, a fost profesor la Cat-
edra de de istoria filosofiei vechi şi medievale la Facultatea de Filosofie şi Litere a Univer-
sităţii Iaşi. Zeletin este unul dintre cei mai importanţi sociologi ai perioadei interbelice. Este
autorul lucrărilor: „Din ţara măgarilor. Însemnări” (1916), „Burghezia Română: Originea şi
Rolul Ei Istoric” (1925), „Istoria socială. Cum poate deveni istoria o ştiinţă a cauzalităţii”
(1926), „Neoliberalismul. Studii asupra istoriei şi politicii burgheziei române” (1927). A
murit în 1934.
298
Alfred Bulai
Bibliografie
În paginile care urmează,

am adunat un număr mare de ti-
tluri reprezentative pentru cerce-
tarea socială. O mare parte pot fi
considerate de referinţă pentru is-
toria sociologiei, ca şi a altor do-
menii înrudite, cum ar fi
antropologia sau psihologia so-
cială. Evident, alături de aceste
cărţi se pot adăuga, oricând, multe
altele. În lume se publică cel puţin o
lucrare importantă de sociologie,
în fiecare zi. Lucrările refernţiale
sunt, totuşi, relativ puţine şi merită
o atenţie specială.
În această listă bibliogra-
fică puteţi regăsi şi un număr
foarte mare de cărţi ale unor au-
tori români sau lucrări ale unor
autori străini care au fost traduse
în română, iar numărul impresio-
nant al acestora arată preocupa-
rea în creştere din ultimii ani, de la
noi, pentru cunoaşterea socială,
ceea ce este un lucru mai mult
decât îmbucurător.
299
Bibliografie în limbi străine
Adorno, Theodore W., şi alţii, The Authoritarian Personality, New York, Harper and
Brothers, 1950
Allport, Gordon W., The Nature of Prejudice, Cambridge, Addison Wesley, 1954
Alvesson, M., Due-Billing, Y., Understanding Gender and Organizations, London Sage
Publications, 1997
Anzieu, Didier, Martin, Jean-Yves, La dynamique des groups restraints, Paris, Presses
universitaires de France, 1969
Appadurai, Arjun - Modernity at large: cultural dimensions of globalization. - Min-
neapolis ; London: University of Minnesota Press, 1996
Aron, Raymond, Les etapes de la pensée sociologique, Paris, Galimard, 1983
Aron, Raymond, Democracie et totalitarisme, Paris, Galimard, 1977
Barral, Pierre, Societes rurale s du XX-e siecle, Paris, Armand Collin, 1978
Barnes, Barry, Scientific Knowledge and Sociological Theory, London, Routledge &
Kegan Paul, 1974
Barrat, David, Media Sociology, Tavistock Publications London, 1986
Barth, Fredrick, Ethnic Groups and Boundaires: The Social Organisation of Culture
Differences, Boston, Little Brown & Co., 1969
Berelson, Bernard, Content Analysis in Communication Research, Glencoe, III, Free
Press, 1952
Becker, Howard, Systematic Sociology, New York: Wiley, 1950
Becker, Howard S., Outsiders : Studies in the Sociology of Deviance, Free Press on Glen-
coe, 1963
Blumer, Herbert, Symbolic Interactionism: Perspective and method, Englewood Cliffs,
Prentice Hall, 1969
Boudon, Raymond, Les methodes en sociologie, Paris, Presses universitaires de France,
1983
Bourdieu, Pierre, Passeron, Jean-Claude, Society, culture and education, Beverly Hills,
CA: Sage Publications, 1977
300
Alfred Bulai
Bourdieu, Pierre, La distinction, Paris, Les Editions de Minuit, 1979

Bouthoul, Gaston, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1965
Breton, David Le, La sociologie du corps, Presses Universitaires de France, 2002
Cazeneuve, Jean, Sociologie du rite, Paris, Presses universitaires de France, 1971
Cherkaoui, Mohamed, Sociologie de l’education, Paris, Presses universitaires de France,
1986
Clegg, Stewart, The Theory of Power and Organization, London, Routledge & Kegan
Paul, 1979
Cohen, Albert, La déviance, Gembloux, Duculot, 1971
Cohen, S., Visions of social control, Cambridge, Anglia: Polity Press, 1985
Cohen, R., Kennedy, P., Global Sociology, London, MacMillan Press, 2000
Coleman, James, Foundations of Social Theory, Harvard University Press, Cambridge,
Mass, 1990
Comte, Auguste, Cours de philosophie positive, Paris, Hermann, 1975
Corrin, C., (ed.), Gender and identity in Central and Eastern Europe, London, Frank
Cass, 1999
Cramer, Duncan, Introducing Statistics for Social Research, Routledge, 1994
Crozier, Michel, Le Phénomène bureaucratique, Paris, Seuil, 1964
Crozier, Michel, Le monde des employés de bureau, Paris, Seuil, 1965
Cuche, D., La notion de culture dans les sciences sociales, La Decouverte, Paris, 1996
Daly, John A., McCroskey, James C., Personality and Interpersonal Communication,
London Sage, 1984
Douglas, Jack D., The Social Meaning of Suicide, Princeton, NJ, Princeton University
Press, 1967
Downes, D., Rock, P., Understanding deviance, Oxford, Anglia: Oxford Glencoe, IL:
Free Press, 1963
Durkheim, Émile, Education et sociologie, Paris, Presses universitaires de France, 1966
Durkheim, Émile, L’éducation morale, Paris, Presses universitaires de France, 1963
Fainstein, Susan S, Scott, Campbell (Ed.), Readings in Urban Theory, Blackwell Pub-
lishers, Cambridge, Oxford, 1996
Geertz, Clifford, The Interpretation of Cultures, New York, Basic Books, Inc., Publish-
ers, 1973
Giddens, Anthony, The Nation-State and Violence, University of California Press, 1987
Giddens, Anthony, The Consequences of Modernity, Polity Press, 1990
301
Giddens, Anthony, The Constitution of Society: Outline of the Theory of Structuration,

Berkley and Los Angeles, University California Press, 1984.
Giddens, Anthony, Modernity and Self-Identity: Self and Society in the Late Modern
Age, Cambridge-Oxford, Polity Press, 1991.
Goffman, Erving, Encounters, Indianapolis: Bobbs-Merill, 1961
Goffman, Erving, Behavior in public place, New York: Free Press, 1963
Gordon, Milton M, Assimilation in American Life, New York, Oxford University Press,
1964
Gouldner, Alvin W, The Coming Crisis of Western Sociology, New York, Equinox Books
/ Published by Avon, 1970
Halsey, A. H., Lauder, Hugh, Brown, Philip, Wells, Amy Stuart, editori, Education: Cul-
ture, Economy and Society, Oxford University Press, Oxford and New York, 1998
Harouel, Jean- Louis., Culture et contre-culture, PUF, Paris, 1994
Holsti, O. R., Content Analysis for the social sciences and humanities, Reading MA: Ad-
dison-Wesley, 1969
Homans, George, The human group, New York: Harcourt Brace, 1950
Hyman, Herbert, Interviewing in Social Research, Chicago, The University of Chicago
Press, 1954
Janis, Irving L., Victims of groupthink, Boston: Houghton – Mifflin, 1982
Johnson, Paul, The History of the Modern World from 1917 to the 1980s, Weiden-
feld&Nicolson, London, 1983
Katz, Elihu, Lazarsfeld, Paul F., Personal Influence: the Part Played by People in the
Flow of Mass Communications, Glencoe, III, Free Press, 1965
Keynes, John Maynard, Essays in Persuasion. The collected Writings, London, Bas-
ingstoke, 1972
Kurtz, Norman R., Introduction to Social Statistics, McGraw Hill Book Company, 1983
Laufer, Romain, Marketing Democracy: Public Opinion and Media Formation in Dem-
ocratic Societies, Transactions Publishers, 1989
Lazarsfeld, Paul F, Berelson, Bernard, Gaudet, Hazel, The People’s Choice, New York,
Columbia University Press, 1968
Lemel, Yannick, Stratification et mobilite sociale, Paris, Armand Colin, 1991
Lemert, Edwin M., Human Deviance, social problems and social control, New York:
McGraw Hill, 1951
Lenski, Gerhard, Power and Privilege. A Theory of Social Stratification, New York, Mc-
Graw-Hill, 1954
Lenski, Gerhard E., Lenski, Jean, Nolan, Patrick, Human Societies, ed. a 8-a, New York,
McGraw Hill, 1998
302
Alfred Bulai
Levy-Bruhl, Lucien, La mentalitée primitive, Paris, Presses universitaires de France,

