Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

Exercitarea controlului social

Profesor: Andy Leoveanu

Curs: Analiza sistemelor Administraţiei Publice

Studenţi: Ungureanu Ana-Maria şi Oancea Sergiu Ciprian

Master: Puterea Executivă şi Administraţia Publică

Bucureşti,
2018
 Cuprins
1. Introducere.............................................................................................pg. 3

1.1. Dimensiuni şi sensuri ale controlului social.................................pg. 7

2. Tipuri, mecanisme şi mijloace de control social................................pg. 8

3. Studiu de caz............................................................................................pg. 13

4. Bibliografie..............................................................................................pg. 16

pg. 2
 1. Introducere

În fiecare societate, există „o schemă a vieţii colective”: Fiecare individ ştie cum să se
comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă ceilalţi de la el şi la ce reacţii se poate aştepta el
de la ceilalţi în urma acţiunilor sale. Atunci când apar comportamente neaşteptate, atipice,
care nu se încadrează în modelele recunoscute şi acceptate sociale, ele vor fi sancţionate.
În orice societate, educarea morală şi socializarea reprezintă principalele procese prin
care se asigură atât conformitatea indivizilor faţă de normele şi valorile sociale, cât şi
prevenirea “devierii” de la acestea.
Noţiunea de control social a fost utilizată, pentru prima dată, de reprezentanţii şcolii
americane , care au fost preocupaţi de identificarea mijloacelor şi mecanismelor prin care o
societate îşi asigură şi menţine stabilitatea şi funcţionalitatea. Ei au observat că într-o
societate, datorită pluralităţii şi varietăţii de norme şi valori, nici un individ nu este capabil să
se conformeze tuturor imperativelor şi exigenţelor legale, motiv pentru care va respecta pe
unele dintre ele şi va încălca pe altele. În consecinţă, pentru pentru a observa şi respecta
normele, indivizii nu trebuie constrânşi prin mijloace represive, cât mai ales “controlaţi”
periodic în privinţa comportamentului, fiind de presupus că aceştia sunt cinstiţi şi corecţi,
până la proba contrarie, cea a incorectitudinii comportamentale.
Ulterior prin noţiunea de control social a fost desemnat ansamblul de forme, mijloace
şi mecanisme de constrângere şi presiune socială, dar şi de recunoaştere şi recompensare prin
care societatea evaluează diferenţiat comportamentele şi acţiunile indivizilor, respingând pe
unele şi primind pe altele.
Sancţiunile reprezintă unul din elementele controlului social. În sensul său cel mai
general, controlul social reprezintă ansamblul mijloacelor şi mecanismelor socio-culturale
care reglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamentele indivizilor în
societăţi, în vederea conformării lor la sistemul valoric-normativ şi menţinerii echilibrului
societăţii ca sistem.
Am putea spune că, iniţial, teoriile despre controlul social au fost dezvoltate ca
răspunsuri la interogaţiile filosofilor secolului XVII privind posibilitatea convieţuirii
oamenilor, a desfăşurării vieţii sociale în condiţiile în care oamenii au atitudini egoiste unii
faţă de alţii, sunt, aşa cum susţinea Hobbes1 „Homo, homini, lupus” (omul este lup pentru

1
În lucrarea Despre cetăţean – De Cive, Blackmask Online, 2000, pg. 2

pg. 3
om). Mai târziu, E. Durkheim a efectuat o analiză moralităţii ca acţiune „a societăţii în
interiorul nostru”.
În concepţia lui E.A. Ross2 ordinea socială nu este niciodată spontană sau instinctivă,
fiind asigurată atât ca efect al presiunilor psihologice directe, al sugestiilor şi acţiunilor de
stimulare de către diverse forţe sociale, cât şi ca acţiune dirijată a instituţiilor cu rol de reglare
a comportamentelor. În opinia lui Ross, legea reprezintă cel mai specializat şi cel mai perfect
mecanism de control în societate, este fundamentul ordinii sociale. Reprezentanţii şcolii
„jurisprudenţei sociologice” au inclus în controlul social nu numai mijloacele şi regulile
indisolubil legate de sancţionarea comportamentelor indezirabile, ci şi pe cele care
stimulează, promovează conduitele dezirabile social, respectiv: obiceiurile, moravurile,
uzanţele, educaţia, arta, etica etc. Acest fapt l-a determinat pe J. Carbonnier să considere că
acest concept este „o formă mai îndulcită a constrângerii sociale”3.
În acelaşi context, Szczepanski4 sublinia faptul că fiecare grup, colectivitate, societate
dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, sisteme de persuasiune şi
presiune, interdicţii, constrângeri, sancţiuni (ajungând până la constrângerea fizică), sisteme
şi modalităţi de manifestare a recunoştinţei, acordare de premii, dinstincţii prin care conduc
comportamentul indivizilor şi grupului spre modele acceptate de valori şi de acţionare spre
realizare a conformismului membrilor. Acest sistem îl vom numi sistemul controlului social.
Sociologul polonez, mai sus amintit, a sesizat că nu toate comportamentele şi acţiunile
indivizilor sunt puse în aceeaşi măsură controlului social. Fiecare om deţine o anumită sferă
particulară, are dreptul la o anumită zonă „privată”, care limitează controlul social, care poate
fi mai mare sau mai mică, în funcţie de:
a) Tipul de societate (autoritară sau democrată, tradiţionalistă sau modernă, etc.)
b) Coeziunea grupului (cu cât aceasta este mai mare, cu atât controlul social este mai
puternic)
c) Caracterul instituţiilor din care indivizii fac parte (într-o organizaţie paramilitară,
controlul social este extrem)
d) Poziţia indivizilor în grup (în comparaţie cu un om de rând, de exemplu,
preşedintele ţării este supus la un control social mult mai mare).

