Istorie Sociala

FLORIAN TĂNĂSESCU
ISTORIE SOCIALĂ
– Ediţia a V-a –
Universitatea SPIRU HARET

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării

prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TĂNĂSESCU, FLORIAN
Istorie socială, ediţia a V-a / Florian Tănăsescu –
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.
Bibliogr.
ISBN 978-973-725-942-4
316(498)(075.8)
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă
şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului

revine exclusiv autorului/autorilor.

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE
FLORIAN TĂNĂSESCU
ISTORIE SOCIALĂ
– Ediţia a V-a –
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2007

CUVÂNT ÎNAINTE
Istoria socială captează atenţia şi fertilizează imagi-

naţia tineretului, oferindu-i, nu în puţine situaţii, adevărate
delicii intelectuale. Este acea parte a istoriei care renaşte
lumi trecute, cu elemente spectaculare, surprinzătoare sau
fascinante, ce se regăsesc în aşa-zise povestiri, care
surprind o diversitate de aspecte ale vieţii oamenilor din
îndepărtate timpuri sau din vremuri mai recente.
Cine nu este captivat de scrieri care fac incursiuni în
vechile civilizaţii precolumbiene ale indienilor „americani”
sau în istoria mai recentă a aborigenilor din Australia? Şi
este firesc, credem, ca viaţa cotidiană din Roma regilor
etrusci sau existenţa dacilor din epoca lui Burebista să fie
subiecte la fel de atractive.
„Povestirile” sunt de fapt realizări publicistice foar-
te importante, care nu presupun doar o doză de talent,
cum se poate aprecia la prima vedere, ci un rafinament
ştiinţific ce se obţine printr-o tenace muncă, printr-un
travaliu asiduu şi permanent, printr-o maximă deschidere
spre cunoaştere. Toate la un loc înseamnă, în esenţă,
ştiinţă, or ştiinţa se construieşte prin învăţare, apoi prin
cercetare, prin studiu intens.
Acest curs este conceput într-o asemenea viziune. Are
menirea să deschidă orizontul intelectual al studenţilor,
prin noi şi importante cunoştinţe, şi să consolideze pe cele
dobândite. Se vrea să fie deopotrivă şi un mijloc de acomo-
dare cu cercetarea istoriei sociale, cu acel domeniu dificil
de activitate care furnizează mereu date noi şi relevante
celor aflaţi la catedră.
Structura cursului este corelativă orelor afectate unui
semestru; selecţia temelor s-a impus de la sine, dar s-a
realizat în baza unor criterii bine determinate.

Fiecare temă este însoţită de o sinteză, care răspunde
punctual la problemele prezentate. Sinteza are menirea de a
facilita perceperea şi însuşirea temei respective. De aseme-
nea, la finalul temelor se găsesc o listă cu termeni-cheie şi
extinderi, o bibliografie minimală şi sursele citate în textul
temei. O listă de întrebări referitoare la cele mai importante
aspecte pe care le conţine tema este plasată după bibliogra-
fia minimală şi are menirea de a fixa cât mai bine şi mai
corect noţiunile fundamentale ale părţii respective din curs.
În finalul său, cursul conţine o bibliografie generală
extinsă.
Dată fiind situaţia particulară a cursului, în sensul că,
la această disciplină, este tipărit pentru prima oară, orice
sugestie constructivă şi motivată va fi luată în consideraţie în
realizarea unei eventuale noi ediţii, completate şi revizuite.

I. CUNOAŞTERE SOCIALĂ VERSUS LEGITIMAREA
ŞTIINŢELOR SOCIO-UMANE
Geneza precum şi evoluţia ştiinţelor sociale fac, de mai multă

vreme, obiectul unor preocupări distincte ale istoriei ştiinţelor sau
sociologiei ştiinţei. Dacă, în cele ce urmează, ne referim sintetic la
aspecte relative la geneza şi evoluţia unor ştiinţe sociale, o facem din
două motive: în primul rând, pentru a evita unele posibile erori
interpretative privind plasarea istoriei sociale în perimetrul acestor
ştiinţe şi, în al doilea rând, pentru a configura, cât mai corect posibil,
propria sa identitate ştiinţifică.
1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale

Prin „finalitatea esenţialmente cognitivă” a ştiinţelor sociale
Raymond Boudon înţelege „capacitatea pe care o au de a produce un
supliment de cunoaştere, de a rezolva enigme” sau „de a oferi o
explicaţie clară – în teorie – universal acceptabilă unor fenomene ce
par la prima vedere opere pentru spirit” (1997, p. 19).
Acest supliment de cunoaştere, cum defineşte Boudon rezulta-
tele investigaţiilor asupra socialului, apropie sau distanţează ştiinţele
sociale, antrenându-le într-o perpetuă „mişcare”. Fenomenul nu este
nou, din contră are o vechime respectabilă. Devine sesizabil şi apoi
viguros când cunoaşterea socială depăşeşte faza empirică, trecându-se
de la stocarea datelor, faptelor sau informaţiilor la prelucrarea,
cuantificarea şi interpretarea lor.
Două sunt însă condiţiile necesare depăşirii empirismului: societatea
să fie în măsură să reclame „surplusul de cunoaştere” şi ştiinţele sociale
să aibă capacitatea de a răspunde adecvat solicitărilor macrosociale.
Ambele condiţii se împlinesc anevoios. Ritmurile dezvoltării
general umane precum şi avansul ştiinţelor sunt amendate de mentalităţi
şi manifestări cu un pregnant caracter mistic. Timp de secole umanitatea
plăteşte un tribut greu ignoranţei, intoleranţei, iraţionalităţii şi refuzului
libertăţii de gândire şi de manifestare a individului. Renaşterea (sec.
XIV-XVI) şi „epoca luminilor” (sec. XVII-XIX) pregătesc revanşa spi-
ritului, eliberat de constrângeri obscurantiste, împotriva elitelor politice
7

şi religioase feudale, care trebuie să cedeze în faţa ordinii raţionale şi
democratice a lumii moderne.
Cele două condiţii, pe care le menţionam înainte, o dată cu edifi-
carea societăţii moderne, chiar dacă nu se îndeplinesc integral şi
uniform în întreg spaţiul socio-uman, generează comenzi sociale pe
care ştiinţele sunt chemate să le onoreze. „Finalitatea esenţialmente
cognitivă” se părea că avea şanse să atingă dimensiunea sa reală, cu
atât mai mult cu cât ea era susţinută de noile achiziţii în planul
ştiinţelor sociale, îndeosebi de sociologie. Cunoaşterea socială înregis-
trează, în adevăr, un autentic salt cantitativ şi calitativ, „soluţionând”
nu numai numeroase „enigme”, ci şi deschizând perspectiva pros-
pecţiei ştiinţifice a socialului. O dată cu aceasta, însă, sistemul concu-
renţial, care se instalează şi pe piaţa intelectuală, se accentuează.
Statutul incert al sociologiei, nu puţinele contestări ale auto-
nomizării sale ca disciplină ştiinţifică, rivalitatea cu filosofia şi istoria,
neputinţa acoperirii întregului spectru al realităţii sociale cu cercetări
solide sunt doar unii dintre factorii care, în contextul amintit, concură
la adâncirea fragmentării şi recombinării ştiinţelor sociale, la crearea
unor ramuri şi subramuri ale sociologiei şi altor discipline (Mattei
Dogan, Robert Pahre, 1997, p. 12). Concomitent, se trasează noi fron-
tiere disciplinare.
Pare neverosimil ca în ultima jumătate de veac, când sociologia,
îndeosebi, dar şi alte ştiinţe sociale au făcut progrese spectaculoase,
spaţiul social să prezinte în continuare numeroase „pete albe”. Situaţia
este reală, fără îndoială, fiind unul din efectele perverse ale expan-
siunii furibunde a ştiinţelor socio-umane. Se imaginează şi se pun în
operă proiecte impresionante de investigare ştiinţifică a socialului, ce
antrenează importante forţe umane ale comunităţilor ştiinţifice, care
desfăşoară un arsenal nou şi performant de tehnici şi metode de
cercetare. Proiectele şi rezultatele obţinute în urma materializării lor,
în genere notabile, nu acoperă integral spectrul problematic al sferei
sociale, zone relativ numeroase rămân opace cercetării, altele apar şi
se dilată în punctele de contact între disciplinele sociale.
Aspectul de neverosimil dispare, după părerea noastră, dacă se
reţine ca argument şi faptul că spaţiul ştiinţific este extrem de mobil,
generând noi structuri şi relaţii sociale care, la rândul lor, amplifică
considerabil zonele ce trebuie studiate.
Cunoaşterea socialului, în componentele, dar şi în integralitatea sa
apare, astfel, ca un perpetuum mobile ştiinţific, ca o depăşire continuă a
propriilor sale frontiere. Este, în esenţă, vehicolul aflat în mişcare care
8

stimulează permanent gândirea socială pentru a da răspunsuri la provo-
cări mai vechi, mai noi sau în devenire ale socialului.
Din cele expuse sunt de reţinut următoarele aspecte esenţiale:
• realităţile sociale au trezit de timpuriu curiozitatea oamenilor;
• curiozitatea se transformă în interes, apoi în necesitate, când
structurile, relaţiile şi manifestările sociale sunt percepute ca fiind
esenţiale pentru progresul general-uman;
• de la simpla observare şi înregistrare a unor fragmente ale
vieţii sociale şi până la interpretarea şi valorificarea superioară a
datelor factuale, prin eforturi de generalizare şi teoretizare, s-au consu-
mat multe energii umane, într-o dimensiune temporală apreciabilă;
• cunoaşterea socială începe să genereze „suplimentul” amintit
când societatea ajunge la înţelegerea că destinul şi evoluţia sa sunt
condiţionate de perceperea cât mai corectă a vieţii sociale, care este
stimulată de avansul general al societăţii şi de abilitatea ştiinţelor
sociale de a da răspunsuri prompte, realiste şi operaţionale în planul
aşteptărilor imediate macrosociale;
• prefaceri în sfera socială se produc în permanenţă; acestea
antrenează o dinamică mai lentă sau mai alertă a ştiinţelor sociale,
care se divid (fragmentează), se recompun, se apropie sau se distan-
ţează unele de altele, amplificând considerabil numărul lor şi, totodată,
perspectivele de abordare a socialului;
• cunoaşterea socială nu este un scop în sine; ea este un mijloc
prin care ştiinţele sociale îşi aduc aportul la progresul general-uman şi,
deopotrivă, îşi justifică raţiunea lor de a fi.
2. Istorie, filosofie, sociologie – convergenţe şi distincţii

Ştiinţele umanist-sociale, după cum s-a relevat, au o mobilitate
remarcabilă.
Istoria şi filosofia, în hotarele cărora se configurează primele
preocupări de istorie socială, nu se pot sustrage acestui demers.
Ambele traversează epoci ce evidenţiază „mai mult rupturi decât
continuităţi” (Guy Bourdé, Hervé Martin, 1983, p. 8).
Se recunoaşte – aşa cum a făcut-o la vremea respectivă şi
Eugeniu Sperantia – că „faptele omeneşti nu interesează istoria decât
prin latura trăită de subiectivitatea individuală” (1944, p. 73). Latura
socială este cea care generează „rupturile” şi modalităţile foarte
diferenţiate de concepere a demersurilor analitice şi explicative ale
istoricilor sau, mergându-se chiar mai departe, însăşi definirea istoriei
ca ştiinţă. Abordările devin progresiv parcelare (pe tipuri de activităţi:
9

economice, politice, juridice, sociale, culturale, educaţionale etc. şi pe
spaţii geografice, care tind să se restrângă), inclusiv în acelaşi registru
tematic, încurajate fiind de curente noi de idei şi concepţii privitoare la
cercetarea istorică, precum şi de proliferarea „şcolilor” istoriografice.
Independent de istorie, dar asemănător acesteia, filosofia
traversează o astfel de perioadă. Interesul pentru cunoaşterea socială
sedimentează filosofia socială (sau filosofia istoriei), ca disciplină
filosofică distinctă, ale cărei demersuri ştiinţifice sunt centrate pe
studierea sensului şi dinamicii evoluţiei societăţii. Noua disciplină,
datorită „metodei sale speculative, s-a simţit mai în largul ei tocmai în
abordarea frontală a problemelor complexe ale societăţii şi omului, dar
într-o manieră mai aproximativă, fără date sistematice şi lipsită de
posibilităţi de testare a enunţurilor sale” (Cătălin Zamfir, Lazăr
Vlăsceanu, 1998, p. 251).
Filosofia socială precede constituirea sociologiei, care are loc tot
în cadrul filosofiei. Procesul de autonomizare a sociologiei este dificil
şi complicat, dar încununează un remarcabil demers ştiinţific al noii
ştiinţe sociale, marcat de numeroase bătălii pentru obţinerea recu-
noaşterii sale academice. Automatizarea n-a fost o problemă de
ambiţie sau de orgolii ştiinţifice, ea fiind reclamată de însăşi evoluţia
societăţii moderne care plasa omul, pentru prima oară de la devenirea
sa, în faţa unei alternative grave, dar îndrăzneţe: modernizarea
autentică a socialului, în noul cadru socio-istoric, era posibilă numai
printr-o redefinire a sa din interior şi prin redefinirea valorilor general-
umane. Sociologia era ştiinţa chemată să preia iniţiativa şi să dea
răspunsuri la noile provocări ale dezvoltării umane, evident într-o altă
perspectivă decât o făcuse până atunci filosofia socială. Diferenţele
esenţiale dintre cele două discipline, dincolo de asemănarea funda-
mentală definită de acelaşi obiect de studiu – societatea –, sunt de
viziune şi de metodă. „În timp ce sociologia cercetează constituţia de
fapt a proceselor sociale, a instituţiilor, ocupându-se de problema
existenţei reale a societăţii, filosofia socială urmăreşte determinarea
sensului ei” (subl. în text – n.n.) (Petre Andrei, 1936, p. 66).
Un alt motiv pentru care sociologia s-a distanţat de filosofia
socială îl reprezintă şi faptul că filosofia socială studiază schimbarea
necontenită a fenomenelor, în timp ce sociologia caută să identifice
numai ce este persistent.
Iniţial, sociologia a fost nedivizată, ulterior, însă, ea se fărâmi-
ţează în sociologii de ramură, între care şi sociologia istorică, „specia-
lizată în cunoaşterea dimensiunii temporale a fenomenelor sociale”,
10

spre deosebire de istorie, care este „centrată pe analiza timpului istoric
ca structură a desfăşurării vieţii sociale (Cătălin Zamfir, Lazăr
Vlăsceanu, 1998, p.571).
Sidney Aronson consideră că „sociologia istorică cere de la isto-
ricul obişnuit cu metodele tradiţionale de investigare o schimbare radi-
cală a metodelor”, în sensul înfrânării „înclinaţiei pentru povestire”
(1969, p. 300).
Aportul contributiv determinant la dezvoltarea preocupărilor
privind studiul istoriei sociale, în contextul expansiunii acestora în
modernism, aparţine însă istoriei şi sociologiei, chiar dacă, mai mult
sau mai puţin, şi alte ştiinţe sociale îl revendică. Raporturile dintre
sociologie şi istorie influenţează vizibil elementele configurative ale
istoriei sociale, îndeosebi confluenţele şi împrumuturile reciproce de
metode şi tehnici de cercetare.
Pentru a evita „lungimile” explicative, raţionalizăm la maximum
convergenţele şi distincţiile dintre sociologie şi istorie, care, într-un fel
sau altul, au semnificaţie şi în planul distingerii obiectului de cercetare
al istoriei sociale, precum şi al instrumentelor sale de investigare.
Asemănări şi convergenţe:
Sociologie şi istorie
• aparţin disciplinelor socio-umane;
• beneficiază de o „materie primă” de cercetare asemănătoare
sau identică;
• dispun de instrumente intelectuale suficiente şi necesare inves-
tigării socialului;
• utilizează, în bună măsură, aceleaşi tehnici şi metode de
investigare.
Distincţii:
Vechimea
• Istoria apare în antichitate.
• Sociologia se constituie în epoca modernă.
Perspectiva cercetării
• Sociologia studiază predilect realităţile sociale „prezente” şi
mai puţin cele din trecut.
• Istoria investighează faptele omeneşti din trecut (din momen-
tul în care omul dobândeşte simţul istoric) către „prezent”.
11

Obiective ştiinţifice∗
Sociologia:
• „… fenomenele şi procesele de apariţie a diferitelor forme de
viaţă colectivă a oamenilor, structurile acestor colectivităţi, care derivă
din interacţiunea reciprocă a oamenilor (unul asupra celuilalt), forţele
coercitive şi forţele care dispersează aceste colectivităţi, mutaţiile şi
transformările care survin în cadrul lor” (Jan Szczepanski, 1972, p. 10).
• „Fiind studiul realităţii sociale, ea (sociologia – n.n.) nu are ca
obiect societatea, una sigură şi aceeaşi în toate timpurile şi în toate
locurile, ci unităţile sociale concrete, singurele forme în care trăieşte
societatea. Când spunem ştiinţa realităţii sociale înţelegem, deci,
ştiinţa unităţilor sociale (subl în text. – n.n.), în formele numeroase şi
variate în care se găsesc ele răspândite pe pământ” (D. Gusti, 1934, p. 50).
Istoria:
• Devenirea popoarelor, în înlănţuirea cauzală a proceselor
istorice (Petre Andrei, 1936, p. 154).
• „… istoria este, în primul rând, o ştiinţă de reconstituire a
trecutului, a unor fenomene care au fost cândva reale, deci perceptibile
direct, iar la data cercetării nu mai există …” (Traian Herseni, 1982,
pp. 38-39).
• „… istoria implică cercetarea detaliului, dar, în acelaşi timp,
ea invită pe specialist, în nu mai mică măsură, să-şi lărgească vederile
sale generale pentru a putea cuprinde marile evenimente cardinale ale
evoluţiei structurilor sociale” (C.W. Mills, 1974, pp. 215-217).
• Studiază fenomenele de succesiune şi diferenţierile dintre
acestea, urmăreşte identificarea seriilor în care se înlănţuie în chip
ireversibil fenomenele, în cadrul cărora cele precedente explică
producerea şi modul de a fi al celor ce le succed. (Sociologia, din
contră, se preocupă de identificarea asemănărilor dintre fenomene –
succesiunea lor -, a aspectelor generale şi repetabile, până la stabilirea
unor legi valabile în toate locurile şi timpurile pentru realităţile
similare) (A.D. Xenopol, 1905, p. 21).
Trăsături esenţiale:
Sociologia
• Este o ştiinţă concretă (Frank W. Blackmar).
∗
Sintagma exprimă varietatea impresionantă a opiniilor care vizează
obiectul de studiu al celor două discipline, îndeosebi al sociologiei. „Toţi sociologii
sau aproape toţi au încercat să definească obiectul sociologiei. Ceea ce constituie un
alt mod de a o spune că nimeni nu a atins acest deziderat […] nici o definiţie
propusă n-a fost universal acceptată” (Raymond Boudon, 1997, p. 11).
12

• Este o disciplină sintetică (I. Tönnies).
• Are un caracter normativ (D. Gusti, H. Kelsen).
• Este o ştiinţă reformatoare (formulează soluţii, se implică în
reformarea societăţii, eradicarea stărilor de patologie socială, preveni-
rea şi soluţionarea crizelor sociale etc.) – A. Comte, E. Durkheim.
Istoria
• Reprezintă o „dimensiune” a oricărei ştiinţe sociale
(Fernand Braudel) sau
• Este „nervul” ştiinţelor sociale (C. Wright Mills).
• Este o ştiinţă de reconstrucţie a trecutului.
Metodologia cercetării
Sociologia
• Dispune de şi utilizează o gamă substanţială şi variată de
metode şi tehnici de cercetare (ancheta, sondajul, chestionarul,
interviul, tehnici de scalare şi de analiză a conţinutului comunicării,
cercetarea panel, cercetarea sociometrică etc.).
• Ca ştiinţă teoretică, tinde spre formularea unor legi, spre
identificarea invarianţelor, a relaţiilor de profunzime dintre variabile.
Trecerea de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor care produc
faptele se realizează prin ipoteze.
• Aplicarea experimentului în studiile sociologice „contribuie la
integrarea datelor în modele explicative, în sisteme teoretice din ce în
ce mai structurate” (Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Ion Cauc,
1998, p. 423).
• Experimentul este, deci, „un mijloc principal de verificare a
unei ipoteze sociologice” (Traian Brăileanu, 1923, p. 79).
Istoria
• „Istoria […] se bazează, în primul rând, pe mărturiile scrise
ale contemporanilor, deci pe observarea indirectă” (P.P. Panaitescu,
1969, p. 68).
• Metoda comparativ-istorică „lasă […] cale deschisă pentru
analiza completă a comunităţii în raport cu orice alt sistem autonom,
arătând că raporturile între comunităţile omeneşti numite state sunt
cele mai importante, deoarece ele dau diferenţierea completă a
comunităţii, structura cea mai complexă, dar şi cea mai stabilă a
comunităţii, care abia în acest stadiu ne dă icoana cosmosului social”
(Traian Brăileanu, 1923, p. 80).
13

Rezultatele cercetărilor:
Sociologie
• Conduc la concluzii teoretice care sunt validate, în bună
măsură, de realităţi sociale sau se confundă cu acestea. (Ipoteza este
motivată şi susţinută de rezultate).
Istorie
• Concluziile nu pot fi validate şi nu sunt verificabile decât prin
analogii (studii comparative) sau dacă mai există unele corespondenţe
între prezent şi trecut.
Economia, demografia, geografia, dreptul, psihologia şi alte
ştiinţe umanist-sociale consacră, la rândul lor, studii asupra unei mari
varietăţi de aspecte sociale, inclusiv în perspectivă istorică (demogra-
fia istorică, istoria dreptului, istoria economiei, antropogeografia etc.).
Studiile de acest tip se constituie în elemente de convergenţă ştiin-
ţifică, cu impact asupra evoluţiei istoriei sociale.
Repere importante ale raporturilor interdisciplinare în orizontul
ştiinţelor socio-umane, cu referire la istoria socială ar fi:
• istoria, ca şi filosofia, în fieful cărora se înregistrează mai de
timpuriu preocupări ce vizau zone ale socialului, manifestă tendinţa de
parcelare a preocupărilor, ca efect al apariţiei şi proliferării unor noi
concepţii, curente, şcoli istorice şi filosofice;
• filosofia socială fixează cadrul apariţiei, la mijlocul veacului
trecut, a sociologiei;
• distincţiile esenţiale între filosofia socială şi sociologie sunt
generate de viziunile şi metodele lor diferite de cercetare a socialului;
• sociologia, o dată cu depăşirea provizoratului statutului său
ştiinţific, dă o nouă dimensiune investigării realităţilor sociale, dublată
de o redefinire a poziţiei şi rolului ştiinţelor umanist-sociale;
• prin fărâmiţarea sociologiei în domenii particulare de
cercetare (ramuri şi subramuri), se deschid noi orizonturi aprofundării
studiilor asupra vieţii sociale; în acest demers apare sociologia
istorică, specializată „în cunoaşterea dimensiunii temporale a fenome-
nelor sociale” (în opoziţie cu istoria care îşi centrează studiile pe
analiza timpului istoric ca structură a vieţii sociale);
• convergenţele şi distincţiile dintre istorie şi sociologie facili-
tează înţelegerea plasării istoriei sociale în raport de acestea, precum şi
propria sa identitate ştiinţifică.
14

3. Originile şi evoluţia istoriei sociale
3.1. De la începuturi până la Şcoala „Analelor”

Divizarea şi specializarea ştiinţelor sociale au efecte greu de
cuantificat. Părerile sunt împărţite: unii specialişti consideră că sunt
salutare, pe câtă vreme alţii le deplâng. Preocupările ce vizează istoria
socială sunt mai vechi decât divizarea şi specializarea ştiinţelor, iar
efectele acestora sunt evidente mai târziu.
Germenii istoriei sociale se identifică în scrierile primilor creatori
de istorie. Herodot (cca. 484-420 î.Hr) este important pentru informaţiile
pe care le oferă despre sciţi şi traci, iar Tacitus (55 – cca. 120 î.Hr.),
prin descrierile asupra instituţiilor triburilor germanice.
La o primă analiză, aceste scrieri istoriografice, precum şi
majoritatea celor realizate înainte de veacul al XVIII-lea se înfăţişea-
ză, aproape invariabil, ca fragmente puţin semnificative şi imobile ale
vieţii sociale. Factura lor evenimenţială şi descriptivă primează. Cu
toate acestea, au o importanţă semnificativă dacă le raportăm la timpul
istoric în care au fost realizate: marchează şi delimitează deopotrivă,
în câmpul istoriei, preocupările consacrate aspectelor de natură socială
de alte tipuri de preocupări (1) şi relevă tendinţa de a plasa cercetările
asupra individului şi societăţii pe baze empirice cât mai solide (2). Se
conturează, astfel, germenii apariţiei istoriei sociale.
Veacul al XVIII-lea, „iluminat” de virtuoşi ai ştiinţei şi culturii,
este hotărâtor pentru destinul istoriei sociale. Voltaire, în Franţa, şi
Iustus Möser, în spaţiul german, sunt consideraţi primii „agenţi”
importanţi ai configurării istoriei sociale. Este dificil să atribuim prio-
ritar unuia din cei doi paternitatea istoriei sociale, chiar dacă scrierile
lor esenţiale în acest domeniu apar la distanţă de 17 ani.
Prin Secolul lui Ludovic al XIV-lea (1751), Voltaire deschide un
capitol nou în istoria socială: societatea franceză a acelei epoci este
tratată global.
Ca şi cronicarii de până la el, Voltaire acordă atenţie, mai întâi,
vieţii de la curtea regală, dar realizează , concomitent, o panoramă a
societăţii franceze din epoca lui Ludovic al XIV-lea, analizând econo-
mia, administraţia, finanţele, instituţiile, religia, cultura, arta, ştiinţa,
cutumele. Este o tentativă de definire a etosului (trăsăturilor specifice)
monarhiei absolutiste, care îşi pune amprenta asupra perioa-dei pe
care o evocă în scrierea sa. Asemănător procedează şi în Încercare
asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor (1756), dar extinde aria de
15

investigare: de la Carol cel Mare (768-814) la Ludovic al XIV-lea
(1634-1715).
Al doilea autor este recunoscut ca realizând deschideri spre
studiul mai aprofundat asupra comunităţilor sau regiunilor, îndeosebi
prin monografia Istoria Osnabrück-ului (1768), o localitate tipic ger-
mană, situată în Saxonia Inferioară.
Într-un secol dominat de spiritul iluminist, deschiderile realizate
spre studiul istoriei sociale – şi, evident, nu numai spre acest domeniu
– au ecou şi sunt urmate, ca un fel de reacţie în lanţ, de apariţia unor
noi focare intelectuale interesate să contribuie la extinderea
cercetărilor de istorie socială. Acestea se identifică în spaţiile istoriei
culturii, economiei, istoriei politice.
Lui Voltaire i se atribuie şi pionieratul în istoria culturii (cunos-
cută şi sub denumirea germană de Kulturgeschichte, care s-a impus),
date fiind preocupările sale în orizontul descrierii şi analizei modelului
(pattern-ului) cultural francez, dar un aport semnificativ la încurajarea
studiilor de istorie socială, după scrierile datorate lui Johan Gotfried
von Herder∗, Turgot∗∗ şi Condorcet∗∗∗ şi după orientarea istoriei culturii
înspre orizontul socio-uman, îl aduc François Guizot, Burckhard, Gustav
Freytag şi îndeosebi, Karl Lamprecht.
Guizot (1787-1874) se remarcă drept unul din cei mai notabili
specialişti în istoria civilizaţiei europene, realizând, între altele, o
cuprinzătoare frescă a societăţii franceze în perspectiva evoluţiei
culturii ei materiale şi spirituale – Istoria civilizaţiei franceze.
Prin istoricul elveţian Burckhard (1818-1897), după cum apre-
ciază J. Jean Hecht, istoria socială „dobândeşte maturitate, deschi-
zându-se, astfel, noi perspective evoluţiei sale”. Cele trei lucrări fun-
damentale – Viaţa lui Constantin cel Mare, Civilizaţia Renaşterii în
Italia şi Istoria civilizaţiei greceşti – dau imagini sugestive, de mare
acurateţe, asupra culturii materiale şi spirituale într-o succesiune de
∗
Filosof iluminist german (1744-1803), autor al uneia din primele
sinteze despre istoria civilizaţiei universale – Idei asupra filosofiei istoriei
omenirii, în 4 volume (1784-1791).
∗∗
Economist şi om politic francez (1727-1781), dă o perspectivă
interpretativă proprie ideii de progres.
∗∗∗
Filosof, economist, matematician şi om politic francez (1743-1794),
scrie în închisoare remarcabila sinteză Schiţa unui tablou istoric al
progresului spiritului uman, în care demonstrează că istoria are înfăţişarea
unui proces cumulativ şi că fiecare din etapele sale reprezintă o construcţie
pentru prezent şi viitor.
16

tablouri cu forţă evocatoare, relevând deopotrivă şi mutaţiile care se
produc în unele din societăţile analizate (cum este cea italiană), ce se
pliază progresiv spre modernism. Interesează, de asemenea, şi resor-
turile care pun în mişcare aceste mutaţii şi pe care autorul le identifică
în tentativele de legitimare a noii puteri politice.
Detalierile, mergând până la „intimităţi” din viaţa socială a
populaţiei germane de la mijlocul veacului trecut, reprezintă un nou
experiment în domeniul istoriei sociale pe care îl efectuează Freytag.
„Experimentul”, care înseamnă publicarea volumului Imagini din
trecutul vesel al germanilor (1859-1867), se bucură de o popularitate
imensă în landurile germane, îndeosebi pentru picanteriile sale care
fac deliciul cititorilor. Ecourile în lumea ştiinţifică sunt însă limitate,
dar „tehnica” utilizată („serii” de detalii care, nu în puţine rânduri,
forţează intimitatea individuală), va fi redescoperită, nu peste mult
timp, şi întrebuinţată în scrierile privind istoria socială.
Prin germanul Lamprecht, istoria socială are un „prototip pozi-
tiv”, deoarece „se inspiră din progresul natural al ştiinţei, în special în
elaborarea ipotezelor evoluţioniste şi în aplicarea conceptului de
selecţie naturală” (Jean Hecht).
În orizontul istoriei culturii se înscriu şi unele din contribuţiile
lui Auguste Comte (1798-1857), Herber Spencer (1820-1903),
Franklin Giddings – 1855-1931 (îndeosebi acelea care proiectează suc-
cesiunea fazelor evoluţiei socio-culturale), Henry T. Buckle (1822-1862)∗
sau Kurt Breysig∗∗.
Concomitent cu mişcarea cunoscută sub denumirea de
Kulturgeschichte, istoria economică dezvoltă în interiorul său un câmp
distinct de cercetare care îşi propune şi realizează deschideri spre
structuri sociale şi instituţionale (Henry Maine, Frederic Seebohm,
Gustav Schmoller) sau se declară pentru unirea eforturilor specia-
liştilor din cele două domenii, deoarece, considerau ei, istoria socială
şi economia reprezintă „un câmp unic şi complementar de cercetare”
(Henri Pirenne, Henri Sée). Conjuncţia dintre economiştii cu deschi-
dere spre social şi cercetătorii din domeniul istoriei sociale se produce
la mijlocul acestui veac, având ca efect reconsiderarea activităţii eco-
nomice de către istoria socială, acceptarea conceptului de determinism
∗
Iniţiază publicarea unei istorii a civilizaţiei universale, din care nu
reuşeşte să editeze decât două volume.
∗∗
Autor al unei interesante lucrări: Kulturgeschichte der Menschheit
(Istoria culturii omenirii), 1907.
17

economic şi împrumutul unor tehnici şi metode de cercetare din
arsenalul altor ştiinţe sociale.
Tentativele de apropiere între diversele grupuri de specialişti
care recunoşteau şi practicau istoria socială, grupuri care navigau,
după cum s-a văzut, în apele învolburate ale istoriei, sociologiei,
filosofiei, economiei, istoriei culturii (revendicată atât de istorici, cât
şi de filosofi şi sociologi), sunt estompate de ceea ce unii sociologi şi
politologi definesc a fi „dominaţia istoriei politice”, reflectată îndeo-
sebi prin scrierile lui Eduard A. Freedman (care accentua că istoria
reprezintă trecutul politic al societăţii), August Böckh (ce insista
asupra faptului că statul şi societatea trebuie tratate egal) şi Thomas B.
Macaulay (în lucrările căruia se susţinea ideea că analiza evoluţiei
istorice se realizează masiv sub raport politic). Istoria politică se arată
deosebit de rezistentă la schimbare, ce se manifestă inclusiv la
specialişti de marcă, cum a fost şi istoricul german Leopold von Ranke
(1795-1886), care exagerează aspectele factuale, respingând genera-
lizările. El, ca şi alţi reprezentanţi ai istoriei politice, preferă
povestirile, în locul analizelor, acordă atenţie indivizilor şi nu colec-
tivităţilor etc.
O privire panoramică asupra evoluţiei istoriei sociale până la
primul război mondial ne relevă următoarele aspecte esenţiale:
• în interiorul unor ştiinţe socio-umane se configurează grupuri
care îşi centrează eforturile pe studiul prioritar sau exclusiv al istoriei
sociale;
• rezistenţa la dezvoltarea unor astfel de cercetări cedează cu
timpul, favorizând apropierea între grupurile respective şi chiar
fuziunea lor; terenul demersurilor acestor grupuri este interdisciplinar,
dar se observă şi tendinţa de a-l părăsi şi de a acţiona în spaţii care
depăşesc graniţele disciplinelor din care fac parte acestea;
• extinderea considerabilă a studiilor de istorie socială, mai ales
de la jumătatea veacului trecut, între altele şi ca efect al apariţiei şi
dezvoltării sociologiei, determină configurarea unui anume „punct de
vedere” al istoriei sociale, în sens de orientare ceva mai clară a
direcţiilor sale evolutive;
• diversitatea sub raport tematic, metodologic precum şi a
perspectivei interpretative este nota generală a istoriei sociale: de la
subiecte parcelare, minore şi puţin semnificative la vaste panorame
asupra evoluţiei unor societăţi; de la simple observaţii şi înregistrări la
autentice monografii sociale etc.
18

3.2. Prima şcoală de istorie socială; consolidarea „statutului”
ştiinţific al disciplinei
Statutul ştiinţific al istoriei sociale, prin urmare, era încă incert.
Deşi numeroase, studiile atacă o problematică parcerală, în majoritatea
situaţiilor, fără să aibă o viziune clară asupra obiectivelor pe care le
urmăreau autorii lor şi, nu în puţine situaţii, fiind lipsite de rigoarea
ştiinţifică necesară. Sunt explicabile, astfel, rezervele şi criticile
formulate de sociologi şi istorici îndeosebi, dar şi de reprezentanţi ai
altor discipline socio-umane la adresa manierei în care era concepută
şi se producea istoria socială.
Un reviniment are loc atunci când un grup de istorici francezi
iniţiază detaşarea de propria lor comunitate ştiinţifică, inaugurând
studii de istorie socială într-o viziune pluridisciplinară. Evenimentul
are loc la Strassbourg, în 1929, iar principalii lui protagonişti sunt
Marc Bloch (1886-1944) şi Lucien Febvre (1878-1956). Cei doi
istorici editează revista „Annales d’Histoire économique et sociale” ∗
(„Analele de Istorie Economică şi Socială”), în jurul căreia se
formează numeroşi specialişti în istorie socială, constituind prima şi
una din cele mai cunoscute şcoli de istorie socială – Şcoala „Analelor”,
cu influenţe şi adepţi şi în prezent.
Mişcarea Bloch-Febvre nu este străină de concepţiile avansate
cândva de Emile Durkheim şi Max Weber, aspirând să apropie istoria
de sociologie şi de alte ştiinţe socio-umane. Obiectivele sale se anunţă
ambiţioase: pornind de la ideea că diferite contexte socio-culturale se
întrepătrund (comprehensiunea contextelor), grupul „Analelor” conce-
pe şi orientează demersurile istoriei sociale spre studiul totalităţii
aspectelor sociale, încercând să convertească socialul într-o istorie
societală. În acest sens, în reconstrucţia fiecărei epoci reprezentanţii
grupului includ demersurile psihice, ideatice şi normative, apreciind
că dau o notă suplimentară de acurateţe şi înţelegere „ştiinţei” şi
„umanului”.
Mişcarea Bloch-Febvre are rezonanţă în epocă şi mai târziu,
succesul ei constând în realizarea unei sinteze coerente între istorie,
sociologie, psihologie, economie şi geografie. Concomitent, sunt
reconsiderate sursele documentare, în sfera studiilor inteprinse de
componenţii Şcolii dobândind importanţă interpretarea dovezilor
arheologice, izvoarelor cartografice, lingvistice, folclorice şi, în
∗
Ia succesiv alte denumiri: „Annales d’Histoire sociale” (din 1939),
„Annales. Économie. Société. Civilisation” (din 1946).
19

genere, a documentelor care au caracter social. „Şcoala «Analelor»”,
a însemnat, în esenţă, nu numai crearea unui curent viguros de studii
privind istoria socială, ci şi în iniţierea unui mod propriu de
cercetare, care consta în antrenarea a numeroase discipline umaniste
într-un demers comun, cu finalităţi comune.
Mişcarea declanşată de „Anale”, prin însăşi existenţa şi
demersurile sale ştiinţifice, marchează, evident, o nouă fază evolutivă
a istoriei sociale. Oricâte comentarii a generat şi produce încă, Şcoala
a statuat automatizarea relativă a istoriei sociale faţă de istorie,
conferind preocupărilor în acest domeniu articulaţii suplimentare în
demersul de recunoaştere a propriei sale identităţi ştiinţifice.
Continuatori de mare prestigiu ai şcolii sunt Fernand Braudel (1902-
1985), Ernest Labrousse (1895-?), Pierre Chaunu (1923), care se
depărtează însă de spiritul şi principiile iniţiale ale „Analelor”. Ernest
Labrousse şi François Sminard introduc conceptul de „timp lung”
(„longue durée”), împrumutat de la economişti (şi pe care îl va utiliza
şi Braudel), pentru a marca ideea că schimbările reale din societate se
produc la intervale temporale mari, care depăşesc durata vieţii unui
om sau a unei generaţii. Fernand Braudel, care, în 1949 (în lucrarea
Mediterranée) extindea frontul de cercetare în sferele geografiei,
economiei, demografiei, culturii, politicii, religiei, tehnicii ş.a.m.d.
(dincolo de cea socială), trei decenii mai târziu se pronunţa pentru ana-
lize sectoriale. „Cert, «globalitatea» este o utopie – releva Braudel –, dar
către ea trebuie să tindem” (Marc Guillaume, 1986, p. 66). Istoria
familiei, a cărţii, sexualităţii, educaţiei, viaţa oraşului şi a regiunii şi
atâtea alte aspecte sectoriale, „care îşi proclamă autonomia”, trebuie
cercetate distinct, cu metode diferite, cu grupuri de cercetare diferite –
susţinea istoricul francez.
Basculările unor continuatori ai Şcolii „Analelor” între tradiţie şi
„noul stil” sunt percepute ca ameninţătoare atât pentru prestigiul
acesteia cât şi pentru relaţiile dintre sociologie, istorie şi istorie
socială, tensionate îndeosebi datorită achiziţiilor metodologice ale
ultimelor două domenii de cercetare. Sociologii îi acuză pe istorici că
„împrumută” metode şi tehnici din propriul lor arsenal metodologic.
Tensiunile se diminuează, iar din anii ‘60 continuatorii Şcolii
„Analelor” revin la „intenţii mai bune” faţă de tradiţiile propriei lor
comunităţi ştiinţifice.
Reabilitarea raporturilor dintre istorie, sociologie şi istorie socia-
lă permite îmbunătăţirea substanţială a comunicării între acestea, ceea
ce reactivează tentativele de unificare a sistemului teoretic al ştiinţelor
20

sociale. În acest sens se înscriu şi contribuţiile importante pe care le
aduc C. Wright Mills (1916-1962) şi Robert K. Merton (1910-?). Din
zona istoriei sociale puţini sunt acei reprezentanţi care trec frontiere ce
îi despart de sociologie, pentru a realiza teoretizări. Elinor C. Barber
se numără însă printre aceştia. Autoarea publică, în 1955, interesanta
lucrare The Bourgeoisie in Eighteenth Century France (Burghezia din
Franţa în secolul al optsprezecelea) în care demonstrează potenţia-
lităţile apropierii dintre sociologie şi istoria socială. Autoarea împru-
mută concepte din structural-funcţionalism, pe care le aplică în analiza
schimbării poziţiei straturilor mijlocii din societatea franceză în
deceniul premergător revoluţiei franceze de la 1789. Ea identifică
factorii care minează poziţiile grupurilor predominante, deschizând
orizontul ascensiunii „elementelor secundare”, mobilitatea socială
conducând la o „îmbunătăţire limitată” a poziţiilor acestora din urmă.
Examinează cu prudenţă şi structura burgheziei franceze, relevând dis-
tincţiile interesante ale schimbărilor ce se produc la nivelul acesteia:
chinuitoarea experienţă privind reconcilierea dintre abandonul valo-
rilor tradiţionale catolice şi adaptarea la exigenţele modernismului.
Suportul pe care îl oferă sociologia îi incită pe unii sociologi să
elaboreze în orizontul istoriei sociale lucrări riguroase şi apreciate:
Tokugawa Religion: The Values of Preindustrial Japan (Religia
Tokugawa: valori în Japonia preindustrială) – Robert N. Belloh
(1957); Social change in Industrial Revolution (Schimbare socială în
revoluţia industrială) – Neil J. Smelser (1959); The First New Nation:
The United States in Historical and Comparative Perspective (Prima
naţiune tânără: Statele Unite în perspectivă istorică şi comparată) –
Seymur Lipset (1963); The Vandée (Vandeea) – Charles Tilly (1946)
etc. Toate acestea, ca şi altele de acest tip, dau dimensiunea profitului
ştiinţific când sunt depăşite bariere convenţionale între ştiinţele sociale.
Din deceniul al 6-lea, tonul contestatar la adresa istoriei sociale,
după cum se relevă din cele prezentate, „stabilizează” un anume raport
între istoria socială şi celelalte ştiinţe sociale, cu distincţii importante
zonale sau locale. Peisajul pe care îl oferă istoria socială, nu numai
începând din această secvenţă istorică, ci chiar înaintea ei (imediat
după încheierea celui de al doilea război mondial) este variat şi într-o
continuă extensie. Principalele repere care trebuie reţinute şi care
punctează evoluţia istoriei sociale în această dimensiune temporală
sunt următoarele:
• în cadrul şcolilor naţionale de sociologie sau de istorie se
detaşează cu pregnanţă preocupări de istorie socială care conduc la
21

configurarea fie în interiorul lor, fie în afara acestora, a unor grupuri
specializate în istorie socială, cu evidente tendinţe de automatizare. În
Franţa, unde tradiţia studiilor de istorie socială este remarcabilă, în
cadrul comunităţii istoricilor funcţionează o puternică şi respectabilă
grupare de specialişti în istorie socială, motivaţi, cu sau fără voie, de
spiritul Şcolii „Analelor”. După 1965, în special, graţie utilizării unor
metode de cercetare împrumutate din arsenalul sociologiei, psihologiei
sociale, etnologiei, demografiei etc., studiile sociale se dezvoltă în
forţă, sesizându-se „realităţi materiale şi spirituale” noi şi incitante,
inclusiv prin „redescoperirea” şi utilizarea unor vechi concepte, idei
etc. Sub influenţa unor curente materialist-istorice, se configurează o
zonă extrem de fertilă în studii de istorie socială: „faimosul «cuplu
antagonist» burghezie şi muncitorime” (Marc Guillaume, 1980, p. 48).
Mentorul spiritual şi susţinătorul marcant al acestui nou curent în istoria
socială este un continuator important al Şcolii „Analelor” – E. Labrousse.
Sunt atacate îndeosebi problemele privind „cuplul antagonist”, „condi-
ţiile de viaţă, mentalităţile şi revendicările muncitoreşti”, „formarea şi
dezvoltarea grupurilor muncitoreşti regionale”, „influenţele conjugate
asupra dezvoltării industriale” etc.
• Un nou şi viguros traseu ştiinţific al istoriei sociale îl dau
studiile asupra „societăţilor urbane şi rurale”, care antrenează gru-
puri mixte de cercetători. Încep să fie imaginate şi se desfăşoară
investigaţii complexe asupra unor teme de interes regional, cum ar fi
„Mişcările ţărăneşti în epoca contemporană” realizată de către
specialişti europeni. Rezultatele cercetătorilor se dezbat în două etape:
în 1970, la Moscova şi în 1976, la Neapole.
Dobândesc o consistenţă remarcabilă demersurile ştiinţifice
asupra claselor mijlocii, multiplicându-se eforturile de monografiere a
unor grupuri sociale (funcţionari, profesii libere etc.).
• „Provincializarea studiilor de istorie socială” (Philippe
Vieger, 1985, p. 51), prin acordarea unei atenţii marcante studiului
regiunilor şi localităţilor (rurale şi urbane), conduce la apariţia unor
formaţiuni autonome de cercetare centrate pe studiul aspectelor
sociale, inclusiv a unor instituţii regionale şi locale care au în obiectiv
o astfel de problematică (Centrul de Istorie Economică şi Socială a
Regiunii Lyonese – Franţa etc.).
• Identificarea mentalităţilor colective şi studierea lor este un
alt domeniu al istoriei sociale, care se dezvoltă chiar dacă se manifestă
suficientă rezistenţă din partea reprezentanţilor altor ştiinţe sociale, aşa
cum a luat curs ascensional, îndeosebi în ultimele decenii, şi istoria
orală, asupra căreia vom reveni, dată fiind însemnătatea sa deosebită.
22

• Extinderea spaţiului de cercetare a istoriei sociale obligă pe
specialişti să recurgă la utilizarea mai intensă a documentelor sociale
şi a altor surse istorice.
• Instituţionalizarea marchează o etapă importantă a evoluţiei
istoriei sociale, definind mai clar procesul autonomizării sale ca
disciplină socială. În 1935, la Amsterdam (Olanda) este inaugurat
Institutul Internaţional de Istorie Socială (Internationaal Instituut vor
Sociale Geschiedenis) ale cărui studii sunt axate pe problematica miş-
cării muncitoreşti sub aspect socio-politic. Nuclee, centre sau institute
consacrate istoriei sociale sunt înfiinţate în Franţa (Comisia de Istorie
Economică şi Socială a Revoluţiei Franceze; Centrul Meridional de
Istorie Socială a Mentalităţilor şi Culturilor din Epoca Preindustrială,
Centrul de Studii şi Cercetări asupra Societăţii din [zona] Oceanului
Indian – toate în Aix – an – Provence; Centrul de Cercetări de Istorie
Socială şi Culturală a Franţei de Est şi Confederaţiei Elveţiene –
Besançon ş.a.m.d.), S.U.A. (Centrul pentru Istorie Socială, Centrul
Shelby Collum Davis pentru Studii Istorice – Pittsburg etc.). Învăţă-
mântul superior include în programele sale de studii cursuri care au ca
obiect istoria socială (Franţa, Marea Britanie, Germania, Olanda,
S.U.A. etc.). Asociaţii profesionale şi manifestări ştiinţifice internaţio-
nale sunt alte repere importante în conturarea identităţii istoriei sociale
(din 1979 se desfăşoară congrese periodice ale Asociaţiei de Istoria
Ştiinţelor Sociale – Social Science History Association; Comisia
Internaţională pentru Mişcări şi Structuri Sociale iniţiază, începând cu
1975, anchete, ale căror rezultate au fost comunicate la Congresul
mondial de istorie de la Bucureşti – 1980). Sunt editate publicaţii de
specialitate, cum este şi „Journal of Social History” („Revista de
Istorie Socială”), apărută la Pittsburg – S.U.A., „International Review
of Social History” („Revista Internaţională de Istorie Socială”), editată
la Amsterdam, începând cu 1956 etc.
Istoria socială se prezintă, astfel, ca o disciplină socială al cărei
grad de autonomizare este condiţionat de raporturile cu alte ştiinţe
sociale, îndeosebi, cu sociologia şi istoria. Unele comunităţi ştiinţifice,
cum sunt cele din S.U.A., Canada, Marea Britanie, Olanda, Italia,
Austria, Ungaria etc. îi recunosc statutul de ştiinţă socială autonomă,
altele (cum sunt cele franceză, germană ş.a.m.d.), fără a nega existenţa
sa, o consideră drept domeniu distinct de studiu în istorie. Individual,
părerile unor reprezentanţi de primă dimensiune ai ştiinţelor sociale
sunt mai mult sau mai puţin diferenţiate decât ale comunităţilor
ştiinţifice din care fac parte.
23

Autonomizarea, în condiţiile pluridisciplinarităţii ştiinţifice, nu
mai are semnificaţia din trecut. Importante sunt alte criterii de apre-
ciere, cum ar fi: spaţiul propriu de cercetare, mijloacele şi metodele de
investigare, proiecţiile teoretice, contribuţiile aduse în planul „supli-
mentului de cunoaştere” invocat la începutul cursului nostru, care, toate,
dau identitate unui domeniu specific, particular de cercetare socială.
3.3. Preocupări şi concretizări româneşti în spaţiul istoriei

sociale
Gândirea şi cercetarea socială românească, care au realizat nota-
bile realizări în domeniul sociologiei şi istoriei, mai ales în perioada
interbelică, au rezultate, unele chiar importante, şi în domeniul istoriei
sociale. Seria precursorilor istoriei sociale, fără a forţa nota, dacă ne
raportăm la procedeele „clasice” de identificare a originilor unei
ştiinţe sociale, poate fi extinsă şi înainte de Dimitrie Cantemir (1673-
1723) sau Nicolae Spătarul Milescu (1636-1708). Ne interesează mai
puţin etapa anterioară acestora deoarece vrem să punctăm câteva
aspecte importante ale preocupărilor ulterioare de istorie socială.
Spătarul Milescu apropie spaţiul social asiatic de înţelegerea
europenilor prin informaţiile asupra populaţiilor pe care le-a întâlnit în
periplul său spre îndepărtata Chină, iar Cantemir surprinde prin
maniera modernă de realizare a unei monografii destinate Moldovei şi
prin teoretizările asupra originii claselor sociale şi rolului de arbitru al
domnului în raporturile dintre boieri şi ţărani.
O seamă de intelectuali prepaşoptişti lărgesc orizontul
preocupărilor vizând spaţiul social. Cei care dau un contur mai clar
acestor preocupări sunt Ion G.Ghica (1816-1897), Nicolae Bălcescu
(1819-1859) şi Mihail Kogălniceanu (1817-1891). Fiecare îşi aduce
contribuţia la apariţia unui punct de vedere românesc asupra istoriei
sociale, fiind capi de serie în joncţiunea preocupărilor pentru istorie
socială din economie, istorie şi sociologie (în măsura în care toţi sunt
consideraţi şi sociologi). Ghica iniţiază analiza şi explicarea finalită-
ţilor sociale ale factorilor economici, de pe poziţia economistului ce
era, iar Bălcescu detaşează în câmpul istoriei studiul istoriei sociale,
conferind o nouă viziune asupra „misiei istoriei” şi anume: „de a ne
arăta, de a ne demonstra această transformare continuă, mişcarea
progresivă a omenirii, această dezvoltare a sentimentului şi a minţii
omeneşti, sub toate formele din lăuntrul şi din afară, în timp şi spaţiu”
(Nicolae Bălcescu, 1887, p. 3).
24

