Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ISTORIE SOCIALĂ
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000
ISBN 973-582-301-2
UNIVERSITATEA SPIRUHARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE
FLORIAN TĂNĂSESCU
ISTORIE SOCIALĂ
Asemănări şi convergente:
Sociologie si istorie
• aparţin disciplinelor socio-umane;
• beneficiază de o „materie primă" de cercetare asemănătoare
sau identică;
• dispun de instrumente intelectuale suficiente şi necesare
investigării socialului;
• utilizează, în bună măsură, aceleaşi tehnici şi metode de
investigare.
Distincţii:
Vechimea
• Istoria apare în antichitate.
• Sociologia se constituie în epoca modernă.
Perspectiva cercetării
• Sociologia studiază predilect realităţile sociale „prezente" şi
mai puţin cele din trecut.
• Istoria investighează faptele omeneşti din trecut (din
momentul în care omul dobândeşte simţul istoric) către „prezent".
11
Obiective ştiinţifice*
Sociologia:
• „... fenomenele şi procesele de apariţie a diferitelor forme de
viaţă colectivă a oamenilor, structurile acestor colectivităţi, care derivă
din interacţiunea reciprocă a oamenilor (unul asupra celuilalt), forţele
coercitive şi forţele care dispersează aceste colectivităţi, mutaţiile şi
transformările care survin în cadrul lor" (Jan Szczepanski, 1972, p. 10).
• „Fiind studiul realităţii sociale, ea (sociologia - n.n.) nu are ca
obiect societatea, una sigură şi aceeaşi în toate timpurile şi în toate
locurile, ci unităţile sociale concrete, singurele forme în care trăieşte
societatea. Când spunem ştiinţa realităţii sociale înţelegem, deci,
ştiinţa unităţilor sociale (subl în text. - n.n.), în formele numeroase şi
variate în care se găsesc ele răspândite pe pămânf' (D. Guşti. 1934, p. 50).
Istoria:
• Devenirea popoarelor, în înlănţuirea cauzală a proceselor
istorice (Petre Andrei, 1936, p. 154).
• „... istoria este, în primul rând, o ştiinţă de reconstituire a
trecutului, a unor fenomene care au fost cândva reale, deci perceptibile
direct, iar la data cercetării nu mai există ..." (Traian Herseni, 1982,
pp. 38-39).
• „... istoria implică cercetarea detaliului, dar, în acelaşi timp,
ea invită pe specialist, în nu mai mică măsură, să-şi lărgească vederile
sale generale pentru a putea cuprinde marile evenimente cardinale ale
evoluţiei structurilor sociale" (C.W. Mills, 1974, pp. 215-217).
• Studiază fenomenele de succesiune şi diferenţierile dintre
acestea, urmăreşte identificarea senilor în care se înlănţuie în chip
ireversibil fenomenele. în cadrul cărora cele precedente explică
producerea şi modul de a fi al celor ce le succed. (Sociologia, din
contră, se preocupă de identificarea asemănărilor dintre fenomene -
succesiunea lor -, a aspectelor generale şi repetabile, până la stabilirea
unor legi valabile în toate locurile şi timpurile pentru realităţile
similare) (A.D. Xenopol, 1905, p. 21).
Trăsături esenţiale:
Sociologia
• Este o ştiinţă concretă (Frank W. Blackmar).
13
Rezultatele cercetărilor:
Sociologie
• Conduc la concluzii teoretice care sunt validate, în bună
măsură, de realităţi sociale sau se confundă cu acestea. (Ipoteza este
motivată şi susţinută de rezultate).
Istorie
• Concluziile nu pot fi validate şi nu sunt verificabile decât prin
analogii (studii comparative) sau dacă mai există unele corespondenţe
între prezent şi trecut.
Economia, demografia, geografia, dreptul, psihologia şi alte
ştiinţe umanist-sociale consacră, la rândul lor, studii asupra unei mari
varietăţi de aspecte sociale, inclusiv în perspectivă istorică (demogra-
fia istorică, istoria dreptului, istoria economiei, antropogeografia etc.).
Studiile de acest tip se constituie în elemente de convergenţă ştiin-
ţifică, cu impact asupra evoluţiei istoriei sociale.
Repere importante ale raporturilor interdisciplinare în orizontul
ştiinţelor socio-umane, cu referire la istoria socială ar fi:
• istoria, ca şi filosofia, în fieful cărora se înregistrează mai de
timpuriu preocupări ce vizau zone ale socialului, manifestă tendinţa de
parcelare a preocupărilor, ca efect al apariţiei şi proliferării unor noi
concepţii, curente, şcoli istorice şi filosofice;
• filosofia socială fixează cadrul apariţiei, la mijlocul veacului
trecut, a sociologiei;
• distincţiile esenţiale între filosofia socială şi sociologie sunt
generate de viziunile şi metodele lor diferite de cercetare a socialului;
• sociologia, o dată cu depăşirea provizoratului statutului său
ştiinţific, dă o nouă dimensiune investigării realităţilor sociale, dublată
de o redefinire a poziţiei şi rolului ştiinţelor umanist-sociale;
• prin fărâmiţarea sociologiei în domenii particulare de
cercetare (ramuri şi subramuri), se deschid noi orizonturi aprofundării
studiilor asupra vieţii sociale; în acest demers apare sociologia
istorică, specializată „în cunoaşterea dimensiunii temporale a fenome-
nelor sociale" (în opoziţie cu istoria care îşi centrează studiile pe
analiza timpului istoric ca structură a vieţii sociale);
• convergenţele şi distincţiile dintre istorie şi sociologie facili-
tează înţelegerea plasării istoriei sociale în raport de acestea, precum şi
propria sa identitate ştiinţifică.
14
3. Originile şi evoluţia istorici sociale
18
3.2. Prima şcoală de istorie socială; consolidarea ,, statutului"
ştiinţific al disciplinei
Statutul ştiinţific al istoriei sociale, prin urmare, era încă incert.
Deşi numeroase, studiile atacă o problematică parcerală, în majoritatea
situaţiilor, fără să aibă o viziune clară asupra obiectivelor pe care le
urmăreau autorii lor şi, nu în puţine situaţii, fiind lipsite de rigoarea
ştiinţifică necesară. Sunt explicabile, astfel, rezervele şi criticile
formulate de sociologi şi istorici îndeosebi, dar şi de reprezentanţi ai
altor discipline socio-umane la adresa manierei în care era concepută
şi se producea istoria socială.
Un reviniment are loc atunci când un grup de istorici francezi
iniţiază detaşarea de propria lor comunitate ştiinţifică, inaugurând
studii de istorie socială într-o viziune pluridisciplinară. Evenimentul
are loc la Strassbourg, în 1929, iar principalii lui protagonişti sunt
Marc Bloch (1886-1944) şi Lucien Febvre (1878-1956). Cei doi
istorici editează revista „Annales d'Histoire economique et sociale" *
(„Analele de Istorie Economică şi Socială"), în jurul căreia se
formează numeroşi specialişti în istorie socială, constituind prima şi
una din cele mai cunoscute şcoli de istorie socială - Şcoala „Analelor ",
cu influenţe şi adepţi şi în prezent.
Mişcarea Bloch-Febvre nu este străină de concepţiile avansate
cândva de Emile Durkheim şi Max Weber, aspirând să apropie istoria
de sociologie şi de alte ştiinţe socio-umane. Obiectivele sale se anunţă
ambiţioase: pornind de la ideea că diferite contexte socio-culturale se
întrepătrund (comprehensiunea contextelor), grupul „Analelor" conce-
pe şi orientează demersurile istoriei sociale spre studiul totalităţii
aspectelorsociale, încercând să convertească socialul într-o istorie
societală. în acest sens, în reconstrucţia fiecărei epoci reprezentanţii
grupului includ demersurile psihice, ideatice şi normative, apreciind
că dau o notă suplimentară de acurateţe şi înţelegere „ştiinţei" şi
„umanului".
Mişcarea Bloch-Febvre are rezonanţă în epocă şi mai târziu,
succesul ei constând în realizarea unei sinteze coerente între istorie,
sociologie, psihologie, economie şi geografie. Concomitent, sunt
reconsiderate sursele documentare, în sfera studiilor inteprinse de
componenţii Şcolii dobândind importanţă interpretarea dovezilor
arheologice, izvoarelor cartografice, lingvistice, folclorice şi, în
20
configurarea fie în interiorul lor, fie în afara acestora, a unor grupuri
specializate în istorie socială, cu evidente tendinţe de automatizare. în
Franţa, unde tradiţia studiilor de istorie socială este remarcabilă, în
cadrul comunităţii istoricilor funcţionează o puternică şi respectabilă
grupare de specialişti în istorie socială, motivaţi, cu sau fără voie, de
spiritul Şcolii „Analelor". După 1965, în special, graţie utilizării unor
metode de cercetare împrumutate din arsenalul sociologiei, psihologiei
sociale, etnologiei, demografiei etc., studiile sociale se dezvoltă în
forţă, sesizându-se „realităţi materiale şi spirituale" noi şi incitante,
inclusiv prin „redescoperirea" şi utilizarea unor vechi concepte, idei
etc. Sub influenţa unor curente materialist-istorice, se configurează o
zonă extrem de fertilă în studii de istorie socială: „faimosul «cuplu
antagonist» burghezie şi muncitorime" (Marc Guillaume, 1980, p. 48).
Mentorul spiritual şi susţinătorul marcant al acestui nou curent în istoria
socială este un continuator important al Şcolii „Analelor" - E. Labrousse.
Sunt atacate îndeosebi problemele privind „cuplul antagonist", „condi-
ţiile de viaţă, mentalităţile şi revendicările muncitoreşti", „formarea şi
dezvoltarea grupurilor muncitoreşti regionale", „influenţele conjugate
asupra dezvoltării industriale" etc.
• Un nou şi viguros traseu ştiinţific al istoriei sociale îl dau
studiile asupra „societăţilor^ urbane şi rurale", care antrenează gru-
puri mixte de cercetători. încep să fie imaginate şi se desfăşoară
investigaţii complexe asupra unor teme de interes regional, cum ar fi
„Mişcările ţărăneşti în epoca contemporană" realizată de către
specialişti europeni. Rezultatele cercetătorilor se dezbat în două etape:
în 1970, la Moscova şi în 1976, laNeapole.
Dobândesc o consistenţă remarcabilă demersurile ştiinţifice
asupra claselor mijlocii, multiplicându-se eforturile de monografiere a
unor grupuri sociale (funcţionari, profesii libere etc.).
• .J'rovincializarea studiilor de istorie socială' (Philippe
Vieger, 1985, p. 51), prin acordarea unei atenţii marcante studiului
regiunilor şi localităţilor (rurale şi urbane), conduce la apariţia unor
formaţiuni autonome de cercetare centrate pe studiul aspectelor
sociale, inclusiv a unor instituţii regionale şi locale care au în obiectiv
o astfel de problematică (Centrul de Istorie Economică şi Socială a
Regiunii Lyonese - Franţa etc.).
• Identificarea mentalităţilor colective şi studierea lor este un
alt domeniu al istoriei sociale, care se dezvoltă chiar dacă se manifestă
suficientă rezistenţă din partea reprezentanţilor altor ştiinţe sociale, aşa
cum a luat curs ascensional, îndeosebi în ultimele decenii, şi istoria
orală, asupra căreia vom reveni, dată fiind însemnătatea sa deosebită.
22
• Extinderea spaţiului de cercetare a istoriei sociale obligă pe
specialişti să recurgă la utilizarea mai intensă a documentelor sociale
şi a altor surse istorice.
• Instituţional'izarea marchează o etapă importantă a evoluţiei
istoriei sociale, definind mai clar procesul autonomizării sale ca
disciplină socială. în 1935. la Amsterdam (Olanda) este inaugurat
Institutul Internaţional de Istorie Socială (Internationaal Instituut vor
Sociale Geschiedenis) ale cărui studii sunt axate pe problematica miş-
cării muncitoreşti sub aspect socio-politic. Nuclee, centre sau institute
consacrate istoriei sociale sunt înfiinţate în Franţa (Comisia de Istorie
Economică şi Socială a Revoluţiei Franceze; Centrul Meridional de
Istorie Socială a Mentalităţilor şi Culturilor din Epoca Preindustrială,
Centrul de Studii şi Cercetări asupra Societăţii din [zona] Oceanului
Indian - toate în Aix - an - Provence; Centrul de Cercetări de Istorie
Socială şi Culturală a Franţei de Est şi Confederaţiei Elveţiene -
Besancon ş.a.m.d.), S.U.A. (Centrul pentru Istorie Socială, Centrul
Shelby Collum Davis pentru Studii Istorice - Pittsburg etc.). învăţă-
mântul superior include în programele sale de studii cursuri care au ca
obiect istoria socială (Franţa, Marea Britanie, Germania, Olanda.
S.U.A. etc.). Asociaţii profesionale şi manifestări ştiinţifice internaţio-
nale sunt alte repere importante în conturarea identităţii istoriei sociale
(din 1979 se desfăşoară congrese periodice ale Asociaţiei de Istoria
Ştiinţelor Sociale - Social Science History Association; Comisia
Internaţională pentru Mişcări şi Structuri Sociale iniţiază, începând cu
1975, anchete, ale căror rezultate au fost comunicate la Congresul
mondial de istorie de la Bucureşti - 1980). Sunt editate publicaţii de
specialitate, cum este şi „Journal of Social History" („Revista de
Istorie Socială"), apărută la Pittsburg - S.U.A., „International Review
of Social History" („Revista Internaţională de Istorie Socială"), editată
la Amsterdam, începând cu 1956 etc.
Istoria socială se prezintă, astfel, ca o disciplină socială al cărei
grad de autonomizare este condiţionat de raporturile cu alte ştiinţe
sociale. îndeosebi, cu sociologia şi istoria. Unele comunităţi ştiinţifice,
cum sunt cele din S.U.A., Canada, Marea Britanie, Olanda, Italia,
Austria, Ungaria etc. îi recunosc statutul de ştiinţă socială autonomă,
altele (cum sunt cele franceză, germană ş.a.m.d.), fără a nega existenţa
sa, o consideră drept domeniu distinct de studiu în istorie. Individual,
părerile unor reprezentanţi de primă dimensiune ai ştiinţelor sociale
sunt mai mult sau mai puţin diferenţiate decât ale comunităţilor
Ştiinţifice din care fac parte.
Autonomizarea, în condiţiile pluridisciplinarităţii ştiinţifice, nu
mai are semnificaţia din trecut. Importante sunt alte criterii de apre-
ciere, cum ar fi: spaţiul propriu de cercetare, mijloacele şi metodele de
investigare, proiecţiile teoretice, contribuţiile aduse în planul „supli-
mentului de cunoaştere" invocat la începutul cursului nostru, care, toate,
dau identitate unui domeniu specific, particular de cercetare socială.
24
Asemănător lui Kogălniceanu, Xenopol şi Iorga, Nicolae
Bâlcescu respinge istoria evenimenţială. El consideră că viziunea
dinamică asupra ei trebuie să prevaleze, accentuând analiza factorului
uman şi a evoluţiei sociale, pe două dimensiuni esenţiale: în timp şi în
spaţiu. Bălcescu realizează în scrierile sale o sinteză între perspectiva
analitică istorică şi cele economice, sociologice şi filosofice (filosofia
socială), concepând, astfel, tratarea istoriei în viziune pluridisciplinară.
EI poate fi apreciat drept fondator al studiilor de istorie socială in
România.
Investigarea ştiinţifică a socialului în optica lui Mihail
Kogălniceanu trebuie să ţină seama prioritar de dimensiunea istorică a
societăţii din două raţiuni: în primul rând, pentru că, în acest mod, era
posibilă cunoaşterea mai adecvată a vieţii sociale şi, în al doilea rând,
fiindcă se puteau identifica. în condiţii mai bune, particularităţile
evoluţiei societăţii moderne.
Un „model" original de istorie socială era propus de
Nicolae Blaramberg (1834-1896) în lucrarea Studiu comparat asupra
instituţiilor, legilor şi moravurilor României din timpurile cele mai
vechi până in zilele noastre (Essai compare sur Ies institutions, Ies
lois et Ies moeurs de la Roumanie depuis Ies temps Ies plus recules
jusqu'ă nosjours) (1886-1887).
„Modelul" a fost şi este încă puţin cunoscut „în interior", fiind însă
bine primit şi apreciat în străinătate la vremea respectivă. Semnificative
sunt, în ideea relevanţei lucrării juristului român, aprecierile datorate
celebrului istoric francez Hippolyte Taine (1828-1893). Acesta îi
mărturisea fără reticenţă: „Personal învăţ mult citindu-vă, sau, mai
bine, am totul de învăţat. Studiile mele nu fuseseră îndreptate în
această direcţiune. Dar, regăsesc în cartea D-tale, atâtea ştiinţe precise,
un aşa bogat seceriş de texte preţioase, o aşa de frumoasă ordine, încât
cineva poate lesne să adune o informaţie desăvârşită. Aceste mari
monografii sistematice sunt baza oricărei concluzii politice: când le
vom avea în număr destul de mare, vom ajunge poate a ne scăpa de
formele ţepene şi mecanice. în care spiritul de libertate s-a ţinut închis
până acum; vom cădea mai puţin des în încercările noastre de reformă
şi vom datora aceasta istoricilor care, ca D-ta, ne vor fi explicat de la
origine şi până în timpii de astăzi dezvoltarea unei naţiuni" (Apud:
Lucian Radu Stanciu, 1998, p. 427).
Obiectivul lui Blaramberg a fost să reconstituie „istoria
naturală" a societăţii româneşti, demers pe care chiar el însuşi ÎI
defineşte ca fiind sociologie descriptivă şi comparată, fapt ce nu ne
25
împiedică să apreciem că are inclusiv un rol distinct şi important în
apropierea studiilor de istorie socială de recunoaşterea lor ca
preocupare de sine stătătoare.
Din păcate, cum spuneam şi înainte, deşi recunoscut în cercuri
savante din Europa (Herbert Spencer, faimosul sociolog englez,
Cesare Cantu, celebru istoric italian, Alfred Jourdan, reputat jurist
francez, Dora district - născută Ghica, verişoară cu Blaramberg -
scriitoare de notorietate internaţională, Georg Weber, istoric german
ş.a.) şi, pentru prima dată pentru ştiinţele sociale din România, şi în
America de Sud (P. Pradier Fodere, decanul Universităţii de Ştiinţe
Politice şi Administrative din Lima), autorul primei monografii a
societăţii româneşti şi importanta sa lucrare rămân practic necunoscuţi
marelui public, probabil şi datorită faptului că a fost scrisă în franceză
şi publicată la Paris.
Nu ştim dacă şi în ce măsură Blaramberg a avut cunoştinţă de un
important antecesor - Nicolae Locusteanu (1821-1900) — în orientarea
studiilor sociale înspre identificarea şi motivarea ştiinţifică a genezei
„naţiunii române", precum şi a formelor ei de agregare socială. Cert
este că aceasta publica la Bruxelles, tot în limba franceză. în 1855, un
fel de „supliment" la o lucrare istorică datorată lui Elias Regnault", iar
mai târziu (1879) o interesantă monografie asupra Dobrogei.
Cercetarea monografică a evoluţiei societăţii româneşti, care se
impune şi în planul istoriei sociale, nu are un aspect întâmplător şi
pasager. Dacă se acceptă ideea că Dimitrie Cantemir este, într-un fel.
deschizător de drumuri în monografismul autohton şi incluzându-l în
acelaşi demers pe Ion lonescu de la Brad, cu monografiile sale zonale,
precum şi pleiada de autori care i-au urmat cu lucrări monografice (de
dimensiuni, valori şi cuprindere tematică dintre cele mai variate), se
poate vorbi de un tip de cercetare preponderent monografică ce se
impune ca metodă atât în sociologie cât şi în istoria socială.
Expansiunea maximă a monografismului din perioada interbelică are,
prin urmare, o tradiţie deja consolidată la sfârşitul veacului trecut şi
începutul secolului nostru.
Tot în această foarte fertilă perioadă de trecere de la un veac la
altul îşi înscrie contribuţia în istorie şi sociologie, dar cu relevanţă şi în
planul studiilor de istorie socială, A.D. Xenopol (1847-1920). „Pentru
a înţelege organizarea unui popor, trebuie studiate elementele vieţii
27
studiilor multidisciplinare este dată de extensia mişcării monografice,
care, sub directiva tutelară a sociologiei, îndeosebi în perioada
interbelică, conferă un caracter unitar cercetării realităţilor sociale.
Istoria socială, în acest trend de concentrare progresivă a
studiilor sociologice într-o mişcare coordonată la nivel naţional, prin
reprezentanţii săi, reacţionează diferit: unii se lasă antrenaţi şi se
integrează mişcării monografice („pregustiene'* şi „gustiene"), alţii,
fără să o respingă, rămân solitari în demersurile lor ştiinţifice.
Valoarea contributivă a specialiştilor din domeniul istoriei sociale nu
poate fi amendată de apartenenţa sau neapartenenţa la Şcoala
monografică românească, dar integrarea unora dintre ei în demersurile
ştiinţifice ale acesteia denotă spaţiul generos al interoperabilităţii
ştiinţelor sociale din România.
Contribuţii de certă valoare ştiinţifică aduc istoricii
Constantin C. Giurescu (1875-1918), îndeosebi în planul identificării
originilor clasei boiereşti, IC. Filitti (1878-1945), prin scrierile
asupra evoluţiei raporturilor agrare, care îl plasează în rândurile
celor mai reprezentativi istorici sociali români şi Vasile Părvan
(1882-1927). cu monumentalele sale lucrării Getica, Dacia, Civiliza-
ţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene şi începuturile vieţii
romane la gurile Dunării.
Formula interdisciplinarităţii ştiinţelor sociale, care este în vogă
şi care este susţinută teoretic şi aplicativ de către Şcoala sociologică
gustiană. nu-l lasă indiferent pe Nicolae lorga (1871-1840). Vocaţia
clasică a istoriei, de a contribui la cunoaşterea trecutului unei „naţii" şi
a lumii, nu este periclitată de expansiunea sociologiei. Astfel, după N.
lorga, sociologia are rolul de a studia „categorii ştiinţifice" (societate,
clase sociale etc.), fiind acceptată ca o „ştiinţă a generalizărilor'", care
nu ignoră realitatea naţională. Apreciază, însă, că este inacceptabilă
poziţia acelor sociologi care studiază activitatea umană în afara
formelor ei istorice, etnice şi naţionale. în acest caz, respectivii
sociologi ar practica o „ştiinţă fără ideal'". Se pronunţă pentru o
„sociologie naţională", care să opereze concomitent cu două serii de
categorii ştiinţifice: a) general abstracte (societate, stat, clase) şi
b) particular-istorice (popor, naţiune, cultură). Pentru evitarea sepa-
rării celor două tipuri de categorii sociologice sau transferării
rezultatelor obţinute prin investigaţii de la o serie de categorii la alta,
N. lorga susţine ideea ca acestea să fie subordonate evaluării ştiinţifice
a idealului social, care, în cazul românilor, nu poate să fie decât
naţional. Cum ţărănimea reprezenta trăsătura definitorie a structurii
28
sociale autohtone, idealul naţional trebuie să pornească de la aceasta,
deoarece fiind majoritară (în proporţie de cea 80% din structura
populaţiei) se poate identifica cu însăşi poporul român.
Nicolae lorga apreciază că „dată fiind unitatea în timp şi spaţiu a
întregii vieţi istorice", este necesar ca fenomenul istoric să fie studiat
în întreaga lui dimensiune, „pe foarte lungi intervale", pentru a fi în
măsură să recunoaştem şi să interpretăm corespunzător un fapt istoric.
Această respiraţie foarte largă a istoriei o defineşte cu termenul de
istoriologie, care, în viziunea sa, nu trebuie confundată cu metaistoria
practicată de istoricul german Karl Lamprecht şi nici cu .,senile
istorice" propuse de Xenopol. In raport cu ultimul, lorga exprimă un
punct de vedere clar. care, evident, îl detaşează de acei istorici şi
sociologi care consideră că trebuie neapărat şi prioritar să identifice
legităţile generale ce guvernează viaţa socială pentru a stabili şi
verifica cursul istoric al unei comunităţi. Nu acceptă „tendinţa
întrupată într-o îndrăzneaţă şi frumoasă operă a unui învăţător al meu.
Xenopol, de a supune faptele istorice la legi care nu se pot stabili, nu
se pot verifica", considerând că pentru un istoric important este să
stabilească „similitudini", „paralelisme" sau „repetiţii istorice", din
care se alcătuieşte istoriologia (N. lorga, 1968, p. VI).
Viziunea nouă asupra conceperii istoriei care îl stăpâneşte pe N.
lorga şi care, din nefericire, este decât fragmentar materializată
(savantul este asasinat înainte de a-şi desăvârşi opera) îl apropie de
unele concepţii ale Şcolii „Analelor" precum şi de unele proiecţii mai
recente care vizează orientările istoriei sociale.
Convergenţele dintre sociologie şi istorie conduc şi la formu-
larea unor puncte de vedere deosebit de interesante de către profesorul
Dimitrie Gusli (1880-1955) şi alţi membrii ai Şcolii sociologice de la
Bucureşti. îndeosebi de către H.H. Stahl (1901-1991), Traian Herseni
(1907-1980) şi Miron Constantinescu (1917-1974). Aceştia din urmă,
mai puţin pregnant în perioada interbelică, dar consistent mai târziu,
au contribuţii originale remarcabile cu valoare teoretică şi aplicativă şi
în planul istoriei sociale.
Un aport semnificativ la promovarea istoriei sociale în epoca cea
mai fertilă a ştiinţelor sociale din România (1918-1944) îl aduc şi alte
personalităţi ştiinţifice şi culturale, pe care, fără nici o intenţie de a le
diminua meritele, le amintim doar: Constantin Dobrogeanu-Gherea
(1855-1920), Eugen Lovinescu (1881-1943), Stefan Zeletin
(1882-1934), Stefan Antim (1879-1937), Nicolae Petrescu (1886-1954),
Gheorghe I. Brătianu (1898-1953) ş.a.
29
Contribuţiile personale ale unor specialişti se coroborează cu for-
me instituţionalizate de exprimare a preocupărilor pentru istoria socială,
cum sunt: iniţierea unor rubrici în publicaţii periodice, consacrate
acestora („Revista Română de Istorie", care apare între 1931-1947);
organizarea unor simpozioane, sesiuni de comunicări ştiinţifice etc.
sub patronajul unor asociaţii, fundaţii etc.; crearea de secţii
specializate în instituţii de cercetare ştiinţifică (Secţiunea de Istorie
Socială din cadrul Institutului de Ştiinţe Sociale al României*) etc.
Interdicţia practicării sociologiei de către regimul comunist în
perioada 1948-1965 constrânge la identificarea unor soluţii pentru
supravieţuirea reprezentanţilor ei şi, evident, a disciplinei ştiinţifice pe
care o serveau. Foştii membrii ai Şcolii de la Bucureşti, şi nu numai
aceştia, îşi maschează continuarea preocupărilor ştiinţifice abordând
subiecte de istorie socială, teren fertil de manifestare dată fiind
„adoptarea" perspectivei marxiste de cercetare şi utilizarea istoriei ca
instrument propagandistic şi de manipulare a conştiinţei istorice. Este
perioada în care H.H. Stahl publică: Contribuţii la studiul satelor
devălmaşe româneşti (1958-1965), lucrare de proporţii, care dă un nou
orizont vieţii rurale în devenirea ei istorică.
M. Constantinescu şi H.H. Stahl continuă studiile asupra unor
teme de istorie socială şi după 1965, formulând puncte de vedere
personale interesante privind incitanta „problemă" a orânduirii tribu-
tale (Date noi cu privire la orânduirea tributală - 1974, primul. Teorii
şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale - 1980, al doilea).
Interesant este că istoria socială nu constituie un subiect de
litigiu între istoricii şi sociologii români nici în această secvenţă
temporară, al cărui efect în planul ştiinţelor socio-umane este
dramatic, posibil fiind ca situaţia să derive tocmai din soarta ingrată a
Concepte-cheie şi extinderi
Achiziţie metodologică. „împrumut" al unor instrumente de
cercetare pe care îl fac reprezentanţii unei discipline din arsenalul
metodologic al altei discipline cu care se înrudeşte.
Autonomizare. Faza finală a evoluţiei unei discipline ştiinţifice,
care presupune crearea propriului său corpus teoretico-metodologic,
fixarea obiectului specific de studiu, dezvoltarea unor cercetări potrivit
obiectivelor sale ştiinţifice şi configurarea structurilor sale instituţionale.
[mtituţionalizare. Este o componentă esenţială a autonomizării
unei ştiinţe, care reclamă. în esenţă, „organizarea" ştiinţei respective
cu obiectivul perpetuării existenţei şi dezvoltării acesteia. De regulă,
prin instituţionalizare se înţelege crearea unui sistem propriu de
cercetare (institute, centre, laboratoare etc.); introducerea în
învăţământul şcolar şi universitar a disciplinei respective ca materie de
studiu; valorificarea cercetărilor prin sistemul propriu publicistic-
editorial, reuniuni ştiinţifice etc.
Interdisciplinaritate. Cooperarea care se realizează între diferite
discipline ştiinţifice cu obiective limitate sau extinse, temporare sau de
durată.
32
Tratare evenimenţială. Manieră în care sunt concepute unele
scrieri istorice în care prevalează prezentarea strictă a succesiunii în
timp a evenimentelor. Mai poartă şi denumirea de tratare cronologică
(specifică cronicarilor din vechime, dar şi unor istorici tradiţionalişti,
„conservatori")-
BIBLIOGRAFIE
34
II SURSELE ISTORIEI SOCIALE, OBIECTIVE
ŞTIINŢIFICE, METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE
1. Surse
înţelegem prin surse, informaţiile pe care le cercetează şi
utilizează istoria socială pentru realizarea obiectivelor sale ştiinţifice.
Virtual, sursele istoriei sociale sunt multiple. în realitate, ele
sunt mai puţin numeroase, deşi nu există interdicţii pentru între-
buinţarea oricărui izvor.
Spre deosebire de sociologie, care dispune practic de totalitatea
informaţiilor, dată fiind situaţia privilegiată de reconstrucţie a vieţii
sociale pe baza investigaţiilor directe şi mai puţin pe surse din trecut,
istoria şi istoria socială utilizează aproape exclusiv izvoare din trecut.
Valoarea documentară a acestora. în perspectiva obiectului de studiu
al celor două „tipuri" de istorie, este diferită şi. prin urmare, reprezintă
un criteriu de selecţie a surselor.
Vestigiile arheologice - cum se ştie - constituie o autentică mină
de aur pentru istorici, în timp ce pentru istoricii sociali acestea pot
deveni interesante după punerea lor în valoare de către arheologi.
Diferenţierea viziunii asupra utilităţii practice a urmelor
materiale (cum Ie definesc istoricii) nu are caracter speculativ şi nu
este conjuncturală. Ce s-ar întâmpla dacă istoria socială sau sociologia
ar suplini funcţia ştiinţifică a arheologiei? Atunci ar rezulta că
arheologia, ca ramură a istoriei, şi-ar pierde obiectul de studiu care îi
conferă identitatea ştiinţifică, iar sociologii şi istoricii sociali ar
consuma un timp prea mare pentru a face ei înşişi aceste investigaţii.
Arheologii oferă şi unora şi altora un bogat material informativ, dar
foarte rar în forma sa brută şi extrem de rar imediat după identificare.
Sociologii, istoricii sociali şi alţi reprezentanţi ai ştiinţelor sociale
35
receptează. în majoritatea situaţiilor, informaţii indirecte şi „prelu-
crate" de la colegii lor arheologi.
Accentele noastre asupra acestui aspect nu sunt întâmplătoare,
date fiind unele diferenţieri de vederi între istorici şi sociologi asupra
noţiunii de document.