2
G. A. Theodorson, A. G. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, N.Y., Thomas and Growell
Company, 1969, apud. Dan Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia deviantei, Ed.
st. si encicl., Bucureşti., 1985, pg. 56.
3
Jean Carbonnnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972, apud Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu,
Marin Voicu, pg. 57.
4
J. Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1972.

pg. 4
 De altfel, rostul controlului social, aşa cum opinează J. Cazeneuve5, este "să orienteze
comportamentul membrilor societăţii într-un sens conform cu menţinerea acestei societăţi".
El include în sistemul controlului social ansamblul proceselor de socializare şi îndeosebi al
presiunilor pe care le suferă fiecare om din partea altor membri ai societăţii.
Din perspectiva altor sociologi, ca de exemplu W.G. Sumner6, "reglarea
comportamentelor membrilor societăţii are loc în cea mai mare măsură, prin intermediul aşa
numitor "folkways" (cutume sau tradiţii populare) şi "mores" (moravuri)". Principala condiţie
a vieţii sociale - subliniază autorul citat - este adaptarea omului la mediu, adaptare ce dă
naştere la diverse grupuri de solidaritate, unite prin credinţe, convingeri şi moravuri comune.
În calitatea pe care o au "folkways" contribuie la solidaritatea socială, au un caracter reglativ
şi imperativ pentru comportamente. Ele reprezină pentru grupul social cam ceea ce reprezintă
deprinderile pentru individi. Atât "folkways" cât şi "mores" constituie mijloace informale de
control social ce se perpetueaza de la o generaţie la alta prin intermediul socializării.
R.E. Park si E. W. Burgess, în lucrarea „Inroduction to the Science of Sociology"
(1921) distingeau existenţa a trei modalităţi sau forme de exercitare a controlului social în
societate :
- formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea individului
spontană, la comportamentul unei mulţimi sub presiunea ei);
- opinia publică (ce joacă rolul de autoritate socială neinstituţionalizată) ;
- instituţiile şi reglementările juridice (care funcţionează ca autorităţi imperative
instituţionalizate).
Conform teoriei funcţionalist-structuraliste (T. Parsons), regulile sociale indică
individului normele sociale permise de societate pentru diferite situaţii, după care îşi
orientează activitatea şi alege din alternativele posibile pe aceea pe care o consideră cea mai
bună. Parsons accentuează asupra ideii că supunerea faţă de norme nu se datorează unor
factori de control social coercitiv, ci unui comportament natural, firesc, datorat internalizării
valorilor sociale.
Interpretarile pe care sociologii le dau astăzi controlului social pot fi grupate în două
mari categorii :
a) interpretari restrictive, care pun accentul pe caracterul instituţionalizat şi coercitiv
al controlului social;

5
J. Cazeneuve, Les pouvoirs de la television, Paris, Gallimard, Idees, 1970, pg. 118.
6
D. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op. cit., pg. 57.