1922
Linton, Ralph, The Study of Man, Appleton-Century, New-York, 1938
Malinowski, Bronislaw, A Scientific Theory of Culture, Chapel Hill: University of North
Carolina Press, 1944
Mannheim, Karl, Essays on the Sociology of Knowledge, London: Routledge and Kegan
Paul, 1952
Manuilă, S. – Structure et évolution de la population rurale, Bucureşti, Editura Insti-
tutului Central de Statistică, 1940
Mauss, Marcel, Sociologie et anthropologie, Paris, Presses universitaires de France,
1950
McQuail, Denis, Communication: Aspects of Modern Sociology, Longman London, 1984
Mead, George Herbert, Mind, Self and Society, Chicago, University of Chicago Press,
1934
Merton, Robert K., Social Theory and Social Structure, Free Press, Glencoe, 1959
Merton, Robert K., Coleman, James S., Rossi, Peter H., Qualitative and Quantitative
Social Research: Papers in Honor of Paul F. Lazarsfeld, New York, Free Press, 1979
Mills, C. Wright, The Power Elite, Oxford Press, 1956
Mills, C. Wright, White Collar, Oxford University Press: New York, 1951
Mills, C. Wright, Character and Social Structure, New York: Harcourt, Brace and Com-
pany, 1953
Moreno, Jacob L., Les fondements de la sociometrie, Paris, Presses universitaires de
France, 1954
Nisbet, Robert, Prejudices, Harvard University Press, 1982
Parsons, Talcott, The Structure of Social Action, New York, McGraw-Hill, 1937
Parsons, Talcott, The Social System, The Free Press, New York, 1951
Parsons, Talcott, Structure and Process in Modern Societies, Glencoe, Free Press, cap.
V, 1960
Parsons, Talcott, Sociological Theory and Modern Society, New York, Free Press, 1967
Parsons, Talcott, Shils, Edward şi alţii, Toward a General Theory of Action, Cambridge,
Harvard University Press, 1951
Piaget, Jean, La représentation du monde chez l’enfant, Paris, Alcan, 1926
Piaget, Jean, Le structuralisme, Paris, Presses universitaires de France, 1968
Prélot, Marcel, Sociologie politique, Toulouse, 1973
Radcliffe-Brown, A. R., Structure and function in primitive society, Glencoe, IL: Free
Press, 1952
303
Redfield, Robert, Peasant Society and Culture: An Anthropological Approach to Civi-

lization, Chicago, University of Chicago Press, 1956
Redfield, Robert, The Little Community, Village, Chicago, 1955
Rokeach, Milton, Beliefs, Attitudes and Values, San Francisco, Jossey-Bass, 1969
Rokeach, Milton, The Nature of Human Values, New York, Free Press, 1973
Sapir, Edward, Anthropologie, Paris, Led Editions de Minuit, 1971
Sapir, Edward, Culture, Language and Personality, selected essays edited by David G.
Mandelbaum – Barkley; University of California Press, 1956
Saunders, Peter, Social Theory and the Urban Question, Routledge, 1981
Schelsky, Helmut, Sociologie de la sexualité, Paris, Gallimard, 1966
Schnypper, Dominique, L’identitte culturelle, Paris, Anthropos, 1992
Schutz, Alfred, The phenomenology of the social world, London: Heinemann Educa-
tional books, 1972
Segalen, Martine, Sociologie de la famille, Paris, Armand Colin, 1981
Shils, Edward, Tradition, Chicago, University of Chicago Press, 1981
Simmel, Georg, Levine, Donald E. H., On individuality and Social Forms, University of
Chicago Press, 1971
Simmel, Georg, Elzkorn, K. Peter, The Conflict in Modern Culture: And Other Essays”,
Teachers College Press, 1968
Simon, Herbert, Models of Man: Social and Rational, New York, Wiley, 1957
Skinner, B. F., About Behaviorism, Knopf, New York, 1974
Sorokin, Pitirim A., Social and Cultural Dynamics, Boston, Porter Sargent, 1970
Spencer, Herbert, The Study of Sociology, Ann Arbor, University of Michigan Press,
1961
Spencer, Herbert, The Principles of Sociology, Greenwood Press, 1975
Tajfel, Henry, Human Groups and Social Categories, Cambridge University Press,
Cambridge, 1981
Tedeschi, James T., The Social Influence Processes, Aldine Atherton, 1972
Townsend, Peter, The International Analysis of Poverty, Harvester Wheatsheaf, 1993
Tönnies, Ferdinand, Communauté et société: catégories fondamentales de la sociologie
pure, Paris, Retz, CEPL, 1977
Touraine, Alain, Production de la societe, Paris, Seuil, 1973
Turner, Jonathan H., The structure of sociological theory, ediţia a 6-a, Belmont, CA:
Wadsworth
Tylor, Sir Edward Burnett, Primitive Culture, New York, Bretano’s, 1924
deVaus, Davis A., Surveys in Social Research, UCL Press Limited, 1991
304
Alfred Bulai
Wagenaar , Theodore C., Babbie, Earl, Practicing Social Research, Wadsworth Pub-
lishing Company, 1989
Weiss, Pierre, La mobilité sociale, Paris, Presses universitaires de France, 1986
Whyte, William Foote, Money and Motivation, New York, Harper & Row, 1955
Wieviorka, Michel, Sociétés et terrorisme, Paris, Fazard, 1988
Wilson, Bryan R., Contemporary Transformations of Religion, Oxford, Oxford Uni-
versity Press, 1976
Wirth, Louis, The Ghetto, Chicago, The University of Chicago Press, 1928
Whorf, Benjamin L., Language, thought and reality, Cambridge, MA: MIT Press, 1956
Zanden, James Vander, The Social Experience, New York, Random House, 1988
305
Bibliografie în limba română
Abraham, Dorel, Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1999
Abraham, Dorel; Badescu, Ilie; Chelcea, Septimiu, Interethnic Relations in Romania.
Sociological Diagnosis and Evaluation of Tendencies, Editura Carpatica,1995
Agabrian, Mircea, Analiza de conţinut, Editura Polirom, 2006
Agrabian, Mircea, Sociologie generală, Editura Institutul European, 2003
Agrabian, Mircea, Cercetarea calitativă a socialului, Editura Institutul European, 2005
Andreescu, Gabriel, Naţiuni şi minorităţi, Editura Polirom, 2004
Andrei, Petre, Sociologie generală, ediţia a 2-a, Editura Academiei Române, 1970
Andrei, Petre, Filosofia valorii, Editura Polirom, 1998
Aron, Raymond, Lupta de clasă, Editura Polirom, 1999
Atkinson, Robert, Povestea vieţii. Interviul, Editura Polirom, 2006
Balandier, George, Antropologie politică (1967), Editura Amarcord 1998
Banciu, Dan, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România, cercetare şi prevenire so-
cială, Editura Lumina Lex, 2002
Barnes, J. A., Sociologia minciunii, Editura Institutul European, 1998
Bădescu, Ilie, Istoria sociologiei, Editura Porto Franco, Galaţi, 1995
Bădescu, Ilie, Satul contemporan şi evoluţia lui istorică, Editura Ştiinţifică şi Enciclo-
pedică, 1981
Bădescu, Ilie, Ţăranii şi Noua Europă, Editura Mica Valahie, 2003
Bălan, Carmen, Sociologie aplicată – monografia centrată pe problemă, Editura Tri-
tonic, 2004
Becker, Gary S., Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la
educaţie, Editura All, 1995
Berger, Peter, Luckman, Thomas, Construcţia socială a realităţii (1986) Editura Uni-
vers 1999
Becker, Gary S., Comportamentul uman. O abordare economică, Editura All, 1994
Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul roman, Editura Humanitas, 2005
306
Alfred Bulai
Bernea, Ernest, Trilogie sociologică, Editura Dacia, 2004