Potrivit istoricului francez Ch. Seignobius (1854-1942), urmele
lăsate de fapte anterioare sunt de două tipuri: urme directe (edificii,
unelte, maşini etc.) şi indirecte (acte, texte scrise în general), primele
fiind acelea care trebuie luate în consideraţie de ştiinţele sociale, ştiin-
ţe care cercetează raporturile abstracte dintre faptele sociale. Tendinţa
de abstractizare, desigur reală, nu este uniformă. Ea diferă de la o
disciplină socială la alta. în afară de aceasta, desconsiderarea urmelor
directe, după cum apreciază unii specialişti (Septimiu Chelcea, 1985),
este neproductivă, cel puţin, adăugăm noi, în perspectiva unor ştiinţe
sociale particulare. Eliminarea operată de Seignobius nu-i împiedică
însă nici pe istorici şi nici pe sociologi să le considere ca importante
pentru reconstrucţia vieţii sociale din trecut.
„Discriminarea1* statuată de istoricul francez are efecte şi în
planul sensurilor date unor concepte. El include ambele tipuri de
„urme" în conceptul de documente, pe care sociologii le definesc drept
sociale, având, fiecare în parte, o anume valoare informaţională.
în accepţiunea istoricilor, noţiunea de documente are înţeles de
act (text scris sau tipărit), făcându-se distincţie faţă de urma materială
(urmadirectă).
întrebarea este pe ce pozifie se poate plasa un istoric social în
relaţie cu interpretarea care trebuie dată conceptului de document? în
raport strict, răspundem noi. de obiectivele ştiinţifice ale demersurilor
sale ştiinţifice: investigarea şi analizarea lor pentru recompu-nerea
trecutului social. Din acest punct de vedere, specialistul care acceptă
rolul de istoric al socialului trebuie să discearnă ce tipuri de surse îi
sunt necesare, inclusiv cele ce poartă generic denumirea de documente
sociale. Părerile sunt diferite.
Lista „documentelor" care sunt utile istoricului social, potrivit
unora, trebuie să cuprindă rapoarte oficiale, publicaţii periodice, scri-
sori, jurnale personale, „care relevă în profunzime şi în detaliu ariile
interne ale experienţei umane" (Jan Hecht). Aceasta trebuie să mai
cuprindă literatura hagiografică (Sofia Boesch Gajano, 1980, p. 177 şi
urm.), relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre, 1997, p. 237),
„arhivele fiscale", „inventare de bunuri", „liste electorale" etc.
(Philippe Vigier, 1980, p. 50).
36
în afara lor, istoria socială penetrează zone sociale din trecut şi
prin mijlocirea însemnărilor de călătorie, condicilor domneşti şi biseri-
ceşti, registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilor
instanţelor judecătoreşti, instituţiilor politice etc.. jurnalelor de front,
foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor de
epocă, monografiilor, ş.a.m.d. Marea varietate de informaţii, a impus
elaborarea unor sisteme de clasificare, care au la bază criterii diferite
(Septimiu Chelcea, loan Mărginean. Ion Cauc, 1998, p. 33 şi urm.).
Se admite, în general, că documentele sociale se pot împărţi în
cifrice şi necifrice (iar ambele, în publice şi personale). In cazul
ultimelor, întâlnim documente oficiale şi neoficiale. întregul set de
documente sociale, care se încadrează în aceste divizări, are o
consistenţă remarcabilă de fapte sociale care sunt surse virtuale ale
istoriei sociale. Fiecare document are însă o relevanţă diferită. De
exemplu, unele documente cifrice, cum sunt recensăminte ale
populaţiei, buletine şi anuare statistice sau alte tipuri de înregistrări
realizate de autorităţile de ocupaţie ungare sau ruseşti, în mod necesar
trebuie coroborate cu alte surse, deoarece datele pe care le furnizau
diminuau considerabil cuantumul românilor din spaţiul transilvănean
sau basarabean. Situaţia evocată are un caracter particular şi nu trebuie
să conducă la concluzia că toate documentele cifrice (în afara celor
menţionate, cum sunt catagrafiile, condicile pentru dijme, catastifele
domneşti, urbariile etc.) conţin date eronate.
Cu prudenţă, dar fără exagerări, este necesar să utilizăm infor-
maţiile cuprinse în jurnalele intime sau scrisori, biografii sociale sau
unele ştiri, comentarii etc. din presă, unele dintre acestea fiind suscep-
tibile de subiectivism.
In general, însă, documentele sociale reprezintă una din sursele
esenţiale ale istoriei sociale, deoarece:
• sunt un suport important în efortul reconstrucţiei unor aspecte
semnificative ale vieţii sociale în devenirea sa istorică;
• pot conduce la determinări cantitative şi calitative ale faptelor
şi proceselor sociale;
• contribuie la decantarea veridicului de ceea ce este ireal sau
fals (cu sau fără intenţie);
• prin imaginile sau panoramele istorice pe care le conturează
aduc un aport considerabil la conexarea trecutului cu prezentul, spriji-
nind, astfel, efortul sociologilor în compararea realităţilor sociale con-
temporane cu cele din trecut şi în surprinderea dinamicii unor
schimbări sociale într-o cuprindere temporală generoasă.
37
Surse ale istoriei sociale sunt considerate şi „obiectele de artă",
„desenele", „faptele artistice" (Jan Hecht), imaginile picturale, ilustra-
tele, filmele documentare (pentru timpurile mai apropiate zilelor
noastre) ş.a., limbajul istoric şi istoria orală.
.faptele artistice", cum sunt denumite generic picturile,
desenele, frescele, litografiile etc. pot să fie, în adevăr, surse pentru
inspiraţia imaginaţiei istoricilor numai în măsura în care reproduc
scene autentice de viaţă sau portrete de epocă reale, fără stilizări sau
„corecţii" artistice. O natură moartă, în afară de talentul pictorului,
este puţin probabil să mai sugereze altceva, pe când peisagistica
urbană a şcolii olandeze de pictură, scene din războiul de
independenţă de la 1877/78 realizate de N. Grigorescu, portrete de
ţărani şi crâmpeie din viaţa satului românesc redate de Th. Aman,
„Edecarii de pe Volga" — celebrul tablou al pictorului rus Repin etc.
sunt reconstituiri care au un dublu efect: vizualizează realităţi trecute
şi, deopotrivă, oferă, limitat, informaţii utile.
Limbajul istoric este o sursă foarte importantă pentru istoria
socială. Dacă pentru istorici interesul faţă de acest izvor este evident,
materializat deja în studii valoroase, elaborate în baza unor meto-
dologii proprii de cercetare, pentru istoricii sociali apare mai puţin
reliefat. Este adevărat, un reviriment s-a produs în ultimele decenii,
dar reconsiderarea autentică a sursei este departe de finalizare. Unele
reţineri pentru o astfel de sursă au, se pare, un substanţial coeficient de
confuzie. Limbajul istoric este un teritoriu foarte vast, presupunând
investigarea a sute sau mii de texte scrise sau tipărite, ceea ce,
recunoaştem, este foarte dificil. Esenţa problemei nu constă însă în
aceasta. Important este să se facă distincţie între limbajul istoric, în
general, şi limbajul social, ca parte componentă a acestuia şi,
bineînţeles, a lexicului.
Limbajul social reprezintă fondul de cuvinte care se creează şi
are circulaţie într-o îndelungată deschidere temporală exprimând
realităţile sociale trecute şi actuale. în viziunea unor sociologi şi
istorici, este o sursă care trebuie intens exploatată, deoarece circulaţia
cuvintelor şi a sintagmelor cu semnificaţie socială, volumul acestora
precum şi acurateţea cu care exprimă realităţi sociale constituie un
plus de informaţie deosebit de valoros. Pentru un istoric social nu
poate scăpa atenţiei importanţa deosebită pe care o reprezintă apariţia
în lexic a cuvintelor sau expresiilor cu încărcătură socială. Termeni
precum familie, clan, grup. popor, naţiune, comunitate, societate,
neam, spiţă de neam, clasă socială (care exprimă şi conştientizează, în
38
esenţă, forme de agregare socială), vatra satului, sălaş, ocol, hotar (în
sens de spaţiu social sau socio-politic), căsătorie, rudenie (instituţii
sociale) sau noţiuni şi expresii ce configurează raporturi interumane
(legătură, conflict, înţelegere, apropiere) ş.a.m.d., în forme etimolo-
gice evolutive, reînvie un univers uman, nebănuit de bogat în imagini
şi sensuri, care modifică, uneori substanţial, idei. perspective, aprecieri
etc. Asupra aspectelor relevate fugitiv acum, vom reveni ulterior.
Istoria orală, care se constituie într-o altă sursă a istoriei sociale,
a dobândit. în ultima jumătate de veac, o importanţă deosebită. Se
recunoaşte, fără prea multe rezerve, că este o sursă complexă şi rele-
vantă sub raportul informaţiilor pe care le furnizează. Sunt şi păreri că
istoria socială este, de fapt, istorie orală. Congresul mondial de istorie
de la Bucureşti din vara anului 1980 i-a acordat un spaţiu considerabil
în dezbaterile sale. Este unul din momentele importante ale
reconsiderării locului, rolului şi importanţei istoriei sociale ca sursă
pentru sociologie, istorie şi alte ştiinţe socio-umane. Există, îndeosebi
în Franţa. Spania, Marea Britanie, S.U.A., Canada, dar şi în alte
comunităţi ştiinţifice naţionale preocupări foarte serioase privind
utilizarea informaţiilor orale. Dată fiind cantitatea şi varietatea lor
extraordinară a fost şi este nevoie de îmbunătăţirea tehnicilor şi
metodelor de investigare, clasificarea materialului empiric colectat,
decodificarea şi interpretarea lui. raportarea informaţiilor la alte surse
de informaţii etc. Cu atât mai mult aceste surse se constituie în izvoare
majore pentru istoria socială atunci când avem de a face cu unele
comunităţi umane ale căror fapte de viaţă socială sunt mai puţin
înregistrate şi reţinute de istorie (cum sunt, de pildă, comunităţi
africane din Sahara, din spaţiul sub-saharian sau Centrul Africii sau
cum sunt, de pildă, comunităţile româneşti din Siberia, inclusiv cele de
la graniţa Chinei cu Rusia sau grupurile etnice româneşti care se
găsesc răspândite pe aproape întreg teritoriul fostei U.R.S.S.).
Pentru aceste comunităţi, tradiţiile orale devin şi sunt şi în prezent
singurele sau puţinele surse de informaţie, dată fiind lipsa arhivelor sau
altor instituţii specializate care să fi păstrat mărturii despre existenţa şi
evoluţia lor. Informaţiile sunt însă haotice, imperfecte, uneori de calitate
inferioară şi fără o doză suficientă de credibilitate. Acestea sunt şi
motivele care au determinat şi determină pe istorici şi pe sociologi să
facă eforturi deosebite sub raport metodologic.
2. Obiective ştiinţifice
In 1927. când Ştefan (Motaş) Zeletin publica interesanta sa lu-
crare Istoria socială, discuţiile asupra obiectului de studiu al istoriei
39
sociale nu lăsau să se întrevadă spectaculoasa detaşare ce avea să se
producă peste doi ani. Zeletin considera că istoria socială nu putea fi
ştiinţă decât dacă studiază „cauzalitatea genetică a fenomenelor şi
proceselor istorice1" care apar ca un produs colectiv al societăţii,
faptele reversibile ce se ivesc ori de câte ori sunt create condiţiile
pentru configurarea lor.
Deplasarea studiilor de istorie socială de la perspectiva limitata
(„parcelară") la perspectiva de largă respiraţie temporală pe care o
realizează Şcoala „Analelor", le dă o nouă şi consistentă motivaţie
ştiinţifică. Labrousse, Braudel şi alţi corifei ai Şcolii, chiar dacă mai
târziu recunosc că tentativa lor a fost o forţare care sfida limitele
posibilului, au lansat o fertilă provocare. Ambiţia reconstrucţiei
istorice a naţiunilor, a colectivităţilor regionale sau locale pe mari
perioade de timp merită tot respectul. în ceea ce ne priveşte, spiritul
„Analelor" poate şi ar trebui să reînvie cel puţin pentru stimularea
generaţiilor actuale asupra unor eforturi conjugate în edificarea vieţii
sociale din trecut a societăţilor care au fost într-o evoluţie „de lungă
durată" şi cât mai aproape de ce au reprezentat acestea cândva.
Pentru profesorul D. Guşti, istoria socială trebuia să înscrie în
programul său ştiinţific, cu prioritate, influenţele exercitate de factorii
geografici, etnici, politici şi spirituali în evoluţia unei societăţi,
precum şi fazele istorice pe care le-a parcurs societatea respectivă de
la constituire şi până în contemporaneitate.
Esenţială pentru dezvoltarea studiilor de istorie socială este nu
descrierea evoluţiei sociale, ci elaborarea unei teorii a acestei evoluţii,
consideră lan Topolski.
Pentru H.H. Stahl, obiectul de studiu al istoriei sociale constă în
„reconstituirea formaţiunilor social-economice". care implică
„obligaţia de a analiza atât structurile economice de bază, cât şi
suprastructurile aferente" (1980, p. 10).
Potrivit lui Philippe Vigier, istoric contemporan francez, istoria
socială are ca obiect de studiu omul în societate, adică omul care
aparţine unui grup social, şi nu omul izolat (1980. p, 48).
Istoria socială — consideră istoricul ungur Gyorgy Ranki - nu se
poate mărgini la un anumit model general al structurii sociale, ci are
propriul său obiect de studiu ce reclamă o metodologie care să permită
analiza istorică a trăsăturilor caracteristice ale unei anumite societăţi.
„Structura socială. în cadrul acestei discipline — susţine autorul -, est*
studiată din punct de vedere al evoluţiei sale istorice, al transformă
sale progresive" (1977, p. 778).
40
Pentru Ranki, istoria socială este o disciplină care trebuie să-şi
dobândească deplina autonomie în raport cu istoria şi sociologia.
„Istoria socială reprezintă, în cadrul ştiinţelor istorice, o disciplină de
sine stătătoare, care are ca obiect de studiu un domeniu specific al
existenţei sociale, domeniul unor funcţii vitale, fundamentale vieţii
cotidiene. Acestea nu au fost studiate nici de istoria economică, care
se ocupă cu evoluţia proceselor economice, şi nici de istoria politică.
Este evident că fără istoria economică nu există istorie socială, dar
fără istorie socială nu se poate realiza o imagine completă a proceselor
sociale [...] Istoria socială studiază schimbările sociale şi
particularităţile concrete ale puterii politice, procesul dezvoltării
conducerii politice şi al legislaţiei'" — demonstrează el în continuare,
fără însă a epuiza „obiectivele principale" ale cercetărilor din
domeniul istoriei sociale. Autorul apreciază că ar trebui studiate şi
„implicaţiile istorice ale demografiei, urbanizarea, structura socială şi
mobilitatea, opinia publică, istoria ideologiei şi culturii, modificările
sociale [...]" etc.
în sfârşit, pentru a încheia enumerarea referirilor la obiectul de
studiu al istoriei sociale, menţionăm şi consideraţiile lui Jan Hecht:
„Istoria socială, în viziune ideală, presupune studiul structurii şi
proceselor acţiunii şi interacţiunii umane, aşa cum au fost acestea în
contexte socio-culturale trecute".
Există, în afara părerilor enunţate, numeroase altele, inclusiv
încercări de teoretizare a obiectului de studiu al istoriei sociale, care
fie extind aria de acţiune a acesteia, fie o restrâng. Numărul lor
considerabil este un indicator ce ne relevă sensibilitatea specialiştilor
faţă de istoria socială, dar oricât de substanţial ar fi nu presupune că
nu există totuşi un anume consens asupra liniilor de forţă ale
cercetărilor care intră în incidenţa obiectului său de studiu.
Importante pentru identitatea şi obiectul său de studiu, oricât de
ciudat ar părea, este atmosfera de relativ calm care s-a instalat în
zonele de confluenţă dintre istorie, sociologie şi istorie socială şi
predispoziţia ţoţ mai evidentă de acceptare a aportului ştiinţific pe care
îl oferă şi îl aduce istoria socială. într-un astfel de climat, „raporturile
tradiţionale dintre ştiinţe, bazate, pe «frontiere» şi «autonomie», sunt
înlocuite cu raporturi de colaborare, de completare una prin alta, pe
principiul «vaselor comunicante», al «combinatelor multidisci-
plinare», de tip «orchestral». Ştiinţele sociale, ştiinţele antropologice.
]
n general, formează din ce în ce mai mult o singură preocupare,
articulată, ramificată, faţetată, dar tară frontiere şi bariere artificiale,
41
obiectul lor de cercetare fiind de fapt unul şi acelaşi proces social -
istoric de dezvoltare a umanităţii. în diferitele lui momente sau etape"
(Traian Herseni, 1968, p. 13-14).
Noul climat fertilizează ideea că socialul, ca obiect de studiu
pentru toate ştiinţele socio-umane. este un spaţiu mult prea generos
încât nu poate să fie revendicat doar de una singură. Astfel, istoria
socială îşi centrează demersurile pe studiul sferei sociale a societăţilor
de la începuturile genezei sale şi până în prezent. Acest „prezent" are
însă o altă importanţă şi interpretare. Pentru istoria socială reprezintă
limita până la care se pot extinde investigaţiile sale. evident o limită
mobilă, dar permanent considerată ca atare.
Dacă pentru sociologie prezentul înseamnă deschiderea unui
vast orizont de investigare, pentru istoria socială orizontul se închide.
„Timpul istoric" este o dimensiune esenţială, definitorie pentru
istoria socială şi, totodată, unul din conceptele-cheie cu care
operează. Nicolae lorga şi, înaintea lui, A.D. Xenopol, ca şi ulterior
Braudel, au pus un accent deosebit pe timpul istoric. ..Inovaţia"
acestuia din urmă, aplicată cu mare succes o vreme în istorie, de unde
s-a detaşat şi grupul de istorici care a dat un alt sens evolutiv istoriei
sociale, se referă la o nouă abordare a noţiunii de timp istoric.
Renunţarea la analiza fenomenelor şi proceselor sociale în perspectiva
temporară limitată (îngustă) şi trecerea la analiza acestora pe mari
întinderi de timp este emblematică pentru istoria socială.
Interpretările care s-au dat scrierilor concepute în spiritul „tim-
pului lung" („longue duree"), recunosc, în esenţă, noutatea, valoarea şi
importanţa reconstrucţiilor istorice ale vieţii sociale, dar manifestă
reticenţă faţă de întinderile temporale prea largi, superdimensionate în
raport cu posibilităţile unui specialist sau unui grup de specialişti. Or,
tocmai acest model îi dă istoriei sociale un important acreditiv ştiin-
ţific şi. deopotrivă, un sens direcţiilor de studiu. Istoria socială are,
deci, în obiectiv, redefmirea şi recompunerea cât mai fidelă a socie-
tăţilor trecute, a succesiunii formelor lor. în raport cu elementele cons-
titutive ale socialului, dar nu detaşate de contexte, ci integrate acestora.
Aşa cum profesorul Dimitrie Guşti şi'-a propus să forţeze timpul
prezent, realitatea socială din vremea sa, imaginând cercetarea
monografică integrală a spaţiului social românesc, cu rezultate specta-
culoase care au repoziţionat locul şi rolul sociologiei româneşti în plan
naţional şi universal, tot aşa şi reconstituirea integrală a formelor de
viaţă socială trecute. în dinamica lor istorică, din acelaşi spaţiu social,
reprezintă obiectivul primordial al istoriei sociale şi pentru specialiştii
42
români. Astfel, cele trei discipline înrudite - sociologie, istorie şi
istorie socială - fără a evita interferările, îşi fixează teritoriile de
cercetare într-o manieră care reînvie oarecum tradiţia şi care,
deopotrivă, le plasează pe un teren mai apt de sporuri „productive".
Sociologia investighează prioritar „prezentul social", societatea reală a
zilelor noastre în integralitatea ei; istoria se preocupă de reînvierea
trecutului istoric al aceleiaşi societăţi sau al altora, în totalitatea
formelor, structurilor, manifestărilor şi mecanismelor lor de
funcţionare, iar istoria socială are în obiectiv studierea şi reconstrucţia
câl mai fidelă cu putinţă a genezei şi evoluţiei grupurilor sociale, a
acţiunii şi interacţiunii umane în contextele socio-economice trecute.
Raporturile dintre cele trei discipline sociale dobândesc în
această perspectivă funcţională un caracter de complementaritate, de
cooperare şi de coparticipare la efortul de investigare a socialului în
dimensiunea sa istorică şi în înfăţişarea lui actuală.
Atât istoricii, cât şi sociologii au resimţit şi resimt încă limitele
propriilor discipline în cercetarea societăţii. Sociologii nu pot renunţa
la caracterul de ştiinţă „vie" a disciplinei pe care o servesc, în sensul
că aceasta „trăieşte" şi se dezvoltă o dată cu societatea pe care o
studiază, cum nu pot renunţa la caracterul său reformator şi predicativ,
având înscrise între obiectivele sale şi reformarea societăţii, solu-
ţionarea problemelor sociale, prevenirea tensiunilor, conflictelor şi
crizelor sociale. Istoricii, la rândul lor, renunţând de mult la abordarea
cronologică şi evenimenţială a disciplinei pe care o promovează au
trecut tot mai viguros pe aliniamentele investigaţiilor pluridisciplinare,
împrumutând metode şi tehnici de cercetare de la ştiinţele „înveci-
nate", îndeosebi de la sociologie.
Istoria socială, dată fiind această situaţie, este chemată, pe de o
parte, să suplinească rolul istoricilor sau sociologilor în acele teritorii
în care istoricii sociali sunt mai bine plasaţi, adâncind studiile sau
tinalizându-le, iar pe de altă parte să reînvie imaginea lumilor trecute
tn însăşi esenţa lor: modul în care oamenii, ca fiinţe sociale, au înţeles
să intre în raporturi unii cu alţii, să-şi făurească forme variate de
agregare socială, să răspundă la provocările naturii, să imagineze şi să
creeze în paralel cu sistemul social alte sisteme (economic, juridic
e
t c ) , să-şi făurească propriul univers mental despre lume, natură,
viaţă, moarte, să adopte norme şi criterii de comportament social etc.
Analiza de conţinut a unor reviste şi lucrări consacrate istoriei
sociale relevă, în prezent, câteva direcţii bine conturate de cercetare:
43
• revenirea la intenţia mai veche de a construi, cu forţe conju-
gate (sociologi, istorici, economişti, jurişti, demografi etc.), imaginea
globală a unor societăţi trecute:
• continuarea preocupărilor pentru a se reliefa „infinitatea varie-
tăţii societăţilor" (Philippe Vigier), obiectiv care se realizează prin
„renaşterea" vieţii sociale din vremurile apuse, mai accentuat în
ultimul timp la nivelul comunităţilor locale sau regionale („societatea
toulousiană este mult diferită de cea pariziană sau lyoneză, studiată de
P. Leon şi discipolii săi", despre care, se spune că este şi foarte
dinamică - Philippe Vigier); nu s-a renunţat la studii comparate
(diferenţe şi asemănări între societăţile americană şi canadiană în
epoca postmodern istă; capitalism - socialism două lumi, două destine
istorice umane; continuitate şi schimbare în societăţile nord-africane);
• dezvoltarea spectaculoasă a istoriei orale în S.U.A., Canada,
Marea Britanie, Franţa, Rusia, statele centrale şi nord-africane.
Japonia, Coreea de Sud, India etc. şi revigorarea sa în spaţiul european
fost comunist, inclusiv în România;
• accentuarea şi aprofundarea investigaţiilor unor mari grupuri
sociale (intelectualitate, ţărănime, muncitorime, „clasele mijlocii" etc.)
sau cu „statut special" („boşii" şi „pigmeii din comerţul american,
veteranii de război, rentierii funciari etc.");
• penetrarea investigaţiilor în teritorii ignorate de sociologi,
istorici şi alţi specialişti care au sau nu caracter spectacular: bogăţiile
Spaniei din epoca colonială; evoluţia proprietăţii în zone alpine; forţa
comunitară a cătunelor franceze şi elveţiene; atelierele şi buticurile
londoneze din epoca victoriană; masacrele din timpul revoluţiilor;
listele electorale şi relevanţa lor istorică ş.a.m.d.;
• acordarea unei atenţii speciale istoriei mentalităţilor şi a
memoriei colective, îndeosebi pentru identificarea „specificului istoric
al stării de spirit al mulţimilor" (Maurice Agulhon) sau „cadrelor soci-
ale ale memoriei colective".
Repertoriul priorităţilor tematice ale istoriei sociale atestă
diversitatea studiilor care acoperă noi spaţii de cercetare cât şi zone de
convergenţe pluridisciplinare, conferind disciplinei o considerabilă
importanţă ştiinţifică.
44
3. Metode şi tehnici de cercetare
„înţelegerea conceptului de metodă ştiinţifică - remarcă unul din
exegeţii operei lui Bronislav Malinowski (1884-1942)" - este o
problemă de atitudine"'. Metoda, afirmă acesta în continuare, repre-
zintă ceva mai mult decât un ansamblu de tehnici: este, înainte de
toate, o anumită atitudine adoptată în timpul cercetării, atitudine ce
rezultă din concepţia asupra obiectului studiilor respective (Krzysztof
Brozi, 1979, p. 112). Rezultă că cercetarea ştiinţifică trebuie să mani-
feste mobilitate în alegerea instrumentelor pe care le utilizează în
raport de propriile sale obiective. Mobilitatea reflectă ea însăşi o
atitudine şi rezidă din înţelegerea faptului că asumarea apriorică a
metodelor şi tehnicilor de cercetare, fără corelarea lor cu obiectivele
ştiinţifice şi funcţiile unei discipline socio-umane (ca să particularizăm
numai la acestea), ar fi ca şi cum am porni la drum fără să cunoaştem
destinaţia.
Istoria socială este în situaţia de a manifesta nu numai mobili-
tate, ci şi exigenţă faţă de importul şi exportul cadrelor conceptuale şi
cognitive, instrumentelor de cercetare care se practică în spaţiul
ştiinţelor umanist-sociale. Exigenţa se impune cu atât mai mult cu cât,
uneori, este incriminată că, sub raport metodologic, s-ar afla în
dificultate. Este istoria socială atât de pauperă în materie de principii
metodologice, metode şi tehnici de cercetare? Poate fi apreciată ca
disciplină ştiinţifică numai dacă respectă o anume tradiţie sacrosantă
de identificare a unor legităţi în spaţiul social pe care îl investighează?
- sunt numai două din interogaţiile ce pot germina pe un teren al
incertitudinii.
Câmpul de relaţii interdisciplinare în care este plasată istoria
socială precum şi relaţiile speciale cu sociologia şi istoria, explorate
până acum în tentativele noastre explicative, dau unele lămuriri,
credem importante, inclusiv în perspectiva unor posibile răspunsuri la
întrebările deja formulate.
Pentru ca să fie evaluată drept disciplină ştiinţifică, istoria
socială nu poate adopta decât un mod ştiinţific de cercetare a
evoluţiei sociale din trecut, care se reflectă şi în principiile ce îi
guvernează demersurile sale.
47
plasamentul său, este, fără îndoială, un spaţiu geo-politic, foarte
important în judecarea evoluţiei istorice a unei comunităţi. Teritoriul
respectiv, ca şi altele de altfel, sunt delimitate de graniţe politice, care
coincid sau nu cu mărimea şi întinderea unui grup etnic distinct. Sunt
multe comunităţi pentru care graniţe arbitrare au fost şi sunt „poveri
insuportabile*', în situaţia aceasta fiind şi românii. Universul lor uman
s-a aflat sub presiunea acestei poveri, care a generat sentimente şi
resentimente, reacţii şi contrareacţii, atitudini, comportamente şi
manifestări contradictorii, influenţând inclusiv trendul evoluţiei
sociale, structurile şi mecanismele de funcţionare ale societăţii.
„Prutul blestemat" nu este o sintagmă cu semnificaţie primordial
geografică; ea exprimă o realitate socio-umană gravă: separarea
românilor printr-un hotar arbitrar, în chiar blocul lor etnic masiv şi
unitar, separare aie cărei consecinţe se prelungesc până in zilele
noastre. Hotarul blestemat (care nu este singurul în spaţiul românesc)
a dat şi dă naştere la alt tip de relaţii umane între românii de pe cele
două maluri, la modificarea sensibilă a grupului etnic românesc din
Basarabia sub raport lingvistic, cultural, instructiv-educaţional, atitudi-
nal şi comportamental, precum şi din punctul de vedere al structurii
etnice, calităţii vieţii etc. Reconsiderarea viziunii asupra dimensiunilor
spaţiale şi temporale şi „umanizarea" lor, în sensul celor relevate,
conferă istoriei sociale un suport motivational suplimentar.
• Tot în perspectiva acestor două dimensiuni, fundamentale de
altfel pentru istorie şi istoria socială, extensia lor în planul cercetărilor
pe care le efectuează istoria socială trebuie să fie astfel fixată încât să
nu depăşească o limită raţională, care este conferită de posibilităţile şi
mijloacele reale de investigaţie şi de realizare a unor panorame socio-
istorice. Avertismentul lui Braudel asupra obiectivelor generoase ale
istoriei sociale, dar posibil utopice, aveau în vedere strict cele două
dimensiuni şi nu totalitatea obiectivelor proclamate de disciplină. O
atitudine raţională a unui istoric social presupune o evaluare riguroasă
a propriilor sale posibilităţi de realizare a unor proiecte, precum şi a
posibilităţilor unui grup de cercetare sau chiar a întregii comunităţi
ştiinţifice din care face parte. De la aspiraţii la concretizarea lor este o
mare distanţă. A aspira la elaborarea unei lucrări fundamentale consa-
crată evoluţiei umanităţii sub raport social este, să recunoaştem, o
aspiraţie pe care nimeni nu o poate refuza unui om de ştiinţă. Problema
esenţială este cum şi în ce condiţii poate fi dusă până la capăt o astfel de
întreprindere, mult prea dificilă şi complexă pentru a fi realizată de către
un singur om sau de către o echipă. Dobândeşte, astfel, o importanţă
48
capitală adoptarea unor programe şi a unor metodologii de cercetare în
consens cu posibilităţile umane şi materiale reale şi nu ipotetice, cu
şansele împlinirii obiectivelor ştiinţifice prestabilite.
• Studierea unui fenomen social se efectuează, nu izolat, ci „în
înlănţuirea lui firească cauzală" cu alte fenomene şi procese, atât în
relaţie cu trecutul, cât şi cu desfăşurările ulterioare sociale, stabilindu-
se, deci, raporturi de determinare cu alte lanţuri de evenimente.
Raportările la unele teorii sociologice pot aduce clarificări şi deschide
perspective analitice şi interpretative utile, interesante şi chiar
surprinzătoare pentru istorici.
• Probleme socio-istorice sensibile (procesul constitutiv al cla-
selor mijlocii, geneza societăţii moderne româneşti, apariţia şi evoluţia
comunităţilor naţionale africane, etc.) solicită o abordare pluridisci-
plinară, fiind necesare eforturi conjugate din partea istoricilor,
sociologilor, economiştilor, juriştilor ş.a.m.d. Prin însăşi plasarea ei în
sferele de atracţie ale istoriei şi sociologiei, dar şi ale altor ştiinţe
sociale, istoria socială şi reprezentanţii săi sunt deschişi cooperării,
primind şi dând un substanţial şi indispensabil aport ştiinţific la
elucidarea unor importante aspecte ale vieţii sociale. Libertatea de
alegere este suverană, cum suveran este şi un demers ştiinţific.
