Referat

Vom începe prin a analiza prima din cele două susţineri: că putem distinge între bunuri
sau servicii diferite, de care noi be-neficiem ca membri ai societăţii. Vom discuta în
această secţiune patru tipuri de bunuri – private, comune, vămuite şi publice – şi vom arăta în
ce mod acestea pot fi corect caracterizate. În secțiunile următoare ne vom concentra pe
consecinţele ce pot fi trase din asumarea diferenţelor între aceste tipuri de bunuri. Patru
tipuri de bunuri. Bunurile cele mai obişnuite – cele cu care ne întâlnim la tot pasul – sunt
cele private. Sunt bunurile pe care le utilizăm direct fiecare dintre noi: cele pe care le
mâncăm, cu care ne îmbrăcăm, telefoanele, computerele, automobilele pe care le
cumpărăm sau locuinţele pe care le avem. Dar fiecare dintre noi beneficiază şi de alte bunuri.
Dacă vreau să merg în excursie ori în concediu undeva, vreau sa aflu cum va fi vremea acolo
peste două zile – şi pot face rost de informaţiile respective chiar fără să le plătesc; dacă mă
plimb seara târziu prin centrul oraşului, sunt în siguranţă – iar siguranța este un bun pe
care mi-l oferă insti-tuţiile statului etc. Întrebarea este: în ce fel diferă între ele aceste
bunuri? Există oare caracteristici care pot diferenţia între ele? De obicei două caracteristici
sunt considerate ca relevante în acest context, permiţând să distingem între bunuri
precum cele private şi cele care nu sunt astfel: exclusivitateaşirivalitatea. Exclusivitatea. Ea
priveşte existenţa unui agent care are capa-citatea de a împiedica un utilizator potenţial al
acelui bun să îl fo-losească. De pildă, pe piaţa liberă, o persoană nu poate folosi un
anumit bun dacă nu îndeplineşte anumite condiţii. Eu merg la ma-gazin şi vreau să cumpăr o
sticlă cu o băutură răcoritoare: atâta vreme cât nu îndeplinesc condiţia de a o plăti,
vânzătorul îmi poate legitim respinge pretenţia de a bea din acea sticlă. Dar odată ce am
cumpărat sticla, eu pot să o folosesc şi pot la rândul meu să nu per-mit altcuiva să folosească
acest bun. Exclusivitatea e o caracteristică necesară a bunurilor private.
Rivalitatea. Rivalitatea în ceea ce priveşte un anumit bun există atunci când faptul că un agent
consumă acel bun împiedică un alt actor să folosească ori să consume acel bun. Prăjitura
pe care am mâncat-o nu poate fi mâncată de altcineva; iar apartamentul meu e cel în
care eu locuiesc (cu familia mea), şi nu poate fi în acelaşi timp locuit de altcineva.
Prăjitura, respectiv apartamentul au fost extrase din suma bunurilor disponibile iniţial şi nu
mai sunt dispo-nibile. Dar unele bunuri nu au această proprietate: dacă eu folosesc ori consum
un bun, el rămâne disponibil şi pentru alţii – şi anume într-o cantitate şi calitate nediminuate.
Dacă eu ascult un anumit post de radio când merg cu autoturismul meu, aceasta nu
înseamnă că ţie îţi rămâne mai puţin din acea transmisiune şi de o calitate mai proastă.
Dacă ne raportăm la două proprietăţi pe care un bun le poate avea sau nu, desigur că imediat e
posibil ca pe baza acestora să con-struim o clasificare a bunurilor (să obsevăm că aşa ceva se
întâmplă dacă cele două proprietăţi sunt independente între ele!). Evident, obţinem patru
clase de bunuri. Tabelul care urmează descrie sim-plu acest rezultat:

Exclusivitate/Rivalitate Rivalitate Nerivalitate

Exlusivitate Bunuri Private Bunuri vamuite
- Il poti impiedica pe - Il poti impiedica pe
altul sa le foloseasca altul sa le foloseasca
- Daca le folosesti, - Daca le folosesti,
altcineva nu le mai altcineva poate de
poate folosi asemenea sa le
foloseasca

Neexclusivitate Bunuri comune Bunuri Publice

- Nu il poti impiedica - Nu il poti impiedica
pe altul sa le pe altul sa le
foloseasca foloseasca
- Daca le folosesti, - Daca le folosesti,
altcineva nu le poate altcineva poate de
folosi asemenea sa le
foloseasca