Bernea, Ernest, Civilizaţia română sătească, Editura Vremea, 2006
Bernea, Ernest, Dialectica spiritului modern, Editura Vremea, 2007
Bernea, Ernest, Îndemn la simplitate, editura Vremea, 2006
Blanchet, Alain, Gotman, Anne, de Singly, Francois, Kaufmann, Jean-Claude, An-
cheta şi metodele ei. Interviul, interviul comprehensiv, chestionarul, Editura Polirom,
1998
Bodinier, Jean-Louis, Breteau, Jean, Fundamentele culturale ale lumii occidentale, Edi-
tura Institutul European, 2000
Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, 2006
Boudon, Raymond, Texte sociologice alese, Editura Humanitas, 1990
Boudon, Raymond, Efecte perverse şi ordine socială, Editura Eurosong & Book, 1998
Bourdieu, Pierre, Orientări contemporane în sociologia franceză, Editura Seuil, 1997
Bourdieu, Pierre, Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, Editura Meridiane, 1999
Bourhis, Richard Y., Leyens, Jacques-Philippe, Stereotipuri, discriminare, relaţii in-
tergrupuri, Editura Polirom, 1997
Braudel, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, 1994
Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Editura Albatros şi Clusium, Bucu-
reşti, 2000
Brăileanu, Traian, Sociologia şi arta guvernării, Cernăuţi: Editura Însemnări Socio-
logice, 1937
Bulai, Alfred, Focus-grup, Editura Paideia, 2000
Bulai, Alfred, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Editura Paideia, 1999
Bulai, Alfred, Societatea Reală, Editura Cultura, 2007
Bulai, Alfred. Sociologia şi cotidianul, Editura Fundaţiei Societatea Reală, 2009
Buzărnescu, Ştefan, Sociologia civilizaţiei tehnologice, Editura Polirom, 1999
Buzărnescu, Ştefan, Istoria doctrinelor sociologice, Editura Didactică şi Pedagogică,
1995
Buzărnescu, Ştefan, Sociologia opiniei publice, Editura de Vest, 2005
Cazacu, Aculin, Calitatea umană a socialului, Editura Politica, 1988
Cernescu, Trăilă, Societate şi Arhitectură. O perspectivă sociologică, Editura Tritonic,
2004
Chelcea, Ion, Etnografie şi sociologie, Editura Universităţii, 2001
Chelcea, Septimiu, Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura Ştiinţifică şi Enci-
clopedică, 1975
307
Chelcea, Septimiu (coord.), Semnificaţia documentelor sociale, Editura Ştiinţifică şi En-

ciclopedică, 1985
Chelcea, Septimiu, Experimentul în psihosociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1982
Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan, Cauc, Ion, Cercetarea sociologică. Metode şi teh-
nici, Editura Destin, 1998
Chelcea, Septimiu, Personalitate şi societate în tranziţie, Editura Şiinţă şi Tehnică, 1994
Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, 2001
Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Editura
Economică, 2002
Chelcea, Septimiu, Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii, coordonator, Editura Economică,
2006.
Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare, Editura Eco-
nomică, 2006
Chelcea, Septimiu, Un secol de cercetări psihosociologice. 1897-1997, Editura Polirom,
2002
Chelcea, Septimiu, Iniţiere în cercetarea sociologică, Editura comunicare.ro, 2004
Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative.
Ediţia a III-a, Editura Economica, 2007
Chiribucă, Dan, Tranziţia postcomunistă şi reconstrucţia modernităţii în România,
Editura Dacia, 2004
Coenen-Huther, Jacques, Sociologia elitelor, Editura Polirom, 2007
Colas, Dominique, Sociologie politică, Editura Univers, 2004
Cojocaru, Ştefan, Metode appreciative în asistenţa socială, Editura Polirom, 2005
Constantinescu, Virgil, Ungureanu, Ion, Teorii sociologice contemporane, Editura Di-
dactică şi Pedagogică, 1982
Costaforu, Xenia, Cercetarea monografică a familiei, Editura All, 2005
Costea Şt.(coord.), Istoria sociologiei româneşti, Editura Fundaţiei România de Mâine,
1998
Costea, Şt., Maria Lovinescu, I. Ungureanu, Sociologie românească contemporană. O
perspectivă în sociologia ştiinţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983
Cuche, Denys, Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale, Editura Institutul European,
2003
Culic, Irina, Metode avansate în cercetarea socială. Analiza multivariată de interde-
pendenţă, Editura Polirom, 2004
David, Aurel V., Sociologia naţiunilor, Editura Dacoromână, 2004
Denni, Bernard, Lecomte, Patrick, Sociologia politicului, Editura Eikon, 2004
308
Alfred Bulai
Dewey, John, Democraţie şi educatie, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972