Expansiunea cunoaşterii ştiinţifice cheamă, însă, la raţionalizarea şi
coordonarea eforturilor, la cooperarea dintre sociologi şi istorici, în
beneficiul ştiinţei în general, dar şi al propriilor discipline: sociologie,
istorie socială, istorie.
Atitudinea pe care o adoptă un specialist în probleme de istorie
socială este corelativă principiilor metodologice şi deopotrivă mijloa-
celor pe care le întrebuinţează în investigarea socialului. Paleta
metodelor, tehnicilor şi procedeelor de cercetare este relativ consis-
tentă, dar considerabil mai redusă decât cea a sociologiei. Astfel,
metodele transversale utilizate de sociologi sunt parţial şi restrictiv
valorificate de istorici, dintre acestea observaţia şi ancheta fiind în
măsură să furnizeze unele informaţii (investigaţiile asupra efectelor
dizlocării sau deportării unor grupuri etnice minoritare în spaţiul fostei
U.R.S.S. sau asupra conservării tradiţiilor şi obiceiurilor patrimoniului
spiritual şi cultural de către minorităţile româneşti din spaţiile central
şi sud-est european în deceniul premergător prăbuşirii sistemului
comunist etc.). Dintre metodele longitudinale, istoria socială se arată
preocupată să dea un sens practic biografiilor sociale şi studiilor de
caz. Utilitatea altor metode sau tehnici de cercetare pentru istoria
socială, cum sunt studiile panel, are caracter retroactiv (cercetările
49
panel efectuate în comuna Belinţ - jud. Timiş, de către echipe de
monografişti în perioada interbelică, sunt de natură să completeze
informaţiile privind complexitatea problemelor specifice unei comu-
nităţi vecinale graniţei de vest).
Sunt preluate şi utilizate tehnici de analiză a conţinutului comu-
nicării (verbale sau scrise) cu încărcătură politică (discursuri, campanii
de presă, campanii electorale etc.), iar în ultimele patru-cinci decenii
încep să aibă acces în spaţiul istoriei sociale si cercetări cantitative.
Cât, cum şi în ce condiţii se aplică acestea depinde de obiectivul
cercetării şi de predispoziţiile celui (celor) care le utilizează.
împrumuturile metodologice din sociologie sunt benefice, tot
aşa cum şi sociologia a preluat de la istorie metodele comparativă şi
monografică. Achiziţiile reciproce particularizează, după aprecierile
gânditorului şi omului politic italian Luigi Sturzo (1871-1959), metoda
istorică, prin care se studiază sintezele sociale, factorii lor şi dialectica
procesului uman (1935, p. 9). Prin această metodă istoria şi sociologia
se apropie şi se confundă una cu alta, sociologia devenind „istori-
cistă'\ iar ambele ajung la filosofic
întâmplător nu este că am apelat la L. Sturzo. Se pot sau nu
accepta ideile sale, se poate sau nu lua în considerare sistemul său de
clasificare a metodelor (experimentală şi istorică). Un aspect este de
reţinut: prin apropierea dintre sociologie şi istorie ia naştere o zonă
comună de convergenţă a obiectivelor ştiinţifice şi a metodelor de
cercetare, ce plasează în derizoriu speculaţiile care se fac asupra unor
aspecte esenţiale referitoare la cele două discipline ce, inevitabil, se
răsfrâng asupra istoriei sociale. Fundamental este - şi trebuie reţinut -
că istoria socială este o disciplină a sintezelor sociale, al cărui
obiectiv ştiinţific primordial îl reprezintă permanentul efort de
recompunere şi redeflnire nu numai a imaginii fiinţei umane, ca fiinţă
socială în evoluţia ei istorică, ci şi a construcţiilor sale sociale în
devenirea lor de la simplu la complex, de la local la regional, de la
regional la universal, cu întreaga lor încărcătură motivaţională, afec-
tivă sau raţională.
Aceleaşi obiective se înscriu şi în orizontul istoriei orale şi a isto-
riei metalităţilor, considerate de numeroşi specialişti sa „subramuri" ale
istoriei sociale. Acestea apropie considerabil istoria socială de
sociologie, împrumuturile metodologice având o fluidizare remarcabilă.
Conceple-cheie şi extinderi
Biografie socială. Cunoscută în limbajul uzual drept „autobio-
grafie", biografia socială este considerată un document social impor-
50
tant prin intermediul căruia se studiază universul uman al unui individ
în contextul socio-politic respectiv.
Catastif domnesc (sau catastih, în vechea limbă romanească).
Registru în care erau consemnate şi se ţinea evidenţa faptelor de la
curtea domnească sau erau înregistrate „socotelile" privitoare la
cheltuieli, vânzări şi cumpărări de terenuri, clădiri şi altele.
Literatură hagiografică. Scrieri referitoare la vieţile sfinţilor
(sau literatură religioasă) care au circulat în ţările române începând cu
veacul al XV-lea.
Urbariu (sau carte funciară). Registru utilizat de autorităţile de
ocupaţie ungare şi austriece pentru consemnarea proprietăţilor
funciare în Transilvania, Banat şi Bucovina.
BIBLIOGRAFIE
Boesch Gajano, Sofia (1980), La litterature hagiographique comme
source â'histoire ethnique, sociale et economique de {'Occident europe'en
entre Antiquite et Moyen Age, în XVe Congres International des sciences
historiques. Rapports (II). Section Chronologique, Editura Academiei R.S.R.
Brozi, Krzysztof (1970), Metoda funkejonalna Branislawa Malinews-
kievo w badaniach zjawiek apoleczno - kulturowych (Metoda funcţională a
lui Branislaw Malinowski în cercetările asupra fenomenelor social-culturale),
în „Studia filozofieczne", Warszawa, nr. 11.
Chelcea, Septimiu (1985), Semnificaţia documentelor sociale. Bucu-
reşti, Editura Didactică şi Enciclopedică.
Herseni, Traian (1968), Sociologie şi etică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Ranki, Gyorgy (1977), Jegyzetek a târsoladomtortenetrol (Note despre
istoria socială), în „Szâzadok", Budapest, III, nr. 4.
Sturzo, Luigi (1935), Essai de sociologie. Paris.
65
- Aţi gândit, la sfârşit, în mod diferit de ceea ce sa întâm-
plat în 1939?
- Ce a fost pentru dumneavoastră? Război civil, cruciadă,
dictatură militară, insurecţie, revoluţie?
- Consideraţi adecvate cuvintele „naţionalişti" şi „roşii"?
- în care dintre cele două tabere aţi luptat?
- Ce a motivat încadrarea dumneavoastră? Aţi fost voluntar
sau aţi fost chemat la înrolare în armată?
- Aţi schimbat zona de luptă în timpul războiului? Din ce
cauză?
- Campaniile în care aţi fost angrenat.
- Dacă nu aţi fost pe front, cu ce vă ocupaţi?
- Războiul a înseninat separarea familiei dvs.?
- A produs înfruntări între membrii familiei dvs.?
- A murit vre-un membru din familia dvs. sau din cei
apropiaţi?
- V-a produs războiul distrugeri profesionale sau economice?
- Desfăşurarea războiului a schimbat idealurile dvs.?
- Ce a determinat cea mai pregnantă impresie asupra
războiului?
- Ce v-a produs cea mai mare bucurie a războiului?
Ce v-a produs cea mai mare tristeţe a războiului?
- Au fost foarte mari efectele războiului în zona în care
trăiaţi?
- Aţi fost prizonier? Când? Cine v-a denunţat şi cum aţi
căzut prizonier?"
Diversitatea viziunilor şi a mijloacelor utilizate în investigarea
mărturiilor orale, reclamă şi recomandă, deopotrivă, o anume rigoare în
pregătirea şi desfăşurarea cercetărilor de teren, precum şi a prelucrării
informaţiilor obţinute, care, în esenţă, s-ar referi la următoarele:
A. Faza preliminară'.
a) Fixarea temei de cercetare.
b) Stabilirea obiectivelor cercetării.
c) Identificarea zonei (zonelor) unde se desfăşoară investigaţia.
d) Evaluarea posibilităţilor de aplicare a metodelor şi tehnicilor
de cercetare.
e) Estimarea numerică aproximativă a personalului angajat în
cercetare, a calităţii pregătirii acestuia şi a posibilităţilor de utilizare a
mijloacelor moderne de înregistrare (reportofoane, casetofoane,
aparate de filmat, etc.).
B. Faza exploratorie:
a) Deplasarea, în zona unde urmează să aibă loc investigaţia, a
unui membru (a unor membrii) al / ai echipei de cercetare pentru
constatarea, la faţa locului, a posibilităţilor şi disponibilităţilor reale
pentru efectuarea studiului.
b) Documentare asupra istoriei zonei, a condiţiilor de mediu, etc.
c) Stabilirea eşantionului, a formelor adecvate de colectare a
datelor şi a personalului ştiinţific afectat cercetării.
C. Faza colectării mărturiilor:
a) Răspândirea echipei în spaţiul afectat cercetării într-un mod
raţional pentru a-1 acoperi integral.
b) Consultarea permanentă între membrii echipei pentru
depistarea eventualelor erori şi eliminarea lor operativă, pentru verifi-
carea corectitudinii desfăşurării întregii activităţi etc.
c) Selectarea subiecţilor intervievaţi sau cărora li se prezintă un
chestionar în raport de disponibilităţi, pentru a se elimina cât mai mult
posibil confuziile, erorile etc. (cei mai mobili, volubili, dispuşi la
dialog şi care dovedesc capacitate de discernere a evenimentelor sunt
primii preferaţi).
d) Aplicarea adecvată a interviului în raport de vârstă, experienţă
etc. (de exemplu, în majoritatea lor, persoanele în vârstă reţin eveni-
mente din anii tinereţii şi le reproduc cu uşurinţă, în comparaţie cu
unele evenimente relativ recente. Acest aspect nu trebuie să deruteze,
deoarece oamenii în vârstă se refugiază în copilărie şi tinereţe, care le
evocă trăiri mai intense şi mai plăcute decât cele de ia maturitate sau
de mai târziu).
e) Cercetarea trebuie concentrată nu asupra unor fapte minore
sau specifice, „ci mai degrabă asupra liniilor mari ale vieţii subiec-
tului, intereselor personale, atitudinii faţă de ceea ce se întâmplă în
vecinătate" (T.C. Barker, p. 565).
f) Aplicarea unui interviu, chestionar etc. nu trebuie să aibă un
caracter rigid. în condiţiile când subiectul depăşeşte cadrul formal al
întrebărilor şi se lansează în explorarea altor zone „neplanificate",
trebuie încurajat pentru a „smulge" maximum de informaţii. în cazul
unei situaţii opuse acesteia, trebuie abandonată pista de cercetare şi
identificată o alta.
D. Prelucrarea mărturiilor orale
a) Audierea sau vizionarea înregistrărilor.
b) Selectarea şi clasificarea lor în raport de obiectivele investi-
gaţiei şi/sau de elementele configurative ale subiecţilor (vârstă, sex,
nivelul studiilor, pregătirea profesională etc.).
67
c) Analiza materialului documentar pe categorii de subiecţi şi de
mărturii (decodificarea şi cuantificarea răspunsurilor).
d) Identificarea reperelor cronologice şi verificarea autenticităţii
lor în raport de alte posibile surse.
e) Coroborarea informaţiilor în acelaşi registru tematic, stabilirea
variantei probabile şi confruntarea acesteia cu surse scrise existente.
f) Stabilirea concluziilor şi evaluarea rezultatelor cercetării.
Studiile de istorie orală, în mod necesar, nu se opresc aici. Raţiu-
nea lor nu constă în obţinerea unui set cât mai mare de informaţii
istorice, ci în relevarea unor situaţii mai puţin cunoscute. în găsirea unor
răspunsuri la întrebări mai vechi etc. O investigaţie încheiată fără
publicarea rezultatelor obţinute este ca o pasăre căreia i s-a frânt zborul.
în cazul istoriei orale o altă şi exigentă problemă o constituie
păstrarea integrală şi în condiţii de maximă securitate a mărturiilor.
Benzile sonore sau video sunt mărturii incriminatorii (pentru unele
personaje) sau, din contră, „probe" pentru disculpare pentru altele. în
această situaţie se află multe „depoziţii" după evenimentele din
decembrie 1989 din România. Aceste mărturii orale, care reflectă
subiectiv sau obiectiv aspecte atât înainte de 1989, din timpul
evenimentelor sau după derularea lor, pe lângă semnificaţia lor
documentară, dobândesc o pregnantă încărcătură politică, integritatea
sau chiar existenţa lor în continuare fiind serios ameninţate.
Conservarea lor în condiţii de maximă siguranţă devine una din
priorităţile istoriei orale şi, deopotrivă, asigurarea accesului la infor-
maţii şi nu blocarea acestora, cum se mai practică în prezent de către
unele instituţii.
Punctual, cele mai semnificative aspecte referitoare la istoria
orală sunt:
• este o componentă importantă a istoriei sociale, care are o
remarcabilă ascensiune, îndeosebi în ultima jumătate de secol;
• reprezintă o sursă apreciabilă sau esenţială pentru istoria
socială şi istorie. în general. în relaţie cu totalitatea izvoarelor pe care
le are la dispoziţie o comunitate umană pentru cunoaşterea dimen-
siunii istorice a evoluţiei sale;
• recuperarea mărturiilor orale implică pregătirea şi organizarea
ştiinţifică a investigaţiilor, având la bază proiecte temeinic fundamen-
tate şi obiective clare, precise şi realiste;
• deşi sunt diferite, pornind de la concepţii şi modalităţi de
iniţiere şi până la finalizare, studiile care vizează istoria orală relevă şi
aspecte comune, care se constituie într-un îndreptar metodologic
general valabil;
68
• informaţiile obţinute în urma anchetelor sau interviurilor pe
teme de istorie orală. în multe privinţe, sunt susceptibile de
subiectivism, erori, impreciziuni etc. - voite sau nu - care comportă
verificări cu surse independente;
• unele mărturii orale care privesc evenimente relativ recente se
impun să fie recuperate rapid şi eficient, ţinând cont de posibila
dispariţie a unor subiecţi, depozitări de informaţii dintre cele mai
diferite;
• documentele orale, în general, dar în special cele care au o
încărcătură politică gravă sau deosebită, trebuie să fie protejate şi
conservate cu maximă atenţie.
Concepte-cheie şi extinderi
Axa alimentară. Are înţeles de sistem alimentar al unei populaţii.
Axa cronologică. Se referă la sistemul de datare şi înregistrare a
evenimentelor importante pe care le consemnează istoria unei comu-
nităţi umane.
Fidelitatea informaţiei orale. Exprimă apropierea unei mărturii
cât mai mult de esenţa reală a evenimentului, întâmplării etc. evocate.
Mărturia orală. Reprezintă sursa esenţială a istoriei orale şi are
semnificaţia de „document vorbit". Formele prin care mărturia orală
devine document sunt variate, cele mai importante fiind: relatarea,
amintirile, depoziţia, declaraţia, răspunsurile la întrebări.
Sistem de datare. Maniera specifică în care se înregistrează şi se
ordonează evenimentele, faptele, procesele etc. din evoluţia unei
comunităţi umane sau ale omenirii, în general.
Sistem simbolic. Ansamblu de semne convenţionale proprii unei
comunităţi umane, exprimate metaforic prin mituri, ritualuri etc. (luna
- simbolul fecundităţii, feminităţii; culoarea roşie - pericol; zvastica -
fascism etc.).
BIBLIOGRAFIE
70
IV. PERSPECTIVA REALIZĂRII SINTEZELOR SOCIALE.
O ABORDARE PRAGMATICĂ A STUDIILOR
DE ISTORIE SOCIALĂ
Nr. tezelor
TEMATICĂ
de doctorat
Istoria societăţilor (europene, centrafricane,
franceză, germană, italiană, nord-irlandeză,
31
portugheză, spaniolă, kuweitiană, libaneză,
costaricană, chiliana, peruană etc.)
Istoria provinciilor, regiunilor, departamen-
22
telor etc. (romane, franceze, indiene etc.).
Geneza şi evoluţia comunităţilor urbane (din
26
Franţa, Spania, Africa, Asia, America etc.).
74
Distribuţia tematică a lucrărilor de doctorat din perioada
analizată certifică vigoarea direcţiilor de cercetare ale istoriei sociale
din Franţa. Ne îngăduim să generalizăm, chiar dacă eşantionul aflat în
atenţia noastră nu reprezintă decât o mică parte a producţiei ştiinţifice
obţinute de istoricii francezi specializaţi în istorie socială, deoarece
orientările date disciplinei, cum bine se cunoaşte, sunt conferite de
elitele intelectuale universitare, care, în majoritatea cazurilor, sunt
integrate şi în sistemul cercetării ştiinţifice.
Din tabel se desprind, credem, cu destulă limpezime care este
traiectoria evolutivă a disciplinei în Franţa, şi, prin extensie, în
Occident (evident cu particularităţi de la o societate la alta). De reţinut
sunt următoarele:
• aria tematică relevă preocupări pentru realizarea unor mari
sinteze sociale, pentru dezvoltarea studiilor regionale şi locale, acestea
din urmă având cea mai mare pondere;
• corelativ cu aria tematică. întinderea în timp a subiectelor
variază de la mai multe secole, la câteva zile;
• unele tendinţe de fragmentare a temelor (parcelare) reflectă
intenţia relevării semnificaţiei detaliilor, care pot pune în lumină
situaţii noi sau determină interpretări noi;
• mobilitatea tematică se manifestă concomitent pe două planuri
naţional şi universal, cea din urmă fîră reţineri sau complexe,
constituindu-se şi dezvoltându-se într-o manieră fermă a direcţiei de
cercetare, care aduce contribuţii esenţiale la elucidarea unor probleme
de istorie socială;
• accentul pus pe descifrarea genezei şi evoluţiei structurilor
sociale are în vedere lămurirea unor aspecte de esenţă pentru
reconstituirea ansamblurilor mari sociale, a sintezelor care dau pers-
pectiva demersurilor unei societăţi.
Acestea sunt, prin urmare, coordonatele evoluţiei istoriei sociale
pe alte meridiane. Să încercăm, în continuare, să procedăm identic în
orizontul istoriei sociale româneşti. Pentru ca datele pe care le
prezentăm să fie cât mai corect percepute, facem unele precizări
importante.
Obiectul analizei noastre îl constituie tot evaluarea, prin inter-
mediul producţiei ştiinţifice publicistice, atât a direcţiilor evolutive cât
şi a stadiului actual al istoriei sociale din România, pentru a fi în
măsură să discernem poziţiile raţionale şi benefice pe care să se înscrie
cercetările din acest domeniu. Problema în sine este mult mai
importantă decât maniera în care este ea luată în considerare în
75
prezent. De amploarea şi calitatea studiilor de istorie socială depind,
in bună măsură, demersurile unora dintre ştiinţele socio-umane,
îndeosebi ale sociologiei şi istoriei. Fără înţelegerea ştiinţifică şi
profundă a fenomenelor şi proceselor sociale din trecutul românesc şi
al umanităţii, în general, în evoluţia lor organică către contem-
poraneitate, este greu de acceptat că cele două discipline menţionate
sunt în măsură să răspundă unor solicitări suplimentare, deloc uşoare.
Solicitările, din contră, sunt complexe şi presupun cunoştinţe de
specialitate de alt tip, ceea ce ar deturna preocupările esenţiale atât ale
sociologilor cât şi ale istoricilor.
Producţia realizată de istoria socială românească are înţelesul dat
înainte, dar, din lipsa unor date suficient de convingătoare şi de
verificabile, restrângem analiza noastră. Ne-am limitat numai la
producţia de carte (volume), întrucât lipseşte un inventar al studiilor,
articolelor, comunicărilor sau lucrărilor de doctorat. Volumele le-am
identificat din mai multe surse, inclusiv din unele cataloage editate de
instituţii academice. Problema cea mai complicată a constituit-o
selecţia volumelor, deoarece cu câteva excepţii, toate intră în sfera
sociologiei, istoriei, demografiei, economiei, dreptului etc. Volumele
selectate din bibliografie, care aparţin altor discipline, nu reprezintă
realizări tipice ale istoriei sociale; ele conţin şi unele abordări în
perspectiva istoriei sociale, ceea ce ne-a determinat să le includem în
setul lucrărilor pe care le analizăm. Acest aspect trebuie înţeles cât se
poate de corect, deoarece este fundamentul pentru discernerea
direcţiilor evolutive ale istoriei sociale româneşti: ele se înscriu, mai
curând, în sfera intenţiilor, configurând potenţiale sensuri sau sunt,
într-un fel, deschizătoare de orizonturi tematice.
Perioada care intră în incidenţa interesului nostru are aceeaşi
extensie ca şi cea fixată în cazul analizei evoluţiei scrierilor de istorie
socială din Franţa - 1964-1979. Evaluarea lor, precum şi selecţia
tematică ne dau următoarea imagine:
- Sinteze istorice (pe mai multe secole: istoria românilor, , ,
istoria ilustrată a românilor, istoria medie, epoca unirii etc.)
- Cultură şi civilizaţie (Renaşterea şi Reforma, civilizaţia -
veche românească)
- Istoria comunităţilor regionale (Maramureş, Ţara -
Bârsei)
- Istoria comunităţilor rurale (sate devălmaşe, sate de
moşneni, vechi comunităţi rurale, satele Bereni, -6
Buciumeni etc.)
76
- Biografii de personalităţi istorice (Gh. Şincai, Gh. Bariţ, .~
N. Bălcescu, I. Heliade-Rădulescu, Tudor Vladimirescu etc.)
- Probleme patrimoniale (proprietatea agrară) -1
- Structuri sociale (intelectualitate, muncitorime etc.) -4
- Probleme, procese şi mişcări sociale (geneza revoluţiei .,
de la 1848, urbanizarea, omogenizarea etc.)
- Relaţii sociale (relaţii agrare) - 1
- Experimente sociale (Falansterul de la Scăieni). - 1
- Ideologie şi acţiune politică (ideologia paşoptiştilor, ,
poporanism, ideologie şi societate)
- Populaţie (demografie istorică) - 1
- Istorie socială. Probleme teoretice (controverse de
istorie socială, formaţiunea tributală, probleme de istorie -8
şi teorie socială)
- Izvoare (memorial istică) -2
După cum rezultă din prezentarea noastră, primele trei locuri,
indicând tot atâtea orientări ale istoriei sociale, le deţin problemele,
procesele şi mişcările sociale (I), biografiile istorice (2) şi sintezele
istorice (3). Orientările sunt preferate altora, - cum este cazul biogra-
fiilor de personalităţi istorice —, mai neutrale şi neangajante; ele nu
reflectă, deci, o evoluţie normală a istoriei sociale, ci una forţată,
impusă, aspect care se accentuează după 1980, când parcelarea se
accentuează, concomitent cu diminuarea încercărilor de acreditare
teoretică a studiilor de istorie socială şi a unor reuşite în acest sens,
existente în perioada anterioară. Problemele, procesele şi mişcările
sociale se menţin pe primul loc (7 volume) la egalitate însă cu
lucrările care tratează civilizaţia şi cultura românească (remarcabile de
altfel, ca realizări ştiinţifice, dar preponderent servind interesele
istoriei, imagologiei etc.).
Se diminuează interesul pentru comunităţile rurale, în favoarea
celor urbane; un curs slab ascensional înregistrează scrierile
consacrate istoriei comunităţilor regionale (provinciilor istorice) şi se
menţine, la un nivel scăzut însă, publicarea unor biografii. Istoria
orală, utilizată până atunci pentru colectarea unor „amintiri" şi
..memorii" şi „prelucrarea" conţinutului relatărilor subiecţilor despre
implicarea lor în unele evenimente revoluţionare (1907, Revoluţia
Bolşevică Rusia - 1917, Revoluţia bolşevică din Ungaria - 1919) sau
la bătălii din primul şi al doilea război mondial, este orientată spre un
unic obiectiv: colectarea de mărturii pentru confecţionarea ..biogra-
fiilor revoluţionare" ale „tovarăşilor".
77
Orientări şi reorientâri ale istoriei sociale sunt sesizabile în
deceniul postdecembrist. Prima şi cea mai notabilă o constituie
redefinirea istoriei orale, care marchează două debuturi importante:
constituirea Institutului de Istorie Orală din cadrul Universităţii
„Babeş Bolyai" din Cluj şi publicarea, din 1998, a primei reviste de
istorie orală - „Anuarul de Istorie Orală" editat de către acest institut.
Se adaugă studiile de istorie orală din cadrul l.N.S.T. din Bucureşti, ca
şi a celor de la Institutul de Istorie „Nicolae lorga" din Capitală,
Institutul „A.D. Xenopol" din Iaşi etc.
Sunt semnale că şi istoria mentalităţilor este posibil să se înscrie
într-o traiectorie ascensională, iar editarea unor scrieri din trecut ocupă
parţial petele albe de pe „harta" istoriei sociale. Perspectivele sale în
viitorul imediat sau mai îndepărtat sunt însă incerte şi nebuloase.
Restabilirea funcţiilor ştiinţifice ale istoriei sociale se poate realiza
prin adoptarea unor orientări clare de studiu, prin aprofundarea
cercetărilor în zonele de mare interes ştiinţific, prin deschiderea unei
linii de cooperare interdisciplinară, îndeosebi cu istoria şi sociologia
şi, nu în ultimul rând, prin pregătirea unor cercetători specializaţi în
istorie_ socială.
în condiţiile vitrege actuale, pragmatismul trebuie să devină un
mod de viaţă inclusiv al comunităţilor ştiinţifice. în acest context,
prioritar pentru reconstrucţia istoriei sociale şi pentru înscrierea ei într-
un trend care să se apropie de exigenţele actuale manifestate faţă de o
disciplină în expansiune ar fi:
• reabilitarea funcţiei ştiinţifice a istoriei orale şi desfăşurarea
în regim de urgenţă a unor investigaţii cât mai ample posibil pentru
recuperarea mărturiilor orale a sute şi mii de oameni care au suferit
retorsiunile regimului totalitar comunist (închisori, lagăre. Canal,
deportări etc.) şi care sunt depozitarii unui imens capital de informaţii;
colectarea mărturiilor zguduitoare ale românilor basarabeni şi
bucovineni referitoare la regimul barbar sovietic de ocupaţie din 1940-
1941 şi după 1944, când s-a practicat genocidul ca armă de răzbunare
împotriva populaţiei româneşti (execuţii în masă şi deportarea unor
grupuri compacte în Siberia): înregistrarea informaţiilor de la
supravieţuitori din rândul populaţiei evreieşti cu privire la
comportamentul criminal al autorităţilor horthyste de ocupaţie ale
nord-vestului României; reconstituirea istoriei comunităţilor româneşti
din fostul imperiu sovietic, risipite de la Baltica până la Vladivostok,
precum şi a celor din alte spaţii geografice prin adunarea oricăror
informaţii orale referitoare la acestea; culegerea mărturiilor
participanţilor la acţiuni de rezistenţă anticomunistă (foşti partizani,
ţărani care s-au opus cooperativizării forţate, muncitori mineri care au
declanşat greva din Valea Jiului în 1977, muncitori şi cetăţeni din
Braşov care au participat la revolta din 1987 etc.). Dimensiunea
impresionantă a spectrului uman care trebuie investigat reclamă
organizare, competenţă şi o maximă mobilitate, dat fiind faptul că
ceasul biologic funcţionează permanent diminuând progresiv sursele
istoriei orale.
• Direcţionarea studiilor şi spre elucidarea unor aspecte
esenţiale ale problemalicii sociale din trecut, care nu este îndeajuns
de clară sau care conţine o substanţială doză de probabilitate, făcând
greu perceptibile evoluţiile sociale într-un anume spaţiu temporal
(cum sunt şi „secolele întunecate") şi punând în cumpănă însăşi
credibilitatea unui demers social, a unor structuri sau manifestări
sociale etc. Fără acoperirea acestor spaţii sintezele istorice sunt în
pericol. în genere, geneza primelor forme de agregare socială umană,
formarea comunităţilor primitive şi a formaţiunilor socio-economice
ulterioare, cristalizarea societăţii autohtone şi schimbările de esenţă
care survin în dezvoltarea sa (trecerea de la societatea tradiţională ia
cea modernă etc.), procesul coagulării unităţilor administrativ-teri-
toriale premergătoare statelor româneşti şi constituirea acestora,
geneza boierimii, muncitorimii, claselor mijlocii etc., a dregătoriilor şi
domniei, ca instituţii politice, apariţia profesiilor, profesioniştilor şi
comunităţilor profesionale, schimbările survenite în structurile şi
manifestările sociale ale provinciilor istorice româneşti ca efect al
dominaţiei străine ş.a.m.d., trebuie să se constituie în priorităţi ale
investigaţiilor practicate de istoria socială.
• Accentuarea studiilor în această direcţie si nu spre parcelarea
lor excesivă, cum se constată în prezent în alte zone geografice, este
necesară şi deopotrivă imperativă. Deşi nu lipsite de interes şi
semnificaţie, deplasarea cercetărilor spre teme cum ar fi hobby-urile,
viaţa intimă a „locatarelor" caselor de toleranţă bucureştene din
perioada interbelică, timpul liber al funcţionarilor de bancă în deceniul
şase. efectele epidemiei de scarlatina din România de la începutul
secolului nostru asupra copiilor preşcolari ş.a.m.d. ar îndepărta
soluţionarea priorităţilor istoriei sociale. Atacarea problematicii
enunţate anterior conferă echilibru evoluţiei acesteia, într-o fază în
care rolul şi funcţiile ştiinţifice ale istoriei sociale în România de acum
înainte încep să se configureze cu mai multă claritate. Extremele -
fragmentarea excesivă şi sintezele pe mari spaţii temporale - ar fi
contraproductive în prezent şi în viitorul imediat.
79
• Marile sinteze istorice sunt necesare şi justifică una din
raţiunile de a fi ale istoriei sociale, inclusiv ale demersurilor specia-
liştilor români. Dacă în prezent, şi poate în perspectiva unor ani
numeroşi de acum înainte, ar fi hazardat să se procedeze la atacarea
unor astfel de tematici, aceasta nu presupune că un astfel de obiectiv să
dispară. Din acest punct de vedere ne disociem de acei istorici care au
declarat abandonul definitiv al studiilor „pe termen lung şi pe mari spaţii"
profesate de Braudel şi discipolii săi (Marc Guillaume, 1986, p. 37).
• Pregătirea unor specialişti în domeniu care să fie apţi să dea
impuls studiilor de istorie socială şi, deopotrivă, să asigure perpetuarea
comunităţii lor ştiinţifice, agresate şi ameninţate în prezent de o
multitudine de factori. Complexitatea cercetărilor sociale, inclusiv a
colectării mărturiilor orale, necesită cunoştinţe pluridisciplinare din
sociologie, istorie, demografie, ştiinţe economice şi politice.
• Iniţierea şi amplificarea cooperării interdisciplinare la temele
dificile şi deosebit de complexe, pentru finalizarea lor mai rapidă şi
pentru creşterea credibilităţii argumentelor, demonstraţiilor, ipote-
zelor, concluziilor etc. puse în circuitul ştiinţific.
în 1982. când era publicată una din lucrările sale. (Michel Poniatowski,
1982. p._ 134).
** In anul 1896, când era tipărit volumul.
84
Fundamente pentru clasificări sunt şi dominaţiile străine şi
„zvâcnirile de românism" (D. Onciu), dinastiile (I. Ursu), succesiunea
modurilor de producţie (P. Constantinescu-Iaşi), reconstrucţia
structurilor, a formaţiunilor socio-economice (H.H. Stahl), coabitarea
a două lumi paralele — urbană şi rurală (Mircea Vulcănescu) sau a
două economii complementare - agrară şi industrială (Paul Sterian).