pg. 5
 b) interpretari normative, care tratează controlul social sistemic, ca ansamblu de
acţiuni umane îndreptate către „definirea deviantei şi stimularea reacţiilor sociale în
prevenirea şi respingerea ei "7.
Allan V. Horowitz8 remarca faptul că în funcţie de diferite norme utilizate de către
diferitele subculturi, definiţiile deviantei nu implica în mod obligatoriu consensul normativ.
Homosexualitatea, de pildă, susţine sociologul american, poate fi, pe rând, considerată ca
indiciu al imoralităţii, al bolii sau al unui stil libertin de viaţă. Variatele stiluri şi forme de
control social sunt încorporate în relaţii sociale concrete şi corespund contextelor sociale în
care operează.
În opinia lui Sorin M. Radulescu, principalele criterii de clasificare a formelor de
control social sunt :
a) după instanţele din care emană: controlul social exercitat de instituţii cu
caracter statal (tribunale, închisori, spitale de psihiatrie etc.), de diferite grupuri sociale
(familie, şcoală, grupuri de vecinatate, asociaţii, organizaţii etc.) sau de către anumiţi indivizi
ce au o anumită autoritate în grup (capul familiei, preotul, şeful ierarhic etc.);
b) după modul în care este exercitat: controlul social, este organizat formal,
realizat de instituţii specializate şi spontan (informal), realizat prin tradiţii, obiceiuri, prin
opinia publică etc.;
c) după direcţia acţiunii exercitate: controlul social poate fi direct (explicit),
îmbrăcând forma aprobarilor, ameninţărilor, sancţiunilor etc. şi indirect (implicit), realizându-
se prin zvonuri, sugestii, manipularea prin intermediul propagandei sau publicaţii etc.;
d) după mijloacele utilizate: controlul social stimulativ (pozitiv), efectuat prin
intermediul aprobărilor, recompenselor, indicaţiilor, sugestiilor etc. şi controlul social
coercitiv (negativ) prin tabuu-ri, sancţiuni punitive, interdicţii etc.;
e) după mecanismele de reglare normativă la care apelează: controlul social are
caracter psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea etc.), caracter social
propriu-zis (instituţii sau organisme cu caracter statal, juridic, politic, adminstrativ etc.) şi
cultural (obiceiuri, moravuri, convenţii, tradiţii etc.)
f) după metodele (tipurile de sancţiuni) adoptate în raport cu conduitele deviante,
putem vorbi despre controlul social penal (pedepsele), compensator (plata unor daune),
conciliator (negocieri, înţelegeri mutuale) şi terapeutic (resocializare).

7
Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, pg. 272.
8
Allan Horowitz, The Logic of Social Control, N-Y.,1990, apud. S.M. Rădulescu, op. cit., pg. 272.

pg. 6
 Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de sancţiuni adoptate în
raport cu comportamentul durabil), Horowitz9 prefigurează existenţa mai multor "stiluri" de
control social :
- penal, al carui obiectiv principal constă în a "produce durere sau alte consecinte
neplacute celor care au comis acte blamabile";
- compensator, care implică obligarea violatorilor normei de a compensa victimele
pentru prejudiciile şi daunele suferite (accentul cade pe reinstaurarea stării
normale perturbata de actul deviant);
- conciliator, care faciliteaza descoperirea unor soluţii prin negocierea mutuală între
părţile implicate, fără antrenarea sancţiunilor coercitive;
- terapeutice, care are ca principal obiectiv modificarea personalităţii indivizilor
devianţi prin manipularea unor sisteme simbolice ce-şi propun să-i readucă la
"normalitate".
Conform acestui ultim stil, individizii sunt trataţi ca victime ale unei boli, care nu
poate fi controlată de ei înşişi, motiv pentru care sunt supuşi diagnosticului şi tratamentului
medical.

1.1 Dimensiuni şi sensuri ale controlului social

Controlul social include un ansamblu de mecanisme sociale şi culturale prin intermediul

cărora:
- Sunt impuse indivizilor o serie de interdicţii şi constrângeri –nu ai voie să faci un
anume lucru sau îţi este interzis să faci o anumită acţiune.
- Sunt permise indivizilor anumite acţiuni sau fapte –tot ceea ce nu este interzis este
permis, cu condiţia să nu dăuneze societăţii.
În decursul vieţii sale orice individ devine conştient, prin intermediul diferitelor „poziţii” şi
„roluri” sociale pe care este chemat să le îndeplinească, de principiile de organizare ale
societăţii în care trăieşte ajungând, treptat, să le respecte fie deliberat şi voluntar, fie constâns
sau silit.
Pentru acest motiv, controlul social include două dimensiuni:
A. Dimensiune externă
B. Dimensiune internă
A. Dimensiunea externă