Dewey, John, Trei scrieri despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977
Dogan, Mattei, Pelassy, Dominique, Cum să comparăm naţiunile: Sociologie politică
comparată (1982) Editura Alternative 1993
Dood, Nigel, Sociologia banilor (Economia, raţiunea şi societatea contemporană), Edi-
Douglas, Mary, Cum gândesc instituţiile, Editura Polirom, 2002
Drăghicescu, D., Partide politice şi clase sociale, Imprimeria Independenţa, 1922
Drăgan, Ioan, Paradigme sociologice ale culturii, Editura Tritonic, 2002
Dungaciu, Dan, Elita interbelică, Editura Mica Valahie, 2003
Durkheim, Émile, Despre sinucidere, Editura Institutul European, 1993
Durkheim, Émile, Formele elementare ale vieţii religioase, Editura Polirom, 1995
Durkheim, Émile, Despre diviziunea muncii sociale, Editura Albatros, 2001
Durkheim, Émile, Sociologia, Editura Antet, 2003
Durkheim, Émile, Regulile metodei sociologice, Editura Polirom, 2002
Dungaciu, Sandra, Georg Simmel şi sociologia modernităţii, Editura Dacia, 2003
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifică, 1991
Elias Norbert, Procesul civilizării, Editura Polirom, 2002
Ferréol, Gilles, Identitatea, cetăţenia şi legăturile sociale, Editura Polirom, 1999
Ferréol, Gilles, Jucquois, Guy, Dictionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Edi-
tura Polirom, 2005
Florian, Gheorghe, Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print, 2006
Freud, Sigmund, Opere- vol. IV. Studii despre societate şi religie, Editura Trei, 2001
Freud, Sigmund, Totem şi tabu, Editura Trei, 2000
Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi a instituţiilor politice, Editura Comu-
nicare.ro, 2004
Gellner, Ernest, Naţiuni şi naţionalism: Noi perspective asupra trecutului, Editura
Antet 1997
Giddens, Anthony, Sociologie, Editura Humanitas, 2005
Golopenţia, A., Starea culturală şi economică a populaţiei rurale din România, în Re-
vista de IgienăSocială, nr. 10/1-6, 1940
Goffman, Erving, Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a
altor categorii de persoane instituţionalizate, Editura Polirom, 2004
Goffman, Erving, Viaţa cotidiană ca spectacol, Editura Comunicare.ro, 2003
Goodman, Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, 1998
309
Gotman, Anne, Banchet, Alain, Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de pro-
ducere a datelor , interviul comprehensiv, Editura Polirom, 1998
Gresle, Francois, Cuin, Charles- Henry, Istoria sociologiei, Editura Institutul European,
2002
Grunberg, Laura, (R)evoluţii în sociologia feministă. Repere teoretice, contexte româ-
neşti, Editura Polirom, 2002
Gusti, Dimitrie, Herseni, Traian, Îndrumări pentru monografiile sociologice, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2000
Gusti Dimitrie., Cornăţeanu N., Vasiliu I., Mladenatz Gr., Pienescu M. , Banu G. , Geor-
gescu D.C., Samuilă S. – La vie rurale en Roumanie, XIV Congrès International de So-
ciologie, Bucureşti, 1940
Gusti, Dimitrie, Şcoala monografică, Volumul I. Ştiinţa realităţii sociale, Editura Pai-
deia, 1999
Haines, Rosemarie, Televiziunea şi reconfigurarea politicului, Editura Polirom, 2002
Hatos, Adrian, Sociologia educaţiei, Editura Polirom, 2006
Heintz, Monica, Etica muncii la românii de azi, Editura Curtea Veche, 2005
Hermet, Guy, Sociologia populismului, Editura Artemis, 2007
Herseni, Traian, Sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982
Herseni, Traian, Sociologia românească. Încercare istorică, Bucureşti, Institutul de
Ştiinţe Sociale al României, 1940
Herseni, Traian, Literatură şi civilizaţie: încercare de antropologie literară, Editura
Univers, 1976
Herseni, Traian, Probleme de sociologie pastorală, Bucureşti: Editura Anastatica, 2002
Herseni, Traian, Sociologia limbii, Editura Ştiinţifică, 1975
Herseni, Traian, Sociologia literaturii: câteva puncte de reper, Editura Univers, 1973
Herseni, Traian, Teoria monografiei sociologice, Editura Institutului Social Român,
1934
Herseni, Traian, Unităţi sociale, Institutul de Ştiinţe Sociale al României, 1944
Herseni, Traian, Prolegomene la teoria sociologică, Editura Ştiinţifică, 1969
Hoffman, Oscar, Sociologia organizaţiilor, Editura Economică, 2004
Hoffman, Oscar, Sociologia muncii, Editura Hyperion, 1996
Iahiel, Niko, Sociologie şi ştiinţă, Editura Politica, 1984
Ilut, Petru, Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de psihosociolo-
gie, Editura Polirom, 2004
Iluţ, Petru, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, 2005
Iluţ, Petru, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, 1998
310
Alfred Bulai
Iluţ, Petru, Iluzia localimsului şi localizarea iluziei. Teme actuale de psihosociologie,

Editura Polirom, 2000
Iluţ, Petru., Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Editura Argonaut, 1995
Ionescu, Ion I., Sociologii constructiviste, Editura Polirom, 1998
Johns, Gary, Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1998
Johnston, Michael, Corupţia şi formele sale. Bogăţie, putere şi democraţie, Editura Hu-
manitas, 2007
Jude, Ioan, Sociologie şi acţiune, Editura Didactică şi Pedagogică, 2003
Keane, John, Societatea civilă, Editura Institutul European, 2003
King, Garry, Keohane, Robert, Verba, Sidney, Fundamentele cercetării sociale, Edi-
tura Polirom, 2000
King, Ronald F., Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele stiintelor
sociale, Editura Polirom, 2005
Kligman, Gail, Gal, Susan, Politicile de gen în perioada postsocialistă, Editura Polirom,
2003
Krueger, Richard A., Casey, Mary Anne, Metoda focus grup. Ghid practic pentru cer-
cetarea aplicată, Editura Polirom, 2005
Lahire, Bernard, Omul plural. Către o sociologie psihologică, Editura Polirom, 2000
Lallemet, M., Istoria ideilor sociologice – istoria sociologiei de la origini până la Weber,
de la Parsons până la contemporani, Editura Antet, 1998
Laplantine, Francois, Descrierea etnografică, Editura Polirom, 1999
Lazarsfeld, Paul F., Berelson, Bernard, Gaudet, Hazel, Mecanismul votului: cum se
decid alegătorii într-o campanie prezidenţială, Editura Comunicare.ro, 2004
Lieblich, Amia, Tuval-Mashiach, Rivka, Zilber, Tamar, Cercetarea narativă. Citire,
analiză şi interpretare, Editura Polirom, 2006
Levi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, Editura Politică, 1978
Levi-Strauss, Claude, Tropice triste, Editura Ştiinţifică, 1968
Linton, Ralph, Fundamentul cultural al personalităţii, Editura Ştiinţifică, 1968
Lovinescu, E. (1924, 1926, 1997) Istoria civilizaţiei române moderne, reeditare Editura
Minerva, Bucureşti, 1997
Malinowski, Bronislaw, Magie, ştiinţă şi religie, Editura Moldova, 1993
Malthus, Thomas Robert, Eseu asupra principiului populaţiei, Editura Ştiinţifică, 1992
Majuru, Adrian, Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj, Editura
Paralela 45, 2005
Manoilescu, M. (1943,1997) Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Cugeta-
rea, Bucureşti , reeditare Editura Athena,1997
311
Marinescu, Valentina, Muncile casnice în satul romanesc actual. Studii de caz, Editura
Polirom, 2002
Martin, Pierre, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Monitorul oficial, 1999
Marx, Karl, Capitalul, Editura Politică, 1955
Mauss, Marcel, Eseu despre dar, Editura Polirom, 1997
Măgureanu, Virgil, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, 1997
Măgureanu, Virgil, Sociologie politică, Editura RAO Books, 2007
Mărginean, Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, 2000
McQueen, A. Ronald, Knussen, Christina, Metode de cercetare în ştiinţele sociale, Edi-
Miclea, Mircea, Psihologie cognitivă, Editura Gloria, 1994
Miftode, Vasile, Tratat de metodologie sociologică – tehnici de investigaţie de teren,
elaborarea proiectelor de intervenţie, Editura Lumen, 2003
Miftode, Vasile, Dezvoltarea comunităţilor etno-culturale. Integrare europeană şi in-
terculturalitate, Editura Expert Projects, 2004
Mihăilescu, Vintilă, Antropologie. Cinci introduceri, Editura Polirom, 2007
Mihăilescu, Vintilă, Socio-hai-hui prin Arhipelagul România, Editura Polirom, 2006
Mihăilescu, Vintilă, Socio-hai-hui – O altă sociologie a tranziţiei, Editura Paideia, 2000
Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală, Editura Universităţii Bucureşti, 2000
Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura
Polirom, 2003
Mihu, Achim, Introducere în sociologie, Editura Dacia, 1992
Mihu, Achim, Sociologia dreptului, Editura Argonaut, 1996
Milca, Mihai, Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor; Editura Eco-
nomică, 2001
Mills, Wright C, Imaginaţia sociologică, Editura Politică, 1975
Miroiu, Adrian, Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, Bucureşti,
2001,
Moineagu, C. et al., Statistica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976
Moscovici, Serge, Buschini, Fabrice, Metodologia ştiinţelor socioumane, Editura Poli-
rom, 2007
Moscovici, Serge, (coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Polirom, 1998
Moscovici, Serge, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Universităţii
“Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994
Moser, C. A., Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, Editura Ştiinţi-
fică, 1967
312
Alfred Bulai
Neculau, Adrian, Dinamica grupului si a echipei, Editura Polirom, 2007