în dubla sa calitate de sociolog, dar şi de autor al primei istorii
sociale realizate şi tipărite în România, Ştefan Motaş (Zeletin), aducea
în planul dezbaterilor asupra fazelor evolutive ale societăţii un punct
de vedere care merită să fie reţinut: cercetătorul trebuie să ţină seama
continuu de sensul real al istoriei universale, dar ceea ce trebuie să-1
intereseze cu deosebire este perspectiva românească. „Din multiplele
semnificaţii ale cauzalităţii istorice, cercetătorul român va urmări, in
linie dreaptă continuă, una singură, aceea care duce, din etapă in
etapă, până la plămădirea societăţii româneşti moderne (subl. ns. -
n.n.). Şi din aceste etape succesive, istoricul nostru va stărui asupra
fiecăreia în măsura în care ea contribuie — mijlocit sau nemijlocit — la
înţelegerea propriilor noastre condiţii sociale, îndeosebi a celor
actuale. Ceea ce stă în afară de acest fir al continuităţii cauzale, care
porneşte de la începuturile timpurilor istorice şi se încheie în
societatea română actuală, poate fi considerat ca fără fiinţă pentru
istoricul român" (Ştefan Zeletin, 1926, p. 6).
Varietatea poziţiilor privind fixarea în timp şi spaţiu a evoluţiei
comunităţilor umane nu trebuie să surprindă. Diferenţele de viziune
exprimă tendinţa identificării unei „formule" cât mai raţionale şi,
deopotrivă, utile ştiinţelor socio-umane în această perspectivă. Un
aspect este de reţinut, fiind, după părerea noastră, esenţial:
periodizarea sau clasificarea devenirii umanităţii şi a componentelor
sale naţionale trebuie să fixeze momentele fundamentale ale
procesului construcţiei lor istorice in conexiunile national-universal,
parte-tntreg.
Este dificil însă ca un instrument de clasificare, oricât de
performant şi de raţional ar fi, să producă un ecou general favorabil şi
să fie acceptat de către toate disciplinele socio-umane. Un astfel de
instrument a fost produs de către „metodologia marxist-leninistă" —
succesiunea obligatorie a modurilor de producţie - şi impus prin forţa
dictatului politico-ideologic în perioada totalitarismului comunist.
Excluzând acest „experiment" nefericit, ar trebui ca fiecare disciplină
socio-umană, în raport de obiectivele sale specifice, să imagineze sau
să accepte o clasificare adecvată acestora.
85
Istoria socială, dată fiind această situaţie evocată, are de ales
între două alternative: acceptă succesiunea epocilor istorice, sistem
care este recunoscut şi utilizat de către toate disciplinele umanist-
sociale din raţiuni practice sau elaborează un instrument propriu pe
care să-l utilizeze pe cele două dimensiuni - universal şi naţional.
Alternativele trebuie judecate în raport de obiectul de studiu al
istoriei sociale. Prima dintre ele nu poate fi respinsă, deoarece s-ar
pierde elementele (reperele) de încadrare a unui fenomen sau proces
social, a unor manifestări şi comportamente sociale, a unor structuri
sau instituţii sociale. Fetişizarea sistemului este însă contraproductivă.
Utilizarea reperelor cronologice trebuie corelată cu „eveni-
mentele" care au loc în spaţiul social. S-ar putea imagina o segmentare
a istoriei sociale în raport cu apariţia şi evoluţia formelor de agregare
socială, un fenomen de altfel extrem de diversificat şi mult dezbătut în
mediile ştiinţifice. Potrivit acestui „sistem" de împărţire a istoriei
sociale, repere esenţiale ar fi momentele construirii ansamblurilor
sociale naturale (familia, neamul, clanul) şi/sau ansamblurilor sociale
istoric constituite (trib, uniune de triburi, popor, noţiune, clasă
socială). în acest sistem de clasificare, dacă acceptăm teoria gustianâ a
cadrelor şi unităţilor sociale, trebuie să acordăm prioritate naţiunii,
deoarece reprezintă o „unitate socială tip, la care se reduc toate
unităţile sociale posibile, mari şi mici" (D. Guşti, 1934, p. 284).
Obiectul istoriei sociale înscrie în preocupările sale nu numai
reconstituirea „unităţilor sociale", ci şi a ansamblului, a societăţii, ca o
componentă a sistemului social global. Societatea nu este abstractă, ea
este un produs concret-istoric al oamenilor, cu care ei se identifică şi
îşi justifică raţiunea de a fi. Societatea, ca produs al oamenilor, nu este
imuabilă, ea înregistrează permanent, de la constituirea ei şi până la
dispariţie (în cazul celor „decăzute" din istorie), modificări, schimbări,
mai mari sau mai mici, de suprafaţă sau profunde. Avem de a face,
deci, cu o succesiune de faze ale devenirii istorice a unei societăţi,
fiecare cu trăsături proprii. Aceste trepte evolutive sunt suficient de
motivate pentru o astfel de etapizare, care, volens nolens, creează o
anume imagine de ansamblu asupra societăţii respective? Răspunsul
nu este uşor de formulat.
Se ştie că, într-o periodizare, un reper istoric important, care
marchează o etapă sau alta, este mai mult sau mai puţin fixat arbitrar.
Cu atât mai mult în condiţiile când acestea ar trebui să delimiteze
procese şi fenomene sociale, reperul devine un instrument care îşi
pierde valoarea. Nici până în prezent nu se ştie exact când a apărut
86
ginta, de pildă, sau familia monogamă, când se poate considera că un
popor este deplin format, când o clasă socială a dispărut din viaţa
socială etc. O clasificare nu se poate realiza cu aproximări, in primul
rând pentru că îşi pierde credibilitatea şi, în al doilea rând, pentru că
va suferi permanent modificări, în raport de noi clarificări.
Din combinarea celor două alternative privind istoria socială, pe
care le-am menţionat ceva mai înainte, este posibilă o variantă, care să
înscrie într-o evoluţie temporală succesiunea ansamblurilor sociale,
indiferent de natura şi modul lor de constituire, cu tot ce înseamnă
factori contributivi la apariţia lor, structură, mecanisme de funcţionare,
relaţii interumane, mentalităţi şi comportamente ş.a.m.d.
3. Limbajul social
Limba este nu numai un mijloc de exprimare şi de comunicare a
fiinţei umane, ci şi un mod în care „vede", concepe şi interpretează
lumea înconjurătoare, este un fel de „prismă" prin care priveşte şi care
îi slujeşte la formarea unor imagini. Varietatea limbilor presupune o
varietate identică a „prismelor". Fiecare persoană gândeşte într-o
anumită limbă (natală sau „împrumutată"), creându-şi un univers de
aprecieri şi de ierarhii valorice, un sistem de raportare şi de conexiuni,
condiţionate de percepţii şi judecăţi, de influenţele mediului social în
care trăieşte. Toate acestea îşi găsesc reflectarea şi corespondentul în
limbă, aşa cum şi realitatea socială, în infinitatea formelor şi mani-
festărilor sale, se reflectă şi îşi are corespondentul în limbă. Prin
urmare, acea parte a lexicului care exprimă realitatea socială in
variatele şi schimbătoarele ei ipostaze o definim ca fiind „limbaj
sociaî\
în fond, limbajul social reprezintă totalitatea cuvintelor şi
expresiilor cu încărcătură socială, care se regăsesc mai întâi în limba-
jul natural (comun), apoi în cel ştiinţific (academic). Această din urmă
precizare este importantă, deoarece, inclusiv în limbajul ştiinţific, care
se formează mai târziu decât cel natural, există un fond considerabil
de termeni consacraţi socialului, care fie diferă de la o disciplină
socio-umană la alta, fie sunt comuni.
Istoria socială utilizează limbajul social ca pe o sursă sau ca pe
un izvor relevant pentru realizarea propriilor sale obiective ştiinţifice.
In acest sens, cercetarea limbajului social înscrie printre priorităţi
sesizarea „momentului" şi a condiţiilor fixării în limbă a noţiunilor
sociale, înţelegerea semnificaţiilor acestora şi a modului în care se
raportează la evoluţiile sociale din trecut.
87
Investigarea limbajului social este o întreprindere dificilă, care
solicită tenacitate şi timp. Eforturile sunt răsplătite însă de rezultate.
Istoria socială nu poate evita acest tip de studii, cu atât mai mult cu cât
circulaţia termenilor cu semnificaţie socială deschide orizonturi
interpretative nebănuite. Ce ne relevă documentele sociale în relaţie cu
limbajul social, evident numai cu titlu de exemplu, prezentăm în
continuare. Menţionăm însă că, în afara acestora, pentru a fî în măsură
să avem cât de cât şi o imagine asupra începuturilor penetrării, în
limbajul uzual, a termenilor ştiinţifici consacraţi realităţilor sociale,
introducem în analiza noastră de conţinut şi scrieri datorate unor
cronicari şi istorici.
în timpuri mai îndepărtate, în cadrul limbajului natural se
identifică termeni care definesc aspectele sociale (în lumea daco-
română şi postromană). întâlnim noţiuni care definesc stări de
agregare socială (societas - în sens de asociere, întovărăşire; familia
- în accepţiune de totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate în
stăpânirea capului familiei; classis — cu mai multe înţelesuri: mulţime,
grup, clasă; gens - gintă, familie; tribus - definind un grup social,
sărăcimea de pildă sau o clasă socială; populus - popor, neam,
totalitatea locuitorilor etc.), stratificarea socială, agenţii sociali
(dominus - stăpân, proprietar; servus - sclav, rob; patricius -
patrician; profesor - profesor, învăţător ş.a.), mediile rezidenţiale sau
comunităţile teritoriale (urbanitas - viaţă de oraş; pagus - sat, târg),
spaţiul social (patria - ţară), forme de organizare politica {respublica
- republică, stat, formă de guvernământ; senatus - senat) etc.
Termenii menţionaţi, ca şi numeroşi alţii şi-au perpetuat, în
esenţă, sensul iniţial şi în perioadele istorice care au urmat.
Limbajul evului mediu, îmbogăţit cu noţiuni care reflectau
realităţile sociale ale timpului, este mai pregnant colorat cu termeni de
provenienţă autohtonă care exprimă nuanţat stări, situaţii, manifestări,
structuri sociale etc. Acest fapt îşi găseşte explicaţia atât în creşterea
complexităţii raporturilor şi manifestărilor sociale, cât şi în particula-
rităţile zonale ale dezvoltării societăţii autohtone, ca urmare a
dominaţiei imperiale. Diplomatica medievală, ca şi scrierile umaniş-
tilor şi cronicarilor ne oferă un material imens, concludent din acest
punct de vedere. Un succint inventar terminologic de concepte şi
expresii ne permite să urmărim evoluţia componentei sociale a
limbajului, apariţia termenilor cu semnificaţie ştiinţifică şi să formu-
lăm, totodată, câteva constatări, nu lipsite de interes:
a) Colonii romane (aşezări întemeiate de romani), principe
(vodă), avere, putere (în înţeles de politică), caste, ţinut, credincioşi,
regi. limbă, datini, religie, port, popor (cu însuşirile: războinic şi
înzestrat), regiune, naţiuni (în sens de popoare), ..identitatea limbii"
(Nicolae Olahus, care a trăit între 1493-1568).
b) Scriitori (în sens de cronicari), „povestea ţărilor" (istorie),
domn (voievod), vornic mare, moşi (în accepţie de generaţii
îndepărtate), ţară, „lucrurile ţării Moldovei" (în înţeles de bunuri
materiale), „locuitorii dintâi", străinii, limbă (i), vecini (neamuri
străine, învecinate), legi, obicei, împărăţie, latini (şi alte populaţii),
creştini, locuitori, norod (popor), „un om" (în sens de individ)
(Grigore Ureche, secolul XVI).
c) Boier, jupan, postelnic, vornic, sat, hotarul satului, moştenire,
moşi strămoşi, megieşi, ocină, domn (ui ţării), lege scrisă, judecată
dreaptă, dregători, marele divan, negustori, boieri mari şi boieri mici,
alt neam (în sens de rude), clucer, mare ban al Craiovei, mare vornic,
mare logofăt, mare vistier, spătar, mare stolnic, mare comis, mare
paharnic, mare postelnic, ispravnic (Document din 20 august 1605,
semnat de Radu Voievod).
d)Ţări; „neamul moldovenilor şi muntenesc"; „ţările ungureşti";
seminţie; „aceste părţi de pământ" (în sens de spaţiu geografic);
scriitori (cronicari); lume; neam; „din ce izvor şi seminţie sunt
locuitorii"; „români din ţările ungureşti"; strămoşi, hotare, limbă,
pământ (în înţeles de planetă); stat (ţară); „ştiinţa începutului acestei
ţări" (istorie); tătari (şi alte populaţii); dascăl (şi alte profesii); „legea
creştinească", străin, grai, port (vestimentaţie); mulţime, popor,
locuinţă, „obiceiuri strămoşeşti"; ţinuturi, regat; „oameni simpli, care
au păstrat tradiţia"; „mare pământul nostru" (sinonim cu ţară); răz-
boaie, boieri, săraci, robie, breaslă (Miron Costin, secolul al XVII-lea).
e) „învăţătură liberală"; „ştiinţa universală"; „conştiinţa mea";
..diferite ştiinţe"; „autorii ştiinţei profane"; „aforismele filosofilor sunt
studiate"; „denumirea de ştiinţă"; observ(aţie), „înţelegerea omului";
„intelectual; raţiune; teologi; fizicieni"; „adevărul simplu"; „axiome
divergente"; idei (D. Cantemir, Metafizica); monarhie (în accepţie de
ţară); stăpânire (în sens de rang); orânduială; moşie; experienţă;
astrologi; Europa. Asia (şi alte continente); rob drept; tiran strâmb;
lume (în înţeles de umanitate); împărat (monarh); atom(uri) (D.
Cantemir, Istoria ieroglifică): „afacerile statului" „toate păturile ţării";
boieri, militari, nobili, orăşeni, negustori; „legea scrisă"; „legi
nescrise"; judecători (şi alte profesii libere); divan; biserică; logofăt (şi
89
alte ranguri boiereşti); justiţie; armată; libertate; .jugul străin" (în
general); patrie; „Numim orăşeni pe cei care locuiesc în cetăţi sau
oraşe, iar ţărani pe cei care şed pe la sate"; ,.meşteşuguri manuali";
negustorie; moşie; cetăţean (al Moldovei); „patria noastră"'; gelepi
(negustori străini); cetăţeni; muncă; „locuitorii satelor"; ..limba moldo-
venească" (D. Cantemir. Descrierea Moldovei); originea familiei
osmane; istoriografi (D. Cantemir, Istoria creşterii şi descreşterii
Porţii Otomane); ..ştiinţa"; „principii"; ..ordinea naturală"; divinitate;
guvernare; „obiecte particulare concrete"; ..dezvoltare naturală";
ordinea de succesiune; trecut; prezent; viitor; „natură"; „filosofii
naturalişti"; „succesiuni la putere"; „cunoaşterea ştiinţifică"; deca-
denţa; îmbătrânirea şi dispariţia monarhiilor; (D. Cantemir. Studii
asupra naturii monarhiilor).
„Inventarul" termenilor principali şi a unor sintagme cu semnifi-
caţie socială, chiar fără să fie prelucrat, ne oferă câteva deschideri
interpretative:
• în epoca premergătoare apariţiei gândirii şi scrierilor de
factură socio-politică, noţiunile cu încărcătură socială sunt de tip
uzual, definind stricto-sensu „nomenclatorul" structurilor şi
categoriilor sociale, relaţiilor familiale şi juridice, elementelor cadrului
natural etc. Ele sunt mai diversificate şi au un mai accentuat grad de
precizie decât „terminologia" specifică limbajului natural arhaic.
• Scrierile umaniştilor şi cronicarilor diversifică sensurile unuia
şi aceluiaşi termen; operează, într-o măsură tot largă, cu noţiuni
referitoare la geografia fizică şi umană, realizând distincţii clare între
comunităţile umane autohtone sau străine şi sesizând continuitatea şi
permanenţa lor.
• în secolul al XVIIl-lea are loc începutul procesului de dife-
renţiere în cadrul limbajului natural a unui corpus de termeni,
concepte, judecăţi şi definiţii specifice, „operaţionale" mai mult în
această zonă. dar care, cu timpul, se transferă, din nou, în sfera uzuală,
în acest fel, începând cu acest veac, asistăm la un proces de
„reciclare" a limbajului natural prin infuzii periodice cu terminolo
creată, experimentată şi uzitată în perimetrul ştiinţei.
Angrenarea societăţii româneşti în economia de piaţă şi i
derea orizontului cunoaşterii realităţilor extranaţionale are influenţă în
procesul închegării unui limbaj ştiinţific, care se reflectă şi în scrierile
istoricilor şi ale fondatorilor sociologiei româneşti. La fel ca şi în
cazul documentelor şi scrierilor mai vechi procedăm doar la
prezentarea listei termenilor, expresiilor şi, în genere, a constructelor
90
lingvistice cu valoare socială. Analiza de conţinut a textelor, care era
mai utilă, impunea cu prioritate reperarea şi inventarierea întregului
set de concepte, definiţii etc. şi apoi prelucrarea şi analiza lor, operaţii
complexe, ţinând seama de particularităţile lingvistice şi întinderea
considerabilă a unor documente şi scrieri din epocă. Prin prezentarea
inventarelor respective relevăm însemnătatea cunoaşterii modului cum
se reflectă în limbaj realităţile sociale şi deopotrivă să sugerăm
studierea acestuia nu numai de către istoria socială, ci şi de către
sociologi şi istorici, care pot să conducă la posibile şi surprinzătoare
constatări, cel puţin din două perspective: a) identificarea unor surse
sau realizarea unor corelări socio-istorice care pot contribui (inclusiv
substanţial) la clarificarea unor aspecte sau procese de natură socială
şi b) observarea progreselor înregistrate de ştiinţele socio-umane prin
intermediul limbajului de specialitate pe care îl utilizează.
Iată cum şi în ce sens poate fi utilă o astfel de investigaţie.
Se ştie că între perioada post-romană târzie şi configurarea
formaţiunilor teritoriale, cu fizionomie prestatală, sunt câteva secole
„întunecate", pentru care „vocea" istoriei se aude în surdină.
Studierea, după o anume metodologie, a evoluţiei limbajului social —
şi accentuăm asupra acestui aspect - poate să ne ofere date sau chiar
răspunsuri spectaculare. Se compară fondul de cuvinte anterior revăr-
sării migratorilor asupra spaţiului daco-roman cu fondul de cuvinte
identificat în documentele epigrafice sau alte tipuri de documente şi cu
cele din epoca imediat următoare. în acel plus potenţial de termeni se
pot găsi răspunsuri la unele enigme socio-politice, prin însăşi semnifi-
caţia şi încărcătura socială a termenilor.
Contribuţia la clarificarea evoluţiei însăşi a istoriei sociale pe
care poate s-o aducă descifrarea „codului" limbajului social rezultă din
„scalarea" conceptelor, noţiunilor, definiţiilor etc. care ne indică, pe de
o parte, fazele evoluţiei şi diferenţele lor calitative, iar pe de alta,
sensul (sensurile) demersurilor disciplinei.
Aşadar, să urmărim în continuare, în ce „termeni" şi cu ce
„termeni" îşi construiau scrierile lor socio-politice M. Kogălniceanu şi
N. Bălcescu, revendicaţi deopotrivă de istorie, sociologie şi istoria
socială ca aparţinând prin contribuţiile lor ştiinţifice acestor discipline.
M. Kogălniceanu: moravuri; limbă; origine (referitoare la daci);
clase sociale; stare de sclavaj; locuire permanentă; dominaţie şi
influenţă străină; politeism; naţiune; tradiţii istorice; popoare nomade;
creşterea populaţiei; instincte ancestrale; linie maternă; „înjosirea
condiţiei femeii"; incitarea la revoltă; rebeli; criză (politică);
91
descendenţii Romei; patriotism; minoritate religioasă; administraţie;
exigenţă politică; „progresul sau regresul civilizaţiei, instituţiilor şi
moravurilor"; „disputa intre catolici şi ortodocşi"; „cultul şi dogmele
bisericii"; „starea morală şi religioasă a valahilor"; revoluţie; „genul
de viaţă"; compatrioţi; independenţă; „viaţa politică, religioasă şi
privată"; burghezie (starea a treia); război civil; anarhie; reprezentanţii
naţiunii; profesii publice; sistem teritorial; „regimul muncii"; „statutul
(social) al ţărănimii"; reforme; neam; omenire; istorie (definiţie);
experienţă (în sens istoric): „ştiinţă înaltă" (despre istorie); univer-
salitate (în sens de cunoaştere generală): „muncitorul de pământ";
„drepturile naţionale"; „sistemul social"; societate (M. Kogălniceanu,
1946, pp. 101-534); „comunicaţia uşoară şi slobodă a persoanelor";
lupta naţională; „imperialiştii, moştenitorii ungurilor": „observaţii
istorice"; „civilizaţii sănătoase şi nu superficiale"; „stări sociale şi
morale"; obiceiuri; „prejudiţe" (prejudicii); culturi: „obiceiul pămân-
tului" (Mihail Kogălniceanu, 1946, pp. 635-653).
Nicolae Bălcescu: „principii raţionale"; instituţiile ostăşeşti;
anarhie militară; „război de cuprinderi" (de cucerire); „poporul din
toate clasele"; „naţii militare" (Nicolae Bălcescu, 1953, p. 12-41);
„duh de partidă"; „viaţa noastră socială"; „reformă politică şi socială";
„marea familie a naţiilor europene"; „viaţa privată"; „tradiţiile sau
poveştile populare": „constituţie politică"; „obiceiurile şi ceremoniile
sărbătorilor naţionale"; „societatea istorică" (în sens de asociaţie);
„starea socială a muncitorilor plugari"; „împărţirea pământului în
proprietăţi private"; „principiile care stinseră egalitatea străbună a
drepturilor"; „monstruozitate socială"; „regimul feudal"; „robia fu
răsplata claselor de jos"; „emancipaţia vecinilor"; „filozofie socială";
individ; educaţie; „civilizaţia popoarelor"; „comunicaţia ideilor";
„comunicaţia naţiilor" (Nicolae Bălcescu, 1953, pp. 59-66, 135-144,
175-179).
Concepte-cheie si extinderi
ifware i
istorice în succesiunea lor.
Producţie ştiinţifică. Modalitate de evaluare în sociologie şi în
alte ştiinţe socio-umane, sub raport cantitativ şi calitativ, a materia-
lelor publicate (volume de autor, culegeri de studii, de comunicări, de
documente; articole şi studii din periodice) şi nepublicate (comunicări,
cursuri, teze de doctorat etc), cu obiectivul determinării stadiului
dezvoltării acestora sau, în general, a evoluţiei lor sub raport istoric.
Sinteze sociale. Studii sau lucrări cu caracter general care
abordează problemele esenţiale ale unui fenomen sau proces social,
configurând imaginea de ansamblu a acestuia. în desfăşurarea şi
dinamica lui.
Spaţiu social. Teritoriu locuit şi pus în valoare pentru propria sa
existenţă şi perpetuare de către un grup sau o comunitate umană
stabilă.
BIBLIOGRAFIE
94
V. DESTINUL EUROPEAN AL LUMII ROMÂNEŞTI
1)2
După pulverizarea statului dac condus de Burebista, chiar dacă
forţa demografică scade, volumul populaţiei este apreciabil. Acelaşi
Vasile Pârvan, prelucrând sursele istoricilor romani, constată că. în
viziunea acestora, dacii reprezentau, în continuare, „cel mai puternic
şi mai primejdios dintre popoarele de la Dunărea mijlocie şi de jos"
(P- 94).
Este posibil ca în lunga „noapte" a năvălirilor populaţiilor noma-
de, numărul daco-românilor şi apoi al românilor să fi cunoscut
diminuări pentru ca, apoi, să înregistrăm creşteri sensibile. Pe acest
temei, se pare, românii opun o rezistenţă considerabilă ungurilor,
începând cu veacul al IX-lea, iar mai târziu turcilor, în expansiunea lor
asupra spaţiului românesc.
O dată cu primele infiltrări ungureşti, sau mai târziu. îşi fac
apariţia comunităţile secuilor precum şi cele ale populaţiei de sorginte
germană. Secuii se statornicesc în spaţiul românesc, probabil. înce-
pând cu primele incursiuni ale urmaşilor lui Attila. mai întâi în Bihor,
apoi în zona Târnavelor, iar mai târziu în perimetrul Subcarpaţilor
răsăriteni. Populaţia de origine germană pătrunde în Transilvania şi în
Banat ulterior, în „valuri" succesive: flandresii între 1192-1196,
teutonicii puţin mai târziu, iar ultimii, dar şi cei mai numeroşi, sunt
saxonii, care colonizează zonele învecinate Sibiului, Târnavei Mari,
Ţării Bârsei. Este un „aport" demografic alogen, care se adaugă celui
unguresc în creştere.
Amplificări demografice, care substanţializează volumul popu-
laţiei româneşti, sunt dovedite în veacurile XII1-XV de mărimea
suprafeţelor cultivate, diversitatea şi intensitatea activităţilor de natură
economică. înmulţirea populaţiei târgurilor şi oraşelor, dar şi de
stabilitatea structurilor rurale, al căror aport demografic este esenţial.
După unele estimări, la jumătatea veacului al XV-lea, cele trei ţări
române aveau aproximativ 3 milioane de locuitori, după cum urmează:
Transilvania şi Banatul - 1.200.000, Ţara Românească - 700.000 şi
Moldova - 300.000.
Dobrogea, pentru care aproximările volumului populaţiei pentru
această perioadă sunt riscante, este. împreună cu Transilvania şi
Banatul, provincia istorică românească care majorează aportul demo-
grafic cu alogeni prin aşezarea, alături de autohtoni, a unor grupuri de
evrei, armeni, greci şi bulgari. Există, de asemenea. începând din
veacurile al XV-lea şi al XVI-lea. şi o comunitate etnică tătărească, ce
se măreşte numeric prin colonizările practicate de Poartă.
113
Sub raport demografic, veacurile ce urmează se pare că nu sunt
aşa favorabile românilor. Cifra 3 milioane (sau puţin peste aceasta)
evocă o relativă stagnare demografică, ale cărei determinaţii trebuie
căutate în războaie şi în distrugerile pe care acestea le provoacă, în
luptele politice între diverse „partide" boiereşti, în fiscalitatea excesivă
şi condiţia umană extrem de precară ce restricţionează comporta-
mentul demografic tradiţional al românilor. Iată pentru ce, la finele
veacului al XVIII-lea, ţările române aveau tot atâta populaţie cât au
avut şi în urmă cu un veac şi jumătate. După această dată, potrivit
statisticilor, volumul populaţiei din teritoriile româneşti tradiţionale se
amplifică. Astfel, în România Veche, de la 3.917.541 de locuitori,
înregistraţi la catagrafia din 1860. se ajunge la sporirea considerabilă a
numărului de locuitori: 6.045.481, în 1900 şi la 7.897.311 de locuitori,
în 1915. La 1841, în Transilvania erau înregistraţi 2.017.510 de
locuitori, la 1900-5.527.249. Pentru Banat, datele statistice ne indică,
pentru 1774, o populaţie de 375.740 de suflete, iar pentru Bucovina, la
aceeaşi dată, o masă etnică de 75.000 persoane (în 1910, locuitorii
Bucovinei atingeau cifra de aproape 800.000). Basarabia avea în 1856,
990.274 de locuitori, în 1875-1.466.497, iar în 1916 - 2.521.687.
în preajma primului război mondial, volumul total al populaţiei
româneşti din cele cinci provincii istorice era de aproape 16,5 de
locuitori.
Anul 1918 stă sub semnul refacerii blocului românesc în
interiorul graniţelor fixate de tratatele de pace postbelice. Reîntregirea
favorizează creşterile demografice, amplificând, până la izbucnirea
celei de a doua conflagraţii mondiale, volumul populaţiei româneşti.
Repere demografice esenţiale sunt următoarele: în 1926 - 17.153.932
de locuitori; în 1930 - 18.052.000; 1938 - 19.750.004.
Sub raportul numărului de locuitori. România. în 1930, se plasa
pe locul 8, din 35 de state europene, fiind depăşită în ordine
descrescătoare de U.R.S.S., Germania, Anglia. Franţa, Italia, Polonia
şi Spania.
Cotropirile din 1940, diminuează potenţialul demografic al
României. De Ia aproximativ 20 milioane locuitori, cât se presupune
că avea România în 1939, după septembrie 1940. în graniţele de atunci
ale statului român mai rămăsese o populaţie care se cifra la 13.535.757
de locuitori. Acest moment reprezintă o cumpănă în volumul
populaţiei româneşti cuprinsă între hotarele fluctuate de atunci ale
statului român. O parte din populaţie revine la matcă în 1944
114
(transilvănenii căzuţi sub dominaţia horthystă). dar alta este pierdută
în imensitatea anacronicului colos bolşevic învecinat (basarabenii,
bucovinenii din nordul provinciei şi locuitorii ţinutului Herţa). La
aceste pierderi se adaugă sacrificiul uman al românilor în războiul din
răsărit, ca şi în războiul din apus (numai în vest. cea. 170.000 de morţi
şi răniţi): deportările în Siberia atât din rândul basarabenilor aflaţi în
România (cea. 100.000 de persoane) cât şi din rândul locuitorilor de
origine română din Basarabia. Bucovina şi Herţa (peste 100.000 de
persoane); asasinatele în masă în nordul Bucovinei şi în Basarabia,
după recuperarea lor de către ruşi; deportările în Rusia a soldaţilor şi
ofiţerilor români dezarmaţi şi declaraţi prizonieri după 23 august
1944; retorsiunile comuniste, care au produs mii de victime şi altele.
După 1944, volumul populaţiei româneşti, la nivelul graniţelor
stabilite prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, evoluează astfel:
17.489.450 de locuitori, în 1956 (recensământul populaţiei din 21
februarie), 19.103.163 de suflete (recensământul din 15 martie), 20
milioane, în 1969 (estimativ, când volumul populaţiei este dublul celui
înregistrat în februarie 1891), 21.559.416, în 1977 (recensământul din
5 ianuarie), 22.810.000 de locuitori în 1992 (recensământul din 7
ianuarie), 22.656.000 (în 1996).
Ca orice etnie, românii nu sunt cuprinşi toţi în graniţele statului
istoric. în configuraţia lui de la 1918.
O parte din ei au fost dezlipiţi prin forţă şi se află în structuri
statale învecinate: o alta se găseşte împrăştiată în statele înconjură-
toare şi. în sfârşit, o altă parte, care a luat drumul străinătăţii, este
dispersată în cele patru zări ale lumii: din Australia în Canada, din
Suedia în Italia, din Maroc în Africa de Sud. In mod firesc, toţi cei
aflători în afara hotarelor României din 1918 s-au înmulţit numeric,
sporind forţa vitală a etnosului românesc.
Condiţia fundamentală pentru o asemenea performanţă demo-
grafică o constituie însă depăşirea momentelor critice pe care le tra-
versează în prezent România.
Populaţia nu este - şi nu are cum să fie - distribuită uniform în
teritoriu. Condiţiile de mediu, factori socio-economici. interesele per-
sonale şi de grup ş.a.m.d. fac oamenii să prefere o zonă sau o locali-
ate. Sunt. desigur, şi alte cauze importante care determină preferinţele
zonale sau locale. Distribuţia în teritoriu a populaţiei este însă o
lealitate şi ea rezultă din tabelul următor:
115
Vechiul Regat Transilvania Banat Bucovina Basarabia Dobrogea
Concepte-cheie şi extinderi
Comportament demografic. Tip de comportament uman care
presupune o atitudine conştientă sau reflexă (mai puţin) raţă de actul
procreaţiei. Un comportament demografic pozitiv indică o creştere
constantă a populaţiei ca efect al sporului natural pozitiv.