Asemănător lui Kogălniceanu, Xenopol şi Iorga, Nicolae
Bălcescu respinge istoria evenimenţială. El consideră că viziunea
dinamică asupra ei trebuie să prevaleze, accentuând analiza factorului
uman şi a evoluţiei sociale, pe două dimensiuni esenţiale: în timp şi în
spaţiu. Bălcescu realizează în scrierile sale o sinteză între perspectiva
analitică istorică şi cele economice, sociologice şi filosofice (filosofia
socială), concepând, astfel, tratarea istoriei în viziune pluridisciplinară.
El poate fi apreciat drept fondator al studiilor de istorie socială în
România.
Investigarea ştiinţifică a socialului în optica lui Mihail Kogălniceanu
trebuie să ţină seama prioritar de dimensiunea istorică a societăţii din
două raţiuni: în primul rând, pentru că, în acest mod, era posibilă
cunoaşterea mai adecvată a vieţii sociale şi, în al doilea rând, fiindcă
se puteau identifica, în condiţii mai bune, particularităţile evoluţiei
societăţii moderne.
Un „model” original de istorie socială era propus de Nicolae
Blaramberg (1834-1896) în lucrarea Studiu comparat asupra institu-
ţiilor, legilor şi moravurilor României din timpurile cele mai vechi
până în zilele noastre (Essai comparé sur les institutions, les lois et
les moeurs de la Roumanie depuis les temps les plus reculés jusqu’à
nos jours) (1886-1887).
„Modelul” a fost şi este încă puţin cunoscut „în interior”, fiind însă
bine primit şi apreciat în străinătate la vremea respectivă. Semnificative
sunt, în ideea relevanţei lucrării juristului român, aprecierile datorate
celebrului istoric francez Hippolyte Taine (1828-1893). Acesta îi
mărturisea fără reticenţă: „Personal învăţ mult citindu-vă, sau, mai
bine, am totul de învăţat. Studiile mele nu fuseseră îndreptate în
această direcţiune. Dar, regăsesc în cartea D-tale, atâtea ştiinţe precise,
un aşa bogat seceriş de texte preţioase, o aşa de frumoasă ordine, încât
cineva poate lesne să adune o informaţie desăvârşită. Aceste mari
monografii sistematice sunt baza oricărei concluzii politice: când le
vom avea în număr destul de mare, vom ajunge poate a ne scăpa de
formele ţepene şi mecanice, în care spiritul de libertate s-a ţinut închis
până acum; vom cădea mai puţin des în încercările noastre de reformă
şi vom datora aceasta istoricilor care, ca D-ta, ne vor fi explicat de la
origine şi până în timpii de astăzi dezvoltarea unei naţiuni” (Apud:
Lucian Radu Stanciu, 1998, p. 427).
Obiectivul lui Blaramberg a fost să reconstituie „istoria natu-
rală” a societăţii româneşti, demers pe care chiar el însuşi îl defineşte
ca fiind sociologie descriptivă şi comparată, fapt ce nu ne împiedică să
25

apreciem că are inclusiv un rol distinct şi important în apropierea
studiilor de istorie socială de recunoaşterea lor ca preocupare de sine
stătătoare.
Din păcate, cum spuneam şi înainte, deşi recunoscut în cercuri
savante din Europa (Herbert Spencer, faimosul sociolog englez,
Cesare Cantù, celebru istoric italian, Alfred Jourdan, reputat jurist
francez, Dora dÌstria – născută Ghica, verişoară cu Blaramberg –
scriitoare de notorietate internaţională, Georg Weber, istoric german
ş.a.) şi, pentru prima dată pentru ştiinţele sociale din România, şi în
America de Sud (P. Pradier Fodéré, decanul Universităţii de Ştiinţe
Politice şi Administrative din Lima), autorul primei monografii a
societăţii româneşti şi importanta sa lucrare rămân practic necunoscuţi
marelui public, probabil şi datorită faptului că a fost scrisă în franceză
şi publicată la Paris.
Nu ştim dacă şi în ce măsură Blaramberg a avut cunoştinţă de un
important antecesor – Nicolae Locusteanu (1821-1900) – în orientarea
studiilor sociale înspre identificarea şi motivarea ştiinţifică a genezei
„naţiunii române”, precum şi a formelor ei de agregare socială. Cert
este că aceasta publica la Bruxelles, tot în limba franceză, în 1855, un
fel de „supliment” la o lucrare istorică datorată lui Elias Regnault∗, iar
mai târziu (1879) o interesantă monografie asupra Dobrogei.
Cercetarea monografică a evoluţiei societăţii româneşti, care se
impune şi în planul istoriei sociale, nu are un aspect întâmplător şi
pasager. Dacă se acceptă ideea că Dimitrie Cantemir este, într-un fel,
deschizător de drumuri în monografismul autohton şi incluzându-l în
acelaşi demers pe Ion Ionescu de la Brad, cu monografiile sale zonale,
precum şi pleiada de autori care i-au urmat cu lucrări monografice (de
dimensiuni, valori şi cuprindere tematică dintre cele mai variate), se
poate vorbi de un tip de cercetare preponderent monografică ce se
impune ca metodă atât în sociologie cât şi în istoria socială.
Expansiunea maximă a monografismului din perioada interbelică are,
prin urmare, o tradiţie deja consolidată la sfârşitul veacului trecut şi
începutul secolului nostru.
Tot în această foarte fertilă perioadă de trecere de la un veac la
altul îşi înscrie contribuţia în istorie şi sociologie, dar cu relevanţă şi în
planul studiilor de istorie socială, A.D. Xenopol (1847-1920). „Pentru
a înţelege organizarea unui popor, trebuie studiate elementele vieţii
∗
Lucrarea lui N. Locusteanu se intitula Suite au supplement á l`histoire
politique et sociale des Principautés Danubiennees de M. Elias Regnault.
26

sale, căci numai din combinarea acestor elemente rezultă forma
generală a traiului său”, aprecia ilustrul nostru istoric, în cursul său din
anul 1883/1884 predat la Universitatea din Iaşi. Preocupat pentru a
desluşi „organizarea unui popor”, Xenopol procedează la reconstrucţia
socială a istoriei, potrivit elaboratului său teoretic cunoscut sub nume-
le de „teoria serialităţii în istorie”. Conform acesteia, în succesiunea
proceselor şi fenomenelor istorice se manifestă nu legi, ci „serii
istorice”, istoria societăţii devenind astfel succesiunea ireversibilă, în
esenţă repetabilă, a unor serii de fapte înlănţuite cauzal. Seria are
caracter de „cadru obştesc” (general), care înlănţuie fapte individuale.
„Orice serie de dezvoltare înlănţuieşte o succesiune care pleacă de la
un sâmbure, se suie sau se scoboară, pentru a ieşi la un rezultat care dă
numele seriei” (A.D. Xenopol, 1905, p. 21).
Teoria, ca şi opera ştiinţifică în ansamblu, dau istoricului român
o prestanţă ştiinţifică internă şi internaţională remarcabilă. Revendicat
în egală măsură de istorici şi de sociologi, Xenopol conferă
fundamente teoretice şi studiilor de istorie socială şi, deopotrivă, lasă
posterităţii Istoria românilor din Dacia Traiană, remarcabilă operă de
sinteză şi analiză socio-istorică.
Traiectoria evolutivă a istoriei sociale, este asemănătoare, în
unele privinţe, cu cea din Occident, datorită formaţiei intelectuale a
unor istorici, sociologi, economişti, filosofi şi apoi chiar a propriilor
săi reprezentanţi şi, deopotrivă, datorită influenţei pe care o exercită
corifei ai ştiinţelor sociale din vest asupra Orientului European
(Condorcet, H. Spencer, E. Durkheim, A. Comte, H. Taine ş.a.). Are,
însă, la fel ca şi istoria şi sociologia, o particularitate esenţială: este
captivată de reconstrucţia evoluţiei „naţiunii” şi a „societăţii”, date
fiind însăşi particularităţile şi specificul devenirii lor istorice.
Deschiderile spre „naţie”, „naţiune”, „naţionalitate”, „popor” pot
fi interpretate ca având o dublă motivaţie: sunt, în primul rând,
expresia frustrărilor provocate de lunga noapte a dominaţiei străine
asupra societăţii româneşti şi, în al doilea rând, sunt, raţional vorbind,
expresia unor căutări ştiinţifice pentru definirea cât mai aproape de
adevăr a unei stări de fapt, schimbătoare evident şi necum imuabile.
Particularităţile dezvoltării istorice a românilor imprimă un tip
specific de raporturi interdisciplinare în cadrul ştiinţelor sociale:
contradicţiile, deşi nu lipsesc, sunt considerabil mai estompate
comparativ cu cele din Occident, favorizând raporturi de cooperare
între istorici, sociologi, economişti, jurişti, demografi care au efect
benefic în orizontul consolidării studiilor privind istoria socială. Forţa
27

studiilor multidisciplinare este dată de extensia mişcării monografice,
care, sub directiva tutelară a sociologiei, îndeosebi în perioada
interbelică, conferă un caracter unitar cercetării realităţilor sociale.
Istoria socială, în acest trend de concentrare progresivă a
studiilor sociologice într-o mişcare coordonată la nivel naţional, prin
reprezentanţii săi, reacţionează diferit: unii se lasă antrenaţi şi se
integrează mişcării monografice („pregustiene” şi „gustiene”), alţii,
fără să o respingă, rămân solitari în demersurile lor ştiinţifice.
Valoarea contributivă a specialiştilor din domeniul istoriei sociale nu
poate fi amendată de apartenenţa sau neapartenenţa la Şcoala
monografică românească, dar integrarea unora dintre ei în demersurile
ştiinţifice ale acesteia denotă spaţiul generos al interoperabilităţii
ştiinţelor sociale din România.
Contribuţii de certă valoare ştiinţifică aduc istoricii
Constantin C. Giurescu (1875-1918), îndeosebi în planul identificării
originilor clasei boiereşti, I.C. Filitti (1878-1945), prin scrierile
asupra evoluţiei raporturilor agrare, care îl plasează în rândurile
celor mai reprezentativi istorici sociali români şi Vasile Pârvan
(1882-1927), cu monumentalele sale lucrării Getica, Dacia, Civiliza-
ţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene şi Începuturile vieţii
romane la gurile Dunării.
Formula interdisciplinarităţii ştiinţelor sociale, care este în vogă
şi care este susţinută teoretic şi aplicativ de către Şcoala sociologică
gustiană, nu-l lasă indiferent pe Nicolae Iorga (1871-1840). Vocaţia
clasică a istoriei, de a contribui la cunoaşterea trecutului unei „naţii” şi
a lumii, nu este periclitată de expansiunea sociologiei. Astfel, după N.
Iorga, sociologia are rolul de a studia „categorii ştiinţifice” (societate,
clase sociale etc.), fiind acceptată ca o „ştiinţă a generalizărilor”, care
nu ignoră realitatea naţională. Apreciază, însă, că este inacceptabilă
poziţia acelor sociologi care studiază activitatea umană în afara
formelor ei istorice, etnice şi naţionale. În acest caz, respectivii
sociologi ar practica o „ştiinţă fără ideal”. Se pronunţă pentru o
„sociologie naţională”, care să opereze concomitent cu două serii de
categorii ştiinţifice: a) general abstracte (societate, stat, clase) şi
b) particular-istorice (popor, naţiune, cultură). Pentru evitarea sepa-
rării celor două tipuri de categorii sociologice sau transferării
rezultatelor obţinute prin investigaţii de la o serie de categorii la alta,
N. Iorga susţine ideea ca acestea să fie subordonate evaluării ştiinţifice
a idealului social, care, în cazul românilor, nu poate să fie decât
naţional. Cum ţărănimea reprezenta trăsătura definitorie a structurii
28

sociale autohtone, idealul naţional trebuie să pornească de la aceasta,
deoarece fiind majoritară (în proporţie de cca 80% din structura
populaţiei) se poate identifica cu însăşi poporul român.
Nicolae Iorga apreciază că „dată fiind unitatea în timp şi spaţiu a
întregii vieţi istorice”, este necesar ca fenomenul istoric să fie studiat
în întreaga lui dimensiune, „pe foarte lungi intervale”, pentru a fi în
măsură să recunoaştem şi să interpretăm corespunzător un fapt istoric.
Această respiraţie foarte largă a istoriei o defineşte cu termenul de
istoriologie, care, în viziunea sa, nu trebuie confundată cu metaistoria
practicată de istoricul german Karl Lamprecht şi nici cu „seriile
istorice” propuse de Xenopol. În raport cu ultimul, Iorga exprimă un
punct de vedere clar, care, evident, îl detaşează de acei istorici şi
sociologi care consideră că trebuie neapărat şi prioritar să identifice
legităţile generale ce guvernează viaţa socială pentru a stabili şi
verifica cursul istoric al unei comunităţi. Nu acceptă „tendinţa
întrupată într-o îndrăzneaţă şi frumoasă operă a unui învăţător al meu,
Xenopol, de a supune faptele istorice la legi care nu se pot stabili, nu
se pot verifica”, considerând că pentru un istoric important este să
stabilească „similitudini”, „paralelisme” sau „repetiţii istorice”, din
care se alcătuieşte istoriologia (N. Iorga, 1968, p. VI).
Viziunea nouă asupra conceperii istoriei care îl stăpâneşte pe N.
Iorga şi care, din nefericire, este decât fragmentar materializată
(savantul este asasinat înainte de a-şi desăvârşi opera) îl apropie de
unele concepţii ale Şcolii „Analelor” precum şi de unele proiecţii mai
recente care vizează orientările istoriei sociale.
Convergenţele dintre sociologie şi istorie conduc şi la formu-
larea unor puncte de vedere deosebit de interesante de către profesorul
Dimitrie Gusti (1880-1955) şi alţi membrii ai Şcolii sociologice de la
Bucureşti, îndeosebi de către H.H. Stahl (1901-1991), Traian Herseni
(1907-1980) şi Miron Constantinescu (1917-1974). Aceştia din urmă,
mai puţin pregnant în perioada interbelică, dar consistent mai târziu,
au contribuţii originale remarcabile cu valoare teoretică şi aplicativă şi
în planul istoriei sociale.
Un aport semnificativ la promovarea istoriei sociale în epoca cea
mai fertilă a ştiinţelor sociale din România (1918-1944) îl aduc şi alte
personalităţi ştiinţifice şi culturale, pe care, fără nici o intenţie de a le
diminua meritele, le amintim doar: Constantin Dobrogeanu-Gherea
(1855-1920), Eugen Lovinescu (1881-1943), Ştefan Zeletin
(1882-1934), Ştefan Antim (1879-1937), Nicolae Petrescu (1886-1954),
Gheorghe I. Brătianu (1898-1953) ş.a.
29

Contribuţiile personale ale unor specialişti se coroborează cu for-
me instituţionalizate de exprimare a preocupărilor pentru istoria socială,
cum sunt: iniţierea unor rubrici în publicaţii periodice, consacrate
acestora („Revista Română de Istorie”, care apare între 1931-1947);
organizarea unor simpozioane, sesiuni de comunicări ştiinţifice etc.
sub patronajul unor asociaţii, fundaţii etc.; crearea de secţii
specializate în instituţii de cercetare ştiinţifică (Secţiunea de Istorie
Socială din cadrul Institutului de Ştiinţe Sociale al României∗) etc.
Interdicţia practicării sociologiei de către regimul comunist în
perioada 1948-1965 constrânge la identificarea unor soluţii pentru
supravieţuirea reprezentanţilor ei şi, evident, a disciplinei ştiinţifice pe
care o serveau. Foştii membrii ai Şcolii de la Bucureşti, şi nu numai
aceştia, îşi maschează continuarea preocupărilor ştiinţifice abordând
subiecte de istorie socială, teren fertil de manifestare dată fiind
„adoptarea” perspectivei marxiste de cercetare şi utilizarea istoriei ca
instrument propagandistic şi de manipulare a conştiinţei istorice. Este
perioada în care H.H. Stahl publică: Contribuţii la studiul satelor
devălmaşe româneşti (1958-1965), lucrare de proporţii, care dă un nou
orizont vieţii rurale în devenirea ei istorică.
M. Constantinescu şi H.H. Stahl continuă studiile asupra unor
teme de istorie socială şi după 1965, formulând puncte de vedere
personale interesante privind incitanta „problemă” a orânduirii tribu-
tale (Date noi cu privire la orânduirea tributală – 1974, primul, Teorii
şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale – 1980, al doilea).
Interesant este că istoria socială nu constituie un subiect de
litigiu între istoricii şi sociologii români nici în această secvenţă
temporară, al cărui efect în planul ştiinţelor socio-umane este
dramatic, posibil fiind ca situaţia să derive tocmai din soarta ingrată a
∗
Potrivit proiectului de program al Institutului de Ştiinţe Sociale, publicat în
1942, Secţiunea de Istorie Socială avea înscrise în sfera sa de activitate următoarele:
1. Factorii geografici ai istoriei românilor. În ce mod au putut determina sau
înrâuri aceşti factori formaţiunea şi dezvoltarea societăţii româneşti. 2. Factori
etnici în istoria românilor. Factorii etnici care au intrat în alcătuirea poporului
român, în ce măsură au contribuit aceşti factori prin forme de organizare şi cultură
deosebite la evoluţia societăţii româneşti. 3. Factori politici, economici şi spirituali.
Factorii politici, economici şi spirituali (generali şi locali), care au determinat
transformări în evoluţia societăţii româneşti. 4. Fazele istoriei românilor.
Examinarea amănunţită a principalelor faze din evoluţia societăţii româneşti.
Proiectul Secţiei este votat în Adunarea generală a I.S.R. din 1940 („Sociologie
Românească”, an IV, nr. 7-12, iulie-decembrie, 1942, p. 571).
30

sociologiei şi geo-politicii din epoca comunisto-dejistă. Fiecare
consideră că este un domeniu distinct de studiu, al cărui plasament sau
poziţionare, în raport cu cele două comunităţi ştiinţifice, are mai
puţină relevanţă comparativ cu studiile de istorie socială în sine.
Aspectul, semnificativ desigur, este motivat de confluenţele spaţiilor
de cercetare ale ştiinţelor sociale, amplificate de practicarea pe scară
largă a metodei monografice de tip gustian în perioada interbelică.
Civilizaţia vechilor sate româneşti (1968), Controverse de istorie
socială românească (1969) şi Studii de sociologie istorică (1972),
lucrări de referinţă ale sociologului H.H. Stahl, Obştea ţărănească în
Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală (1969),
Introducere la istoria culturii româneşti (1969) şi Forme străvechi de
cultură populară românească (1977), volume datorate istoricului P.P.
Panaitescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea
până la mijlocul secolului al XVI-lea (1967), publicată de Constantin
C.I. Giurescu, Incursiuni în istoriografia vieţii sociale, semnată de
Aurel Răduţiu întregesc peisajul policrom al contribuţiilor aduse
cunoaşterii evoluţiei sociale din trecut.
Unele manifestări care se înregistrează după 1989 par să dea un
oarecare impuls istoriei sociale în zone nefertilizate sau prea puţin
cultivate până atunci. Avem în vedere îndeosebi istoria mentalităţilor
şi istoria orală (care marchează şi apariţia primei publicaţii cu acest
profil din spaţiul românesc). Unele cursuri de la facultăţile de istorie
sunt mai aplicate pe problematica socială, iar la Institutul Naţional
pentru Studiul Totalitarismului, care are în obiectiv studiul feno-
menului totalitar din societatea românească, se efectuează cercetări de
istorie orală centrate, deocamdată, pe recuperarea informaţiei privind
rezistenţa anticomunistă din România şi procesul cooperativizării
forţate din agricultură. În sfârşit, traducerile din literatura de specia-
litate străină şi republicarea operei unor istorici şi sociologi, care au
avut un aport important la conturarea unor puncte de vedere în studiile
de istorie socială (N. Iorga, Gh.I. Brătianu) dau speranţă că viitorul le
va conferi o poziţie pe măsura aşteptărilor şi importanţei lor.
Rezumativ, cele mai semnificative aspecte şi momente ale evo-
luţiei istoriei sociale în orizontul ştiinţelor sociale din România sunt:
• deschideri spre social se înregistrează încă înainte de N.
Milescu şi D. Cantemir (îndeosebi la cronicari); cei doi marchează,
însă, debuturile interesului ştiinţific pentru cunoaşterea şi interpretarea
acestei „zone”, esenţială pentru existenţa umană;
• N. Bălcescu poate fi apreciat ca fondator al istoriei sociale, iar
Ion Ghica ca iniţiator al joncţiunii studiilor economice cu cele sociale;
31

• un prim „model” de istorie socială îl propune N. Blaramberg
prin monografia consacrată naţiunii române, apreciat a fi unul din
avangardiştii acestui tip de investigare şi proiecţie socială a trecutului;
• „teoria serialităţii în istorie” elaborată de A.D. Xenopol este
un punct de referinţă în apropierea istoriei de sociologie şi în demersul
dezvoltării cercetărilor de istorie socială;
• perioada interbelică este favorabilă consolidării statutului
ştiinţific al istoriei sociale prin expansiunea cercetărilor pluridis-
ciplinare de tip monografic şi prin începuturile instituţionalizării sale;
• după 1948, în condiţiile regimului comunist, istoria socială
devine teren de refugiu pentru unii sociologi, care aduc contribuţii
teoretice şi aplicative notabile; studii şi lucrări, unele importante
pentru clarificarea unor aspecte de natură socială, sunt publicate în
continuare;
• raporturile predominant de cooperare între istoricii şi socio-
logii români favorizează istoria socială, dar amână promovarea
autonomizării ei depline, pe care nu o consideră necesară dată fiind
această situaţie benefică tuturor;
• după 1989 se conturează tendinţa creării unui spaţiu relativ
important pentru abordarea istoriei mentalităţilor şi istoriei orale.
Concepte-cheie şi extinderi
Achiziţie metodologică. „Împrumut” al unor instrumente de
cercetare pe care îl fac reprezentanţii unei discipline din arsenalul
metodologic al altei discipline cu care se înrudeşte.
Autonomizare. Faza finală a evoluţiei unei discipline ştiinţifice,
care presupune crearea propriului său corpus teoretico-metodologic,
fixarea obiectului specific de studiu, dezvoltarea unor cercetări potrivit
obiectivelor sale ştiinţifice şi configurarea structurilor sale instituţionale.
Instituţionalizare. Este o componentă esenţială a autonomizării
unei ştiinţe, care reclamă, în esenţă, „organizarea” ştiinţei respective
cu obiectivul perpetuării existenţei şi dezvoltării acesteia. De regulă,
prin instituţionalizare se înţelege crearea unui sistem propriu de cerce-
tare (institute, centre, laboratoare etc.); introducerea în învăţământul
şcolar şi universitar a disciplinei respective ca materie de studiu; valo-
rificarea cercetărilor prin sistemul propriu publicistic-editorial, reu-
niuni ştiinţifice etc.
Interdisciplinaritate. Cooperarea care se realizează între diferite
discipline ştiinţifice cu obiective limitate sau extinse, temporare sau de
durată.
32

Tratare evenimenţială. Manieră în care sunt concepute unele
scrieri istorice în care prevalează prezentarea strictă a succesiunii în
timp a evenimentelor. Mai poartă şi denumirea de tratare cronologică
(specifică cronicarilor din vechime, dar şi unor istorici tradiţionalişti,
„conservatori”).
BIBLIOGRAFIE
Andrei, Petre (1936), Sociologie generală, Craiova, Tiparul „Scrisul

Românesc” S.A.
Aranson, Sidney H., (1969), Obstacles to a Rapprochement between
History and Sociology: A Sociologist`s View, în Sherif Muzofer and Carolyn
W., Interdisciplinary Relationship in the Social Sciences, Chicago.
Bălcescu, Nicolae (1887), Istoria românilor sub Michaiu Vodă Vitea-
zul, Ediţ. a II-a, Bucureşti, Tipografia Academiei Române.
Blackmar, Frank W. (1908), The Elemente of Sociology, New York.
Baudon, Raymond (1971), La crise de la sociologie, Genéve, Droz.
Baudon, Raymond (1997), Tratat de sociologie, Bucureşti, Humanitas.
Bourdé, Guy, Hervé, Martin (1983), Les écoles historiques, Paris,
Édition du Seuil.
Braudel, Fernand (1962), Histoire et sociologie, în Traité de sociologie
(dir. G. Gurvich), vol. I, Paris, P.U.F.
Brăileanu, Traian (1923), Introducere în sociologie, Cernăuţi, Editura
Librăriei „Ostaşul Român”.
Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ion, Cauc, Ion (1998), Cercetarea so-
ciologică. Metode şi tehnici, [Deva], Editura Destin.
Constantinescu, Miron (1974), Date noi cu privire la orânduirea tribu-
tală, Bucureşti, Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1947.
Dogan, Mattei, Pahre, Robert (1997), Noile ştiinţe sociale. Interpe-
netrarea disciplinelor, [Bucureşti], Editura Alternative.
*** Dicţionar de sociologie (1998) (coordonatori Cătălin Zamfir,
Lazăr Vlăsceanu), Bucureşti, Editura Babel.
Gusti, D. (1934), Sociologia militans. Introducere în sociologia poli-
tică, [Bucureşti], Editura Institutului Social Român.
Herseni, Traian (1968), Sociologie şi etică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Iorga, Nicolae (1968), Materiale pentru o istoriologie umană, Bucu-
reşti, Editura Academiei R.S.R.
Mills, Wright C. (1974), Imaginaţia sociologică, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică.
33

Sperantia, Eugeniu (1944), Introducere în sociologie, tom. I, Istoria
concepţiilor sociologice, Ediţia a II-a, Bucureşti, Casa Şcoalelor.
Stanciu, Radu Lucian (1998), Nicolae Blaramberg – Întemeietor al
monografiei naţiunii române, în „Revista Română de Sociologie”, an IX, nr. 5-6.
Szczepánski, Jan (1972), Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică.
Xenopol, A.D. (1905), Noţiunea valorii în istorie, Bucureşti.
Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor

• Care este semnificaţia iniţierii şi extinderii cunoaşterii sociale
pentru ştiinţele socio-umane?
• În ce constau convergenţele dintre istorie şi sociologie? Dar
distincţiile dintre acestea?
• Care este imaginea ce vă rămâne după compararea
asemănărilor şi distincţiilor dintre sociologie şi istorie?
• Care sunt principalele repere ale evoluţiei istoriei sociale în
plan universal?
• Ce semnificaţie are Şcoala „Analelor” pentru destinul ştiinţific
al istoriei sociale?
• Prin ce se remarcă I. Ghica, N. Bălcescu, N. Blaramberg şi
A.D. Xenopol? Cum se poate aprecia, în general, contribuţia lor la
promovarea unui punct de vedere românesc în istoria socială?
• Cum evoluează istoria socială în sistemul totalitar comunist?
34

II. SURSELE ISTORIEI SOCIALE, OBIECTIVE
ŞTIINŢIFICE, METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE
Convergenţele şi distincţiile dintre sociologie şi istorie sunt de

natură să uşureze înţelegerea poziţiei pe care o deţine istoria socială în
ansamblul ştiinţelor sociale şi, deopotrivă, să contribuie la clarificarea
statutului său ştiinţific.
1. Surse
Înţelegem prin surse, informaţiile pe care le cercetează şi
utilizează istoria socială pentru realizarea obiectivelor sale ştiinţifice.
Virtual, sursele istoriei sociale sunt multiple. În realitate, ele
sunt mai puţin numeroase, deşi nu există interdicţii pentru între-
buinţarea oricărui izvor.
Spre deosebire de sociologie, care dispune practic de totalitatea
informaţiilor, dată fiind situaţia privilegiată de reconstrucţie a vieţii
sociale pe baza investigaţiilor directe şi mai puţin pe surse din trecut,
istoria şi istoria socială utilizează aproape exclusiv izvoare din trecut.
Valoarea documentară a acestora, în perspectiva obiectului de studiu
al celor două „tipuri” de istorie, este diferită şi, prin urmare, reprezintă
un criteriu de selecţie a surselor.
Vestigiile arheologice – cum se ştie – constituie o autentică mină
de aur pentru istorici, în timp ce pentru istoricii sociali acestea pot
deveni interesante după punerea lor în valoare de către arheologi.
Diferenţierea viziunii asupra utilităţii practice a urmelor
materiale (cum le definesc istoricii) nu are caracter speculativ şi nu
este conjuncturală. Ce s-ar întâmpla dacă istoria socială sau sociologia
ar suplini funcţia ştiinţifică a arheologiei? Atunci ar rezulta că
arheologia, ca ramură a istoriei, şi-ar pierde obiectul de studiu care îi
conferă identitatea ştiinţifică, iar sociologii şi istoricii sociali ar
consuma un timp prea mare pentru a face ei înşişi aceste investigaţii.
Arheologii oferă şi unora şi altora un bogat material informativ, dar
foarte rar în forma sa brută şi extrem de rar imediat după identificare.
Sociologii, istoricii sociali şi alţi reprezentanţi ai ştiinţelor sociale
35

receptează, în majoritatea situaţiilor, informaţii indirecte şi „prelu-
crate” de la colegii lor arheologi.
Accentele noastre asupra acestui aspect nu sunt întâmplătoare,
date fiind unele diferenţieri de vederi între istorici şi sociologi asupra
noţiunii de document.
Potrivit istoricului francez Ch. Seignobius (1854-1942), urmele
lăsate de fapte anterioare sunt de două tipuri: urme directe (edificii,
unelte, maşini etc.) şi indirecte (acte, texte scrise în general), primele
fiind acelea care trebuie luate în consideraţie de ştiinţele sociale, ştiin-
ţe care cercetează raporturile abstracte dintre faptele sociale. Tendinţa
de abstractizare, desigur reală, nu este uniformă. Ea diferă de la o
disciplină socială la alta. În afară de aceasta, desconsiderarea urmelor
directe, după cum apreciază unii specialişti (Septimiu Chelcea, 1985),
este neproductivă, cel puţin, adăugăm noi, în perspectiva unor ştiinţe
sociale particulare. Eliminarea operată de Seignobius nu-i împiedică
însă nici pe istorici şi nici pe sociologi să le considere ca importante
pentru reconstrucţia vieţii sociale din trecut.
„Discriminarea” statuată de istoricul francez are efecte şi în
planul sensurilor date unor concepte. El include ambele tipuri de
„urme” în conceptul de documente, pe care sociologii le definesc drept
sociale, având, fiecare în parte, o anume valoare informaţională.
În accepţiunea istoricilor, noţiunea de documente are înţeles de
act (text scris sau tipărit), făcându-se distincţie faţă de urma materială
(urma directă).
Întrebarea este pe ce poziţie se poate plasa un istoric social în
relaţie cu interpretarea care trebuie dată conceptului de document? În
raport strict, răspundem noi, de obiectivele ştiinţifice ale demersurilor
sale ştiinţifice: investigarea şi analizarea lor pentru recompu-nerea
trecutului social. Din acest punct de vedere, specialistul care acceptă
rolul de istoric al socialului trebuie să discearnă ce tipuri de surse îi
sunt necesare, inclusiv cele ce poartă generic denumirea de documente
sociale. Părerile sunt diferite.
Lista „documentelor” care sunt utile istoricului social, potrivit
unora, trebuie să cuprindă rapoarte oficiale, publicaţii periodice, scri-
sori, jurnale personale, „care relevă în profunzime şi în detaliu ariile
interne ale experienţei umane” (Jan Hecht). Aceasta trebuie să mai
cuprindă literatura hagiografică (Sofia Boesch Gajano, 1980, p. 177 şi
urm.), relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre, 1997, p. 237),
„arhivele fiscale”, „inventare de bunuri”, „liste electorale” etc.
(Philippe Vigier, 1980, p. 50).
36

În afara lor, istoria socială penetrează zone sociale din trecut şi
prin mijlocirea însemnărilor de călătorie, condicilor domneşti şi biseri-
ceşti, registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilor
instanţelor judecătoreşti, instituţiilor politice etc., jurnalelor de front,
foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor de
epocă, monografiilor, ş.a.m.d. Marea varietate de informaţii, a impus
elaborarea unor sisteme de clasificare, care au la bază criterii diferite
(Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Ion Cauc, 1998, p. 33 şi urm.).
Se admite, în general, că documentele sociale se pot împărţi în
cifrice şi necifrice (iar ambele, în publice şi personale). În cazul
ultimelor, întâlnim documente oficiale şi neoficiale. Întregul set de
documente sociale, care se încadrează în aceste divizări, are o
consistenţă remarcabilă de fapte sociale care sunt surse virtuale ale
istoriei sociale. Fiecare document are însă o relevanţă diferită. De
exemplu, unele documente cifrice, cum sunt recensăminte ale
populaţiei, buletine şi anuare statistice sau alte tipuri de înregistrări
realizate de autorităţile de ocupaţie ungare sau ruseşti, în mod necesar
trebuie coroborate cu alte surse, deoarece datele pe care le furnizau
diminuau considerabil cuantumul românilor din spaţiul transilvănean
sau basarabean. Situaţia evocată are un caracter particular şi nu trebuie
să conducă la concluzia că toate documentele cifrice (în afara celor
menţionate, cum sunt catagrafiile, condicile pentru dijme, catastifele
domneşti, urbariile etc.) conţin date eronate.
Cu prudenţă, dar fără exagerări, este necesar să utilizăm infor-
maţiile cuprinse în jurnalele intime sau scrisori, biografii sociale sau
unele ştiri, comentarii etc. din presă, unele dintre acestea fiind suscep-
tibile de subiectivism.
În general, însă, documentele sociale reprezintă una din sursele
esenţiale ale istoriei sociale, deoarece:
• sunt un suport important în efortul reconstrucţiei unor aspecte
semnificative ale vieţii sociale în devenirea sa istorică;
• pot conduce la determinări cantitative şi calitative ale faptelor
şi proceselor sociale;
• contribuie la decantarea veridicului de ceea ce este ireal sau
fals (cu sau fără intenţie);
• prin imaginile sau panoramele istorice pe care le conturează
aduc un aport considerabil la conexarea trecutului cu prezentul, spriji-
nind, astfel, efortul sociologilor în compararea realităţilor sociale con-
temporane cu cele din trecut şi în surprinderea dinamicii unor
schimbări sociale într-o cuprindere temporală generoasă.
37

Surse ale istoriei sociale sunt considerate şi „obiectele de artă”,
„desenele”, „faptele artistice” (Jan Hecht), imaginile picturale, ilustra-
tele, filmele documentare (pentru timpurile mai apropiate zilelor
noastre) ş.a., limbajul istoric şi istoria orală.
„Faptele artistice”, cum sunt denumite generic picturile,
desenele, frescele, litografiile etc. pot să fie, în adevăr, surse pentru
inspiraţia imaginaţiei istoricilor numai în măsura în care reproduc
scene autentice de viaţă sau portrete de epocă reale, fără stilizări sau
„corecţii” artistice. O natură moartă, în afară de talentul pictorului,
este puţin probabil să mai sugereze altceva, pe când peisagistica
urbană a şcolii olandeze de pictură, scene din războiul de indepen-
denţă de la 1877/78 realizate de N. Grigorescu, portrete de ţărani şi
crâmpeie din viaţa satului românesc redate de Th. Aman, „Edecarii de
pe Volga” – celebrul tablou al pictorului rus Repin etc. sunt reconsti-
tuiri care au un dublu efect: vizualizează realităţi trecute şi, deopo-
trivă, oferă, limitat, informaţii utile.
Limbajul istoric este o sursă foarte importantă pentru istoria
socială. Dacă pentru istorici interesul faţă de acest izvor este evident,
materializat deja în studii valoroase, elaborate în baza unor meto-
dologii proprii de cercetare, pentru istoricii sociali apare mai puţin
reliefat. Este adevărat, un reviriment s-a produs în ultimele decenii,
dar reconsiderarea autentică a sursei este departe de finalizare. Unele
reţineri pentru o astfel de sursă au, se pare, un substanţial coeficient de
confuzie. Limbajul istoric este un teritoriu foarte vast, presupunând
investigarea a sute sau mii de texte scrise sau tipărite, ceea ce,
recunoaştem, este foarte dificil. Esenţa problemei nu constă însă în
aceasta. Important este să se facă distincţie între limbajul istoric, în
general, şi limbajul social, ca parte componentă a acestuia şi,
bineînţeles, a lexicului.
Limbajul social reprezintă fondul de cuvinte care se creează şi
are circulaţie într-o îndelungată deschidere temporală exprimând
realităţile sociale trecute şi actuale. În viziunea unor sociologi şi
istorici, este o sursă care trebuie intens exploatată, deoarece circulaţia
cuvintelor şi a sintagmelor cu semnificaţie socială, volumul acestora
precum şi acurateţea cu care exprimă realităţi sociale constituie un
plus de informaţie deosebit de valoros. Pentru un istoric social nu
poate scăpa atenţiei importanţa deosebită pe care o reprezintă apariţia
în lexic a cuvintelor sau expresiilor cu încărcătură socială. Termeni
precum familie, clan, grup, popor, naţiune, comunitate, societate,
neam, spiţă de neam, clasă socială (care exprimă şi conştientizează, în
38

esenţă, forme de agregare socială), vatra satului, sălaş, ocol, hotar (în
sens de spaţiu social sau socio-politic), căsătorie, rudenie (instituţii
sociale) sau noţiuni şi expresii ce configurează raporturi interumane
(legătură, conflict, înţelegere, apropiere) ş.a.m.d., în forme etimolo-
gice evolutive, reînvie un univers uman, nebănuit de bogat în imagini
şi sensuri, care modifică, uneori substanţial, idei, perspective, aprecieri
etc. Asupra aspectelor relevate fugitiv acum, vom reveni ulterior.
Istoria orală, care se constituie într-o altă sursă a istoriei sociale,
a dobândit, în ultima jumătate de veac, o importanţă deosebită. Se
recunoaşte, fără prea multe rezerve, că este o sursă complexă şi rele-
vantă sub raportul informaţiilor pe care le furnizează. Sunt şi păreri că
istoria socială este, de fapt, istorie orală. Congresul mondial de istorie
de la Bucureşti din vara anului 1980 i-a acordat un spaţiu considerabil
în dezbaterile sale. Este unul din momentele importante ale
reconsiderării locului, rolului şi importanţei istoriei sociale ca sursă
pentru sociologie, istorie şi alte ştiinţe socio-umane. Există, îndeosebi
în Franţa, Spania, Marea Britanie, S.U.A., Canada, dar şi în alte
comunităţi ştiinţifice naţionale preocupări foarte serioase privind
utilizarea informaţiilor orale. Dată fiind cantitatea şi varietatea lor
extraordinară a fost şi este nevoie de îmbunătăţirea tehnicilor şi
metodelor de investigare, clasificarea materialului empiric colectat,
decodificarea şi interpretarea lui, raportarea informaţiilor la alte surse
de informaţii etc. Cu atât mai mult aceste surse se constituie în izvoare
majore pentru istoria socială atunci când avem de a face cu unele
comunităţi umane ale căror fapte de viaţă socială sunt mai puţin
înregistrate şi reţinute de istorie (cum sunt, de pildă, comunităţi
africane din Sahara, din spaţiul sub-saharian sau Centrul Africii sau
cum sunt, de pildă, comunităţile româneşti din Siberia, inclusiv cele de
la graniţa Chinei cu Rusia sau grupurile etnice româneşti care se
găsesc răspândite pe aproape întreg teritoriul fostei U.R.S.S.).
Pentru aceste comunităţi, tradiţiile orale devin şi sunt şi în prezent
singurele sau puţinele surse de informaţie, dată fiind lipsa arhivelor sau
altor instituţii specializate care să fi păstrat mărturii despre existenţa şi
evoluţia lor. Informaţiile sunt însă haotice, imperfecte, uneori de calitate
inferioară şi fără o doză suficientă de credibilitate. Acestea sunt şi
motivele care au determinat şi determină pe istorici şi pe sociologi să
facă eforturi deosebite sub raport metodologic.
2. Obiective ştiinţifice
În 1927, când Ştefan (Motaş) Zeletin publica interesanta sa lu-
crare Istoria socială, discuţiile asupra obiectului de studiu al istoriei
39

sociale nu lăsau să se întrevadă spectaculoasa detaşare ce avea să se
producă peste doi ani. Zeletin considera că istoria socială nu putea fi
ştiinţă decât dacă studiază „cauzalitatea genetică a fenomenelor şi
proceselor istorice” care apar ca un produs colectiv al societăţii,
faptele reversibile ce se ivesc ori de câte ori sunt create condiţiile
pentru configurarea lor.
Deplasarea studiilor de istorie socială de la perspectiva limitată
(„parcelară”) la perspectiva de largă respiraţie temporală pe care o
realizează Şcoala „Analelor”, le dă o nouă şi consistentă motivaţie
ştiinţifică. Labrousse, Braudel şi alţi corifei ai Şcolii, chiar dacă mai
târziu recunosc că tentativa lor a fost o forţare care sfida limitele
posibilului, au lansat o fertilă provocare. Ambiţia reconstrucţiei
istorice a naţiunilor, a colectivităţilor regionale sau locale pe mari
perioade de timp merită tot respectul. În ceea ce ne priveşte, spiritul
„Analelor” poate şi ar trebui să reînvie cel puţin pentru stimularea
generaţiilor actuale asupra unor eforturi conjugate în edificarea vieţii
sociale din trecut a societăţilor care au fost într-o evoluţie „de lungă
durată” şi cât mai aproape de ce au reprezentat acestea cândva.
Pentru profesorul D. Gusti, istoria socială trebuia să înscrie în
programul său ştiinţific, cu prioritate, influenţele exercitate de factorii
geografici, etnici, politici şi spirituali în evoluţia unei societăţi,
precum şi fazele istorice pe care le-a parcurs societatea respectivă de
la constituire şi până în contemporaneitate.
Esenţială pentru dezvoltarea studiilor de istorie socială este nu
descrierea evoluţiei sociale, ci elaborarea unei teorii a acestei evoluţii,
consideră Jan Topolski.
Pentru H.H. Stahl, obiectul de studiu al istoriei sociale constă în
„reconstituirea formaţiunilor social-economice”, care implică
„obligaţia de a analiza atât structurile economice de bază, cât şi
suprastructurile aferente” (1980, p. 10).
Potrivit lui Philippe Vigier, istoric contemporan francez, istoria
socială are ca obiect de studiu omul în societate, adică omul care
aparţine unui grup social, şi nu omul izolat (1980, p. 48).
Istoria socială – consideră istoricul ungur György Ranki – nu se
poate mărgini la un anumit model general al structurii sociale, ci are
propriul său obiect de studiu ce reclamă o metodologie care să permită
analiza istorică a trăsăturilor caracteristice ale unei anumite societăţi.
„Structura socială, în cadrul acestei discipline – susţine autorul -, este
studiată din punct de vedere al evoluţiei sale istorice, al transformării
sale progresive” (1977, p. 778).
40

Pentru Ranki, istoria socială este o disciplină care trebuie să-şi
dobândească deplina autonomie în raport cu istoria şi sociologia.
„Istoria socială reprezintă, în cadrul ştiinţelor istorice, o disciplină de
sine stătătoare, care are ca obiect de studiu un domeniu specific al
existenţei sociale, domeniul unor funcţii vitale, fundamentale vieţii
cotidiene. Acestea nu au fost studiate nici de istoria economică, care
se ocupă cu evoluţia proceselor economice, şi nici de istoria politică.
Este evident că fără istoria economică nu există istorie socială, dar
fără istorie socială nu se poate realiza o imagine completă a proceselor
sociale […] Istoria socială studiază schimbările sociale şi
particularităţile concrete ale puterii politice, procesul dezvoltării
conducerii politice şi al legislaţiei” – demonstrează el în continuare,
fără însă a epuiza „obiectivele principale” ale cercetărilor din
domeniul istoriei sociale. Autorul apreciază că ar trebui studiate şi
„implicaţiile istorice ale demografiei, urbanizarea, structura socială şi
mobilitatea, opinia publică, istoria ideologiei şi culturii, modificările
sociale […]” etc.
În sfârşit, pentru a încheia enumerarea referirilor la obiectul de
studiu al istoriei sociale, menţionăm şi consideraţiile lui Jan Hecht:
„Istoria socială, în viziune ideală, presupune studiul structurii şi
proceselor acţiunii şi interacţiunii umane, aşa cum au fost acestea în
contexte socio-culturale trecute”.
Există, în afara părerilor enunţate, numeroase altele, inclusiv
încercări de teoretizare a obiectului de studiu al istoriei sociale, care
fie extind aria de acţiune a acesteia, fie o restrâng. Numărul lor
considerabil este un indicator ce ne relevă sensibilitatea specialiştilor
faţă de istoria socială, dar oricât de substanţial ar fi nu presupune că
nu există totuşi un anume consens asupra liniilor de forţă ale
cercetărilor care intră în incidenţa obiectului său de studiu.
Importante pentru identitatea şi obiectul său de studiu, oricât de
ciudat ar părea, este atmosfera de relativ calm care s-a instalat în
zonele de confluenţă dintre istorie, sociologie şi istorie socială şi
predispoziţia tot mai evidentă de acceptare a aportului ştiinţific pe care
îl oferă şi îl aduce istoria socială. Într-un astfel de climat, „raporturile
tradiţionale dintre ştiinţe, bazate, pe «frontiere» şi «autonomie», sunt
înlocuite cu raporturi de colaborare, de completare una prin alta, pe
principiul «vaselor comunicante», al «combinatelor multidisci-
plinare», de tip «orchestral». Ştiinţele sociale, ştiinţele antropologice,
în general, formează din ce în ce mai mult o singură preocupare,
articulată, ramificată, faţetată, dar fără frontiere şi bariere artificiale,
41

obiectul lor de cercetare fiind de fapt unul şi acelaşi proces social –
istoric de dezvoltare a umanităţii, în diferitele lui momente sau etape”
(Traian Herseni, 1968, p. 13-14).
Noul climat fertilizează ideea că socialul, ca obiect de studiu
pentru toate ştiinţele socio-umane, este un spaţiu mult prea generos
încât nu poate să fie revendicat doar de una singură. Astfel, istoria
socială îşi centrează demersurile pe studiul sferei sociale a societăţilor
de la începuturile genezei sale şi până în prezent. Acest „prezent” are
însă o altă importanţă şi interpretare. Pentru istoria socială reprezintă
limita până la care se pot extinde investigaţiile sale, evident o limită
mobilă, dar permanent considerată ca atare.
Dacă pentru sociologie prezentul înseamnă deschiderea unui
vast orizont de investigare, pentru istoria socială orizontul se închide.
„Timpul istoric” este o dimensiune esenţială, definitorie pentru
istoria socială şi, totodată, unul din conceptele-cheie cu care
operează. Nicolae Iorga şi, înaintea lui, A.D. Xenopol, ca şi ulterior
Braudel, au pus un accent deosebit pe timpul istoric. „Inovaţia”
acestuia din urmă, aplicată cu mare succes o vreme în istorie, de unde
s-a detaşat şi grupul de istorici care a dat un alt sens evolutiv istoriei
sociale, se referă la o nouă abordare a noţiunii de timp istoric.
Renunţarea la analiza fenomenelor şi proceselor sociale în perspectiva
temporară limitată (îngustă) şi trecerea la analiza acestora pe mari
întinderi de timp este emblematică pentru istoria socială.
Interpretările care s-au dat scrierilor concepute în spiritul „tim-
pului lung” („longue durée”), recunosc, în esenţă, noutatea, valoarea şi
importanţa reconstrucţiilor istorice ale vieţii sociale, dar manifestă
reticenţă faţă de întinderile temporale prea largi, superdimensionate în
raport cu posibilităţile unui specialist sau unui grup de specialişti. Or,
tocmai acest model îi dă istoriei sociale un important acreditiv ştiin-
ţific şi, deopotrivă, un sens direcţiilor de studiu. Istoria socială are,
deci, în obiectiv, redefinirea şi recompunerea cât mai fidelă a socie-
tăţilor trecute, a succesiunii formelor lor, în raport cu elementele cons-
titutive ale socialului, dar nu detaşate de contexte, ci integrate acestora.
Aşa cum profesorul Dimitrie Gusti şi-a propus să forţeze timpul
prezent, realitatea socială din vremea sa, imaginând cercetarea
monografică integrală a spaţiului social românesc, cu rezultate specta-
culoase care au repoziţionat locul şi rolul sociologiei româneşti în plan
naţional şi universal, tot aşa şi reconstituirea integrală a formelor de
viaţă socială trecute, în dinamica lor istorică, din acelaşi spaţiu social,
reprezintă obiectivul primordial al istoriei sociale şi pentru specialiştii
42

români. Astfel, cele trei discipline înrudite – sociologie, istorie şi
istorie socială – fără a evita interferările, îşi fixează teritoriile de
cercetare într-o manieră care reînvie oarecum tradiţia şi care,
deopotrivă, le plasează pe un teren mai apt de sporuri „productive”.
Sociologia investighează prioritar „prezentul social”, societatea reală a
zilelor noastre în integralitatea ei; istoria se preocupă de reînvierea
trecutului istoric al aceleiaşi societăţi sau al altora, în totalitatea
formelor, structurilor, manifestărilor şi mecanismelor lor de
funcţionare, iar istoria socială are în obiectiv studierea şi reconstrucţia
cât mai fidelă cu putinţă a genezei şi evoluţiei grupurilor sociale, a
acţiunii şi interacţiunii umane în contextele socio-economice trecute.
Raporturile dintre cele trei discipline sociale dobândesc în
această perspectivă funcţională un caracter de complementaritate, de
cooperare şi de coparticipare la efortul de investigare a socialului în
dimensiunea sa istorică şi în înfăţişarea lui actuală.
Atât istoricii, cât şi sociologii au resimţit şi resimt încă limitele
propriilor discipline în cercetarea societăţii. Sociologii nu pot renunţa
la caracterul de ştiinţă „vie” a disciplinei pe care o servesc, în sensul
că aceasta „trăieşte” şi se dezvoltă o dată cu societatea pe care o
studiază, cum nu pot renunţa la caracterul său reformator şi predicativ,
având înscrise între obiectivele sale şi reformarea societăţii, solu-
ţionarea problemelor sociale, prevenirea tensiunilor, conflictelor şi
crizelor sociale. Istoricii, la rândul lor, renunţând de mult la abordarea
cronologică şi evenimenţială a disciplinei pe care o promovează au
trecut tot mai viguros pe aliniamentele investigaţiilor pluridisciplinare,
împrumutând metode şi tehnici de cercetare de la ştiinţele „înveci-
nate”, îndeosebi de la sociologie.
Istoria socială, dată fiind această situaţie, este chemată, pe de o
parte, să suplinească rolul istoricilor sau sociologilor în acele teritorii
în care istoricii sociali sunt mai bine plasaţi, adâncind studiile sau
finalizându-le, iar pe de altă parte să reînvie imaginea lumilor trecute
în însăşi esenţa lor: modul în care oamenii, ca fiinţe sociale, au înţeles
să intre în raporturi unii cu alţii, să-şi făurească forme variate de
agregare socială, să răspundă la provocările naturii, să imagineze şi să
creeze în paralel cu sistemul social alte sisteme (economic, juridic
etc.), să-şi făurească propriul univers mental despre lume, natură,
viaţă, moarte, să adopte norme şi criterii de comportament social etc.
Analiza de conţinut a unor reviste şi lucrări consacrate istoriei
sociale relevă, în prezent, câteva direcţii bine conturate de cercetare:
43

• revenirea la intenţia mai veche de a construi, cu forţe conju-
gate (sociologi, istorici, economişti, jurişti, demografi etc.), imaginea
globală a unor societăţi trecute;
• continuarea preocupărilor pentru a se reliefa „infinitatea varie-
tăţii societăţilor” (Philippe Vigier), obiectiv care se realizează prin
„renaşterea” vieţii sociale din vremurile apuse, mai accentuat în
ultimul timp la nivelul comunităţilor locale sau regionale („societatea
toulousiană este mult diferită de cea pariziană sau lyoneză, studiată de
P. Léon şi discipolii săi”, despre care, se spune că este şi foarte
dinamică – Philippe Vigier); nu s-a renunţat la studii comparate
(diferenţe şi asemănări între societăţile americană şi canadiană în
epoca postmodernistă; capitalism – socialism două lumi, două destine
istorice umane; continuitate şi schimbare în societăţile nord-africane);
• dezvoltarea spectaculoasă a istoriei orale în S.U.A., Canada,
Marea Britanie, Franţa, Rusia, statele centrale şi nord-africane,
Japonia, Coreea de Sud, India etc. şi revigorarea sa în spaţiul european
fost comunist, inclusiv în România;
• accentuarea şi aprofundarea investigaţiilor unor mari grupuri
sociale (intelectualitate, ţărănime, muncitorime, „clasele mijlocii” etc.)
sau cu „statut special” („boşii” şi „pigmeii din comerţul american,
veteranii de război, rentierii funciari etc.”);
• penetrarea investigaţiilor în teritorii ignorate de sociologi,
istorici şi alţi specialişti care au sau nu caracter spectacular: bogăţiile
Spaniei din epoca colonială; evoluţia proprietăţii în zone alpine; forţa
comunitară a cătunelor franceze şi elveţiene; atelierele şi buticurile
londoneze din epoca victoriană; masacrele din timpul revoluţiilor;
listele electorale şi relevanţa lor istorică ş.a.m.d.;
• acordarea unei atenţii speciale istoriei mentalităţilor şi a
memoriei colective, îndeosebi pentru identificarea „specificului istoric
al stării de spirit al mulţimilor” (Maurice Agulhon) sau „cadrelor soci-
ale ale memoriei colective”.
Repertoriul priorităţilor tematice ale istoriei sociale atestă
diversitatea studiilor care acoperă noi spaţii de cercetare cât şi zone de
convergenţe pluridisciplinare, conferind disciplinei o considerabilă
importanţă ştiinţifică.
44

3. Metode şi tehnici de cercetare
„Înţelegerea conceptului de metodă ştiinţifică – remarcă unul din
exegeţii operei lui Bronislav Malinowski (1884-1942)∗ – este o
problemă de atitudine”. Metoda, afirmă acesta în continuare, repre-
zintă ceva mai mult decât un ansamblu de tehnici: este, înainte de
toate, o anumită atitudine adoptată în timpul cercetării, atitudine ce
rezultă din concepţia asupra obiectului studiilor respective (Krzysztof
Brozi, 1979, p. 112). Rezultă că cercetarea ştiinţifică trebuie să mani-
feste mobilitate în alegerea instrumentelor pe care le utilizează în
raport de propriile sale obiective. Mobilitatea reflectă ea însăşi o
atitudine şi rezidă din înţelegerea faptului că asumarea apriorică a
metodelor şi tehnicilor de cercetare, fără corelarea lor cu obiectivele
ştiinţifice şi funcţiile unei discipline socio-umane (ca să particularizăm
numai la acestea), ar fi ca şi cum am porni la drum fără să cunoaştem
destinaţia.
Istoria socială este în situaţia de a manifesta nu numai mobili-
tate, ci şi exigenţă faţă de importul şi exportul cadrelor conceptuale şi
cognitive, instrumentelor de cercetare care se practică în spaţiul
ştiinţelor umanist-sociale. Exigenţa se impune cu atât mai mult cu cât,
uneori, este incriminată că, sub raport metodologic, s-ar afla în
dificultate. Este istoria socială atât de pauperă în materie de principii
metodologice, metode şi tehnici de cercetare? Poate fi apreciată ca
disciplină ştiinţifică numai dacă respectă o anume tradiţie sacrosantă
de identificare a unor legităţi în spaţiul social pe care îl investighează?
– sunt numai două din interogaţiile ce pot germina pe un teren al
incertitudinii.
Câmpul de relaţii interdisciplinare în care este plasată istoria
socială precum şi relaţiile speciale cu sociologia şi istoria, explorate
până acum în tentativele noastre explicative, dau unele lămuriri,
credem importante, inclusiv în perspectiva unor posibile răspunsuri la
întrebările deja formulate.
Pentru ca să fie evaluată drept disciplină ştiinţifică, istoria
socială nu poate adopta decât un mod ştiinţific de cercetare a
evoluţiei sociale din trecut, care se reflectă şi în principiile ce îi
guvernează demersurile sale.
∗
Etnosociolog britanic de origine poloneză. Are remarcabile studii
asupra spaţiului socio-cultural în viziune funcţionalistă. Interesante sunt
investigaţiile asupra comunităţii umane din insulele Trobriand (Oceania –
Noua Guinee).
45