Neculau, Adrian, Ferréol, Gilles, Violenţa. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, 2003
Neculau, Adrian, Ferréol, Gilles, Minoritari, marginali, excluşi, Editura Polirom, 1997
Ogien, Albert, Sociologia devianţei, Editura Polirom, 2002
Onuţ, Gheorghe, Maşina de Idei, Editura Fundaţiei Pro, 2005
Onuţ, Gheorghe, Profesiunea de sociolog, Universitatea Transilvania, Braşov, 2008
Ornea, Zigu – Ţărănismul. Studiu sociologic, Bucureşti, Editura Politică, 1969
Otovescu, Dumitru (coord.), Sociologia românească în secolul al XX-lea (1901-2000)
Pareto, Vilfredo, Traité de sociologie générale, I-II, Libraire Payot Lausanne, Paris,
1917
Pasti, Vladimir, România în tranziţie – căderea în viitor, Editura Nemira, 1995
Pasti, Vladimir, Sociologie politică, Editura Ziua, 2004
Pasti, Vladimir, Noul capitalism românesc, Editura Polirom, 2006
Păunescu, Mihai, Organizare şi câmpuri organizaţionale. O analiză instituţională, Edi-
tura Polirom, 2006
Peretz, Henri, Metodele în sociologie. Observaţia, Institutul European, Iaşi, 1998/2000
Petrescu Victor, Sachelarie, Octavian Mihail, Sociologia comunicării, Editura Paralela
45, 2006
Piaget, Jean, Psihologia copilului, Editura Cartier, 2005
Pîrvulescu, Cristian, Politici şi instituţii politice, Editura Trei, 2002
Poledna, Rudolf, Sint ut sunt, aut non sint? Transformări sociale la saşii ardeleni, după
1945. O analiză sociologică din perspectivă sistemică, Presa Universitară Clujeană,
2001
Pop, Doru Mass-media şi politica. Teorii, structuri, principii, Editura Institutul Euro-
pean, 2000
Popescu, Liliana (editoare), Guvernare pentru şanse egale, Editura Tritonic, 2006
Pop, Luana Miruna, Imagini instituţionale ale tranziţiei, Editura Polirom, 2003
Popescu, Gheorghe, Dezvoltarea în profil teritorial a României 1900 - 1985, Editura
Sincron, 1994
Preda, Marian, Comportament organizaţional. Teorii, exerciţii şi studii de caz, Edi-
tura Polirom, 2006
Pressat, Roland, Analiza demografică, Editura Ştiinţifică, 1974
Rateau, Patrick, Metodele şi statisticile experimentale în ştiinţele umane, Editura Po-
lirom, 2004
Rădulescu-Motru, Constantin, Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin
(1942). Naţionalismul. Cum se înţelege. Cum trebuie să se înţeleagă (1909), Editura Al-
batros, Bucureşti, 1996
313
Rosener, Werner, Ţăranii în istoria Europei, Editura Polirom, 2003

Rostas, Zoltan, O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Editura Printech,
Bucureşti, 2001
Rostas, Zoltan, Atelierul gustian, Editura Tritonic, 2005
Rotariu, Traian, Culic, Irina, Badescu, Gabriel, Mezei, Elemer, Muresan, Cornelia,
Metode statistice aplicate în ştiintele sociale, Editura Polirom, 2006
Rotariu, Traian, Ilut, Petru, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi prac-
tică, Editura Polirom, 2006
Rotariu, Traian, Demografie şi sociologia populaţiei. Fenomene demografice, Editura
Polirom, 2003
Rouchy, Jean Claude, Grupul - spatiu analitic. Observatii si teorie, Editura Polirom,
2000
Rousseau, Jean Jacques, Discurs asupra inegalităţii între oameni, Editura Antet, 2001
Rughinis, Cosima, Explicaţia sociologică, Editura Polirom, 2007
Saizu, Ion – Modernizarea României contemporane (perioada interbelică), Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1991
Sandu, Antonio, Analiza instituţională prin cercetare acţiune, Editura Lumen, 2004
Sandu, Dumitru, Statistică în ştiinţele sociale, Univ. Bucureşti, 1992
Sandu, Dumitru, Sociologia tranziţiei, Staff, 1996
Sandu, Dumitru, Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie, Editura Poli-
rom, 2005
Sandu, Dumitru, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Editura Polirom, 2003
Sandu, Dumitru, Comşa, Mircea, Rughinis, Cosima, Toth, Alexandru, Voicu, Malina,
Viaţa socială în România urbană, Editura Polirom, 2006
Sandu, Dumitru, Câmpean, Cosmin, Marina, Lucian, Peter, Mihaela, Şoflău, Vasile,
Practica dezvoltării comunitare, Editura Polirom, 2007
Sava, Nicu Ionel, Armata şi societatea (culegere de texte de sociologie militară), Editura
Info-Team, 1998
Scott, W. Richard, Instituţii şi organizaţii, Editura Polirom, 2004
Searle, John R., Realitatea ca proiect social, Editura Polirom, 2000 (orig. 1995)
Silverman, David, Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării,
textului şi interacţiunii, Editura Polirom, 2004
Stahl, Paul Henri, Familia şi şcoala: Bucuresti, 1949-1952: contribuţii la sociologia edu-
caţiei, Editura Paideia, 2002
Stahl, Henri H., Teoria şi practica investigaţiilor sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclo-
pedică, 1974
314
Alfred Bulai
Stahl, Henri H., Istoria socială a satului românesc: o culegere de texte, Editura Pai-
deia, 2002
Stahl, Henri H., Tehnica monografiei sociologice, Editura comunicare.ro, 2001
Stahl, Paul H., Triburi şi sate din sud-estul Europei. Structuri sociale, structuri magice
şi religioase, Editura Paideia, 2000
Stănciulescu Elisabeta, Sociologia educaţiei familiei, vol. I, Editura Polirom, 2007
Stefan, Cristina, Familia monoparentală. O abordare politică (ediţia a II-a revazuta),
Tamaş, Sergiu, Cunoaşterea faptului social, Editura Politică, 1972
Tesliuc, Cornelia Mihaela, Pop, Lucian, Tesliuc, Emil, Sărăcia şi sistemul de protecţie
socială, Editura Polirom, 2001
Tocqueville, Alexis de, Despre democraţie în America - vol. 1 si vol. 2 -, Editura Huma-
nitas, 2005
Trandafir , Gheorghe, Sociologia modului de a trăi, Editura Ştiinţifică, 1969
Trebici, Vladimir, Mică enciclopedie de demografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclope-
dică, 1975
Ungureanu, Ion, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Editura Humanitas, 1990
Vedinas, Traian, Introducere în sociologia rurală, Editura Polirom, 2001
Vlăsceanu, Mihaela, Organizaţiile şi cultura organizării, Editura Trei, 1999
Vlăsceanu, Mihaela, Organizaţii şi comportament organizaţional, Editura Polirom,
2003
Vlăsceanu, Mihaela, Organizaţia: proiectare şi schimbare (introducere în comporta-
mentul organizaţional), Editura comunicare.ro, 2005
Vlăsceanu, Lazăr, Sociologie şi modernitate. Tranziţii spre modernitatea reflexivă,
Vlăsceanu, Lazăr (coord.), Şcoala la răscruce, Schimbare şi continuitate în curriculum-
ul învăţământului obligatoriu, editura Polirom, 2002
Voicu, Mălina, Voicu, Bogdan, Satul românesc pe drumul către Europa, Editura Po-
lirom, 2006
Voicu, Mălina, Voicu, Bogdan, Valori ale românilor (1993-2006), Editura Institutul
European, 2007
Vulcănescu, Mircea Herseni, T. Vlădescu-Răcoasă, G. [et al.], D. Gusti şi şcoala socio-
logică de la Bucureşti, Institutul Social Român, 1937
Wach, Joachim, Sociologia religiei, Editura Polirom, 1997
Weber, Max, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Polirom, 2001
Weber, Max, Introducere în sociologia religiilor, Editura Institutul European, 2001
315
Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, 2007