Vecinătate. In sens sociologic, înseamnă o relaţie socială stabili-
tă între persoane care locuiesc sau lucrează în apropiere. Prin extensie,
în mod deliberat, dar, pâstrându-se sensul esenţial, noţiunea de vecină-
tate se aplică şi grupurilor etnice aflate în contact cu populaţia româ-
nească, pentru a crea imaginea generală a acestui tip de raporturi.
125
BIBLIOGRAFIE
127
Formarea Terrei începe cu aproximativ 4 miliarde de ani în
urmă şi se încheie, în linii esenţiale, acum aproximativ 2 milioane de
ani, într-o acerbă bătălie între uscat şi întinderea nesfârşită a apelor.
în spaţiul românesc, procesul de orogenezâ (de formare a
pământului sau. mai exact pentru acele timpuri, de apariţie a pămân-
tului) începe în urmă cu cea. 600 milioane de ani î.Hr. şi, în două
rânduri (între 500 - 345 milioane de ani î.Hr. - integral şi 235 - 67
milioane de ani Î.Hr. - parţial), acest spaţiu este invadat de ape.
Cadrul natural sau factorii de mediu care influenţează apariţia şi
perpetuarea vieţii pe pământ, inclusiv a fiinţei umane, nu se reduce la
cele 3 elemente esenţiale menţionate. în afara acestora, formele de relief
ale solului, resursele acestuia ca şi ale subsolului, flora, fauna, reţeaua
hidrografică, clima etc. au influenţat şi influenţează viaţa pe Terra.
Toţi aceşti factori au înrâurit procesul de antropogeneză precum
şi evoluţia fiinţei umane de la încheierea acestuia şi până în prezent.
Procesul de cmlropogenezâ defineşte fazele succesive ale deve-
nirii speciei umane, de la desprinderea din animalitate şi până la defini-
tivarea înfăţişării exterioare, structurii anatomo-somatice, trăsăturilor,
caracteristicilor de unică fiinţă înzestrată cu gândire şi, deci. cu raţiune.
Pe plan universal, antropogeneză debutează cu aproximativ 4-3
milioane de ani î.Hr. şi se încheie cu circa 50-40.000 de ani Î.Hr.
în spaţiul social românesc acest proces debutează cu cel puţin un
milion de ani în urmă, mai „exact" în intervalul cuprins între 1 milion
şi 700.000 de ani î.Hr. Elemente probatorii: vestigiile arheologice de
la Ciuperceni - Turnu Măgurele. Această variantă, pare-se. se apropie
de un anume punct de convergenţă ştiinţifică, deoarece inclusiv
specialişti din străinătate o consideră credibilă. După alţi specialişti.
..momentul" desprinderii fiinţei umane de animalitate începe mult mai
de timpuriu, acum aproximativ 2-1,8 milioane de ani. în acest caz, se
au în vedere „piesele" depozitului fosilier de la Buginleşti (Vâlcea)
care. prin comparaţie cu resturi din unele specii de mamifere desco-
perite în Franţa, au fost plasate în această epocă.
Desigur, nu este lipsită de importanţă fixarea în timp, cu aproxi-
mativ un milion de ani mai în adâncurile istoriei, a inaugurării
„aventurii" apariţiei fiinţei umane pe pământul românesc. Pentru noi,
însă, au relevanţă mai mare alte aspecte. Chiar cu un milion de ani
minus la "activ'", debutul procesului de antropogeneză în spaţiul social
al românilor se înscrie printre primele în perimetrul „bătrânei" Europe.
Vechimea fiinţei umane pe acest teritoriu este mai mare decât cea
înregistrată în alte zone continentale.
128
O dată ce procesul se declanşează, el este favorizat sau estompat
de variaţiile climatice (cu repercusiuni asupra florei şi faunei), de
formele de relief etc. Dar natura pe cine influenţează? Anume specii
de maimuţe sau pe „altcineva1'? Aceste întrebări, chiar dacă teoria
evoluţionistă darvinistă este încă validă, revin obsedant în mintea
celor care studiază originile şi geneza omului. Să-i lăsăm, însă, pe
biologi, antropologi etc. să investigheze în continuare, acceptând ideea
lui Cari Vogt, potrivit căreia „trebuie contopite caracterele antropoide
ale celor trei antropomorfi (gorila, urangutanul, cimpanzeul) şi chiar
ale mai multor maimuţe, ca să alcătuieşti o formă compusă din care să
poată cobori omul" (Apud: Eduard Le Roy, 1928, p. 149).
Aşadar, să ne întoarcem în timp şi, cu ochii omului de astăzi, să ne
imaginăm pe cel de „ieri", de acum 1 milion sau 700.000 de ani î.Hr. „E
cu neputinţă a ne face o idee completă a formei exterioare pe care a putut-o
avea omul în epocile cele mai îndepărtate" - susţinea Nicolae Iorga
(1968,p. 32). De la marele savant încoace, antropologia şi paleontologia
umană au făcut progrese considerabile, iar imaginea omului primitiv se
poate reconstitui, normal cu aproximările şi reţinerile de rigoare.
„Reconstrucţia" o raportăm, evident, la timpul istoric al declanşării proce-
sului de antropogeneză în spaţiul românesc, în comparaţie cu acelaşi
proces în perspectivă universală. Ce ne arată comparaţia?
în primul rând, că atunci - în urmă cu un milion de ani î.Hr.-,
când apar primele verigi evolutive ale fiinţei umane pe teritoriul de mai
târziu al românilor. în zonele calde din Africa şi Australia existau deja
forme „avansate" de construcţie umană. Este de presupus - şi logic aşa
ar fi — ca hominizii care trăiau în spaţiul românesc de mai târziu să aibă
aceeaşi direcţie evolutivă, inclusiv sub raportul înfăţişării fizice. Fiinţele
desprinse din animalitate sunt bipede - de aici denumirea de homo
erectus - şi, prin urmare au o structură anatomică adecvată. Membrele
superioare, puternice, utilizate la început şi pentru suport în mers, sunt
complet eliberate de această povară, fiind folosite pentru cules, pentru
vânat sau pentru apărare. Foarte lungi în primele faze ale procesului
evolutiv, ele îşi pierd treptat din dimensiuni. Corpul este acoperit de păr
aproape în întregime, dar „aria" lui de acoperire se restrânge pe măsură
ce homo erectus evoluează.. La început aproape fără frunte, omul
primitiv îşi modifică treptat cutia craniană, aceasta crescând în volum;
fruntea se măreşte lent, dar hotărât, capacitatea craniană şi implicit
creierul sporesc considerabil, acesta din urmă câştigând şi sub raportul
complexităţii sale arhitectonice; faţa prelungă era străjuită de un nas
mic, dar cu fose nazale proeminente şi de ochi încă afundaţi, acoperiţi
129
de sprâncene stufoase; avea faţă scurtă şi lată, pomeţii dezvoltaţi şi
capul lunguieţ.
Prin evoluţii lente. în decurs de mii de ani. înfăţişarea omului
primitiv se schimbă, apropiindu-se de cea actuală. Mersul biped devine
unicul mijloc de deplasare al acestor fiinţe; braţele se scurtează, pierd
părul şi devin mult mai apte pentru satisfacerea unor exigenţe
individuale sau de grup, îndeosebi de hrană şi de apărare, câştigând în
mobilitate; degetele mâinilor şi picioarelor se scurtează şi se îngroaşă;
toracele se alungeşte şi contribuie le crearea unui echilibru între părţile
componente ale corpului, capacitatea craniană se măreşte (la tipul de
Neanderthal ea este de cea. 1600 cm") relativ proporţional cu înălţarea
frunţii, contribuind, astfel, la sporirea sensibilităţii, imaginaţiei şi conş-
tiinţei de sine a individului, a inteligenţei sale.
Omul primitiv de tip neanderthalian „produce" focul, confec-
ţionează unelte din piatră, practică vânatul şi este cultivator, locuieşte
în peşteri („La Adam". în Dobrogea; Ohaba Ponor. în Transilvania;
Baia de Fier, în Oltenia) sau la suprafaţă. în aer liber (Ripiceni pe Prut).
Ajuns în faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropogeneză,
în linii esenţiale, se încheie. Omul este pe deplin format, presiunile
mediului ambiant schimbându-i neesenţial fizionomia şi caracterul.
întregul proces de anţropogeneză. precum şi o perioadă relativ
importantă de timp după încheierea acestuia se desfăşoară într-un
mediu natural pe care omul în devenire îl percepe ca fiind ostil,
dominat de forţe înspăimântătoare, care îl fac să fie confuz, permanent
speriat şi în alertă. Treptat, însă, pe măsură ce acomodarea la mediu se
accentuează, consideră natura nu numai o forţă dezlănţuită, ci şi dar-
nică sau protectoare. Cunoaşterea condiţiilor de mediu şi adaptarea la
ele este un proces îndelung, sinuos şi plin de surprize.
132
fie în urma unor calamităţi naturale, fie forţat, ca o consecinţă a unor
aberante dispoziţii administrative ale fostului regim comunist din
România etc.
Mediul geografic nu este un simplu cadru de fiinţare a unei
populaţii umane, ci el intervine activ şi în măsuri diferite la desfăşu-
rarea vieţii istorice a acesteia, influenţând nivelul de dezvoltare
economică, structura activităţilor economice, dispunerea căilor de
comunicaţie, diviziunea muncii şi ocupaţiile, civilizaţia tehnică şi
cultura, sănătatea, portul şi regimul alimentar al colectivităţilor.
Factorii geografici. împreună cu cei biologici şi demografici, repre-
zintă condiţiile naturale ale vieţii sociale. Pe treptele incipiente ale
istoriei omeneşti, aceşti factori au o înrâurire mai puternică asupra
habitatului uman şi intensitatea acţiunii lor scade pe măsura creşterii
autonomiei şi independenţei mediului social (ca mediu artificial,
construit în ambianţa sistemului natural).
Adaptarea la condiţiile de mediu este diferită atâta vreme cât
omul în devenire este dependent aproape în totalitate de natură: se
adăposteşte în peşteri, caverne, scorburi de copac; se hrăneşte cu
ierburi, fructe şi carne crudă de animale, păsări sau de om (pentru
comunităţile antropofage, dacă au existat pe întinderea spaţiului social
românesc); îşi acoperă corpul cu piei de animale şi pendulează dintr-un
loc în altul în căutare de resurse alimentare. Când „descoperă" focul,
începe să-şi făurească unelte şi arme, îşi „construieşte" locuinţe,
domesticeşte animale şi creşte păsări, practică agricultura şi se fixează
într-un loc. pe care nu-1 mai părăseşte, omul se detaşează treptat de
natură. Cunoaşterea „tainelor" ei şi mereu reînnoita tentativă de
stăpânire a forţelor naturale, urmată de matura înţelegere că numai în
armonie cu mediul înconjurător se poate vieţui pe Terra, sunt paşii
următori şi necesari ai omului, care consacră definitiv adaptarea la
condiţiile eco-sistemului natural. Din nefericire, această „matură
înţelegere" nu-1 împiedică pe om să treacă la distrugerea şi degradarea
mediului înconjurător, periclitând grav propria sa fiinţă şi existenţa
vieţii pe Pământ.
BIBLIOGRAFIE
*** Album statistic al igienei preventive, asistenţei medicale si a
asistentei sociale. Cu un cuvânt introductiv de prof. dr. I. Lupaş (1927),
Bucureşti, Atelierele Grafice SOCEC & Co. S.A..
Antipa, Grigore (1919), Problemele evoluţiei poporului român. Bucu-
reşti, Cartea Românească.
Ciobanu, Ştefan (1941), La Bassarabie. Sa population, son pas.se, sa
culture. Bucureşti. Moniteur Officiel et Imprimerie de l'etat. Imprimerie
Naţionale.
Iorga. N. (1922), Histoire des Roumains et leur civilisation. Bucureşti.
Le Roy. Edouard (1928), Les origines hmnaines et revolution de
intelligence. Paris.
Nistor, Ion (1942), Autohtonia daco-ronubrilor in spaţiul Carpato-
Dunărean, Bucureşti, Imprimeria Naţională.
155
3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale
Viaţa socială, care se desfăşoară în clanuri, ginţi, triburi etc.,
reprezintă, în esenţă, o componentă a existenţei uinane, care îşi are
geneza în înseşi începuturile îndepărtate ale devenirii omului. Evoluţia
ei pare lentă un timp, motiv pentru care N. Petrescu apreciază că este
„relativ statică" (1944, p.104). Desigur că aşa este, dar nu într-o ase-
menea măsură încât să nu poată fi sesizate deosebiri între indivizi,
care se accentuează progresiv.
Deosebirile sunt generate, în primul rând, de instinctul de
dominare (forţa) şi de proprietate, posibil derivat din primul, dar cert
influenţat de către acesta. Atmosfera de „dolce farniente" care plana
asupra grupurilor primare umane se risipeşte când indivizii dotaţi fizic
„descoperă" că este profitabil să utilizeze puterea lor pentru o bucată
suplimentară de carne sau pentru alegerea partenerei. Puternicii se
detaşează de cei slabi, generând ierarhizări în grupul respectiv şi
conflicte. Prima şi de lungă durată este detaşarea bărbaţilor de femei,
acestea din urmă devenind practic sclave.
Din dorinţa fiilor de a succeda taţilor la stăpânirea aceloraşi
femei şi din instinctul biologic de a-şi asigura subzistenţa proprie
printr-un supliment de hrană, derivă inegalităţi care se accentuează
progresiv. Inegalităţile, alimentate de instinctul de proprietate,
generează inegalităţi patrimoniale de tip comunitar şi individual.
Chiar şi în „societăţile" cele mai evoluate, cum ar fi cele care au
cunoscut aşa-zisul comunism primitiv, despre care se credea că sunt
lipsite complet de simţul individual de proprietate şi că proprietatea
avea un caracter exclusiv comunitar, există anumite forme de
proprietate personală: armele şi uneltele.
Acest aspect este dovedit de inventarul unor morminte (cel
îngropat are lângă el unelte, arme, etc., ceea ce arată că şi după înceta-
rea din viaţă, trebuie să le posede).
Astfel, imaginea despre societatea primitivă este alta decât cea,
în genere, cunoscută. Proprietatea ne apare sub trei forme:
a) comunistă;
b) colectivă şi
c) individuală (N. Petrescu).
Proprietatea comunistă exprimă sentimentele altruiste ale
comunităţii faţă de membrii săi, de altfel identificate în această fază de
organizare socială şi constă în întrebuinţarea efectivă a mijloacelor
existente de producţie economică cu obiectivul asigurării securităţii
alimentare a întregului grup uman şi satisfacerii celorlalte nevoi
156
existenţiale. Securitatea alimentară individuală dată de apartenenţa la
comunitate, constă în distribuirea egală a produselor (în special a
alimentelor). Nu trebuie înţeles că un astfel de tip de proprietate are un
rol dominant. De cele mai multe ori, s-a constatat, în urma unor asidue
studii, că acest tip de proprietate are un rol nesemnificativ. Astfel,
imaginea că proprietatea solului era exclusiv comunitară, trebuie
privită cu rezervă, deoarece natura proprietăţii este condiţionată de
factorii de mediu şi de organizarea economică a comunităţii. De
pildă, triburi de vânători, care trăiesc exclusiv din vânătoare, nu
instituie, în mod obligatoriu, proprietatea „comunistă" asupra tere-
nului. De fapt, la primitivii păstori şi vânători este mai mult colectivă
decât comunistă (comunitară).
Proprietatea colectivă şi cea individuală, erau considerate ca
fiind specifice „societăţilor" de agricultori. în adevăr, aşa este. dar nu
trebuie, cum am observat, exagerat.
Proprietatea colectivă ia diverse forme:
• proprietatea asupra drumurilor, „fântânilor" şi pământurilor
neutilizate;
• asupra „grădinilor de zarzavat", plantelor, etc.
• asupra unor locuinţe etc. (care se moştenesc din generaţie în
generaţie);
• şi asupra pământurilor cultivate de femei ş.a.m.d.
Proprietatea individuală. în afară de unelte şi arme, mai constă în:
loturi individuale împrejmuite şi cultivate de regulă de femei, locuinţe,
îmbrăcămintea, unele produse rezultate din munca proprie, etc.
Apariţia proprietăţii, cum afirmam, a fost generată iniţial de
instinctul de proprietate, ulterior este însă încurajată şi de alţi impor-
tanţi factori, precum:
• apariţia, apoi generalizarea sedentarizării, care conduce la
configurarea primelor „structuri ocupaţionale" (vânători, crescători de
vite, culegători, agricultori, negustori) şi a celor socio-profesionale
(diverse tipuri de meşteşugari: olar, pietrar, etc.);
• schimbările mediului înconjurător, care favorizează procesele
demografice şi determină apropierea grupurilor unele de altele şi conş-
tientizarea spaţiului „ vital" de către fiecare grup;
• declanşarea conflictelor intergrupale pentru spaţiu (ca sursă de
hrană şi locuire ), care au în obiectiv şi implică deposedarea de bunuri,
apariţia prizonierilor şi implicit a sclaviei arhaice, „confiscarea" feme-
ilor, alungarea grupurilor învinse sau uciderea membrilor lor;
• calamităţi nahtrale: revărsări de ape. incendii devastatoare, secetă,
erupţii vulcanice eţc. ce determină fuga precipitată, cu consecinţele de
157
rigoare: pierderea propriului teritoriu cu toate bunurile; intrarea în conflict
cu alte comunităţi sau acceptarea „tutelării" de către altă comunitate (ceea
ce duce, implicit la inegalităţi).
în afara acestor factori favorizanţi ai diferenţierilor de tip social,
este foarte probabil să înregistrăm, în epocile îndepărtate, şi
manifestarea altora, cum ar fi:
• configurarea ideii de drept natural, care pune stăpânire pe unii
dintre membrii colectivităţilor teritoriale, idee generată de sentimentul
îndreptăţirii acestora de a primi mai mult. în comparaţie cu ceilalţi
membri (numai unii dintre vânători, şi anume, primul care atinge ani-
malul sau cel care dă lovitura mortală; numai unii dintre bărbaţii
clanului, tribului etc., cum ar fi cei mai abili în lupte cu alte clanuri,
cei mai viteji şi curajoşi etc.).
• apariţia „comerţului" în forme rudimentare (trocul) între
societăţile „specializate", cum ar fi cele pastorale şi cele agrare
(schimburi de produse în principal), care conduc la „stocări" de bunuri
de către unii indivizi, fapt ce denivelează sub raport social comuni-
tatea respectivă;
• promovarea, în societăţile agricole, a unui anume tip de pro-
prietate, care poate fi apreciată inclusiv ca proprietate individuală. în
vechiul drept românesc ea apare sub denumirea de „proprietate de
brazdă" cu drept de folosinţă temporară pentru obţinerea unor produse
necesare existenţei. Grupul respectiv, şi cu atât mai mult când avem de
a face cu unele comunităţi teritoriale mai avansate sub raportul
evoluţiei economico-sociale. poate interveni în sistemul distributiv al
pământului sau păşunilor, pădurilor, în sensul că fie recunoaşte, în
continuare, loturile individuale, fie le reîmparte etc. în genere, siste-
mul acesta de distribuire şi redistribuire este cunoscut de societatea
românească din timpuri care sunt greu de precizat, dată fiind marea lui
vechime, şi a intrat în conştiinţa publică şi în cutumele româneşti sub
denumirea de sistemul devălmas sau devălmăşia. Sistemul evoluează,
însă, în feudalism, dând naştere la forme din ce în ce mai complexe,
care. în general, sunt următoarele:
a) devălmăşii absolute;
b) devălmăşii cu „stăpânirea locurească'";
c) devălmăşii egalitare cu „stăpânire pe sumă de stânjeni";
d) devălmăşii pe cote părţi proporţionale;
e) devălmăşii „umblătoare", stabilite pe un criteriu de
cote-părţi.
158
• Apariţia „robiei patriarhale", în condiţiile izbucnirii conflic-
telor dintre colectivităţile teritoriale, provocate îndeosebi de cele
„războinice" sau „prădalnice", care îşi autoinstituie, prin practicarea
războiului, un mod propriu de existenţă şi de manifestare socială.
Robii muncesc, astfel, nu numai pentru propria lor întreţinere, ci şi
pentru întreţinerea învingătorilor. Concomitent, apar şi instrumentele
administrative necesare impunerii unor condiţii „societăţilor" domi-
nate care să determine colectarea produselor (mai întâi), apoi a
monedelor (mai târziu). Apare, astfel, instituţia perceptorilor, speciali-
zată în strângerea impozitelor în natură sau în bani, care a presupus
crearea unei reţele de funcţionari ce au ca obiect de activitate
strângerea impozitelor şi. în paralel, pentru asigurarea protecţiei lor, a
unui corp înarmat, variabil sub raportul mărimii şi compunerii sale.
în interpretarea lui H.H. Stahl şi a lui Şerban Voinea descă-
lecările", care au avut un important rol în accelerarea procesului refacerii
statalitătii la români (înfiinţarea statelor feudale româneşti), exprimă o
astfel de relaţie care vine din adâncurile istoriei sociale a românilor.
într-o fază mai evoluată, relaţiile dintre învingători şi învinşi
dobândesc un caracter clientelar. Schimbarea se produce treptat şi
numai în condiţiile sedentarizării comunităţilor nomade, care pretind
bunuri sau bani de la învinşi. învingătorii devenind, astfel, clienţi
„statornici" ai comunităţilor învingătoare. Diferenţierile sociale se
statornicesc definitiv şi se consolidează în ambele tipuri de comunităţi.
163
Migraţiile „se calmează", apoi încetează. Din secolele IX-X. dar
posibil şi înainte, procesele de restructurare socială în sens feudal
produc efecte în planul stratificării. Apare, însă, din nou elementul
perturbator grav al vieţii sociale româneşti: dominaţia străină.
Concepte-cheie si extinderi
Agregare socială. Are înţeles de organizare socială, de apariţie
sau constituire a unei formaţiuni sau structuri sociale. Agregarea
socială a primitivilor presupune procesul social prin care se naşte viaţa
socială şi deopotrivă modul în care aceştia îşi edifică propriile forme
de organizare sub raport social.
Asociere spontană. Se defineşte ca fiind procesul de constituire
ad hoc a unor forme de agregare socială, care, de regulă, sunt provo-
cate de anumite situaţii împrejurări, condiţii etc. Mai pregnante în
„lumea veche", ele nu lipsesc nici în epocile ce au urmat, inclusiv în
contemporaneitate.
164
Fratrie. Termen împrumutat din greaca veche, desemnând o sub-
diviziune a triburilor antice din Grecia. Subdiviziunea avea valoarea a
câtorva clanuri, reunite, de regulă, prin legăturile de rudenie.
Gintă. Are semnificaţie de grup constituit în baza legăturilor de
sânge, pornind de la un strămoş comun. Este una din formele
importante de manifestare sub raport social a „societăţilor" primitive.
Grup elementar. Ar reprezenta prima formă de coagulare socială
a primitivilor în viziunea lui N. Petrescu. S-ar părea că aceasta
corespunde vieţii patriarhale paşnice, în care toţi membrii săi acţionau
unitar, având atribuţii, responsabilităţi şi satisfacţii conferite de însăşi
forţa grupului (colectivităţii).
Trib. în Roma antică, tribus desemna populaţia districtelor
acesteia. Prima extensie, termenul a dobândit semnificaţia de formă
specifică de organizare a „societăţilor vechi", constituită în temeiul
rudeniei între componenţii lor. Mai multe familii, având un teritoriu
„propriu'", o limbă comună, aceleaşi credinţe şi obiceiuri şi care
recunoşteau autoritatea unui şef comun formau un trib. Mai multe
triburi reunite sub „sceptrul" unui conducător „ales" sau recunoscut
alcătuiau o uniune de triburi.
BIBLIOGRAFIE
165
întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor
• Care sunt factorii ce influenţează apariţia şi evoluţia vieţii
sociale?
• Ce este grupul elementar şi care sunt principalele lui trăsături?
• Care este conţinutul „vieţii cotidiene" a „primitivilor"?
• In ce viziune analizează E. Durkheim şi P. Andrei hoarda şi
clanul?
• Ce se înţelege prin totem? Care este semnificaţia lui pentru
„societăţile" primitive?
• Cum „clasifică" Tr. Herseni şi M. Ralea formele de organizare
socială ale „lumii vechi"?
• Care sunt principalii factori ce conduc la apariţia şi la
adâncirea diferenţierilor sociale?
• Cum ne apare structura socială a geto-dacilor şi cum
evoluează aceasta în perioada dominaţiei romane?
166
VIII. CONSOLIDAREA SISTEMULUI CLIENTELAR
ŞI A DEZVOLTĂRII DEPENDENTE.
TENDINŢE TIMPURII DE PERIFERIALIZARE
A COMUNITĂŢILOR SUD-EST EUROPENE
178
locuinţe improvizate şi îşi întemeiază gospodării precare. Viaţa
locuitorilor care iau drumul pribegiei din cauza năvălitorilor poate fi
imaginată, aşa cum am facut-o anterior.
Presiunile asupra comunităţii româneşti, chiar şi după ce migra-
ţiile încetează, se menţin şi acestea au rolul lor în configurarea unor
anume sensuri evolutive. Românii, când propriul teritoriu este conş-
tientizat ca fiind al lor, sunt deja înconjuraţi de vecini care vin din zări
îndepărtate, cu obiceiurile şi tradiţiile lor de populaţii familiarizate cu
deplasările la mari distanţe. Ungurii ca şi bulgarii au venit din stepele
îndepărtatei Asii; slavii, care au determinat, ca şi bulgarii, pulverizarea
romanităţii sud-dunărene, slavizând o bună parte din Peninsula
Balcanică, au venit din nordul Europei. Cu excepţia unei părţi a popu-
laţiei din sudul Dunării care şi-a păstrat şi perpetuat romanitatea şi se
află în acest perimetru din vremuri îndepărtate, întregul teritoriu
tradiţional românesc era, încă înainte de formarea statelor feudale,
înconjurat practic de foşti migratori. Acomodarea unei populaţii
ancestral sedentare, având un spaţiu propriu de vieţuire care îi
aparţinea cu multe secole înaintea penetrării ungurilor, bulgarilor sau
slavilor în Europa de sud-est, cu populaţii care se deplasaseră pe mari
spaţii şi cu moduri distincte de vieţuire (cu excepţia slavilor) a fost
dificilă. Apetitul expansionist al ungurilor şi slavilor în principal, dar
şi al bulgarilor a fost un element de presiune permanent, cu efecte nu
numai asupra raporturilor de vecinătate, ci şi asupra unor aspecte care
vizau securitatea şi chiar perpetuarea societăţii româneşti.
Evaluarea în Unitatea
Perioada iei/aur Echivalentul administrativ
Tipul de
exercitării a pierderilor în kg aur teritorială care
dominaţie a înregistrat
dominaţiei înregistrate a pierderilor
de români pierderile
181
După cum rezultă din tabel, din secolul al XIV-lea şi până în
1944, pierderile în bunuri de toate tipurile şi în sume de bani,
transformate în lei/aur şi în kilograme/aur, se ridică la cifre astronomice:
340.006.305.780 lei aur sau
13.827.254 kg aur sau
14.000 tone aur sau
1.400 vagoane de aur.
în calculele respective, efectuate de experţi ai Băncii Naţionale a
României, nu intră alte numeroase şi masive pierderi, cum sunt, de pildă,
tezaurul românesc încredinţat spre păstrare Rusiei aliate în 1916 şi care
nici până în prezent nu a fost retrocedat României (Mircea Muşat, 1978,
p. 25), uriaşele cantităţi de bunuri, instalaţii industriale, materii prime,
produse agrare etc. jefuite de U.R.S.S. după 1944 ş.a.m.d.
Nu este greu de imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă aceste imense
valori autohtone ar fi rămas în posesia celor care le-au creat. Este cert
că societatea românească n-ar fi navigat la periferia continentului, ea
însăşi fiind, probabil, în situaţia de a fi un etalon de bunăstare şi
civilizaţie, cum sunt societăţile „vestice". Dar cum să ajungă la aseme-
nea standarde, când nici nu mai putea aspira, nu mai putea să-şi
imagineze un viitor fără sacrificii de toate tipurile. Se mai putea
imagina oare un astfel de viitor în condiţiile când majoritatea ţărănimii
transilvănene, bănăţene, bucovinene şi basarabene îşi pierduse pămân-
turile, când căzuse în dependenţa grafilor maghiari, nobililor ruşi sau
austrieci, când grupuri de români erau dislocaţi din anumite zone sau
când întinse suprafeţe de teren, păduri etc. erau cedate coloniştilor,
când utilizarea limbii române era interzisă, când faţă de români se
adopta o atitudine sfidătoare şi arogantă etc. Era evident că o
asemenea situaţie nu putea avea un caracter stimulativ, din contră
devenea o sursă de insatisfacţii, revoltă şi deopotrivă de diminuare
considerabilă a forţei productive a oamenilor. în atmosfera generată de
furtul calificat al „muncii naţionale" (M. Eminescu) era dificil ca
producătorii direcţi de valori materiale şi spirituale să găsească drumul
firesc spre împlinirea menirii lor în societate, cum la fel de firesc era şi
pentru acea parte a elitelor româneşti care îşi păstrase sentimentele
naţionale să se considere frustrată, defavorizată şi marginalizată de
către regimurile dominatoare străine.
Colonizările practicate de unguri în Transilvania şi Banat, de
turci în Dobrogea şi de ruşi în Basarabia (între 1814-1842 cu populaţie
germană: la începutul secolului al XlX-lea cu bulgari, în sudul provinciei,
182
unde este favorizată şi aşezarea unor grupuri de ucraineni şi elveţieni de
origine franceză: în localităţile urbane s-a încurajat aşezarea evreilor,
grecilor, armenilor) au modificat structura etnică a provinciilor româ-
neşti dominate de imperiali. In unele zone. precum sudul Basarabiei,
sud-estui Transilvaniei. Bucovina, mai accentuat în Cernăuţi şi împreju-
rimi, s-au produs modificări demografice semnificative, elementele
alogene tinzând să devină dominante.
Politica demografică imperială a avut ca efect semnificativ şi
transformarea localităţilor urbane în enclave ale populaţiei alogene,
penetrarea populaţiei româneşti fiind serios restricţionată.
împreună cu migrările „naturale" individuale sau în grup (italieni,
bulgari, austrieci, polonezi etc.) colonizările au avut un rol în procesul
lent sau mai accelerat al schimbării raportului între populaţia româ-
nească şi minoritari, care avea şi conotaţii politice: justificarea exerci-
tării unor presiuni asupra statului român sau chiar a unor intervenţii în
forţă, când contextele istorice le favorizau asemenea acţiuni.
Integrată strategiei generale a imperialilor de anihilare a forme-
lor de rezistenţă a populaţiei româneşti, îndeosebi a intelectua-lităţii,
adoptarea unor măsuri vexatorii care să împiedice întreţinerea sau
dezvoltarea conştiinţei naţionale, politica şcolară promovată de unguri
în Transilvania sau de ruşi în Basarabia au urmări ce s-au prelungit
mult în timp după 1918. Diferenţele dintre cele două provincii, care
reflectă într-o măsură şi distincţiile dintre concepţiile şi practicije
politice ale celor două tipuri de dominaţie, sunt considerabile. In
Transilvania, deşi şcolarizarea copiilor români era cea mai scăzută -
60,8% din numărul celor de vârstă şcolară din Imperiul dualist,
comparativ cu 66,5%, cât reprezenta procentul copiilor unguri şcola-
rizaţi şi 96% al copiilor de origine germană şi respectiv slavă (cehi,
slovaci) — aceasta era mult superioară şcolarizării copiilor români din
Basarabia (Mircea Muşat, Florian Tănâsescu, 1982, p. 56-57). Astfel,
restrângerea progresivă a şcolilor şi liceelor cu predare în limba
română, ca şi alternanţele între interzicerea şi acceptarea limbii
române ca limbă utilizată în învăţământul din Basarabia, în paralel cu
obligativitatea învăţării limbii ruse, au creat o masă ţot mai substan-
ţială de analfabeţi. Dacă în 1897. în Basarabia mai ştiau să scrie şi să
citească doar 15,6% din locuitori, în 1918 ştiutorii de carte repre-
zentau doar 1,7% din totalul populaţiei! Practic, întreaga masă a popu-
laţiei româneşti, cu excepţia intelectualilor şi a unor grupuri restrânse
de proprietari de pământ şi întreprinzători particulari era analfabetă!