O asemenea poziţie, în unele situaţii generate de natura regimu-
rilor politice, cum a fost până nu demult în spaţiul totalitar comunist
din Centrul şi Răsăritul Europei, era imposibil de adoptat.
Comunităţile ştiinţifice nu puteau să delibereze propriile strategii
ştiinţifice, fiind supuse dictatului politic şi trăind coşmarul „modelului
unic” şi „ştiinţei partinice”.
Primul şi elementarul adevăr ştiinţific îl constituie, aşadar,
asumarea, în cunoştinţă de cauză şi în regim de libertate a domeniului
propriu de cercetare într-un mod ştiinţific şi autonom, or, după cum s-a
relevat, diversitatea planurilor ştiinţifice proprii istoriei sociale se
înscriu în ceea ce este esenţial şi dă identitate disciplinei, anume că
este o istorie a socialului în devenirea lui de-a lungul timpului.
După cum există o istorie a economiei, o istorie a evoluţiei
cutumelor şi normelor juridice (dreptul) sau o istorie a culturii, tot aşa
a apărut şi o istorie a socialului, a vieţii sociale din trecut. Sunt
delimitări ştiinţifice clare, pe care nimeni nu le contestă. De la acest
punct de convergenţă, atitudinile încep să se nuanţeze şi chiar să se
distanţeze. Ce poziţie trebuie să adopte un istoric al socialului în
pluralitatea de atitudini faţă de propriul său domeniu de activitate?
În definirea atitudinii sale considerăm că acesta trebuie să se
ghideze după următoarele:
• istoria ca ştiinţă socială este una singură şi are ca obiect de
studiu evoluţia trecutului fiinţei umane, ca fiinţă socială, integrată
societăţii şi nu izolat; cu alte cuvinte, istoria cercetează trecutul cu
obiectivul de a reda prezentului întreaga desfăşurare a apariţiei şi
dezvoltării (sau pieirii) unor societăţi, cât mai aproape de realităţile
din trecut şi în integralitatea lor, înţelegând prin aceasta ansamblul
complet de componente care alcătuiesc o comunitate umană
(economie, organizare politică şi administrativă, învăţământ, cultură,
artă, religie, sistemul de apărare şi de promovare a raporturilor cu alte
comunităţi etc. şi, bineînţeles, organizarea socială);
• diferenţa dintre tot şi parte (sau componentă) este evidentă,
cum evidentă este şi distincţia dintre istorie şi istorie socială, ca
teritorii ştiinţifice ce trebuie explorate;
• aceeaşi distincţie trebuie promovată şi în relaţie cu „alte
istorii”, cum sunt „istoria sociologiei”, „istoria artei”, „istoria religiei”
etc., ca zone particulare de cercetare. Prima se referă la evoluţia
ştiinţei şi se integrează sociologiei sau „istoriei ştiinţei”, în general;
următoarele două au în obiectiv istoricul manifestărilor artistice de la
apariţia lor şi până în zilele noastre şi, respectiv, cel al manifestărilor
46

spirituale în evoluţia lor de la începuturi şi până în prezent; în această
perspectivă istoria socială apare ca o disciplină particulară;
• delimitarea strictă a teritoriului istoriei sociale nu trebuie
privită rigid sau unilateral; încălcările de teritorii ştiinţifice sunt
frecvente şi constituie însăşi raţiunea pluridisciplinarităţii. Este
evident că un istoric social, care dintr-o exagerată exigenţă se abţine
de a trece în teritoriul realităţilor economice, pentru a da un exemplu,
se plasează pe o poziţie comodă, chiar dacă este animat de cele mai
bune intenţii. Explicarea mecanismelor sociale ale obştii săteşti nu se
poate realiza fără a studia evoluţia raporturilor patrimoniale, la fel ca
şi apariţia denivelărilor sociale în comunităţile primitive. O viziune
similară trebuie să patroneze şi raporturile cu sociologia, chiar dacă unii
din reprezentanţii acesteia susţineau că orice fenomen social trebuie
studiat pornindu-se de la formele lui deplin dezvoltate, deoarece acestea
ar fi cele care „luminează” atât formele incipiente cât şi pe cele în
proces de disoluţie (H.H. Stahl), iar alţii proclamă abandonarea
domeniului „speculativ al teoriilor generale”, consacrându-se „studiilor
de caz, mai concrete” (Mattei Dogan, Robert Pahre, 1997, p. 237),
venind în întâmpinarea istoricilor. Are importanţă deosebită, deci, ca
istoricul care se consacră studierii „trecutului social” să discearnă
„provocările” şi să adopte o atitudine raţională, potrivit cu obiectivele
disciplinei pe care o serveşte. Astfel, invitaţia lansată de H.H. Stahl ca
studiile asupra fenomenelor şi proceselor sociale să înceapă de la
formele lor deplin dezvoltate, mergându-se înapoi, pe firul istoriei,
până la identificarea izvoarelor acestora, este puţin probabil ca să fie
acceptată de istoria socială sau dacă o acceptă o face numai cu obiec-
tive limitate, cum ar fi, de pildă, comparaţia între forme intermediare
ale aceluiaşi fenomen social şi forma lui dezvoltată. Oricum, însă,
comparaţia devine operaţională când fenomenul social respectiv se
apropie sau chiar se prelungeşte în epoca contemporană şi este studiat
de către sociologi. Generalizarea acestui principiu şi aplicarea lui la
„totalitatea” fenomenelor şi proceselor sociale este riscantă. Cum ar
putea fi studiat efectul legării de glie a ţăranilor din vremea lui Mihai
Viteazul dacă s-ar răsturna perspectiva analitică, pornindu-se din
veacul al XVIII-lea înapoi? Un astfel de principiu metodologic, în
perimetrul istoriei sociale, este aplicabil istoriei orale, dar în alte
condiţii, asupra cărora vom reveni.
• Reperele spaţiale şi temporale trebuie „umanizate”, interpre-
tate într-o dimensiune umană mult mai accentuat decât o fac de obicei
istoricii sau sociologii. Un teritoriu, indiferent de mărimea şi
47

plasamentul său, este, fără îndoială, un spaţiu geo-politic, foarte
important în judecarea evoluţiei istorice a unei comunităţi. Teritoriul
respectiv, ca şi altele de altfel, sunt delimitate de graniţe politice, care
coincid sau nu cu mărimea şi întinderea unui grup etnic distinct. Sunt
multe comunităţi pentru care graniţe arbitrare au fost şi sunt „poveri
insuportabile”, în situaţia aceasta fiind şi românii. Universul lor uman
s-a aflat sub presiunea acestei poveri, care a generat sentimente şi
resentimente, reacţii şi contrareacţii, atitudini, comportamente şi
manifestări contradictorii, influenţând inclusiv trendul evoluţiei
sociale, structurile şi mecanismele de funcţionare ale societăţii.
„Prutul blestemat” nu este o sintagmă cu semnificaţie primordial
geografică; ea exprimă o realitate socio-umană gravă: separarea
românilor printr-un hotar arbitrar, în chiar blocul lor etnic masiv şi
unitar, separare ale cărei consecinţe se prelungesc până în zilele
noastre. Hotarul blestemat (care nu este singurul în spaţiul românesc)
a dat şi dă naştere la alt tip de relaţii umane între românii de pe cele
două maluri, la modificarea sensibilă a grupului etnic românesc din
Basarabia sub raport lingvistic, cultural, instructiv-educaţional, atitudi-
nal şi comportamental, precum şi din punctul de vedere al structurii
etnice, calităţii vieţii etc. Reconsiderarea viziunii asupra dimensiunilor
spaţiale şi temporale şi „umanizarea” lor, în sensul celor relevate,
conferă istoriei sociale un suport motivaţional suplimentar.
• Tot în perspectiva acestor două dimensiuni, fundamentale de
altfel pentru istorie şi istoria socială, extensia lor în planul cercetărilor
pe care le efectuează istoria socială trebuie să fie astfel fixată încât să
nu depăşească o limită raţională, care este conferită de posibilităţile şi
mijloacele reale de investigaţie şi de realizare a unor panorame socio-
istorice. Avertismentul lui Braudel asupra obiectivelor generoase ale
istoriei sociale, dar posibil utopice, aveau în vedere strict cele două
dimensiuni şi nu totalitatea obiectivelor proclamate de disciplină. O
atitudine raţională a unui istoric social presupune o evaluare riguroasă
a propriilor sale posibilităţi de realizare a unor proiecte, precum şi a
posibilităţilor unui grup de cercetare sau chiar a întregii comunităţi
ştiinţifice din care face parte. De la aspiraţii la concretizarea lor este o
mare distanţă. A aspira la elaborarea unei lucrări fundamentale consa-
crată evoluţiei umanităţii sub raport social este, să recunoaştem, o
aspiraţie pe care nimeni nu o poate refuza unui om de ştiinţă. Problema
esenţială este cum şi în ce condiţii poate fi dusă până la capăt o astfel de
întreprindere, mult prea dificilă şi complexă pentru a fi realizată de către
un singur om sau de către o echipă. Dobândeşte, astfel, o importanţă
48

capitală adoptarea unor programe şi a unor metodologii de cercetare în
consens cu posibilităţile umane şi materiale reale şi nu ipotetice, cu
şansele împlinirii obiectivelor ştiinţifice prestabilite.
• Studierea unui fenomen social se efectuează, nu izolat, ci „în
înlănţuirea lui firească cauzală” cu alte fenomene şi procese, atât în
relaţie cu trecutul, cât şi cu desfăşurările ulterioare sociale, stabilindu-
se, deci, raporturi de determinare cu alte lanţuri de evenimente.
Raportările la unele teorii sociologice pot aduce clarificări şi deschide
perspective analitice şi interpretative utile, interesante şi chiar
surprinzătoare pentru istorici.
• Probleme socio-istorice sensibile (procesul constitutiv al cla-
selor mijlocii, geneza societăţii moderne româneşti, apariţia şi evoluţia
comunităţilor naţionale africane, etc.) solicită o abordare pluridisci-
plinară, fiind necesare eforturi conjugate din partea istoricilor,
sociologilor, economiştilor, juriştilor ş.a.m.d. Prin însăşi plasarea ei în
sferele de atracţie ale istoriei şi sociologiei, dar şi ale altor ştiinţe
sociale, istoria socială şi reprezentanţii săi sunt deschişi cooperării,
primind şi dând un substanţial şi indispensabil aport ştiinţific la
elucidarea unor importante aspecte ale vieţii sociale. Libertatea de
alegere este suverană, cum suveran este şi un demers ştiinţific.
Expansiunea cunoaşterii ştiinţifice cheamă, însă, la raţionalizarea şi
coordonarea eforturilor, la cooperarea dintre sociologi şi istorici, în
beneficiul ştiinţei în general, dar şi al propriilor discipline: sociologie,
istorie socială, istorie.
Atitudinea pe care o adoptă un specialist în probleme de istorie
socială este corelativă principiilor metodologice şi deopotrivă mijloa-
celor pe care le întrebuinţează în investigarea socialului. Paleta
metodelor, tehnicilor şi procedeelor de cercetare este relativ consis-
tentă, dar considerabil mai redusă decât cea a sociologiei. Astfel,
metodele transversale utilizate de sociologi sunt parţial şi restrictiv
valorificate de istorici, dintre acestea observaţia şi ancheta fiind în
măsură să furnizeze unele informaţii (investigaţiile asupra efectelor
dizlocării sau deportării unor grupuri etnice minoritare în spaţiul fostei
U.R.S.S. sau asupra conservării tradiţiilor şi obiceiurilor patrimoniului
spiritual şi cultural de către minorităţile româneşti din spaţiile central
şi sud-est european în deceniul premergător prăbuşirii sistemului
comunist etc.). Dintre metodele longitudinale, istoria socială se arată
preocupată să dea un sens practic biografiilor sociale şi studiilor de
caz. Utilitatea altor metode sau tehnici de cercetare pentru istoria
socială, cum sunt studiile panel, are caracter retroactiv (cercetările
49

panel efectuate în comuna Belinţ – jud. Timiş, de către echipe de
monografişti în perioada interbelică, sunt de natură să completeze
informaţiile privind complexitatea problemelor specifice unei comu-
nităţi vecinale graniţei de vest).
Sunt preluate şi utilizate tehnici de analiză a conţinutului comu-
nicării (verbale sau scrise) cu încărcătură politică (discursuri, campanii
de presă, campanii electorale etc.), iar în ultimele patru-cinci decenii
încep să aibă acces în spaţiul istoriei sociale şi cercetări cantitative.
Cât, cum şi în ce condiţii se aplică acestea depinde de obiectivul
cercetării şi de predispoziţiile celui (celor) care le utilizează.
Împrumuturile metodologice din sociologie sunt benefice, tot
aşa cum şi sociologia a preluat de la istorie metodele comparativă şi
monografică. Achiziţiile reciproce particularizează, după aprecierile
gânditorului şi omului politic italian Luigi Sturzo (1871-1959), metoda
istorică, prin care se studiază sintezele sociale, factorii lor şi dialectica
procesului uman (1935, p. 9). Prin această metodă istoria şi sociologia
se apropie şi se confundă una cu alta, sociologia devenind „istori-
cistă”, iar ambele ajung la filosofie.
Întâmplător nu este că am apelat la L. Sturzo. Se pot sau nu
accepta ideile sale, se poate sau nu lua în considerare sistemul său de
clasificare a metodelor (experimentală şi istorică). Un aspect este de
reţinut: prin apropierea dintre sociologie şi istorie ia naştere o zonă
comună de convergenţă a obiectivelor ştiinţifice şi a metodelor de
cercetare, ce plasează în derizoriu speculaţiile care se fac asupra unor
aspecte esenţiale referitoare la cele două discipline ce, inevitabil, se
răsfrâng asupra istoriei sociale. Fundamental este – şi trebuie reţinut –
că istoria socială este o disciplină a sintezelor sociale, al cărui
obiectiv ştiinţific primordial îl reprezintă permanentul efort de
recompunere şi redefinire nu numai a imaginii fiinţei umane, ca fiinţă
socială în evoluţia ei istorică, ci şi a construcţiilor sale sociale în
devenirea lor de la simplu la complex, de la local la regional, de la
regional la universal, cu întreaga lor încărcătură motivaţională, afec-
tivă sau raţională.
Aceleaşi obiective se înscriu şi în orizontul istoriei orale şi a isto-
riei metalităţilor, considerate de numeroşi specialişti sa „subramuri” ale
istoriei sociale. Acestea apropie considerabil istoria socială de
sociologie, împrumuturile metodologice având o fluidizare remarcabilă.
Biografie socială. Cunoscută în limbajul uzual drept „autobio-
grafie”, biografia socială este considerată un document social impor-
50

tant prin intermediul căruia se studiază universul uman al unui individ
în contextul socio-politic respectiv.
Catastif domnesc (sau catastih, în vechea limbă românească).
Registru în care erau consemnate şi se ţinea evidenţa faptelor de la
curtea domnească sau erau înregistrate „socotelile” privitoare la
cheltuieli, vânzări şi cumpărări de terenuri, clădiri şi altele.
Literatură hagiografică. Scrieri referitoare la vieţile sfinţilor
(sau literatură religioasă) care au circulat în ţările române începând cu
veacul al XV-lea.
Urbariu (sau carte funciară). Registru utilizat de autorităţile de
ocupaţie ungare şi austriece pentru consemnarea proprietăţilor
funciare în Transilvania, Banat şi Bucovina.
BIBLIOGRAFIE
Boesch Gajano, Sofia (1980), La littérature hagiographique comme
source d’histoire ethnique, sociale et économique de l’Occident européen
entre Antiquité et Moyen Âge, în XVe Congrès International des sciences
historiques. Rapports (II). Section Chronologique, Editura Academiei R.S.R.
Brozi, Krzysztof (1970), Metoda funkejonalna Branislawa Malinews-
kievo w badaniach zjawiek apoleczno – kulturowych (Metoda funcţională a
lui Branislaw Malinowski în cercetările asupra fenomenelor social-culturale),
în „Studia filozofieczne”, Warszawa, nr. 11.
Chelcea, Septimiu (1985), Semnificaţia documentelor sociale, Bucu-
reşti, Editura Didactică şi Enciclopedică.
Ranki, György (1977), Jegyzetek a társoladomtörténetröl (Note despre
istoria socială), în „Századok”, Budapest, III, nr. 4.
Sturzo, Luigi (1935), Essai de sociologie, Paris.

• Care sunt principalele surse ale istoriei sociale?
• Ce se înţelege prin limbaj social?
• Prin ce se defineşte rolul ştiinţific al istoriei sociale?
• Care sunt principalele direcţii de cercetare ale istoriei sociale?
• În ce constă importanţa atitudinii ştiinţifice în fixarea obiec-
tivelor, metodelor şi tehnicilor de cercetare?
• Care sunt metodele şi tehnicile de cercetare utilizate de istoria
socială? Cum şi în ce condiţii pot fi aplicate unele dintre acestea?
• Cum argumentaţi că istoria socială este o disciplină a sinte-
zelor sociale?
51

III. EXTINDEREA SPAŢIULUI DE MANIFESTARE A
ISTORIEI SOCIALE. PROLIFERAREA INVESTIGAŢIILOR
ASUPRA SURSELOR ORALE
Istoria orală (sau documentele orale) este un domeniu puţin

cunoscut şi utilizat de către istoricii din România, deşi importanţa sa a
cunoscut o ascendenţă considerabilă în ultima jumătate de veac. În
timp ce în Occident rezultatele studiilor de istorie socială sunt mate-
rializate în scrieri valoroase, cu o audienţă uneori excepţională în
public, în ţara noastră, acestea se află într-o fază deloc promiţătoare.
Pentru un specialist în probleme de istorie socială, schimbările
socio-politice care au survenit în centrul şi sud-estul Europei,
renaşterea unor naţiuni africane şi chemarea lor la reconstrucţii statale,
masivele şi dramaticele dislocări de populaţie din Balcani în urma
destrămării Federaţiei Jugoslave etc. au deschis un câmp vast de
cercetare, ce este atribuit în bună măsură istoriei sociale. Discrepanţa
care există între surse, posibilităţile şi disponibilităţile reale de studiu
ameninţă dispariţia progresivă a „documentelor” vii, care se constituie
în pierderi irecuperabile. Cerinţa recuperării urgente – cât mai este
posibil – a informaţiilor pe care le deţin sute şi mii de oameni, ca unici
depozitari ai unor fragmente de istorie trăită, reclamă concentrarea
eforturilor ştiinţelor sociale, dat fiind faptul că travaliul ştiinţific este
de durată şi dificil.
1. Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică; scurt istoric

al evoluţiei sale
„Istoria orală poate fi văzută ca o sursă (subl. ns. – n.n.) pe care
căutăm să o utilizăm în vederea reconstituirii istoriei unui popor fără
scriere” (Sylvie Vincent, 1980, p. 536). Alţi cercetători o consideră,
mai generos, subdisciplină sau subramură a istoriei sau istoriei sociale.
De mai multe decenii, în balanţa părerilor se produce un dezechilibru
în favoarea celei din urmă. Istoria orală este, aşadar, o componentă a
istoriei sociale, a cărei însemnătate a sporit considerabil. Are un
orizont propriu de cercetare şi utilizează metode şi tehnici variate, în
majoritatea lor împrumutate din sociologie.
52

Importanţa sa este cu atât mai mare cu cât pentru anumite spaţii
geografice (Africa, America de Nord şi de Sud, Australia, nordul
îngheţat al Asiei şi Europei precum şi Groenlanda etc.), în care îşi
prelungesc existenţa urmaşi ai unor triburi de indieni, aborigeni,
eschimoşi sau de altă origine, reprezintă singura sursă care permite
reconsiderarea trecutului istoric al unor populaţii şi deopotrivă
realizarea unei istorii a acestora. Dar istoria orală nu se limitează
numai la atât, fiind solicitată să pună în valoare mărturiile „oamenilor
încă în viaţă ca sursă a istoriei recente” (T.C. Barker, 1980, p. 555),
ceea ce îi deschide un alt imens şi complex teren de investigaţii.
„Documentele vii” oferă, practic, o infinitate de mărturii, greu de
ierarhizat în raport de semnificaţia lor, dată fiind o condiţie particulară
deosebită: acestea dispar o dată cu persoanele respective, ceea ce face
să se exercite o presiune în creştere asupra cercetătorilor pentru
recuperarea cât mai rapidă a informaţiilor. În prezent, există un număr
relativ important de persoane care au trăit experienţa dramatică a celui
de al doilea război mondial, mai puţin pe cea a războiului civil din
Spania şi mult mai puţine care au fost combatante în prima
conflagraţie mondială.
Dacă particularizăm la societatea românească, un imens şi unic
material documentar îl oferă în prezent, şi nu întâmplător accentuăm
asupra acestui aspect, miile de oameni care au trăit regimului totalitar
comunist. Astăzi mai pot fi studiate: efectele psihosociale ale naţiona-
lizărilor succesive, cooperativizării, schimbării, în general, a regimu-
lui proprietăţii în România; pot fi colectate informaţii despre dislocă-
rile masive ce se produc în raporturile sociale dintre sat şi oraş; se
obţin date numeroase, inedite şi cutremurătoare despre sistemul
represiv, despre apariţia, evoluţia şi condiţia umană a unui grup social
distinct şi specific totalitarismului comunist – „deţinuţii politici”,
despre trăirile complexe ale componenţilor grupurilor de partizani
anticomunişti, despre mişcarea de rezistenţă anticomunistă şi
anticeauşistă ş.a.m.d. Tot astăzi mai pot fi studiate încă: genocidul
practicat de ruşi împotriva românilor basarabeni şi bucovineni; viaţa
familiilor de germani din România în urma deportărilor forţate în
Rusia; atitudini şi comportamente ale populaţiei faţă de germani, ruşi
şi americani; emigrări în Occident din ultima jumătate de veac;
comunităţile româneşti din străinătate etc. Mâine, înţelegând prin
aceasta timpul care trece începând cu minutul următor, este prea
târziu. În fiecare zi (ca să nu spunem că în fiecare oră) dispar
„documente vii” şi o dată cu ele informaţii importante, iar uneori
excepţionale, prin ineditul, unicitatea şi senzaţionalul lor.
53

Iată, aşadar, fugitiv, doar câteva deschideri pe care le oferă cu
mărinimie mii sau zeci de mii de oameni, unii în pragul trecerii în
eternitate, care nu mai aşteaptă nimic, dar care pot dărui semenilor
comori de informaţii. Tot ce am afirmat până acum este perfect valabil
şi pentru sociologie, psihologie şi alte discipline socio-umane care pot
beneficia de surse extrem de importante de date şi fapte, de adevărate
bănci de capital uman, care îşi reduc însă treptat activitatea prin dimi-
nuarea progresivă a capitalului. Astăzi se poate, mâine nu!
Iniţiative sporadice de colectare a informaţiei orale se identifică

în epoci îndepărtate, dar despre istoria orală, ca preocupare ştiinţifică,
se poate afirma că există numai de câteva decenii.
În Marea Britanie, acest tip de cercetare debutează în 1926,
patronat de Societatea Irlandeză de Folclor, care se extinde ulterior,
dar păstrând, în continuare, acelaşi caracter. Investigaţiile autentice de
istorie orală încep însă mai târziu, în condiţiile mediatizării făcute de
B.B.C. şi constituirii unui grup de istorici la Universitatea Lancaster,
condus de John Marshall, preocupat pentru promovarea istoriei orale.
Grupul, sprijinit de B.B.C., reuşeşte în anii `60 să creeze o arhivă
sonoră, care conţinea înregistrări privind mărturii despre condiţiile
sociale ale diverselor straturi, îndeosebi ale claselor mijlocii.
Creşterea considerabilă a „colecţiilor” arhivei, ecourile stârnite
de studiile şi lucrările publicate pe baza „benzilor sonore” precum şi
înfiinţarea Catedrei de Economie şi Istorie Socială la noua universitate
Kent (Canterbury) dau un impuls considerabil studiilor de istorie
orală. Din 1968, mai accentuat, încep să fie intervievaţi supravieţuitori
ai primului război mondial.
Un proiect ambiţios este iniţiat de Universitatea din Essex, unde
Paul şi Thea Thompson (Vigne) încep pregătirile, apoi se lansează în
cercetarea vieţii de familie şi a experienţei de muncă în Marea
Britanie, între 1900 şi 1918 (care se desfăşoară pe parcursul a trei ani,
începând cu 1969).
Cercetarea are trei etape: prima, în care se identifică şi se
selectează persoanele care urmează să fie anchetate, în raport de „clasă
socială, sex şi zonă, în acord cu un eşantion utilizat la recensământul
din 1911” (T.C. Barker, 1980, p. 558); a doua, consacrată recoltării
informaţiilor furnizate de cei 500 de subiecţi selecţionaţi; a treia, în
care era prelucrat materialul empiric şi publicate rezultatele anchetei,
inclusiv unele interesante lucrări.
Creşterea numărului instituţiilor universitare care se arată dispu-
se să iniţieze cercetări de istorie orală, precum şi mediatizarea studiilor
54

de acest tip concură la apariţia unui interes considerabil amplificat faţă
de documentele orale. Din acest punct de vedere, anul 1969 este
apreciat ca moment de referinţă în evoluţia istoriei orale în Marea
Britanie, prin implicarea şi susţinerea demersurilor ştiinţifice de către
Institutul Britanic de Sunete, B.B.C. – celebrul post de radio şi de
televiziune –, Consiliul de Cercetări Sociologice şi Comitetul său de
Economie şi Istorie Socială.
Conferinţa de la Universitatea din Leicester (23-25 martie 1972)
consacră dezbaterile pe tema istoriei orale în Marea Britanie. Una din
urmările Conferinţei o reprezintă înfiinţarea Societăţii de Istorie Orală,
care editează publicaţia „Istoria Orală”. Organizarea unei noi dezbateri
pe tema structurii şi metodelor de cercetare ale istoriei orale are loc la
Universitatea din York (24 septembrie 1973). Cei prezenţi la dezba-
tere admit că tema abordată era „abia recent exploatată de către
cercetători serioşi în Regatul Unit”, în timp ce în S.U.A. constituia de
multă vreme obiectul unei atenţii speciale.
Potrivit declaraţiei preşedintelui Societăţii de Istorie Orală, „Ea
(istoria orală – n.n.) este acum recunoscută ca metodă de obţinere a
unui material din surse indispensabile în zilele noastre pentru studiul
istoriei şi ca mediu în care experienţa celor acum în viaţă poate fi
transmisă succesorilor noştri” (T.C. Barker, 1980, p. 559-560).
S-a statornicit tradiţia ca Societatea de Istorie Orală să organi-
zeze câte două conferinţe anuale (toamna şi primăvara). În acest fel,
după aprecierile Comitetului de Economie şi Istorie Socială, studiile
de istorie socială, utilizând metodele de cercetare ale istoriei orale, se
puteau lansa în programe mai ample de investigare, cum au fost şi
„viaţa de familie a comunităţilor de pescari din Anglia de Est” (condus
de Trevor Summis), „sex-roluri şi educaţia copiilor la clasele mijlocii
şi superioare” (studiu întreprins de Thea Thompson-Vigne), „calitatea
vieţii în oraşele Lancashire din Barrow în Furness şi Lancaster” între
ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi perioada interbelică (proiect
realizat de John Marshall), tradiţiile locale din insula Tiree (Hebride),
populată şi cu emigranţi din Canada (Eric Grigeen) ş.a.
În 1974 se înregistrează tentativa creării unui centru naţional de
istorie orală, care însă eşuează. Nereuşita nu descurajează profesio-
niştii şi expansiunea istoriei orale; sunt create peste 70 de instituţii şi
societăţi locale, se iniţiază cercetări şi se publică studii, articole şi
lucrări remarcabile, se iniţiază noi dezbateri ştiinţifice.
Proiectele de istorie orală în Spania debutează după 1970 şi ele

se datorează englezului Ronald Fraser, care studiază în special
55

Andaluzia şi Catalonia, pornind de la experienţa de viaţă a unui băr-
bier socialist, ajuns primar în vremea republicanilor, care s-a ascuns
timp de 30 de ani în vremea regimului franchist – ajungând, în final, la
o frescă interesantă a războiului civil şi a societăţii spaniole din anii
1936-1939.
Fraser, prin lucrările sale, în care prelucrează un vast material oral, „a
încercat să ne transmită experienţa de viaţă a unui întreg sat prin interviuri
individuale aplicate unui număr de 70 de persoane. Apoi a asamblat
interviurile pe teme şi pe vârstele celor intervievaţi. În final […] a abordat
subiectul unei ţări sfâşiate de războiul civil, prin intermediul a 300 de
persoane” (Mercedes Vilanova, Dominique Willems, 1980, p. 547).
Studiile englezului sunt urmate de cercetările Cristinei Borderias,
care s-a preocupat de identificarea momentului critic al „luptei de clasă”
(insurecţia) pe un eşantion reprezentativ de mineri. Istoria orală este folosită
şi de Mercedes Vilanova „ca sursă complementară a unei analize
cantitative. Scopul ei a fost să afle, deci, dacă formula libertariană
«nu votaţi» a fost respectată” (Mercedes Vilanova, Dominique Willems,
1980, p. 548). Locul cercetării: satul catalanez LÈscola. Motivul alegerii
localităţii: tradiţia anarhistă foarte puternică. Tehnica utilizată: interviul.
Obiectiv secundar: să identifice limitele şi profunzimile aşa-numitei
abilităţi spontane a maselor de a se organiza în momente critice.
Cercetători şi universitari francezi, italieni, germani, olandezi,

unguri, polonezi etc. manifestă deschideri spre acoperirea unor cât mai
întinse zone sociale prin studiile de istorie orală. În S.U.A. şi Canada,
unde istoria socială are tradiţii, investigaţiile orale au condus nu numai
la crearea unor instituţii, ci şi a unor şcoli, cu rezultate remarcabile în
recuperări de informaţii şi, mai ales, în plan publicistic. Studii impor-
tante de istorie orală se remarcă şi în comunităţi ştiinţifice africane.
„Fără îndoială, tradiţia orală constituie o sursă importantă în
elaborarea istoriei africane” (Boubacar Barry, 1980, p. 516), iar uneori
se dovedeşte a fi unicul izvor de informaţii referitoare la trecutul unei
populaţii care a trăit sau trăieşte pe „continentul negru”. Cât de
importantă este istoria orală reiese şi din situaţia particulară a
Senegalului, unde un „bătrân foarte inteligent şi renumit în ţară pentru
memoria sa prodigioasă” a jucat, timp de 40 de ani, un rol extrem de
important, fiind un depozitar unic şi indispensabil al istoriei
Senegalului. „Interogat” în 1863 de Azam, bătrânul redă evenimente
care au urmat veacului al 18-lea. El face legătura cu surse orale mai
vechi şi cu unele mai noi (din 1941), stabilind legătura în lanţul unor
56

evenimente reţinute în memoria oamenilor, legătură fără de care
restabilirea şirului cronologic al întâmplărilor era imposibilă.
Inexistenţa, însă, în societatea senegaleză (din vechiul regat Waalo) a
unui calendar, „în afara ciclului anotimpurilor, face dificilă stabilirea
unei cronologii riguroase. Datarea exactă a unui eveniment nu poate
depăşi, în consecinţă, amintirea a trei generaţii, fără să se altereze. Dar
această cronologie există neîndoielnic şi critica sa ne permite să
vedem care sunt limitele sale ca sursă de istorie” (Boubacar Barry,
1980, p. 517).
Tradiţia orală este una din cele trei mari tradiţii ale istoriei
Africii (islamică, occidentală şi orală). Tradiţia occidentală apare în
urma venirii europenilor şi colonizării Africii (sec. al XV-lea).
Tradiţia islamică începe să se contureze o dată cu sosirea arabilor în
Africa de Nord, cu peste opt secole înaintea europenilor şi cu
înaintarea lor apoi spre vestul şi estul continentului. Până la
colonizarea practicată de europeni, pe coasta de vest a Africii, la
începutul secolului al XVI-lea, tradiţia islamică era atât de bine stabi-
lită (vestul Sudanului), încât centrele locale de învăţământ (Soukare în
Tombuktu, de exemplu) creaseră deja grupuri de cărturari care
redactau în limba arabă texte de istorie. Cu toate acestea, „contribuţia
originală africană” o constituie „tradiţia orală, care formează fundaţia
întregii reconstrucţii istorice din Africa subsahariană” (E.J. Alagola,
1980, p. 529).
Deşi tradiţiile occidentală şi islamică se bucură de o largă
recunoaştere ştiinţifică, deoarece ambele reprezintă forme documen-
tare ale trecutului istoric şi sunt susţinute de prestigiul marilor puteri
sau de civilizaţiile dominante, tradiţia orală africană are câteva virtuţi,
indispensabile reconstrucţiei vieţii sociale din vremurile mai vechi ale
Africii. „Este o sursă internă şi întruchipează elemente esenţiale ale
culturii africane pe care tradiţia islamică şi occidentală nu le pot
înţelege […] practicarea cu succes a celor două tradiţii, islamică şi
occidentală în Africa depinde de măsura în care se ajunge la aceiaşi
termeni cu tradiţia orală şi asimilează tradiţia orală” (E.S. Alagola,
1980, p. 529).
Dată fiind importanţa istoriei orale pentru Africa, cercetătorii
africani s-au străduit, pe de o parte, să aplice metode şi tehnici de
cercetare adecvate, pentru a colecta date cât mai corecte şi, pe de alta,
de a integra bogatele informaţii obţinute, într-o succesiune logică de
evenimente, într-un şir care, de cele mai multe ori este foarte greu de
stabilit.
57

Istorici africani, având pregătire academică occidentală, încep,
din ’60, să studieze tradiţia orală în cadrul centrelor de studii orale
care se constituie în universităţi (Senegal, Nigeria etc.), apoi extind
aceste cercetări prin crearea unor grupuri relativ autonome în univer-
sităţi. Publică numeroase studii şi lucrări, organizează manifestări
ştiinţifice, participă la reuniuni ştiinţifice internaţionale etc.
Importante şi valoroase studii de istorie orală se întreprind în
China, Japonia, Coreea de Sud, Filipine, în Australia şi Noua Guinee.
Expansiunea istoriei orale, începând cu mijlocul acestui secol,
este o realitate care nu poate fi contestată. Fără să fi atins limitele
superioare ale dezvoltării sale, cercetarea tradiţiilor orale se înscrie în
trendul ascensiunii istoriei sociale.
2. Recuperarea mărturiilor orale

Persistă încă falsa impresie că recuperarea mărturiilor orale este
o întreprindere facilă, care nu necesită pregătiri şi se poate iniţia
spontan. Impresia de facil a avut şi are un impact negativ asupra
credibilităţii studiilor, influenţând uneori potenţialii subiecţi, care fie
refuză să răspundă la solicitări, fie manifestă reţineri, diminuând
calitatea informaţiilor.
În ţara noastră, după 1989, când asistăm la reabilitarea studiilor
asupra mărturiilor orale, în sensul eliminării dictatului politic care
modifica esenţa lor reală, lipsa experienţei şi persistenţa impresiei de
facil a demersului recuperării lor au fost de natură să pericliteze
corectitudinea înregistrării amintirilor despre unele evenimente sau
situaţii din trecutul imediat sau relativ mai îndepărtat. Un ghid de
interviu elaborat şi aplicat superficial poate denatura serios mesajul şi
conţinutul mărturiei orale. Într-un astfel de ghid, al cărui obiectiv era
să stabilească formele şi efectele represiunilor împotriva oponenţilor
cooperativizării forţate a agriculturii româneşti, erau formulate şi
următoarele întrebări, în succesiunea lor:
– „5. Ce suprafaţă de pământ, inventar viu şi mort, aţi avut în
posesie înainte de 1949?
– 6. Care a fost atitudinea Dumneavoastră faţă de procesul coo-
perativizării forţate?
– 7. Prin ce formă (forme) v-aţi opus cooperativizării?
– 8. Aţi fost arestat şi condamnat?
– 9. În ce an?”
Răspunsurile la interviu au variat în raport de poziţia pe care a
avut-o subiectul respectiv faţă de cooperativizare, ca formă deghizată
58

de etatizare a pământului şi a inventarului agricol. Acestea, însă, ab
initio sunt plasate pe un teren favorabil subiectivismului. În primul
rând, se desfăşoară sub patronajul unor organisme integrate structu-
rilor politice, care generează fie suspiciune, fie speranţa unor recom-
pense materiale. Ambele stări marchează subiecţii, influenţând credi-
bilitatea şi calitatea răspunsurilor.
În al doilea rând, lipsa unor întrebări de control pentru a testa veri-
dicitatea unor răspunsuri, a condus la înregistrarea unor date şi situaţii
eronate, cu efecte negative în planul rezultatelor cercetării efectuate.
Un singur exemplu este suficient (caz real). M.C., ţăran din
judeţul Argeş, în vârstă de 69 de ani (în 1991, când se aplică interviul),
cu pământ puţin şi inventar agricol compus dintr-un cal, plug de fier etc,
casă de ţară din materiale uşoare şi o suprafaţă mică de teren în jurul ei,
se opune cooperativizării prin refuzul de a trece propriul patrimoniu
agricol la „gospodăria colectivă”. Consecinţa: este arestat şi condamnat
la moarte în 1945, după cum rezultă din răspunsuri.
Operatorul de interviu, fără o pregătire corespunzătoare, a înre-
gistrat răspunsul persoanei în cauză cu seninătate, fără să sesizeze, pe
de o parte, inexistenţa unor întrebări de verificare şi fără să formuleze
interogaţii ghidaj suplimentare, pentru a stabili dacă plasarea în timp a
acţiunii de retorsiune a autorităţilor comuniste împotriva lui M.C. era
reală sau imaginară.
La întrebările 7,8 şi 9, subiectul răspunde:
„Am refuzat să dau pământul la cooperativă” (7)
„Da, am fost arestat şi condamnat la moarte” (8) şi respectiv:
„În 1945” (9).
Înregistrarea răspunsurilor este corectă. Aparent informaţiile pe
care le conţin sunt, de asemenea, corecte. În realitate, însă, răspunsu-
rile la întrebările 8 şi 9 sunt fundamental eronate, pentru că:
a) în 1945 nu s-au pronunţat condamnări la moarte pentru refuzul
de a ceda patrimoniul agrar cooperativelor agricole de produc-
ţie, deoarece
b) campania de deposedare forţată a ţăranilor de bunuri agrare şi de
pământ se declanşează după Plenara C.C. al P.M.R. din martie
1949, iar
c) în 1945 se instalează puterea comunistă, care legiferează refor-
ma agrară şi proclamă tabu „alianţa muncitorească ţărănească”.
Deci, este exclus ca M.C. să fie arestat în 1945 pentru „delic-
tul”, inexistent atunci, de refuz şi rezistenţă faţă de cooperativizare.
Arestarea putea să se producă, dar din alte motive. Este exclus să fi
59

primit prin sentinţă judecătorească pedeapsa capitală, neexistând
temeiul legal pentru condamnare. Mai târziu au loc asemenea drama-
tice evenimente, însă în alte condiţii şi după alte scenarii.
Erori asemănătoare s-au înregistrat şi în cazul altor persoane
intervievate. Pentru evitarea lor este necesar să fie îndeplinite câteva
condiţii: pregătirea cu seriozitate a investigaţiei şi continuarea cerce-
tării până la obţinerea optimului necesar de informaţii în raport cu
obiectivele fixate; selecţionarea şi instruirea operatorilor, astfel încât
posibile erori, care pot influenţa rezultatele finale, să fie evitate prin
formularea de întrebări suplimentare; decodificarea şi prelucrarea
mărturiilor de către un personal calificat, care poate sesiza abaterile şi
interpreta unele subtilităţi, inflexiuni semnificative ale vocii sau
gesticii care însoţesc uneori răspunsurile (în condiţiile utilizării
reportofonului, înregistrărilor video ş.a.m.d.) etc.
2.1 Mărturiile orale – câteva aspecte teoretice şi conceptuale

Mărturia, la nivelul cunoaşterii comune, are semnificaţie de
relatare, depoziţie, declaraţie a unei persoane referitoare la un fapt sau
la o persoană (la fapte şi/sau la grupuri de persoane). După modul de
utilizare, se disting mărturii orale şi mărturii scrise.
În limbajul şi cunoaşterea ştiinţifică conceptul de mărturie are
accepţie de document social şi poate fi, de asemenea, scrisă sau orală,
aceasta din urmă constituind sursa esenţială a istoriei orale.
Mărturiile orale, spre deosebire de cele scrise, a căror particula-
ritate este conferită de însăşi consemnarea şi conservarea însemnărilor
(indiferent de natura materialului utilizat sau a mijloacelor prin care se
realizează), se înscriu în mecanismele memorării şi ale memoriei.
Acest tip de mărturii îşi datorează existenţa exclusiv memoriei
individuale şi colective. Ca şi cele scrise, mărturiile orale sunt expresii
ale experienţei umane în devenirea ei, ale diversităţii manifestărilor
individuale sau colective, ale identităţii unor grupuri sociale.
Mărturiile orale reţin şi reflectă, deopotrivă, infinite aspecte ale vieţii
sociale, având deci o valoare documentară ridicată în reconstrucţia
evoluţiei acesteia din cele mai îndepărtate timpuri şi până în prezent.
Între memorie şi societate există o legătură indisolubilă. Primul
teoretician social care sesizează acest aspect şi îl explică este francezul
Maurice Halbwachs (1877-1945). El apreciază că individului îi sunt
specifice două tipuri de memorie, în raport de care adoptă atitudini
diferite: memoria individuală, care „se produce” şi se desfăşoară în
orizontul personalităţii şi existenţei omului, înglobând amintiri cu
60

relevanţă strict individuală şi memoria colectivă, care este împărtăşită
cu alţii în cadrul unui grup, memorie care evocă şi conservă amintiri
impersonale, cu semnificaţie pentru grupul respectiv. Cele două tipuri
de memorie sunt complementare şi se intercondiţionează.
Memoria individuală – relevă Halbwachs – are ca suport memo-
ria colectivă şi, treptat, ajunge să înglobeze informaţiile exterioare,
asimilându-le. „Memoria colectivă” – susţine sociologul francez –
„învăluie memoriile individuale, dar nu se confundă cu ele” (Maurice
Halbwachs, 1968, p. 36).
Ca forme de manifestare ale memoriei, mărturiile orale sunt
condiţionate de fidelitatea şi de conservarea informaţiei. Cu cât trece
mai mult timp de la întipărirea în memorie a unui eveniment, a unei
întâmplări etc., cu atât se diminuează calitatea şi acurateţea acesteia,
prin influenţele mediului social în permanentă mişcare.
Istoria socială nu face abstracţie de aceste aspecte, din contră, le
acordă o atenţie specială. Prezintă importanţă nu numai diferenţele
calitative şi cantitative ale mărturiilor orale care se referă la unul şi
acelaşi eveniment înregistrat în spaţii sociale diferite, ci şi motivaţiile
şi mecanismele producerii lor, pentru a discerne corect veridicitatea şi
valoarea reală a informaţiilor păstrate în memorie.
Mărturiile orale consemnează două modalităţi distincte de
„înregistrare” a unui fapt social, eveniment politic, întâmplare cu
valoare personală etc.: directă, când subiectul observă personal cele
relatate şi/sau se implică în evenimente şi indirectă, când subiectul se
face ecoul unor întâmplări trăite de alţi subiecţi în trecut, pe care le
preia, le memorează şi le transmite mai departe. În raport de moda-
lităţile de „înregistrare” a evenimentelor, unii specialişti fac distincţie
între mărturiile orale: pe unele le califică drept tradiţii orale (avându-
se în vedere cele indirecte), iar pe altele drept istorie orală (care este
sinonimă cu cele directe). Distincţia este esenţială „pentru dezvoltarea
instrumentelor metodologice potrivit obiectivelor cercetării”
(profesorul A.J. Alagoa de la University of Port Harcourt, Nigeria).
„Clasificările” propuse comportă unele aprecieri. O persoană
(subiect), desigur, poate fi martoră sau nu la evenimentul pe care îl
evocă, dar aceasta nu presupune că într-o ipostază mărturiile sale se
înscriu în tradiţia orală, iar în alta în istorie orală. Şi într-un caz şi în
altul mărturiile sale se înscriu în istoria orală.
Distincţia propusă de istoricul african are aplicabilitate în spaţiul
subsaharian pe care îl studiază şi unde tradiţia orală are un rol uneori
determinant în reconstituirea istoriei unor comunităţi. Tradiţia la care
61

se referă cuprinde datini, cutume, obiceiuri, ritualuri, mituri, povestiri,
proverbe, poezii populare, ghicitori, cântece etc. foarte variate nu
numai de la o comunitate la alta, ci şi în interiorul comunităţilor.
Aceste informaţii, foarte diverse şi bogate deopotrivă, intră în sfera de
studiu a istoriei şi sunt cercetate de istorici (spre deosebire de alte
comunităţi ştiinţifice, cum ar fi cele europene, în care se manifestă un
interes mai redus, fiindcă intră în sfera de cercetare a altor discipline).
Motivaţia esenţială a particularităţilor interpretative africane o exprimă
chiar istoricii din această zonă: „Manieră specifică de înţelegere a
istoriei orale, în sensul cuprinderii tuturor marilor surse nescrise de
informaţii istorice, plasată în centrul istoriografiei africane. Este o parte
din întreaga restaurare istorică din Africa, pentru toate perioadele şi
locurile, chiar şi acolo unde sunt de origine arabă sau occidentală. În
practică, pentru cele mai multe părţi ale Africii subsahariene, pentru
unele perioade, excepţie făcând trecutul mai puţin îndepărtat, tradiţia
orală este singura sursă pentru istorici” (A.J. Alagoa, 1980, pp. 529-530).
2.2 Investigarea surselor orale

Indiferent de tipul mărturiilor orale important este că acestea
sunt un rezervor uriaş de informaţie istorică, o resursă importantă şi,
nu în puţine situaţii, vitală pentru unele reconstrucţii de amploare sau
de dimensiuni mici ale trecutului social apropiat sau mai îndepărtat.
Mărturiile care interesează istoria orală europeană nu acoperă o zonă
atât de întinsă cum este cea revendicată de istoricii africani, multe din
acestea fiind surse importante pentru antropologia culturii, etnologie,
sociologie, lingvistică etc.
Istoria orală îşi are relativ bine definit propriul teritoriu, pe care
îl studiază utilizând o gamă variată de metode şi tehnici.
Profesoara canadiană Sylvie Vincent, ca şi alţi istorici, conştientă
de limitele istoriei orale şi implicit de cele ale documentelor sociale,
propune o strategie a investigaţiilor orale, verificată pe un eşantion
reprezentativ, şi anume pe grupul indienilor din nord-estul Quebec-ului
(„poporul Montagnais” din Labrador).
Cercetătoarea porneşte în investigarea sa de la două premise
esenţiale:
a) tradiţia orală este singura sursă istorică a existenţei acestui
trib de indieni şi
b) documentele orale sau istoria orală reprezintă, în esenţă, dis-
cursul unei comunităţi (societăţi) despre ea însăşi.
62

Cercetarea este concepută astfel încât, pe de o parte, să se colec-
teze un maximum de informaţii, iar pe de alta, conţinutul lor să fie cât
mai corect decriptat şi interpretat, pentru a da coerenţă recompunerii
vieţii sociale a comunităţii respective, istoriei sale, în genere.
Etapele investigaţiei au fost următoarele:
1. Cercetarea condiţiilor geografice şi socio-economice ale
regiunii şi relaţionarea lor cu unele evenimente din trecut.
2. Cercetarea tradiţiei orale (a povestirilor, cum le defineşte
autoarea) pentru fiecare din cele două componente ale grupului de
indieni (Atanukan şi Tapitişimun); anterior debutului cercetării sunt
stabilite locul de colectare a povestirilor, numărul povestitorilor,
forma de transcriere şi asigurarea traducerii.
Cercetarea este centrată pe trei domenii:
a) Sistemul de datare, pentru a permite urmărirea în timp a
evoluţiei comunităţii sub raport geografic (spaţiul ocupat), economic
(ocupaţii, activităţi etc.), cultural şi demografic şi pentru a putea face
comparaţii între aceasta (comunitatea de indieni) şi comunităţile
europene care au apărut şi s-au dezvoltat în Canada.
b) Relatarea evenimentelor (evident a evenimentelor reţinute):
conflicte cu diverse grupuri învecinate teritoriului muntos pe care îl
ocupau indienii; sosirea europenilor şi viaţa din păduri în veacul al 19-lea
şi începutul celui următor; misionarismul şi efectele acestuia; impactul
companiilor industriale, de transporturi etc. asupra vieţii indienilor;
ciclurile anuale ale grupurilor de vânători etc. (Probleme dificile de
identificare: existenţa unor populaţii antropofage, a vânătorilor de
femei considerate de alţii drept „gardieni” ai teritoriului comunităţii).
c) Sistemul simbolic care permite extragerea din memoria
colectivă a acelor elemente interpretative ce pot fi coraborate pentru a
se putea obţine clarificarea unora care se menţin în obscuritate. În
acest sens, s-a procedat la examinarea a trei axe, care permite clasarea
populaţiei ce se identifică în propria sa istorie narată:
- axa alimentară;
- axa comunicaţiei şi
- axa spaţială.
Prin examinarea acestora se pot reinterpreta şi reexamina unele
date (introducerea făinii ca aliment constituie reper temporal şi,
deopotrivă, un element de echilibru în asigurarea unei anume stabili-
tăţi a comunităţii, al cărei punct nevralgic îl constituia alimentaţia)
(Sylvie Vincent, 1980, p. 536 şi urm.).
Cercetarea profesoarei canadiene este apreciată în cercurile
ştiinţifice de peste ocean şi din Europa atât pentru perspectiva dată
63

studiilor de istorie orală, cât şi pentru interpretarea rezultatelor
obţinute în urma investigaţiilor de teren. Vincent consideră istoria
orală „o completare şi în acelaşi timp o critică la adresa surselor
scrise”, fiind deopotrivă şi un mijloc important „în interpretarea
rezultatelor date de arheologie” (Sylvie Vincent, p. 536).
Acomodarea unei cercetări de istorie orală cu scopurile urmărite
şi condiţiile locale sau zonale, cu tradiţiile orale şi modul lor de
transmitere diversifică considerabil spectrul unor astfel de demersuri.
Tipul de cercetare propus şi experimentat de canadianca Sylvie
Vincent este adecvat mediului nord-american (S.U.A. şi Canada) şi,
probabil, Mexicului, unor spaţii ale Americii de Sud, Australiei etc.
Este greu de presupus, însă, că acest tip de cercetare poate fi aplicat
mecanic, fără a se lua în calcul anticipat riscurile şi foloasele care ar
rezulta dintr-o astfel de întreprindere.
Tentativa restabilirii succesiunii evenimentelor (sistemului de
datare sau cronologic) se dovedeşte foarte anevoios de realizat şi
prezintă riscuri inerente.
În cercetarea menţionată s-au identificat şi unele indicii sau
elemente de datare, care au servit la plasarea unui eveniment în timp.
Interviurile au recuperat date foarte variate, exprimate în termeni
economici, geografici, culturali, demografici, care au orientat-o pe
cercetătoare. Dacă un eveniment, după cum mărturisea aceasta la
finalizarea investigaţiilor, avea loc înainte sau după o naştere, căsăto-
rie, moarte etc. subiectul (intervievatul) o ajuta să stabilească o anume
ordine în şirul datelor. Această cronologie, evident, era aproximativă,
atât din cauza spaţiului geografic întins aflat în zona operaţională a
studiului, cât şi raportării, volens nolens, a evenimentelor relatate, la
propria sa cultură istorică.
Aproximaţia datărilor este şi mai substanţială în cazul cercetă-
rilor întreprinse în Africa.
După informaţiile colectate de un cercetător senegalez, la sfârşi-
tul secolului al XVII-lea şi prima jumătate a celui următor, totalul
domniei a patru suverani din regatul Waalo, în raport de două surse
orale, era de 152 de ani şi respectiv 139 de ani, cu mult peste media
vârstei suveranilor contemporani acestora. Se pare că, în cazul unor
domnii lungi, imaginile care rămân în mintea oamenilor sunt adesea
disproporţionate faţă de realitate (Baubacar Barry, 1980, p. 519).
Cercetătorii europeni concep propriile metodologii de investi-
gare raportate, evident, la natura subiectului ales şi la obiectivele
investigaţiilor.
64

Pentru prof. Edvard Bull de la Universitatea Trondheim
(Norvegia) „istoria orală se întoarce în timp atât de mult ca şi istoria
scrisă din Norvegia. Scriitori de saga din Islanda au realizat istorii
orale în Norvegia, în secolele XII – XIII, colectând tradiţii la fel de
bune ca memoriile” (Edvard Bull, 1980, p. 579).
Proiectul, pe care îl iniţiază şi care este denumit generic
„Memoriile muncitorilor”, se desfăşoară pe durata de 12 ani (1950-
1962) şi este primul care utilizează mijloacele moderne de investigare
scrisă a discuţiilor. Proiectul, valoros în sine, conţine erori în conce-
perea sa. Prima şi cea mai importantă a fost alegerea defectuoasă a
subiecţilor (majoritar din „trupele muncitoreşti”, fără personalitate,
care exprimau opinii de grup şi nu personale). A doua, a constat în
selecţia arbitrară a femeilor numai dintre salariate, iar ultima, în pregă-
tirea superficială a operatorilor, majoritatea tineri fără experienţă.
Priorităţile comunităţilor ştiinţifice europene sunt, desigur,
altele decât cele ale canadienilor sau africanilor. Astfel, din bogata
istorie a Spaniei, evenimentele relativ recente care au marcat socie-
tatea spaniolă, cum au fost războiul civil din 1936-1939 şi lunga
desfăşurare a dictaturii franchiste, sunt apreciate ca fiind cele ce
trebuie studiate prioritar: „ Şi trebuie să facem urgent ceva, deja ştiind
că aceste mărturii se reduc din ce în ce dintr-o raţiune pur biologică”
(José Cepeda Adán, 1980, p.543). Războiul civil constituie, fără
îndoială, o prioritate, atât prin importanţa sa în epocă, cât şi pentru
efectele sale de durată. Studiile orale întreprinse pentru valorificarea
mărturiilor combatanţilor sau a cetăţenilor care nu făceau parte din
grupurile beligerante (socialişti – franchişti) aduc un supliment
informativ important şi de multe ori inedit. Reţinem, din aceste
cercetări foarte ample şi serioase de altfel, un model de anchetă propus
pentru a fi utilizat într-o asemenea cercetare:
− „Vârsta şi locul naşterii.
− Dumneavoastră consideraţi că situaţia prin care trecea
Spania prin anii 30 contura perspectiva unui război? V-a surprins
războiul?
− În ce loc vă găseaţi? Cărei zone îi corespundeaţi?
− Ce aţi gândit aflând de Răzvrătirea contra Republicii?
− Eraţi afiliat unui partid politic central, sindicat oarecare
sau unei alte societăţi? În cazul dumneavoastră, care partid l-aţi
preferat în februarie 1936?
− Credeţi că Răzvrătirea contra Republicii ar fi fost uşor
înfrântă de către Putere?
65