Weber, Max, Sociologia religiei – Tipuri de organizări comunitare religioase, Editura
Teora, 1998
Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, Editura Nemira, 1996
Wolf, Eric, Ţăranii, Editura Tehnică Chişinău, 1998
Yin, Robert K., Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor, Editura Polirom,
2005
Zamfir, Cătălin, Strategii ale dezvoltării sociale (studiu sociologic), Editura Politică,
1977
Zamfir, Cătălin, Structurile gândirii sociologice, Editura Editura Politică, 1987
Zamfir, Cătălin, Stănescu, Simona Maria, Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Po-
lirom, 2007
Zamfir, Cătălin, Stoica, Laura, O nouă provocare: dezvoltarea socială, Editura Poli-
rom, 2006
Zamfir, Cătălin, Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Ediţia a II-a, Editura Poli-
rom, 2005
Zamfir, Cătălin, O analiză critică a tranziţiei, Editura Polirom, 2004
Zamfir, Cătălin (coord.), Dimensiuni ale sărăciei: România 1994, Editura Expert, 1995
Zamfir, Cătălin, Zamfir, Elena (coord.), Politici sociale. România în context european,
Editura Alternative, 1995
316
Alfred Bulai
Dicţionare
Bădescu, Ilie, Dicţionar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, 2005

Boudon, Raymond, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, 1996
Dobrescu, Emilian, Dicţionar de sociologie economică, Editura CH Beck, 2006
Ferréol, Gilles, Dicţionar de sociologie (coeditare), Editura Polirom, 1998
Ferréol, Gilles, Juquois, Guy, Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Edi-
tura Polirom, 2005
Johnson, Allen G., Dicţionarul Blackwell de sociologie, Editura Humanitas, 2007
Larrouse, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, 1996
Marshall, Gordon (coord.), Dicţionar de Sociologie. Oxford, Editura Univers Enciclo-
pedic, 2003
Mucchielli, Alex, Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale, Editura
Polirom, 2002
Vlăsceanu, Lazăr, Cătălin Zamfir, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, 1993/1998
317
318
Alfred Bulai
Index
A
aculturaţie 5, 63, 64, 66
adjudecare 96, 104
Adorno, Theodor 233
agenţi de socializare 81, 82, 85
altul generalizat 80, 85, 143
altul semnificativ 80, 84, 85, 143
amerindieni 225
analiza documentelor sociale 5, 37, 46, 50
analiză longitudinală 50
ancheta sociologică 5, 37, 49, 312
animism 136
anomie 58, 67, 210, 211, 220
anormalitate 205, 219, 221
antisemitism 237
arbore genealogic 108, 109, 126
Argetoianu, Constantin 202
Asch, Solomon 152, 153
asimilare 5, 7, 56, 57, 63, 64, 66, 71, 73, 192, 230, 240, 241, 263
Assisi, Sf. Francis de 221
autoritate 8, 97, 112, 125, 168, 171, 178, 179, 188, 226, 267, 268, 269, 271, 273,
275, 282, 283, 284
avere 188, 244, 253
B
Balzac, Honoré de 170
Becker, Howard 205, 213, 221, 235, 298
bilinearitate 112, 125
birocratul premodern 173
birocraţie 7, 141, 143, 165, 169, 170, 171, 172, 173, 174, 176, 177, 178, 179
biserica 6, 15, 82, 83, 98, 129, 138, 139, 143
Blaga, Lucian 72
Blumer, Herbert 25, 196, 213
319
Boudon, Raymond 246

Burgess, Ernest W. 2, 193
C
calvinism 137
case de muncă 217
Castro, Fidel 159, 164
căsătorie de grup 126
cercetare participativă 44, 45, 50
cetăţenie 284
Cherkaoui, Mohamed 246
chestionar 37, 38, 41, 305, 308
civilizaţie 5, 53, 54, 65, 66, 292, 308
clasă socială 125, 250, 251, 257
coabitare consensuală 123, 126
Cocteau, Jean 237
compartimentare 96, 104
complex cultural 56, 60, 66
comprehensiune 21, 29
Comte, Auguste 18, 19, 28, 288, 289
comunitate 48, 54, 58, 89, 107, 109, 111, 124, 130, 131, 132, 135, 136, 140, 147,
158, 183, 185, 186, 187, 191, 197, 203, 205, 217, 269, 270, 282, 288, 312
comunitate teritorială 183
comunităţi agricole 187
comunităţi sălbatice 187, 199
comunităţi ţărăneşti 187, 188
comunităţile rurale 7, 181, 182, 185, 186, 187, 188, 190, 197
comunităţile urbane 7, 181, 186, 188, 190, 197
conflict de rol 96, 104
conflictualism 23, 29
Confucius 134
contracultură 61, 66
control social 7, 140, 168, 211, 214, 215, 217, 221, 271, 283, 284
conurbaţie 192, 195, 199
Cooley, Charles 24, 79, 84
Cottrell, Leonard 196
criminalitate 7, 182, 202, 203, 204, 206, 207, 208, 209, 210, 220, 221
criminalitatea gulerelor albe 209
Croce, Benedetto 237
Crozier, Michel 177
cult 138, 139, 143
320
Alfred Bulai
cultura 5, 19, 47, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 59, 60, 61,62, 63, 64, 65, 66, 71, 72, 83,
85, 93, 134, 188, 189, 217, 276, 288, 290, 292, 293, 294, 305, 306, 313
cunoaştere comună 5, 26, 27,29, 184,
cunoaştere ştiinţifică 5,17, 26, 27, 29, 32, 49
cuplul conflictual 119
cuplul ritualizat 119
D
Dalton, Melville 177
darwinism social 19, 28, 29
definirea situaţiei 29
delincvenţă juvenilă 205, 219, 221
democraţie 8, 272, 279, 280, 284, 289, 307, 309, 313
democraţie participativă 280, 284
denominare 138, 139, 143
desocializare 75, 85, 143
devianţă 7, 182, 201, 202, 203, 204, 206, 211, 212, 219, 221
Dewey, John 176, 196
Diderot, Denis 170
diferenţiere instituţională 99, 104
dilemă socială 157, 158, 159, 164
discriminare 8, 230, 232, 233, 237, 240, 305
disonanţă cognitivă 114
divorţ 6, 46, 117, 118, 119, 125, 126
divorţialitate 118, 126
Dollard, John 233
dragoste romantică 113, 125, 126
duBois, Cora 73
Durkheim, Émile 29, 58, 142, 189, 197, 210, 219, 220, 289, 290, 292
E
Eco, Umberto 59, 67
ectomorf 208, 220
Edward Sapir 65
Efectul de aşteptare 152, 153, 162
efectul Howthorne 45
efectul Ringelmann 154, 162
ego 76, 84, 109
Einstein, Albert 60
321
electorat 283, 284

element cultural 60
Eliade, Mircea 132, 133, 135, 142
Ellis, Henry Havelock 116
endogam 110, 124
endogamie 126
endomorf 208, 220
Engels, Friedrich 21, 122
estimator 34, 35, 36
eşantionare 34, 36, 49, 50
etica protestantă 23, 137, 314
etichetare 213, 214, 221
etnie 7, 223, 226, 233, 241, 244, 254, 263
etnocentrism 5, 61, 62, 66, 236
evoluţionism 22, 23, 29
exogam 110, 124
exogamie 126
experiment 5, 37, 41, 45, 46, 50, 71, 95, 96, 104, 145, 146, 152, 154, 306
expulzări 228
exurbaţie 192, 199
F
familie extinsă 109, 118, 124, 126
familie nucleară 108, 124
familie conjugală 126
familie monoparentală 126
Festinger, Leon 114
fidelitate 42
fizică socială 19, 29
focus grup 50, 309
formaţiune social-economică 20, 21
forţă de muncă 246, 247, 248
forţe de producţie 28, 246, 247, 260
Frazier, Franklin 196
Freud, Sigmund 75, 76, 84, 116
fuga în afara oraşului 194
funcţionalism 23, 24
G
Galilei, Galileo 15, 16
Gans, Herbert 257
322
Alfred Bulai
genetică 53, 110, 114, 147, 209