9
Allan V. Horowitz, op.cit.,pg. 11, apud S.M. Rădulescu, op.cit.,pg. 273-274.

pg. 7
 Se referă la conformarea indivizilor faţă de norme datorită presiunilor şi influentelor
exercitate asupra lor fie de societate, fie de grupul în care trăiesc;
Consecinţa: Individul respectă normele din cauza fricii impuse de existenţa unei
pedepse.
Exemplu: “Nu traversez prin loc nepermis deoarece mă va amenda agentul de
poliţie”.
B. Dimensiunea Interna
Se referă la confirmarea deliberată, conştientă şi voluntară a indivizilor faţă de norme
datorită „învăţării” şi interiorizării acestora, considerate ca făcând parte din „eul” lor.
Consecinţa: Individul respectă nomele nu din cauza fricii de pedeapsă, ci datorită
convingerii şi credinţei în valabilitatea acestora.
Exemplu: “Nu traversez strada prin loc nepermis pentru că nu am voie”.
Sensul noţiunii de control social vizează cu precădere ansamblul proceselor de
socializare şi integrare morală, dar şi al presiunilor pe care le suportă un individ din partea
celorlalţi membri sau chiar a societăţii în general.

2. Tipuri, mecanisme şi mijloace de control social

Întrucât funcţionarea normală a controlului social depinde de „normele, valorile şi

modelele” promovate de „agenţii” care intră în acţiune şi de „mijloacele” utilizate de aceştia,
în orice societate vom găsi mai multe forme ale acestui proces care pot fi grupate după cum
urmează :
- după felul agenţilor de la care emană controlul social şi/sau pun în acţiune mijloacele
de exercitare a acestuia, distingem controlul social formal şi controlul social informal.
Controlul social formal (instituţional) constă în definirea şi instituirea de norme
impersonale, instituţionalizate în acte legislative, regulamente de către organizaţii sau
asociaţii oficiale. Menirea acestor norme este triplă :
 coordonarea acţiunilor individuale în vederea realizării scopurilor comune ;
 minimalizarea surselor de conflict din cadrul asociaţiei sau organizaţiei ;
 perpetuarea organizaţiei sau asociaţiei.10

10
Vlăduţ Ion, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a IV-a, pg. 154-155.

pg. 8
 Controlul formal tinde nu numai spre reglementarea, ci şi spre standardizarea
conduitelor indivizilor şi grupurilor, perpetuând astfel ordinea socială. El este realizat în mod
organizat şi explicit de „ agenţi” specializaţi ai controlului social.
Controlul social informal (neinstituţionalizat) se realizează mai ales la nivelul
rolurilor sociale dintr-un grup şi se manifestă, în mod implicit, în cadrul relaţiilor reciproce
dintre indivizi, prin participarea acestora la viaţa colectivă. Se realizează într-o manieră
implicită, în mod neorganizat, spontan şi difuz, în absenţa unor agenţi specializaţi de control.
„El reprezintă rezultatul socializării în cadrul normativităţii sociale existente şi al învăţării
sociale, adică al interiorizării sistemului de norme, de modele de comportare şi atitudini tipice
pentru o societate”11
În funcţie de caracterul permisiv sau, dimpotrivă, prohibitiv al mijloacelor utilizate,
controlul social poate îmbrăca două forme:
Controlul social pozitiv se întemeiază, în principal „pe cunoaşterea şi internalizarea de
către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială ca şi pe motivaţia
acestora de a le respecta din convingere”12. În acest caz, motivarea indivizilor se realizează
prin recunoştinţă, elogii, laude, încurajări, recunoaştere socială, recompense materiale etc.
Astfel de control exercită atât „agenţii” oficiali, cât şi cei neoficiali, atât organizaţiile sociale,
grupurile, cât şi indivizii.
Controlul social negativ ( coercitiv) se bazează, în special, pe temerile individului că
va fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor sociale. Dezaprobarea,
descurajarea şi respingerea comportamentelor deviante ale indivizilor se realizează prin
exprimarea mirării, a supărării, prin ironie, sarcasm, izolare socială, marginalizare,
ameninţări, amenzi, pedepse corporale, pedepse privative de libertate etc. În forma sa oficială
este realizat, în primul rând , de instituţiile juridice, de alte instituţii investite cu asigurarea
ordinii publice. În forma sa mai uşoară, poate fi realizat de diferite organizaţii, asociaţii şi
grupuri oficiale sau nu, de indivizi al căror statut poate fi recunoscut sau nu oficial; pentru ca,
în forma sa extrem de severă, să-l întâlnim la unele secte religioase fanatice, la organizaţii
criminale de tip mafiot, grupuri teroriste etc.
După cum remarcă dr. Ion Vlăduţ, preocuparea de raportare exclusivă la domeniul
sancţiunilor pozitive sau negative pentru asigurarea echilibrului dinamic al sistemelor este
controversată. Efectul controlului social fundamentat exclusiv pe sancţiuni pozitive sau
negative nu s-a demonstrat a fi deosebit de eficace, ba, dimpotrivă, de multe ori el a fost de-a