− Aţi gândit, la sfârşit, în mod diferit de ceea ce s-a întâm-
plat în 1939?
− Ce a fost pentru dumneavoastră? Război civil, cruciadă,
dictatură militară, insurecţie, revoluţie?
− Consideraţi adecvate cuvintele „naţionalişti” şi „roşii”?
− În care dintre cele două tabere aţi luptat?
− Ce a motivat încadrarea dumneavoastră? Aţi fost voluntar
sau aţi fost chemat la înrolare în armată?
− Aţi schimbat zona de luptă în timpul războiului? Din ce
cauză?
− Campaniile în care aţi fost angrenat.
− Dacă nu aţi fost pe front, cu ce vă ocupaţi?
− Războiul a însemnat separarea familiei dvs.?
− A produs înfruntări între membrii familiei dvs.?
− A murit vre-un membru din familia dvs. sau din cei
apropiaţi?
− V-a produs războiul distrugeri profesionale sau economice?
− Desfăşurarea războiului a schimbat idealurile dvs.?
− Ce a determinat cea mai pregnantă impresie asupra
războiului?
− Ce v-a produs cea mai mare bucurie a războiului?
− Ce v-a produs cea mai mare tristeţe a războiului?
− Au fost foarte mari efectele războiului în zona în care
trăiaţi?
− Aţi fost prizonier? Când? Cine v-a denunţat şi cum aţi
căzut prizonier?”
Diversitatea viziunilor şi a mijloacelor utilizate în investigarea
mărturiilor orale, reclamă şi recomandă, deopotrivă, o anume rigoare în
pregătirea şi desfăşurarea cercetărilor de teren, precum şi a prelucrării
informaţiilor obţinute, care, în esenţă, s-ar referi la următoarele:
A. Faza preliminară:
a) Fixarea temei de cercetare.
b) Stabilirea obiectivelor cercetării.
c) Identificarea zonei (zonelor) unde se desfăşoară investigaţia.
d) Evaluarea posibilităţilor de aplicare a metodelor şi tehnicilor
de cercetare.
e) Estimarea numerică aproximativă a personalului angajat în
cercetare, a calităţii pregătirii acestuia şi a posibilităţilor de utilizare a
mijloacelor moderne de înregistrare (reportofoane, casetofoane,
aparate de filmat etc.).
66

B. Faza exploratorie:
a) Deplasarea, în zona unde urmează să aibă loc investigaţia, a
unui membru (a unor membrii) al / ai echipei de cercetare pentru
constatarea, la faţa locului, a posibilităţilor şi disponibilităţilor reale
pentru efectuarea studiului.
b) Documentare asupra istoriei zonei, a condiţiilor de mediu, etc.
c) Stabilirea eşantionului, a formelor adecvate de colectare a
datelor şi a personalului ştiinţific afectat cercetării.
C. Faza colectării mărturiilor:
a) Răspândirea echipei în spaţiul afectat cercetării într-un mod
raţional pentru a-l acoperi integral.
b) Consultarea permanentă între membrii echipei pentru
depistarea eventualelor erori şi eliminarea lor operativă, pentru verifi-
carea corectitudinii desfăşurării întregii activităţi etc.
c) Selectarea subiecţilor intervievaţi sau cărora li se prezintă un
chestionar în raport de disponibilităţi, pentru a se elimina cât mai mult
posibil confuziile, erorile etc. (cei mai mobili, volubili, dispuşi la
dialog şi care dovedesc capacitate de discernere a evenimentelor sunt
primii preferaţi).
d) Aplicarea adecvată a interviului în raport de vârstă, experienţă
etc. (de exemplu, în majoritatea lor, persoanele în vârstă reţin eveni-
mente din anii tinereţii şi le reproduc cu uşurinţă, în comparaţie cu
unele evenimente relativ recente. Acest aspect nu trebuie să deruteze,
deoarece oamenii în vârstă se refugiază în copilărie şi tinereţe, care le
evocă trăiri mai intense şi mai plăcute decât cele de la maturitate sau
de mai târziu).
e) Cercetarea trebuie concentrată nu asupra unor fapte minore
sau specifice, „ci mai degrabă asupra liniilor mari ale vieţii subiec-
tului, intereselor personale, atitudinii faţă de ceea ce se întâmplă în
vecinătate” (T.C. Barker, p. 565).
f) Aplicarea unui interviu, chestionar etc. nu trebuie să aibă un
caracter rigid. În condiţiile când subiectul depăşeşte cadrul formal al
întrebărilor şi se lansează în explorarea altor zone „neplanificate”,
trebuie încurajat pentru a „smulge” maximum de informaţii. În cazul
unei situaţii opuse acesteia, trebuie abandonată pista de cercetare şi
identificată o alta.
D. Prelucrarea mărturiilor orale
a) Audierea sau vizionarea înregistrărilor.
b) Selectarea şi clasificarea lor în raport de obiectivele investi-
gaţiei şi/sau de elementele configurative ale subiecţilor (vârstă, sex,
nivelul studiilor, pregătirea profesională etc.).
67

c) Analiza materialului documentar pe categorii de subiecţi şi de
mărturii (decodificarea şi cuantificarea răspunsurilor).
d) Identificarea reperelor cronologice şi verificarea autenticităţii
lor în raport de alte posibile surse.
e) Coroborarea informaţiilor în acelaşi registru tematic, stabilirea
variantei probabile şi confruntarea acesteia cu surse scrise existente.
f) Stabilirea concluziilor şi evaluarea rezultatelor cercetării.
Studiile de istorie orală, în mod necesar, nu se opresc aici. Raţiu-
nea lor nu constă în obţinerea unui set cât mai mare de informaţii
istorice, ci în relevarea unor situaţii mai puţin cunoscute, în găsirea unor
răspunsuri la întrebări mai vechi etc. O investigaţie încheiată fără
publicarea rezultatelor obţinute este ca o pasăre căreia i s-a frânt zborul.
În cazul istoriei orale o altă şi exigentă problemă o constituie
păstrarea integrală şi în condiţii de maximă securitate a mărturiilor.
Benzile sonore sau video sunt mărturii incriminatorii (pentru unele
personaje) sau, din contră, „probe” pentru disculpare pentru altele. În
această situaţie se află multe „depoziţii” după evenimentele din
decembrie 1989 din România. Aceste mărturii orale, care reflectă
subiectiv sau obiectiv aspecte atât înainte de 1989, din timpul eveni-
mentelor sau după derularea lor, pe lângă semnificaţia lor docu-
mentară, dobândesc o pregnantă încărcătură politică, integritatea sau
chiar existenţa lor în continuare fiind serios ameninţate. Conservarea
lor în condiţii de maximă siguranţă devine una din priorităţile istoriei
orale şi, deopotrivă, asigurarea accesului la infor-maţii şi nu blocarea
acestora, cum se mai practică în prezent de către unele instituţii.
Punctual, cele mai semnificative aspecte referitoare la istoria
orală sunt:
• este o componentă importantă a istoriei sociale, care are o
remarcabilă ascensiune, îndeosebi în ultima jumătate de secol;
• reprezintă o sursă apreciabilă sau esenţială pentru istoria
socială şi istorie, în general, în relaţie cu totalitatea izvoarelor pe care
le are la dispoziţie o comunitate umană pentru cunoaşterea dimen-
siunii istorice a evoluţiei sale;
• recuperarea mărturiilor orale implică pregătirea şi organizarea
ştiinţifică a investigaţiilor, având la bază proiecte temeinic fundamen-
tate şi obiective clare, precise şi realiste;
• deşi sunt diferite, pornind de la concepţii şi modalităţi de
iniţiere şi până la finalizare, studiile care vizează istoria orală relevă şi
aspecte comune, care se constituie într-un îndreptar metodologic
general valabil;
68

• informaţiile obţinute în urma anchetelor sau interviurilor pe
teme de istorie orală, în multe privinţe, sunt susceptibile de subiec-
tivism, erori, impreciziuni etc. – voite sau nu – care comportă verifi-
cări cu surse independente;
• unele mărturii orale care privesc evenimente relativ recente se
impun să fie recuperate rapid şi eficient, ţinând cont de posibila
dispariţie a unor subiecţi, depozitări de informaţii dintre cele mai
diferite;
• documentele orale, în general, dar în special cele care au o
încărcătură politică gravă sau deosebită, trebuie să fie protejate şi
conservate cu maximă atenţie.
Axa alimentară. Are înţeles de sistem alimentar al unei populaţii.
Axa cronologică. Se referă la sistemul de datare şi înregistrare a
evenimentelor importante pe care le consemnează istoria unei comu-
nităţi umane.
Fidelitatea informaţiei orale. Exprimă apropierea unei mărturii
cât mai mult de esenţa reală a evenimentului, întâmplării etc. evocate.
Mărturia orală. Reprezintă sursa esenţială a istoriei orale şi are
semnificaţia de „document vorbit”. Formele prin care mărturia orală
devine document sunt variate, cele mai importante fiind: relatarea,
amintirile, depoziţia, declaraţia, răspunsurile la întrebări.
Sistem de datare. Maniera specifică în care se înregistrează şi se
ordonează evenimentele, faptele, procesele etc. din evoluţia unei
comunităţi umane sau ale omenirii, în general.
Sistem simbolic. Ansamblu de semne convenţionale proprii unei
comunităţi umane, exprimate metaforic prin mituri, ritualuri etc. (luna
– simbolul fecundităţii, feminităţii; culoarea roşie – pericol; zvastica –
fascism etc.).
BIBLIOGRAFIE
Adán, José Cepeda (1980), Proyecta de encuesta oral sobre la guerra

civil española (1936-1939), în Rapports (I) Grands thèmes et méthodologie,
[Bucureşti], Editura Academiei R.S.R.
Alagoa, E.J. (1980), Oral Traditions, în Rapports (I).
Barker, T.C. (1980), Oral History in Britain, în Rapports (I).
Barry, Boubacar (1980), La chronologie dans la tradition orale du
Waalo – Essai d’interprétation, în Rapports (I).
69

Bull, Ed. (1980), Working Class Ways of Life during the Early Indus-
trialization: A. Norwegian Project from the 1950`s, în Rapports (I).
Burg, Maclyn P. (1980), Problémes et méthodes de l`histoire orale, în
Rapports (I).
Glatz, Ferenc (1980), Oral History and Source Criticism, în Rapports (I).
Halbwachs, Maurice (1968), La mémoire collective, Paris, Presses
Universitaires de France.
* * * Memorie socială şi identitate naţională (1998) (coordonator:
Septimiu Chelcea), Bucureşti, Editura I.N.I.
Vilanova, Mercedes, Willems, Dominique (1980), Problems and Method
of Oral History, în Rapports (I).
Vincent, Sylvie (1980), L`Histoire orale montagnaise, în Rapports (I).

• Ce este istoria orală şi care este funcţia ei ştiinţifică?
• De ce este necesară recuperarea cât mai rapidă a mărturiilor
orale?
• Care sunt principalele direcţii de cercetare a mărturiilor orale?
• Cum aţi proceda în condiţiile în care ar trebui să studiaţi
mărturii orale?
• Ce modalitate de investigare a mărturiilor orale consideraţi că
este potrivită contextului actual din societatea românească?
• În ce mod verificaţi autenticitatea informaţiilor date de un
subiect în urma intervievării sale sau a complectării unui chestionar?
70

IV. PERSPECTIVA REALIZĂRII SINTEZELOR SOCIALE.
O ABORDARE PRAGMATICĂ A STUDIILOR
DE ISTORIE SOCIALĂ
Diversitatea este caracteristica esenţială a demersurilor actuale

ale istoriei sociale. O diversitate tematică cu neputinţă de cuprins, care
accede spre largi orizonturi temporale sau se coboară în labirintul
secvenţelor istorice de câteva luni sau chiar de câteva zile. Pentru
comunităţile ştiinţifice occidentale dezvoltarea pe aceste planuri a
istoriei sociale este expresia unui îndelung exerciţiu profesional
susţinut de zeci de institute şi formaţiuni de cercetare specializate –
cum este situaţia în Franţa, Marea Britanie, S.U.A. etc. – şi,
deopotrivă, a unor disponibilităţi serioase de finanţare a cercetărilor.
Pentru răsăritul Europei şi pentru România o asemenea extensie, cel
puţin în prezent, este de domeniul fanteziei. Soluţii trebuie să existe şi
sunt de aşteptat.
1. Calea de mijloc sau alegerea extremelor; parcelare

sau sinteze sociale
Direcţiile pe care se înscrie evoluţia istoriei sociale nu pot fi
eludate. Dacă în regimul comunist acestea au fost ignorate, consecinţele
se resimt în prezent şi poate încă o perioadă apreciabilă de timp. Istoria
socială nu mai este marcată de cenzurarea gândirii, dar imobilismul şi,
uneori, diletantismul îi fac mari deservicii. Astfel, pe fondul unei refuări,
de înţeles până la un punct, proliferează un nou tip de scrieri istorice, care
servesc interese străine ştiinţei româneşti şi care reconsideră sensurile
evoluţiei comunităţii noastre naţionale, coborându-le în derizoriu.
Desigur, nu credem ca cineva să declare că deţine monopolul adevărului
istoric. Opţiunile trebuie liber exprimate, dar exprimarea presupune şi
responsabilitate pentru cuvântul rostit sau scris.
Istoria socială şi istoria îşi au rolurile lor bine definite. Nu de
astăzi sau de ieri, ci din totdeauna. Pentru români istoria s-a identificat
cu fiinţa neamului, cu inconfundabilele lui trăiri, cu zbaterile
generaţiilor de înaintaşi pentru conservarea patrimoniului spiritual şi
cultural, apărarea pământului strămoşesc şi a bogăţiilor lui. Când
71

Bălcescu fundamenta studiile de istorie socială în spaţiul românesc o
făcea din adâncul fiinţei sale de patriot, susţinând că „mersul
românilor” poate şi trebuie să fie mai bine înţeles, inclusiv în
dimensiunea lui socială, că „problema naţională”, care i-a marcat
mereu pe compatrioţii săi, era, în esenţă, cea mai gravă problemă
socială, care influenţa ritmurile dezvoltării istorice a neamului.
Mesajul către „omul epocii” sale are ecou inclusiv într-o „epocă” nu
de mult apusă, când neobarbaria rusească ne mai impunea inepţii şi
monstruozităţi istoriografice, dar, surprinzător şi păgubos, ecoul se
diminuează după `89. Istoria socială şi istoria, în general, redevin, ca
în vremea lui Gheorghiu-Dej, cenuşărese ale ştiinţelor socio-umane,
ignorându-se ceea ce Bălcescu începuse să clădească la mijlocul
veacului trecut. O viziune şi o acţiune ştiinţifică pragmatice sunt de
natură să redefinească rolul şi funcţiile istoriei sociale, chiar şi într-un
context nefericit, cum este cel actual.
Experienţa acumulată de ştiinţele umanist-sociale relevă că
funcţiile oricărei discipline se exprimă îndeosebi prin finalităţile ei
practice, înţelegând prin acestea aportul pe care îl aduc la lămurirea
sau la soluţionarea unor importante probleme care vizează spaţiile lor
de investigare teoretică şi/sau aplicativă. Propriul demers ştiinţific, ca
şi experienţa mereu amplificată a ştiinţelor sociale reprezintă repere
importante în orientarea studiilor de istorie socială.
Traiectoria pe care s-a înscris istoria socială în ultimele decenii
relevă distincţii esenţiale pe cele două planuri de analiză: naţional şi
universal. Evoluţia acesteia în orizontul internaţional creează imaginea
unei discipline în expansiune, care, după maniera în care se produce,
denotă că faza căutărilor s-a încheiat, explorarea spaţiului socio-istoric
definind orientări şi direcţii puternic conturate. În perspectiva
realităţilor româneşti, istoria socială creează imaginea unui domeniu
care încearcă să păstreze o distanţă rezonabilă faţă de avansurile pe
care le înregistrează comunităţile ştiinţifice din alte state, dar
strădaniile nu au efectul scontat. Decalajul creşte, marcând pe termen
lung demersurile sale.
Cea mai importantă sursă de identificare a sensurilor evolutive
ale istoriei sociale o constituie activitatea publicistică, ce materiali-
zează rezultatele studiilor efectuate, fie individual, fie în echipă.
Sociologii definesc aceste rezultate ca fiind „producţie” ştiinţifică,
înţelegând prin aceasta numărul total de volume, studii, articole,
comunicări ştiinţifice şi teze de doctorat publicate sau susţinute într-o
anume perioadă. O comparaţie între „producţia” realizată în Occident
72

în domeniul istoriei sociale, indiferent de secvenţa temporală pe care o
alegem, şi creaţiile specialiştilor români, în aceeaşi unitate de timp,
este inoperantă, dată fiind „cantitatea” impresionantă de scrieri care au
fost aruncate pe piaţa intelectuală de către universitarii şi cercetătorii
din comunităţile vestice. Pentru a înţelege acest aspect, oferim în
continuare un exemplu care, credem, este edificator.
Tezele de doctorat elaborate în Franţa în perioada 1964-1979∗,
care au subiecte inspirate din istoria socială, în raport de extensia
temporală a problematicii tratate, sunt astfel structurate:
- sub un secol - 152;
- un secol - 38;
- peste un secol - 81
Total 271
Distribuţia tematică reflectând, în esenţă, şi orientările în care se
înscriu studiile de istorie socială, este următoarea:
Nr. tezelor
TEMATICĂ
de doctorat
Istoria societăţilor (europene, centrafricane,
franceză, germană, italiană, nord-irlandeză,
31
portugheză, spaniolă, kuweitiană, libaneză,
costaricană, chiliană, peruană etc.)
Istoria provinciilor, regiunilor, departamen-
22
telor etc. (romane, franceze, indiene etc.).
Geneza şi evoluţia comunităţilor urbane (din
26
Franţa, Spania, Africa, Asia, America etc.).
∗
Nu este lipsit de interes numărul anual al susţinerilor ca şi centrele univer-
sitare care acordă titlurile: 1964 (o teză la Rennes), 1965 (3 – Paris, 1 – Rennes, 1 –
Lille), 1966 (9 – Paris, 1 – Rennes), 1967 (10 – Paris, 1 – Lyon), 1968 (11 – Paris,
1 – Toulouse), 1969 (13 – Paris, 2 – Toulouse şi câte una la Lyon, Bordeaux şi
Strasbourg), 1970 (25 – Paris, 1 – Rouen), 1971 (13 – Paris, câte 2 la Aix-Marseille,
Rennes, Nanterre şi câte una la Strasbourg şi Lille), 1972 (7 – Paris, 2 – Lille şi câte
una la Nancy, Toulouse, Strasbourg, Nanterre, Aix-Marseille, Clermont-Ferrand),
1973 (9 – Paris, 2 – Nanterre şi câte una la Dijon, Toulouse, Bordeaux, Tours, Nice,
Aix-Marseille şi Clermont-Ferrand), 1974 (19 – Paris şi câte una la Dijon, Nanterre,
Nancy şi Strasbourg), 1975 (18 – Paris, 2 – Nanterre şi câte una la Besançon,
Toulouse, Lyon), 1976 (22 – Paris, câte două la Strasbourg şi Nanterre şi câte una la
Besançon, Rennes, Nancy şi Aix-Marseille), 1977 (17 – Paris, 2 – Lyon, 1 – Dijon,
1 – Bordeaux, 1 – Metz, 1 – Aix-Marseille), 1978 (22 – Paris, câte 3 la Bordeaux şi
Aix-Marseille şi una la Nancy), 1979 (Paris – 2).
73

Cultură şi civilizaţie (franceză, somaleză,
5
egipteană etc.).
Structură socială (în general – Nicaragua; pe
categorii socio-profesionale – muncitori,
ţărani din Rusia şi Franţa, comercianţi,
funcţionari japonezi, artişti din Cairo, 66
marinari, medici din Franţa etc; pe clase:
nobili francezi, clerici şi politicieni, sclavi şi
funcţionari din Imperiul Roman etc.).
Instituţii (Curtea regală din Franţa, instituţiile
11
egiptene în epoca Aiubizilor etc.).
Personalităţi (lideri religioşi, politici, şefi de
23
stat etc.).
Probleme şi mişcări sociale; schimbare
socială (sclavajul african, rezistenţa africană
la procesul de romanizare, geneza problemei 21
muncitoreşti şi acţiuni greviste, mişcări popu-
lare în Africa etc.).
Relaţii sociale (relaţii sociale în Languedoc). 1
Istoria mentalităţilor (societate şi mentalităţi,
comportamentele şi mentalităţile sclavilor din 16
Roma imperială etc.).
Evoluţia grupurilor etnice; relaţii interetnice
(goţii; germanii din Chile; integrarea evreilor 5
nord-africani în societatea franceză etc.).
Ideologie şi acţiune politică (spartakism,
bolşevism, stânga comunistă, anarhism, libe-
22
ralism, conservatorism; alegeri şi electorat
etc.).
Populaţie (evoluţia demografică, femeile din
Turcia şi Franţa, efectele epidemiilor asupra 9
evoluţiei sporului demografic etc.).
Critica şi interpretarea izvoarelor istoriei
sociale (documente sociale, în general;
7
corespondenţă, memorialistică, texte biblice,
iconografie, limbajul social etc.).
Istoria istoriei sociale (rolul unor istorici,
sociologi etc. la constituirea şi dezvoltarea 6
istoriei sociale).
74

Distribuţia tematică a lucrărilor de doctorat din perioada anali-
zată certifică vigoarea direcţiilor de cercetare ale istoriei sociale din
Franţa. Ne îngăduim să generalizăm, chiar dacă eşantionul aflat în
atenţia noastră nu reprezintă decât o mică parte a producţiei ştiinţifice
obţinute de istoricii francezi specializaţi în istorie socială, deoarece
orientările date disciplinei, cum bine se cunoaşte, sunt conferite de
elitele intelectuale universitare, care, în majoritatea cazurilor, sunt
integrate şi în sistemul cercetării ştiinţifice.
Din tabel se desprind, credem, cu destulă limpezime care este
traiectoria evolutivă a disciplinei în Franţa, şi, prin extensie, în
Occident (evident cu particularităţi de la o societate la alta). De reţinut
sunt următoarele:
• aria tematică relevă preocupări pentru realizarea unor mari
sinteze sociale, pentru dezvoltarea studiilor regionale şi locale, acestea
din urmă având cea mai mare pondere;
• corelativ cu aria tematică, întinderea în timp a subiectelor
variază de la mai multe secole, la câteva zile;
• unele tendinţe de fragmentare a temelor (parcelare) reflectă
intenţia relevării semnificaţiei detaliilor, care pot pune în lumină
situaţii noi sau determină interpretări noi;
• mobilitatea tematică se manifestă concomitent pe două planuri
naţional şi universal, cea din urmă fără reţineri sau complexe,
constituindu-se şi dezvoltându-se într-o manieră fermă a direcţiei de
cercetare, care aduce contribuţii esenţiale la elucidarea unor probleme
de istorie socială;
• accentul pus pe descifrarea genezei şi evoluţiei structurilor
sociale are în vedere lămurirea unor aspecte de esenţă pentru
reconstituirea ansamblurilor mari sociale, a sintezelor care dau pers-
pectiva demersurilor unei societăţi.
Acestea sunt, prin urmare, coordonatele evoluţiei istoriei sociale
pe alte meridiane. Să încercăm, în continuare, să procedăm identic în
orizontul istoriei sociale româneşti. Pentru ca datele pe care le
prezentăm să fie cât mai corect percepute, facem unele precizări
importante.
Obiectul analizei noastre îl constituie tot evaluarea, prin inter-
mediul producţiei ştiinţifice publicistice, atât a direcţiilor evolutive cât
şi a stadiului actual al istoriei sociale din România, pentru a fi în
măsură să discernem poziţiile raţionale şi benefice pe care să se înscrie
cercetările din acest domeniu. Problema în sine este mult mai impor-
tantă decât maniera în care este ea luată în considerare în prezent. De
75

amploarea şi calitatea studiilor de istorie socială depind, în bună
măsură, demersurile unora dintre ştiinţele socio-umane, îndeosebi ale
sociologiei şi istoriei. Fără înţelegerea ştiinţifică şi profundă a feno-
menelor şi proceselor sociale din trecutul românesc şi al umanităţii, în
general, în evoluţia lor organică către contem-poraneitate, este greu de
acceptat că cele două discipline menţionate sunt în măsură să răspundă
unor solicitări suplimentare, deloc uşoare. Solicitările, din contră, sunt
complexe şi presupun cunoştinţe de specialitate de alt tip, ceea ce ar
deturna preocupările esenţiale atât ale sociologilor cât şi ale istoricilor.
Producţia realizată de istoria socială românească are înţelesul dat
înainte, dar, din lipsa unor date suficient de convingătoare şi de
verificabile, restrângem analiza noastră. Ne-am limitat numai la
producţia de carte (volume), întrucât lipseşte un inventar al studiilor,
articolelor, comunicărilor sau lucrărilor de doctorat. Volumele le-am
identificat din mai multe surse, inclusiv din unele cataloage editate de
instituţii academice. Problema cea mai complicată a constituit-o
selecţia volumelor, deoarece cu câteva excepţii, toate intră în sfera
sociologiei, istoriei, demografiei, economiei, dreptului etc. Volumele
selectate din bibliografie, care aparţin altor discipline, nu reprezintă
realizări tipice ale istoriei sociale; ele conţin şi unele abordări în
perspectiva istoriei sociale, ceea ce ne-a determinat să le includem în
setul lucrărilor pe care le analizăm. Acest aspect trebuie înţeles cât se
poate de corect, deoarece este fundamentul pentru discernerea
direcţiilor evolutive ale istoriei sociale româneşti: ele se înscriu, mai
curând, în sfera intenţiilor, configurând potenţiale sensuri sau sunt,
într-un fel, deschizătoare de orizonturi tematice.
Perioada care intră în incidenţa interesului nostru are aceeaşi
extensie ca şi cea fixată în cazul analizei evoluţiei scrierilor de istorie
socială din Franţa – 1964-1979. Evaluarea lor, precum şi selecţia
tematică ne dau următoarea imagine:
- Sinteze istorice (pe mai multe secole: istoria românilor,
- 6 vol.
istoria ilustrată a românilor, istoria medie, epoca unirii etc.)
- Cultură şi civilizaţie (Renaşterea şi Reforma, civilizaţia
-2
veche românească)
- Istoria comunităţilor regionale (Maramureş, Ţara
-2
Bârsei)
- Istoria comunităţilor rurale (sate devălmaşe, sate de
moşneni, vechi comunităţi rurale, satele Bereni, -6
Buciumeni etc.)
76

- Biografii de personalităţi istorice (Gh. Şincai, Gh. Bariţ,
- 10
N. Bălcescu, I. Heliade-Rădulescu, Tudor Vladimirescu etc.)
- Probleme patrimoniale (proprietatea agrară) -1
- Structuri sociale (intelectualitate, muncitorime etc.) -4
- Probleme, procese şi mişcări sociale (geneza revoluţiei
- 11
de la 1848, urbanizarea, omogenizarea etc.)
- Relaţii sociale (relaţii agrare) -1
- Experimente sociale (Falansterul de la Scăieni). -1
- Ideologie şi acţiune politică (ideologia paşoptiştilor,
-3
poporanism, ideologie şi societate)
- Populaţie (demografie istorică) -1
- Istorie socială. Probleme teoretice (controverse de
istorie socială, formaţiunea tributală, probleme de istorie -8
şi teorie socială)
- Izvoare (memorialistică) -2
După cum rezultă din prezentarea noastră, primele trei locuri,
indicând tot atâtea orientări ale istoriei sociale, le deţin problemele,
procesele şi mişcările sociale (1), biografiile istorice (2) şi sintezele
istorice (3). Orientările sunt preferate altora, – cum este cazul biogra-
fiilor de personalităţi istorice –, mai neutrale şi neangajante; ele nu
reflectă, deci, o evoluţie normală a istoriei sociale, ci una forţată,
impusă, aspect care se accentuează după 1980, când parcelarea se
accentuează, concomitent cu diminuarea încercărilor de acreditare
teoretică a studiilor de istorie socială şi a unor reuşite în acest sens,
existente în perioada anterioară. Problemele, procesele şi mişcările
sociale se menţin pe primul loc (7 volume) la egalitate însă cu
lucrările care tratează civilizaţia şi cultura românească (remarcabile de
altfel, ca realizări ştiinţifice, dar preponderent servind interesele
istoriei, imagologiei etc.).
Se diminuează interesul pentru comunităţile rurale, în favoarea
celor urbane; un curs slab ascensional înregistrează scrierile
consacrate istoriei comunităţilor regionale (provinciilor istorice) şi se
menţine, la un nivel scăzut însă, publicarea unor biografii. Istoria
orală, utilizată până atunci pentru colectarea unor „amintiri” şi
„memorii” şi „prelucrarea” conţinutului relatărilor subiecţilor despre
implicarea lor în unele evenimente revoluţionare (1907, Revoluţia
Bolşevică Rusia – 1917, Revoluţia bolşevică din Ungaria – 1919) sau
la bătălii din primul şi al doilea război mondial, este orientată spre un
unic obiectiv: colectarea de mărturii pentru confecţionarea „biogra-
fiilor revoluţionare” ale „tovarăşilor”.
77

Orientări şi reorientări ale istoriei sociale sunt sesizabile în
deceniul postdecembrist. Prima şi cea mai notabilă o constituie
redefinirea istoriei orale, care marchează două debuturi importante:
constituirea Institutului de Istorie Orală din cadrul Universităţii
„Babeş Bolyai” din Cluj şi publicarea, din 1998, a primei reviste de
istorie orală – „Anuarul de Istorie Orală” editat de către acest institut.
Se adaugă studiile de istorie orală din cadrul I.N.S.T. din Bucureşti, ca
şi a celor de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Capitală,
Institutul „A.D. Xenopol” din Iaşi etc.
Sunt semnale că şi istoria mentalităţilor este posibil să se înscrie
într-o traiectorie ascensională, iar editarea unor scrieri din trecut ocupă
parţial petele albe de pe „harta” istoriei sociale. Perspectivele sale în
viitorul imediat sau mai îndepărtat sunt însă incerte şi nebuloase.
Restabilirea funcţiilor ştiinţifice ale istoriei sociale se poate realiza
prin adoptarea unor orientări clare de studiu, prin aprofundarea
cercetărilor în zonele de mare interes ştiinţific, prin deschiderea unei
linii de cooperare interdisciplinară, îndeosebi cu istoria şi sociologia
şi, nu în ultimul rând, prin pregătirea unor cercetători specializaţi în
istorie socială.
În condiţiile vitrege actuale, pragmatismul trebuie să devină un
mod de viaţă inclusiv al comunităţilor ştiinţifice. În acest context,
prioritar pentru reconstrucţia istoriei sociale şi pentru înscrierea ei într-
un trend care să se apropie de exigenţele actuale manifestate faţă de o
disciplină în expansiune ar fi:
• reabilitarea funcţiei ştiinţifice a istoriei orale şi desfăşurarea
în regim de urgenţă a unor investigaţii cât mai ample posibil pentru
recuperarea mărturiilor orale a sute şi mii de oameni care au suferit
retorsiunile regimului totalitar comunist (închisori, lagăre, Canal,
deportări etc.) şi care sunt depozitarii unui imens capital de informaţii;
colectarea mărturiilor zguduitoare ale românilor basarabeni şi bucovi-
neni referitoare la regimul barbar sovietic de ocupaţie din 1940-1941
şi după 1944, când s-a practicat genocidul ca armă de răzbunare
împotriva populaţiei româneşti (execuţii în masă şi deportarea unor
grupuri compacte în Siberia); înregistrarea informaţiilor de la supra-
vieţuitori din rândul populaţiei evreieşti cu privire la comportamentul
criminal al autorităţilor horthyste de ocupaţie ale nord-vestului
României; reconstituirea istoriei comunităţilor româneşti din fostul
imperiu sovietic, risipite de la Baltica până la Vladivostok, precum şi a
celor din alte spaţii geografice prin adunarea oricăror informaţii orale
referitoare la acestea; culegerea mărturiilor participanţilor la acţiuni de
78

rezistenţă anticomunistă (foşti partizani, ţărani care s-au opus coope-
rativizării forţate, muncitori mineri care au declanşat greva din Valea
Jiului în 1977, muncitori şi cetăţeni din Braşov care au participat la
revolta din 1987 etc.). Dimensiunea impresionantă a spectrului uman
care trebuie investigat reclamă organizare, competenţă şi o maximă
mobilitate, dat fiind faptul că ceasul biologic funcţionează permanent,
diminuând progresiv sursele istoriei orale.
• Direcţionarea studiilor şi spre elucidarea unor aspecte
esenţiale ale problematicii sociale din trecut, care nu este îndeajuns
de clară sau care conţine o substanţială doză de probabilitate, făcând
greu perceptibile evoluţiile sociale într-un anume spaţiu temporal
(cum sunt şi „secolele întunecate”) şi punând în cumpănă însăşi
credibilitatea unui demers social, a unor structuri sau manifestări
sociale etc. Fără acoperirea acestor spaţii sintezele istorice sunt în
pericol. În genere, geneza primelor forme de agregare socială umană,
formarea comunităţilor primitive şi a formaţiunilor socio-economice
ulterioare, cristalizarea societăţii autohtone şi schimbările de esenţă
care survin în dezvoltarea sa (trecerea de la societatea tradiţională la
cea modernă etc.), procesul coagulării unităţilor administrativ-teri-
toriale premergătoare statelor româneşti şi constituirea acestora,
geneza boierimii, muncitorimii, claselor mijlocii etc., a dregătoriilor şi
domniei, ca instituţii politice, apariţia profesiilor, profesioniştilor şi
comunităţilor profesionale, schimbările survenite în structurile şi
manifestările sociale ale provinciilor istorice româneşti ca efect al
dominaţiei străine ş.a.m.d., trebuie să se constituie în priorităţi ale
investigaţiilor practicate de istoria socială.
• Accentuarea studiilor în această direcţie şi nu spre parcelarea
lor excesivă, cum se constată în prezent în alte zone geografice, este
necesară şi deopotrivă imperativă. Deşi nu lipsite de interes şi
semnificaţie, deplasarea cercetărilor spre teme cum ar fi hobby-urile,
viaţa intimă a „locatarelor” caselor de toleranţă bucureştene din
perioada interbelică, timpul liber al funcţionarilor de bancă în deceniul
şase, efectele epidemiei de scarlatină din România de la începutul
secolului nostru asupra copiilor preşcolari ş.a.m.d. ar îndepărta
soluţionarea priorităţilor istoriei sociale. Atacarea problematicii
enunţate anterior conferă echilibru evoluţiei acesteia, într-o fază în
care rolul şi funcţiile ştiinţifice ale istoriei sociale în România de acum
înainte încep să se configureze cu mai multă claritate. Extremele –
fragmentarea excesivă şi sintezele pe mari spaţii temporale – ar fi
contraproductive în prezent şi în viitorul imediat.
79

• Marile sinteze istorice sunt necesare şi justifică una din
raţiunile de a fi ale istoriei sociale, inclusiv ale demersurilor specia-
liştilor români. Dacă în prezent, şi poate în perspectiva unor ani
numeroşi de acum înainte, ar fi hazardat să se procedeze la atacarea
unor astfel de tematici, aceasta nu presupune că un astfel de obiectiv să
dispară. Din acest punct de vedere ne disociem de acei istorici care au
declarat abandonul definitiv al studiilor „pe termen lung şi pe mari spaţii”
profesate de Braudel şi discipolii săi (Marc Guillaume, 1986, p. 37).
• Pregătirea unor specialişti în domeniu care să fie apţi să dea
impuls studiilor de istorie socială şi, deopotrivă, să asigure perpetuarea
comunităţii lor ştiinţifice, agresate şi ameninţate în prezent de o
multitudine de factori. Complexitatea cercetărilor sociale, inclusiv a
colectării mărturiilor orale, necesită cunoştinţe pluridisciplinare din
sociologie, istorie, demografie, ştiinţe economice şi politice.
• Iniţierea şi amplificarea cooperării interdisciplinare la temele
dificile şi deosebit de complexe, pentru finalizarea lor mai rapidă şi
pentru creşterea credibilităţii argumentelor, demonstraţiilor, ipote-
zelor, concluziilor etc. puse în circuitul ştiinţific.
2. Timpul şi spaţiul social ca dimensiuni ale realităţii sociale

„Fenomenele sociale nu sunt întâmplări abstracte, desprinse de
loc şi de timp, ci se petrec cu necesitate într-un anumit mediu geo-
grafic şi într-o anume epocă istorică” (Traian Herseni, 1937, p. 272).
Aprecierea sociologului român pune în ecuaţie o problemă asupra
căreia s-au desfăşurat ample dezbateri atât în trecut cât şi în prezent şi
care este esenţială pentru discernerea evoluţiei grupurilor sau
comunităţilor umane.
Indivizii, ca şi grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat
fără o raportare la cele două dimensiuni – timp şi spaţiu; nu pot exista
suspendaţi în atemporalitate şi în infinit. Delimitarea demersurilor lor
sub raport temporal şi spaţial le dă autenticitate şi sens, plasându-le în
realul social. „Fără discuţie că viaţa socială – releva D. Gusti – se află
plasată într-un anume mediu istoric: negreşit c-ar fi de o spăimân-
tătoare monotonie viaţa omenească fără atmosferă istorică, datorită
căreia generaţiile nu sunt decât o punte vremelnică între trecut şi viitor”
(D. Gusti, 1921, p. 328).
Relaţionată la timpul istoric, o comunitate are un început şi faze
evolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasată în trecut, judecată în prezent
şi proiectată în viitor. Realitatea socială concretă se află în toate aceste
faze ale procesului devenirii şi evoluţiei unui grup uman.
80

Timpul şi spaţiul sunt două din dimensiunile fundamentale cu
care operează istoria socială, precum şi celelalte ştiinţe socio-umane.
Recunoscute ca atare, acestora li se dau înţelesuri care diferă de la o
disciplină la alta. Sociologia concepe timpul ca o dimensiune a
realităţii sociale, în acelaşi mod ca şi istoria socială, cu diferenţa
esenţială că prima imaginează timpul ca un mecanism ce poate fi oprit
pentru a i se proiecta o imagine statică, relativ imobilă (F. Braudel),
iar a doua îl interpretează ca o scurgere uniformă şi implacabilă, într-o
mişcare perpetuă.
Diferenţa de viziune este foarte importantă. Istoricul evoluţiei
societăţii nu studiază o succesiune de „fotografii”; el cercetează însăşi
„mişcarea” componentelor societăţii în ansamblul său, definind fiecare
fază a evoluţiei acesteia sau plasând-o într-o dimensiune temporală
(epoca istorică).
Plasarea unui grup social într-o „unitate” a timpului social face
posibile comparaţiile fie cu faze evolutive anterioare „momentului”
respectiv sau ulterior acestuia, fie cu ale altor grupuri sociale. Diviziu-
nile „timp lung” („longue durée”), „timp mediu” sau „timp scurt” sunt
componente ale timpului social şi devin operaţionale, cu sensuri bine
definite.
Diviziunile timpului social permit „înlănţuirile” (Marc Blach),
discernerea legăturilor dintre o secvenţă istorică şi alta în plan social,
identificarea genezei, apoi urmărirea dezvoltării unui proces sau unui
fenomen social, a continuităţii sale etc. În cercetarea întâmplărilor,
istoricii postulează existenţa unui alt tip de raporturi, anume „relaţiile
cauzale”. Un bun specialist, consideră M. Dogan, „va fi deci sensibil
la caracterul unic al evenimentelor precedente, stabilind relaţii cauzale
prin comparaţie cu alte lanţuri de evenimente şi raportându-le la teorii
sociologice” (Mattei Dogan, Robert Pahre, 1997, p. 233).
Teoria serialităţii istorice, datorată lui A.D. Xenopol, care este
recunoscută ca o contribuţie originală importantă atât în planul
istoriei, cât şi al sociologiei, dă consistenţă ştiinţifică legăturilor
cauzale.
Spaţiul este o altă dimensiune fundamentală a istoriei sociale.

Deşi atât istoricii, cât şi sociologii, nu conferă un sens abstract
acestuia, definindu-l drept spaţiu social, adică un spaţiu „umanizat”,
un spaţiu în care se „mişcă” omul şi grupul din care face parte, primii
pierd din vedere, de multe ori, acest aspect. Pentru ei, noţiunea de
spaţiu este echivalentă cu un teritoriu, cu o întindere mărginită de
graniţe care are o nominaţie dată de grupul etnic care îl ocupă.
81

Interpretarea pe care o dă istoria socială conceptului de spaţiu, o
apropie de sociologie. Prin noţiunea de spaţiu social se configurează
un teritoriu care este locuit permanent şi este pus în valoare pentru
propria existenţă de către un grup sau o comunitate umană.
Înţelegerea profundă a relaţiei om-spaţiu, comunitate-spaţiu este
esenţială pentru discernerea sensurilor evoluţiei umanităţii. „Spaţiul
vital” nu este o sintagmă oarecare, ea are un înţeles cât se poate de clar
(deturnat, este adevărat, de unele teorii rasiale). În fond, ceea ce
observăm astăzi a fost dintotdeauna: un individ sau o familie are un
„loc” al său, un spaţiu atribuit pentru propriile sale trebuinţe (spaţiul
locuit sau spaţiul locuibil), un grup mai restrâns numeric sau mai mare
îşi revendică un spaţiu, la fel ca şi o comunitate naţională. Spaţiul este
condiţia primordială a stabilităţii şi continuităţii vieţii sociale, tot el a
fost acela care a determinat procesele de sedentarizare; spaţiul asigură
existenţa unei comunităţi umane prin resursele sale şi, deopotrivă,
contribuie la recunoaşterea ei, într-un anume fel chiar şi la configu-
rarea identităţii acesteia. Ţiganii sunt o etnie fără teritoriu, iar conşti-
entizarea acestui aspect de către intelectuali ridicaţi din rândul lor
generează o problemă care are serioase aspecte de natură socială,
politică, demografică etc. Palestinienii îşi revendică un teritoriu fără
de care sunt în pericol de a fi asimilaţi de grupuri etnice mai puternice.
Substratul etimologic al noţiunii de ţăran relevă o relaţie
spaţială, iar aceasta nu este specifică numai limbii române. Conceptul
de ţară (în înţeles de teritoriu locuit de o etnie organizată din punct de
vedere administrativ şi politic într-un stat), prin extensie, are
semnificaţie şi de provincie (land, în Germania, „ţară” în spaţiul
românesc) sau formaţiuni prestatale româneşti. Şi exemplele de acest
gen sunt numeroase.
„Omul sfinţeşte locul” – spune românul – conferind o semnifi-
caţie profundă raporturilor sale cu spaţiul social. „Caracteristicile
fizice ale popoarelor – relevă profesorul Ilie Bădescu –, obiceiurile şi
practicile, limbile etc., se transformă sub influenţa «locului mijloa-
celor şi modului de existenţă»”. Acestui „loc”, citându-l pe Demolins,
îi rezervă o mare însemnătate şi, deopotrivă, îi atribuie un înţeles
dinamic, „fiindcă el însuşi (locul – n.n.) îşi desăvârşeşte caracte-
risticile prin tiparul pe care îl imprimă modului de existenţă al
diverselor popoare” (Ilie Bădescu, 1994, p. 119).
Timpul şi spaţiul, ca dimensiuni ale realităţii sociale se află într-o
relaţie cauzală (Ernest Bernea) sau într-o unitate indisolubilă (Nicolae
Iorga). Această unitate face necesară şi posibilă fixarea în timp a
82

desfăşurărilor istorice atât ale unei societăţi, cât şi a societăţilor, în
ansamblul lor.
2.1. Clasificări lineare, cronologic-cauzale sau un alt orizont

interpretativ al evoluţiei societăţii
Îndeosebi istorici, dar şi sociologi au propus diverse sisteme de
clasificare a evoluţiei societăţilor.
Divergenţele nu îi împiedică pe istorici să accepte că sistemul
cronologic este preferabil altora. Potrivit acestora, periodizarea istoriei
naţionale şi universale este marcată de epoci, ce diferă ca întindere
temporală şi „încărcătură istorică”: preistoria, protoistoria, antichi-
tatea, evul mediu, epoca modernă şi epoca contemporană. Diferenţele
de periodizare de la o societate la alta reflectă decalajele care au
existat şi există între acestea sub raportul dezvoltării economico-
sociale, politice, culturale etc.
Clasificarea este un instrument operativ, căreia i se recunoaşte
acest avantaj, dincolo de multe dezavantaje, ce au determinat şi deter-
mină pe unii istorici, sociologi, economişti, geografi să propună
evaluarea demersurilor societăţii şi în raport de alte elemente, nu
neapărat socio-istorice. De la Condorcet, care construieşte teoria pro-
gresului istoric, etapizându-l în trei faze (stări) distincte (inferioară,
superioară, mai superioară) şi până la Lamprecht, întreaga dezvoltare
socio-umană era segmentată în raport de personalităţi (regi, împăraţi)∗.
Contestat în epocă, impune însă prin opera sa punctul de vedere
potrivit căruia istoria este rezultatul evoluţiei „stărilor sociale”∗∗.
Un alt orizont interpretativ, într-un fel asemănător cu viziunea
lui Lamprecht, este deschis de Paul Barth (1858-1922). Istoricul
german consideră că individul interesează pe un specialist numai în
măsura în care este expresia aspiraţiilor grupului, comunităţii, naţiunii
din care face parte, respingând astfel periodizările în raport de
personalităţi.
∗
Un strălucit reprezentant al filosofiei istorice, G.W.F. Hegel, consideră că
perioadele istoriei sunt „trepte ale spiritului” întrupat în cultură. Fiecare perioadă
este condiţionată de cele care o precedă şi le condiţionează, la rândul ei, pe cele care
îi urmează.
∗∗
Periodizarea istoriei Germaniei de la începuturi şi până în vremea sa, în
această concepţie, cuprindea cinci epoci: a) animismul preistoric; b) simbolismul;
c) tipismul; d) convenţionalismul şi e) individualismul spiritual (P. Andrei, 1936,
p. 172).
83

Într-o concepţie modernă, dar pe formula mai veche a progre-
sului lansată de Condorcet, istoricul Michel Poniatowski, contestând
punctul de vedere marxist privitor la succesiunea orânduirilor sociale,
argumentează că societatea umană a parcurs două etape istorice –
agricolă şi industrială – şi că se află în pragul „erei ştiinţifice”∗.
Istorici şi sociologi români se apropie sau se depărtează de
clasificările colegilor occidentali sau concep periodizări în viziune
proprie, unele interesante, cum sunt şi cele ale lui A.D. Xenopol, atât
pentru evoluţia umanităţii, în general, cât şi pentru evoluţia românilor,
în particular. Clasificările sunt realizate potrivit teoriei serialităţii şi a
legăturilor cauzale între serii: „Manualul de faţă nu este o simplă
cronologie, cu toate că cuprinde pe 160 de pagini întreaga istorie a
omenirii şi pe cea a românilor, de la origine până la 1900, totuşi
expunerea conţine înlănţuirea faptelor istorice, cauzele şi efectele lor
[…]” (A.D. Xenopol, 1901, p. I).
Aspectul de cronologie istorică apare însă cu pregnanţă, chiar
dacă autorul încearcă să estompeze această impresie, situaţie care este
mai puţin importantă pentru noi. Are o anume semnificaţie cum
structurează desfăşurarea planurilor istorice ale devenirii umanităţii,
pe care le concepe în trei mari orizonturi temporale: timpurile
străvechi (de la începutul istoriei propriu-zise până la năvălirea bar-
barilor), feudalismul (de la originea statelor barbare, până la cruciate)
şi istoria modernă (de la descoperirea Americii, până la revoluţia din
1789). În fiecare dintre acestea se prezintă, în paralel, succesiunea
evenimentelor în Apus şi în Răsărit.
În ce priveşte „istoria românilor”, aceasta „se poate împărţi
raţional – ne spune autorul – după momentele dezvoltării sale în patru
perioade”: formarea naţionalităţii române (de la origini şi până la
1290), epoca slavismului (de la descălecare, până la Matei Basarab şi
Vasile Lupu – 1633), influenţa grecească (de la Matei Basarab şi
Vasile Lupu, până la revoluţia grecească – 1821) şi epoca românis-
mului (de la revoluţia din 1821, până în zilele noastre**). Cele patru
perioade corespund, în ordine, istoriei vechi, medii, moderne şi con-
temporane (A.D. Xenopol, 1896, p. 10).
O „periodizare culturală” (H.H. Stahl) realizează şi N. Iorga, dar
pe firul „ideii imperiale”.
∗
În 1982, când era publicată una din lucrările sale. (Michel Poniatowski,
1982, p. 134).
**
În anul 1896, când era tipărit volumul.
84

Fundamente pentru clasificări sunt şi dominaţiile străine şi
„zvâcnirile de românism” (D. Onciu), dinastiile (I. Ursu), succesiunea
modurilor de producţie (P. Constantinescu-Iaşi), reconstrucţia struc-
turilor, a formaţiunilor socio-economice (H.H. Stahl), coabitarea a
două lumi paralele – urbană şi rurală (Mircea Vulcănescu) sau a două
economii complementare – agrară şi industrială (Paul Sterian).
În dubla sa calitate de sociolog, dar şi de autor al primei istorii
sociale realizate şi tipărite în România, Ştefan Motaş (Zeletin), aducea
în planul dezbaterilor asupra fazelor evolutive ale societăţii un punct
de vedere care merită să fie reţinut: cercetătorul trebuie să ţină seama
continuu de sensul real al istoriei universale, dar ceea ce trebuie să-l
intereseze cu deosebire este perspectiva românească. „Din multiplele
semnificaţii ale cauzalităţii istorice, cercetătorul român va urmări, în
linie dreaptă continuă, una singură, aceea care duce, din etapă în
etapă, până la plămădirea societăţii româneşti moderne (subl. ns. –
n.n.). Şi din aceste etape succesive, istoricul nostru va stărui asupra
fiecăreia în măsura în care ea contribuie – mijlocit sau nemijlocit – la
înţelegerea propriilor noastre condiţii sociale, îndeosebi a celor
actuale. Ceea ce stă în afară de acest fir al continuităţii cauzale, care
porneşte de la începuturile timpurilor istorice şi se încheie în
societatea română actuală, poate fi considerat ca fără fiinţă pentru
istoricul român” (Ştefan Zeletin, 1926, p. 6).
Varietatea poziţiilor privind fixarea în timp şi spaţiu a evoluţiei
comunităţilor umane nu trebuie să surprindă. Diferenţele de viziune
exprimă tendinţa identificării unei „formule” cât mai raţionale şi, deo-
potrivă, utile ştiinţelor socio-umane în această perspectivă. Un aspect
este de reţinut, fiind, după părerea noastră, esenţial: periodizarea sau
clasificarea devenirii umanităţii şi a componentelor sale naţionale
trebuie să fixeze momentele fundamentale ale procesului construcţiei
lor istorice în conexiunile naţional-universal, parte-întreg.
Este dificil însă ca un instrument de clasificare, oricât de
performant şi de raţional ar fi, să producă un ecou general favorabil şi
să fie acceptat de către toate disciplinele socio-umane. Un astfel de
instrument a fost produs de către „metodologia marxist-leninistă” –
succesiunea obligatorie a modurilor de producţie – şi impus prin forţa
dictatului politico-ideologic în perioada totalitarismului comunist.
Excluzând acest „experiment” nefericit, ar trebui ca fiecare disciplină
socio-umană, în raport de obiectivele sale specifice, să imagineze sau
să accepte o clasificare adecvată acestora.
85

Istoria socială, dată fiind această situaţie evocată, are de ales
între două alternative: acceptă succesiunea epocilor istorice, sistem
care este recunoscut şi utilizat de către toate disciplinele umanist-
sociale din raţiuni practice sau elaborează un instrument propriu pe
care să-l utilizeze pe cele două dimensiuni – universal şi naţional.
Alternativele trebuie judecate în raport de obiectul de studiu al
istoriei sociale. Prima dintre ele nu poate fi respinsă, deoarece s-ar
pierde elementele (reperele) de încadrare a unui fenomen sau proces
social, a unor manifestări şi comportamente sociale, a unor structuri
sau instituţii sociale. Fetişizarea sistemului este însă contraproductivă.
Utilizarea reperelor cronologice trebuie corelată cu „eveni-
mentele” care au loc în spaţiul social. S-ar putea imagina o segmentare
a istoriei sociale în raport cu apariţia şi evoluţia formelor de agregare
socială, un fenomen de altfel extrem de diversificat şi mult dezbătut în
mediile ştiinţifice. Potrivit acestui „sistem” de împărţire a istoriei
sociale, repere esenţiale ar fi momentele construirii ansamblurilor
sociale naturale (familia, neamul, clanul) şi/sau ansamblurilor sociale
istoric constituite (trib, uniune de triburi, popor, noţiune, clasă
socială). În acest sistem de clasificare, dacă acceptăm teoria gustiană a
cadrelor şi unităţilor sociale, trebuie să acordăm prioritate naţiunii,
deoarece reprezintă o „unitate socială tip, la care se reduc toate
unităţile sociale posibile, mari şi mici” (D. Gusti, 1934, p. 284).
Obiectul istoriei sociale înscrie în preocupările sale nu numai
reconstituirea „unităţilor sociale”, ci şi a ansamblului, a societăţii, ca o
componentă a sistemului social global. Societatea nu este abstractă, ea
este un produs concret-istoric al oamenilor, cu care ei se identifică şi
îşi justifică raţiunea de a fi. Societatea, ca produs al oamenilor, nu este
imuabilă, ea înregistrează permanent, de la constituirea ei şi până la
dispariţie (în cazul celor „decăzute” din istorie), modificări, schimbări,
mai mari sau mai mici, de suprafaţă sau profunde. Avem de a face,
deci, cu o succesiune de faze ale devenirii istorice a unei societăţi,
fiecare cu trăsături proprii. Aceste trepte evolutive sunt suficient de
motivate pentru o astfel de etapizare, care, volens nolens, creează o
anume imagine de ansamblu asupra societăţii respective? Răspunsul
nu este uşor de formulat.
Se ştie că, într-o periodizare, un reper istoric important, care
marchează o etapă sau alta, este mai mult sau mai puţin fixat arbitrar.
Cu atât mai mult în condiţiile când acestea ar trebui să delimiteze
procese şi fenomene sociale, reperul devine un instrument care îşi
pierde valoarea. Nici până în prezent nu se ştie exact când a apărut
86

ginta, de pildă, sau familia monogamă, când se poate considera că un
popor este deplin format, când o clasă socială a dispărut din viaţa
socială etc. O clasificare nu se poate realiza cu aproximări, în primul
rând pentru că îşi pierde credibilitatea şi, în al doilea rând, pentru că
va suferi permanent modificări, în raport de noi clarificări.
Din combinarea celor două alternative privind istoria socială, pe
care le-am menţionat ceva mai înainte, este posibilă o variantă, care să
înscrie într-o evoluţie temporală succesiunea ansamblurilor sociale,
indiferent de natura şi modul lor de constituire, cu tot ce înseamnă
factori contributivi la apariţia lor, structură, mecanisme de funcţionare,
relaţii interumane, mentalităţi şi comportamente ş.a.m.d.
3. Limbajul social
Limba este nu numai un mijloc de exprimare şi de comunicare a
fiinţei umane, ci şi un mod în care „vede”, concepe şi interpretează
lumea înconjurătoare, este un fel de „prismă” prin care priveşte şi care
îi slujeşte la formarea unor imagini. Varietatea limbilor presupune o
varietate identică a „prismelor”. Fiecare persoană gândeşte într-o
anumită limbă (natală sau „împrumutată”), creându-şi un univers de
aprecieri şi de ierarhii valorice, un sistem de raportare şi de conexiuni,
condiţionate de percepţii şi judecăţi, de influenţele mediului social în
care trăieşte. Toate acestea îşi găsesc reflectarea şi corespondentul în
limbă, aşa cum şi realitatea socială, în infinitatea formelor şi mani-
festărilor sale, se reflectă şi îşi are corespondentul în limbă. Prin
urmare, acea parte a lexicului care exprimă realitatea socială în
variatele şi schimbătoarele ei ipostaze o definim ca fiind „limbaj
social”.
În fond, limbajul social reprezintă totalitatea cuvintelor şi
expresiilor cu încărcătură socială, care se regăsesc mai întâi în limba-
jul natural (comun), apoi în cel ştiinţific (academic). Această din urmă
precizare este importantă, deoarece, inclusiv în limbajul ştiinţific, care
se formează mai târziu decât cel natural, există un fond considerabil
de termeni consacraţi socialului, care fie diferă de la o disciplină
socio-umană la alta, fie sunt comuni.
Istoria socială utilizează limbajul social ca pe o sursă sau ca pe
un izvor relevant pentru realizarea propriilor sale obiective ştiinţifice.
În acest sens, cercetarea limbajului social înscrie printre priorităţi
sesizarea „momentului” şi a condiţiilor fixării în limbă a noţiunilor
sociale, înţelegerea semnificaţiilor acestora şi a modului în care se
raportează la evoluţiile sociale din trecut.
87