genocid 7, 228, 239
gerontocraţie 104
Giddens, Anthony 271, 272, 283
Goffman, Erwing 100, 101, 104, 205
Golopenţia, Anton 188, 289, 290
Gournay, Monsenior de 169
groupthink 7, 159, 160, 161, 163, 164, 300
grup de apartenenţă 162, 164
grup de referinţă 164
grupuri dominante 7, 227
grupuri formale 150, 155, 156, 162
grupuri informale 150, 156, 162
grupuri mari 162, 183, 197, 247
grupuri mici 149, 162
grupuri minoritare 7, 227, 228, 237, 238
grupuri primare 150, 162
grupuri de egali 74, 81, 85
grupuri secundare 150, 162
Gusti, Dimitrie 188, 189, 285, 286, 289, 290, 291, 293, 294
guvernare 8, 265, 272, 275, 276, 283, 284, 311
H
Hammurabi 206
Hardin, Garrett 158
Hershell, William 31
Herskovits, Melville 63
Hitler, Adolf 236
Hobbes, Thomas 186, 245
homogamie 113, 114, 125, 126
homosexualitate 5, 63, 66, 81, 122, 123, 126
Hughes, Everett C. 196
Hyman, Herbert H. 164
I
id 76, 84
ideologie 56, 236, 241, 312
incest 109, 110, 124, 126
indicatori de status 93, 94, 97, 103, 104, 111
323
individualism metodologic 22, 28

influenţă 123, 133, 162, 168, 169, 179, 270, 275
instituţia peţitului 117
instituţie socială 6,54, 82, 85, 87, 88, 97, 98, 99, 100, 102, 104, 105, 106, 107, 109
115, 117, 123, 124, 125, 131, 136, 138, 167, 202, 214, 216, 228, 239, 245, 257
269, 270
instituţie totală 101, 102
interacţionalism 23, 24, 25, 29, 71
interacţionalism simbolic 25
interviu 38, 48, 49
inurbaţie 192, 199
Iustinian, 206
înapoi în oraş 194
închisoare 93, 95, 101, 157, 216, 217, 218, 221, 295
J
Janis, Irving 159, 160, 163
John H. Gagnon 117
K
Kardiner, Abram 85
Kennedy, John 159
Kinsey, Alfred Charles 116, 117
Kluckhohn, Clyde 52
Kohlberg, Lawrence 85
Kroeber, Alfred Louis 52
L
Lasswell, Harold 46
Latané, Bibb 153, 154
Laumann, Edward O. 117
legea celor trei stadii 18
legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie 20
legea lui Thomas 24, 25
legi civile 58, 204, 221
legi penale 58, 204, 219, 221
legea profeţiilor care se auto-realizează 25
legitimitate 8, 265, 266, 269, 271, 272, 275, 276, 277, 282, 283, 284
lider formal 164
324
Alfred Bulai
lider informal 164

lider de sarcină 156
lider socio-afectivi 156
lider autoritar 156, 157
lider democrat 157
limbaj 59, 60, 65, 66, 67, 97
Linton, Ralph 63, 73, 85, 89, 91
Locke, John 245
Lombroso, Cesare 207, 219
lovitură de stat 8, 275, 277, 284
M
Maine, Henry James Sumner 89
malum in se 207, 221
malum prohibitum 207, 221
mariaj deschis 126
mariaj de grup 122, 126
marjă de eroare 35, 36
Marx, Karl 20, 21, 23, 28, 171, 245, 260
matriarhat 126
matrilinearitate 112, 125
matrilocaţie 113, 125, 126, 127
Maurras, Charles 237
Mayo, Elton 46
măsurare 5, 27, 33, 42, 45, 50
McKenzie, Roderick D. 199
Mead, George Herbert 25, 79, 84, 196, 213
meditaţia transcedentală 259
megalopolis 192, 193, 198, 199
meritocraţie 104
Merton, Robert K. 24, 25, 99, 174, 175, 178, 210, 211, 220, 232
mesomorf 208, 220
metodă de cercetare 37, 41, 48, 50, 189, 290
Michael, Robert T. 117
Michaels, Stuart 117
mijloace de muncă 246, 247
Mills, Wright 23, 250, 251
mobilitate ascendentă 258
mobilitate descendentă 258, 259
mobilitate socială 8, 243, 284
mod de producţie 20, 247, 248, 249, 261
325
modelul cercurilor concentrice 193, 198

modelul nucleelor multiple 195, 198
modelul sectorial 194, 195, 198
mod de producţie 28, 246, 247, 248, 260
monogamie 110. 111, 115, 122,124, 126
monogamie serială 111, 126
Mussolini, Benito 236
N
naturism 136
naţionalism 237, 241, 263, 307
neolocaţie 113, 125, 126
Newcomb, Theodore 151
Newton, Isaac 16
Nisbet, Robert 235, 236, 278
normativitate 99, 152, 283
norme 6, 17, 54, 55, 56, 57, 58, 60, 61, 65, 66, 71, 74, 75, 83, 84, 97, 99, 104, 109,
110, 112, 113, 114, 115, 124, 125, 136, 138, 140, 143, 146, 147, 151, 152, 171,
183, 203, 204, 205, 206, 207, 210, 230, 238, 239, 268, 269, 270, 281, 282
norme de căsătorie 110
norme formale 58, 171, 204, 206
norme ideale 56, 66
norme informale 58, 204
norme juridice 56, 65, 204, 205, 230, 239
norme morale 56, 203
norme statistice 56, 66
O
obiect al muncii 246, 260
observaţie 5, 37, 41, 42, 43, 44, 45, 48, 49, 50, 253, 311
observaţie nestructurată 41, 50
observaţie non participativă 44
observaţie participativă 44, 48, 50, 177
observaţie structurată 41, 50
observaţie ne-distorsionantă 43, 44
obşte sătească 188, 199
Ogburn, WIlliam 57, 196
ordine normativă 66, 205, 229, 269, 270
organigramă 168, 179
326
Alfred Bulai
organizaţie 87, 89, 90, 97, 98, 138, 139, 140, 143, 165, 166, 167, 168, 169, 170,
171, 174, 176, 177, 178, 179, 232, 269
P
parametru 34
Pareto, Vilfredo 24, 253, 311
Park, Robert Ezra 26, 193, 196
Parsons, Talcott 23, 24, 91, 99, 168, 175
patriarhat 112, 126
patrilinearitatea 112, 125
patrilocaţie 113, 125, 126
personalitate de bază 73, 85
personalitate modală 73, 85, 143
Piaget, Jean 77, 78, 84, 85, 301, 311
Pirandello, Luigi 237
poliandrie 111, 112, 126
poligamie 110, 111, 122, 124, 126
poliginie/paliandrie 111, 112, 122, 126
Popa, Victor Ion 189, 291, 294
prejudiciu 8, 232, 233, 240, 241, 263
procese ecologice 183
profan 13, 132, 133, 136, 142
proprietate privată 248
putere politică 267, 275, 276, 284
Q
Quetelet, Adolphe Jacques 19
R
rasa caucaziană 225, 226, 239
rasa negroidă 225, 239
rasă 7, 8, 223, 225, 226, 227, 235, 239, 241, 244, 254, 263, 288
rasism 8, 235, 237, 241, 263
rata criminalităţii 221
raţionalizare 96, 104
război 46, 47, 159, 160, 177, 182, 196, 202, 205, 215, 219, 228, 234, 237, 278,
280, 284
Redfield, Robert 63, 184, 185, 187, 197
reguli semantice 60, 66
reguli sintactice 60, 66
relativism cultural 5, 61, 62, 66
relativism lingvistic 60, 65
327
relaţii de producţie 20, 28, 246, 260