Neştiinţa de carte reprezenta, în consecinţă, o altă gravă urmare a
183
absorbţiei Moldovei răsăritene în spaţiul despotismului ţarist şi, prin
extensie, a întregului şi multiplului sistem de dominaţie asupra popu-
laţiei româneşti.
Concepte-cheie şi extinderi
Dezvoltare dependentă. Reprezintă un mod specific de evoluţie
istorică a unei societăţi, ce a fost aservită total sau parţial de către o
190
altă societate mai puternică (dar nu neapărat mai avansată sub raportul
civilizaţiei materiale sau spirituale), care i-a impus un anume mod de
organizare, manifestare şi demers istoric. Evoluţie controlată şi dirijată
nu de factori şi forţe interne ci de factori exogeni, care dau aspect şi
conţinut de dezvoltare dependentă unei societăţi supusă vremelnic sau
pe o lungă perioadă de timp vexaţiilor dominaţiei străine.
Mimetism politic. Se referă la implementarea unor modele de
dezvoltare economico-socială. instituţională, legislativă etc., „împru-
mutate" din practica unor societăţi aflate pe niveluri avansate sau foarte
avansate de civilizaţie. Mai frecvent, prin mimetism politic se înţelege
imitarea de către unele societăţi „răsăritene" (dar nu numai de către
acestea) a componentelor şi mecanismelor de funcţionare ale sistemului
politic apusean, copierea unor norme, comportamente politice etc. S-a
pus în circulaţie inclusiv conceptul de „democraţie mimată", pe care îl
revendică şi îl defineşte sociologul şi politologul francez de origine
română Mattei Dogan (A democratic imitation, în Competitive Election
in Developping Countries, Duke University Press, 1987).
Sistem clientelar (sau relaţii clientelare). Exprimă raporturile ce
se instituie între Imperiul Roman şi unele populaţii din afara graniţelor
sale, prin care acestea din urmă recunoşteau autoritatea Romei în
schimbul protecţiei acordate de romani. O „variantă" a acestui sistem
o constituie şi raporturile care se statornicesc între una sau mai multe
comunităţi umane, având la bază acelaşi „principiu", modificat însă
prin asigurarea unor avantaje materiale pentru comunitatea care îşi
asuma protecţia alteia (sau altora). Acest sistem are la bază, în esenţă,
mai mult un acord între părţi, decât o impunere prin forţă, cum este
sistemul tributal.
Periferializare (marginalizare). Este rezultanta unui proces com-
plex şi, de regulă, îndelung, prin care o societate se depărtează de pro-
priile resurse, condiţii şi aspiraţii de dezvoltare sub presiunea unor
factori foarte puternici (în cazul de faţă dominaţia străină), plasându-se
sub nivelul standardelor economico-sociale pe care le ating alte societăţi.
BIBLIOGRAFIE
192
DC. COMUNITĂŢI RURALE ŞI URBANE. ACCENTUAREA
CARACTERULUI AGRAR AL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI
209
d) întemeierea de noi oraşe prin atracţia unor aglomeraţii
umane de către altele, preexistente. Acesta este un proces caracteristic
unor faze mai avansate de dezvoltare socială, fiind cvasi-generalizat în
epoca apariţiei oraşelor medievale. Modalităţile concrete ale desfăşu-
rării procesului sunt diferite, constând în comasarea unor aşezări
simple (un castel şi un sat: un castel şi o mănăstire, un sat şi un alt
sat); a unei aglomeraţii complexe (un grup de sate) cu o aglomeraţie
simplă (un castel cu o curte mare); a unei aglomeraţii simple (un sat)
cu o aglomerare complexă (un oraş) şi transformarea celei dintâi într-o
componentă a celei de a doua (mahala); a unei aglomeraţii complexe
cu o altă aglomeraţie complexă (oraşele porturi). în acest tip de aşezări
urbane, elementele morfologice şi funcţionale se multiplică şi devin
mai complexe în funcţie de anumite condiţii: ordinea venirii în noile
aglomeraţii; vechimea şi locul în cadrul noii formaţiuni (centru,
periferie, cartier etc.), caracterul activităţii economice etc. Oraşele
devin, astfel, organisme sociale complexe (economice, politice, admi-
nistrative, culturale, militare), cu viaţă internă specifică, organizată
potrivit unor sisteme de valori şi de norme, înalt raţionalizată,
structurată, dar şi cu funcţii şi relaţii externe, regionale sau chiar
supraregionale şi cu influenţe în zonele în care ele sunt amplasate. Din
aceste realităţi şi caracteristici se nasc toate seriile de probleme care se
constituie astăzi în domenii ştiinţifice distincte de studiu ale oraşelor şi
urbanismului, cum sunt cele ce privesc istoria socială, geografia,
economia, sociologia, istoria, psihologia, antropologia urbană etc.
(Leon Ţopa, 1943, pp. 241-243). Toate conduc la concluzia că oraşul şi
problematica vieţii urbane nu poţ fi reduse doar la luarea în considerare
a numărului, densităţii sau mărimii colectivităţilor umane şi sociale care
trăiesc în mediul urban sau numai se desfăşoară în cadrul acestuia.
Oraşul reprezintă un alt tip de realitate; nu este un grup uman sau
un conglomerat de sate care s-au reunit, s-au „umflat" şi au „crescut".
Este rezultatul unor mari mutaţii istorice („mutaţia urbană"), care a daţ
naştere unui gen şi unei ordini sociale noi. în noua ordine socială,
esenţial este faptul că vechile baze ale coeziunii grupului social şi ale
controlului social, care se întemeiau pe nucleul familial şi pe relaţiile de
rudenie, au fost înlocuite de o nouă ordine, întemeiată pe normele
dreptului contractual. Oraşul smulge omul din cadrul vieţii comunitare
întemeiate pe legăturile de sânge, pentru a-l transforma în „cetăţean". în
aceste condiţii, elementele constitutive ale vechilor moduri de viaţă,
tipuri de culturi şi civilizaţii se transformă, dând naştere unor „aşezări"
210
umane de alt tip, care. înlocuind vechea autonomie a aşezărilor antice şi
medievale, dobândesc o personalitate socială proprie.
Constanţa.
Mangalia.
Balcic. întemeierea cetăţii greceşti are loc, probabil, inainte de
secolul I î.Hr.
211
Romanii schimbă imaginea lumii geto-dace asupra habitatului şi
urbanismului. Locuirea şi spafiul locuit, fără a eluda condiţiile de
mediu, sunt concepute mai raţional, diminuându-se considerabil
caracterul lor haotic şi spontan. Oraşele (indiferent de rangul lor) sunt
construite după anumite planuri şi având o împărţire strictă a spaţiilor,
care primesc destinaţii precise, sunt organizate administrativ şi politic,
iar cetăţenii sunt chemaţi să participe la viaţa urbei.
Elementele de viaţă urbană autohtonă, anterioare statornicirii
legiunilor romane la nordul Dunării, primesc infuzia romană - func-
ţională, productivă şi rafinată -. ce nu putea să fie respinsă, fiind supe-
rioară. Simbioza etno-Iingvistică nu este singura. S-a produs şi o simbioză
între modul de viaţă autohton şi cel roman.
Urbanizarea dă naştere unei civilizaţii autentice de lip orăşenesc,
pe care geto-dacii o cunoşteau, dar în forme şi la niveluri care. oricum,
nu puteau să concureze cu cea romană. Timp de peste un secol şi
jumătate, durată care echivalează cu succedarea a trei generaţii, daco-
românii exersează nu numai tehnicile de construcţie a urbelor (pe care.
credem, le însuşiseră rapid), ci şi „tehnicile" de administrare a localită-
ţilor - urbane sau rurale -. se acomodează, treptat, cu „noul stil", ce
presupune ordine, disciplină, muncă şi învăţare. „Noul stil", pentru
populaţia Daciei Traiane îndeosebi, dar şi pentru cea din spaţiul care
aparţine Moesiei Inferior înseamnă adaptarea la o viaţă mai plină, cu un
orizont mai larg de satisfacţii şi aspiraţii, pe care retragerea la sudul
Dunării a celor care l-au imprimat, nu presupune că a dispărut complet.
Dacia romană şi spaţiul de la nordul Dunării sunt părăsite numai
când presiunile călăreţilor războinici devin ameninţătoare pentru
Imperiul Roman. Noii stăpâni, care se succed unii după alţii, impun
reguli şi conduite noi în raporturile cu autohtonii sedentari, generând
schimbări care nu pot fi evitate. Normal, ansamblul acestor schimbări
ca şi reconstrucţia tabloului lumii „româneşti" de atunci sunt mai mult
decât importante pentru istoria socială şi, evident. înscrise între
obiectivele prioritare de studiu. Analiza lor extinsă ar însemna, practic.
să sacrificăm restul structurii cursului, motiv pentru care ne referim doar
strict la ceea ce ne interesează, în acest moment. în logica expunerii.
Aşadar, comunităţile rurale şi urbane se află într-un nou sistem
de servitute, care se „roteşte" pe măsură ce se schimbă migratorii.
Civilizaţia urbană - unul din marile câştiguri ale convieţuirii
dacilor cu romanii —. este evident în pericol. înseşi năvălirile, prin
caracterul lor prădalnic o periclitează, cum la fel de bine o ameninţă şi
sălbăticia unora dintre cetele războinice care penetrează spaţiul
212
carpato-danubiano-pontic. „Barbarii" diferă în comportament. Unii
sunt cruzi şi neiertători, ucigând cu seninătate, alţii sunt ceva mai
..blânzi", dar nu din frică faţă de cineva, ci din interese economice sau
militare. în raport cu tipul de „tratament" aplicat localnicilor,
civilizaţia urbană se menţine sau piere. în afară de aceasta mai este şi
..altceva" ce putea juca un rol important în tentativa conservării, atât
cât se putea, a oraşelor şi a vieţii citadine.
Este foarte greu să acceptăm ipoteza decăderii complete a
oraşelor şi dispariţia oricărei forme de viaţă orăşenească. în afară de
interesele migratorilor mai este şi interesul localnicilor, dar, normal.
altfel motivat.
Diferenţa clară, şi fără echivoc, care s-a manifestat în epoca
romană între viaţa de la oraş şi cea din mediul rural, nu făcea atractivă
revenirea bruscă la asprimea existenţei din mediul rural pentru
populaţia care se adaptase existenţei diurne urbane. Or. această
imagine, indiferent de forţa agresiunii externe, nu putea fi dizlocată
din mentalul oamenilor de atunci, transmiţându-se din generaţie în
generaţie. Maniera impresionantă în care se reconstituie localităţile
urbane (presupunând că au fost desfiinţate toate în timpul revărsărilor
populaţiei migratoare) este un fenomen, credem, reflex, venit dintr-un
trecut, când centrele urbane populau aproape întreg spaţiul carpato-
danubiano-pontic. Acest reflex, chiar după ce au trecut sute de ani de
la retragerea „ultimilor" romani, a fost întreţinut de manifestări care
pot fi interpretate ca fiind de factură urbană. Este practic imposibil de
a urmări acest fenomen la scara României, motiv pentru care evocăm
doar câteva situaţii, într-o manieră apropiată studiului de caz.
Drobeta Turnu-Severin şi Orşova sunt localităţi importante în
epoca romanilor, a căror locuire a începui însă cu mult timp înaintea
instalării lor în Oltenia. După distrugerile provocate de huni, romanii
reconstruiesc în secolul IV (deci după retragerea lor la sudul Dunării),
atât Drobeta, cât şi Dierna (Orşova), pentru ca, după alte distrugeri, în
veacul al VI-lea. în Drobeta să ridice o fortăreaţă şi, concomitent, o
bazilică din blocuri masive de piatră şi cărămidă, aflată în legături cu
mitropolia apropiată de la Ad Aqvas, din sudul Dunării, dependentă de
arhiepiscopia lustiniana Prima (înfiinţată în 535). în ambeîe cazuri, se
înregistrează existenţa unei populaţii protoromâne, angrenată în
activităţi economice, care era deja creştină. Fortăreaţa din secolul al
VI-lea. nu mai purta numele dacic al Drobetei. Ea apărea cu numele
de Theodora, pentru ca. în feudalism, să fie numit Severin. iar mai
târziu (din 1836), Turnu Severin.
213
Dierna, în secolul al X-lea „botezată" de Cronica anonimă
ungară Urscia, ca şi ujterior, în secolele XI-XIV, se pare că are
atributele unui orăşel. în cazul Severinului în veacurile X1I1-XTV,
când este în stăpânirea banilor de Severin şi se înfiinţează o nouă
„mitropolie" (1370) cu scaunul chiar în localitate, situaţia pare să fie
mai convingătoare, în sensul existenţei unei vieţi urbane (Lucia
Apolzan, 1979, pp. 86-871.
Nu este exclus - iar ultimile descoperiri arheologice par să
confirme - ca viaţa urbană să fi continuat şi în „secolele întunecate" la
Alba Iulia. Cetăţile Satu-Mare. Dăbâca şi Biharia, ca şi Cenedul („urbs
Morisena") au unele atribute orăşeneşti, iar în secolul al X-lea, prin
refacerea cetăţilor de la Dunărea de Jos de către bizantini, viaţa urbană
renaşte în zonele limitrofe bătrânului fluviu.
Dacă şi în ce măsură, în condiţiile desfăşurării succesive a
năvălirilor migratorilor, s-a perpetuat habitatul urban şi s-a manifestat,
în anumite forme, o viaţă urbană este o problemă importantă - după
cum relevam anterior - pe care este chemată s-o studieze istoria
socială, în cooperare cu alte ştiinţe socio-umane. Perpetuarea locuirii
în medii orăşeneşti, oricât de deteriorate ar fi fost acestea, dă o altă
imagine perioadei „retragerii în istorie'' a populaţiei româneşti şi
deschide orizonturi interpretative noi.
Urbanizarea, chiar dacă a fost iniţiată în spaţiul strămoşilor
românilor de către greci şi apoi de către romani, evident la nivelul
civilizaţiei lor, nu trebuie privita ca un proces de import. Evoluţia unor
aşezări dacice spre standarde citadine, care este un fenomen ce nu
poate fi negat, şi atingerea unor parametri de dezvoltare protourbană
sau chiar urbană relevă că şi evoluţia socială a autohtonilor tindea, mai
devreme sau mai târziu, să se înscrie în exigenţele civilizaţiei de tip
urban. Acest trend se poate constata atât înainte de romanizare, cât şi
în condiţiile temperării furiei migratorilor, când devine posibilă
reluarea lui. Prin urmare, configuraţia urbană românească nu a fost
dată numai de oraşe apărute în diferite epoci şi pe diferite căi, prin
aport străin. Ea este dată şi de o parte masivă românească realizată în
epoci succesive de dezvoltare economică şi socială, în concordanţă cu
particularităţile şi cu specificul local sau regional. Acestea sunt epocile
în care. după lungi perioade de viaţă răscolită şi zbuciumată, s-a început
refacerea capetelor de pod romane (N. Iorga). Drept prim rezultat au
fost oraşele dunărene. începând cu Orşova. Severinul. Calafatul.
Tumu-Măgurele. Giurgiul, Olteniţa Brăila, Galaţi şi încheind cu Ismailul,
Cetatea Albă, Tulcea şi Sulina. oraşe care sunt amplasate pe locurile
multora din vechile cetăţi, fortăreţe, întărituri sau aşezări romane.
214
Un alt grup de oraşe. întemeiate de români, este reprezentat de
aşezările urbane „de păsuri", respectiv cele formate în trecâtorile din
munţii Carpaţi. care reprezentau puncte obligatorii pentru oricine
venea din Ardeal spre Ţările Române şi din acestea spre Transilvania
(Săliştea, Sâcele, Răşinari ş.a.. care n-au fost denumite şi nici
considerate propriu-zis oraşe, dar care au întrunit. în diferite perioade,
condiţiile unor aşezări urbane, atât în ceea ce priveşte dimensiunile,
cât. mai ales. sentimentul de solidaritate şi configuraţia intelectuală a
locuitorilor. Făgăraşul a fost şi a rămas însă un oraş mic. dar tipic
pentru acest model de aşezări).
Intre oraşele de creaţie românească, există şi categoria celor
situate pe versantul sudic al Carpaţilor, cuprinzând localităţile Tg. Jiu,
Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung Muscel, Vălenii de Munte ş.a.
Majoritatea comunităţilor urbane din cele trei grupe se formează
în perioada feudalismului timpuriu, fiind atestate documentar în
secolele XI-XII-X11I, ceea ce, evident, însemnează că ele s-au înteme-
iat înainte, devenind centre urbane cu multe decenii şi chiar secole în
urmă. fiind precedate, cel mai adesea, pe aceleaşi locuri, de aşezări
rurale, transformate treptat în târguri (locuri unde aveau loc schimburi
de mărfuri), iar ulterior în aşezări orăşeneşti.
O mare parte a localităţilor cu caracter urban este constituită din
aşa-numitele oraşe patriarhale sau târguri. Acestea sunt aşezări urbane,
ce îşi au sursa în linii de sate care, datorită multiplelor lor particu-
larităţi, au ajuns ca, treptat, să fie prefăcute în oraşe (Piteşti,
Târgovişte. Ploieşti. Buzău, Mizil, Bacău. Roman, Fălticeni. Rădăuţi).
Un factor care explică un asemenea proces îl reprezintă creşterea
populaţiei şi a densităţii acesteia. Acest fenomen reclama noi cadre de
viaţă ce s-au concretizat, pe de o parte, în creşterea numerică a satelor,
iar pe de alta. în apariţia unor aglomerări de sate, care. fiind mai bine
plasate şi dispunând de unele facilităţi (terenuri arabile, păşuni, păduri,
căi de comunicaţie) au dobândit treptat o anumită importanţă, îndeo-
sebi economică.
Aceste aşezări, dat fiind faptul că erau, în majoritatea lor,
aşezate pe văile sau lângă vadurile apelor curgătoare, au luat şi numele
apelor respective, cum este cazul unor târguri moldoveneşti (Şiretul,
Suceava, Trotuşul, Putna, Bahluiul, Bârladul) sau a altora din zone
diferite, precum Târgul Jiu, Târgul Gilortului, Buzău. Râmnicul Sărat
etc. Seria aşezărilor de tip „târg" cuprinde şi altfel de târguri,
cunoscute în istorie ca „târgurile de două ţări", apărute pe înălţimi, pe
„obcinile" care despărţeau două văi şi care serveau drept locuri de
215
întâlnire şi de petreceri, unde veneau locuitori provenind de pe ambele
versante ale înălţimilor, inclusiv ale munţilor. Aceste târguri n-au
reuşit să se dezvolte ca acelea din văi şi, ca urmare, nu s-au
transformat în aşezări permanente.
Oraşele de şes sunt rezultate, de asemenea, din necesitatea
stabilirii unor puncte de schimb cu diferite produse (Craiova, Slatina,
Caracalul, Bucureşti, Slobozia ş.a.) sau amplasate direct pe rutele
comerciale (Cernăuţi, Hotin, Dorohoi, Botoşani, Iaşi, Chişinău,
Vaslui, Bârlad, Tecuci, Mizil etc.).
Aşezări urbane s-au constituit şi în preajma mănăstirilor (Tg.
Neamţ), aşa cum localităţi urbane au apărut şi în zonele miniere
(Reşiţa. Moreni, Moineştii) sau militare (Roman, Fălciu, Cahul, Orhei,
Hotin, Soroca. Tighina, Cetatea Albă etc.).
Transformarea unor sate în târguri sau oraşe a fost un proces
continuu în evul mediu. El a continuat şi în epocile modernă şi
contemporană, fiind determinat de necesităţi economice.
Evoluţia spre modernism a oraşelor româneşti se situează într-o
epocă târzie, condiţionată de revoluţia industrială şi de dezvoltarea
tehnicii moderne, care debutează în secolul al XIX-lea, dar mai preg-
nant în a doua sa jumătate, continuându-se şi în secolul nostru.
Semnificative în această privinţă sunt datele referitoare la ponderea
populaţiei urbane pe întinderea ultimelor două secole. Astfel, în jurul
anului 1831, în Principatele Române numai 6,5% din totalul populaţiei
locuia în aşezări urbane. La aceeaşi dată, Bucureştiul avea 650.000 de
locuitori, iar laşul, 60.000. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
populaţia urbană înregistrează ritmuri de creştere mai semnificative,
ajungând ca, potrivit Recensământului din 1899, aproape să se dubleze
(I. Measnicov, I. Hristache, VI. Trebici, 1977, p. 30).
Gradul de urbanizare a României s-a menţinut însă la un nivel
scăzut, procentul populaţiei urbane în anul 1910 reprezentând doar
16,3% din totalul populaţiei. Ceea ce caracteriza oraşele româneşti la
începutul secolului al XX-lea era şi nivelul redus de concentrare a
populaţiei urbane, majoritatea populaţiei orăşeneşti, îndeosebi din
Dobrogea, Muntenia şi Oltenia trăind în oraşe mici (târguri), care nu
depăşeau 25.000 de locuitori. în aceeaşi perioadă, din totalul popula-
ţiei urbane 17,6% trăia în Bucureşti.
Tendinţe şi deopotrivă modele de urbanizare, care se fac simţite
după 1918, îmbracă, pentru prima dată, aspecte de raţionalitate.
Acestea, au fost marcate însă de particularităţile procesului creşterii
urbane, care, în perioada 1912-1948, a avut o evoluţie ascendentă
216
lineară, dar lentă (de la 16,3%, în 1912, se ajunge la 21,4%, în 1930,
iar în 1948 la 23,4%, din totalul populaţiei). Ponderea creşterii urbane
a Bucureştilor a fost de 50%, fiind egală cu cea înregistrată în toate
celelalte 114 oraşe care existau în România în acea perioadă. Intre anii
1948-1966 ritmul urbanizării a crescut, ajungându-se ca în anul 1966,
38,3% din totalul populaţiei ţării să locuiască în mediul urban, alcătuit
din 152 oraşe (Dorel Abraham, 1991, pp. 205-207). După această dată,
procesul de urbanizare a înregistrat evoluţii cu totul particulare, ca de
altfel şi după 1989.
220
român. Devenise treptat modernă, şi aşa şi era, dar trăia încă,
perceptibil sau nu, într-o atmosferă de sorginte rustică, ce influenţa
trăiri intime, comportamente, manifestări. Structurile deveniseră
moderne, dar mentalităţile erau majoritar ţărăneşti, „Suntem cu toţii
săteni - încerca să convingă «bătrânul brad», ce-a fost la toţi «o
călăuză» — chiar aceia, foarte mulţi, care nu mai purtăm haina de
sătean [...] Suntem, ca origine, ca spirit, ca gust săteni. Baza ţării
noastre, ca şi a ţărilor vecine, a tuturor ţărilor din Peninsula Balcanică,
a unei bune părţi din partea occidentală a Rusiei, a unei părţi tot aşa de
întinse din Ungaria estică, este satul. Nu trebuie să ne înşelăm în
această privinţă. Avem toate calităţile şi toate defectele satului. Putem
să ne îmbrăcăm cum vom vroi, şi desigur trebuie să ne îmbrăcăm
astfel o dată ce am trecut dintr-un mediu în altul, cu toate acestea felul
nostru de a simţi, de a cugeta, de a ne orândui este sătesc. Sunt
civilizaţii organizate pe oraşe, cum sunt şi civilizaţii organizate pe
sate, şi aceasta nu este nici-o ruşine. Oraşul nu este o formă superioară a
satului, este numai o formă de a trăi a oamenilor" (N. lorga. 1943, p. 14).
Privind retrospectiv, întreaga problematică prezentaiă în acest
capitol se poate condensa în următoarele repere esenţiale:
• geneza comunităţilor rurale este mai timpurie, în comparaţie
cu apariţia oraşelor:
• primele aşezări urbane din spaţiul tradiţional românesc sunt
datorate coloniştilor greci:
• forme incipiente de urbanizare şi chiar faze mai avansate se
înregistrează în unele mari aglomerări umane rurale şi cetăţi dacice:
• există mai multe modalităţi de clasificare a localităţilor rurale:
după numărul locuitorilor: aşezarea locuinţelor; formele geomorfb-
logice ale scoarţei terestre: preponderenţa ocupaţiilor (sate de pescari,
crescători de vite, agricultori, olari, cărămidari, tăietori de lemne şi
lemnari etc.);
• preponderenţa locuirii în mediul rural reflectă nivelul
dezvoltării societăţii autohtone în anumite epoci istorice;
• asupra celor două moduri de habitat (rural şi urban) au
acţionat factori din interiorul lor, dar şi din afară, care le-au influenţat.
uneori, hotărâtor sensurile evoluţiei istorice.
Concepte-cheie $i extinderi
Devălmăşie. Concept utilizat de unii sociologi şi istorici (N. lorga.
C C . Giurescu, l.C. Filitti. H.H. Stahl. R. Rosetti ş.a.). care desemnează
o structură de organizare comunitară tipică epocii medievale. Potrivit
221
acesteia, în satele libere de moşneni şi răzeşi din Ţara Românească şi
Moldova pământurile cultivate, pădurile şi izlazurile reprezentau
proprietatea comună a obştii. în timp ce pământul şi casele aflate pe ele
şi terenul din jurul lor constituiau proprietate individuală. Suprafeţele
cultivate în comun erau împărţite în loturi, prin tragere la sorţi, şi
distribuite moşnenilor sau răzeşilor. Conducerea era colectivă şi avea
atribuţii administrative, judecătoreşti, economice şi militare. Au fost
cunoscute mai multe forme de devălmăşie.
Habitat, Are semnificaţie de suprafaţă locuită de grupuri umane,
indiferent de mărimea acestora.
Relaţii genealogice. Reprezintă un tip specific de relaţii sociale
„în care indivizii sunt definiţi social ca aparţinând aceleiaşi categorii
sau grup social, deoarece se consideră înrudiţi, legaţi între ei prin
consanguitate sau/şi prin alianţe de mariaj" (Cătălin Zamfir, Lazăr
Vlăsceanu. 1998, p. 263).
BIBLIOGRAFIE
223
X. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (I).
EVOLUŢIA LENTĂ SPRE MODERNISM
236
Cu tot caracterul limitat al măsurilor preconizate de Urbarialul
efectuat între 1818-1820, aplicarea lor a comportat numeroase
dificultăţi. Au trebuit să treacă 22 de ani ca Urbarialul să fie votat, dar
niciodată n-a ajuns să fie promulgat, din cauza rezistenţei nobililor şi a
intereselor imperiale. „Tot ce ne rămâne din această încercare de
remaniere în domeniul proprietăţii rurale era abolirea anumitor
abuzuri învederate şi anacronice, şi consacrarea practică a câtorva
înlesniri care lărgeau puţin lanţurile feudale şi inumane cu care iobagii
erau ştrangulaţi" (Mitiţă Constantinescu, 1940, p. 221).
Regulamentul organic, intrat în vigoare în iulie 1831, în Ţara
Românească şi în ianuarie 1832. în Moldova, a introdus unele modifi-
cări care priveau inclusiv relaţiile de agricultură. Erau desfiinţate
impozitele indirecte: vinărcitul, oieritul, dijmăritul, vămile interne.
care împiedicau dezvoltarea comerţului, precum şi corvezile şi rechi-
ziţiile în natură. Ţăranii. în locul numeroaselor dări. erau supuşi plăţii
unui impozit unic - Capitaţia.
Regulamentul organic stabilea dreptul deplin al marilor proprie-
tari asupra unei treimi din moşia lor. Prin această măsură domeniile
deveneau practic proprietăţi integrate economiei de piaţă. în acelaşi
timp. alte măsuri căutau să conserve starea de aservire, introducând
..norma de lucru de clacă" (56 de zile de muncă în Ţara Românească şi
84 în Moldova), deşi obligaţia calendaristică era de 12 zile. Ţăranii
sunt obligaţi să răspundă solidar pentru plata impozitelor şi li se inter-
zice să părăsească satul.
încercările de ameliorare a raporturilor agrare adoptate în Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania sunt cenzurate şi de interese de
clasă ale marilor proprietari de pământ, care cedau puţin, atât cât să nu
le diminueze poziţiile, iar în cazul celor din teritoriile de peste munţi,
şi de interese naţionale. Acest din urmă aspect contribuie la accentua-
rea unor distincţii în regimul proprietăţii agrare, care dobândesc colo-
raturi locale şi zonale.
Legislaţia agrară austriacă, adoptată în urma evenimentelor
revoluţionare din Imperiul habsburgic din 1848. generează o situaţie
care particularizează relaţiile agrare în Transilvania. Potrivit noii legis-
laţii, iobăgia şi orice servituti care decurgeau din starea de iobăgie
erau desfiinţate. Ţăranii iobagi erau împroprietăriţi cu pământul pe
care îl posedau în momentul aplicării legii. Erau desfiinţate, totodată,
orice fel de obligaţii ale ţăranilor: claca, dijma, datoriile băneşti. Prin
aceeaşi lege, nobililor li se dădeau despăgubiri de către stat (capitaluri
echivalente şi proporţionale cu venitul servituţiilor desfiinţate), ceea
237
ce constituia un stimulent pentru modernizarea proprietăţilor acestora,
încurajarea de către stat a acestei tendinţe poate explica şi conservarea
de către lege a unei reminescenţe feudale - „banalităţile", care,
paradoxal, în noul context, vor servi la antrenarea proprietarilor în
economia de piaţă. („Banalităţile" erau drepturi de monopol de care
dispuneau seniorii feudali: de a deschide cârciumi; de a pescui şi vâna;
de a înfiinţa măcelării şi a vinde produse pe piaţă; de a percepe taxe de
trecere pe drumurile şi podurile construite de proprietar etc.). Aceste
„banalităţi" vor dispare treptat din Transilvania o dată cu
intensificarea concurenţei şi cu creşterea forţei burgheziei. Astfel, uzul
de a percepe taxe pentru drumuri şi poduri construite de proprietar
dispare târziu, după 1925.
Plata către stat a echivalentului servituţiilor desfiinţate a deter-
minat cointeresarea proprietarilor transilvăneni în participarea la
înfăptuirea reformei agrare, deoarece le permitea să dispună de capital
lichid pe care să-1 investească în industrie, operaţii bancare etc.
Capitalul, în ultimă instanţă, provenea tot din munca ţărănimii,
care era împroprietărită, dar lipsită de mijloace financiare necesare
pentru a-şi moderniza instrumentarul agricol şi a ameliora solul. în
acelaşi timp, foştii proprietari dispuneau de bani lichizi cu care să-i
împrumute pe ţărani, obligându-i în schimb să plătească dobânzi şi să
lucreze pe propriile lor pământuri, neglijând astfel recolta pe
pământurile cu care fuseseră împroprietăriţi. Asistăm, astfel, la o
împletire a vechilor raporturi agrare, care îşi prelungesc existenţa, cu
relaţii noi, în curs de consolidare.