Investigarea limbajului social este o întreprindere dificilă, care
solicită tenacitate şi timp. Eforturile sunt răsplătite însă de rezultate.
Istoria socială nu poate evita acest tip de studii, cu atât mai mult cu cât
circulaţia termenilor cu semnificaţie socială deschide orizonturi
interpretative nebănuite. Ce ne relevă documentele sociale în relaţie cu
limbajul social, evident numai cu titlu de exemplu, prezentăm în
continuare. Menţionăm însă că, în afara acestora, pentru a fi în măsură
să avem cât de cât şi o imagine asupra începuturilor penetrării, în
limbajul uzual, a termenilor ştiinţifici consacraţi realităţilor sociale,
introducem în analiza noastră de conţinut şi scrieri datorate unor
cronicari şi istorici.
În timpuri mai îndepărtate, în cadrul limbajului natural se
identifică termeni care definesc aspectele sociale (în lumea daco-
romană şi postromană). Întâlnim noţiuni care definesc stări de
agregare socială (societas – în sens de asociere, întovărăşire; familia
– în accepţiune de totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate în
stăpânirea capului familiei; classis – cu mai multe înţelesuri: mulţime,
grup, clasă; gens – gintă, familie; tribus – definind un grup social,
sărăcimea de pildă sau o clasă socială; populus – popor, neam,
totalitatea locuitorilor etc.), stratificarea socială, agenţii sociali
(dominus – stăpân, proprietar; servus – sclav, rob; patricius –
patrician; profesor – profesor, învăţător ş.a.), mediile rezidenţiale sau
comunităţile teritoriale (urbanitas – viaţă de oraş; pagus – sat, târg),
spaţiul social (patria – ţară), forme de organizare politică (respublica
– republică, stat, formă de guvernământ; senatus – senat) etc.
Termenii menţionaţi, ca şi numeroşi alţii şi-au perpetuat, în
esenţă, sensul iniţial şi în perioadele istorice care au urmat.
Limbajul evului mediu, îmbogăţit cu noţiuni care reflectau
realităţile sociale ale timpului, este mai pregnant colorat cu termeni de
provenienţă autohtonă care exprimă nuanţat stări, situaţii, manifestări,
structuri sociale etc. Acest fapt îşi găseşte explicaţia atât în creşterea
complexităţii raporturilor şi manifestărilor sociale, cât şi în particula-
rităţile zonale ale dezvoltării societăţii autohtone, ca urmare a
dominaţiei imperiale. Diplomatica medievală, ca şi scrierile umaniş-
tilor şi cronicarilor ne oferă un material imens, concludent din acest
punct de vedere. Un succint inventar terminologic de concepte şi
expresii ne permite să urmărim evoluţia componentei sociale a
limbajului, apariţia termenilor cu semnificaţie ştiinţifică şi să formu-
lăm, totodată, câteva constatări, nu lipsite de interes:
88

a) Colonii romane (aşezări întemeiate de romani), principe
(vodă), avere, putere (în înţeles de politică), caste, ţinut, credincioşi,
regi, limbă, datini, religie, port, popor (cu însuşirile: războinic şi
înzestrat), regiune, naţiuni (în sens de popoare), „identitatea limbii”
(Nicolae Olahus, care a trăit între 1493-1568).
b) Scriitori (în sens de cronicari), „povestea ţărilor” (istorie),
domn (voievod), vornic mare, moşi (în accepţie de generaţii îndepăr-
tate), ţară, „lucrurile ţării Moldovei” (în înţeles de bunuri materiale),
„locuitorii dintâi”, străinii, limbă (i), vecini (neamuri străine, înveci-
nate), legi, obicei, împărăţie, latini (şi alte populaţii), creştini, locui-
tori, norod (popor), „un om” (în sens de individ) (Grigore Ureche,
secolul XVI).
c) Boier, jupan, postelnic, vornic, sat, hotarul satului, moştenire,
moşi strămoşi, megieşi, ocină, domn (ul ţării), lege scrisă, judecată
dreaptă, dregători, marele divan, negustori, boieri mari şi boieri mici,
alt neam (în sens de rude), clucer, mare ban al Craiovei, mare vornic,
mare logofăt, mare vistier, spătar, mare stolnic, mare comis, mare
paharnic, mare postelnic, ispravnic (Document din 20 august 1605,
semnat de Radu Voievod).
d) Ţări; „neamul moldovenilor şi muntenesc”; „ţările ungureşti”;
seminţie; „aceste părţi de pământ” (în sens de spaţiu geografic);
scriitori (cronicari); lume; neam; „din ce izvor şi seminţie sunt locui-
torii”; „români din ţările ungureşti”; strămoşi, hotare, limbă, pământ
(în înţeles de planetă); stat (ţară); „ştiinţa începutului acestei ţări”
(istorie); tătari (şi alte populaţii); dascăl (şi alte profesii); „legea
creştinească”, străin, grai, port (vestimentaţie); mulţime, popor, locu-
inţă, „obiceiuri strămoşeşti”; ţinuturi, regat; „oameni simpli, care au
păstrat tradiţia”; „mare pământul nostru” (sinonim cu ţară); războaie,
boieri, săraci, robie, breaslă (Miron Costin, secolul al XVII-lea).
e) „Învăţătură liberală”; „ştiinţa universală”; „conştiinţa mea”;
„diferite ştiinţe”; „autorii ştiinţei profane”; „aforismele filosofilor sunt
studiate”; „denumirea de ştiinţă”; observ(aţie), „înţelegerea omului”;
„intelectual; raţiune; teologi; fizicieni”; „adevărul simplu”; „axiome
divergente”; idei (D. Cantemir, Metafizica); monarhie (în accepţie de
ţară); stăpânire (în sens de rang); orânduială; moşie; experienţă;
astrologi; Europa, Asia (şi alte continente); rob drept; tiran strâmb;
lume (în înţeles de umanitate); împărat (monarh); atom(uri) (D.
Cantemir, Istoria ieroglifică); „afacerile statului” „toate păturile ţării”;
boieri, militari, nobili, orăşeni, negustori; „legea scrisă”; „legi
nescrise”; judecători (şi alte profesii libere); divan; biserică; logofăt (şi
89

alte ranguri boiereşti); justiţie; armată; libertate; „jugul străin” (în
general); patrie; „Numim orăşeni pe cei care locuiesc în cetăţi sau
oraşe, iar ţărani pe cei care şed pe la sate”; „meşteşuguri manuali”;
negustorie; moşie; cetăţean (al Moldovei); „patria noastră”; gelepi
(negustori străini); cetăţeni; muncă; „locuitorii satelor”; „limba moldo-
venească” (D. Cantemir, Descrierea Moldovei); originea familiei
osmane; istoriografi (D. Cantemir, Istoria creşterii şi descreşterii
Porţii Otomane); „ştiinţa”; „principii”; „ordinea naturală”; divinitate;
guvernare; „obiecte particulare concrete”; „dezvoltare naturală”;
ordinea de succesiune; trecut; prezent; viitor; „natură”; „filosofii
naturalişti”; „succesiuni la putere”; „cunoaşterea ştiinţifică”; deca-
denţa; îmbătrânirea şi dispariţia monarhiilor; (D. Cantemir, Studii
asupra naturii monarhiilor).
„Inventarul” termenilor principali şi a unor sintagme cu semnifi-
caţie socială, chiar fără să fie prelucrat, ne oferă câteva deschideri
interpretative:
• în epoca premergătoare apariţiei gândirii şi scrierilor de fac-
tură socio-politică, noţiunile cu încărcătură socială sunt de tip uzual,
definind stricto-sensu „nomenclatorul” structurilor şi categoriilor
sociale, relaţiilor familiale şi juridice, elementelor cadrului natural etc.
Ele sunt mai diversificate şi au un mai accentuat grad de precizie decât
„terminologia” specifică limbajului natural arhaic.
• Scrierile umaniştilor şi cronicarilor diversifică sensurile unuia
şi aceluiaşi termen; operează, într-o măsură tot largă, cu noţiuni
referitoare la geografia fizică şi umană, realizând distincţii clare între
comunităţile umane autohtone sau străine şi sesizând continuitatea şi
permanenţa lor.
• În secolul al XVIII-lea are loc începutul procesului de dife-
renţiere în cadrul limbajului natural a unui corpus de termeni, con-
cepte, judecăţi şi definiţii specifice, „operaţionale” mai mult în această
zonă, dar care, cu timpul, se transferă, din nou, în sfera uzuală. În
acest fel, începând cu acest veac, asistăm la un proces de „reciclare” a
limbajului natural prin infuzii periodice cu terminologia creată,
experimentată şi uzitată în perimetrul ştiinţei.
Angrenarea societăţii româneşti în economia de piaţă şi deschi-
derea orizontului cunoaşterii realităţilor extranaţionale are influenţă în
procesul închegării unui limbaj ştiinţific, care se reflectă şi în scrierile
istoricilor şi ale fondatorilor sociologiei româneşti. La fel ca şi în cazul
documentelor şi scrierilor mai vechi procedăm doar la prezentarea
listei termenilor, expresiilor şi, în genere, a constructelor lingvistice cu
90

valoare socială. Analiza de conţinut a textelor, care era mai utilă,
impunea cu prioritate reperarea şi inventarierea întregului set de
concepte, definiţii etc. şi apoi prelucrarea şi analiza lor, operaţii
complexe, ţinând seama de particularităţile lingvistice şi întinderea
considerabilă a unor documente şi scrieri din epocă. Prin prezentarea
inventarelor respective relevăm însemnătatea cunoaşterii modului cum
se reflectă în limbaj realităţile sociale şi deopotrivă să sugerăm
studierea acestuia nu numai de către istoria socială, ci şi de către
sociologi şi istorici, care pot să conducă la posibile şi surprinzătoare
constatări, cel puţin din două perspective: a) identificarea unor surse
sau realizarea unor corelări socio-istorice care pot contribui (inclusiv
substanţial) la clarificarea unor aspecte sau procese de natură socială
şi b) observarea progreselor înregistrate de ştiinţele socio-umane prin
intermediul limbajului de specialitate pe care îl utilizează.
Iată cum şi în ce sens poate fi utilă o astfel de investigaţie.
Se ştie că între perioada post-romană târzie şi configurarea
formaţiunilor teritoriale, cu fizionomie prestatală, sunt câteva secole
„întunecate”, pentru care „vocea” istoriei se aude în surdină. Stu-
dierea, după o anume metodologie, a evoluţiei limbajului social – şi
accentuăm asupra acestui aspect – poate să ne ofere date sau chiar
răspunsuri spectaculare. Se compară fondul de cuvinte anterior revăr-
sării migratorilor asupra spaţiului daco-roman cu fondul de cuvinte
identificat în documentele epigrafice sau alte tipuri de documente şi cu
cele din epoca imediat următoare. În acel plus potenţial de termeni se
pot găsi răspunsuri la unele enigme socio-politice, prin însăşi semnifi-
caţia şi încărcătura socială a termenilor.
Contribuţia la clarificarea evoluţiei însăşi a istoriei sociale pe
care poate s-o aducă descifrarea „codului” limbajului social rezultă din
„scalarea” conceptelor, noţiunilor, definiţiilor etc. care ne indică, pe de
o parte, fazele evoluţiei şi diferenţele lor calitative, iar pe de alta,
sensul (sensurile) demersurilor disciplinei.
Aşadar, să urmărim în continuare, în ce „termeni” şi cu ce
„termeni” îşi construiau scrierile lor socio-politice M. Kogălniceanu şi
N. Bălcescu, revendicaţi deopotrivă de istorie, sociologie şi istoria
socială ca aparţinând prin contribuţiile lor ştiinţifice acestor discipline.
M. Kogălniceanu: moravuri; limbă; origine (referitoare la daci);
clase sociale; stare de sclavaj; locuire permanentă; dominaţie şi
influenţă străină; politeism; naţiune; tradiţii istorice; popoare nomade;
creşterea populaţiei; instincte ancestrale; linie maternă; „înjosirea con-
diţiei femeii”; incitarea la revoltă; rebeli; criză (politică); descendenţii
91

Romei; patriotism; minoritate religioasă; administraţie; exigenţă
politică; „progresul sau regresul civilizaţiei, instituţiilor şi moravu-
rilor”; „disputa între catolici şi ortodocşi”; „cultul şi dogmele bise-
ricii”; „starea morală şi religioasă a valahilor”; revoluţie; „genul de
viaţă”; compatrioţi; independenţă; „viaţa politică, religioasă şi
privată”; burghezie (starea a treia); război civil; anarhie; reprezentanţii
naţiunii; profesii publice; sistem teritorial; „regimul muncii”; „statutul
(social) al ţărănimii”; reforme; neam; omenire; istorie (definiţie);
experienţă (în sens istoric); „ştiinţă înaltă” (despre istorie); univer-
salitate (în sens de cunoaştere generală); „muncitorul de pământ”;
„drepturile naţionale”; „sistemul social”; societate (M. Kogălniceanu,
1946, pp. 101-534); „comunicaţia uşoară şi slobodă a persoanelor”;
lupta naţională; „imperialiştii, moştenitorii ungurilor”; „observaţii
istorice”; „civilizaţii sănătoase şi nu superficiale”; „stări sociale şi
morale”; obiceiuri; „prejudiţe” (prejudicii); culturi; „obiceiul pămân-
tului” (Mihail Kogălniceanu, 1946, pp. 635-653).
Nicolae Bălcescu: „principii raţionale”; instituţiile ostăşeşti;
anarhie militară; „război de cuprinderi” (de cucerire); „poporul din
toate clasele”; „naţii militare” (Nicolae Bălcescu, 1953, p. 12-41);
„duh de partidă”; „viaţa noastră socială”; „reformă politică şi socială”;
„marea familie a naţiilor europene”; „viaţa privată”; „tradiţiile sau
poveştile populare”; „constituţie politică”; „obiceiurile şi ceremoniile
sărbătorilor naţionale”; „societatea istorică” (în sens de asociaţie);
„starea socială a muncitorilor plugari”; „împărţirea pământului în
proprietăţi private”; „principiile care stinseră egalitatea străbună a
drepturilor”; „monstruozitate socială”; „regimul feudal”; „robia fu
răsplata claselor de jos”; „emancipaţia vecinilor”; „filozofie socială”;
individ; educaţie; „civilizaţia popoarelor”; „comunicaţia ideilor”;
„comunicaţia naţiilor” (Nicolae Bălcescu, 1953, pp. 59-66, 135-144,
175-179).
• Direcţiile pe care se înscrie în prezent istoria socială relevă un

spectru tematic foarte larg şi divers, o deschidere către toate zonele
socialului, de la cele aşa zis minore la cele fundamentale.
• Istoria orală înregistrează o ascendentă spectaculoasă în
Occident, în vreme ce în România se află în faza reorganizării şi a
regăsirii de sine.
• Distanţa considerabilă dintre cercetările de istorie socială pe
plan mondial şi cele din România invită la raţiune şi pragmatism, la
centrarea eforturilor de investigare şi de materializare a lor numai pe
unele direcţii prioritare.
92

• Îndeplinirea acestor obiective prioritare nu se poate realiza
haotic, ci după anumite standarde de exigenţă, cu metodologii de
cercetare bine puse la punct şi cu personal specializat.
• O zonă fertilă şi cu potenţial ridicat în obţinerea unor rezultate
ştiinţifice importante o reprezintă şi investigarea limbajului social.
Clasificare cronologic-cauzală. Modalitate de ordonare a datelor
şi faptelor istorice pe criteriul cronologic, în înlănţuire cauzală.
Clasificare lineară. Modalitate de ordonare a datelor şi faptelor
istorice în succesiunea lor.
Producţie ştiinţifică. Modalitate de evaluare în sociologie şi în
alte ştiinţe socio-umane, sub raport cantitativ şi calitativ, a materia-
lelor publicate (volume de autor, culegeri de studii, de comunicări, de
documente; articole şi studii din periodice) şi nepublicate (comunicări,
cursuri, teze de doctorat etc), cu obiectivul determinării stadiului
dezvoltării acestora sau, în general, a evoluţiei lor sub raport istoric.
Sinteze sociale. Studii sau lucrări cu caracter general care
abordează problemele esenţiale ale unui fenomen sau proces social,
configurând imaginea de ansamblu a acestuia, în desfăşurarea şi
dinamica lui.
Spaţiu social. Teritoriu locuit şi pus în valoare pentru propria sa
existenţă şi perpetuare de către un grup sau o comunitate umană
stabilă.
BIBLIOGRAFIE
Bădescu, Ilie (1994), Istoria sociologiei, Galaţi, Editura Porto-Franco.

Bălcescu, Nicolae (1953), Opere, vol. I (s.l.), Editura Academiei R.P.R.
Bernea, Ernest (1985), Cadre ale gândirii populare româneşti.
Contribuţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
*** Documente privind istoria României. Veacul al XVII-lea. Ţara
Românească. 1601-1610 (1951), vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
Dogan, Mattei, Pahre, Robert (1997), Noile ştiinţe sociale. Interpene-
trarea disciplinelor, Bucureşti, Editura Alternative.
Guillaume, Marc (1986), L’état des sciences sociales en France, Paris,
Éditions le Découverte.
Gusti, Prof. D. (1920), Curs de sociologie generală (1920-1921),
Bucureşti.
93

Gusti, D. (1934), Sociologia militans. Introducere în sociologia politică,
Bucureşti, Editura Institutului Social Român.
Herseni, Traian (1937), Câteva consideraţii în legătură cu înţelegerea
sociologică, în „Sociologie Românească”, an. II, nr. 7-8, iulie-august 1937.
Iorga, Nicolae (1968), Materiale pentru o istoriologie umană,
Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
Kogălniceanu, Mihail (1946), Opere, tomul I, Bucureşti, Fundaţia
Regală pentru Literatură şi Artă.
Poniatowski, Michel (1982), L’histoire est libre, Paris, Albin Michel
*** Texte privind dezvoltarea gândirii social-politice în România
(1954), vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
Xenopol, A.D. (1896), Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I,
Iaşi, Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga.
Xenopol, A.D. (1901), Istoria universală prescurtată, Iaşi, Editura şi
Tipografia H. Goldner.
Zeletin, Ştefan (1926), Istoria socială. Cum poate deveni istoria o ştiinţă
a cauzalităţii, Bucureşti.

• Care sunt motivele ce au generat decalajul între orientările
actuale ale istoriei sociale din Occident şi cele ale istoriei sociale din
România?
• De ce este necesară o abordare pragmatică a studiilor actuale
şi de perspectivă întreprinse de istoria socială românească?
• Imaginaţi-vă o temă de istorie socială. Cum aţi proceda pentru
investigarea ei?
• Ce semnificaţie are timpul şi spaţiul social pentru istoria socială?
• Ce se înţelege prin limbaj social şi care sunt deschiderile ce le
oferă istoriei sociale în condiţiile cercetării acestuia?
94

V. DESTINUL EUROPEAN AL LUMII ROMÂNEŞTI
Din inventarul – foarte redus de altfel, prezentat în capitolul

anterior – nu lipsesc termenii care definesc mari spaţii terestre, cum
sunt, de pildă, Europa, Asia, etc. Conştiinţa individuală şi colectivă
realiza, încă cu mult timp înaintea zorilor lumii moderne, distincţia
dintre local, zonal şi continental. Şi dacă distincţia funcţiona, era de
înţeles că românii conştientizau apartenenţa la spaţiul european, atât în
sens geografic, cât şi în sens uman. Prin constituţie etnică, prin valori
spirituale şi culturale, prin poziţia pe care o deţinea în spaţiul social,
prin mentalităţi şi comportamente şi prin viziunea asupra „lumilor”
mai apropiate sau mai îndepărtate comunitatea românească a avut
dintotdeauna un destin european.
1. Teritoriul – un dat natural sau un act al voinţei colective

Ca europeni, românii sunt plasaţi într-un spaţiu pe care îl
revendică şi care a intrat în conştiinţa politică europeană. Apartenenţa
la un teritoriu este fundamentală pentru orice comunitate umană,
inclusiv pentru comunitatea românească, dar modul cum este perceput
„spaţiul vital” este diferit.
Românii consideră că teritoriul lor le-a aparţinut dintotdeauna,
viziune asemănătoare sau identică cu cea exprimată de majoritatea
etniilor europene, chiar şi de către acelea care n-au sau au prea puţine
temeiuri să o facă. Este evident că, dincolo de argumentele ştiinţifice,
în joc intră şi o componentă politică importantă, pe care o recu-
noaştem, dar asupra căreia nu insistăm. Ne interesează însă latura
socială, mai exact consecinţele în plan psihosocial ale unei asemenea
viziuni, deoarece conştientizarea vechimii şi a perpetuării locuirii unui
spaţiu devine, în asemenea contexte socio-politice, o autentică religie, a
cărei forţă constă în crearea unui spirit coeziv, permanent alimentat de
memoria istorică, dublat de resuscitarea continuă a puterilor lăuntrice
morale şi spirituale ale românilor. „Religia conştiinţei locului” devine
un factor primordial al existenţei etnice a blocului românesc.
95

Foarte adesea şi fundamental, desigur, se invocă dreptul istoric
al românilor la propriul lor teritoriu, dar istoricii şi juriştii, când îl
invocă, îi dau înţeles de drept natural, dată fiind prioritatea locuirii
acestuia de către strămoşii lor îndepărtaţi. Primordialitatea trebuie
susţinută şi argumentată şi altfel, cu mijloacele istoriei sociale.
Comunitatea care se naşte şi evoluează pe unul şi acelaşi spaţiu
geografic (deliberat dăm acest înţeles spaţiului) perpetuează conştiinţa
acestui fapt. Primordialitatea, adânc întipărită prin mecanismele
memorării şi transmiterii ei din generaţie în generaţie, s-a constituit
într-un argument de la sine înţeles, tratat ca atare de numeroşi spe-
cialişti, fără să fie însă analizată şi în perspectivă psiho-socială .
Să ne imaginăm ce s-a întâmplat cu mii şi mii de ani în urmă,
după un scenariu care este, de altfel, cunoscut: condiţiile de mediu se
schimbă şi fac posibilă declanşarea procesului de antropogeneză (dacă
acceptăm teoria evoluţionistă); procesul este de lungă durată şi se
desfăşoară limitat, numai la nivelul unor zone restrânse, proces care
este identificat în spaţiul românesc ca debutând cu aproximativ 1
milion de ani înainte de Hristos; încă din timpul acestui proces se
constituie grupuri humanoide care ocupă temporar un perimetru;
„locuirea” se extinde pe măsura creşterii demografice şi a măririi
spaţiilor propice vieţii fiinţei umane; caracterul sezonier al ocupării
unor spaţii se diminuează, apar comunităţi sedentare, al căror număr
este în creştere, generalizând şi perpetuând statornicia comunităţilor.
Scenariul se desfăşoară pe o lungă perioadă de timp, iar aspectul
esenţial îl constituie identificarea mecanismelor ce declanşează
apariţia conştiinţei individuale şi colective privitoare la spaţiu şi la
dreptul de a-l revendica.
Detaşarea de lumea animală este dificilă, plină de neprevăzut şi
de capcane pentru fiinţa umană în devenire, cum dificilă este şi
adaptarea la mersul biped. Devenirea umană închide ciclul evolutiv
când fizionomia tipului de Neanderthal sau a celui definit ca fiind
Homo sapiens, se apropie de cea actuală şi când poziţia verticală este
susţinută de o conformaţie specifică: arcuirea corespunzătoare a
bazinului, apropierea membrelor inferioare şi deplasarea (mişcarea
picioarelor) pe axa de simetrie a corpului. Această fază încheie
procesul de antropogeneză şi deopotrivă asigură o deplină libertate de
mişcare omului, în condiţii optime (dispare nesiguranţa, braţele se
eliberează complet şi nu se mai utilizează ca puncte de sprijin, etc.)
Pe durata acestui proces nu sunt îndeplinite condiţiile pentru
conştientizarea importanţei teritoriului, ca element esenţial al vieţuirii,
96

ipoteză susţinută şi de vestigiile arheologice, atât pe plan european, cât
şi autohton.
La Schela Cladovei, aşezare de pe teritoriul municipiului
Drobeta Turnu Severin, ilustrativă pentru cultura cu acelaşi nume (cca.
8000-6500 î.Hr.), unele mărturii arheologice (şanţul de apărare,
îndeosebi, dar şi inventarul casnic) indică o posibilă locuire, care
depăşeşte caracterul sezonier, şi, prin urmare, indică faptul că avem de
a face cu un nou tip de comportament social.
O civilizaţie de factură sedentară, denumită „vechea civilizaţie
europeană” (Marija Giumbutas) se generalizează începând aproxi-
mativ cu mileniul şapte înainte de Hristos pe un vast areal, care
cuprinde şi spaţiul tradiţional românesc. Timp de aproape patru
milenii, modul de viaţă al comunităţilor europene se generalizează
treptat, devenind sedentar, cu toate atributele şi efectele unei astfel de
existenţe. În perimetrul viitor românesc se identifică numeroase
localităţi de tip rural, a căror existenţă presupune începutul unui
proces de evaluare a rolului „locului” pe care îl ocupă comunităţile
respective. Este şi „momentul” (prezumtiv, desigur) al debutului
transmiterii din generaţie în generaţie a ideii de apartenenţă la vatra
satului, apoi, prin extensie, la zona limitrofă etc. Deşi importanţi,
factorii care influenţează evoluţia comunităţilor autohtone nu pot să
alunge din memorie conştiinţa primordialităţii, a primilor „stăpâni” ai
spaţiului, „moşii şi strămoşii îndepărtaţi”, care funcţionează ca un
adevărat referenţial valoric în comparaţie cu „veneticii străini” şi,
deopotrivă, ca un suport moral în contextul în care forţa anihila
dreptul istoric, aşa cum s-a întâmplat în desele şi prea lungile
dominaţii imperiale.
Cuceritorii străini nu dizlocă din mentalul autohtonilor conştiinţa
ancestrală „a primului descălecat”, a primordialităţii populării
propriului teritoriu de către „moşii şi strămoşii” lor, teritoriu care este
şi expresia voinţei colective a comunităţilor româneşti. Forţa acestei
conştiinţe va depăşi mentalităţile şi comportamentele senioriale ale
„marilor europeni”, impunând – este adevărat târziu – recunoaşterea
„dreptului istoric” al românilor la propriul teritoriu. Era una din
izbânzile memoriei colective româneşti, care impunea Europei
recunoaşterea spaţiului carpato-danubiano-pontic ca fiind al lor şi care
crea mai târziu condiţiile împlinirii unităţii naţional-teritoriale, când
conştiinţa istorică a întâietăţii locuirii propriului pământ îşi găsea o
firească şi aşteptată împlinire.
97

2. Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnare
şi regres în spaţiul sud-est european
„Europa unită” a fost şi este mai mult o aspiraţie decât o realitate.
Dacă în prezent tentativele au consistenţa unei voinţe politice, pare-se
mai articulate pe fapte, decât pe vorbe, cu cât coborâm în istorie
divizarea bătrânului continent devine tot mai pregnantă.
„Apusul” sau „răsăritul” n-au sensul singular al unor banale
puncte cardinale; ele invocă primordial comunităţile umane care sunt
plasate în orizontul celor două extreme continentale. În orizont geo-
politic, arealul răsăritean cuprinde comunităţile estice propriu-zise
(orientale) – bulgară, română, ungară, cehă, slovacă şi poloneză
precum şi pe cele sud-estice (meridionale) – albaneză, bosniacă,
croată, greacă, macedoneană, slovenă∗ şi iugoslvă∗∗. Acest bloc
multietnic este plasat în sud-estul continentului (după istorici) sau mai
este apreciat, după plasarea lui în spaţiul european, drept zonă centrală
şi estică (în viziunea politologilor).
Perimetrul sud-est∗∗∗ european, comparativ cu alte zone, are un
trend istoric sinuos, cu avansuri socio-economice, dar şi cu stagnări şi
chiar regrese. Factorii esenţiali care concură la diferenţierea socie-
tăţilor sud-est europene, îndeosebi de cele occidentale, sunt de natură
geo-politică (a), politică (b), economică (c), culturală (d) şi spirituală (e).
a) Extremitatea estică a continentului, care îl separă de Asia, din
considerente politice, a avut un caracter fluctuant. Geografia conti-
nentală (întinderea Europei în răsărit se opreşte la Munţii Urali şi
Marea Caspică) nu a coincis cu politica continentală. S-au vehiculat
teoretic şi s-au statornicit real graniţe arbitrare, care au fost opozante
aspiraţiilor comunităţilor din acest perimetru şi s-au răsfrânt negativ
asupra condiţiei lor umane.
Europa industrială şi Europa agrară („teoria” celor două europe
vehiculată în perioada interbelică şi datorată lui Delaisi), „Europa
celor două viteze”, lansată mai recent, Europa Capitalistă şi Europa
comunistă, reflectă în plan ideatic şi pragmatic diferenţe esenţiale de
mentalităţi şi comportamente care s-au tradus şi se traduc în plan geo-
politic (Europa unită sau „Comunitatea statelor europene” în prezent).
∗
Situaţie de după 1990, când Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au divizat.
În perspectivă istorică vor fi utilizate denumirile din epocă.
∗∗
Alcătuită din sârbi şi muntenegreni.
∗∗∗
Ucrainenii şi belaruşii erau încorporaţi în Rusia şi apoi în U.R.S.S.
98

Concepţiile „separatiste” îşi au originile în vestul continentului
şi nu apar întâmplător. Condiţii favorabile populaţiilor din Occident
creează terenul configurării acestora: sunt substanţial mai numeroase
decât cele din părţile orientale şi meridionale, deţin o suprafaţă cu o
întindere superioară şi sunt ferite de agresiunile etniilor asiatice.
Condiţiile istorice îi „ridică” pe occidentali încă din faza genezei lor,
condiţii care sunt gestionate în propriul beneficiu cu sânge rece,
raţional şi eficient. Decalajele între cele două „lumi” europene au
surse şi mecanisme cunoscute şi recunoscute de altfel, care le-au
declanşat şi apoi le-au întreţinut.
b) Raţiunea forţei şi nu forţa raţiunii au primat în raporturile
statornicite între societăţile europene. Mai bine motivate demografic,
ferite de fluctuaţiile datorate penetrărilor asiatice şi mai pragmatice,
comunităţile occidentale impun politica continentală. Expansiunea lor
în spaţiile extraeuropene este secondată de tendinţe asemănătoare spre
centrul şi răsăritul Europei, tendinţe frânte multă vreme de velei-
tarismele dominatorii ale imperiilor ţarist şi otoman. Ciocnirile de
interes dintre „puternicii” din Europa şi cei din afara acesteia, ca şi
rivalităţile din lumea occidentală permeabilizează graniţele, le şterg
sau le refac potrivit propriei lor voinţe, cum, „şterg” de pe hartă statele
sau le reîncheagă (romanii desfiinţează statul dac condus de Decebal –
106; Polonia este împărţită între puterile timpului şi desfiinţată ca stat
în 1772, 1793 şi 1795, pentru a fi recunoscută, din nou, în 1918, ca
entitate statală distinctă etc.), transferă populaţii dintr-o zonă în alta,
practică politici discriminatorii sau, mai grav, instrumentează strategii
de ştergere a identităţii naţionale a unor masive grupuri etnice
(austriecii, ruşii şi ungurii faţă de populaţiile dominate).
„Vecinătăţile”, care întotdeauna au constituit deschideri spre
regional, continental şi universal, pentru români, bulgari, sârbi, alba-
nezi etc. şi-au închis orizonturile, devenind, zone de ostilităţi, cu toate
că încorporau mii şi mii de conaţionali. Acest aspect, puţin studiat de
cercetătorii români, are o semnificaţie socială deosebită, relevată, cu
forţa explicativă ce-l caracteriza, de Anton Galopenţia: „În relaţia unei
naţiuni, mai intervin, pe lângă vecini, şi câteva naţiuni care, datorită
forţei lor, sunt oarecum omniprezente şi în situaţia de vecine ale
tuturor naţiunilor, chiar şi a celor cu care nu se hotărnicesc. Aceste
naţiuni, care constituie un fel de «aristocraţie în lumea statelor»
(Kyellén), sunt Marile Puteri (subl. în text – n.n.). În timp de pace,
diplomaţia lor e efectiv prezentă pretutindeni, iar în timp de război,
armata, flota şi aviaţia lor. Prin vecini şi Marile Puteri, fiecare naţiune
99

e în contact cu aproape întreg restul statelor de pe glob. Căci fiecare
vecin e în funcţie de vecinii săi, iar aceştia de vecinii lor şi aşa până la
ultimul cerc de state. Iar fiecare Mare Putere e în funcţiune, cum am
spus, de toate statele şi cu atât mai mult de toate celelalte Mari Puteri”
(Anton Galopenţia, 2000, p.529).
Vremelnic sau de durată, dacă judecăm „vecinătăţile” în raport
de cele relevate de Galopenţia, „aristocraţia în lumea statelor” pentru
comunitatea românească s-a materializat în Imperiul Roman, Ungaria,
Imperiul Otoman, Polonia, Imperiul Habsburgic, Imperiul Ţarist (şi
succesoarea acestuia – U.R.S.S.), Imperiul Austro-Ungar – în sensul
autentic al vecinătăţii, sau Marea Britanie, Franţa, Germania (anterior
Prusia), Italia (în epoca modernă şi contemporană), S.U.A. – în sensul
influenţei exercitate de către acestea.
Desigur, problema vecinătăţii sau a vecinilor cum o defineşte
Galopenţia este mult mai complexă şi se înscrie într-o analiză ce
trebuie aprofundată (Ilie Bădescu), inclusiv într-un sens pe care îl
avansează P.P. Negulescu, dar care trebuie corectat, deoarece analiza
sa este anterioară declanşării celei de a doua conflagraţii mondiale.
„Se va zice însă, poate, - susţine acesta – că statele europene, cele mici
mai ales, care se simt direct ameninţate, se tem prea mult, nu numai
pentru independenţa, ci şi pentru existenţa lor, şi teama aceasta le face
să exagereze primejdiile la care se cred expuse” (P.P. Negulescu,
1939, p. 41). Realităţile dramatice care au constituit fundalul perioadei
dementei dezlănţuiri belicoase în 1939 îi infirmă, din păcate,
optimismul. Vecinii, din nefericire, dar absolut pragmatic, trebuie
priviţi şi analizaţi, înainte de a imagina un demers, într-o viziune
cuprinzătoare şi raţională.
Factorii politici generează efecte, imediate, profunde şi extrem de
penetrante în toate domeniile, influenţând evoluţia societăţilor sud-est
europene, în plan demografic, economic, social, cultural, spiritual etc.
c) Expansiunea teritorială are o puternică motivaţie economică,
fie că este vorba de revărsările barbare asupra spaţiului de sud-est al
Europei, fie că avem de a face cu dominaţii imperiale. Politicile
economice ale dominatorilor străini au avut, fără excepţie, caracter
spoliator. Se manifestă, totuşi, unele diferenţe între orientările ruşilor
şi turcilor şi cele ale ungurilor şi habsburgilor. Interese economice ale
ultimilor au concurat la stimularea activităţii industriale în câteva
provincii sau zone care aparţineau altor etnii (Cehia, Slovenia,
Croaţia, Banatul, Transilvania etc.). Exploatarea colonială a resurselor
naturale, folosirea mâinii de lucru ieftine, migrarea capitalului spre
100

metropole şi nu reinvestirea lui în provinciile dominate unde a fost
obţinut etc. sau deposedările forţate ale populaţiei de bunuri (în timp
de pace, dar şi în vreme de război), mergându-se până la jafuri
calificate, au contribuit la menţinerea sau adâncirea unui substanţial
decalaj economic între metropole şi „colonii”, degradarea vieţii mate-
riale a „supuşilor”, perpetuarea şi extinderea, în straturile ţărăneşti
îndeosebi, a analfabetismului şi inculturii, modificarea lentă a struc-
turilor sociale, creşterea în ritm scăzut a populaţiei urbane şi manifes-
tarea aproape imperceptibilă a procesului de orăşenizare, degradarea
stării de sănătate a populaţiei ş.a.m.d.
d) Spaţiile sud-estice au fost coridoare de trecere aproape perma-
nente, fie pentru populaţiile migratoare, fie pentru armatele puterilor
aflate în conflict, care, în afara succesiunii tipurilor dominatorii,
creează o stare de permanentă incertitudine şi insecuritate populaţiei.
Nesiguranţa şi condiţiile, uneori draconice, impuse de autorităţile
imperiale instrucţiei copiilor şi tineretului aparţinând grupurilor etnice
minoritare înglobate în structurile lor statale au constituit factori
importanţi în frânarea procesului de învăţare şi în creşterea ratei
analfabetismului populaţiei dominate. Intelectualii, în situaţii conflic-
tuale interne sau în condiţii de război cu alte state, deveneau des
victime ale exceselor autorităţilor habsburgice, ungureşti sau ruseşti,
mulţi, pentru a nu cădea pradă furiei lor oarbe, luând calea străinătăţii.
Sărăcia, resursele financiare limitate sau lipsa lor, starea econo-
mică precară a comunităţilor din această parte a continentului au făcut
ca actul de cultură să fie, în esenţă, un apostolat, cărturărimea cu
dragoste de neam fiind cea care a salvat comunităţile acestei zone să
nu decadă în abisul inculturii.
e) Mozaicul confesional, ca efect al compoziţiei multi-etnice a
spaţiului la care facem referire, a constituit un element care n-a
încurajat iniţiative majore de contracarare a pericolelor la care au fost
expuse comunităţile aflate în cuprinderea acestuia. Cele trei mari
religii – ortodoxă, catolică şi musulmană – s-au aflat într-o perma-
nentă dispută, susţinând iniţiative ale factorilor politici. Două din
puterile ortodoxe ale lumii – Biserica Rusă şi Biserica Română – s-au
plasat pe poziţii divergente în condiţiile expansionismului rusesc.
Majorităţile catolice sau romano-catolice din Cehia, Polonia, Croaţia,
Slovenia şi Slovacia au intrat în impact cu politica Ungariei romano-
catolice, creând un alt şi substanţial spaţiu de contradicţii intercon-
fesionale şi interetnice. Atât catolicismul, cât şi ortodoxismul numai în
situaţii limită au conlucrat împotriva extinderii lumii islamice în
Europa.
101

Formele agresive de penetrare a catolicismului în unele spaţii
care primiseră deja ortodoxismul (Serbia, Transilvania, Banatul,
Bucovina) arată o altă dimensiune a conflictelor interconfesionale.
Atacul asupra spiritualităţii unei comunităţi devine mai grav decât
desfăşurarea unei armate, fiindcă este agresată şi pusă în pericol una
din componentele esenţiale ale forţei sale morale şi, deopotrivă, unul
din factorii fundamentali de menţinere a unităţii etnice şi culturale.
Asumarea liberă, fără constrângeri a religiei, este calea regăsirii
spiritualităţii autentice a unei comunităţi. Numai într-o asemenea
înţelegere superioară liniile de demarcaţie trase între ortodoxism şi
catolicism se puteau estompa şi chiar anihila. Aceste linii n-au
însemnat numai delimitări confesionale, ci şi separaţii evidente de
natură culturală şi civilizaţională, economică şi socială.
O supoziţie lansată cu multe decenii în urmă de Eugen Lovinescu,
şi reluată mai recent şi de alţi autori, incită la reflecţii prin perspectiva
tulburătoare pe care o dă vieţii spirituale româneşti. „Dacă tragice
împrejurări istorice – releva Lovinescu – nu ne-ar fi statornicit pentru
multă vreme în atmosfera morală a vieţii răsăritene – suflet roman în
viguros trup iliro-trac – noi am fi putut intra de la început, ca şi celelalte
popoare latine, în orbita civilizaţiei apusene. Condiţiile istorice ne-au
orientalizat însă; începând încă din veacul al XV-lea, am suferit apoi, mai
ales în păturile conducătoare, o moleşitoare influenţă turcească, de la
îmbrăcămintea efeminată a şalvarilor, a anteriilor şi a işlicelor, până la
concepţia fatalistă a unei vieţi pasive, ale cărei urme se mai văd încă în
psihea populară; am cunoscut, în sfârşit, degradarea morală, viţiile
corupţia regimului fanariot; şi pentru a-şi forma o conştiinţă cetăţenească
şi un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit, până în pragul
veacului trecut, acţiunea dizolvantă a celor trei împărăţii vecine” (Eugen
Lovinescu, 1972, pp. 67-68).
Aceşti factori, pe care îi considerăm esenţiali, nu numai că au
contribuit la crearea unor decalaje substanţiale între societăţile
„răsăritene” şi cele „apusene”, dar au influenţat major cursul evoluţiei
lor istorice. Perioadele reale de avans sunt sufocate de stagnări şi chiar
regrese în domenii vitale: economie, finanţe, cultură, nivel de
instrucţie, starea de sănătate a populaţiei, evoluţia demografică etc.
3. Resursele naturale – binecuvântare şi povară pentru români

Natura a fost darnică pentru români. Solul şi subsolul au creat
condiţii pentru o economie prosperă, comerţ intens şi un nivel calitativ
ridicat existenţial.
102

Solul are o compoziţie superioară pe suprafeţe considerabile,
fiind unul din cele mai fertile din spaţiul european. Câmpia Română,
în lungime de aproximativ 600 de kilometri şi cu o lăţime medie de
100 de kilometri, are ca dominantă cernoziomul, care depăşeşte 10 m
grosime, sol excelent pentru practicarea unei agriculturi intensive şi a
grădinăritului. În zonele colinare şi precarpatice, preponderente sunt
solurile brune şi brun-roşcate, medii favorabile culturilor cerealiere,
asociate cu viticultura, pomicultura şi cultivarea legumelor.
Solurile de bună calitate au făcut ca, încă din vechime, românii
să concureze cu succes pe pieţele europene şi asiatice cu produse
specifice zonei temperat-continentale. Aspectul în sine are o relevanţă
particulară. Românii n-au fost ameninţaţi niciodată, chiar în cele mai
dramatice perioade ale existenţei lor, să piară ca efect al lipsei de
hrană. Pământul roditor din care s-au înfruptat atâţia năvălitori, le-au
asigurat minimul necesar traiului. Este de înţeles că singur pământul,
oricât de generos ar fi el, nu poate dărui hrana omului. Condiţiile
climaterice îl pot pune în evidenţă. Cu unele excepţii, ciclul vegetativ
cu valoare alimentară este încurajat în dezvoltarea sa de precipitaţii
sub formă de ploi sau de zăpadă, de regulă în două reprize. Prima, la
începutul verii, a doua, tradiţional în octombrie, dar cu tendinţe tot
mai vizibile de „amânare” pentru noiembrie sau decembrie. Nu lipsesc
nici anii secetoşi, dar, în general. solul este irigat de precipitaţii, care
asigură creşterea vegetaţiei. Clima moderat continentală este cea care
reglează natura, cantitatea şi perioadele în care se produc precipitaţiile.
Nivelul pluviometric diferenţiat este determinat de unele nuan-
ţări climaterice. În vestul teritoriului românesc sunt resimţite influen-
ţele oceanice, în sud-vest cele mediteraneene, iar în est „impulsurile”
anticiclonului euroasiatic.
Vegetaţia, sensibilă la variaţiile climatice, reflectă particularită-
ţile reliefului, aşa după cum se observă din cele relevate. Fâneţele şi
pădurile se încadrează în acest ambient vegetativ, fiind răspândite pe
întreg teritoriul locuit de români, preponderent însă în zonele colinare
şi montane. Solicitările agriculturii, viticulturii şi pomiculturii, uneori
excesive, au determinat degradări progresive ale fondului forestier, cu
efecte din ce în ce mai pregnante asupra nivelului precipitaţiilor,
gradului de poluare, temperaturilor medii anuale sau sezoniere etc.
Masa lemnoasă, alcătuită din esenţe căutate pe pieţe externe,
constituie o importantă resursă naturală a României, care, în contextul
degradării galopante actuale, riscă să devină un produs natural trecut
la pasiv.
103

Pădurile adăpostesc o faună de o mare varietate şi bogăţie, pre-
zentând un interes deosebit pentru vânători. În trecut, pădurile adăpos-
teau bourul, zimbrul, castorul (brebul), azi dispăruţi şi există pericolul
dispariţiei ursului, căprioarei, râsului, cerbului carpatin, dacă se
continuă practica braconajului sau a vânatului iraţional. Fauna
animalieră şi piscicolă, precum şi bogăţia faunistică a Deltei alcătuiesc
resurse semnificative pentru locuitorii zonelor limitrofe.
Vegetaţia primeşte importante cantităţi de apă prin reţeaua
hidrografică, dispusă radial, care „irigă” întinse suprafeţe ale
României. Dunărea, Nistrul, apele interioare, lacurile şi bălţile alcă-
tuiesc un sistem hidrografic cu funcţii şi resurse remarcabile. Penuria,
gravă în numeroase zone ale Terrei, este mai puţin resimţită în
perimetrul locuit de români. Râurile interioare, lacurile şi bălţile
alcătuiesc o reţea care irigă întreg pământul românesc şi facilitează
apariţia, perpetuarea şi dezvoltarea aşezărilor umane de tip rural sau
urban; de asemenea, oferă posibilitatea creşterii animalelor.
Dunărea şi unele râuri interioare, mai ales Oltul, au un potenţial
energetic de primă dimensiune, pus în exploatare mai ales în ultimele
decenii, prin utilizarea căderilor de apă. O resursă energetică ce înre-
gistrează o creştere substanţială în utilizarea ei este Marea Neagră, din
adâncurile căreia se extrage petrol.
Dunărea, pe întreaga ei lungime de 1075 Km, cât are de la
intrarea în România şi până la vărsare, este navigabilă, fiind astfel o
cale de comunicare extrem de importantă.
Fauna şi flora apelor oferă românilor, precum şi unor animale pe
care le cresc resurse de hrană. Peştii constituie principala bogăţie a
apelor. De la varietăţi „populare”, precum roşioare, caraşi sau guvizi,
apele adăpostesc şi specii gustate cu zgârcenie, cum sunt: păstrăvii,
cegile, morunii, nisetrii sau sturionii.
Delta Dunării, un paradis al păsărilor, unic în Europa pentru
farmecul şi bogăţia ei, este un loc căutat atât de pescari, cât şi de
vânători pentru vietăţile plutitoare, raţe şi gâşte sălbatice îndeosebi, şi
deopotrivă pentru animale mici care trăiesc în înfrăţire cu apele.
Stuful, răchita şi alte resurse vegetale ale Deltei reprezintă materii
prime pentru industrie.
De-a lungul Dunării, din zona Porţilor de Fier înspre vărsare, se
află un şir de bălţi şi gârle, provocate de inundaţii în zona denumită
Balta de către localnici. Această zonă, prin desecări, s-a micşorat
foarte mult.
Subsolul românesc este la fel de generos ca şi solul. Ambele însă
şi-au diminuat considerabil resursele. Nici unul dintre dominatorii
104

străini n-a ostenit atunci când a fost să smulgă cât mai multe din
bogăţiile pământului românesc. Ungurii, pe lângă aurul şi argintul
Transilvaniei, cu care şi-au construit impozantele edificii ale
Budapestei, ne-au frânt ţara în două, tocmai atunci când locuitorii ei o
vroiau mare, liberă şi întreagă şi au forţat pe mulţi români să ia calea
pribegiei; turcii, pe lângă grâne, lemn şi aur, ne-au luat falnici feciori
pentru oaste şi preafrumoase domniţe pentru plăcerile trecătoare ale
beilor, paşilor sau sultanilor; austriecii, pe lângă Transilvania şi Banat,
pe care le exploatează sistematic, mai iau şi Bucovina, inaugurând
falsul istoric în documente diplomatice care privesc pe români; ruşii
„gustă” din nestematele Basarabiei, dar rad totul când se retrag,
precum lăcustele, văduvind clădirile până şi de tocurile de la uşi şi
geamuri, iar germanii nu „iartă” de pe lista de rechiziţii de la populaţie
nici măcar fulgii de gâscă…
Principalele resurse ale subsolului sunt petrolul, gazul metan,
cărbunii, metalele neferoase (aurul, argintul) bauxita, mercurul,
cuprul, zincul, plumbul, minereurile radioactive, manganul, sarea etc.
Aceasta din urmă, deşi în cantităţi impresionante, are o concentraţie de
iod sub limita admisibilă, făcând necesară tratarea ei pentru a atinge
parametrii normali la consumul alimentar. Exploatate de multe
milenii, acestor bogăţii li se adaugă în cantităţi considerabile materiale
de construcţie (pietre, argile refractare, gipsuri, nisipuri, marmură),
ape minerale, caolin ş.a.
Estimările asupra cantităţilor sau volumului unora dintre resursele
naturale, cum este şi cazul petrolului sau gazelor naturale, s-au
modificat în ultima vreme, în urma unor noi cercetări. Cel puţin la
petrol, investigaţiile realizate cu mijloace ultramoderne, conduc la
concluzia că în subsolul românesc există, în afara celor ştiute, o rezervă
de ţiţei şi gaze de mari proporţii, este adevărat, situată la mare
adâncime.
Resursele naturale sunt indispensabile vieţuirii unei colectivităţi

umane. Lipsa sau puţinătatea lor implică eforturi considerabile pentru
procurarea strictului necesar asigurării existenţei oamenilor; diversi-
tatea şi bogăţia resurselor, din contră, creează condiţii favorabile
comunităţilor care se află într-o asemenea fericită situaţie, cum a fost
şi cea geto-dacă şi succesoarele acesteia, daco-romană şi română.
Paradoxal, românii, comparativ cu etniile înconjurătoare, deşi
s-au aflat în situaţia de a beneficia de aproape tot ce poate oferi natura,
n-au realizat performanţe deosebite în domeniul economic precum şi
105

în altele, ca reflex al subdezvoltării. Dimitrie Drăghicescu (1875-
1945), Grigore Antipa (1867-1944) şi C. Rădulescu-Motru (1868-
1957) – pentru a ne referi doar la câteva personalităţi ştiinţifice
româneşti – au încercat să găsească răspuns în cercetarea „firii neamu-
lui” –, unele dintre răspunsuri fiind preluate de Eugen Lovinescu.
„Firea neamului” – rezultată a confluenţelor Orientului şi Occidentului
pe un fond uman receptiv şi predispus la influenţe – este expresia
concentrată a unei evoluţii îndelungi şi complexe. Desigur, „firea
omului” – particularizăm noi – a jucat un rol şi încă unul important în
utilizarea şi gestionarea resurselor naturale, iar anume trăsături de
caracter sau predispoziţii care n-au fost suficient de puternice şi
motivate nu puteau şi nu aveau cum să asigure o angajare totală în
utilizarea bogatei zestre naturale. Spunem aceasta gândindu-ne doar la
un aspect – pe lângă atâtea altele, dar care a fost de primă dimensiune:
limitarea şi uneori chiar interdicţia de a valorifica propriile resurse
minerale de către administraţia de ocupaţie (ungurii, la scurtă vreme
după cucerirea Transilvaniei, deposedează pe români de saline, care,
la vremea respectivă, aveau nu numai valoare alimentară, ci erau o
autentică monedă de schimb; habsburgii „rechiziţionează” exploatările
vechi miniere şi aurifere; ruşii, după al doilea război mondial, prin
celebrele „Sovhozuri”, expediază întreaga producţie de cărbuni în
U.R.S.S., precum şi producţia altor ramuri industriale etc.).
Sentimentul de frustrare, incertitudinea şi teama pentru ziua de
mâine, în contextul în care dinamica schimbării dominatorilor era
alertă uneori, au fost motivaţii serioase în deteriorarea interesului faţă
de exploatarea resurselor şi mai ales faţă de valorificarea lor. Aceleaşi
motive au stat la baza păstrării secretului asupra descoperiri unor noi
resurse energetice, minereuri neferoase etc., inclusiv în perioada
dictaturii comuniste, pentru ca „interesul” manifestat faţă de România
să nu ajungă la cote alarmante şi să motiveze noi intervenţii în forţă
ale ruşilor.
Resursele naturale ocupă primul loc într-o ierarhizare sui generis
a elementelor majore de atractivitate exercitate asupra expansioniştilor
străini, urmate fiind, de resursele umane, ca forţă productivă, în
special, şi de poziţia geo-strategică a teritoriului.
Resursele n-au constituit numai un element important care a
asigurat „substanţa” necesară existenţei populaţiei româneşti şi a
alogenilor, ci şi un factor ce a influenţat considerabil distribuţia sa în
teritoriu, formele de coagulare socială, relaţiile intergrupale sau
106

intercomunitare, unele mentalităţi, comportamente şi obiceiuri. În
acelaşi timp însă, deşi calitativ şi cantitativ mult superioare altor
resurse pe care le aveau la dispoziţie populaţiile din spaţiile înveci-
nate, ele au constituit, într-un fel, şi un izvor serios de adversităţi cu
puternicii Europei, ceea ce a creat un sentiment de insatisfacţie şi
îngrijorare. Bogăţiile pe care le dăruia natura erau, astfel, apreciate
inclusiv drept cauze imediate ale nenorocirilor care s-au abătut asupra
comunităţii româneşti.
4. Geografia variabilă a spaţiului românesc. Evoluţia

volumului şi structurii populaţiei
Pe Terra nu mai există de mult „spaţii albe” sau teritorii ale
nimănui. Fiecare perimetru aparţine unei comunităţi umane, aşa după
cum, tradiţional, spaţiul carpato-danubiano-pontic aparţine românilor.
Limitele acestui spaţiu diferă însă de la o perioadă istorică la alta, în
raport de presiunea factorilor exogeni. La început, pământul românesc
coincide ca întindere cu aria de răspândire a strămoşilor autohtonilor,
după care se restrânge treptat, lăsând, în afara unor fruntarii, mutate
succesiv, o masă importantă a acestei populaţii. Ca să nu creăm con-
fuzii, operăm cu două sintagme distincte, aşa cum am precizat într-un
capitol anterior: spaţiul românesc de locuire (sau spaţiul social), în
înţeles de perimetru geografic pe care este răspândit elementul româ-
nesc, şi teritoriul românesc, în accepţiune geopolitică, delimitat de
graniţe tradiţionale, recunoscute tacit, sau de fruntarii statornicite prin
tratate internaţionale.
Arealul răspândirii elementului preromânesc este mult mai mare
decât teritoriul statului român, în toate fazele sale evolutive.
Întrebarea este de când se poate lua în calcul acest areal? Deşi
răspunsul, formal, este relativ simplu de dat, o schematizare excesivă
poate conduce la interpretări nedorite. Acesta este motivul pentru care
zăbovim mai mult asupra lui.
Spaţiul în care iau naştere românii este populat de pitecantropi –
în evoluţie spre homo sapiens – încă din primele faze ale antropo-
genezei. Este prematur a socoti, încă de atunci, că respectivul spaţiu
avea o identitate şi, cu atât mai mult, un posesor. Chiar şi mai târziu,
când după 2400-2300 î.Hr. indo-europenii migratori se amestecă cu
populaţia autohtonă, este riscant să afirmăm că erau trasate contururile
spaţiului social românesc. Despre un areal eurasiatic se poate discuta,
bine înţeles, cu reţinere, dar fără a provoca interogaţii sau suspiciuni.
Ajungem, astfel, pe un teren unde câteva lămuriri sunt necesare.
107