11
Dicţionar de sociologie, Coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, pg. 139.
12
Banciu Dan, Control social şi sancţiunile sociale, Bucureşti, Editura Hyperion XXI, 1992, pg. 13.

pg. 9
dreptul lipsit de astfel de valenţe. S-a dovedit că nu putem opera cu un psihologism îngust,
utilitar, poate chiar naiv, de genul că în mod automat individul s-ar conforma unei norme sau
unui model cultural pentru a fi recompensat sau, dimpotrivă, pentru a nu fi pedepsit. Indivizii
anticipează desfăşurarea evenimentelor, cunosc urmările acestora şi totuşi, unii dintre ei
transgresează în mod conştient normele instituite.13 Controlul exercitat de către grup, de către
societate, nu poate fi privit numai din perspectiva acestora, dintr-o perspectivă exterioară
individului. El are o autonomie proprie ce se formează în însuşi procesul socializării şi se
manifestă prin capacităţi de afirmare a eului în arena vieţii sociale. De aceea, individul nu
poate fi controlat numai din exterior, ca o marionetă. În aceste condiţii „agenţii” controlului
social trebuie să ia în calcul coordonarea presiunii externe cu autonomia personală, cu
reciprocitate individuală. El trebuie să recurgă la o astfel de strategie deoarece „ controlul
social se exercită mai mult în forma implicită a relaţiilor de interdependenţă autoreglatoare
dintr-un sistem”14
În funcţie de metodele şi mijloacele utilizate, controlul social poate fi de patru tipuri:
 Control social penal, fundamentat pe sancţiuni şi pedepse penale aplicate de
către instituţiile specializate ale statului faţă de acei indivizi care încalcă sau violează normele
juridice cu caracter penal;
 Control social compensator, bazat pe ideea reparării prejudiciilor produse de
către cei care încalcă normele, reparaţie care poate fi individuală, în cazul victimelor
personale, sau colectivă, atunci când victimele sunt societatea sau chiar societatea;
 Control social conciliator, în care intervine negocierea, dialogul şi medierea
între diversele părţi implicate într-un conflict social şi când acestea ajung la un compromis
sau la o conciliere;
 Control social terapeutic, exercitat în special faţă de persoanele deviante care
nu au răspunderea penală faţă de actele comise, fiind însă oblogaţi să fie supuşi unui
tratament medical-terapeutic (aşa-numita justiţie terapeutică”)15.
Forma de exercitare a controlului depinde de o multitudine de factori, printre care
modul de distribuire a puterii reprezintă unul dintre cei mai importanţi. Întotdeauna forma de
exercitare a controlului a depins şi depinde de gradul de consolidare a puterii. Atunci când
ordinea şi puterea sunt ameninţate cu prăbuşirea, pentru a păstra ordinea stabilită şi a se
menţine pe sine, aceasta, de fiecare dată, pune în funcţiune controlul coercitiv (negativ),

13
Vlăduţ Ion, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a IV-a, pg. 156-157.
14
Dicţionar de sociologie, Coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, pg. 139.
15
Rădulescu, M. Sorin, Între Homo oeconomicus şi Homo sociologus, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2006, pg.
342-342.