Reacţia proprietarilor faţă de aceste măsuri reformatoare a fost
contradictorie, dar în toate cazurile urmările au fost profitabile pentru
ei. Astfel, acolo unde pământurile în folosinţă erau bune, proprietarii
au căutat să-i alunge pe foştii iobagi, sub motivul că aceştia erau ţărani
liberi şi deci nu puteau fi împroprietăriţi. S-a inaugurat, ca efect al
prevederilor legii, o eră de abuzuri şi spoliaţiuni: „Interesul seniorilor
era de a determina să fie clarificate drept alodiale (proprietăţi
financiare libere - n.n.) majoritatea pământurilor în scopul de a-i
deposeda pe iobagi (subl. în text - n.n.) de pământul în folosinţă,
astfel încât să micşoreze cel mai mult numărul de iobagi şi să-1
mărească pe cel al altor categorii de ţărani, pentru care subzistau încă
cea mai mare parte a angajamentelor şi raporturilor juridice vechi"
(Mitiţă Constantinescu, 1940. p. 240). Acolo unde pământurile erau
sărace, cu o slabă rentabilitate, au fost cedate prioritar conform legii,
iobagilor. In acest caz, proprietarii, motivau cedarea pământului invo-
când o situaţie falsă: marea lui rodnicie.
238
în spiritul atitudinii faţă de ţâranul român, care nu trebuia să fie
împroprietărit, s-a invocat şi un alt motiv fals: s-a contestat situaţia lui
de iobag, fiind astfel exclus de la împroprietărire.
Tensiunea în creştere şi neînţelegerile grave ivite între
proprietari şi ţărani în aplicarea legiuirii agrare au impus înfiinţarea
unor organisme speciale, controlate de stat şi emiterea unor patente
imperiale care aduceau precizări în aplicarea reformei (1850. 1858).
Ca urmare a reformei şi a reglementărilor ulterioare au fost împro-
prietărite 173.781 de familii de iobagi (maghiari, români, germani) cu
1.615.574 de pogoane, fiind deopotrivă scutite de obligaţiile feudale şi,
în felul acesta, devenind libere. Au fost emancipate, totodată, 2253 sate
de iobagi, dintre care 1761 de pe pământurile nobiliare.
Pentru a proteja drepturile noi dobândite şi a stabiliza noua
structură agrară s-a instituit Cadastrul şi câr/ile fimăuare (1856).
„Cărţile" conţineau inventarul general al proprietarilor, aţâţ rurali câţ
şi urbani din Transilvania, cu situaţia lor juridică de drept şi de fapt. în
acelaşi timp, acestea înregistrau şi schimbările de drept, intervenite în
cazul fiecărei proprietăţi (Mircea Georgescu, 1943, p. 30).
Contrar aparenţelor, toate aceste măsuri care protejau, într-o
anumită măsură, pe foştii iobagi nu izvorau dintr-un interes special al
statului austriac pentru soarta lor. ci tindeau să impună o structură
economică de piaţă. Reforma era iniţiată sub presiunea revoluţiei de la
1848. dar nu urmărea să elimine total dominaţia nobililor, ci numai să-i
subordoneze şi să-i capaciţeze spre producţia modernă.
Realităţile sociale din Transilvania proiectează în epoca paşop-
tistă şi postpaşoptistă raporturi de proprietate, care generează relaţii
între ţărani şi nobili ce tind să accentueze diferenţele faţă de ţările
române. (Nu ne referim la Banat şi Bucovina, fiindcă situaţia este
relativ asemănătoare).
în contextul general reformator care se manifestă în România
modernă o dată cu înfăptuirea unirii Ţării Româneşti şi Moldovei
(1859), problematica agrar-ţărănească se situează în prim planul măsu-
rilor legislative. în decembrie 1863. Alexandru loan Cuza proclamă
secularizarea averilor mănăstirilor închinate din România, care aveau
în stăpânire, numai în Muntenia, o suprafaţă totală agrară de 1.403.637
de pogoane, reprezentând 14% din terenul agricol al provinciei
(Marcel Emerit, 1937, p. 486).
Secularizarea mănăstirilor închinate a întărit economia statului
român şi, deopotrivă, a mărit considerabil rezerva de teren aflată la
dispoziţia legislatorilor pentru înfăptuirea reformei agrare chiar şi în
condiţiile în care împotrivirea proprietarilor era mare.
239
De legislaţia agrară din 1864 „au beneficiat [...] 467.080 capi de
familie, dintre care 72.751 la categoria fruntaşi. 200.132 la mijlocaşi,
133.546 Ia pălmaşi, iar 60.651 numai cu locuri de casă şi grădină. In
total împroprietăriţii au primit 1.654.969 ha moşii particulare şi din
cele ale statului. Mai târziu (în anii 1878-1879), pe baza aceleiaşi legi,
se vor împroprietări încă 48.342 de familii tinere (însurăţei)" (Miron
Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, 1969, p. 347).
După unele calcule, din aproximativ 4 milioane de ţărani (care
reprezentau 90% din totalul populaţiei în 1864), „aproximativ
3.5OO.O0O locuitori au rămas fără pământ în urma împroprietăririi din
1864 şi mai mult de 4 milioane hectare, fără a socoti aici pădurile, au
fost întărite ca proprietate exclusivă şi absolută în mâinile boierilor.
Examinând astfel opera legislatorului din 1864, se poate deduce că
mai mult rezultatul său moral şi public a fost important, în timp ce
rezultatul său practic şi economic - dacă acesta a avut darul să domo-
lească, în acel moment, ca un anestezic local suferinţele unei categorii
reduse de ţărani - trebuia să dispară complet, sub loviturile lente din
lacunele şi neprevederile speculate de reacţia proprietarilor" (Mitiţă
Constantinescu, 1940, p. 160).
Referiri critice la reforma lui Cuza din 1864 face şi Ştefan
Zeletin: „După reforma din 1864 s-a născut, în proprietatea noastră
rurală, un abis. De o parte erau latifundiile boierilor, iar pe de altă
parte proprietatea pitică a ţăranilor. O formă mijlocie de proprietate nu
exista. După statistica din 1907, patru mii o sută şaptezeci de mari
proprietari stăpâneau o treime din pământul de cultură al ţării
(3.787.192 ha), iar restul de două treimi era stăpânit de peste un milion
de ţărani. Astfel, aşteptările cari s-au pus în reforma de la 1864 au fost
departe de a se împlini. Starea ţărănimii, în loc să se îmbunătăţească, a
devenit mai rea decât în vechiul regim" (Ştefan Zeletin, 1930. p. 65).
Legiuirea agrară din 1864, în perspectivă economică, îşi arată
mai puţin virtuţile. Privită însă mai stăruitor sub aspectul efectelor
sociale, părerile negative la adresa ei pot fi estompate.
Primul şi unul din principalele sale rezultate constă în faptul că a
proclamat eliberarea juridică şi socială a clăcaşului, aspect esenţial,
care poate fi apreciat drept axul ei, deoarece numai în măsura în care
determina o schimbare calitativă a statutului ţăranului era posibil să
aducă o stimulare economică şi o consolidare a rolului său în viaţa
agrară (prin împroprietărire). Eliberat de clacă şi de dijmă, fostul
clăcaş putea să rămână ţăran liber sau pălmaş, cum putea să devină
orice altceva, în special, să ajungă muncitor industrial. Aşa că pentru
întreaga reformă, articolul 10 este cel care determină consecinţe decisive,
240
întrucât desfiinţa claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de meremet,
carelede lemne şi alte sarcini datorate stăpânilor de moşii ş.a.m.d.
în temeiul analizei legii şi a efectelor ei. Constantin Dobrogeanu-
Gherea - care se arată a fi cel mai vehement contestatar al acesteia -
elaborează teoria neiobăgiei. Potrivit teoriei, neiobăgia reprezenta o
întocmire socială în care se amalgamau forme ale „vechii iobagii" cu
elemente capitaliste, dar „înşelătoare". Interesant este că o legislaţie
agrară, cu un pregnant caracter social, care este criticată, în genere, de
reprezentanţii conservatorilor, generează vehemente contestări şi o
construcţie teoretică originală, având ca fundament efectele ei, din
partea unui gânditor socialist (CD. Gherea). Cât de evidente sunt
realităţile socio-politice româneşti în perspectiva acestei teorii (care. în
1935, într-un context mai larg, era privită cu rezerve de un alt teoretician
socialist - Lotar Rădăceanu) este o chestiune asupra căreia nu insistăm.
Dacă regimul proprietăţii şi raporturile agrare denotă, la nivelul
întregii societăţi româneşti, supremaţia proprietăţii boiereşti (nobi-
liare), cu toate „rectificările" şi „ajustările" care i se aduc prin legiui-
rile agrare, şi, deopotrivă, o tensiune socială care se adânceşte, la nivel
regional (provincial) acestea, după cum s-a relevat, dobândesc unele
trăsături distincte. într-o astfel de situaţie se află şi Basarabia, care
înregistrează după ocuparea ei de către ruşi în 1812, reforme agrare în
1861 şi 1868. urmate de unele reglementări ale regimului muncii
(Legea tocmelilor agricole din 1886) şi crearea unui sistem de control şi
supraveghere al ţărănimii române pentru prevenirea mişcărilor sociale.
Legiuirile agrare au acelaşi caracter ca şi cele din Vechea Românie
şi Transilvania: de prevenire a unor conflicte sociale şi de asigurare a
marii proprietăţi nobiliare. Chiar dacă ţăranii sunt eliberaţi de iobăgie,
eliberarea lor nu este efectivă deoarece rămân dependenţi în continuare de
nobili, fiind lipsiţi de mijloace proprii de întreţinere (pământ, vite, unelte).
Ţăranii, în virtutea legilor, formal puteau să-şi răscumpere pământul pe
care îl aveau, răscumpărare care aducea avantaje nobililor prin primele pe
care le primeau. „Originalitatea" reformelor constă în faptul că sub
raportul suprafeţelor de pământ pe care le deţin ţăranii, acestea s-au
micşorat cu 18,1 % (A. Boldur. 1992. p. 366). Şi pentru ca bieţii plugari să
nu se considere oameni liberi, aparatul administrativ şi poliţienesc a
instituit un control energic asupra „obşcinilor". echivalentul obştilor
ţărăneşti din celelalte provincii româneşti.
Paradoxal, efectul desfiinţării iobăgiei - sub raportul calităţii
vieţii şi a efectelor economice generale - este negativ în viziunea unor
statisticieni ruşi (Ianson), atât din perspectiva ţăranilor, cât şi a
nobililor (care nu mai beneficiază de munca gratuită a ţăranilor).
241
Contradicţiile şi tensiunile din sfera raporturilor agrare, cu toate
că legiuirile agrare au fost promovate cu obiectivul diminuării lor, au
continuat să se manifeste. înregistrând un curs ascensional. Situaţia nu
este deloc surprinzătoare deoarece, pe lângă contradicţia fundamentală
dintre marii proprietari de pământ şi ţărani, se manifestă în forme lot
mai acutizate. contradicţia dintre marii proprietari de pământ şi
burghezia în ascensiune. Are loc, cum s-a produs întotdeauna când
societatea era antrenată în procese transformatoare, un autentic război
între nou (întreprinzătorii particulari din industrie, comerţ, infrastruc-
tură, agricultură) şi vechi, reprezentat de moşieri (foşti nobili sau
boieri). în această perspectivă, nu apare surprinzător faptul că o să
asistăm la continuarea procesului reformator în agricultură, care, cu
cât ne apropiem de anul 1918, detaşează mai pregnant România Veche
de restul provinciilor româneşti.
în Transilvania, prin crearea hibridului monarhic austro-ungar
(1867) în iluzoria idee a perpetuării unei construcţii statale multietnice
anacronice, situaţia ţărănimii române s-a agravat. Sunt puse în mişcare
mecanisme administrative pentru transferarea proprietăţii funciare
ţărăneşti la marii proprietari de pământ (imburgheziţi sau nu). Efectul
acestei politici este elocvent: în 1914 ţăranii şi proprietarii de pământ
români (nu avem la dispoziţie statistici separate) deţineau 3.598.818
jugăre. cu toate că populaţia românească era majoritară - 3.346.345 de
locuitori, faţă de 1.902.195 de persoane, cât reprezentau alte grupuri
etnice (Mircea Georgescu, 1943, pp. 33-34).
Dinamica schimbărilor operate în structura proprietăţii agrare
din România Veche, în perioada cuprinsă între 1864-1918, este mai
alertă, comparativ cu trendul reformator din celelalte provincii româ-
neşti care rămân în sistem dominator străin. Iniţiativele legislative din
1878 (împroprietărirea „însurăţeilor"), 1881, 1889, 1907, 1908, 1909,
1912 şi 1917 s-au înscris ca eforturi de ameliorare a regimului proprie-
tăţii agrare şi de detensionare a raporturilor dintre ţărani, pe de o parte,
şi arendaşi şi moşieri, pe de alta.
Eforturile sunt notabile şi ele reflectă preocuparea elitelor
burgheze de a da o dezlegare acceptabilă problemei agrare, în sensul
măririi suprafeţelor de pământ aflate în posesia ţăranilor. împroprie-
tărirea celor fără teren agricol şi ameliorarea raporturilor cu moşierii
arendaşii şi autorităţile statale.
Contextul social şi, în general, condiţiile în care evoluea2ă societatea
românească se schimbă radical în 1918 prin eliminarea dominaţiei străine,
reunificarea românilor într-un stat naţional-unitar şi redobândirea deplinei
demnităţi naţionale. într-o Românie Mare democrată soluţiile trebuiau să
242
fie democrate şi aşa au şi fost. Legislaţia agrară care se adoptă în intervalul
1918-1920, cea mai radicală din Europa acelor timpuri, determină mutaţii
importante în agricultură şi, evident, inclusiv în structura proprietăţii. In
urma aplicării legilor de reformă agrară au fost expropriate şi distribuite
în loturi 6.008.098 ha teren arabil, astfel repartizat: 2.776.401 ha, în
Vechiul Regat, 1.663.809 ha, în Transilvania, 1.491.920 ha, în Basarabia
şi 75.976 ha. în Bucovina.
în 1935, la un deceniu şi jumătate de la încheierea reformei
agrare, structura proprietăţii, în raport de suprafaţa deţinută de capii de
familie, releva următoarea situaţie: 3.408.503 de proprietari cu tere-
nuri agricole de până la 5 ha deţineau 47,2% din suprafaţa totală a
pământului cultivabil; 455.934 de proprietari, cu suprafeţe între 5-10 ha
aveau în posesie 21,3% din suprafaţa totală; 139.807 (cu pământ între
10-50 ha) - 16,2%; 13.163 (cu teren agricol cuprins între 50-250 ha) -
9,2% şi 1.834 (cu peste 250ha) - 6,1% (Maria Larionescu, Florian
Tănăsescu, 1989, p. 341).
Prin reformă, moşierimea este redusă substanţial, fiind în situaţia
de a reprezenta un strat social cu o pondere nesemnificativă (7,8%. în
Vechiul Regat, faţă de 42,5% înainte de reformă; 8,5%, în Basarabia
în comparaţie cu 44,1%; 14,6%, în Transilvania, faţă de 37,0% şi
7,5%. în Bucovina, fa|ă de 22,1%). Pe ansamblul României, cresc
considerabil proprietăţile mici şi mijlocii, ajungând să reprezinte
89,56% din totalul suprafeţelor agricole cultivabile (Ştefan Costea,
Maria Larionescu, Florian Tănăsescu, 1996, p. 81).
Soluţiile date problemei agrar-ţărăneşti în perioada interbelică au
avut un caracter pregnant reparatoriu, ceea ce a diminuat efectele ei
pozitive. Prelungirea în timp a aplicării prevederilor ei, existenţa, în
continuare, a peste 550.000 capi de familie care n-au fost împroprietăriţi,
lipsa resurselor financiare, a utilajelor, a seminţelor selecţionate etc.
resimţită de către ţăranii împroprietăriţi, creşterea datoriilor agricole, ca
efect al dobânzilor ridicate etc. au fost alţi factori care au grevat asupra
urmărilor legislaţiei agrare din perioada interbelică.
In viziunea reformatorilor din 1945, aceste efecte trebuiau să
dispară printr-o nouă redistribuire a pământului, care va fi curând ani-
hilată (1949) prin cooperativizarea forţată a agriculturii româneşti. Se
deschide, astfel, un capitol nou al regimului proprietăţii agrare din
România precum şi un tip nou de raporturi sociale, încă insuficient
studiate până în prezent*.
253
Sunt sesizabile, potrivit acestei stratificări, câteva aspecte care
reclamă comentarii. „Cantitativ", meşterii şi negustorii, raportaţi la
totalul populaţiei, sunt puţini, faţă de cerinţele dezvoltării economice.
Dacă avem în vedere faptul că un meşter sau un negustor în Austria
revenea la 12 persoane, în Transilvania relaţia era de I la 32.
Contrar acestei situaţii, numărul nobililor (chiar în raport cu
întreg imperiul) era considerabil. Se deduce, deci, că deţineau încă
importante pârghii economico-sociale, care, cel puţin atunci, îi
menţineau într-o poziţie privilegiată.
în sfârşit, în cadrul statisticii respective, apare un număr de func-
ţionari şi de „locuitori cu preocupări intelectuale". Deşi vag definite,
însăşi existenţa lor într-o înregistrare a vremii evocă o anume atenţie
care li se acordă şi, deopotrivă, faptul că există ca atare.
Analiza evoluţiei structurilor burgheze, evident nu se poate
reduce doar la interpretarea câtorva date statistice (cu toate înţelesurile
şi subînţelesurile lor). Procesul dezvoltării burgheziei în această epocă
(1821-1848) este mult mai complicat, contradictoriu şi cu multe as-
pecte încă obscure.
Grupuri sociale care se înscriu pe traseul îmburghezirii sunt atât
foştii cât şi noii slujbaşi ai administraţiei centrale sau cei aflaţi în
serviciile unor boieri, negustori, „bancheri" etc., oameni cu o situaţie
relativ modestă, care îşi asigură existenţa prin efectuarea unor munci
de cancelarie, birouri ş.a. Ei îşi precizează treptat natura evoluţiei so-
ciale, aspirând spre o condiţie de funcţionari cu calificare, dobândind
un statut distinct, conform pregătirii lor.
O categorie cu poziţie incomplet definită este intelectualitatea
(avocaţi, doctori, cadre didactice ş.a.), care, prin natura sa, este în opo-
ziţie faţă de îngrădirile feudale şi apropiată revirimentului capitalist.
Ea se deosebeşte însă de intelectualitatea burgheză progriu-zisă în
sensul că nu este „autonomă" sub raport socioprofesional. In cadrul ei
nu se constituie încă (deşi unele simptome apar încă de acum) cate-
gorii importante, precum scriitori, ziarişti, artişti, intelectualitate tehni-
că ş.a.m.d., care vor avea o importantă funcţie socială în epocile urmă-
toare, pe măsură ce se formează şi se dezvoltă clasele mijlocii.
Burghezia satelor, deşi nu înregistrează acelaşi ritm de creştere
ca cea a oraşelor, postulează, la rându-i, demersuri evidente de „popu-
lare" mai intensă a mediului rural. Numim burghezi de rang rural pe
micii negustori, meseriaşi şi deţinători de capital, care fac parte din
bresle, administratorii de moşii, reprezentanţii autorităţii centrale pe
plan local ş.a. Ei sunt intrepizi, energici şi activi, manifestând interes
pentru orâşenizare. De altfel, numeroşi sunt cei care renunţă la viaţa
254
rurală, „orăşenizându-se" nu numai în comportamente şi condiţie soci-
ală, ci şi în practici, în sensul angrenării lor în câmpul „afacerilor"
comerciale sau industriale, foarte puţini în „tranzacţii" cu capital lichid.
O caracteristică a burgheziei rurale, spre deosebire de burghezia
orăşenească, o constituie predominarea autoritară a elementelor etnice
de origine românească. De altfel, această situaţie se va regăsi în
întreaga perioadă de care ne ocupăm şi va fi prezentă şi în epoca
interbelică, dar cu unele mutaţii de ordin calitativ.
Existenţa manufacturilor (în proces de transformare), crearea
unor noi „stabilimente" industriale, precum şi dezvoltarea construc-
ţiilor civile, ecleziastice şi militare, extinderea exploatărilor miniere şi
de material lemnos, reclamă un număr sporit de braţe de muncă. Sursa
principală a amplificării numerice a muncitorimii o constituie ţărăni-
mea. Dar manufacturile, ca şi lucrătorii care „produc" în ele nu mai au
aceleaşi caracteristici ca înainte de 1821. Proprietarii manufacturilor
renunţă progresiv Ia recrutarea iobagilor. Atunci când îi folosesc,
totuşi, introduc raporturi „contractuale" cu „angajaţii" (colective, nu
individuale; de regulă cu unul sau mai multe sate), prevăzând obligaţii
reciproce. „Tocmelile" specifică şi modul de remunerare a lucrului
efectuat, care nu mai este predominant în natură; lucrătorii sunt plătiţi
cu salarii, fie parţial, fie integral. Constrângerea de natură feudală („tip
Pociovalişte", în cazul scutelnicilor de la manufactura de sticlă a
banului Golescu) este înlocuită, deci, cu „relaţii de tocmeală", care,
deşi sunt distanţate de cele anterioare (lucrul forţat), mai au reminis-
cenţe precapitaliste. Ele constituie, totuşi, o importantă opţiune pentru
relaţiile de muncă de tip capitalist.
Manufacturile, după rezidenţă, sunt amplasate fie pe domenii,
deci în mediul rural, fie în târguri şi oraşe. în ambele cazuri, însă, ele
generează „serii" de muncitori, dintre care unii calificaţi*. în primele
dintre ele mai persistă o vreme utilizarea muncii iobagilor şi ţăranilor
liberi, în celelalte lucrătorii provin din ţărani proletarizaţi, calfe de
breaslă sau specialişti străini.
Dar manufacturile nu sunt singurele care contribuie la formarea
unor generaţii noi de muncitori. întreprinderile industriale, îndeosebi
din Transilvania şi Banat (cum sunt fabricile de zahăr, de postav, de
faianţă, topitoriile etc.) sunt o sursă importantă în acest sens, la fel ca
261
şi-a menţinut nealterată fizionomia, fie a traversat, ca şi alte grupuri
sociale, un proces de adaptare la noul context sociopolitic. Acest
aspect nu este lipsit de un anume substrat, deoarece, în dezbaterile
teoretice din acei ani, frecvenţa plasării ei în prim-planul preocupărilor
specialiştilor trădează „tensiuni" ştiinţifice lesne de înţeles. Desigur,
datele „ecuaţiei" diferă de la o societate la alta. într-un anume mod
erau raportate acestea la poziţia şi perspectivele evoluţiei burgheziei
din statele industrializate. într-o altă viziune sunt relaţionate la situaţia
şi dimensiunile burgheziei româneşti.
O problemă de mare importanţă, cu consecinţe imediate şi de
perspectivă, este aceea a raporturilor dintre burghezie şi moşierime.
Instalată autoritar la conducerea statului, burghezia dirijează viaţa
politică şi economică potrivit propriilor aspiraţii şi interese. Reformele
economice şi politice inaugurate imediat după 1918 reduc forţa
economică şi câmpul de acţiune al latifundiarilor, fapt paradoxal în
contextul când, temporar, aceştia îşi consolidează relativ poziţiile prin
corelarea intereselor lor cu cele ale aristrocraţiei din Basarabia,
Bucovina, Transilvania şi Banat (în majoritate absolută compusă din
elemente minoritare). Aplicarea legislaţiei agrare, coroborată cu mo-
dificarea sistemului electoral şi sancţionarea normelor constituţionale
burgheze generează un proces complex de prefaceri în interiorul
moşierimii (aristrocraţiei).
Contradicţia dintre burghezie şi moşierime se tranşează pe plan
social prin pactizarea celor două clase, apropierea intereselor de grup
şi contopirea unei însemnate părţi a moşierimii cu burghezia, fenomen
care modifică compoziţia acesteia (în comparaţie cu burghezia
antebelică). Elementele răzleţe ale moşierimii care şi-au perpetuat
existenţa nu mai constituie, în esenţă, a clasă socială distinctă şi omo-
genă (aşa cum se profilase în perioada anterioară anului 1918); ele
reprezintă un hibrid pe cale de disoluţie. Grupul social al moşierilor, în
condiţiile legislaţiei agrare, s-ar fi diminuat la 6000 de persoane fizice
(fără membrii de familie). înainte de reforma agrară, potrivit altor date,
numărul marilor latifundiari ar fi fost de 1171. Acestora li se adaugă
peste 5000 de alţi proprietari de pământ cu suprafeţe considerabile.
Accentuarea diferenţierilor în cadrul burgheziei este un alt
fenomen social important, nu numai constatat şi recunoscut în epocă,
dar şi relevat cu suficiente argumente ştiinţifice.
în afara elitei („plutocraţiei" sau „oligarhiei", după definiţiile
date de unii sociologi), masa majoritară a burgheziei este alcătuită din
straturi intermediare (distanţate, sub raportul accesului la bunuri şi
262
servicii, de grupul ..elitist", dar şi de „starea a treia'*), care, la rândul
lor. se diferenţiază pe diferite niveluri din punctul de vedere al
condiţiei şi poziţiei sociale. Din această perspectivă, unele categorii de
întreprinzători industriali, comercianţi, antreprenori, cămătari, proprie-
tari agrari, clerici şi angajaţi Ia diverse societăţi se distanţau de alte
grupuri similare prin „nivelul" proprietăţii, capitalul deţinut şi accesul
la bunuri. Imaginea plastică a elementelor intermediare ar fi asemănă-
toare cu cea a unor alergători de cursă lungă. înşiraţi pe distanţa
cuprinsă între start şi linia de sosire. „Starea a treia" (după o formulă
utilizată de Vintilă Brătianu) sau grupul burgheziei mici. alcătuită
majoritar din întreprinzători individuali care utilizau forţa de muncă
proprie sau a membrilor familiei, se afla sub presiunea factorilor
economici şi a concurenţei, fapt ce îi conferea o situaţie incertă. Deşi
burgheze în mentalitate şi comportament, elementele alcătuitoare ale
acestui grup se apropiau prin statutul social şi profesional de
muncitorime. Perioadele de recesiune economică sunt dramatice şi
devastatoare pentru acest grup. numeroşi întreprinzători dând faliment
şi, în acest context, fiind proiectaţi în rândurile muncitorimii. O altă şi
importantă cauză a modificărilor acestui grup o constituie demoneti-
zarea progresivă a utilităţii lor productive, multe categorii de meseriaşi
fiind în situaţia de a vegeta datorită concurenţei industriei (abagiii,
carosierii, cufârarii, frânghierii, opincarii, torcătorii; în general, în
România, în 1937 erau înregistrate 164 de meserii).
Structurarea internă a burgheziei pe cele trei niveluri avea, fără
îndoială, un fundament real, dar este relativă în raport cu mobilitatea
grupurilor intermediare (burghezia mijlocie) şi a celor situate la baza
„piramidei" (burghezia mică). O posibilă modalitate de evidenţiere a
diferenţierilor în cadrul fiecăruia din aceste grupuri ar fi „clasificarea"
în funcţie de accesul la bunuri şi servicii. Tentativa, deşi atrăgătoare şi
cu evidente deschideri interpretative, ar fi cenzurată din start de cel
puţin două motive: penuria de informaţii sau dispersarea ei într-o
multitudine de surse (ceea ce ar impune un efort de investigare
considerabil), precum şi nivelul actual al cercetărilor. Rezultă deci că
burghezia traversa un proces de înnoiri, de prefaceri şi diferenţieri în
însăşi structura ei, având, în esenţă, o altă înfăţişare în comparaţie cu
burghezia antebelică.
Dacă acesta este un aspect relevant, un altul la fel de important îl
reprezintă ponderea pe care o deţinea burghezia şi fiecare din cele trei
straturi componente, în ansamblul societăţii româneşti. In ce priveşte
„elita" sau marea burghezie, perspectiva comensurării ei este oarecum
263
posibilă din două motive: existenţa unor surse informative în epocă,
precum şi a unor studii consacrate ei, care atacă inclusiv acest aspect.
Potrivit acestora, în 1930 „oligarhia financiară" se compunea din
45.931 indivizi cu rezidenţa urbană (N.N. Matheescu, 1945, p. 133).
Evaluarea „cantitativă" a grupurilor: „burghezie mijlocie" şi
„burghezie mică", este însă serios cenzurată de vehicularea unor
ipoteze sau „tehnici de calcul" care diferă fundamental între ele.
Dacă ar fi să acordăm credit aserţiunilor lui Pătrăşcanu,
Rădăceanu sau Matheescu ar însemna să considerăm grupurile mijlo-
cii, în totalitatea lor, ca aparţinând micii burghezii. Potrivit aceluiaşi
raţionament, majoritatea ţărănimii române posesoare de pământ s-ar
integra tot în acest grup social, fapt ce ar determina ca ponderea
elementului ţărănesc „mic burghez" să fie preponderentă în structura
grupărilor mijlocii. Cu alte cuvinte, prin reducţie, „ecuaţia" simplifi-
cată ar cere să găsim răspunsul valid şi corect la următoarea întrebare:
ţărănimea cu proprietăţi de până la 10 ha poate fi apreciată drept
burghezie mică sau nu?
Este neîndoielnic faptul că nivelul de proprietate agrară se cons-
tituie într-un indicator de evaluare a „plasamentului" ţărănimii într-o
anume ierarhie socială, dar proprietatea asupra unui lot de pământ nu
poate fi un argument inatacabil. însuşi Rădăceanu, care pledase pentru
formula „România - ţara proprietăţii mijlocii", bate în retragere în
deceniul al patrulea, relevând: „Se poate însă afirma că majoritatea
mare a exploatărilor ţărăneşti sunt sub 5 hectare, că majoritatea
suprafeţei cultivate este lucrată de ţăranii mici. Astfel de gospodării
minuscule nu oferă însă rentabilitate nici în vremuri de conjunctură
bună" (1931, p. 138). Tot Ia capitolul rentabilitate, care reprezenta un
criteriu esenţial de apreciere a „îmburghezirii" ţărănimii în proporţii
de masă, se referă şi Ion Clopoţel, dar dintr-o perspectivă diferită: „Nu
avem un proletariat industrial prea puternic, însă gospodăriile celor 80
procente ale populaţiei agricole, în majoritatea lor neînfloritoare, nu se
pot întreţine singure, nu-şi găsesc calculul într-un buget familial, nu
sunt deci self-suporting" (subl. autorului - n.n.) (1931, p.21). Cele „80
procente", după Sterian Dumbravă, „alcătuiesc [...] grosul lumii
ţărăneşti", care, în linii mari, are următoarea înfăţişare: „Posesori ai
unui lot de circa 4-5 ha pământ arabil, aceşti ţărani mai au în plus o
gospodărie, cu bătătura respectivă şi cu un inventar agricol cât se
poate de redus: doi boi, un car. un plug şi câteva din celelalte unelte
necesare cultivării pământului" (1934, p.23).
Pornind de la aceleaşi date factuale, P.H. Suciu, Mircea Vulcănescu
şi N.N. Matheescu încearcă să stabilească masa micii burghezii agrare şi
264
deopotrivă ponderea grupurilor mijlocii în structura socială a României
interbelice. Primul apreciază că mica burghezie reprezenta aproximativ
80% din populaţia activă a ţării (evaluată la 10,1 milioane de indivizi),
adică circa 8,5 milioane locuitori, din care 8,3 milioane în mediul rural şi
225.000 cu rezidenţă urbană (Horia P. Suciu, 1938, p. 121). Al doilea
evaluează numărul „şefilor de exploatare agrară" şi al ajutoarelor lor
(membri ai familiei) la 7.163.385 persoane, iar ultimul consideră că mica
burghezie se cifrează la 4.393.500 indivizi (75% din totalul populaţiei
active a României) (N.N. Matheescu, 1935, p.5).
Aşadar, potrivit autorilor semnalaţi, proprietarii rurali cu
suprafeţe de până la 10 ha ar intra în calculul masei burgheziei mici.