Un spaţiu geografic nu poate deveni ab initio o posesiune de
drept sau un teritoriu atribuit, revendicat, etc. Condiţia sine qua non
pentru ca un spaţiu geografic să ajungă în situaţia de a fi teritoriu
aparţinător unei etnii este ca populaţia respectivă să conştientizeze că
pământul este indispensabil propriei existenţe şi, deopotrivă, să se
fixeze în conştiinţa publică a populaţiilor învecinate ideea că teritoriul
pe care se află este în stăpânirea acesteia. Cu alte cuvinte, am avea de
a face cu transformarea cadrului natural în spaţiu social sau, cu ceea
ce demonstrează istoricii, apariţia vetrei originare de formare şi dez-
voltare a unui popor.
Locuitorii de acum 2000 de ani î.Hr. ai spaţiului social românesc
în devenire percep, în forme primare, importanţa teritoriului pe care-l
ocupă. Suntem în epoca de constituire a vetrei de locuire a tracilor, din
care, ulterior, iau naştere geto-dacii.
Caracterul sedentar al triburilor traco-geto-dace, ocupaţiile spe-
cifice unei populaţii acomodată şi integrată mediului natural şi
exploatarea intensivă a bogatelor resurse naturale accelerează procesul
de conştientizare spaţială şi delimitare teritorială. În epoca bronzului,
acest proces este bine conturat. Puternice uniuni tribale ocupă spaţii
etno-culturale distincte, cum sunt cele din Câmpia Munteană şi nord-
estul Bulgariei; sud-estul Transilvaniei şi podişul transilvan; podişul
central moldovenesc; nordul Moldovei; Oltenia; Banatul; Crişana;
Ungaria de nord-est şi estul Slovaciei etc.
Mutaţii demografice de amploare au loc, ulterior, într-o substan-
ţială epocă istorică. Ele influenţează pe tracii bazinului carpato-
danubiano-pontic şi pe cei aflaţi în afara acestui spaţiu, dar nu dizlocă
blocul tracic, ceea ce are importanţă decisivă în permanen-tizarea
acestuia pe un teritoriu bine delimitat. Aspectul în sine are relevanţă
deosebită în planul accelerării conştientizării raportului om-spaţiu şi al
perceperii însemnătăţii teritoriului ca element esenţial de vieţuire
individuală şi colectivă.
Triburile culturii Basarabi (după denumirea localităţii de lângă
Calafat unde au fost identificate urme materiale aparţinând acestei
culturi), ocupă întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic şi unele regiuni
învecinate. La răsărit ating aliniamentul Nistrului: la sud, până la
Munţii Haemus (Balcani); la vest, răsfrângeri sunt identificate în zona
Şopron (Ungaria) şi Carintia (Austria); la sud-vest, în zona Bazinului
Drinei (Serbia).
În acest spaţiu populat de traci, încep să se individualizeze geto-
dacii. Ne aflăm în Hallstattul mijlociu (850/800-650/600 î. Hr.), în
„epoca fierului”, favorabilă unei culturi materiale avansate.
108

„Blocul dacic” nord-dunărean şi implicit cel geto-dac, în
ansamblul lui, rezistă intemperiilor istorice, cum au fost presiunea şi
expansiunea sciţilor, după ce aceştia depăşesc aliniamentul Niprului
(sec. VI î.Hr.), infiltrările agathyrşilor în zona bazinului superior al
Mureşului (a doua jumătate a sec. al VI-lea) sau ale singinilor,
populaţie de origine iraniană (sfârşitul aceluiaşi secol). Este epoca în
care începe să se contureze mai pregnant „teritoriul” unor uniuni
tribale, care se accentuează în secolele următoare. Aceste „teritorii”
(încă greu de estimat ce întindere aveau), cum este şi cel al puternicei
uniuni tribale a geţilor din spaţiul carpato-nistrean (a doua jumătate a
sec. al IV-lea î.Hr.) reflectă un proces avansat de conştientizare a
importanţei ariei de locuire. Este pasul hotărâtor către reunirea
teritorială şi constituirea propriului stat dac, ca unitate politică,
administrativă şi teritorială a lumii geto-dace, ca realitate geopolitică,
distinctă de întreg spaţiul înconjurător. Din acest moment, intrăm în
faza „organizării statale” în istoria socială a românilor, care le conferă
o identitate inconfundabilă. O dată cu statul organizat şi condus de
Burebista (sec. I î.Hr.) se conturează, în linii esenţiale, spaţiul de
locuire al protoromânilor, precum şi elementele de construcţie ale
viitoarelor ţări române.
Primul stat dac are dimensiunile unui imperiu, cuprinzând – în
afara viitoarelor teritorii româneşti – spaţii la est de Nistru (în Ucraina
actuală), la sud de Dunăre (în Bulgaria actuală), la vest (Ungaria şi
parţial fosta Cehoslovacie). Este maxima extensie teritorială pe care o
atinge o structură statală, fie preromânească, fie românească.
De la Burebista spre epoca contemporană întinderea formaţiu-
nilor statale româneşti are tendinţă descrescătoare, cu scurte perioade
de stagnare.
Statul dac condus de Decebal – al II-lea regat dacic – este mai
mic ca predecesorul, micşorându-şi suprafaţa îndeosebi pe coordonata
est-vest.
În evul mediu se consacră definitiv nu numai denumirile unor spaţii
geo-politice româneşti (Muntenia, Moldova, Transilvania, Banatul şi
Dobrogea), dar şi imaginea întinderii lor în spaţiu. Muntenia („Valahia”,
„Transilvania”, „Ugro-Vlahia”, „Mauro-Vlachia”, „Kara Vlaska”, „Kara
Iflak”), mai întinsă la început, prin includerea în componenţa sa a unor
părţi din Transilvania (Făgăraş, Severin, Almaş), Basarabia (Chilia),
Moldova până peste Prut (Vrancea-Putna spre Trotuş) şi Dobrogea
(parţial), se stabilizează teritorial având o suprafaţă de aproximativ 77.000
km.p. Moldova (uneori denumită şi „Bogdania”; foarte rar chiar
„Valahia”) în graniţe istorice (inclusiv Basarabia şi Bucovina) măsura cca
109

93.000 km.p. Transilvania („Ardeal”; denumită de unguri „Erdely” şi de
populaţia de origine germană- „Siebenbürgen”) se întinde pe o suprafaţă
de peste 100.000 km.p., Dobrogea, („Ţara dintre Dunăre şi Mare”) pe
10.020 km.p. şi Banatul pe aproape 19.000 km.p.
O dată definitivate, structurile politico-administrative româneşti,
pe măsura avansului spre modernitate, sunt cercetate cu mijloace şi
instrumente care elimină aproximările (aspect pe care-l sesizăm şi în
1930, când se aduc unele corecţii 1a suprafaţa totală a ţării) şi fixează
limite spaţiale bine determinate. Astfel, după măsurătorile efectuate în
1930 suprafaţa pe provincii era următoarea: Banatul – 18.715 km.p.
(având 3 judeţe, 7 oraşe, 589 sate şi 211.000 de clădiri); Basarabia –
44.422 km.p. (având 9 judeţe, 17 oraşe, 1848 sate, 586.000 clădiri);
Bucovina – 10.442km.p. (5 judeţe, 15 oraşe, 342 sate, 188.000
clădiri); Crişana-Maramureşul – 21.338 km.p. (4 judeţe, 8 oraşe, 912
clădiri); Dobrogea – 23.262 km.p. (4 judeţe, 18 oraşe, 729 sate,
163.000 clădiri); Moldova – 38.058 km.p. (13 judeţe, 29 oraşe 2843
sate, 594.000 clădiri); Muntenia – 52.505 km.p. (12 judeţe, 28 oraşe,
3.358 sate, 996.000 clădiri); Oltenia – 24.078 km.p. (5 judeţe, 16
oraşe, 1999 sate, 374.000 clădiri) şi Transilvania – 62.229 km.p. (16
judeţe, 34 oraşe, 2590 sate 722.000 clădiri).
A fost însă să fie ca rotundul României realizat în 1918, cu jertfa
atâtor generaţii de luptători, să dispară o dată cu statornicirea unei noi
„ordini europene”, dictate de regimuri extremiste. Teritoriul României
se micşorează, pierzându-se Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul
Herţa (6.300 km.p. şi respectiv 400 km.p.), Transilvania nord-estică
(43.492 km.p.) şi Cadrilaterul (7.776 km.p.).
După încheierea celui de al doilea război mondial, Transilvania
nord-estică revine la România, restul teritoriilor rămânând în afara
hotarelor statului român. De la 295.049 km.p., cât avea în 1930, supra-
faţa României Mari, după 1946, se ajunge la o întindere de 237.500
km.p., „Ajustată” rămâne şi suprafaţa Republicii Moldova, care, în
prezent are o suprafaţă de 33.700 km.p., comparativ cu 44.482 cât
avea „Basarabia Veche”∗.
∗
Basarabia şi problema Transnistreană, aşa am putea denumi generic
această situaţie particulară. Mai puţin ştiut este că, la 12 octombrie 1924, la
Sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central al C.C. al P.C. (b) Ucrainean se
votează legea cu privire la crearea R.S.S. Moldoveneşti Autonome în cadrul R.S.S.
Ucrainene. „Republica ” are în componenţa ei 11 raioane de pe malul stâng al
Nistrului, cu o suprafaţă totală de 8.434 km2 şi o populaţie de 545.000 de locuitori.
Capitala „Republicii” este Balta, iar din 1929, Tiraspolul. „Fătul” creat pe pământ
110

Geografia variabilă a teritoriului românesc are efecte deosebite
asupra societăţii autohtone, efecte care sunt mult mai profunde decât
cele relevate până în prezent. Spaţiul social – care ne interesează –
este supus permanent din 106 şi până în 1859 unei presiuni specifice
dominaţiei unor etnii asupra alteia, pe întreaga sa întindere, iar din
1859 parţial. Timpul istoric favorabil evoluţiei românilor în propriul
lor spaţiu social este anterior anului 106, iar în perspectiva teritoriu-
lui tradiţional, numai între 1918-1940.
Compresia teritorială a spaţiului recunoscut şi acceptat ca fiind
românesc de către comunitatea internaţională a generat mutaţii sociale
profunde şi în rândul populaţiei româneşti care a rămas în afara
spaţiului carpato-danubiano-pontic.
Configuraţia şi mărimea teritoriului românesc generează şi alte
tipuri comportamentale ale „vecinilor” apropiaţi sau mai îndepărtaţi.
Cele două regate dacice conduse de Burebista şi Decebal, au impus
respect lumii înconjurătoare, inclusiv celei mai teribile forţe militare a
antichităţii – Imperiul Roman –, căruia i-au trebuit nu mai puţin de
150 ani ca să le supună şi să le destrame.
ucrainean, este procreat la Kremlin cu obiective politico-strategice bine determi-

nate. Numai că acest „făt” confirmă şi, deopotrivă, recunoaşte existenţa unei mase
compacte româneşti şi dincolo de Nistru. În 1940, ruşii se grăbesc să dea dezlegare
misterului care învăluie crearea „fătului moldovenesc” în 1924, imediat ce reocupă
Basarabia, şi ocupă, pentru prima dată, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, în virtutea
înţelegerii germano-sovietice din august 1939. La 2 august 1940 se adoptă legea cu
privire la constituirea R.S.S. Moldoveneşti, cu statut de republică unională. Noua
„republică” are o suprafaţă de 34.000 km2 şi o populaţie de 2,7 milioane locuitori.
Crearea noii „republici” încalcă însă normele de drept internaţional şi chiar
Constituţia stalinistă din 1936, în sensul că deşi aceasta prevedea posibilitatea
acceptării aderării unei republici la U.R.S.S., nu prevedea însă „varianta” constitu-
irii ad-hoc a unei republici din teritorii ocupate prin forţă. La 2 august, deci, ia
naştere noua „republică”, dar nu oricum, ci în manieră tipic rusească. Nordul şi
sudul Basarabiei sunt rupte din trupul acesteia şi transferate Ucrainei, primind în
dar, în schimb, o parte din fosta R.S.S. Moldovenească de dincolo de Nistru, cu
capitala la Tiraspol. „Noua” Basarabie creată de Moscova cuprinde 6 raioane din
„vechea” Basarabie – Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca – şi 6 raioane
ale fostei R.S.S. Moldoveneşti cu capitala la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului:
Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol. Sudul şi nordul
Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa intră în componenţa R.S.S.
Ucrainene. Basarabia de astăzi este creaţia sovietică din 1940, pe care „noua” şi
„democratica” Rusie o îndreaptă spre federalizare.
111

Imaginea regatelor dacice a rămas întipărită în conştiinţa politică
europeană ca izvor de vitalitate, bogăţie şi vitejie şi s-a manifestat în
forme dintre cele mai neaşteptate. Monarhi europeni, în semn de mare
distincţie, se considerau urmaşi ai dacilor, iar alţii aveau în intenţie
reconstituirea, la gurile Dunării, a unei „noi Dacii”.
Expresie a respectului pe care îl degaja forţa este şi schimbarea,
o vreme, a atitudinii lumii europene faţă de România Mare, realizată
în 1918. Schimbarea atitudinii, evident în contextul lansării princi-
piului autodeterminării naţiunilor de către preşedintele american
Woodrow Wilson, este rezultanta poziţiei de putere mijlocie pe care o
dobândeşte statul român prin mărirea teritoriului şi creşterea numă-
rului populaţiei.
Factorul uman este cel care clădeşte şi dă viabilitate edificiului
social şi, deopotrivă, are calitatea singulară de a pune în valoare poten-
ţialităţile propriului său spaţiu social. Populaţia are însă şi alte reguli
de evoluţie, deşi este condiţionată de numeroşi factori, inclusiv de cei
naturali. „Dimensiune a istoriei” (Marcel Reinhard, 1960, p. 194),
populaţia se afirmă în plan social sub o dublă înfăţişare: cantitativă şi
calitativă.
În perspectivă cantitativă accentul cade pe factorul numeric,
evoluţia societăţilor explicându-se, în mare măsură, prin numărul
populaţiei, de care depinde, într-o considerabilă măsură, bogăţia şi
forţa lor. Fără o anumită densitate a populaţiei, organizarea adminis-
trativă şi dezvoltarea economico-culturală sunt de neconceput. Fapte
politice însemnate, fenomene economice hotărâtoare pentru evoluţia
societăţii nu pot fi înţelese cu adevărat fără să se ţină seama de
factorul uman.
Înfăţişarea calitativă priveşte aspecte multiple, variate, legate de
trăsăturile somatice, caracteristicile psihico-morale, faptele culturale
ale diferitelor societăţi umane (Marcel Reinhard, 1960, p. 196-197).
Comportamentul general pozitiv al românilor conduce la
înregistrarea unui volum relativ însemnat al populaţiei, în comparaţie
cu etniile înconjurătoare. Istoricul Vasile Pârvan apreciază masa
dacilor ca fiind de aproximativ 1 milion de suflete: „Tradiţia literară
antică acordă regatului geto-dacic al lui Burebista o forţă ofensivă de
200.000 de soldaţi (Strabr., 305), ceea ce face – după sistemul de
mobilizare barbar – cam a cincea parte a populaţiei totale, care altfel
s-ar fi ridicat la circa un milion de locuitori. Având în vedere desimea
aşezărilor preistorice din regiunea carpato-danubiană, această cifră nu
e exagerată în plus, ci mai degrabă modestă” (1926, p. 75).
112

După pulverizarea statului dac condus de Burebista, chiar dacă
forţa demografică scade, volumul populaţiei este apreciabil. Acelaşi
Vasile Pârvan, prelucrând sursele istoricilor romani, constată că, în
viziunea acestora, dacii reprezentau, în continuare, „cel mai puternic
şi mai primejdios dintre popoarele de la Dunărea mijlocie şi de jos”
(p. 94).
Este posibil ca în lunga „noapte” a năvălirilor populaţiilor noma-
de, numărul daco-românilor şi apoi al românilor să fi cunoscut
diminuări pentru ca, apoi, să înregistrăm creşteri sensibile. Pe acest
temei, se pare, românii opun o rezistenţă considerabilă ungurilor,
începând cu veacul al IX-lea, iar mai târziu turcilor, în expansiunea lor
asupra spaţiului românesc.
O dată cu primele infiltrări ungureşti, sau mai târziu, îşi fac
apariţia comunităţile secuilor precum şi cele ale populaţiei de sorginte
germană. Secuii se statornicesc în spaţiul românesc, probabil, înce-
pând cu primele incursiuni ale urmaşilor lui Attila, mai întâi în Bihor,
apoi în zona Târnavelor, iar mai târziu în perimetrul Subcarpaţilor
răsăriteni. Populaţia de origine germană pătrunde în Transilvania şi în
Banat ulterior, în „valuri” succesive: flandresii între 1192-1196,
teutonicii puţin mai târziu, iar ultimii, dar şi cei mai numeroşi, sunt
saxonii, care colonizează zonele învecinate Sibiului, Târnavei Mari,
Ţării Bârsei. Este un „aport” demografic alogen, care se adaugă celui
unguresc în creştere.
Amplificări demografice, care substanţializează volumul popu-
laţiei româneşti, sunt dovedite în veacurile XIII-XV de mărimea
suprafeţelor cultivate, diversitatea şi intensitatea activităţilor de natură
economică, înmulţirea populaţiei târgurilor şi oraşelor, dar şi de
stabilitatea structurilor rurale, al căror aport demografic este esenţial.
După unele estimări, la jumătatea veacului al XV-lea, cele trei ţări
române aveau aproximativ 3 milioane de locuitori, după cum urmează:
Transilvania şi Banatul – 1.200.000, Ţara Românească – 700.000 şi
Moldova – 300.000.
Dobrogea, pentru care aproximările volumului populaţiei pentru
această perioadă sunt riscante, este, împreună cu Transilvania şi
Banatul, provincia istorică românească care majorează aportul demo-
grafic cu alogeni prin aşezarea, alături de autohtoni, a unor grupuri de
evrei, armeni, greci şi bulgari. Există, de asemenea, începând din
veacurile al XV-lea şi al XVI-lea, şi o comunitate etnică tătărească, ce
se măreşte numeric prin colonizările practicate de Poartă.
113

Sub raport demografic, veacurile ce urmează se pare că nu sunt
aşa favorabile românilor. Cifra 3 milioane (sau puţin peste aceasta)
evocă o relativă stagnare demografică, ale cărei determinaţii trebuie
căutate în războaie şi în distrugerile pe care acestea le provoacă, în
luptele politice între diverse „partide” boiereşti, în fiscalitatea excesivă
şi condiţia umană extrem de precară ce restricţionează comporta-
mentul demografic tradiţional al românilor. Iată pentru ce, la finele
veacului al XVIII-lea, ţările române aveau tot atâta populaţie cât au
avut şi în urmă cu un veac şi jumătate. După această dată, potrivit
statisticilor, volumul populaţiei din teritoriile româneşti tradiţionale se
amplifică. Astfel, în România Veche, de la 3.917.541 de locuitori,
înregistraţi la catagrafia din 1860, se ajunge la sporirea considerabilă a
numărului de locuitori: 6.045.481, în 1900 şi la 7.897.311 de locuitori,
în 1915. La 1841, în Transilvania erau înregistraţi 2.017.510 de
locuitori, la 1900 – 5.527.249. Pentru Banat, datele statistice ne indică,
pentru 1774, o populaţie de 375.740 de suflete, iar pentru Bucovina, la
aceeaşi dată, o masă etnică de 75.000 persoane (în 1910, locuitorii
Bucovinei atingeau cifra de aproape 800.000). Basarabia avea în 1856,
990.274 de locuitori, în 1875 – 1.466.497, iar în 1916 – 2.521.687.
În preajma primului război mondial, volumul total al populaţiei
româneşti din cele cinci provincii istorice era de aproape 16,5 de
locuitori.
Anul 1918 stă sub semnul refacerii blocului românesc în
interiorul graniţelor fixate de tratatele de pace postbelice. Reîntregirea
favorizează creşterile demografice, amplificând, până la izbucnirea
celei de a doua conflagraţii mondiale, volumul populaţiei româneşti.
Repere demografice esenţiale sunt următoarele: în 1926 – 17.153.932
de locuitori; în 1930 – 18.052.000; 1938 – 19.750.004.
Sub raportul numărului de locuitori, România, în 1930, se plasa
pe locul 8, din 35 de state europene, fiind depăşită în ordine
descrescătoare de U.R.S.S., Germania, Anglia, Franţa, Italia, Polonia
şi Spania.
Cotropirile din 1940, diminuează potenţialul demografic al
României. De la aproximativ 20 milioane locuitori, cât se presupune
că avea România în 1939, după septembrie 1940, în graniţele de atunci
ale statului român mai rămăsese o populaţie care se cifra la 13.535.757
de locuitori. Acest moment reprezintă o cumpănă în volumul popu-
laţiei româneşti cuprinsă între hotarele fluctuate de atunci ale statului
român. O parte din populaţie revine la matcă în 1944 (transilvănenii
114

căzuţi sub dominaţia horthystă), dar alta este pierdută în imensitatea
anacronicului colos bolşevic învecinat (basarabenii, bucovinenii din
nordul provinciei şi locuitorii ţinutului Herţa). La aceste pierderi se
adaugă sacrificiul uman al românilor în războiul din răsărit, ca şi în
războiul din apus (numai în vest, cca. 170.000 de morţi şi răniţi);
deportările în Siberia atât din rândul basarabenilor aflaţi în România
(cca. 100.000 de persoane) cât şi din rândul locuitorilor de origine
română din Basarabia, Bucovina şi Herţa (peste 100.000 de persoane);
asasinatele în masă în nordul Bucovinei şi în Basarabia, după recupe-
rarea lor de către ruşi; deportările în Rusia a soldaţilor şi ofiţerilor
români dezarmaţi şi declaraţi prizonieri după 23 august 1944; retor-
siunile comuniste, care au produs mii de victime şi altele.
După 1944, volumul populaţiei româneşti, la nivelul graniţelor
stabilite prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, evoluează astfel:
17.489.450 de locuitori, în 1956 (recensământul populaţiei din 21
februarie), 19.103.163 de suflete (recensământul din 15 martie), 20
milioane, în 1969 (estimativ, când volumul populaţiei este dublul celui
înregistrat în februarie 1891), 21.559.416, în 1977 (recensământul din
5 ianuarie), 22.810.000 de locuitori în 1992 (recensământul din 7
ianuarie), 22.656.000 (în 1996).
Ca orice etnie, românii nu sunt cuprinşi toţi în graniţele statului
istoric, în configuraţia lui de la 1918.
O parte din ei au fost dezlipiţi prin forţă şi se află în structuri
statale învecinate; o alta se găseşte împrăştiată în statele înconjură-
toare şi, în sfârşit, o altă parte, care a luat drumul străinătăţii, este
dispersată în cele patru zări ale lumii: din Australia în Canada, din
Suedia în Italia, din Maroc în Africa de Sud. În mod firesc, toţi cei
aflători în afara hotarelor României din 1918 s-au înmulţit numeric,
sporind forţa vitală a etnosului românesc.
Condiţia fundamentală pentru o asemenea performanţă demo-
grafică o constituie însă depăşirea momentelor critice pe care le tra-
versează în prezent România.
Populaţia nu este – şi nu are cum să fie – distribuită uniform în
teritoriu. Condiţiile de mediu, factori socio-economici, interesele per-
sonale şi de grup ş.a.m.d. fac oamenii să prefere o zonă sau o locali-
ate. Sunt, desigur, şi alte cauze importante care determină preferinţele
zonale sau locale. Distribuţia în teritoriu a populaţiei este însă o
realitate şi ea rezultă din tabelul următor:
115

Vechiul Regat Transilvania Banat Bucovina Basarabia Dobrogea
1 2
1918 7.904.104 5.246.271 ------------ 800.000 2.344.800 ------------
1 2
1926 7.897.311 5.487.966 ------------ 811.721 2.956.934 ------------
1930 7.981.779 4.608.405 934.958 853.609 2.864.402 815.475
1937 8.794.696 4.872.834 939.629 910.997 3.110.654 906.588
3
1940 9.116.032 2.372.717 935.359 350.386 ------------ 524.691
1941 9.347.347 2.374.941 957.957 336.215 ------------ 519.297
4
1942 9.420.804 2.397.222 952.557 796.722 2.771.876 522.358
19565 9.705.276 5.036.441 1.195.871 915.912 ------------ 635.950
1966 11.034.359 5.271.955 1.471.185 607.169 ------------ 712.164
1977 11.826.531 5.905.674 1.594.680 634.002 ------------ 863.228
1992 15.046.6366 6.088.300 ------------ 1.625.064 ------------ ------------
1. Cuprinde şi populaţia din Dobrogea.

2. Cuprinde şi populaţia din Banat.
3. Distribuţia populaţiei după cesiunile teritoriale din iunie-septembrie 1940.
4. Distribuţia populaţiei după recucerirea teritoriilor răsăritene.
5. Distribuţia populaţiei după pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi
Ţinutului Herţa în 1944.
6. Cuprinde şi populaţia Dobrogei şi a părţii sudice a Bucovinei.
Din cifrele de mai sus rezultă câteva aspecte relevante în pers-

pectiva distribuţiei populaţiei în teritoriu.
Vechiul Regat, în accepţiunea de Valahia (Muntenia) şi Moldova,
dar cu distincţia că aceasta este înjumătăţită prin ocuparea părţii răsări-
tene cuprinsă între Prut şi Nistru în 1812 de către ruşi, asigură masa
demografică cea mai substanţială din volumul total al populaţiei.
Diferenţa dintre Vechiul Regat şi următoarea provincie (Transilvania),
sub raportul contribuţiei demografice la volumul total al populaţiei, este
în creştere: de la 2,6 milioane de locuitori în 1918, la 5,9 în 1977 şi
peste 6,2 milioane în 1991.
„Stabilitatea” Vechiului Regat în cursul ascensional demografic
este şi o consecinţă a faptului că, în majoritatea sa (cu excepţia părţii
răsăritene a Moldovei – Basarabia şi sudul Dobrogei – Cadrilaterul),
populaţia provinciei trăieşte mai de timpuriu în propriul său stat (1859,
spre deosebire de toate celelalte teritorii româneşti care suportă
rigorile dominaţiei imperiale austro-ungare sau ruseşti).
116

Aportul demografic al Basarabiei – al 3-lea în ordinea mărimii –
în condiţii normale de vieţuire a basarabenilor în propria comunitate
românească (până la 1812, între 1918-1940 şi 1941-1944), este
important. Rata natalităţii este ridicată (în regimul dominaţiei sovietice
fertilitatea românilor de dincolo de Nistru era cea mai ridicată din
cadrul gulagului multietnic), sporind energic volumul populaţiei
româneşti. Politica rusească de implantări cu ruşi sau rusofoni, de
deportări în Siberia, asasinate în masă şi, mai nou „războaie locale”
(conflictul „Noii Basarabii” cu Transnistria) sporeşte masa alogenilor
în Basarabia şi forţează pe mulţi români să-şi decline apartenenţa la
propria etnie. Presiunile şi ameninţările proferate în trecut de Moscova
şi colaboraţioniştii ei din Basarabia sunt reactualizate, concomitent cu
o susţinută campanie de inducere în conştiinţa publică a originii etnice
distincte a „moldovenilor” de români.
Din cifrele cuprinse în tabel rezultă încă două aspecte de natură
demografică care nu pot fi trecute sub tăcere. După 1918, masa
populaţiei româneşti din Bucovina şi Dobrogea se substanţializează
până la declanşarea conflagraţiei mondiale în 1939, după care urmează
un curs descrescător. Separarea nordului Bucovinei şi a Cadrilaterului
de cele două tradiţionale provincii româneşti, în 1940, prin „trecerea”
lor la U.R.S.S. şi, respectiv, la Bulgaria, privează România (ca şi în
cazul Basarabiei) de un potenţial demografic semnificativ. Procesele
demografice din cele două teritorii româneşti, separate de ţară, se
derulează sub presiunea unor factori politici şi administrativi, care se
repercutează dramatic şi masiv asupra grupurilor etnice româneşti. În
nordul Bucovinei, românii sunt „vânaţi”, maltrataţi şi omorâţi, sunt
supuşi constant unei politici de deznaţionalizare forţată, ceea ce scade
considerabil numărul lor în raport cu alogenii∗, politică ce se regăseşte
şi în sudul Dobrogei, cedat Bulgariei, mai puţin însă practica asasi-
natelor în masă.
Părţile celor două provincii rămase în componenţa statului român,
după o perioadă de „acomodare” la realităţile româneşti postbelice, îşi
∗
În ianuarie şi aprilie 1941 au loc masacre la Lunca şi Fântâna Albă, în urma
cărora pier peste 25.000 de români; în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 au loc
deportări în masă ale populaţiei româneşti, urmate de altele în vara anului 1944 şi în
perioada 1946-1947; localităţi, precum Ţinţeni, Prisaca, Buci, Frunza, dispar de pe
hartă; foamea artificială din 1947 provocată de autorităţile ucrainene decimează
populaţia românească; obligativitatea tinerilor bucovineni, absolvenţi de şcoli
tehnico-profesionale, de a muncii în alte „republici” (în deceniul 1950-1960), con-
duce la înstrăinarea lor ş.a.
117

găsesc cadenţa sub raportul aportului demografic, urmând un firesc şi
tradiţional curs ascensional al populaţiei româneşti.
Distribuţia în teritoriu a populaţiei româneşti, judecată în
dinamica ei trecută şi prezentă, ne conferă un argument în plus în
susţinerea ideii complementarităţii condiţiilor şi factorilor contribu-
tivi la existenţa şi perpetuarea românilor.
La factorii externi agresivi, cu efecte degenerative asupra
fondului etnic autohton, românii răspund într-un mod particular, dar
eficace: adoptă un comportament demografic activ, prolix, mărind
volumul populaţiei în zonele interioare, mai ferite, fără a neglija
„ariergărzile”, supuse presiunilor năvălitorilor străini (Basarabia,
Bucovina, Banatul, Dobrogea). Am putea face o analogie între acest
tip de comportament şi strategia militară a românilor, conturată încă
de pe vremea confruntărilor dintre daci şi romani: retragerea spre
interior şi fortificarea zonelor submontane şi montane. Este neîndo-
ielnic că asemenea practici n-au un caracter întâmplător. Se presupune
că ele sunt rezultanta logică a cunoaşterii şi utilizării adecvate a
formelor de relief de către români, a relaţiei dintre pământul românesc
şi oamenii care locuiesc pe el.
Forţa demografică a românilor, astăzi diminuată (să sperăm tem-
porar!), este un element natural de supravieţuire extrem de important.
Trecutul o demonstrează cu prisosinţă. Ce soartă ar fi avut românii în
condiţiile manifestării agresive a panungurismului, panslavismului,
pangermanismului sau a dominaţiei otomane în absenţa acestei forţe
demografice nu este greu de bănuit; în împrejurările în care creşterea
numerică a populaţiei nu ar fi suplinit rapid pierderile din confrun-
tările aspre cu adversarii, românii ar fi avut, probabil, o situaţie de
neinvidiat. Compensarea permanentă a pierderilor creează stabilitate şi
rezistenţă elementului românesc, a cărui distribuţie în teritoriu este
unitară, cu unele excepţii, fapt ce asigură preponderenţa sa în raport cu
grupurile etnice minoritare.
O privire asupra raportului dintre autohtoni şi alogeni, în
perspectiva istorică, ne oferă imagini sugestive.
Transilvania, primul teritoriu românesc care s-a confruntat cu un
dominator străin după configurarea definitivă a etnicului românesc, ar
fi trebuit să prezinte de la început un evantai multietnic, cu tendinţe
descrescătoare ale blocului românesc. Tendinţele sunt, desigur, o
realitate, dar parţială şi numai în zonele puternic agresate de unguri. În
rest, elementul românesc rezistă cu succes presiunii alogene, cedând
cu greu în timp şi în proporţie redusă populaţiei ugrofinice. În secolele
XI-XII preponderenţa românilor este evidentă. „Registrul de dijme
118

papale” din anii 1332-1337 consemnează că din 89 de sate supuse la
plata unor astfel de dijme, 64 erau româneşti, iar restul de 25 erau
populate cu elemente alogene, fără să se specifice însă şi cuantumul
populaţiei româneşti (Ştefan Pascu, 1947, p. 51).
Exemple de acest gen sunt numeroase. Presiunea demografică a
românilor este o realitate care nu poate fi ignorată. Mai mult, aceasta
impune încă „regulile jocului”. Astfel, în Dieta transilvană din 1291,
convocată la Alba Iulia, nu se consemnează prezenţa unor reprezentanţi
ai populaţiei maghiare din provincie. Un document de atunci menţionează
doar pe „nobilus Saxonibus, Syculis et Olachis” (Aurel Decel, 1940,
p. 217).
Peste cinci sute de ani, când ungurii dobândiseră suficientă
experienţă în „opera” de deznaţionalizare şi când habsburgii devin noii
stăpâni ai Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei, statisticile prezintă un
grup etnic românesc compact, viguros şi prolific. Românii, potrivit
studiului statistic întocmit de Ioan Inochentie Clain, în 1733, sunt
majoritari în mediul rural: din 2.078 de comune, ei populează integral
1.249 şi, parţial, 371, restul de 458, nefiind studiate de recenzent.
Ascensiunea demografică a elementului românesc continuă spre
disperarea dominatorilor. Geograful italian Lazzaro Spallanzani
menţionează că, în 1787, din cei 1.577.515 locuitori ai Transilvaniei,
românii ating cifra de 1 milion. La începutul secolului nostru,
decalajul dintre români şi restul populaţiilor alogene din Transilvania
se măreşte. Statisticianul austriac J.A. Damian consemna: „Între
naţiunile mai vechi, românii ocupă netăgăduit, în privinţa numărului,
locul cel dintâi. Numărul lor se poate aprecia la 4/7 din întreaga
populaţie” (1804, pp. 40-41).
Locuitorii Transilvaniei, repartizaţi pe grupuri etnice, au
următoarea distribuţie în anii 1841-1842, după cum relevă unele surse
engleze:1.287.340 – români; 260.170 – maghiari; 260.000 – secui;
250.000 – saşi; 60.400 – alţii. Ungurii sunt în inferioritate numerică nu
numai în Transilvania, dar şi pe teritoriul Ungariei şi Transilvaniei
luate la un loc; din cele 17 milioane de unguri sau maghiarizaţi cu
forţa, 5 milioane sunt slavi (cehi, slovaci, sloveni, croaţi, sârbi, ruteni),
2,5 milioane – români, 2 milioane – germani (Fr. Brown, 1851, pp. 25-35).
Decalajul demografic dintre unguri şi autohtoni se accentuează
cu cât avansăm spre 1918. Transilvania se află pe primul loc în topul
ratei natalităţii din Imperiul Austro-Ungar, situaţie care fortifică
poziţia românilor. De la 51%, cât reprezintă populaţia românească din
totalul locuitorilor Transilvaniei în anul 1900, se ajunge la 53,8%, în
1910, apoi la 57% în preajma izbucnirii primului război mondial.
119

În 1912 (data cea mai apropiată de declanşarea primului război
mondial) structura etnică a populaţiei transilvănene şi bănăţene, luată
împreună, relevă aspectele ce urmează: români – 3.535.120 (56,1%);
unguri şi secui – 1.200.755 (19,1%); şvabi, saşi, germani – 730.962
(2,6%); sârbi şi croaţi – 292.782 (4,6%); evrei – 232.292 (3,6%);
ruteni – 164.694 (2,6%); armeni, ţigani – 105.969 (1,7%); slovaci –
43.098 (0,6%); alţii – 105.969 (1,7%).
Aportul demografic al celorlalte provincii se înscrie în aceeaşi
parametrii, cu unele nuanţe locale, determinate de particularităţi ale
evoluţiei istorice.
În Banat, colonizările cu populaţie de origine germană şi infil-
trările cu alte elemente etnice alogene, relativ mai importante decât în
alte spaţii de locuire românească, nu schimbă esenţa şi caracteristicile
demersului demografic. În 1763, românii deţin 60% din populaţia
provinciei, peste trei ani 57,3%, iar în 1768, când contele Clary
execută conscripţia (recensământul populaţiei) în Banat (inclusiv în
cel „sârbesc”) elementul unguresc lipseşte cu desăvârşire. Pe grupe
etnice, structura etnică a populaţiei Banatului ne oferă următoarea
imagine: 183.450 – români; 78.450 – sârbi; 43.201 – germani, italieni
şi francezi; 8.683 – bulgari; 5.272 – ţigani; 363 – evrei (Francisc
Grisellini, 1926, p. 109).
Evantaiul etnic al Banatului cunoaşte unele modificări, mai
ales în secolul al XIX-lea, când procentul alogenilor se precipită
luând un curs ascensional, fără a modifica însă esenţial raportul
dintre români şi minoritari.
Bucovina este o altă provincie istorică masiv infuzată cu
populaţie străină. Spre deosebire de Banat, implantările cu alogeni
modifică treptat raportul demografic în zonă. În 1774, anul în care
Bucovina era împinsă în braţele habsburgilor, românii erau majoritari:
63.000, faţă de 8.400 ruteni şi 526 evrei (la un total de aproximativ
75.000 de locuitori). După mai puţin de patru decenii (în 1910), deşi
românii îşi dublează numărul, nu mai deţin primul loc în ierarhia
grupurilor etnice. Astfel, ei au un volum de 273.354 suflete, faţă de
305.101 ruteni şi 102.000 evrei. Chiar dacă rezultatele recensă-
mântului din 1910 sunt contestate, numărul real al românilor fiind mai
mare, realitatea este că alogenii, începând cu acel moment, sunt în
proporţie majoritară faţă de românii indigeni (după calculele lui
Stefanelli, de pildă, românii erau cu 5.666 mai puţini decât rutenii şi
nu cu 31.847, cum înregistra conscripţia amintită).
Situaţia începe să se schimbe cu cât ne apropiem de izbucnirea
primului război mondial. În timpul tratativelor de pace de la Paris,
120

potrivit statisticilor, structura etnică a populaţiei bucovinene era
următoarea: 272.952 – români; 218.918 – ruteni; 153.280 – germani;
44.757 – alţii.
Pe teritoriul Basarabiei evoluţia demografică a românilor este
mai accelerată. Se pare că răspunsul populaţiei româneşti autoh-
tone, faţă de duritatea politicii antiromâneşti a ruşilor, este mărirea
ratei fertilităţii.
Datele statistice pentru anul 1812, care reprezintă „momentul”
smulgerii Basarabiei din trupul Moldovei de către ruşi, chiar dacă sunt
controversate, ele indică preponderenţa clară a elementului românesc
autohton. La numai cinci ani distanţă de la extinderea dominaţiei
ruseşti asupra părţii răsăritene a Moldovei (cunoscută de atunci sub
denumirea de Basarabia), compoziţia etnică a populaţiei indică o
superioritate evidentă a românilor: 419.240 de persoane, din 482.630
locuitori, cât avea provincia la data respectivă. Alogenii, în număr de
numai 63.390, pe naţionalităţi, în ordine descrescătoare, au, cu
excepţia rutenilor (30.000) şi a evreilor (19.130), un volum neînsem-
nat: lipoveni – 6.000; greci – 3.200; armeni – 2.650; bulgari – 1.205;
găgăuzi – 1.205.
Dominatorii ruşi nu reuşesc să schimbe echilibrul demografic în
favoarea lor, cu obiectivul plasării românilor pe poziţii de inferioritate.
În 1918, când Basarabia se uneşte cu România, aproape 70% din
populaţia fostei gubernii ruseşti este de origine română. Distribuţia
etnică este elocventă: la un total de 2.728.000 de locuitori, românii
însumează 1.808.000 de persoane, ucrainenii – 278.000, evreii –
267.000, bulgarii – 135.000, germanii – 75.000, găgăuzii – 74.000,
ruşii – 51.000, polonezii – 10.000, ţiganii – 10.000, grecii – 4.500 etc.
Evoluţia demografică în Dobrogea stă sub semnul aceleiaşi
trăinicii a elementului autohton românesc. Statistica pe care o
întocmeşte Marele Stat Major Rus în timpul războiului din 1877-1878
evocă superioritatea elementului etnic românesc. Românii sunt în
număr de 19.700, în timp ce bulgarii cuprind 10.125 de persoane şi
lipovenii 3.200. Românii îşi menţin preponderenţa în continuare. La
finele primului război mondial, în provincie sunt 3.556 de familii
româneşti, 2.877 bulgăreşti, 1.124 ruseşti, 1.101 lipovene ş.a.
Vechiul Regat – la care vor „veni” celelalte provincii româneşti
– până în momentul Marii Uniri era un stat „monocolor” în pers-
pectiva structurii etnice. Singură populaţia evreiască avea un număr
mai important de persoane, celelalte naţionalităţi fiind nesemnificative
sub raport numeric. Astfel, evreii reprezentau 9% din totalul populaţiei
121

României, situaţie care-i plasa într-o poziţie mai bună, în comparaţie
cu alte grupuri etnice evreieşti din Europa (În Ungaria evreii repre-
zentau 3,4% din totalul populaţiei, în Cehoslovacia – 2,5%, în Regatul
Marii Britanii – 2%, în Franţa – 1%, în Italia – 0,3% etc.).
Este firesc ca, după 1918, în structura etnică a populaţiei
României să înregistrăm schimbări relativ importante. Masa româ-
nilor se amplifică, dar şi a cetăţenilor de altă origine etnică. Există
acum un mozaic multietnic minoritar, preluat de la foştii dominatori
imperiali, care nu modifică, însă, caracterul unitar şi compact al
blocului românesc.
Recensământul din 1930, realizat sub patronajul a două somităţi
ştiinţifice – profesorul Dimitrie Gusti şi doctorul Sabin Manuilă –
oferă o oglindă fidelă a structurii pe grupe etnice a celor 18.052.000
locuitori ai României Mari. 71,9% din volumul populaţiei este
reprezentat de autohtoni (12.981.324 de locuitori), restul de 28,1% de
minoritari, după cum urmează: maghiari – 1.426.000 (7,9%); germani
– 745.000 (4,1%), evrei – 725.000 (4%), ruteni, ucraineni – 582.000
(3,2%), ruşi – 407.000 (2,3%), bulgari – 365.000 (2%), ţigani –
262.000 (1,5%), turci – 154.000 (0,9%), găgăuzi – 105.000 (0,6%),
cehi, slovaci – 51.500 (0,3%), sârbi, croaţi, sloveni – 50.800 (0,3%),
polonezi – 48.100 (0,3%), greci – 25.000 (0,1%), armeni – 13.400
(sub 0,1%), alţii – 78.300 (peste 3%) (Dr. S. Manuilă, D.C. Georgescu,
1937, pp. 50-51).
Procentul de 28,1% minoritari, în relaţie cu 9%, cât reprezenta
populaţia evreiască înainte de 1918, indică, fără îndoială, un
considerabil spor. El trebuie judecat însă în două contexte distincte:
naţional şi internaţional.
În orizont naţional, raportat la totalul populaţiei României, el are
o anume relevanţă, pe care strategiile politice româneşti pe termen
mediu şi lung îl iau în calcul. Masa de etnici minoritari, cu puţine
excepţii, era dispersată la nivelul întregului perimetru naţional, potrivit
politicii de implantări practicată de foştii dominatori şi în raport de
propriile sale interese individuale sau de grup. „Imaginile” pe care le
oferim în continuare sunt concludente, cu atât mai mult cu cât acestea
se fixează pe fiecare provincie istorică românească, luată separat.
În Banat existau: 428.875 cetăţeni aparţinând minorităţilor (în
ordine: germani – 223.167, maghiari – 97.839, sârbi, sloveni – 40.503,
ţigani – 17.919, cehi, slovaci – 14.096, evrei – 11.248 etc.);
Basarabia: 1.253.645 (în ordine: ruşi – 351.912, ruteni, ucraineni –
314.211, evrei – 204.858, bulgari – 163.726, găgăuzi – 98.172,
122

germani – 81.089 ş.a.); Bucovina: 473.318 (ruteni, ucraineni –
236.130, evrei – 92.492, germani – 75.533, polonezi – 30.570, huţani
– 12.437 şi alţii); Crişana-Maramureş: 546.339 (maghiari – 320.795,
evrei – 88.825, germani – 87.259, cehi, slovaci – 23.580, ruteni,
ucraineni – 23.509, ţigani – 15.895 etc); Dobrogea: 454.903 (bulgari –
185.279, turci – 150.773, ruşi – 27.426, tătari – 22.092, germani –
12.581); Moldova: 247.964 (evrei – 158.421, ţigani – 32.194,
maghiari – 20.964, germani – 8.098 ş.a.); Oltenia: 37.910 (ţigani –
22.239, germani – 3.442, evrei – 3.305, maghiari – 2.557 etc.) şi în
Transilvania: 1.365.269 (maghiari – 934.642, germani – 253.426,
evrei – 78.626, ţigani – 75.342 ş.a.).
Este un fenomen demografic firesc ca, în urma migrărilor inte-
rioare, fluctuaţiei ratei fertilităţii şi a mortalităţii etc., să înregistrăm
modificări zonale în masa acestei populaţii. Tendinţa generală demo-
grafică este ascensională pentru populaţia românească şi descres-
cătoare pentru populaţia de altă origine etnică. Principalul factor al
măririi decalajului dintre cele două grupuri etnice îl reprezintă „forţa
vitală” a elementului românesc şi nu politica naţionalistă a guvernelor
României, cum încearcă unii istorici unguri să releve în scrierile lor
mai vechi sau mai recente.
Caracterul riguros ştiinţific al recensământului din decembrie
1930 este conferit şi de faptul că înregistrarea populaţiei s-a făcut pe
trei categorii de criterii, adoptate după trei ani de intense dezbateri
academice: obiective (religie şi cetăţenie), cvasiobiective (limba vor-
bită) şi subiective (propria declaraţie de apartenenţă etnică). Ultimul
dintre acestea, după părerea unuia dintre artizanii recensământului,
dr. Sabin Manuilă, are o semnificaţie deosebită deoarece se cunoaşte
proporţia acelei populaţii care se declară ca aparţinând grupului
românesc cu care se simte identificată pe de-a-ntregul.
Cifrele pe care le-am prezentat şi care sunt extrase din statisticile
oficiale ale vremii ne propun, ele însele, unele constatări. Procentul de
aproape 72 % populaţie românească, are fără tăgadă semnificaţia sa
majoră: românii constituie un bloc naţional puternic, reflex al unei
istorii care, chiar aşa nefastă cum a fost ea, le-a precipitat deznădejdea
şi revolta în comportamentele existenţiale pragmatice, le-a sudat
aspiraţiile şi trebuinţele într-un solidarism naţional şi social
funcţional, mai ales în momente de răscruce.
Cei 28 % minoritari reprezintă o „comunitate” multietnică, alcă-
tuită din neamuri variate, distribuite neomogen în teritoriu şi chiar cu
serioase reţineri în apropierea unora de altele. „Este caracteristic faptul
că – subliniază acelaşi Manuilă – între minorităţile noastre etnice nu
123

s-a putut închega nici un fel de legătură de colaborare economică,
culturală sau politică. Chiar legăturile care există astăzi (1939 – n.n.)
între diferitele grupuri de aceleaşi minorităţi etnice sunt slabe sau
inexistente. Astfel, ramurile germanilor – saşi, şvabi, germani basara-
beni sau dobrogeni –, abia recent s-au constituit în organizaţie
naţională care nu are o soliditate organică. Ungurii cu secuii, legaţi
mai strâns printr-o legătură de continuitate istorică, nu sunt sudaţi
integral şi nu au aproape deloc legături cu ciangăii. Bulgarii din
Cadrilater, din Dobrogea Veche, din Basarabia şi din Banat trăiesc cu
totul independent unii de alţii, deşi în statistici apar într-o singură
cifră. Acelaşi lucru se petrece cu turcii şi tătarii din Dobrogea, precum
şi cu ţiganii şi cu găgăuţii din Basarabia”.
Raportul dintre populaţia românească şi minoritari, judecat la
întreaga suprafaţă a teritoriului românesc, s-a modificat datorită ratei
natalităţii, care îi plasează pe români pe primul loc în Europa în mari
perioade istorice. În 1931 natalitatea era de 33,4 % la mia de locuitori
(procent depăşit doar de Iugoslavia, care avea 33,6 % pentru aceeaşi
perioadă). În toţi anii următori România deţine primul loc european:
1932 cu 35,9 %, 1933 – 32,1 %, 1934 – 32,4 %, 1935 – 30,7 %, 1936
– 31,5 %, 1937 – 30,8 %, 1938 – 29,6 %. În perioada următoare,
contextul geo-politic modifică mişcarea naturală a populaţiei, situaţie
care se menţine o vreme şi în regimul comunist – „epoca Dej”. Sporul
natural cunoaşte o creştere bruscă în perioada imediat următoare, ca
efect al interdicţiei întreruperii sarcinii în epoca ceauşistă, pentru ca
apoi să cunoască o perioadă de stagnare şi în final regres.
Structura pe sexe şi grupe de vârstă a populaţiei oferă unele date
relevante. Populaţia de sex masculin, în 1930, reprezenta 49,2 % din
total, în 1966 – 49 %, în 1977 – 49,3 %, iar în 1992 – 49,1 %. Între
cele două grupe ale populaţiei – masculină şi feminină – există un
relativ echilibru, excedentul sexului frumos fiind nerelevant. Este
adevărat, în plan zonal (în special în Oltenia) excedentul populaţiei
feminine este mai mare, în comparaţie cu alte zone.
Procentajele se schimbă în favoarea bărbaţilor când ne raportăm
la populaţia activă. Un singur exemplu, dar care este reprezentativ
pentru perioada interbelică. În 1930, din 10,5 milioane total populaţie
activă, 5,7 milioane erau bărbaţi (54,5 %) şi 4,7 femei (45,5%). După
1944, în condiţiile când populaţia feminină este forţată să renunţe la
preocupările casnice pentru a lucra în „câmpul muncii”, decalajul
procentual se micşorează progresiv, manifestând tendinţe de egalizare.
După 1989, asistăm la deprecierea progresivă a factorului feminin
angajat, forţa de muncă masculină fiind de preferat de către agenţii
124

economici de stat sau particulari. Această tendinţă este de aşteptat ca şi
în viitor să se menţină, economia de piaţă avându-şi propriile sale legi.
„Forţa vitală” a românilor se releva în trecut ca şi în prezent şi
prin distribuţia populaţiei pe grupe de vârstă. În trecut, majoritar,
locuitorii erau cuprinşi în grupele de la 15 la 54 de ani (10.009.117 de
persoane), iar în cadrul acestora preponderente erau cele până la 29 de
ani (5.327.788 de persoane), aşa cum evidenţiază recensământul din
1930. Rezultă un disponibil foarte important pentru activităţi lucrative
în diverse domenii. După 1989, se înregistrează o „îmbătrânire” pro-
gresivă a populaţiei şi ca efect a scăderii ratei fertilităţii.
Din cele prezentate, importante de reţinut sunt următoarele:
• Conştientizarea importanţei relaţiei om – spaţiu este un proces
de lungă durată şi complex.
• Sedentarizarea constituie elementul fundamental care determi-
nă apariţia sentimentului de apartenenţă la un anume teritoriu.
• Păstrarea şi perpetuarea în memoria colectivă a ideii de pri-
mordialitate a locuirii şi organizării unui perimetru geografic repre-
zintă un referenţial important în discernerea vechimii apartenenţei şi
locuirii unui teritoriu de către o populaţie.
• Plasarea unei comunităţi, în spaţiul sud-est european trebuie
judecată în raport de o multitudine de factori şi condiţionări istorice
care i-au influenţat evoluţia.
• Resursele naturale ale etniilor mici (sub raportul forţei demo-
grafice) pot conduce la relaţii tensionate cu vecinii sau la rapturi teritoriale.
• „Geografia variabilă” a teritoriului românesc a constituit unul
din factorii importanţi care au determinat modificări majore în viaţa
comunităţii naţionale.
• Comportamentul demografic al populaţiei româneşti este
expresia condiţiilor istorice şi existenţiale ale locuitorilor.
Comportament demografic. Tip de comportament uman care
presupune o atitudine conştientă sau reflexă (mai puţin) faţă de actul
procreaţiei. Un comportament demografic pozitiv indică o creştere
constantă a populaţiei ca efect al sporului natural pozitiv.
Vecinătate. În sens sociologic, înseamnă o relaţie socială stabili-
tă între persoane care locuiesc sau lucrează în apropiere. Prin extensie,
în mod deliberat, dar, păstrându-se sensul esenţial, noţiunea de vecină-
tate se aplică şi grupurilor etnice aflate în contact cu populaţia româ-
nească, pentru a crea imaginea generală a acestui tip de raporturi.
125

BIBLIOGRAFIE
Damian, J.A. (1804), Darstellung der Oesterreichische Monarchie

nach den statistischen Beziehungen, vol. II.B. Wien.
Decei, Aurel (1940), Situation des Roumains de Transilvanie au XIII et
XIV siècle, în „Revue de Transilvanie” (Cluj), Tome VI, nr.2.
Brown, Fr. (1851), Hungary the Rebellion of the Slavonic, Wallachien
and German Hungarios against the Magyars, Cambridge, Printed by Bolles
and Houghton.
Golopenţia, Anton (2000), Opere complete, vol. II, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, Editura Univers Enciclopedic.
Grisellini, Francisc (1926), Istoria Banatului Timişan (1774-1777),
Bucureşti.
Lovinescu, Eugen (1972), Istoria civilizaţiei române moderne, Bucu-
reşti, Editura Ştiinţifică.
Manuilă, Dr.S., Georgescu, D.C. (1937), Populaţia României, Bucu-
reşti, Imprimeria Naţională.
Negulescu, P.P. (1939), Destinul omenirii, vol.I, Ed. a doua revăzută şi
adăugită, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II”.
Nistor, Ion V. (1942), Autohtonia daco-romanilor în spaţiul Carpato-
Dunărean, Bucureşti, Imprimeria Naţională.
Pârvan, Vasile (1926), Getica, Bucureşti.
Pascu, Ştefan (1947), Răscoalele ţărăneşti în Transilvania I. Epoca
voievodatului, Cluj.
Reinhard, Marcel (1960), Histoire et démographie, în „Revue Histo-
rique”, t. 203.
Ştefănescu, Şt. (1967), Istorie şi demografie, în „Studii. Revistă de
istorie”, tomul 20.