pg. 10
controlul formal, iar când societatea se caracterizează printr-o stare de relativă sau accentuată
stabilitate, puterea recurge, cu predilecţie, la controlul social stimulativ ( pozitiv), la controlul
informal. În aceste condiţii apare forma de super-control social, în care, pe lângă mijloacele
obişnuite, apar instrumente speciale (stare de necesitate, persecuţiile şi teroarea sau adularea,
privilegiile şi exemplificare) de eliminare a toleranţei şi de exercitare a controlului formal şi
coercitiv. Tot în momentele de criză a puterii s-a constatat, de asemenea, faptul că îşi face
apariţia şi un proces de supraetajare a instanţelor controlului social16.
În sistemul controlului social există, după cum am văzut mai sus, o multitudine de
forme de control. Fiecare dintre ele joacă în cadrul acestuia un rol de importanţă variabilă, în
funcţie de diferite tipuri de societăţi globale sau grupuri sociale, de diferitele tipuri de
indivizi. Ierarhia formelor de control social este variabilă ; fiecare poate să domine asupra
celorlalte sau, dimpotrivă, să fie dominată, după conjunctura istorică şi structurile sociale
concrete. De regulă, eficacitatea controlului social depinde de măiestria „agenţilor” acestuia
în administrarea „formelor” şi „dozajelor” potrivite în condiţiile date, astfel încât să asigure
completarea optimă a controlului formal cu cel informal, cu cel pozitiv şi cel negativ, cu cel
negativ, cu cel autoritar şi cel democratic, cu cel de factură morală, juridică, religioasă etc., în
scopul de a impune indivizilor normele, valorile şi modelele culturale valorizate pozitiv de
societatea respectivă.
Mijloacele controlului social includ o serie de modalităţi şi instrumente de presiune şi
persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi
informale, conştiente şi difuze, menite să influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile
şi să se conformeze normelor şi prescripţiilor grupului, comunităţii sau societăţii.
După cum remarcă Jan Szczepanski „fiecare grup, fiecare colectivitate socială
dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de constrângere, interdicţii şi constrângeri,
sisteme de persuasiune şi presiune, sancţiuni până la constrângerea fizică, inclusiv sisteme şi
modalităţi de exprimare a recunoştinţei, acordări de distincţii şi premii, datorită cărora
comportarea indivizilor şi subgrupurilor sunt conduse spre concordanţa cu modelele acceptate
de acţiune, de respectare a criteriilor de valoare, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se
formează conformismul membrilor”17. La această enumerare realizată de autorul polonez, dr.
Ion Vlăduţ mai adaugă propaganda, dezinformarea şi publicitatea realizate prin intermediul
mijloacelor de comunicare în masă, mijloace care au căpătat un rol extraordinar de mare în

16
Dicţionar de sociologie, Coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, pg. 140.
17
J. Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1972, pg. 176.

pg. 11
societatea contemporană ca instrumente de persuasiune, dar şi de presiunea asupra marelui
public.18
Aşadar, mijloacele controlului social sunt extrem de diverse şi numeroase, mergând
de la simple sugestii sau ironii până la cele mai tentante recompense sau crude pedepse.
După conţinutul mecanismelor prin intermediul cărora acestea acţionează asupra
indivizilor, mijloacele controlului social pot fi psihosociale şi material-sociale .
Mijloacele psihosociale se adresează psihicului uman determinându-l pe individ să-şi
interiorizeze normele şi valorile dezirabile social şi, pe această bază, să-şi adapteze opiniile,
atitudinile şi comportamentele la modelele culturale propuse de grup sau societate.
Internalizându-şi normele, valorile şi modele sociale, individul va simţi supunerea faţă de
acestea ca o nevoie a lui, internă, nu a grupului sau a societăţii, ca „o obligativitate morală,
interioară”.
Mijloacele material-sociale19 ale controlului nu mai fac apel la interiorizarea
normelor, valorilor şi modelelor sociale de către individ, la respectarea lor din convingere de
către acesta, ci, dimpotrivă, prin însăşi natura mijlocului respectiv societatea îl obligă pe
acesta, atunci când reuşeşte, să se conformeze standardelor de comportament pe care ea le
impune. Cu alte cuvinte, conformarea la normele, valorile şi modelele sociale în cazul
mijloacelor material-sociale se realizează ca o expresie a unei constrângeri sociale
exterioare.
După natura lor, mijloacele de control social pot fi: morale, juridice, religioase,
politice, ştiinţifice, educaţionale, culturale, economice, militare etc. În baza altor criterii de
clasificare, mijloacele controlului social pot fi categorisite în : mijloace de presiune şi
persuasiune, directe şi indirecte, organizate şi neorganizate, stimulative şi coercitive,
conştiente şi difuze, implicite şi explicite etc.
Eficacitatea controlului social depinde de îmbinarea adecvată a diferitelor sale
mijloace de acţiune, de armonizarea acestora. Dacă, spre exemplu, „sistemul de premii şi
distincţii nu este armonizat cu sistemul de valori interiorizate , nu va fi atât de eficace încât să
reprezinte un stimulent suficient de puternic pentru comportările dorite”20.
Mijloacele controlului social nu se constituie şi nu intră în acţiune de la sine. În cadrul
fiecărei societăţi, al fiecărui grup se află un anumit număr de structuri sociale capabile să
genereze şi să pună în aplicare aceste instrumente. Acele elemente ale societăţii sau

18
Vlăduţ Ion, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a IV-a, pg. 159.
19
J. Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1972, pg. 187.
20
Ibidem.

pg. 12
grupurilor care elaborează şi/ sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului în
cadrul sistemului general de control social, reprezintă „instanţele” sau „agenţii” acestui
proces. Rolul lor poate fi îndeplinit fie de organisme ale societăţii globale, fie de organisme
ale grupurilor, colectivităţilor şi comunităţilor umane, fie de persoane.
La nivelul societăţii sau al grupului între „agenţii” de control se stabilesc anumite
legături , fapt ce ne dă dreptul să-i privim ca un ansamblu de „instanţe” aflate în interacţiune,
ca un sistem al organelor de control. Aceste „instanţe” sau „organe” sunt capabile să genereze
şi să aplice forme şi mijloace diferite ale controlului social, atât la nivelul grupurilor sociale,
cât şi la acela al societăţii globale.