Problema este dacă acest „calcul'" rezistă la o analiză serioasă sau
trebuie amendat. Este limpede că pentru a dobândi statut de burghezie,
fie şi de „rang" inferior, ţărănimea trebuie să îndeplinească câteva
condiţii: să posede mijloace de muncă şi pământ; să fie liberă sub
raport juridic, utilizând forţa de muncă proprie şi a familiei în folosul
ei; să aibă un anumit nivel de acces la bunuri şi servicii. Aplicând
„grila" la această categorie de „rurali", constatăm următoarele:
• o masă însemnată de ţărani, ca efect al legislaţiei agrare
postbelice, poseda un lot de pământ (variabil ca întindere şi randament
productiv), precum şi vite de muncă şi (sau) inventar agricol, ceea ce o
deosebea de muncitorime din acest punct de vedere;
• în timp ce muncitorimea îşi vindea forţa de muncă, acest grup
social îşi utiliza propria forţă de muncă în beneficiul ei, pentru
asigurarea existenţei sale şi a familiei;
• accesul la bunuri şi servicii se plasa la limita de jos, condiţia
existenţială şi cea socială fiind precare.
în orizontul primelor două condiţionări, ţărănimea posesoare de
loturi foarte mici. mici şi mijlocii se apropia în adevăr de mica
burghezie, dar în lumina celei de-a treia se îndepărtează (prin situaţia
economică, în majoritatea cazurilor nesigură, generatoare de privaţiuni
de cele mai diverse tipuri). Fizionomia socială a grupului respectiv
este bipolară: burgheză până la un punct, muncitorească dincolo de el
(prin standardul de viaţă).
Sociologi şi specialişti din alte domenii care au proiectat imaginea
unei mase ţărăneşti majoritare de tip „mic burghez" (în contextul prefa-
cerilor economico-sociale determinate de reforma agrară) s-au inspirai
din stratificarea şi mobilitatea socială din Occident, unde. într-adevăr, în
evoluţia societăţii capitaliste s-a constituit o categorie rurală
majoritară, precum şi una urbană, care avea trăsăturile micii burghezii,
alcătuind grupurile mijlocii, preponderente sub raport numeric în
265
alcătuirile sociale ale statelor din această zonă (teoria ..democraţiei
micii inteprinderi" de tip agrar, meşteşugăresc şi comercial - Werner
Sombart: unitatea dintre proprietate şi mijloacele de producţie la micii
cultivatori, meseriaşi, proprietari — De Mann: ..teoria claselor mijlocii"
- Viktor Adler etc.). Desigur, elucidarea acestei probleme comportă
încă serioase investigaţii - cenzurate însă de numeroase neclarităţi
care mai persistă şi care sunt alimentate de inconsistenţa datelor
riguroase, a elementelor de comparaţie şi analiză, precum şi a unei
metodologii apte să elimine ambiguităţile, tratările sectoriale şi provi-
zoratul interpretărilor.
în viziunea noastră, problema grupurilor mijlocii din societatea
românească interbelică poate fi penetrată interpretativ astfel:
• ..grupurile mijlocii" se constituie într-o masă socială cu fizio-
nomie de esenţă burgheză, eterogenă sub raportul compoziţiei
(proprietari rurali, mici comercianţi, meşteşugari, proprietari de
imobile etc.). care oscilează între mica burghezie (cu depăşiri izolate
şi fără relevanţă în planul modificării stratificării sociale) şi
muncitorime (cu ..traversări'" şi înspre lumpenproletariat);
• ..grupurile mijlocii" nu reprezintă o clasă socială, ci un melanj
social mobil, fluctuam, cu deschideri spre cele două extreme. Din
acest punct de vedere, numai parţial se confundă cu mica burghezie,
nefiind în întreaga lor cuprindere mică burghezie. Nu putem include în
mica burghezie categoriile de ţărani care aveau în posesie suprafeţe de
până la 5 ha şi a căror stare economică era deplorabilă, chiar mizeră
(alimentaţie, condiţii de locuire, îmbrăcăminte, regim de muncă, buget
familial etc.). Nu în puţine cazuri, chiar şi agricultori cu pământ peste
5 ha trăiau în condiţii asemănătoare.
• Ţărănimea cu pământ arabi] în suprafaţă de până la 10 ha
numai într-o proporţie minoră poate fi socotită mică burghezie şi deci
încadrată în masa ..grupurilor mijlocii'".
• Dacă în intenţia legiuitorului român din perioada interbelică a
stat crearea unei mase rurale „de mijloc", cu stabilitate economică şi
socială, iar unele rezultate au fost în adevăr notabile, nu se poate
aprecia însă că ţărănimea. în majoritatea ei. s-a apropiat de acest
deziderat. Deşi comparativ cu situaţia antebelică ..saltul" este apre-
ciabil, condiţia umană a ţărănimii cu pământ insuficient sau puţin s-a
ameliorat limitat, existând în continuare „zone" neacoperite, sub
raportul exigenţelor minime existenţiale.
Din cele prezentate, precum şi din judecarea. în general, a situa-
ţiei societăţii româneşti din acea epocă se pot exprima următoarele
concluzii:
266
• Burghezia, în accepţia de clasă fundamentală a societăţii capi-
taliste, nu mai avea aceeaşi fizionomie şi configuraţie ca burghezia
românească dinaintea primului război mondial; ea se „dilată", prin
asimilarea unor „contingente" de moşieri, prin îmburghezirea altor
elemente sociale.
• în cadrul burgheziei se produc importante deplasări, atât către
„vârf, cât şi către „bază", dinamica fluctuând de la o perioadă la alta
şi având efecte minore sau majore.
• Mica burghezie are o masă socială relativ importantă (specta-
culos amplificată postbellum), dar nu dominantă la nivelul structurii
societăţii româneşti, cum s-a încercat în epocă să se demonstreze.
• Fiecărui nivel de stratificare a burgheziei îi corespundea o
pondere relativ importantă deţinută de grupuri etnice minoritare, mai
substanţială în straturile superioare.
b) Direcţii evolutive ale clasei muncitoare (amplificare nume-
rică, concentrare zonală, diversificare profesională).
Amplificarea considerabilă, sub raport numeric, a muncitorimii
este un aspect evident, înregistrat nu numai de statistici, dar
recunoscut unanim de către toţi specialiştii. Diferenţele apar atunci
când un autor sau altul, o statistică oficială sau alta (uneori chiar din
acelaşi an) fixează în cifre aceste creşteri sau când apreciază global,
zonal sau local masa muncitorilor. Astfel, Recensământul general al
populaţiei din 1930, la rubrica salariaţi, indica cifra de 1.022.700
persoane (din care 589.400 în mediul urban), fără a preciza statutul lor
social. Bineînţeles, în această cifră se include şi personalul muncitor.
La aceştia (salariaţi) se adaugă 94.900 de ucenici.
In viziunea lui N.N. Matheescu, „factorul muncă" din mediul
urban era reprezentat de 1,2 milioane persoane, iar după opinia lui
l. Munteanu, în anul izbucnirii celei de-a doua conflagraţii mondiale,
numărul muncitorilor din România era de 1.140.000.
Estimările privind cifra totală a muncitorilor din România în
perioada interbelică, în linii esenţiale, oscilează între 500.000-1,5
milioane, fie câ aparţin literaturii interbelice, fie că sunt cuprinse în
lucrări editate după 1944. Dincolo de cifra exactă (care din motivele
semnalate nu poate fi deocamdată precizată), important este faptul că
masa muncitorimii a crescut considerabil după 1918, tinzând să
depăşească cifra de 1,5 milioane persoane şi să se apropie de 2
milioane.
Creşterile de personal angajat pe ramuri productive sau în profil
teritorial (local, zonal) ne înfăţişează următoarea situaţie:
267
Evoluţia numărului de muncitori în perioada 1919-1937
pe ramuri industriale
Ramuri
1919 1924 1925 1930 1937
industriale
Alimentară 25.054 29.000 23.800 66.085 34.724
Lemnului şi
hârtiei 44.876 61.700 66.300 74.828 58.680
Materiale de
construcţii 14.505 20.200 19.400 26.747 16.065
Textilă 10.409 33.100 27.200 34.414 70.430
încălţăminte
şi pielărie 6.290 8.200 9.100 62.294 11.959
Metalurgie 37.623 37.200 37.200 71.140 49.529
Chimie 8.740 12.100 8.000 19.043 27.626
Concepte-cheie şi extinderi
Alodiu. în feudalism reprezintă proprietatea funciară liberă. Ter-
menul este utilizat în Transilvania.
Capitafie. Este unul din numeroasele impozite aplicate în evul
mediu, diferenţiat însă de altele prin perceperea unor cote fixe de la
fiecare cap de familie.
Clacă. Reprezintă una din formele rentei feudale constând în
efectuarea de muncă gratuită pe domeniul latifundiarului. Ea a luat o
extindere considerabilă, îmbrăcând o mare varietate de forme (arat,
269
săpat, grăpat, plivit, cărat lemne, tăiat lemne, munci în gospodăria
seniorului ş.a.m.d.).
Clase mijlocii. Prin acest concept se defineşte un conglomerat
social a cărui principală caracteristică o constituie eterogenitatea. în
genere, în componenţa claselor mijlocii intră: mica burghezie tradiţio-
nală (conducători şi patroni de întreprinderi comerciale sau meşteşu-
găreşti), ţărani înstăriţi, intelectuali, militari, tehnicieni ş.a.m.d. Există
o întreagă literatură pe problema claselor mijlocii (cărora li se mai
spune şi „profesii libere'") ce conţine numeroase poziţii divergente.
Delniţă (sau jirebie). Termen folosit în Ţara Românească în feu-
dalism, desemnând partea din moşia satului ce se afla în posesia eredi-
tară a unei familii de ţărani. Mai avea înţeles şi de fâşie (parte) şi se
utiliza în delimitarea unor terenuri agrare (Ex. „cinci delniţe de fâneţ'1).
Lumpenproletariaî. Are semnificaţia de „elemente declasate"
care provin, din cauza sărăcirii, din diferite medii sociale. împrumutat
din limba germană (Lumpenproletariat) este utilizat în special în
literatura marxistă din perioada interbelică.
BIBLIOGRAFIE
271
Xenopol, A.D. (s.a.). Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a Ill-a,
vol. XIV. Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866, Partea a doua. Bucureşti,
Editura „Cartea Românească".
Zeletin, Ştefan (1925), Burghezia română. Origina si rolul ei istoric,
Bucureşti, Cultura Naţională.
Zeletin, Ştefan (1930), Economie politică pentru clasa a Vil-a de liceu.
Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co. S.A.
272
XII. SOCIETATE - NAŢIUNE
' Text în limba chirilică atribuit lui VA. Urechîa şi publicat la 8 martie
1861 în „Ateneul Român".
274
diferitele forme ale vieţii sociale". Aspectele individuale şi particulare
revin istoricilor ca să le studieze, iar cele generale (comune) intră în
atribuţiile ştiinţifice ale sociologilor. Din acest motiv, considera profe-
sorul ieşean, „istoria şi sociologia, deşi diferite între ele, se completea-
ză totuşi una pe alta'" (Petre Andrei, 1936, p. 177).
Spre deosebire de Traian Brăileanu care da un sens bivalent
noţiunii de societate (realitate şi, deopotrivă, ficţiune), Traian Herseni
o considera drept un „fenomen" social real, astfel definită: „Este
formată dintr-o populaţie (în sens de realitate demografică) şi se
găseşte într-un anumit teritoriu (mediu geografic), pe care într-un fel
sau altul îl foloseşte, mai ales pentru subzistenţă (hrană, adăpost,
îmbrăcăminte etc.) Dacă se ţine seama de acest adevăr, înţelegem că
fenomenul primordial al oricăror societăţi omeneşti constă în relaţiile
cu mediul înconjurător, cu natura, la care este nevoită să se adapteze sau
pe care caută să o adopteze (subl. în text - n.n.) după propriile ei nevoi,
adică să pună, pe cât posibil, stăpânire pe ea" (1982, pp. 233-234).
Distinct de acestea, definiţii ale societăţii întâlnim şi în scrierile lui
Mihai Ralea, C. Rădulescu-Motru, N.N. Matheescu, H. Sanielvici ş.a.
Unii sociologi dau termenului de societate înţeles de viaţă socia-
lă, utilizându-l ca atare (Traian Herseni), alţii propun să fie înlocuit cu
noţiunea de morfologie (Raymond Boudon).
De o mare diversitate este şi tipologia societăţii. Astfel, ar exista
societăţi în care domină morala de sclavi şi societăţi în care domină
morala de stăpâni (Nitzsche); într-o altă viziune (Hugo F. Reading),
societăţile pot fi abstracte sau concrete (feudală, industrială, tradiţio-
nală etc.); se identifică, de asemenea, societăţi umane şi societăţi
animale (Edgar Morin). Se adaugă acestora: societăţile de status (de
statut) şi societăţile de clasă; societăţi tradiţionale, societăţi moderne;
societăţi agrare (ţărăneşti), societăţi industriale; societăţi subdez-
voltate şi societăţi dezvoltate ş.a.m.d.
Deşi diverse şi chiar distanţate unele de altele, definiţiile au
unele convergenţe, mai ales cele datorate unor autori români.
Societatea presupune, primordial, existenţa unei populaţii, cu
toate însuşirile şi funcţiile ei biologice, care îşi desfăşoară viaţa în
cadrai unei comunităţi, mai mult sau mai puţin persistente. Populaţia
nu trăieşte suspendată; ea are un teritoriu propriu pe care îl utilizează
pentru asigurarea vieţuirii şi perpetuării ei. Este. prin urmare, o reali-
tate şi nu o ficţiune, o realitate socială dinamică, cu o organizare şi o
structură proprie. Cu alte cuvinte, „societatea este o realitate care
cuprinde mai mulţi factori: un număr oarecare de indivizi, o serie de
275
relaţii între aceştia, un principiu de organizare, o structură etc."
(D. Guşti, 1968, p. 259).
Naţiunea - categorie ontologică de importanţă primordială (Paul
James) - este, fără să facem vre-o estimare cantitativă, mai bine repre-
zentată în gândirea socială universală şi românească. Discursul în jurul
problematicii naţiunii s-a polarizat, în esenţă, pe două direcţii distinc-
te: „primordialistă'" şi „modernistă".
Prima dintre acestea, porneşte de Ia ideea că o naţiune este o
comunitate cu „adâncimi'" istorice, în sensul că „legăturile de limbă,
religie, etnicitate, teritoriu sunt primordiale, de o vechime urcând până
în neolitic". Comunităţile etnice sunt, deci, „entităţi naturale şi serii
perene ale existenţei umane", între acestea şi naţiune existând o
„comunitate", diferenţiată, însă, de fazele istorice pe care le-au traver-
sat (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, 1998, p. 377).
A doua orientare promovează ideea că naţiunea este un produs al
epocii moderne, considerându-se etnicitatea ca „ceva" conjunctural.
Există şi o a treia versiune interpretativă (nu o numim orientare,
în sens de curent, întrucât are o reprezentativitate nesemnificativă)
care încearcă să concilieze cele două direcţii propriu-zise (A. Smith),
Potrivit acesteia, nu se pot nega „rădăcinile" naţiunii, dar nu poate fi
respinsă nici ideea că aceasta (naţiunea), ca formă politică, se
constituie în epoca modernă (după 1789).
Soluţiile teoretice autohtone date naţiunii sunt originale şi
deopotrivă interesante. Profesorul Dimitrie Guşti are contribuţii esen-
ţiale şi valoroase. Naţiunea, afirma fără echivoc ctitorul Şcolii sociolo-
gice de la Bucureşti, nu este o născocire, o invenţie, ceva ireal sau
imaginar. Ea este o realitate, la fel ca şi societatea, cu mare vechime,
ce „poartă legături adânci cu pământul pe care se dezvoltă, cu sângele
poporului care o compune, cu trecutul şi produsele strămoşilor şi cu
viaţa psihică a indivizilor în viaţă" (D. Guşti, 1970, p. 21). „Naţiunea
— demonstrează Guşti - este. deci, o creaţie sintetică voluntară, o
unitate socială, cu o motivare cosmică, biologică şi psihologică şi cu
manifestări creatoare pe tărâmul sufletesc, economic, juridic şi politic,
care formează cultura naţională". Nu poate fi separată de substratul ei
etnic, „de populaţia care o compune, de trăsăturile ei rasiale specifice,
de masa ereditară, de însuşiri fizice şi psihice [...]" (p. 22).
„între naţiune şi teritoriu există o profundă relaţie. Desigur,
extensia teritorială are mai puţină importanţă în intensitatea unei
culturi, dar ea este foarte importantă pentru dezvoltarea naţiunii.
Factorii naturali şi istorici au, de asemenea, influenţă asupra unei
276
comunităţi naţionale. Ceea ce, însă, dă consistenţă demersului naţiunii
este statul naţional", care reprezintă mijlocul de păstrare şi dezvoltare
integrală a naţiunilor, în calea lor spre desăvârşire" (D. Guşti, 1970, p.
25), dar care nu asigură automat şi condiţia de existenţă a acesteia.
într-o legătură indisolubilă cu statul naţional se află ideea
naţională sau idealul naţional, ce se constitue în elementul necesar şi
optim pentru depăşirea barierelor istorice (dominaţia străină) şi
înfăptuirea unităţii naţional-statale.
Sistemul teoretic gustian este mult mai complex şi este deopotrivă
de o mare vigoare ştiinţifică, care dobândeşte virtuţi deosebite în condi-
ţiile actuale când proliferează tendinţe de negare a ,.specificului naţional",
de permeabilizare a graniţelor şi de globalizare.
Naţiunea, în toate ipostazele sale, a fost şi este un teren fertil
de dezbateri în spaţiul ştiinţelor socio-umane din România. Petre
Andrei. C. Rădulescu-Motru, A.C. Cuza, Simion Mehedinţi, Grigore
Antipa, Nicolae Iorga şi numeroase alte personalităţi ştiinţifice au
exprimat puncte de vedere originale şi deopotrivă articulate sensibi-
lităţii româneşti: „naţia este elementul fundamental al societăţii"
(A.C. Cuza) sau este izvor al „personalităţii" (Simion Mehedinţi); o
comunitate naţională are un specific care este conferit de conştiinţa
etnică, a cărei formare şi dezvoltare cunoaşte trei stadii (C. Rădulescu-
Motru) ş.a.m.d.
S-a speculat o vreme, nu cu mult timp în urmă, că A.D. Xenopol
„a confundat" naţionalitatea cu „naţia", pe care a plasat-o în secolul al
X-lea ca fiind deja constituită; Nicolae Iorga a fost contestat pentru
..confuzia" dintre noţiunile de „popor" şi „naţiune" în temeiul faptului
că a susţinut că în secolul al XV-lea nu se putea accepta utilizarea ter-
menului de naţiune. Nici Dimitrie Guşti nu a fost ocolit. Marelui pro-
fesor i s-a reproşat că a făcut „confuzii de ordin teoretic şi socio-
logic", în temeiul faptului că a plasat naţiunea într-un sistem de
raporturi „nefiresc" („naţiunea se manifestă ca individ, ca societate şi
ca stat" — susţinea profesorul în 1922). In vremea respectivă, „abate-
rile" de la perspectiva marxistă de interpretare a naţiunii erau aspru
amendate. Desigur nu acesta este aspectul esenţial al demersului nostru.
Semnalarea situaţiei este menită să preîntâmpine posibile confuzii.
Fundamentul este că dincolo de numeroasele definiţii sau accep-
ţiuni conferite naţiunii, în cele mai diverse perspective interpretative, să
avem o imagine pe cât posibil mai completă şi expresivă, a cărei utilitate
să se releve în demersul nostru explicativ. Din acest punct de vedere,
viziunea gustianâ asupra naţiunii are virtuţiile aşteptate şi necesare.
277
Abordarea teoretică a societăţii şi naţiunii relevă şi un alt aspect
important: distincţiile dintre societate, naţiune şi stat.
Termenul de „societate", în concepţia unor sociologi, este mai
cuprinzător decât noţiunea de „stat". Sociologul francez G. Paiante
considera că „Societatea este un cerc social mai mare decât statul -
care cuprinde raporturi exclusiv politice. Din contră, societatea,
noţiunea de societate desemnează un complex (subl. în text - n.n.) de
interacţiuni sociale de toate felurile: economice, juridice, religioase,
morale etc.". Potrivit aceluiaşi autor, statul desemnează mai mult o
forţă coercitivă, în timp ce societatea ar corespunde unei organizări şi
creşteri sociale spontane, apreciere asemănătoare cu cea exprimată de
S. Balicki: „[...] Termenul de societate corespunde unei formaţiuni
consolidate, printr-o lungă practică de solidaritate socială, şi liberă, în
acelaşi timp, de toate ingerinţele impuse din afară". în sfârşit, statul nu
se poate contrapune societăţii, aşa cum nu se poate contrapune
raţiunea instinctului, statul fiind astfel factorul naţional superior care
se impunea activităţilor sociale, în vederea disciplinării şi
perfecţionării lor (G. Paiante, 1903, p. 27).
între societate şi naţiune trebuie, de asemenea, operată o
distincţie „fiindcă cele două concepte reprezintă, pe de o parte,
procese social-istorice destul de diferite, cum sunt procesul constituirii
societăţii moderne naţionale de tip occidental-capitalist şi procesul
modernizării sociale, ca mijloc de a se constitui, în condiţiile istorice
specifice ale dominaţiei străine, statul naţional român" (Ion
Ungureanu, 1983, p. 28).
279
Jawitt realizează o astfel de abordare, analizând evoluţia comunităţii
româneşti în perspectiva „societăţii tradiţionale (de status)" şi a
„societăţii de clasă (civilă)". în principal, sociologul amintit relevă
următoarele:
• Societatea românească este o societate ţărănească cu caracter
de status, deoarece grupul corporat (familia lărgită, clanuri, grupuri
corporale profesionale, religioase, politice etc.) constituie unitatea de
bază a identificării organizării sociale şi relaţiile dintre grupurile cor-
porate sunt generate de norme personale de acţiune. Integrarea grupu-
rilor corporate are la bază principii patrimoniale, iar raporturile sociale
se bazează, în principal, pe schimb personal de cadouri, ca mijloc de
control al resurselor.
• Averea într-o societate de status ţărănească, cum este societa-
tea românească, are un rol semnificativ fiindcă reprezintă o demons-
traţie a puterii într-o lume a sărăciei şi, deopotrivă, conferă puteri ma-
gico-religioase celor ce o deţin.
• In România interbelică averea era subordonată statutului
(clasa dirigentă se deosebea de majoritatea populaţiei prin avere,
putere, limbaj, vestimentaţie).
• Spre deosebire de societăţile vestice unde burghezia s-a trans-
format în opoziţie cu puterea centrală, în România, burghezia se dez-
voltă în sânul „oligarhiei", fără să mai urmeze calea intermediară a
liberalismului, descentralizării şi democraţiei (puncte de vedere întâl-
nite şi în scrierile lui Ştefan Zeletin şi Virgil Madgearu). în România,
spre deosebire de statele vestice europene, controlul statului, a
monopolurilor, precum şi a privilegiilor acordate diferitelor companii
şi indivizi nu s-a diminuat.
• Perspectiva asupra resurselor economice, sociale, politice,
culturale este limitativă, acestea fiind considerate finite şi imobile,
reflectând penuria resurselor societăţii româneşti.
• Predominarea normelor personale ale acţiunii sociale asupra
celor impersonale, precum şi identificarea socială a indivizilor cu
grupul corporat limitează nivelul şi calitatea interacţiunilor sociale, a
organizării şi adaptării la nou. Normal, acest aspect nu trebuie exage-
rat, deoarece comunitatea românească, chiar dacă prezintă caracteris-
ticile unei societăţi ţărăneşti de status, este capabilă de adaptare*.
Concepte-cheie şi extinderi
Societate de piaţă. Este un tip de societate în care primează inte-
resul pentru bunurile de schimb, piaţa fiind opozantă oricăror
..comunalizări" sau „fraternizări": In societatea de piaţă proprietatea şi
condiţiile de viaţă economică reprezintă criterii fundamentale ale
conduitelor sociale.
Societate de status. Tip de societate în care proprietatea este
subordonată prestigiului şi nu interesului de capitalizare a venitului ca
în „societatea de piaţă". Prestigiul este factor esenţial în definirea
,,grupurilor de status" (de statut), pe când factorul care creează clasele
este interesul economic.
BIBLIOGRAFIE
286
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
291
Shapiro, Paul A. (1974). Prelude to Dictatorship in Romania: The
National Christian Party in Power. December 1937, în „Canadian-American
Siavie Studies", an. VIII, nr. 1.
Sperantia, Eugeniu (1944), introducere în sociologie, tom I, Istoria
concepţiilor sociologice, Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Casa Şcoalelor.
Stafii, Henri H. (1980), Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii
tributale. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Stanciu, Radu Lucian (1998), Nicolae Blaramberg - întemeietor al mono-
grafiei naţiunii române, în „Revista Română de Sociologie", an IX, nr. 5-6.
Sturzo, Luigi (1935), Essai de sociologie. Paris.
Sorokin, P.A. (1947), What is a Social Class, în Journal of Legal and
Political Sociology", nr. 2.
Suciu, Horia (1938). Finanţarea micei producfiuni, în Probleme meşte-
şugăreşti. Bucureşti.
Voinea, Şerban, Stahl, H.H. (1945), Sociologie. Manual unic pentru
clasa a Vlll-a a şcolilor secundare, Bucureşti, Editura Coop, de Consum
„Victoria".
Ştefănescu, Ştefan (1967), Istorie şi demografie, în „Studii. Revistă de
istorie", tomul 20.
Szczepanski, Jan (1972), Noţiuni elementare de sociologie. Bucureşti,
Editura Ştiinţifică.
Ţopa, Leon (1943), Câteva ipoteze despre geneza oraşelor, în ,.Socio-
logie Românească", an. V, nr. 1-6.
Voinea, Şerban (1925), Marxism oligarhic. Bucureşti. Editura Parti-
dului Soci al-Democrat.
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coordonatori) (1998), Dicţionar de
sociologie. Bucureşti, Editura Babei.
Zeletin, Ştefan (1925), Burghezia română. Origina şi rolul ei istoric,
Bucureşti, Cultura Naţională.
Zeletin, Ştefan (1926), Istoria socială. Cum poate deveni istoria o
ştiinţă a cauzalităţii. Bucureşti.
Zeletin, Ştefan (1930), Economie politică pentru clasa a Vil-a de liceu.
Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co. S.A.
Xenopol, A.D. (1896), Istoria Românilor din Dacia Traiană, voi. 1, laşi.
Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga.
Xenopol, A.D. (1901), Istoria universală prescurtată. Iaşi, Editura şi
Tipografia H. Goldner.
Xenopoî, A.D, (1905), Noţiunea valorii în istorie. Bucureşti.
Xenopol, A.D. (s.a.), Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a [11-a,
voi. XIV. Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866, Partea a doua. Bucureşti,
Editura „Cartea Românească".
292
CUPRINS
Cuvânt înainte 5
1. Cunoaştere socială versus legitimarea ştiinţelor socio-
u maur 7
1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale 7
1
2. Istorie, fîlosofîe, sociologie - convergenţe şi distincţii 9
3. Originile şi evoluţia istoriei sociale 15
3.1. De la începuturi până la Şcoala „Analelor" 15
3.2. Prima şcoală de istorie socială', consolidarea
„statutului" ştiinţific al disciplinei 19
3.3. Preocupări şi concretizări româneşti în spaţiul istoriei
sociale 24
II. Sursele istoriei sociale, obiective ştiinţifice, metode şi tehnici
de cercetare 35
1. S urse 35
2. Obiective ştiinţifice 39
3. Metode şi tehnici de cercetare 45
III. Extinderea spaţiului de manifestare a istoriei sociale.
Proliferarea investigaţiilor asupra surselor orale 52
1. Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică: scurt istoric al
evoluţiei sale 52
2. Recuperarea mărturiilor orale 58
2.1. Mărturiile orale - câteva aspecte teoretice şi concep-
tuale 60
2.2. Investigarea surselor orale 62
IV. Perspectiva realizării sintezelor sociale. O abordare prag-
matică a studiilor de istorie socială 71
1. Calea de mijloc sau alegerea extremelor; parcelare sau
sinteze sociale 71
2. Timpul şi spaţiul social ca dimensiuni ale realităţii sociale .. 80
2.1. Clasificări lineare, cronohgic-cauzale sav un alt
orizont interpretativ al evoluţiei societăţii 83
3. Limbajul social 87
V. Destinul european at lumii româneşti 95
1. Teritoriul - un dat natura] sau unactal voinţei colective .... 95
2. Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnare şi
regres în spaţiul sud-est european 98
3. Resursele naturale - binecuvântare sau povara pentru
români 102
4. Geografia variabilă a spaţiului românesc. Evoluţia volu-
mului şi structurii populaţiei 107
VI. Natură, om, comunitate românească 127
1. Apariţia fiinţei umane. Imaginea omului primitiv 127
2. Condiţiile mediului natural; particularităţile teritoriului
românesc; adaptarea la mediu 130
3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături ... 133
4. Prototipul antropologic şi modern al autohtonilor 143
VII. începuturile şi evoluţia vieţii sociale 148
1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilor
interumane 148
2. Forme incipiente de coagulare socială. Multiplicarea şi
dezvoltarea lor 150
3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale 156
VIII. Consolidarea sistemului clientelar şi a dezvoltării depen-
dente. Tendinţe timpurii de periferializare a comunităţilor
Sud-Est europene 167
1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip de evoluţie
socială 167
1.1. Natura şi esenţa raporturi/or cu migratorii. Sistemul
tributal şi efectele lui in plan social 170
1.2, Obştea ţărăneasca - expresie socială a comunităţilor
agrare şi reactiv antidominator 174
2. Succesiunea tipurilor dominatorii. ..Modelul'1 dezvoltării
dependente 179
IX. Comunităţi rurale şi urbane. Accentuarea caracterului
agrar al societăţii româneşti 193
1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc 193
2. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire.
11
„Oraşul românesc ca produs autohton 206
3. Influenţa factorilor endogeni şi exogeni asupra comuni-
tăţilor teritoriale 217
X. Structuri şi raporturi sociale (I). Evoluţia lentă spre
modernism 224
1. Dominanta agrară a structurilor sociale ca rezultat al
eternizării „problemei ţărăneşti" 225
2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale" 234
XI. Structuri şi raporturi sociale (II). Accelerarea ritmurilor
dezvoltării moderne 244
1. Consecinţe ale trendului modernizator: burghezie, munci-
torime, clasele de mijloc 244
2. Dominanta burgheză a structurii sociale şi de clasă 260
XII. Societate-naţiune 273
1. Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea 273
2. Societatea ca sistem social. Geneza şi evoluţia societăţii şi
a naţiunii 278
3. Problema naţională - problemă socială primordială.
Perspective şi împliniri ale idealului naţional. Statul
naţional-unitar 282
Bibliografie generală 287
^ T - R O M A N I A DE WkkstE
UNIVERSITATEA STOU HARET
BILBLIOTECA
295
Preţ: 95.000 lei
296
UNIVERSITATEA SPIRUHARET
FLORIANTĂNĂSESCU
îsîor
socia
EDITURA FUNDAŢIEI [ M M ) ROMANIA DE MAINE
LUCRĂRI APĂRUTE IN
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
Aurelian Bondrea
STAREA NAŢIUNII 2000. ROMÂNIA ÎNCOTRO?
Mihai Golu
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI (două volume)
Ion Tudosescu
ACŢIUNEA SOCIALĂ EFICIENTĂ
Cornel Popa
LOGICĂ Şl METALOGICĂ
Ion Mitran
POLITOLOGIE
Nicolae Radu,
Laura Goran,
Angela lonescu,
Diana Vasile
PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI
Nicolae Lungu
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ
I.S.B.N. 9 7 3 - 5 8 2 - 3 0 1 -2