Exemple de bunuri private – cele mai comune, descrise aici în că-suţa din stânga sus – au fost
formulate deja. E interesant să notăm că bunurile care nu sunt private – şi numite uneori
colective – sunt de trei feluri. Mai întâi avem bunuri vămuite12 (caracterizate prin exclu-sivitate
şi nerivalitate), precum autostrăzi cu taxă, emisiunile codate ale unor posturi de televiziune,
televiziunea prin cablu, biblioteci-le, teatrele, programele de studi universitare. De
exemplu, accesul la emisiunile unui post de televiziune codat este accesibil doar celor care au
plătit, deci bunul respectiv are proprietatea exclusivităţii; dar nu o are şi pe cea a rivalităţii,
fiindcă faptul că eu mă abonez la emi-siunile acelui post nu face ca vecinul meu să aibă mai
puţin acces la el.
Bunurile comune – caracterizate prin neexclusivitate şi rivali-tate – sunt de tipul păşunii lui
Hardin; alte exemple, alături de cele pe care deja le-am menţionat, sunt: apa folosită
pentru irigaţii de fermierii de pe malurile unui râu, peştele pescuit dintr-un lac sau un ocean, o
bancă din parc.
Diferenţele între aceste bunuri se reflectă în faptul că fiecare din-tre noi poate avea
comportamente diferite faţă de ele. Să ne uităm la bunurile care nu sunt exclusive. Deoarece eu
pot beneficia de un astfel de bun chiar fără a plăti, nu am niciun stimulent să contribui la
producerea lui. Un post de radio local poate să anunţe că are dificultăţi financiare şi cere
tuturor celor care îl ascultă să plătească o sumă de bani pentru a-l sprijini. Dar eu nu pot fi
obligat să plătesc acea sumă: chiar dacă alţii fac acest lucru, eu pot continua să ascult postul de
radio fără să contribui. Comportamentul de blatişti al ac-torilor este posibil în acest caz.
Detalieri ale clasificării. Am clasificat bunurile de care benefi-ciem în patru grupe. E însă
important să fim atenţi ce presupune şi, de asemenea, ce nu presupune această clasificare.
Exclusivitatea şi relaţiile de proprietate. De multe ori se admite că la temelia distincţiei între
cele patru tipuri de bunuri sunt într-un fel sau altul implicate raporturile de proprietate asupra
acesto-ra. Când de exemplu am definit exclusivitatea am arătat că aceasta constă în capacitatea
unui agent de a împiedica un utilizator poten-ţial al acelui bun să îl folosească. Când sunt
proprietarul bunului (al autoturismului meu sau al apartamentului meu), pot foarte bine să fac
acest lucru
Distincţia dintre bunuri care sunt şi bunuri care nu sunt ex-clusive e însă independentă
de relaţiile de proprietate (individua-lă, respectiv colectivă) asupra acelor bunuri. Mai
întâi, neexclusi-vitatea poate proveni din două surse: fie din faptul că într-adevăr asupra
unui bun se exercită o relaţie de proprietate în comun (de exemplu, proprietatea în
devălmăşie în satele româneşti), fie din faptul că asupra acelui bun nu sunt definite
raporturi de proprie-tatate. Peştele din ocean este un bun comun, iar proprietatea lui de
neexclusivitate nu decurge din faptul că există proprietate comu-nă asupra lui, ci din
acela că nu au existat reguli stabilite privind accesul la acel bun şi la modul de utilizare a lui.
Unele dintre cele mai puternice critici la adresa punctului de vedere al lui Hardin a fost aceea că
el a confundat un aranjament de folosire a unui bun comun – faptul că accesul la folosirea
acestuia este deschis – cu existenţa proprietăţii comune asupra acelui bun. Dimpotrivă, s-
a arătat, există cazuri în care cei care deţin proprietatea comună asu-pra unui bun au dezvoltat
sisteme foarte extinse de reguli privind accesul la bun şi utilizarea lui (Ostrom: 1990).Iată pe
scurt un exemplu în acest sens, privitor la modul de exploatare a unor bunuri comune –
precum pădurile, păşunile sau iazurile – în satele tradiţionale româneşti (citatul de mai jos este
din Miroiu, Pircă: 2002, pp. 62 - 63). Organizarea exploată-rii, de pildă, a pădurilor s-a realizat
o lungă perioadă de timp, într-un sistem devălmaş. Pădurile erau îndeajuns de mari (prac-tic
inepuizabile), iar exploatarea lor îndeajuns de redusă pentru ca problema defectorilor – a
membrilor obştii care nu cooperau – să fie puţin semnificativă. Dar, odată cu îmbunătăţirea
mij-loacelor de exploatare a pădurii şi cu introducerea muncii sa-lariate şi în acest
domeniu, obştile şi statul au fost puse, către mijlocul secolului al XIX-lea, în faţa unei noi
situaţii, care avea caracteristicile unei iminente „tragedii a bunurilor comune”. De aceea, au fost
elaborate mecanisme instituţionale pentru a bloca sau a face faţă unor astfel de situaţii, atât de
către obştile săteşti, cât şi de către stat. Iată cum au reacţionat obştile