religie casnică 135, 142
religie cosmică 135, 142
religie 41, 99, 106, 131, 132, 133, 134, 135, 136, 137, 138, 140, 142, 143, 238,
271, 273, 286, 307, 309
religie monoteistă 134
religiozitate 6, 139
resocializare 75, 85, 143
revoluţie 8, 199, 213, 261, 265, 266, 275, 276, 277, 284, 293
revoluţie industrială 199
Ringelmann, Max 154
rol încordat 104
rol social 73, 80, 85, 88, 89, 104
roluri aşteptate 94, 104
roluri performate 94, 104
rude fictive 107, 126
Rudolf, Otto 133
S
sacralizare 140
sacru 106, 131, 132, 133, 134, 135, 136, 142, 191, 198, 270
Sapir, Edward 60, 65
sate devălmaşe 188, 294
sărăcie relativă 254, 255, 262
sărăcie absolută 254
scalare 5, 33
scale de interval 34
scale de proporţii 34
scale nominale 34, 50
scale ordinale 34, 40
sclavie 7, 228, 229, 239
sectă 138, 139, 143
secularizare 6, 139, 143, 271, 283
segregaţie 7, 229, 239
Shaw, Clifford 196
Sheldon, William 208, 220
Sherif, Muzafer 145, 234
Simmel, Georg 148, 307
sinele oglindă 29
Small, Albion 196
Smith, Adam 171, 246
328
Alfred Bulai
socializare anticipatorie 74, 85, 143

socializare continuă 74
socializare negativă 84, 85, 143, 218
socializarea secundară 73, 81, 83
societate asociaţională 186
societate comunitară 186
sociogramă 179
solidaritate mecanică 197
solidaritate organică 199
sondaj de opinie 50
Spencer, Herbert 19, 20, 28
Spengler, Oswald 237
Stahl, Henri H. 188, 197, 290, 293
Stanford Prison Experiment 95, 104
stat naţiune 271
status atribuit 92, 104
status dobândit 91, 104
status global 90, 93, 103, 104
stereotipuri 40, 160, 231, 232, 233, 235, 240, 305
stigmat 205, 221
stratificare socială 261
structuralism 25, 29
studiu de caz 48, 50, 153, 159, 314
studiu panel 48, 50
subcultură 61, 64, 66
superego 76, 84
Sutherland, Edwin H. 209
suveranitate 284
Şcoala de la Chicago 26, 29, 182, 189, 290
T
tehnica bulgărelui de zăpadă 37
tehnologii 17, 56, 57, 66, 141, 220
teoria cromozomului suplimentar 208, 220
teoria decalajului cultural 57
teoria disonanţei cognitive 114
teoria etichetării 213, 220, 235
teoria personalităţii autoritariene 233, 240
teoria ţapului ispăşitor 233, 240
terorism 280, 281, 284
Thomas, Isaac William 24, 25, 186, 196, 213, 235, 245, 304, 309
329
tip ideal 7, 169, 174, 178, 179

Tocqueville, Alexis de 215, 216
Tonnies, Ferdinand 186
tot uman 185, 199
totem 134, 136, 307
totemism 134, 135, 136, 142
Toynbee, Arnold 199
Tucker, Albert William 157
Tylor, Edward 52
U
urbanizare 184, 191, 199, 292
V
validitate 42
variabilă 33, 34, 46, 95, 248
variabilă continuă 33, 34, 49
variabilă discretă 33, 34, 49, 50
Veblen, Thorstein Bunde 175
venit 31, 173, 194, 251, 254, 255, 258, 261, 275
vot 253, 273, 274, 276, 279, 280, 283
W
Weber, Max 7, 8, 21, 22, 23, 24, 25, 28, 133, 137, 138, 142, 169, 170, 171, 172,
174, 175, 178, 186, 251, 252, 254, 261, 267, 268, 270, 271, 282, 309, 314
Whorf, Benjamin Lee 60, 65
Wirth, Louis 26, 196, 199, 226, 227, 239
Wundt,Wilhelm 189, 290
X
xenocentrism 5, 61, 62, 66
Z
Zimbardo, Philip 95, 104
Znaniecki, Florian 25
330
Alfred Bulai
331

Bulai Concepte Fudamentale in Sociologie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bulai Concepte Fudamentale in Sociologie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

sociologie form 2_final tipar 1:sociologie form 1 31.05.

2009 19:35 Page 1

C onCepte Fundamentale în soCiologie

Redactor mirela niţescu

© 2009 Editura Fundaţiei Societatea Reală

Real society Foundation

Concepte fundamentale în sociologie

Concepte fundamentale în sociologie

Teorii ale formării personalităţii 77

Conducere, decizie şi efecte de grup 160

Concepte fundamentale în sociologie

Sociologi marcanţi în procesul constituirii

Concepte fundamentale în sociologie

Caseta pagina Caseta pagina

Proximitatea şi selecţia partenerului 115 Prestigiu profesional în România 254

Concepte fundamentale în sociologie

Concepte fundamentale în sociologie

listă tabele şi figuri

În ajunul Crăciunului anului 1629,

Concepte fundamentale în sociologie

Cum era de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633,

De la ştiinţa modernă la sociologie.

Concepte fundamentale în sociologie

ştiinţifică. Totodată, ştiinţele naturii ajunseseră să facă predicţii pri-

Auguste Comte, pe nu-

contemporană s-a apropiat, tot mai mult, de spiritul

Concepte fundamentale în sociologie

Trebuie să spunem, însă, că nu este vorba de o aplicare a

în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei conflictualiste

Concepte fundamentale în sociologie

şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea sau acţiu-

Principalele perspective şi abordări în sociologie.

Concepte fundamentale în sociologie

Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolu-

îl oferă chiar Thomas într-o lucrare apărută în 1928, prezentând

Concepte fundamentale în sociologie

Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică – so-

Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a cunoaşte

Concepte fundamentale în sociologie

Interacţionalismul, pentru care nu este important modul în care funcţionează socialul, ci

Concepte fundamentale în sociologie

Cunoaşterea lumii şi Modernitatea

Q16 Dvs. plătiţi im-

Concepte fundamentale în sociologie

Partea cea mai interesantă a acestei descoperiri este însă alta.

Concepte fundamentale în sociologie

Concepte fundamentale în sociologie

Formula este următoarea:

Principalele metode de cercetare utilizate în sociolo-

Principalele metode de cercetare sunt:

Concepte fundamentale în sociologie

Concepte fundamentale în sociologie

Tabel 2.1 Reguli de formulare a întrebărilor în chestionar.

Dacă întrebăm, spre exemplu, persoanele dintr-un eşantion reprezentativ pentru

Observaţia sociologică şi experimentul

Concepte fundamentale în sociologie

Concepte fundamentale în sociologie

În cazul modelului observaţiei ne-distorsionante, la limită, subiecţii pot să nu aibă

Figura 2.1. Matricea tipurilor de observaţie participativă.

În primul caz, observaţia “sub acoperire” se referă la situaţia în care cercetătorul se

Concepte fundamentale în sociologie

sau comportament, într-o situaţie controlată de experimen-

Principala modalitate de analiză a acestor documente este dată de tehnica sau