• Ce înţeles atribuiţi noţiunilor de „spaţiu social” şi „teritoriu”?
• Care sunt factorii istorici esenţiali care influenţează evoluţia
societăţilor?
• Cum defineşte Anton Galopenţia relaţia cu „vecinii”?
• Care sunt principalele coordonate ale evoluţiei „spaţiului
social” şi a „teritoriului naţional” în perspectivă românească?
• Pe ce direcţie esenţială s-a înscris evoluţia demografică a
societăţii româneşti?
126

VI. NATURĂ, OM, COMUNITATE ROMÂNEASCĂ
Comunităţile umane, indiferent de perspectiva în care sunt

analizate, interpretate sau definite (societăţi, popoare, naţiuni etc.),
sunt expresia şi efectul unui proces social ale cărui debuturi sunt mai
apropiate sau mai îndepărtate în timp. Fiecare comunitate umană are
propria sa istorie, dar şi convergenţe cu evoluţia altor comunităţi.
Factorul comun îl reprezintă fiinţa umană, fără de care comuni-
tăţile sau grupurile sociale nu pot apărea, dar care nu se reduc la
individ. Ceea ce configurează şi dă sens acestor comunităţi este viaţa
socială, care reprezintă condiţia şi deopotrivă terenul devenirii lor
istorice. „Termenul de «viaţă socială» desemnează fenomenele
rezultate din interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a colectivităţilor
care se află într-un spaţiu limitat […]. Viaţa socială constituie un
ansamblu de fenomene şi procese care apar în legătură cu satisfacerea
nevoilor biologice ale organismului şi a proceselor vitale din acest
organism”(Jan Szczepánski, 1972, p.24).
1. Apariţia fiinţei umane. Imaginea omului primitiv

Asupra originilor şi genezei fiinţei umane există diferite orizon-
turi interpretative. Acceptând teoria evoluţionistă, nu înseamnă că
respingem alte teorii. Este un mod de a privi şi explica fenomene şi
procese care au avut loc în natură.
Potrivit teoriei evoluţioniste, îndelungatul proces al devenirii
omului, ca fiinţă distinctă în mediul biologic din care provine, poartă
numele de antropogeneză, pe care l-am menţionat fugitiv anterior.
Procesul nu se poate declanşa, chiar luând în considerare ipoteza unui
accident genetic, decât numai când sunt întrunite anumite condiţii.
Oricine ştie că fără pământ, apă şi aer viaţa fiinţei umane şi, în
general, a oricăror alte vieţuitoare este imposibilă.
127

Formarea Terrei începe cu aproximativ 4 miliarde de ani în
urmă şi se încheie, în linii esenţiale, acum aproximativ 2 milioane de
ani, într-o acerbă bătălie între uscat şi întinderea nesfârşită a apelor.
În spaţiul românesc, procesul de orogeneză (de formare a
pământului sau, mai exact pentru acele timpuri, de apariţie a pămân-
tului) începe în urmă cu cca. 600 milioane de ani î.Hr. şi, în două
rânduri (între 500 – 345 milioane de ani î.Hr. – integral şi 235 - 67
milioane de ani î.Hr. – parţial), acest spaţiu este invadat de ape.
Cadrul natural sau factorii de mediu care influenţează apariţia şi
perpetuarea vieţii pe pământ, inclusiv a fiinţei umane, nu se reduce la
cele 3 elemente esenţiale menţionate. În afara acestora, formele de relief
ale solului, resursele acestuia ca şi ale subsolului, flora, fauna, reţeaua
hidrografică, clima etc. au influenţat şi influenţează viaţa pe Terra.
Toţi aceşti factori au înrâurit procesul de antropogeneză precum
şi evoluţia fiinţei umane de la încheierea acestuia şi până în prezent.
Procesul de antropogeneză defineşte fazele succesive ale deve-
nirii speciei umane, de la desprinderea din animalitate şi până la defini-
tivarea înfăţişării exterioare, structurii anatomo-somatice, trăsăturilor,
caracteristicilor de unică fiinţă înzestrată cu gândire şi, deci, cu raţiune.
Pe plan universal, antropogeneza debutează cu aproximativ 4-3
milioane de ani î.Hr. şi se încheie cu circa 50-40.000 de ani î.Hr.
În spaţiul social românesc acest proces debutează cu cel puţin un
milion de ani în urmă, mai „exact” în intervalul cuprins între 1 milion
şi 700.000 de ani î.Hr. Elemente probatorii: vestigiile arheologice de
la Ciuperceni – Turnu Măgurele. Această variantă, pare-se, se apropie
de un anume punct de convergenţă ştiinţifică, deoarece inclusiv
specialişti din străinătate o consideră credibilă. După alţi specialişti,
„momentul” desprinderii fiinţei umane de animalitate începe mult mai
de timpuriu, acum aproximativ 2-1,8 milioane de ani. În acest caz, se
au în vedere „piesele” depozitului fosilier de la Buginleşti (Vâlcea)
care, prin comparaţie cu resturi din unele specii de mamifere desco-
perite în Franţa, au fost plasate în această epocă.
Desigur, nu este lipsită de importanţă fixarea în timp, cu aproxi-
mativ un milion de ani mai în adâncurile istoriei, a inaugurării
„aventurii” apariţiei fiinţei umane pe pământul românesc. Pentru noi,
însă, au relevanţă mai mare alte aspecte. Chiar cu un milion de ani
minus la ”activ”, debutul procesului de antropogeneză în spaţiul social
al românilor se înscrie printre primele în perimetrul „bătrânei” Europe.
Vechimea fiinţei umane pe acest teritoriu este mai mare decât cea
înregistrată în alte zone continentale.
128

O dată ce procesul se declanşează, el este favorizat sau estompat
de variaţiile climatice (cu repercusiuni asupra florei şi faunei), de
formele de relief etc. Dar natura pe cine influenţează? Anume specii
de maimuţe sau pe „altcineva”? Aceste întrebări, chiar dacă teoria
evoluţionistă darvinistă este încă validă, revin obsedant în mintea
celor care studiază originile şi geneza omului. Să-i lăsăm, însă, pe
biologi, antropologi etc. să investigheze în continuare, acceptând ideea
lui Carl Vogt, potrivit căreia „trebuie contopite caracterele antropoide
ale celor trei antropomorfi (gorila, urangutanul, cimpanzeul) şi chiar
ale mai multor maimuţe, ca să alcătuieşti o formă compusă din care să
poată coborî omul” (Apud: Eduard Le Roy, 1928, p.149).
Aşadar, să ne întoarcem în timp şi, cu ochii omului de astăzi, să ne
imaginăm pe cel de „ieri”, de acum 1 milion sau 700.000 de ani î.Hr. „E
cu neputinţă a ne face o idee completă a formei exterioare pe care a putut-o
avea omul în epocile cele mai îndepărtate” – susţinea Nicolae Iorga
(1968,p. 32). De la marele savant încoace, antropologia şi paleontologia
umană au făcut progrese considerabile, iar imaginea omului primitiv se
poate reconstitui, normal cu aproximările şi reţinerile de rigoare.
„Reconstrucţia” o raportăm, evident, la timpul istoric al declanşării proce-
sului de antropogeneză în spaţiul românesc, în comparaţie cu acelaşi
proces în perspectivă universală. Ce ne arată comparaţia?
În primul rând, că atunci – în urmă cu un milion de ani î.Hr.–,
când apar primele verigi evolutive ale fiinţei umane pe teritoriul de mai
târziu al românilor, în zonele calde din Africa şi Australia existau deja
forme „avansate” de construcţie umană. Este de presupus – şi logic aşa
ar fi – ca hominizii care trăiau în spaţiul românesc de mai târziu să aibă
aceeaşi direcţie evolutivă, inclusiv sub raportul înfăţişării fizice. Fiinţele
desprinse din animalitate sunt bipede – de aici denumirea de homo
erectus – şi, prin urmare au o structură anatomică adecvată. Membrele
superioare, puternice, utilizate la început şi pentru suport în mers, sunt
complet eliberate de această povară, fiind folosite pentru cules, pentru
vânat sau pentru apărare. Foarte lungi în primele faze ale procesului
evolutiv, ele îşi pierd treptat din dimensiuni. Corpul este acoperit de păr
aproape în întregime, dar „aria” lui de acoperire se restrânge pe măsură
ce homo erectus evoluează.. La început aproape fără frunte, omul
primitiv îşi modifică treptat cutia craniană, aceasta crescând în volum;
fruntea se măreşte lent, dar hotărât, capacitatea craniană şi implicit
creierul sporesc considerabil, acesta din urmă câştigând şi sub raportul
complexităţii sale arhitectonice; faţa prelungă era străjuită de un nas
mic, dar cu fose nazale proeminente şi de ochi încă afundaţi, acoperiţi
129

de sprâncene stufoase; avea faţă scurtă şi lată, pomeţii dezvoltaţi şi
capul lunguieţ.
Prin evoluţii lente, în decurs de mii de ani, înfăţişarea omului
primitiv se schimbă, apropiindu-se de cea actuală. Mersul biped devine
unicul mijloc de deplasare al acestor fiinţe; braţele se scurtează, pierd
părul şi devin mult mai apte pentru satisfacerea unor exigenţe
individuale sau de grup, îndeosebi de hrană şi de apărare, câştigând în
mobilitate; degetele mâinilor şi picioarelor se scurtează şi se îngroaşă;
toracele se alungeşte şi contribuie le crearea unui echilibru între părţile
componente ale corpului, capacitatea craniană se măreşte (la tipul de
Neanderthal ea este de cca. 1600 cm2 ) relativ proporţional cu înălţarea
frunţii, contribuind, astfel, la sporirea sensibilităţii, imaginaţiei şi conş-
tiinţei de sine a individului, a inteligenţei sale.
Omul primitiv de tip neanderthalian „produce” focul, confec-
ţionează unelte din piatră, practică vânatul şi este cultivator, locuieşte
în peşteri („La Adam”, în Dobrogea; Ohaba Ponor, în Transilvania;
Baia de Fier, în Oltenia) sau la suprafaţă, în aer liber (Ripiceni pe Prut).
Ajuns în faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropogeneză,
în linii esenţiale, se încheie. Omul este pe deplin format, presiunile
mediului ambiant schimbându-i neesenţial fizionomia şi caracterul.
Întregul proces de antropogeneză, precum şi o perioadă relativ
importantă de timp după încheierea acestuia se desfăşoară într-un
mediu natural pe care omul în devenire îl percepe ca fiind ostil,
dominat de forţe înspăimântătoare, care îl fac să fie confuz, permanent
speriat şi în alertă. Treptat, însă, pe măsură ce acomodarea la mediu se
accentuează, consideră natura nu numai o forţă dezlănţuită, ci şi dar-
nică sau protectoare. Cunoaşterea condiţiilor de mediu şi adaptarea la
ele este un proces îndelung, sinuos şi plin de surprize.
2. Condiţiile mediului natural; particularităţile teritoriului

românesc; adaptarea la mediu
Situarea în spaţiul european şi euroasiatic a teritoriului locuit de
români, poziţia lui în raport cu alte teritorii, învecinate sau îndepărtate,
are o importanţă deosebită atât pentru demersul existenţial al româ-
nilor, cât şi pentru coagularea trăsăturilor lor specifice, a matricei
proprii. Oricât de importantă este poziţionarea pământului românesc în
acest orizont, ea se relevă mai pregnant în conexiune cu alţi factori,
cum sunt: dispunerea în spaţiu, proporţionalitatea, diversitatea, armo-
nia şi unitatea de geneză a formelor de relief.
130

Natura, darnică, a imaginat o construcţie teritorială care cu-
prindea toate formele de relief, bine irigată de ape interioare şi
marginale şi aflată în vecinătatea unei deschideri maritime. Configu-
raţia tridimensională – munte, deal, câmpie – a teritoriului românesc
are o însemnătate deosebită: geografia spaţiului carpato-danubiano-
pontic este propice confluenţelor cu alte spaţii geografice, ea nu
refuză sintezele, prin aşezarea unor obstacole naturale.
Islanda insulară este izolată de restul continentului; între Spania şi
Franţa se interpun Pirineii, între Elveţia şi Italia, Munţii Alpi, între
Elveţia şi Franţa, Munţii Jura, iar între Germania şi Cehoslovacia,
Munţii Pădurea Cehă, Pădurea Bohemiei şi Pădurea Bavariei; Albania
este străjuită de înălţimi muntoase şi barierele naturale care se interpun
circulaţiei europene sunt mult mai multe decât cele enumerate.
Din contră, în cazul României, dacă privim harta Europei,
constatăm continuitatea Carpaţilor în Ucraina şi Ungaria, a Câmpiei
Române în Basarabia şi Ucraina, iar a Câmpiei Vestice în Ungaria şi
fosta Federaţie Iugoslavă şi, deopotrivă, asemănările care există între
aceste spaţii. Prin culoarul Dunării, cel mai important fluviu
european, se realizează comunicarea permanentă cu vestul şi interfe-
renţa dintre spaţiile meridionale şi occidentale ale continentului.
România este integrată de mii de ani în geografia Europei prin
însăşi configuraţia teritoriului ei, fiind parte inseparabilă a acesteia.
Pământul românesc are însă şi unele caracteristici proprii care-l
singularizează în peisajul european.
O forţă teribilă ascensională a acţionat în vremuri memorabile,
răsucind parcă pământul din acest perimetru, prin centrifugare. În
mijlocul teritoriului se află depresiunea transilvană, înconjurată de
lanţul Munţilor Carpaţi, apoi de dealuri coborâtoare, care fac tranziţia
spre câmpiile ce le mărginesc, situate la periferia acestuia. Pământul
românesc are formele de relief dispuse relativ concentric, apele ce-l
împresoară dând hotarelor sale, majoritar naturale, aspectul circular,
asemănător unui cerc. ”Dacă-ţi arunci o privire asupra României
actuale (înainte de 1940 – n.n.), rămâi surprins de perfecţiunea formei
sale, care este aceea a unui cerc aproape regulat. Acesta este teritoriul
ocupat altă dată de colonii romani, astăzi de masa compactă a popula-
ţiei româneşti limitată la frontierele naturale ale Dunării, Tisei şi
Nistrului” (1941, p.6). Această dispunere a influenţat forma şi supra-
faţa formaţiunilor administrativ-teritoriale, constituite încă din evul
mediu şi perpetuate până în prezent: Moldova, Muntenia, Dobrogea,
Transilvania şi Banatul, precum şi subdiviziunile lor, Basarabia şi
131

Bucovina (pentru Moldova), Oltenia (pentru Muntenia), Cadrilaterul
(pentru Dobrogea), Bihorul şi Maramureşul (pentru Transilvania).
Morfologia terestră se evidenţiază şi mai pregnant prin propor-
ţionalitatea structurilor sale, parcă drămuite cu un cântar ancestral.
Este uimitor cât de apropiate sunt procentele formelor de relief: 33% –
câmpiile; 36% – dealurile şi podişurile şi 31% – munţii, ceea ce accen-
tuează aspectul de armonie în diversitate a pământului românesc.
Nimic nu pare a fi întâmplător; lipsesc rupturile, dezechilibrele, inter-
dicţiile de acces. Trecerea de la câmpie la deal se face treptat, parcă pe
nesimţite; de la deal la munte suişul este un exerciţiu la mâna oricui,
iar coborâtul pe versantele interioare nu comportă riscuri sau eforturi
deosebite. Înălţimile reduse ale munţilor (între 800 – 2543m) şi,
implicit, ale dealurilor (între 200-800 m), marile deschideri intra şi
extramontane dau un farmec particular peisajului românesc şi senzaţia
de spaţiu primitor, ospitalier, accesibil.
Întreg acest spaţiu, drenat de o bogată reţea hidrografică şi unitar
prin geneza sa carpatică, se constituie în vatra românilor, în locul
genezei lor ca neam distinct şi omogen.
Desigur, într-o lume în perpetuă mişcare, nici pământul locuit
mai târziu de români nu este încremenit. Modificări au loc în conti-
nuare, dar ele nu mai schimbă nici structurile şi nici fizionomia
acestuia. Unele râuri şi ţărmul Mării Negre, lacuri şi bălţi, insule
fluviale, zone limitate montane, submontane şi de câmpie suferă
metamorfozări în urma intervenţiei omului sau sub influenţa mediului.
Astfel, unele râuri îşi modifică cursul (Jiul, Argeşul, Dâmboviţa,
Putna, Bistriţa), altele îşi deplasează locurile de vărsare în Dunăre
(Jiul, cu 12 Km spre Vest; Oltul cu 3 Km) sau găsesc alte „guri” de
vărsare în locul celor vechi (Bârladul, până în secolul al XVII-lea, se
vărsa în Dunăre, de atunci încoace în Siret) ş.a.; ţărmul Mării Negre
suferă eroziuni; Delta Dunării înaintează în Mare (în ultimii 2500 de
ani cu aproximativ 70 m); dispar unele golfuri de la Marea Neagră
(Razelm, Sinoe), care se transformă în lacuri; zonele împădurite se
restrâng considerabil (dispare practic Codrul Vlăsiei din Câmpia
Română, precum şi suprafeţe însemnate montane împădurite ş.a.);
pământul cultivabil îşi măreşte suprafaţa; dispar animale şi păsări
(zimbrul, bourul, măgarul sălbatic, castorul, vulturul carpatic); Insula
Ada-Kaleh de pe Dunăre, situată în dreptul Orşovei actuale, este
înghiţită de apele lacului de acumulare din zonă; regiuni deşertice din
sudul Olteniei sunt împădurite; apar numeroase lacuri de acumulare în
zona barajelor de pe Olt, Argeş, Dunăre; vatra unor sate este mutată
132

fie în urma unor calamităţi naturale, fie forţat, ca o consecinţă a unor
aberante dispoziţii administrative ale fostului regim comunist din
România etc.
Mediul geografic nu este un simplu cadru de fiinţare a unei
populaţii umane, ci el intervine activ şi în măsuri diferite la desfăşu-
rarea vieţii istorice a acesteia, influenţând nivelul de dezvoltare
economică, structura activităţilor economice, dispunerea căilor de
comunicaţie, diviziunea muncii şi ocupaţiile, civilizaţia tehnică şi
cultura, sănătatea, portul şi regimul alimentar al colectivităţilor.
Factorii geografici, împreună cu cei biologici şi demografici, repre-
zintă condiţiile naturale ale vieţii sociale. Pe treptele incipiente ale
istoriei omeneşti, aceşti factori au o înrâurire mai puternică asupra
habitatului uman şi intensitatea acţiunii lor scade pe măsura creşterii
autonomiei şi independenţei mediului social (ca mediu artificial,
construit în ambianţa sistemului natural).
Adaptarea la condiţiile de mediu este diferită atâta vreme cât
omul în devenire este dependent aproape în totalitate de natură: se
adăposteşte în peşteri, caverne, scorburi de copac; se hrăneşte cu
ierburi, fructe şi carne crudă de animale, păsări sau de om (pentru
comunităţile antropofage, dacă au existat pe întinderea spaţiului social
românesc); îşi acoperă corpul cu piei de animale şi pendulează dintr-un
loc în altul în căutare de resurse alimentare. Când „descoperă” focul,
începe să-şi făurească unelte şi arme, îşi „construieşte” locuinţe,
domesticeşte animale şi creşte păsări, practică agricultura şi se fixează
într-un loc, pe care nu-l mai părăseşte, omul se detaşează treptat de
natură. Cunoaşterea „tainelor” ei şi mereu reînnoita tentativă de
stăpânire a forţelor naturale, urmată de matura înţelegere că numai în
armonie cu mediul înconjurător se poate vieţui pe Terra, sunt paşii
următori şi necesari ai omului, care consacră definitiv adaptarea la
condiţiile eco-sistemului natural. Din nefericire, această „matură
înţelegere” nu-l împiedică pe om să treacă la distrugerea şi degradarea
mediului înconjurător, periclitând grav propria sa fiinţă şi existenţa
vieţii pe Pământ.
3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături

Prin natura lui, omul nu a fost un solitar, chiar dacă intimitatea
era mediul în care avea să-şi consume gândurile, energia şi predispo-
ziţiile sale native. Constrângeri, dintre care unele grave, îl obligă să se
apropie de semenii săi, intrând în relaţii de comunicare, cooperare sau
de rudenie apoi şi de adversitate sau conflict, când apar diferenţierile
133

de avut şi poziţie în cadrul comunităţii. Că aşa s-au manifestat primii
oameni de pe teritoriul românesc este foarte probabil, studiile compa-
rative încurajând asemenea supoziţii.
Primejdii mari îl pândesc la tot pasul, omul trebuind să facă faţă
atacurilor animalelor, să-şi procure hrana, ucigând şi el alte vieţui-
toare, să răspundă solicitărilor naturii (inundaţii, cutremure, vijelii,
incendii, alunecări sau scufundări de teren, erupţii vulcanice, schim-
bări climaterice etc., şi acestea în condiţiile în care mijloacele de auto-
apărare, conservare şi perpetuare a speciei erau rudimentare). De la
predispoziţia spre sociabilitate iniţială, cei mai îndepărtaţi strămoşi ai
românilor ajung progresiv să caute cooperarea prin conexiuni sociale,
mai întâi în grupuri mici, apoi din ce în ce mai cuprinzătoare. Spaţiul
de locuire românesc este cutreierat de aceste grupuri în căutare de
hrană, până când „descoperă” avantajele statornicirii într-un loc
prielnic. De atunci încoace începe un lung şi sinuos proces de cristali-
zare a populaţiei autohtone, peste care se revarsă mereu alte populaţii
venite din spaţii europene, eurasiatice sau asiatice.
Ipoteza cea mai stăruitoare, pe care mulţi istorici, lingvişti şi
antropologi o îmbrăţişează, este că „popoarele” europene se formează
în epoca de trecere de la neolitic la bronz. De atunci, însă, şi până în
zorii epocii premoderne, toate etniile europene s-au aflat într-o
perpetuă acomodare la solicitările demografice, sociale, economice şi
culturale cauzate inclusiv de fluxuri migraţioniste semnificative.
Etnogeneza este poate cel mai complex proces din istoria
oricărei comunităţi umane, ea fiind delimitată în timp şi spaţiu de o
mulţime de factori endogeni şi exogeni. Este de fapt o construcţie de
tip piramidal, dar răsturnată, baza fiind îngustă, dar pe măsură ce
comunitatea respectivă se dezvoltă, ea creşte, se amplifică, până la
finalizarea acesteia, care presupune definitivarea formării etniei
respective. Poporul reprezintă chintesenţa evoluţiei istorice a unei
comunităţi umane, care se diferenţiază de toate celelalte, fie înveci-
nate, fie mai îndepărtate, printr-o identitate proprie, inconfundabilă,
de natură rasială, fizică, psihică, comportamentală, lingvistică şi care
conştientizează apartenenţa la etnia respectivă şi l-a teritoriul pe
care-l populează.
Istoria socială, din păcate, nu are printre instrumentele sale de
studiu şi „tunelul timpului”. Ar fi simplu şi, deopotrivă, cât se poate
de exact să reconstituim, în aceste condiţii, inclusiv cele mai îndepăr-
tate epoci din evoluţia omului de pe aceste meleaguri. Cum un astfel
de „instrument” lipseşte, deducţia, coroborată cu cele mai firave urme
134

materiale, poate să contureze unele imagini, desigur presupuse. Este
verosimil, deci, ca în lungul şi sinuosul demers al formării poporului
român să existe „zidiri” succesive, trepte sau, altfel spus, etape
distincte, dar înlănţuite între ele etc. Esenţiale sunt: „tracizarea” spa-
ţiului românesc, individualizarea geto-dacilor, romanizarea şi configu-
rarea tipului daco-roman, asimilarea ultimilor „mari migratori” şi
definitivarea elementelor constitutive ale poporului român.
Premergător acestora, se configurează alte „zidiri” pe care nu
putem să le omitem în devenirea istorică a populaţiei autohtone. Ele
au loc în perioade istorice generoase ca întindere, pe care le-am putea
defini drept epoca preindo-europeană şi epoca simbiozei dintre
autohtoni şi „indo-europeni”.
Fiecare treaptă pregăteşte fundamentele etapei următoare, într-o
succesiune care uneori este mascată, cum vom observa, în prim plan
apărând rupturi, discontinuităţi, stagnări sau chiar regrese. Aparenţele,
ca întotdeauna, sunt înşelătoare. În straturile adânci ale populaţiei
autohtone au existat elemente de continuitate şi perpetuare – forţa
lăuntrică pe care i-o conferă mereu teritoriul românesc prin
frumuseţe, varietate, proporţionalitate, bogăţie şi unitate de geneză.
Epoca preindo-europeană este delimitată la extremele sale de
sedentarizarea grupurilor umane trăitoare în arealul românesc viitor şi
de pătrunderea, în acest areal, a migratorilor veniţi din spaţiul eurasiatic.
Statornicirea într-un loc conduce, cu timpul, la perceperea
însemnătăţii spaţiului geografic pentru viaţa comunitară, evident din
aproape în aproape, iar apoi la revendicarea acestuia ca aparţinător
grupului uman respectiv. Este o etapă absolut obligatorie în precipi-
tarea istorică a omului, în relaţia dintre el şi mediul înconjurător, când
începe să perceapă, iar apoi să conştientizeze primordialitatea spaţiului
geografic ca habitat şi sursă de „produse” indispensabile vieţii: apa,
hrana, căldura.
Şanţul de apărare care înconjoară aşezarea Schela-Cladovei de
pe teritoriul actualului oraş mehedinţean Turnu-Severin, mormintele
„familiale” şi inventarul uneltelor utilizate de oamenii acelor îndepăr-
tate timpuri relevă că ne aflăm într-o fază nouă a evoluţiei umane în
spaţiul tradiţional românesc.
Ansamblul material şi spiritual local, cunoscut sub denumirea de
cultura Schela-Cladovei, ne permite să surprindem trecerea la o etapă
nouă de evoluţie a comunităţii umane: de la comportamentul specific
vânătorilor şi culegătorilor, care „pendulează” într-un teritoriu relativ
delimitat, la comportamentul producătorilor de hrană, care cultivă
plante şi cresc animale şi se statornicesc într-un loc, nu întâmplător ales.
135

Existenţa şanţului de apărare presupune că, încă de acum 8.000
de ani î.Hr., locuitorii din zona Mehedinţiului puneau temei pe
statornicie, pe sedentarizare, pe care, probabil, o considerau deja mai
bună decât migrarea şi apoi pendularea dintr-un loc în altul; aveau
încă de atunci conturată imaginea unui spaţiu geografic ca element
esenţial de continuitate a acestui tip de comportament social şi
realizau pericolul pierderii lui, cu efecte dintre cele mai serioase
pentru destinul lor individual şi comunitar.
Mormintele „familiale” – este adevărat, unice (deocamdată)
pentru perioada respectivă – sunt un element suplimentar de atestare a
„interesului” pentru viaţa în „regim” de sedentarism, care le conferea
o senzaţie sporită de securitate existenţială. Vatra casei (bordeiul),
gospodăria, în care se utilizează unelte de piatră, os, lemn pentru
cultivarea gramineelor şi în care se cresc animale (precum porcul), locul
de înmormântare (mormântul) şi teritoriul comunităţii sunt „piese” ale
unei geografii sociale în construcţie, pe care oamenii acelor îndepărtate
timpuri încep să le discearnă şi să le dea un contur pragmatic.
Fenomenul se extinde, cuprinzând arii tot mai întinse şi creşte în
consistenţă. Apariţia aşezărilor neolitice de tip rural, cum sunt cele de
la Cârcea (jud. Dolj), Ocna Sibiului (jud. Sibiu) şi Gura Baciului (jud.
Cluj) se înscrie, astfel, într-o „logică” a evoluţiei istorice. Înspre anul
6.500 î.Hr. sedentarizarea este generalizată la scara întregului spaţiu
de locuire românesc în cristalizare.
„Staţiuni” arheologice, în număr de aproximativ 300, care apar-
ţin culturii Starčevo-Criş, sunt răspândite de la Beba Veche, în Banat,
la Soroca, în Basarabia. Ele reconfirmă fenomenul sedentarizării, în
paralel cu apariţia şi dezvoltarea unui nou tip de agregare socială:
uniunile tribale. Culturile Tisa, Vlădastra, Boian, Hamangia (din
neoliticul dezvoltat) sau cele localizate la Gumelniţa, Sălcuţa, Petreşti
şi Cucuteni (din eneolitic) accentuează viziunea asupra consolidării
vieţii domestice, sedentare, a diversificării preocupărilor casnice, în
paralel cu evoluţiile sociale corespunzătoare: accentuarea diferenţie-
rilor de avere (proprietate) şi de stratificare a „societăţii”. Este şi
perioada în care se constituie aşezări întinse (cum este şi cea de la
Petreni, din Basarabia), cu structuri complexe şi ierarhizate, care
îmbracă aspect de aglomerări urbane incipiente.
Simbioza autohtonilor cu „indo-europenii” se realizează în mai
multe faze, după cum se produc revărsările acestei populaţii, „origi-
nară” din spaţiul cuprins între Nipru, Urali, Marea Caspică, Caucaz şi
nordul Mării Negre, în teritoriile răsăritene, central şi apusene ale
136

Europei. „Călătoria” începe încă din mileniul al V-lea î.Hr., se
continuă în următorul şi în primele trei veacuri ale mileniului al III-
lea. Comunităţile euroasiatice, deşi pătrund treptat şi în grupuri mici la
început, au o considerabilă forţă penetrantă, populând, în final, întreg
continentul. Ele anihilează substanţial vechea civilizaţie a autohtonilor
din spaţiul etnogenezei românilor – şi în genere al europenilor –
impunând standardele vieţii lor materiale şi spirituale, anume „civili-
zaţia kurganelor”. Aceasta nu înseamnă însă că alogenii au reuşit
anihilarea completă a comunităţilor europene, atât sub raport etnic, cât
şi sub raport socio-cultural. Avem de a face mai degrabă cu o sinteză
socio-culturală şi etnică, în care regăsim şi o contribuţie „locală”. De
altfel, există unele supoziţii, demne de luat în seamă, care atestă că
autohtonii nu au pierit „înecaţi” în marea „indo-europeană”. Un prim
argument îl constituie „maniera” în care „indo-europenii” se răspân-
desc în spaţiile europene. Este o răspândire în „trepte”, în succesiuni
penetrante, care nu defrişează totul în cale, chiar dacă distrugerile sunt
mari. Cu atât mai mult acest aspect creşte în semnificaţie dacă se
confirmă ipoteza potrivit căreia „indo-europenizarea” începe înainte
de mileniul al V-lea. Procesul în sine dobândeşte aspect de difuzare
lingvistică şi apoi de osmoză etno-culturală, necum de radiere a autoh-
tonilor, purtători ai unei civilizaţii remarcabile, anterioare „migrării”
indo-europenilor. Este, dacă ne e permis, un proces oarecum de
omogenizare mai ales lingvistică, de întrepătrundere antropologică.
Un alt element de judecată îl constituie şi apariţia unor arii
culturale, cum este cea de tipul Coţofeni, în care se înregistrează
progrese notabile în economie mai ales (tehnica reducerii minereului,
tipare de gresie pentru turnarea cuprului ş.a.) fapt ce atestă că forţa de
creaţie materială şi spirituală a populaţiei s-a moştenit, fiind preluată
de către noua populaţie rezultată din întrepătrunderea etnică dintre
autohtoni şi alogeni.
Cu „tracizarea” spaţiului carpato-danubiano-pontic şi a regiu-
nior limitrofe intrăm în procesul propriu-zis de etnogeneză al românilor.
„Tracizarea” este, după cum apreciază specialişti, un fenomen
complex etnogenetic şi culturogenetic care constă în delimitarea nea-
murilor tracice de masa indo-europeană şi definirea lor treptată ca
grup etnic cu însuşiri şi caracteristici proprii.
Sub raport lingvistic, tracii spaţiului social românesc de mai
târziu vorbesc o limbă asemănătoare cu cea vorbită de baltici, slavi şi
populaţiile scitice şi iraniene. Acest grup lingvistic alcătuieşte „secţiunea”
137

satem a limbilor indo-europene, în timp ce germana, celta, latina şi
greaca formează grupul kentum.
Populaţiile tracice ale epocii bronzului au deja o identitate
proprie în pragul mileniului al III-lea î.Hr., chiar dacă scrierile în care
sunt menţionate aparţin unor perioade istorice mai târzii. Ele ocupă
întregul spaţiu al bazinului carpato-danubiano-pontic şi arii geografice
limitrofe, cu răsfrângeri semnificative mai ales în Balcani. Tracii sunt
socotiţi strămoşi îndepărtaţi ai românilor, „trunchiul” din care, mai
târziu, s-au individualizat „părinţii” românilor: daco-geţii. Ei dezvoltă
şi sunt purtătorii unei civilizaţii materiale şi spirituale remarcabile, în
multe privinţe, sincronă marilor civilizaţii din epocă, reflex al condi-
ţiilor favorabile oferite de mediu, de varietatea şi consistenţa resurselor
pe care le dă natura şi, bineînţeles, al propriilor însuşiri şi calităţi
umane. Este pentru prima dată în istoria scrisă – dar de alţii – când
strămoşi ai românilor sunt relevaţi ca având un nivel remarcabil de
civilizaţie, spaţiul carpatic fiind recunoscut şi apreciat ca unul din cele
mai importante centre europene ale metalurgiei bronzului.
Tracii alcătuiesc, astfel, stratul primar al poporului român de
mai târziu, care nu apare însă din senin, ci se clădeşte pe fondul
populaţiei autohtone a „epocii pretrace”, populaţie – la rândul ei –
purtătoare a genelor şi însemnelor locale ancestrale, peste care s-au
aşezat „adaosurile” indo-europene. „Filonul carpatic”, cu care este
înzestrată fiinţa umană de pe pământurile românilor, încă de la începu-
turile sale, este „substanţa”, fluidul care germinează şi întreţine o
permanentă stare de veghe şi o forţă interioară de absorbţie a solici-
tărilor exogene şi de modelare sau simbioză când aceste solicitări sunt
puternice, depăşind propria capacitate de opoziţie.
O dată cu individualizarea daco-geţilor în masa etniei trace,
care, la sfârşitul mileniului al II-lea î.Hr. atinsese maximum de extin-
dere teritorială (din Slovacia până în apropiere de Marea de Azov şi
din sudul Poloniei până la ţărmul estic al Mării Egee), intrăm într-o
importantă etapă a formării poporului român. Individualizarea geto-
dacilor este un proces lingvistic, etnogenetic şi etnocultural asemă-
nător cu „tracizarea”, în sensul că în masa tracilor încep să se distan-
ţeze triburile tracilor nordici (geto-dacii, cum sunt cunoscute mai
târziu), şi care alcătuiesc fondul populaţiei autohtone din spaţiul apar-
ţinător ulterior românilor.
Anterior individualizării geto-dacilor de masa tracică – potrivit
unor păreri – se produce migrarea heraclizilor (a dorienilor), ultimul
val de triburi greceşti, care atinge şi sud-vestul României. Chiar dacă
138

au loc unele mutaţii demografice şi economico-sociale, structura
elementului trac rămâne practic intactă. Aşadar, „geto-dacizarea”
spaţiului de locuire românesc, după cum se va configura acesta pe mai
multe veacuri, proces care începe încă din prima epocă a fierului
(1200-1150 – 850/800 î.Hr.), constă în crearea stratului poporului
român, populaţia geto-dacă fiind cea care are un aport decisiv la
etnogeneza românilor.
Deşi urme materiale care să probeze detaşarea lingvistică şi
etno-culturală a daco-geţilor de lumea tracă sunt mai puţin conclu-
dente pentru această fază a debutului procesului, este de presupus că el
există şi se desfăşoară încă din Hallstatt-ul incipient. În cultura
Basarabi, din Hallstatt-ul mijlociu (850/800 – 650/600 î.Hr.), indivi-
dualizarea este clar conturată, ceea ce ne indică faptul că „dacizarea”
începuse încă înainte de această epocă.
Geţii şi dacii sunt două denumiri cu care „lumea exterioară” îi
individualizează de celelalte grupuri etnice, care au însă un înţeles
comun: populaţie autohtonă, nord dunăreană, din spaţiul cuprins între
Carpaţi şi Marea Neagră, dar şi din regiunile învecinate.
Daco-geţii ajung la conştiinţa etnicităţii lor distincte, a diferen-
ţierii lingvistice faţă de populaţiile cu care intră în contact şi a spiritua-
lităţii lor originale în multe privinţe – ca şi cultura materială, situată în
planuri de interferenţă cu altele, de influenţare reciprocă sau de sinteză.
În veacurile al VIII-lea şi al VII-lea î.Hr. lumea geto-dacă se află
în faţa unui „experiment” istoric inedit. Pe ţărmurile dacice ale Pontului
Euxin ajung intreprizi greci, care îşi întemeiază aşezări, ce devin surse
de prosperitate şi civilizaţie nu numai pentru ei, dar şi pentru
vecinătăţile imediate. Iniţial, grecii organizează o „factorie” pe Insula
Şerpilor (Léuke), apoi pe o insulă „înecată” mai târziu de ape şi, în
sfârşit, chiar pe ţărmul Pontului. Prima colonie de pe litoralul dacic al
Mării Negre este ridicată între anii 657-625 î.Hr. (Histria), la sfârşitul
veacului al VII-lea apare Tomisul, iar peste un veac, Callatisul.
„Colonizarea” nu are efecte în plan etnic. Influenţa se constată,
însă, sub raport spiritual. Spre deosebire de migrări sau pendulări de
populaţii, „colonizarea” solidifică conştiinţa sedentară, relevă impor-
tanţa economică şi cultural-spirituală a polisurilor (oraşelor), a urbani-
zării, în general, şi deopotrivă, diferenţa dintre comportamentul migra-
torilor şi cel al „coloniştilor”.
La jumătatea mileniului I î.Hr., populaţii iraniene, între care
sciţii, agatyrşii, siginii, pătrund în spaţiul geto-dac, dar sunt asimilaţi
de autohtoni.
139

Triburile şi uniunile tribale ale daco-geţilor se răspândesc pe un
vast teritoriu – de la gurile Bugului până în Slovacia şi de la Carpaţii
Nordici până la Munţii Haemus (Balcani), iar la începutul ultimului
veac al mileniului I î.Hr. se supun autorităţii statale a primului regat dac.
Apariţia statului este un moment-cheie în demersul spre sinteza
poporului român deoarece, pentru întâia oară în istoria îndelungată a
populaţiei autohtone, conştiinţa teritorial-spaţială dobândeşte contu-
ruri precise nu atât prin liniile de demarcaţie care-i separă pe geto-
daci de „restul lumii”, cât mai ales prin înţelesul de teritoriu statal,
ca semnificaţie geo-politică. De acum înainte există o lume „interioa-
ră” şi un univers „exterior” în viziunea geto-dacilor, cum şi pentru
vecinii lor de atunci sau de mai târziu există o „lume geto-dacă”,
suficient de clar conturată şi demarcată de restul populaţiilor.
Pentru imperialii romani în expansiune structurile statale dacice
sunt un referenţial esenţial care-i detaşează de „barbari”. Roma
apreciază lucid că structurile statale conferă stabilitate, coeziune şi
forţă dacilor, motiv pentru care pregăteşte cu atenţie campaniile
militare împotriva acestora. Impactul dintre daci şi romani nu se
traduce numai în termeni militari, el presupunând şi raporturi dintre
cele două lumi, care, de fapt, se caută reciproc. Excluzând stările
conflictuale, apropierea dacilor de romani şi a romanilor de daci,
reprezintă, în esenţă, întrepătrunderea dintre civilizaţiile, structurile lor
etnice şi lingvistice, tradiţiile juridice şi codurile comportamentale.
Acest proces complex de întrepătrundere este denumit, de multă
vreme, romanizarea dacilor. De fapt, romanizarea este efectul sau
punctul terminus al acestui proces.
Romanizarea nu este o noţiune abstractă; ea desemnează o
calitate nouă etno-lingvistică a populaţiei autohtone. Până la produce-
rea ei, autohtonii au traversat şi alte perioade istorice în care asemenea
fenomene se regăsesc, desigur, dar numai trei sunt esenţiale: „indo-
europenizarea”, „tracizarea” şi „dacizarea” spaţiilor locuite mai târziu
de români.
Fiecare dintre „momentele” amintite configurează o construcţie
nouă a prototipului uman care populează ţinuturile carpato-danubiano-
pontice şi cele învecinate, în care elemente noi etno-culturale şi
lingvistice se adaugă celor preexistente.
Romanizarea, a 4-a mare prefacere sub acest raport care se înre-
gistrează într-un interval de aproximativ patru milenii şi jumătate, este
şi ultima, „adaosurile” ulterioare nealterând esenţa daco-romană, sta-
bilă, rezistentă şi cu o remarcabilă forţă de asimilare.
140

La un asemenea nivel evolutiv genetic se ajunge, desigur, nu la
voia întâmplării. Grigore Antipa, marele naturalist român, aprecia că
în cristalizarea şi evoluţia popoarelor, primordiale sunt două elemente:
„puterile interne” şi „puterile mediului”, în care trăieşte populaţia
respectivă. Prin puterile interne de dezvoltare, Grigore Antipa înţele-
gea totalitatea acelor însuşiri, aptitudini şi predispoziţii fizice, morale
şi intelectuale, moştenite din strămoşi – şi deci inerente rasei –, ce
alcătuiesc elementele din care se compune energia vitală a poporului
nostru. Prin mediul de trai al unui popor – în concepţia sa – înţelegem
„totalitatea condiţiilor de trai în care se desfăşoară viaţa acestui popor”,
adică „totalitatea resurselor… favorabile şi defavorabile existenţei sale”,
„raporturile de viaţă dintre diferiţi indivizi, precum şi între acest popor
şi popoarele cu care vine în contact” (Grigore Antipa, 1919, p. 6).
„Forţa vitală” a dacilor, este, aşadar, filonul genetic moştenit de
la înaintaşi şi reprezentat de înfăţişarea fizică, cutume şi obiceiuri,
civilizaţia materială şi spirituală pe care au creat-o, înclinaţiile şi
predispoziţiile comportamentale. Contribuţia lor la configurarea nou-
lui tip uman pe pământul Daciei mai întâi, apoi şi în zonele învecinate,
este de substanţă. Ei adoptă elemente de civilizaţie romană, limba şi
scrierea latină, sistemul organizaţional politico-administrativ şi unele
relativ însemnate aspecte ale stilului de viaţă roman, norme juridice etc.
„Mediul de trai”, ca să folosim sintagma lui Gr. Antipa, în impact
cu romanii cunoaşte unele modificări, mai accentuate în oraşe, rurarul
fiind mai reticent, dar urmând un traiect evolutiv în spre „romanizare”.
Nu credem să exagerăm când afirmăm că „lumea dacilor” şi „lumea
romană” se căutau, evident, din motivaţii sau interese deosebite. Dacii,
fiindcă erau atraşi de calitatea şi varietatea produselor romane, de
tehnica şi arta militară superioare, pe care voiau să le adopte, de viaţa
citadină sud-dunăreană la care aspirau, de fastul şi ceremonialele de la
curţile nobililor, care-i uimeau; romanii, deoarece aurul, argintul,
lemnul, grânele, vitele şi alte bogăţii ale dacilor îi scoteau dintr-o gravă
criză, ce ameninţa însăşi existenţa Imperiului.
Împletirea de interese între cele două societăţi – dacă şi romană
– se legitimează şi prin durata romanizării. Practic, fenomenul roma-
nizării se întinde de la mijlocul veacului I î.Hr. până la prăbuşirea
Imperiului Roman de Răsărit (602 d.Hr.), dar el cunoaşte intensităţi
deosebite: mai slabe la extremităţile intervalului şi foarte de puternice
în perioada ocupării parţiale a Daciei de către romani.
La impactul cu hoardele hunilor, în 375, populaţia urbană era
deja romanizată, iar cea rurală pe cale de romanizare. Efectul nociv al
141

invaziei constă în distrugerea oraşelor şi migrarea populaţiei citadine
în mediul rural.
Înainte de huni trecuseră prin Daco - Romania goţii şi sarmanţii,
după huni începe marea invazie slavă, care se revarsă în Peninsula
Balcanică.
Asimilarea slavilor din perimetrul nord-dunărean, apare ca feno-
men etno-cultural şi lingvistic aşteptat, dată fiind forţa de absorbţie a
autohtonilor şi, deopotrivă, romanitatea activă din această zonă. Slavii
din secolul al VI-lea, care traversează spaţiul de locuire daco-romană şi
se sedentarizează în Balcani, dizlocă romanitatea sud-dunăreană,
dispersând-o şi impunând stilul lor de viaţă. Diminuarea iradierii
romane în teritoriile din stânga Danubiului creează condiţii pentru
apariţia unor diferenţieri lingvistice. De la daco-română se trece treptat
la proto-română, prefacere care se derulează începând cu secolul al
VI-lea şi se accentuează în secolele următoare, când intrăm în ultima
etapă a formării poporului român, aceea a desăvârşirii sale sub raport
etno-cultural şi lingvistic. Procesul este lent, dar ferm, influenţele
exterioare fiind fie respinse, fie asimilate, fără urmări esenţiale. În
secolele VI – VIII, prefacerile etno-lingvistice, culturale şi politice
cristalizează etno-sul protoromân, iar în secolele VIII – IX el este
practic format.
Românii apar ca un popor distinct, de factură romană – care este
conferită de limbă –, unitar şi viguros, articulat pe o dublă structură
etnică-lingvistică – dacă şi romană –, cu tradiţii de organizare statală,
cu un nivel de cultură şi civilizaţie remarcabile. Din el fac parte, chiar
dacă geografic sunt situate la sud de Dunăre şi grupurile: aromân,
meglenoromân, istroromân care, la început, sunt compacte, apoi, în
timp, sunt supuse presiunilor lingvistice şi etno-culturale ale
populaţiilor înconjurătoare: bulgari, greci, sârbi etc.
Elementul constitutiv original – filonul tracic – este, prin
urmare, esenţial în construcţia etnică a românilor. Dacii sunt o ramură
a tracilor, cea mai puternică şi cea mai numeroasă, după cum Herodot
o spune: ei sunt purtători ai însemnelor etnice ale acestui masiv grup;
sunt traci evoluaţi în raport de oferta generoasă a mediului carpato-
danubiano-pontic, căreia i-au răspuns adecvat. Infuzia romană îi
disciplinează, le dă un plus de tenacitate, le deschide apetitul pentru
rafinament şi, mai ales, le impune o limbă, care îl plasează definitiv în
spaţiul etniilor de factură romană.
Slavii sunt asimilaţi, dar au un rol contributiv în „zona” psihică:
daco-romanii au mai pregnant căutări spre misticism. Influenţe trecă-
toare turanice şi germanice sunt neesenţiale.
142

4. Prototipul antropologic şi modern al autohtonilor
Oamenii spaţiului social românesc când încep să fie cunoscuţi în
istorie au trăsături distincte, dar şi caracteristici fizice comune cu cele
ale etniilor europene şi ele sunt consemnate în scrieri mai vechi sau
mai noi. Primele descrieri se referă la geto-daci. Ele nu sunt atât de
exacte cum ne-am aştepta sau poate cum s-ar aştepta alţii. Sunt
importante, totuşi, fiindcă ne permit să reconstituim, în date princi-
pale, aspectul fizic şi unele presupuse comportamente individuale şi
de grup.
Bărbaţii au, în general, statură înaltă, care degajă forţă virilă. Au
părul retezat pe frunte şi lăsat în plete care se răsfiră pe umeri. Pielea
este deschisă la culoare, ochii sunt albaştrii, iar părul blond-roşcat.
Ovidiu, marele exilat roman la Tomis, îi descrie pe geţii pe care îi
vede ca fiind „coralii”.
Femeile, zvelte, au părul blond, pieptănat pe frunte, cu cărare la
mijloc şi strâns la spate într-un coc. Faţa este expresivă, aspră, dar cu
trăsături frumoase, care le dă un aer de farmec particular. Această
înfăţişare, pe care specialiştii contemporani o presupun, contrastează
cu supoziţia pe care Iorga o avusese mai înainte: „Antropologic şi
etnografic nu se constată tipul de slav la români, ci tipul trac, brunet,
scund, cu fizionomie vie şi figură deschisă” (N. Iorga, 1922, p. 29).
Dar blonzi au fost nu numai slavii, ci şi strămoşii dacilor, geto-dacii.
Trăsăturile antropologice geto-dace se modifică lent în decursul
timpului, mai ales în contact cu etnosul atât de împestriţat al lumii
romane. În zonele puternic romanizate, podoaba capilară se închide la
culoare, devenind şatenă sau brună, mai puţin accentuată la populaţia de
sex feminin. Părul bărbaţilor se poartă în plete lăsate pe umeri, dar pierde
din lungime, cel al femeilor păstrându-şi însă aceleaşi caracteristici.
Aceste trăsături fizice, care se „cizelează” ulterior, creează tipuri
umane cu o înfăţişare agreabilă, pierzând pe parcurs din asprimea
fizionomiei feţei şi duritatea gesticii. Când Vaillant,, istoricul francez
atât de ataşat românilor, descrie tipul rasial de român, acesta era deplin
închegat: „Valahii sunt, în general, înalţi, bine legaţi, robuşti; au faţa
prelungă, părul negru, sprâncene groase şi bine ascuţite, ochii vioi,
buzele mici, dinţii albi. Ei sunt veseli, ospitalieri, sobri, agili, curajoşi
şi apţi de a fi buni ostaşi. Ei profesează ortodoxismul de rit grec. Acest
popor, care trăieşte de multă vreme pe meleaguri devastate de război,
pare să aibă în acest moment o mare predispoziţie spre dezvoltare”.
Figuier, cunoscut prin lucrarea sa Les races humaines, de unde
am preluat descrierea înfăţişării fizice a românilor datorată lui Vaillant
143

(p. 124), îi defineşte pe români ca fiind apropiaţi italienilor sub
aspectul tipului uman (p. 121). Descrierea, după cum se subliniază,
este valabilă pentru toţi locuitorii teritoriului românesc, nu numai
pentru valahi, în înţeles de populaţie care este cuprinsă în graniţele
Ţării Româneşti.
Istoricul Ioan Lupaş semnalează „tenacitatea” strămoşilor români,
inclusiv în această perspectivă: „Poporul român a păstrat în multe părţi
nu numai înfăţişarea exterioară a dacilor – cum arată figurile de pe
Columna lui Traian –, ci şi unele însuşiri antropologice străvechi, a
căror perpetuare şi continuitate de-a lungul secolelor este o dovadă
lămurită despre tenacitatea lui extraordinară” (1927, p. 4).
Tenacitatea, la I. Lupaş şi „forţa vitală”, la Gr. Antipa, confi-
gurează trăsături definitorii ale tipologiei comportamentale şi atitudi-
nale a românilor. Este greu, însă, a realiza o ierarhizare a lor în raport
de însemnătate.
Comportamentul demografic se situează, fără îndoială, printre
cele mai relevante, dat fiind faptul că de acesta depinde însăşi perpe-
tuarea şi forţa de rezistenţă a românilor. Se pare că încă din vremea
când spaţiul social românesc era populat de triburile geto-dace,
autohtonii puneau la mare preţ copiii. Faptul că geto-dacii erau cei mai
numeroşi în raport cu celelalte triburi trace, exprimă, credem, încă din
acea fază evolutivă, cristalizarea unui comportament specific demo-
grafic. Vasile Pârvan, adâncul cunoscător al vieţii strămoşilor noştri,
când evoca numărul considerabil al populaţiei geto-dace şi al oştirii
statului lui Burebista, confirma o astfel de atitudine. Din câte se
cunoaşte, acest comportament rămâne nealterat şi în evul mediu, ca şi
în epocile următoare. Ungurii, care devin dominatori ai unui întins
spaţiu românesc, se plâng mereu de rata natalităţii la români, mult mai
ridicată, în comparaţie cu fenomenul similar constatat la ei. Şi saşii,
veniţi pe pământ românesc mai târziu, remarcă cu obiectivitate, dar şi
cu regret că românii sunt mult mai prolifici decât ei.
În 1884 etnograful Rudolf Bergner, călătorind prin Transilvania,
constată această realitate, afirmând că pentru români – săraci, dar
optimişti – copiii reprezintă cel mai de seamă capital.
Românul lasă moştenire copiilor să ducă pe mai departe o
încăpăţânare de un tip deosebit. Este o atitudine tenace în faţa nenu-
măratelor încercări ale vieţii. Este tenace faţă de „musafirii nepoftiţi”,
adoptând o atitudine de rezistenţă pasivă, care se frânge atunci când
situaţia devine imposibilă, dând naştere unor reacţii violente, contes-
tatare şi protestatare; este tenace şi faţă de lipsuri şi nevoi, care nu-l
îngenunchează, nu-l copleşesc, nu-i anulează predispoziţiile spre
144

optimism, nu-i alungă speranţa într-un „ceva” mai bun sau mai blând;
este tenace în apărarea fiinţei sale, atunci când este călcată în picioare,
până la o limită de suportabilitate incredibilă, considerată pe nedrept de
unii străini ca fiind laşitate. Tenacitatea în comportamentul românilor
este expresia unei experienţe îndelungate de viaţă şi ea se coroborează
cu răbdarea, cu putinţa de a suporta şi de a ierta sau de a „strânge din
dinţi” până când barierele maxime de suportabilitate sunt depăşite.
Casa românului este deschisă, nu este un turn de fildeş izolat de
priviri indiscrete sau de vizitatori. În ea se primesc, cu o uşurinţă
dezarmantă, străinii de orice neam, dar mai cu seamă consângenii de
oriunde ar fi ei, fie că sunt moldoveni, munteni, bănăţeni, ardeleni,
bucovineni, basarabeni sau dobrogeni, fie că sunt români evrei,
unguri, germani, armeni, ruşi, ucraineni, turci, greci ş.a.m.d. Ca şi
plaiurile româneşti larg deschise, care se unesc parcă cu orizontul, tot
aşa românul, cu o gestică largă, princiară, îl invită pe străin, cu toate
onorurile, în casa lui primitoare. Pe masă îi aşează ce are mai bun, căci
oaspetele trebuie omenit, el vine de la drum şi este obosit, el trebuie să
simtă o atmosferă prietenească şi demnă şi să găsească un adăpost
sigur pentru odihnă.
În gestica sa românul este firesc şi simplu, fără artificii compor-
tamentale; chiar şi cel mai simplu om manifestă reţinere şi pudoare în
contact cu străinii; este însă dur şi necruţător cu fraţii lui de sânge
atunci când se simte lezat în demnitatea lui.
Inteligenţa nativă îl face să se descurce în diferite şi nu uşoare
situaţii. Ea îi permite să fie inventiv, să găsească soluţii, să caute, să
scormonească pentru a satisface exigenţe din afara lui sau pentru a
satisface propriile curiozităţi. Din această trăsătură se naşte preocu-
parea de a „meşteri” ceva, de a repara ce este stricat, de a înlocui
„ceva” cu „altceva” făcut de propriile sale mâini, când sărăcia nu-i
permite să cumpere ce ar vrea. Este deci muncitor, îi place munca, se
înfrăţeşte cu ea, dar este înrobit numai când ştie că ce face nu este în
zadar. Altfel, aşa cum s-a întâmplat în vremurile nu demult apuse, „se
face că munceşte” sau în altele mai îndepărtate, când lâncezeau fiindcă
munca şi avutul erau luate de alţii.
Înclinaţia spre activităţi lucrative este un comportament moştenit
şi cizelat de-a lungul timpului, natura înconjurătoare darnică, solici-
tându-i eforturi pentru a-i smulge bunurile.
Deşi iuţi, impulsivi, agresivitatea este atipică, în general, com-
portamentului românilor. Blândeţea şi predispoziţia de a evita conflic-
tele, fac din el un om chibzuit, cerebrar. Raporturile interumane sunt
tensionate uneori din cauza unor ficţiuni minore şi ele se sting repede.
145

Deşi există o „stare de război” latentă date fiind condiţiile precare de
existenţă, arareori asistăm la forme violente de manifestare colectivă.
De aici şi „curgerea istoriei” în cadenţa ei normală, cu puţine convulsii
sociale majore (1436, 1514, 1784, 1888, 1907, 1989).
O nepăsare faţă de propria persoană, moştenită probabil de la
daci, a rezistat multă vreme egoismelor şi suprasolicitării „eului”, atât
de întâlnit în alte zone geografice. Starea de sănătate şi chiar condiţia
biologică nu l-a preocupat pe român, şi reflexe larg răspândite se
întâlnesc şi astăzi mai des în mediul rural. „N-am să crăp din asta”,
este sintagma care însoţeşte un răspuns la îndemnul de a avea mai
multă grijă de sănătate. O atitudine pe cât de periculoasă, dacă ne
gândim la standardele actuale în materie de asistenţă medicală, pe atât
de nepăsătoare faţă de viaţa de apoi.
Diferenţieri zonale de comportament se conturează însă mai ales
ca efect al dominaţiei străine. Transilvănenii, bănăţenii şi bucovinenii
sunt mai disciplinaţi, se spune în popor, fiindcă au „ceva” din
disciplina habsburgilor; bănăţenii sunt mai zgârciţi decât oricare alţi
români; oltenii sunt buni comercianţi, de aici şi gratularea lor cu
diferite epitete; moldovenii sunt mai „înceţi”, mai molcomi, mai
calmi, în timp ce oltenii sunt „iuţi” etc. Aceste trăsături şi compor-
tamente se mai regăsesc şi astăzi. Indiferent de unele diferenţieri
comportamentale regionale, ceea ce este esenţial a fost configurat de
istoricul Ion Nistor: „Viteji în războaie şi harnici în timp de pace,
geto-dacii au izbutit să înfrunte urgia veacurilor şi să transmită
urmaşilor lor – românilor – bravura militară, vrednicia cetăţenească şi
iscusinţa în muncă şi la felurite îndeletniciri” (1942, p. 6).
Aspectele esenţiale care rezultă din cele prezentate sunt următoarele:
• Apariţia omului se realizează într-o lungă şi dificilă evoluţie
din regnul animal către cel uman în devenire, evoluţie care diferă de la
un spaţiu geografic la altul sub raport temporal.
• Adaptarea omului la condiţiile naturale de mediu este o condiţie
sine qua non a existenţei sale, precum şi a perpetuării propriei specii.
• Caracteristicile mediului înconjurător, formele de relief etc.
determină şi condiţionează, în multe privinţe, existenţa unei populaţii.
• Individualizarea etnică a strămoşilor românilor şi formarea
poporului nostru se produc în condiţiile unor pendulări masive de
populaţii, cu efecte în plan etnic. În straturile adânci ale populaţiei
autohtone au rezistat însă elementele de continuitate şi perpetuare.
• Tipul antropologic al autohtonilor relevă trăsături care s-au
cristalizat în timp, devenind esenţiale pentru definirea matricei românilor,
dar care, în impact cu unele condiţionări istorice, au suferit modificări.
146

Etnogeneză. Defineşte procesul apariţiei (genezei) raselor şi
popoarelor şi a filiaţiei (descendenţei) lor.
Proces de asimilare etnică. Presupune absorbţia unei populaţii
de către o altă populaţie prin pierderea identităţii etnice a populaţiei
absorbite. Este un proces cu durate variabile în raport de tipul rapor-
turilor dintre două sau mai multe populaţii. Prin mijloace violente,
asimilarea, potenţial, este mai rapidă, dar nu obligatorie. Prin mijloace
paşnice, este de lungă durată.
Simbioză etnică. Proces de contopire între două grupuri etnice
prin asimilări reciproce lingvistice şi culturale şi constituirea unei alte
etnii care păstrează elemente identificabile ale fiecăruia din cele două
grupuri. Exemplu de simbioză: contopirea dacilor cu romanii, cunos-
cută sub denumirea de romanizare.
BIBLIOGRAFIE
*** Album statistic al igienei preventive, asistenţei medicale şi a
asistenţei sociale. Cu un cuvânt introductiv de prof. dr. I. Lupaş (1927),
Bucureşti, Atelierele Grafice SOCEC & Co. S.A..
Antipa, Grigore (1919), Problemele evoluţiei poporului român, Bucu-
reşti, Cartea Românească.
Ciobanu, Ştefan (1941), La Bassarabie. Sa population, son passé, sa
culture, Bucureşti, Moniteur Officiel et Imprimerie de l’etat, Imprimerie
Nationale.
Iorga, N. (1922), Histoire des Roumains et leur civilisation, Bucureşti.
Le Roy, Édouard (1928), Les origines humaines et l’evolution de
intelligence, Paris.
Nistor, Ion (1942), Autohtonia daco-românilor în spaţiul Carpato-
Întrebări pentru fixarea şi verificarea cunoştinţelor.