3. Studiu de caz

Societatea este condusă de existenţa regulilor scrise şi nescrise. Comportamentul

indivizilor diferă şi este influenţat de foarte multe aspecte. Aşa cum am evidenţiat mai sus,
individul are posibilitatea respectării regulilor datorită posibilelor sancţiuni căruia se supune,
datorită moralităţii ce îl împiedică să comită încălcări de regulament, sau să nu respecte
aceste reguli, cu speranţa că va scăpa nepedepsit, sau nici măcar să nu îi pese de urmări.
Ea (n.r. societatea) se confruntă cu toate aceste situaţii simultan, drept pentru care
justiţia (principalul domeniu al controlului social) poate interpreta în mod greşit anumite
comportamente ale individului. Putem merge chiar mai departe spunând că există chiar şi
cazuri când judecătorii nu numai că au greşit sentinţa, dar au greşit şi persoana. În acest
studiu de caz vom încerca să facem o analiză comparativă între cazuri ale justiţiei unde,
aceasta şi-a îndeplinit pe deplin atribuţiile, comparativ cu acele cazuri în care în urma unor
greşeli s-au produs sancţionarea eronată a altor indivizi.
Cazul „Ţundrea” reprezintă unul dintre cele mai cunoscute cazuri ale unei erori
judiciare din România. În data de 6 iunie 1992, o tânără în vârstă de numai 13 ani a fost
găsită moartă pe malul unui pârâu dintr-o localitate gorjeană, Pojogeni. Tânăra avea capul
spart cu o piatră, iar medicii legişti au constatat că fusese violată. Principalul suspect al
anchetatorilor a fost vecinul acesteia, Marcel Ţundrea. Acesta a fost arestat şi trimis în
judecată de către procurorul Ion Diaconescu, de la parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj.
Instanţele de judecată l-au găsit vinovat şi acesta a fost condamnat la 24 de ani de închisoare.
Din spatele gratiilor, Marcel Ţundrea a continuat să trimită memorii şi cereri de
revizuire a dosarului său. După 12 ani, procurorul Emil Moţa află versiunea lui şi a dat curs

pg. 13
uneia dintre cereri, prin care cerea să se efectueze testul ADN, expertiză care nu era posibilă
în România la momentul crimei. În dosar s-au gasit anumite probe, iar Institutul de Medicină
Legală din Bucureşti a constatat că ADN-ul lui Marcel Ţundrea şi cel descoperit la faţa
locului nu corespundeau. El a fost eliberat in anul 2004, dar după numai 3 ani, acesta a
decedat în urma unor afecţiuni pulmonare pe care ar fi căpătat-o în spatele gratiilor.
ADN-ul găsit la locul faptei aparţinea defapt lui Gheorghe Avram, cel care fusese
ultimul om care văzuse victima în viaţă şi care era şi el pe lista suspecţilor. Avram a fost
trimis în judecată în anul 2011, iar după un an condamnat la 25 de ani de închisoare.
Datorită acestei erori judiciare, ce l-a lăsat pe adevăratul făptaş în liberate, o altă viaţă
a fost curmată în anul 1995, unde, acelaşi Gheorghe Avram a ucis un om, pentru a-i fura
salariul său şi a altor câteva colege de ale victimei pe care aceasta tocmai le încasase.
Cazul „Elodia”. Celebrul caz Elodia, puternic mediatizat în presa românească, îi are
ca principali protagonişti pe Elodia Marilena Ghinescu, o avocată ce a dispărut în seara de 29
august 2007 şi pe soţul acesteia, considerat de către procurori ca fiind principalul suspect,
Constantin Cristian Cioacă. La data de 6 septembrie 2007 s-a înregistrat o sesizare a soţului
acesteia pentru dispariţia ei. La data de 12 septembrie 2007, s-a înregistrat la Parchetul de pe
lângă Judecătoria Braşov aceeaşi sesizare a lui Cristian Cioacă. Procurorii au început
urmărirea penală faţă de Cioacă sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor calificat,
reţinându-se că în noaptea de 29 spre 30 august 2007 şi-a ucis soţia, după care a segmentat
cadavrul şi l-a aruncat într-un loc neidentificat.
În data de 8 octombrie, într-o zonă împădurită dintre Poiana Braşov şi Râşnov, pe
fundul unei râpe, au fost găsite o uniformă de poliţist murdară, câteva fotografii cu Elodia
Ghinescu şi fiul ei, un parfum şi o pereche de mănuşi cu urme de sânge, dovedite aparţinând
lui Cristian Cioacă, iar în urma expertizei ADN s-a dovedit că sângele ar aparţine soţiei.
Deşi fiind unicul suspect, Cristian Cioacă nu a fost arestat din cauza lipsei principalei
probe şi anume, cadavrul Elodiei Ghinescu. În urma căutărilor, cadavrul nu a fost descoperit.
Pe data de 12 februarie 2009, Elodia Ghinescu a fost oficial declarată dispărută, acesta
fiind primul pas spre declararea decesului, iar după 15 ani, fapta ar fi urmat să se prescrie, iar
dosarul să fi fost clasat, însă, pe data de 2 iulie 2013, Cristian Cioacă a fost condamnat la 21
de ani de închisoare pentru omor calificat, 2 ani de închisoare pentru profanare de morminte
şi 5 ani de interzicere a drepturilor civile.
Aceste două cazuri reprezintă indicatori ale limitei controlului social. Dacă în primul
caz rezultatul a fost negativ şi a rezultat o condamnare pe nedrept a unui individ, aducând cu
sine celelalte erori (precum lăsarea în libertate a adevăratului criminal şi mai presus de asta,

pg. 14
încă o victimă) cel de al doilea a consemnat o luptă a justiţiei cu un individ ce a ales să
părăsească până şi tiparul moralităţii şi a încălcat regulile cu atâta dorinţă încât aproape că nu
a lăsat urme în urma sa.
Indiferent de cazurile expuse, statul va încerca întotdeauna prin toate mijloacele
disponibile să îţi ţină în control societatea, dar fără a leza însă drepturile individului, în
principal pentru a nu creea alte speţe.
În cadrul primului caz, datorită tehnici acelor timpuri, lipsei probelor vitale care să
conducă în mod cert spre un anumit suspect şi bine înţeles, gândirea şi eroarea umană, au
culminat cu săvârşirea unei astfel de erori judiciare.
În cazul al doilea, unul din cauzele de greşeală din cazul „Ţundrea” şi anume factorul
uman, a condus la elucidarea misterului şi la rezolvarea cazului. Situaţiile aproximativ
asemănătoare din punctul de vedere al probelor insuficiente în ambele cazuri, nu au fost
determinante pentru a condamna sau nu pe cineva şi implicit a supune controlului social, ci
mai degraba factorul uman a fost cel care a decis.
Putem spune că indiferent de numărul şi calitatea probelor, al martorilor sau al
uşurinţei sau greutăţii unui caz de conflict, până la urmă tot factorul uman este cel decident şi
cum omul este subiectiv în majoritatea punctelor de vedere, acesta, chiar dacă bine
intenţionat, se poate lăsa pradă emoţiilor, poate omite sau necunoaşte toate aspectele şi poate
fi influenţat chiar şi de context.
Controlul social perfect nu există atâta timp cât omul este direct participant la acest
proces.

pg. 15
 Bibliografie
Siteuri

http://www.unilibrary.com/ebooks/Hobbes,%20Thomas%20-%20De%20Cive.pdf
http://www.wikipedia.ro
http://adevarul.ro/locale/targu-jiu/marile-erori-judiciare-romania-cazuri-teribile-
oameni-arestati-condamnati-torturati-recunoasca-crime-jafuri-nu-le-au-facut-
1_57e2ac175ab6550cb8dcb644/index.html
Lucrări

Banciu Dan, Control social şi sancţiunile sociale, Bucureşti, Editura Hyperion XXI,
1992.
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie.
Dan Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia deviantei,
Ed. st. si encicl., Bucureşti., 1985.
J. Cazeneuve, Les pouvoirs de la television, Paris, Gallimard, Idees, 1970.
J. Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1972.
R.E. Park, E. W. Burgess, Inroduction to the Science of Sociology, 1921.
Rădulescu, M. Sorin, Între Homo oeconomicus şi Homo sociologus, Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 2006.
Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus.
Thomas Hobbes, Despre Cetăţean- De Cive.
Vlăduţ Ion, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a IV-a.

pg. 16