• Când şi în ce condiţii se declanşează procesul de
antropogeneză în spaţiul românesc?
• Care sunt particularităţile esenţiale ale teritoriului românesc?
• Ce presupune procesul de adaptare a omului la condiţiile
mediului înconjurător?
• Când putem considera că se declanşează procesul de
etnogeneză a poporului român?
• Care sunt etapele esenţiale ale procesului de etnogeneză a
românilor?
• Prin ce trăsături se particularizează românii?
147

VII. ÎNCEPUTURILE ŞI EVOLUŢIA VIEŢII SOCIALE
O dată cu apariţia sa, fiinţa umană generează un nou mod de

existenţă pe scara evoluţiei lumii naturale, date fiind trăsăturile şi
aptitudinile sale care o singularizează şi o detaşează, deopotrivă, de
restul vieţuitoarelor. Viaţa socială nu este un dat; ea este o „creaţie”
germinată pe terenul relaţiilor şi interrelaţiilor între indivizi şi colecti-
vităţi şi al efectelor rezultate din acestea. Începuturile vieţii sociale se
confundă cu zorii umanităţii şi descifrarea lor este nu numai dificilă,
dar şi plină de riscuri. Diversitatea supoziţiilor, foarte interesante şi
atractive de altfel, invită la reţinere. O notă este comună, însă, faptul
că omul se naşte ca fiinţă socială.
1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilor

interumane
Nicolae Petrescu (1886-1979), sociologul român de reputaţie
europeană, care are o contribuţie remarcabilă în fundamentarea
teoretică a sociologiei comparate, atrăgea atenţia asupra unui aspect
care, la vremea respectivă, era mai puţin remarcat: imaginea asupra
omului primitiv trebuie modificată. Noţiunea de primitiv provine de la
latinescul „primitivus” („cel dintâi”), ceea ce ar presupune că termenul
respectiv ar desemna primele grupuri de oameni apăruţi într-un spaţiu
geografic. Autorul Principiilor sociologiei comparate considera că
imaginea omului contemporan, în realitate, nu se configurează înce-
pând cu „oamenii primari”, ci cu mult înaintea acestora, în epoca în
care se produceau semnificative metamorfoze în lumea animală care
anunţau apariţia fiinţei umane.
Este greu să penetrăm în acele atât de îndepărtate vremuri pentru
a afla unele adevăruri legate de apariţia omului pe Terra, dar analogii,
judecăţi şi comparaţii pot conduce la posibile ipoteze credibile.
Hominizii care trec linia de demarcaţie a lumii animale şi încep
lunga evoluţie spre devenirea lor umană sunt fiinţe gregare. Ei vin din
148

regnul animal cu un bagaj genetic – gregarismul sau comportamentul
gregar – fapt semnificativ pentru începutul vieţii sociale. „Cu alte
cuvinte, nu numai indivizii umani ca atare, dar şi omenirea, mai exact
specia umană, este socială (subl. în text – n.n.), în înţelesul că s-a
născut, s-a format şi se dezvoltă până azi exclusiv în forme colective
de viaţă” (Traian Herseni, 1982, p. 513).
Maimuţele antropoide trăiesc în colectivităţi animale – socie-
tăţile animale –, care se deosebesc net de societatea umană. Ele au un
anume exerciţiu de viaţă colectivă care este transmis inclusiv ramurii
care are evoluţia spectaculoasă spre om. „Primitivii” trăiesc, de la bun
început, într-un mediu incipient de viaţă socială, care este restricţionată
de constrângeri şi deopotrivă favorizată de înseşi progresele înregis-
trate de prototipul uman, atât sub raportul definitivării progresive a
propriei construcţii, cât şi sub incidenţa manifestării abilităţilor sale
creatoare („unelte”, „arme” etc.).
Principalii factori care acţionează asupra grupurilor umane în
formarea şi, chiar mai târziu, după definitiva lor apartenenţă la fiinţa
umană, sunt următorii:
• deplasarea în spaţii geografice mari pentru procurarea hranei
influenţează raporturile dintre grupuri, pe de o parte, şi între membrii
aceluiaşi grup, pe de alta;
• dificultăţile foarte serioase în procurarea, depozitarea şi
conservarea hranei au eliminat progresiv un presupus egalitarism între
componenţii grupurilor, statuând un regim alimentar care anunţă
diferenţierile sociale de mai târziu;
• viaţa nomadă nu generează şi alte preocupări în afara celor
strict legate de asigurarea supravieţuirii;
• perpetuarea speciei are caracter haotic, raporturile între sexe
fiind lipsite de reglementări şi interdicţii;
• dependenţa aproape totală a humanoizilor şi apoi a fiinţelor
umane de mediul natural generează constrângeri de cele mai diverse
tipuri.
În condiţiile în care spaţiile de deplasare se micşorează şi mai
ales când se produce sedentarizarea, când oamenii încep să-şi confec-
ţioneze unelte, arme, îmbrăcăminte etc., când se adăpostesc în locuri
oferite de natură sau când îşi construiesc locuinţe, când introduc
restricţii în raporturile sexuale, când populaţia creşte sub raport
demografic, iar grupurile umane îşi micşorează spaţiile între ele
intrând în raporturi de cooperare sau în relaţii conflictuale, viaţa
socială dobândeşte conţinut prin apariţia unor forme de agregare
socială, a unor structuri sociale şi a unor raporturi sociale mai
149

diversificate şi mai intense, fie între indivizi, fie între aceştia şi
grupurile sociale din care fac parte.
2. Forme incipiente de coagulare socială. Multiplicarea

şi dezvoltarea lor
Aminteam înainte de bagajul genetic al „primitivilor” care este
de natură să ne permită înţelegerea modului cum au apărut şi au
proliferat forme de organizare socială.
O primă şi importantă închegare socială, definită de N. Petrescu
drept grup elementar, ar reprezenta un indiciu în sensul că omul nu
apare izolat, ci într-un mediu gregar pe care îl moşteneşte şi pe care îl
socializează treptat.
Uniforme ca mod de organizare, grupurile elementare, prin
adaptări succesive, mai de suprafaţă sau mai profunde, generează
obiceiuri, credinţe, preocupări, care încep să se diferenţieze de la un
grup la altul.
O viaţă paşnică pare să tihnească acestor grupuri, în pofida
condiţiilor de viaţă precare şi dificile. Viaţa patriarhală paşnică se
deteriorează însă treptat în contact cu alte grupuri cu moduri diferite de
trai, îndeosebi cu cele care adoptaseră o conduită prădalnică, războinică.
Este faza în care grupurile umane „primitive” pendulează pe spaţii
întinse în căutare de hrană, caracterul lor nomad fiind definitoriu.
Un fel de comunism primitiv caracterizează viaţa acestor
grupuri, fiecare membru având „sarcini” şi responsabilităţi şi fiecare
fiind, în acelaşi timp, părtaş la bucuriile şi necazurile comunităţii. Este
posibil ca în aceste grupuri să fi funcţionat o formă minimală de
organizare. Cel mai puternic şi mai în vârstă membru al grupului
primea respectul general, fiind, probabil, şi conducătorul grupului
respectiv. În hotărârile luate era susţinut de un sfat al bătrânilor sau al
capilor de familie.
Exclus nu este să fi existat anume ritualuri fie înainte de
vânătoare (pentru a implora succesul ei), fie după efectuarea ei (pentru
a consacra împărţirea vânatului).
Elementul fundamental în această fază a evoluţiei fiinţei umane
îl constituie solidaritatea, ce se menţine inclusiv în grupurile în care
deja conducătorii s-au impus, având funcţia conservării atât a indivi-
dului, cât şi a colectivităţii. Solidaritatea are mai mult un caracter
mecanic, fiind întreţinută de instinctul gregar. În esenţă, este o solida-
ritate naturală.
150

În acest caz (al grupurilor primare) şi numai în această fază de
evoluţie a omului se manifestă o adaptare deplină a individului la
comunitate, neexistând interese şi aspiraţii divergente între indivizi ca
şi între aceştia şi conducători. Ceea ce este valabil pentru comunitate
este valabil şi pentru individ. Cei care încearcă să se sustragă actului
de voinţă al grupului sunt sancţionaţi sau chiar suprimaţi.
Modul de viaţă al acestor grupuri este ghidat fundamental de exigenţe
de tip biologic (instinctul de hrană, instinctul de conservare / apărare,
instinctul de perpetuare a speciei). Toate acestea dau un anume conţi-
nut vieţii cotidiene a „primitivilor”, ale cărei caracteristici importante
constau în:
− preocuparea majoră, căreia îi este consacrată aproape întreaga
durată a unei zile, constă în procurarea hranei, la aceasta fiind antrenat
întregul grup, exceptându-se copii mici, bătrânii şi neputincioşii;
timpul foarte mare acordat acestei preocupări se explică prin depla-
sarea aproape zilnică a grupului în căutarea vânatului, a fructelor etc.
− în cadrul grupului se delimitează treptat oameni care se
consacră exclusiv vânatului şi alţii exclusiv culesului;
− în condiţiile unui început de sedentarizare apar şi preocupări
de depozitare şi conservare a hranei;
− importantă este şi preocuparea pentru asigurarea unui spaţiu
acoperit pentru odihnă, în special, sau în caz de intemperii;
− instincte materne asigură protecţia copiilor şi creşterea lor;
− universul spiritual, limitat de stadiul primitiv al existenţei
grupului, este dominat de reprezentări care îmbracă un caracter mistic;
spaimele pe care le trăiesc „primitivii” faţă de dezlănţuiri ale forţelor
naturii (fulgere, tunete, incendii, cutremure, revărsări de ape etc.) îi fac
să le considere drept forţe supranaturale, cărora trebuie să li se supună
(din această credinţă se naşte totemismul);
− detaşarea pregnantă faţă de lumea din care provin începe să fie
evidentă în condiţiile în care oamenii primitivi încep să-şi făurească
unelte rudimentare („cuţit” din piatră pentru tăiat piele de animal,
pentru jupuit sau decojit copacii; cremene pentru aprinderea focului;
„topor” pentru atac sau pentru apărare, cu utilizări şi în activităţi
casnice; râşniţe primitive pentru zdrobitul seminţelor, boabelor etc.;
arcuri cu săgeţi, suliţe, monoxile – bărci pentru o singură persoană
scobite din trunchiuri de copaci ş.a.m.d.), să-şi „confecţioneze”
„îmbrăcăminte” (piei de animale jupuite, cu sau fără blană), „încălţă-
minte” (opinci, „sandale”, cizme primitive din piei de animal, cu sau
fără tălpi din lemn) etc. şi, mai ales, când începe să înţeleagă
151

importanţa creării unui sistem de relaţii bazat pe rudenie, în care
cuplul familial este fundament al întregii construcţii sociale. Din acest
punct de vedere, succesivele faze evolutive ale cuplurilor ocazionale
(de la procrearea unui copil, până la naşterea lui) spre familia
monogamă reprezintă, totodată, succesive restricţionări în relaţiile
dintre sexe, cu efecte sociale importante, îndeosebi în statornicirea
unor raporturi care au la bază norme şi reguli de conduită, ce
dobândesc un caracter constrângător tot mai evident şi necesar.
Concomitent cu aceste reglementări şi cu tendinţa de statornicire a
unor cât mai clare distincţii de ordin familial între membrii unei
comunităţi este, foarte probabil, să fi asistat la apariţia şi apoi la
consolidarea unor tipuri noi de constructe sociale a căror succesiune
este încă discutată şi discutabilă. Acestea ar fi: hoarda, clanul
(nediferenţiat sau diferenţiat), ginta, tribul, uniunile tribale şi statul.
Hoarda, în viziunea unor specialişti (E. Mucke), ar fi fost prima
şi cea mai simplă formă de societate. Uneori hoarda este apreciată şi
ca o grupare umană care se bazează pe coabitarea în acelaşi loc şi pe
vecinătate. „În realitate, hoarda este mai mult o grupare zoogenetică,
în care oamenii şi ajutorul reciproc sunt numai un fel de continuare a
agregărilor animalice. Avem de a face în hoardă cu o cooperare
inconştientă şi temporară, care, mult mai târziu, în alte forme de
societate, devine ceva voit şi gândit” (Petre Andrei, 1936, p. 507).
Hoarda nu are ordine interioară şi nici conducere durabilă. Este mai
mult un mediu social decât o formă (structură) socială, este o
„protoplasmă socială”, un fel de teren pe care germinează un mod de
agregare socială.
„Societatea elementară şi originală [care] realmente existentă –
relevă Petre Andrei (p. 508) – este clanul nediferenţiat (subl. în text –
n.n.), pe care, însă, unii îl confundă cu hoarda, susţinând că între ele
există numai o deosebire cantitativă”. Clanul, de astă dată în viziunea
lui E. Durkheim, nu ar fi altceva decât hoarda „care a încetat de a mai
fi independentă, pentru a deveni elementul unui grup mai întins”
(1893, p. 130).
Clanul este, prin urmare, o „societate” permanentă şi închegată
şi are o anume structură: este alcătuit din indivizi care se consideră
rude, deoarece descind dintr-o speţă de animale sau de plante numită
totem. Astfel, totemismul, ca şi exogamia (interdicţia bărbaţilor de a
avea raporturi sexuale cu femeile din acelaşi clan) reprezintă trăsături
caracteristice importante ale acestei forme de organizare socială.
Clanul (sau hoarda după alţi autori) este un tip de agregare
socială primară bazat pe sistemul de rudenie sau derivat din acesta.
152

Sistemul de rudenie este un element coagulat social foarte
important pentru această fază a evoluţiei „societăţilor” primitive,
confundându-se, de fapt, cu societatea însăşi. Principalele sale funcţii
constau în:
a) precizarea raporturile interindividuale;
b) organizarea indivizilor, grupurilor şi comunităţii într-o reţea
de raporturi;
c) reglementarea şi fixarea „normelor” comportamentale ale
indivizilor faţă de alţi indivizi, grupuri sau faţă de
„societate”, în cele mai diferite contexte sau situaţii.
Sistemul de rudenie presupune organizarea unei vieţi în comun a
unei colectivităţi care, iniţial, a pornit de la relaţii de rudenie autentice
şi recunoscute şi care, apoi, a adoptat şi pe alţi membri, integrându-i în
clan (hoardă), gintă sau fratrie.
Sistemul de rudenie are rolul important pentru acea perioadă,
deoarece organizează viaţa socială însăşi a comunităţii primitive, o
structurează şi îi fixează funcţiile.
Clanul, ca expresie a sistemului de rudenie, este nediferenţiat în
condiţiile când componenţii săi practică nomadismul şi diferenţiat, în
condiţiile sedentarizării comunităţii/comunităţilor primitive, în sensul că
apar „specializările” între clanuri („societăţi” pastorale şi „societăţi”
agricole – H.H. Stahl, Ş. Voinea).
Deşi toţi membrii clanului (hoardei), ca şi ai ginţii sau fratriei
sunt consideraţi rude, există un început de ierarhizare:
– în fruntea lor este un şef, recunoscut pe baza meritelor sale;
– tot ca structură ierarhică primitivă poate fi considerat sfatul
bătrânilor, cu rol cumulativ (pentru şef).
De asemenea, din funcţiile pe care le au cele două sexe decurg
diferenţierile de poziţie în cadrul clanului: în cazul comunităţilor
preponderent centrate pe cules, rolul femeilor este cel puţin egal cu al
bărbaţilor, dacă nu chiar mai mare; în cazul comunităţilor prepon-
derent centrate pe vânat, rolul lor este minor, fiind, în cele mai multe
situaţii, tratate ca sclave.
În viziunea lui P. Andrei, clanul alcătuit pe sistemul de rudenie,
este un clan totemic.
Noţiunea de totem este de origine indiană şi a fost pusă în circu-
laţie către sfârşitul secolului al XVIII-lea de către englezul Long (1791).
Prin termenul de totem se înţelege „familie”, „trib” sau „rudenie”. De la
totem derivă noţiunea de totemism, prin care se înţelege (sau se
153

desemnează) legătura intimă de rudenie între grupuri şi indivizi, pe de o
parte, şi anumite obiecte sau fiinţe (animale, plante), pe de altă parte.
Legătura e presupusă de primitivi ca reală, exprimând identitatea de
rudenie cu animalul, planta sau obiectul considerat „totem”.
E. Durkheim, în Les formes élémentaires de la vie religieuse,
consideră totemismul ca „principiul religios” şi principiul de coeziune
socială în fazele primare de evoluţie ale unei comunităţi umane.
Totemul este numele animalului zeu sau plantei şi obiectului la
care clanul (hoarda) se închină, se roagă şi dă numele acestuia
(acesteia); reprezintă, deci, forţa de coeziune socială, cu substrat
mistic, care nu este altceva decât forţa colectivă şi anonimă a hoardei
(clanului). În această fază a evoluţiei umane, religia se confundă cu
însăşi societatea, iar totemul (zeul) reprezintă „societatea” respectivă.
Potrivit lui Durkheim, totemismul este propriu unei organizări
sociale determinate, anume cea care este divizată în clanuri.
„Primitivii” găsesc „surse de inspiraţie” pentru denumiri
totemice în regnul vegetal şi animal, în fenomene naturale etc. (leu,
tigru, leopard, maimuţă, soare, nori, arbore etc.). Prin raportare la
totem, animalele, păsările, lucrurile, vegetaţia etc. sunt împărţite în
două categorii: sacre şi profane. Cele sacre nu pot fi nici mâncate şi
nici sacrificate (este vorba de animale, păsări, plante), pe câtă vreme
celelalte pot fi sacrificate sau utilizate drept hrană.
Clanul totemic mai este definit şi ca „un grup de rudenie
unilaterală”, în comparaţie cu familia, care este bilaterală, în sensul că,
în timp ce în familie rudenia recunoaşte relaţiile individului cu tatăl
sau mama sa (în condiţiile, evident, când se ajunge la o asemenea
conştientizare), în clan rudenia exclude pe unul dintre aceştia. Cine
aparţine unui clan, rămâne în el toată viaţa. Chiar şi în condiţiile
„căsătoriei”, fiecare din soţi îşi păstrează clanul.
În afară de clanul totemic, mai există şi clanul care descinde
dintr-un strămoş unic, de regulă mitizat.
Există, în afara celor prezentate, îndeosebi în viziunea sociolo-
gilor Emile Durkheim, Petre Andrei, Nicolae Petrescu şi Traian
Herseni, numeroase alte teorii şi clasificări privind organizarea socială
a comunităţilor primitive.
Încheiem succinta prezentare a primelor forme de agregare so-
cială cu două scheme propuse de Traian Herseni (1) şi Mihai Ralea (2),
pentru a constata, pe de o parte, unele apropieri interpretative, iar, pe
de alta, a sesiza diferenţele.
154

a) Familie înrudită prin sânge
Clan – matriliniar/ă (maternală)
b)
(hoardă) – patriliniar/ă (paternală)
(1) c) Gintă (care poate fi plasată pe acelaşi plan cu hoarda sau
clanul, sau înaintea acestora)
d) Fratria (rezultată din unirea clanurilor)
e) Trib
f) Uniuni de triburi (prin federalizarea mai multor triburi),
cetăţi, regate
Tipurile Tipurile Tipurile Tipurile Tipurile

evoluţiei evoluţiei evoluţiei evoluţiei evoluţiei
religioase domestice juridice politice economice
a) Tip juridic
a) clan ne-
cu bază de clan
diferenţiat
nediferenţiat Economie
(cu filiaţie
I Totemism uterină) b) Tip juridic Tribul comunitară
(2) cu bază a clanului
b) clan di-
de clan
ferenţiat
diferenţiat
a) familie Tribul
Cultul paternă Tip juridic diferenţiat Economie
II
strămoşilor b) familie tribal (clase, familială
patriarhală caste, etc.)
Stat
a) Economie
a) municipii
familiară (în
Zei Familie Tip juridic (greco-
III decadenţă)
naţionali patriarhală naţional romane)
b) Economie
b) imperii
urbană
centralizate
a) Economie
urbană (în
Religii Tip juridic decadenţă)
Familie
IV universa- naţional şi Naţiune b) Economie
conjugală
liste internaţional naţională şi
internaţio-
nală
155

3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale
Viaţa socială, care se desfăşoară în clanuri, ginţi, triburi etc.,
reprezintă, în esenţă, o componentă a existenţei umane, care îşi are
geneza în înseşi începuturile îndepărtate ale devenirii omului. Evoluţia
ei pare lentă un timp, motiv pentru care N. Petrescu apreciază că este
„relativ statică” (1944, p.104). Desigur că aşa este, dar nu într-o ase-
menea măsură încât să nu poată fi sesizate deosebiri între indivizi,
care se accentuează progresiv.
Deosebirile sunt generate, în primul rând, de instinctul de
dominare (forţa) şi de proprietate, posibil derivat din primul, dar cert
influenţat de către acesta. Atmosfera de „dolce farniente” care plana
asupra grupurilor primare umane se risipeşte când indivizii dotaţi fizic
„descoperă” că este profitabil să utilizeze puterea lor pentru o bucată
suplimentară de carne sau pentru alegerea partenerei. Puternicii se
detaşează de cei slabi, generând ierarhizări în grupul respectiv şi
conflicte. Prima şi de lungă durată este detaşarea bărbaţilor de femei,
acestea din urmă devenind practic sclave.
Din dorinţa fiilor de a succeda taţilor la stăpânirea aceloraşi
femei şi din instinctul biologic de a-şi asigura subzistenţa proprie
printr-un supliment de hrană, derivă inegalităţi care se accentuează
progresiv. Inegalităţile, alimentate de instinctul de proprietate,
generează inegalităţi patrimoniale de tip comunitar şi individual.
Chiar şi în „societăţile” cele mai evoluate, cum ar fi cele care au
cunoscut aşa-zisul comunism primitiv, despre care se credea că sunt
lipsite complet de simţul individual de proprietate şi că proprietatea
avea un caracter exclusiv comunitar, există anumite forme de
proprietate personală: armele şi uneltele.
Acest aspect este dovedit de inventarul unor morminte (cel
îngropat are lângă el unelte, arme, etc., ceea ce arată că şi după înceta-
rea din viaţă, trebuie să le posede).
Astfel, imaginea despre societatea primitivă este alta decât cea,
în genere, cunoscută. Proprietatea ne apare sub trei forme:
a) comunistă;
b) colectivă şi
c) individuală (N. Petrescu).
Proprietatea comunistă exprimă sentimentele altruiste ale
comunităţii faţă de membrii săi, de altfel identificate în această fază de
organizare socială şi constă în întrebuinţarea efectivă a mijloacelor
existente de producţie economică cu obiectivul asigurării securităţii
alimentare a întregului grup uman şi satisfacerii celorlalte nevoi
156

existenţiale. Securitatea alimentară individuală dată de apartenenţa la
comunitate, constă în distribuirea egală a produselor (în special a
alimentelor). Nu trebuie înţeles că un astfel de tip de proprietate are un
rol dominant. De cele mai multe ori, s-a constatat, în urma unor asidue
studii, că acest tip de proprietate are un rol nesemnificativ. Astfel,
imaginea că proprietatea solului era exclusiv comunitară, trebuie
privită cu rezervă, deoarece natura proprietăţii este condiţionată de
factorii de mediu şi de organizarea economică a comunităţii. De
pildă, triburi de vânători, care trăiesc exclusiv din vânătoare, nu
instituie, în mod obligatoriu, proprietatea „comunistă” asupra tere-
nului. De fapt, la primitivii păstori şi vânători este mai mult colectivă
decât comunistă (comunitară).
Proprietatea colectivă şi cea individuală, erau considerate ca
fiind specifice „societăţilor” de agricultori. În adevăr, aşa este, dar nu
trebuie, cum am observat, exagerat.
Proprietatea colectivă ia diverse forme:
• proprietatea asupra drumurilor, „fântânilor” şi pământurilor
neutilizate;
• asupra „grădinilor de zarzavat”, plantelor, etc.
• asupra unor locuinţe etc. (care se moştenesc din generaţie în
generaţie);
• şi asupra pământurilor cultivate de femei ş.a.m.d.
Proprietatea individuală, în afară de unelte şi arme, mai constă în:
loturi individuale împrejmuite şi cultivate de regulă de femei, locuinţe,
îmbrăcămintea, unele produse rezultate din munca proprie, etc.
Apariţia proprietăţii, cum afirmam, a fost generată iniţial de
instinctul de proprietate, ulterior este însă încurajată şi de alţi impor-
tanţi factori, precum:
• apariţia, apoi generalizarea sedentarizării, care conduce la
configurarea primelor „structuri ocupaţionale” (vânători, crescători de
vite, culegători, agricultori, negustori) şi a celor socio-profesionale
(diverse tipuri de meşteşugari: olar, pietrar, etc.);
• schimbările mediului înconjurător, care favorizează procesele
demografice şi determină apropierea grupurilor unele de altele şi conş-
tientizarea spaţiului „vital” de către fiecare grup;
• declanşarea conflictelor intergrupale pentru spaţiu (ca sursă de
hrană şi locuire ), care au în obiectiv şi implică deposedarea de bunuri,
apariţia prizonierilor şi implicit a sclaviei arhaice, „confiscarea” feme-
ilor, alungarea grupurilor învinse sau uciderea membrilor lor;
• calamităţi naturale: revărsări de ape, incendii devastatoare, secetă,
erupţii vulcanice etc. ce determină fuga precipitată, cu consecinţele de
157

rigoare: pierderea propriului teritoriu cu toate bunurile; intrarea în conflict
cu alte comunităţi sau acceptarea „tutelării” de către altă comunitate (ceea
ce duce, implicit, la inegalităţi).
În afara acestor factori favorizanţi ai diferenţierilor de tip social,
este foarte probabil să înregistrăm, în epocile îndepărtate, şi
manifestarea altora, cum ar fi:
• configurarea ideii de drept natural, care pune stăpânire pe unii
dintre membrii colectivităţilor teritoriale, idee generată de sentimentul
îndreptăţirii acestora de a primi mai mult, în comparaţie cu ceilalţi
membri (numai unii dintre vânători, şi anume, primul care atinge ani-
malul sau cel care dă lovitura mortală; numai unii dintre bărbaţii
clanului, tribului etc., cum ar fi cei mai abili în lupte cu alte clanuri,
cei mai viteji şi curajoşi etc.).
• apariţia „comerţului” în forme rudimentare (trocul) între
societăţile „specializate”, cum ar fi cele pastorale şi cele agrare
(schimburi de produse în principal), care conduc la „stocări” de bunuri
de către unii indivizi, fapt ce denivelează sub raport social comuni-
tatea respectivă;
• promovarea, în societăţile agricole, a unui anume tip de pro-
prietate, care poate fi apreciată inclusiv ca proprietate individuală. În
vechiul drept românesc ea apare sub denumirea de „proprietate de
brazdă” cu drept de folosinţă temporară pentru obţinerea unor produse
necesare existenţei. Grupul respectiv, şi cu atât mai mult când avem de
a face cu unele comunităţi teritoriale mai avansate sub raportul
evoluţiei economico-sociale, poate interveni în sistemul distributiv al
pământului sau păşunilor, pădurilor, în sensul că fie recunoaşte, în
continuare, loturile individuale, fie le reîmparte etc. În genere, siste-
mul acesta de distribuire şi redistribuire este cunoscut de societatea
românească din timpuri care sunt greu de precizat, dată fiind marea lui
vechime, şi a intrat în conştiinţa publică şi în cutumele româneşti sub
denumirea de sistemul devălmaş sau devălmăşia. Sistemul evoluează,
însă, în feudalism, dând naştere la forme din ce în ce mai complexe,
care, în general, sunt următoarele:
a) devălmăşii absolute;
b) devălmăşii cu „stăpânirea locurească”;
c) devălmăşii egalitare cu „stăpânire pe sumă de stânjeni”;
d) devălmăşii pe cote părţi proporţionale;
e) devălmăşii „umblătoare”, stabilite pe un criteriu de
cote-părţi.
158

• Apariţia „robiei patriarhale”, în condiţiile izbucnirii conflic-
telor dintre colectivităţile teritoriale, provocate îndeosebi de cele
„războinice” sau „prădalnice”, care îşi autoinstituie, prin practicarea
războiului, un mod propriu de existenţă şi de manifestare socială.
Robii muncesc, astfel, nu numai pentru propria lor întreţinere, ci şi
pentru întreţinerea învingătorilor. Concomitent, apar şi instrumentele
administrative necesare impunerii unor condiţii „societăţilor” domi-
nate care să determine colectarea produselor (mai întâi), apoi a mone-
delor (mai târziu). Apare, astfel, instituţia perceptorilor, speciali-zată
în strângerea impozitelor în natură sau în bani, care a presupus crearea
unei reţele de funcţionari ce au ca obiect de activitate strângerea impo-
zitelor şi, în paralel, pentru asigurarea protecţiei lor, a unui corp înar-
mat, variabil sub raportul mărimii şi compunerii sale.
În interpretarea lui H.H. Stahl şi a lui Şerban Voinea „descă-
lecările”, care au avut un important rol în accelerarea procesului refacerii
statalităţii la români (înfiinţarea statelor feudale româneşti), exprimă o
astfel de relaţie care vine din adâncurile istoriei sociale a românilor.
Într-o fază mai evoluată, relaţiile dintre învingători şi învinşi
dobândesc un caracter clientelar. Schimbarea se produce treptat şi
numai în condiţiile sedentarizării comunităţilor nomade, care pretind
bunuri sau bani de la învinşi, învingătorii devenind, astfel, clienţi
„statornici” ai comunităţilor învingătoare. Diferenţierile sociale se
statornicesc definitiv şi se consolidează în ambele tipuri de comunităţi.
Viaţa socială a comunităţilor primitive, nu exclude, prin urmare,

unele diferenţieri sociale. Există o întreagă ierarhie la primitivii din
trecut şi la cei studiaţi pe viu la finele secolului trecut, ceea ce relevă –
după aprecierile lui N. Petrescu – „un proces activ de diferenţiere”
(1944, p. 104).
Deosebirile care se configurează în „societăţile” primitive sunt
de două tipuri: a) de castă (sau de clasă) şi b) de merit. Primele împart
societatea în categorii pe bază de drepturi creditare şi avere, iar
celelalte sunt produsul unor calităţi individuale. Chiar şi numai aceste
distincţii sunt suficiente pentru a observa că „societatea” primitivă este
departe de a prezenta aspectul unei egalităţi nivelatoare. Averea (în
sens de bunuri), naşterea şi meritul sunt criterii de apreciere în aceste
societăţi, creând, astfel, decalaje.
Privilegiul de a aparţine unei „clase” (sau mai exact unei caste)
şi acela de a distinge un individ în raport de alţii nu sunt aspecte
realizate în afara comunităţii şi independent de aceasta, din contră sunt
159

expresii ale demersurilor întregii comunităţi. Diferenţierile sociale
izvorăsc din însăşi natura umană, care nu cunoaşte (şi nu acceptă
nivelarea socială), pornind de la instinctele primare pe care le
moşteneşte şi mergând spre accentuarea propriului instinct de proprie-
tate, precum şi a egoismului, individualismului etc.
Meritele individuale, care au un anume rol în aceste diferenţieri,
sunt:
la bărbaţi – bravura, vitejia, curajul, iar
la femei – castitatea, priceperea în treburile casnice,
amabilitatea etc.
Meritele individuale oferă individului posibilitatea să se distingă
în raport de ceilalţi membrii ai comunităţii şi să obţină prestigiu.
Prestigiul are un rol important, dat fiind puternicul simţ al
mândriei la primitivi, care creează o concurenţă puternică între
membrii comunităţii. Diferenţierile – şi este important de reţinut acest
aspect – în cazul comunităţilor umane sunt nu numai de natură
biologică şi psihică (cum se întâlnesc în regnul animal), ci şi de natură
socială şi culturală, fiind produsul dezvoltării în timp a individului şi a
grupului şi a influenţelor ecosistemului exercitate asupra lor.
Distincţiile de castă provin din moşteniri, dar ele nu anihilează
concurenţa între indivizi.
Discriminările în condiţiile diferenţierilor sociale pe temeiul dis-
tincţiilor de castă sunt foarte puternice, unii şefi locali considerându-se
drept descendenţi din zei şi reprezentanţi ai lor pe pământ.
Societatea primitivă, chiar în fazele incipiente ale organizării ei,
cunoaşte, deci, o ierarhizare, mai accentuată în cele care aplică
„principiul” distincţiilor de castă şi mai puţin ierarhizată la cele
construite pe principiul distincţiilor izvorâte din merite individuale
(prestigiu).
Ierarhizările chiar dacă au la bază cele două principii (distincţiile
de castă şi distincţiile datorate meritelor personale) nu sunt uniforme,
unele fiind mai simple, altele mai complicate.
Este greu de precizat când şi cum au apărut în comunităţile

umane de pe întinsul spaţiului românesc diferenţieri sociale. Elemente
interpretative, desigur, există, şi ele sunt sugerate de unele materiale
depistate în diverse zone ale acestui spaţiu. Exemple:
– inventarul unor morminte;
– mărimea şi aşezarea locuinţelor;
– apariţia valurilor sau zidurilor de apărare etc.
160

Să încercăm, totuşi, să penetrăm în lumea îndepărtată a „primiti-
vilor” din spaţiul social românesc, pentru ca să imaginăm cum şi în ce
sens au apărut şi s-au manifestat diferenţierile sociale.
Structura (stratificarea) socială exprimă deci, în esenţă, diviza-
rea societăţii în clase sau straturi, dispuse ierarhic în funcţie de dife-
renţele de bunăstare, prestigiu sau alte caracteristici sociale (Jack C.
Plano, Robert I. Riggs, 1993, 149).
Începuturi foarte îndepărtate ale procesului de diferenţiere soci-
ală în cadrul populaţiei autohtone sunt presupuse că apar în paleoli-
ticul inferior. „Tabăra” sezonieră de la Ripiceni-Izvor poate fi o dova-
dă materială a existenţei unei comunităţi hominide care practica
vânătoarea, cunoştea focul şi avea „structuri” rudimentare de locuire.
Este posibil ca acest grup uman în devenire, pe lângă comportamente
zoologice, să fi avut unele „reglementări” în raporturile dintre
membrii comunităţii: raporturi de filiaţie şi de rudenie, raporturi de
coabitare şi cooperare etc.
Nu ştim ce număr de membri cuprindea comunitatea de la
Ripiceni. Se pare că avem de a face cu un grup teritorial de mărime
medie, pe care unii antropologi, arheologi, sociologi îl denumesc ceată.
Şi fiindcă viaţa socială presupune existenţa nu numai a preocu-
părilor pentru dobândirea mijloacelor de trai, ci şi promovarea unor
relaţii interumane este acceptabilă ideea existenţei, încă din această
fază, a unor cupluri familiale, chiar dacă raporturile sexuale nu sunt
reglementate în sens modern.
Complexul de la Schela Cladovei (8000-6500 î.Hr.), menţionat
deja pentru importanţa sa, ne oferă repere asupra unor posibile ierarhii
sociale. Avem de a face cu o comunitate deplin umană (homo sapiens)
de cultivatori (graminee), deci de producători de hrană, care cunoaşte
deja familia pereche şi este sedentară (existenţa şanţului de apărare).
Este greu de precizat ce tip de structură socială se configurează în
cazul acestei comunităţi. Mormintele familiale ar putea sugera că ar fi
vorba de o gintă sau chiar un trib.
Necropolele, „satele” şi ansamblurile arheologice din neolitic
dau un mai mare coeficient de probabilitate asupra naturii şi formelor
pe care le îmbracă stratificarea socială. Avem de a face cu aşezări,
unele întinse, ale unor cultivatori, crescători de animale şi meşteşugari
casnici, care locuiesc în bordeie, practică inhumaţia, au preocupări
„artistice” şi o „viaţă religioasă organizată”, aşezări apărate de şanţuri
(vestigiile culturii Starcevo-Criş Vinča). Nu este exclus ca locuitorii
de pe întinsul spaţiului cuprins între Beba Veche (jud. Timiş) –
Coşăuţi – Soroca (raionul Soroca) să fie organizaţi în trib (triburi).
161

Supoziţia se confirmă în cazul marilor aşezări din neolitic (4500/4000
– 2700/2500 î.Hr.), unele cu aspect preurban (Petreni, în Moldova de
dincolo de Nistru). Sunt aşezări care au minim 50/100 locuinţe până la
peste 1000 de locuinţe. Presupunând că familiile au minim 4 persoane,
rezultă o populaţie cuprinsă între 200/400 – 4000 de locuitori.
În cadrul populaţiei se constată o ierarhizare tipică societăţilor
cu caracter sedentar, unde diferenţierile de proprietate produc şi
accentuează diferenţieri sociale, diferenţieri mai accentuate la „socie-
tăţile cu caracter militar” din perioada de tranziţie la epoca bronzului
(2200/2500 – 2000/1900 î.Hr.). Conducătorul (conducătorii) militari,
împreună cu susţinătorii lor se detaşează de restul populaţiei prin
poziţie socială şi economică, în timp ce restul populaţiei se găseşte pe
poziţii de inferioritate. Chiar dispunerea locuinţelor unor aşezări din
acea vreme (concentric, în jurul unui spaţiu liber sau radial) dovedeşte
diferenţieri sociale. Căpeteniile militare (şefii de triburi sau de uniuni
tribale) reprezintă autoritatea civilă şi militară, posedând deja însemne
ale puterii (sceptrele de piatră de la Găiceanca – Bacău), având armele
ornamentate şi locuinţe fortificate (reşedinţe). Ei se impun, fie prin
propria autoritate, ca reflex al unor calităţi personale deosebite, fie ca
reprezentanţi ai grupurilor militare sau civile (elitele patriarhale), care
se distanţau de restul populaţiei prin mărimea locuinţei şi plasamentul
acesteia, calitatea şi cantitatea produselor alimentare, îmbrăcăminţii,
rezervelor de hrană, execuţiei armelor, varietatea şi volumul instru-
mentarului de lucru, suprafeţele destinate gospodăriilor proprii.
Triburile sau uniunile tribale, alcătuite din mai multe triburi,
sunt răspândite pe un teritoriu mai întins şi ele au, practic, aceeaşi
structură socială. În cazul uniunilor de triburi se produce o supra-
etajare în zona „elitelor”, şeful sau conducătorul, precum şi „sfatul”
sau „adunarea” sunt recrutate din „nobilimea” tribală. Diferenţierea se
accentuează, şefii militari devenind tot mai bogaţi (morminte
„princiare” din piatră la Agighiol – Tulcea, Petreu – Teleorman,
Băiceni – Cucuteni – Iaşi), la fel ca şi aristrocaţia tribală şi militară.
Restul populaţiei, diferenţiată prin nivelul proprietăţii, se dife-
renţiază şi prin sfera ocupaţională: agricultori, meşteşugari şi negustori.
Alături de proprietatea obştilor îşi consolidează poziţiile proprie-
tatea individuală (particulară) care va determina o accentuare a strati-
ficării sociale.
După unii autori din vechime, societatea geto-dacă era structurată
în grupul denumit tarabostes (pileati), care constituia nobilimea (aris-
tocraţia tribală), ce ocupa demnităţile politice, militare şi ecleziastice
162

(regi, mari preoţi, comandanţi etc.) şi comati (capillati), care sunt
producători liberi (agricultori, crescători de vite, meşteşugari, vânători şi
negustori). Există şi un început de diferenţiere între populaţia locali-
tăţilor rurale şi cea a localităţilor mari, cu elemente protourbane.
Viaţă urbană trăiesc ctitoriile greceşti de la Marea Neagră şi este
posibil, în anume forme, cetăţile geto-dace, reşedinţe regale sau prin-
ciare, din timpul celor două regate dace (Burebista şi Decebal).
Stratificarea se accentuează în vremea romanităţii nord dună-
rene, când o parte a populaţiei autohtone adoptă stilul de viaţă roman.
La nivelul perimetrului locuit de daci coexistă două tipuri de
structuri sociale: sclavagistă (de import) şi cea tipică democraţiei
militare (autohtonă).
Stratificarea autohtonă regresează, deoarece statul, pulverizat
după moartea lui Decebal, revine la faza unor uniuni tribale, a căror
structură am constatat-o înainte.
Sclavagismul, cu structurile sale specifice, se manifestă în
graniţele Daciei Traiane. El îmbracă, în linii esenţiale, aceeaşi trăsături
ca sclavagismul de factură romană. Pe verticală, structura socială a
provinciei romane Dacia era, se pare, aceasta:
în mediul urban: nobilimea municipală (decurioni, în majoritate
proprietari de pământuri; magistraţi, înalţi funcţionari imperiali ş.a.);
„oameni de afaceri” (negustori, patroni de ateliere meşteşugăreşti,
proprietari etc.); funcţionari urbani (edili, questori etc.); meşteşugari;
sclavi (cumpăraţi sau crescuţi în familie); liberţi (sclavi eliberaţi); plebei.
În mediul rural: proprietari de pământ (nobili rurali); coloni
(fermieri liberi, care închiriază, pe bază de contract cu proprietarul de
pământ, un teren agricol); peculi – servi casati (sclavi care primesc un
teren agricol pentru care dau proprietarului bani sau produse); sclavi.
Structura reflectă interesul romanilor pentru crearea unui cadru
adecvat de conservare şi perpetuare a vieţii romane în provincie,
structuri în care penetrează alogeni (colonişti, funcţionari imperiali,
militari, veterani etc. din Imperiu), dar şi autohtoni.
Retragerea romanilor şi apoi pendularea, vreme de veacuri a
migratorilor au ca efect distrugerea structurilor sociale de tip urban,
omogenizarea structurilor rurale, din care dispar „elementele de
import” (coloni, sclavi etc.).
Comunităţile rurale, majoritar agrare, dar şi pastorale sau mixte,
au instituţii (obştea sătească) şi structuri sociale (ţărani liberi, meşte-
şugari, preoţi) adecvate unei economii închise.
163

Migraţiile „se calmează”, apoi încetează. Din secolele IX-X, dar
posibil şi înainte, procesele de restructurare socială în sens feudal
produc efecte în planul stratificării. Apare, însă, din nou elementul
perturbator grav al vieţii sociale româneşti: dominaţia străină.
În general, despre începuturile şi primele faze ale evoluţiei vieţii

sociale, aspectele esenţiale care trebuie reţinute sunt următoarele:
• fiinţa umană se naşte ca o fiinţă socială;
• „experienţa” oamenilor primitivi, moştenită din animalitate,
reprezintă o formă rudimentară de agregare, care generează apariţia
vieţii sociale în grupurile „primitivilor”;
• „grupul elementar” reprezintă o primă şi rudimentară formă de
organizare socială a oamenilor primitivi;
• alte forme de agregare socială în perioadele iniţiale ale
existenţei umane, indiferent de disputele teoretice între specialişti,
sunt: hoarda, clanul, fratria, ginta, tribul, uniunile de triburi, statul;
• toate formele de organizare sub raport social ale „primitivilor”
şi ale „lumii vechi” se întemeiau pe legăturile de rudenie (de sânge);
• concomitent şi paralel cu apariţia primelor forme de
organizare socială are loc şi debutul procesului de diferenţiere socială
stimulat de instinctele de dominaţie şi de proprietate, care marchează
existenţa fiinţei umane încă de la apariţia sa;
• de la o structură socială simplă („aristocraţia” tribală şi restul
populaţiei) se ajunge, în vremea contactelor cu lumea romană şi apoi
în timpul dominaţiei Romei, la structuri complexe, de tip sclavagist;
acestea sunt tipice numai societăţii daco-romane din perimetrul Daciei
romane, în restul spaţiului social dacic evoluând, în continuare,
structurile de tip tribal.
Agregare socială. Are înţeles de organizare socială, de apariţie
sau constituire a unei formaţiuni sau structuri sociale. Agregarea
socială a primitivilor presupune procesul social prin care se naşte viaţa
socială şi deopotrivă modul în care aceştia îşi edifică propriile forme
de organizare sub raport social.
Asociere spontană. Se defineşte ca fiind procesul de constituire
ad hoc a unor forme de agregare socială, care, de regulă, sunt provo-
cate de anumite situaţii împrejurări, condiţii etc. Mai pregnante în
„lumea veche”, ele nu lipsesc nici în epocile ce au urmat, inclusiv în
contemporaneitate.
164

Fratrie. Termen împrumutat din greaca veche, desemnând o sub-
diviziune a triburilor antice din Grecia. Subdiviziunea avea valoarea a
câtorva clanuri, reunite, de regulă, prin legăturile de rudenie.
Gintă. Are semnificaţie de grup constituit în baza legăturilor de
sânge, pornind de la un strămoş comun. Este una din formele
importante de manifestare sub raport social a „societăţilor” primitive.
Grup elementar. Ar reprezenta prima formă de coagulare socială
a primitivilor în viziunea lui N. Petrescu. S-ar părea că aceasta
corespunde vieţii patriarhale paşnice, în care toţi membrii săi acţionau
unitar, având atribuţii, responsabilităţi şi satisfacţii conferite de însăşi
forţa grupului (colectivităţii).
Trib. În Roma antică, tribus desemna populaţia districtelor
acesteia. Prima extensie, termenul a dobândit semnificaţia de formă
specifică de organizare a „societăţilor vechi”, constituită în temeiul
rudeniei între componenţii lor. Mai multe familii, având un teritoriu
„propriu”, o limbă comună, aceleaşi credinţe şi obiceiuri şi care
recunoşteau autoritatea unui şef comun formau un trib. Mai multe
triburi reunite sub „sceptrul” unui conducător „ales” sau recunoscut
alcătuiau o uniune de triburi.
BIBLIOGRAFIE
Andrei, Petre (1936), Sociologie generală, Craiova, Tiparul Scrisul

Românesc S.A. Craiova.
*** Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic – sec. X) (1976),
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Durkheim, Emile (1893), De la division du travail social, Paris.
Herseni, Traian (1982), Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale,
Palante, G. (1903), Précis de sociologie, Paris, Felix Alcan.
Mucke, F. (1895), Horde und Familie in ihrer urgeschichtlichen Ent-
wicklung, Berlin.
Petrescu, Nicolae (1944), Primitivii, [Bucureşti], Casa Şcoalelor.
Petrescu, Nicolae (1994), Principiile sociologiei comparate (Text ales,
traducere şi studiu introductiv de dr. Maria Larionescu), [Bucureşti], Editura
Ştiinţifică.
Ralea, Mihai (1944), Introducere în sociologie, [Bucureşti], Casa
Şcoalelor.
165

• Care sunt factorii ce influenţează apariţia şi evoluţia vieţii
sociale?
• Ce este grupul elementar şi care sunt principalele lui trăsături?
• Care este conţinutul „vieţii cotidiene” a „primitivilor”?
• În ce viziune analizează E. Durkheim şi P. Andrei hoarda şi
clanul?
• Ce se înţelege prin totem? Care este semnificaţia lui pentru
„societăţile” primitive?
• Cum „clasifică” Tr. Herseni şi M. Ralea formele de organizare
socială ale „lumii vechi”?
• Care sunt principalii factori ce conduc la apariţia şi la
adâncirea diferenţierilor sociale?
• Cum ne apare structura socială a geto-dacilor şi cum
evoluează aceasta în perioada dominaţiei romane?
166

VIII. CONSOLIDAREA SISTEMULUI CLIENTELAR
ŞI A DEZVOLTĂRII DEPENDENTE.
TENDINŢE TIMPURII DE PERIFERIALIZARE
A COMUNITĂŢILOR SUD-EST EUROPENE
Aşa după cum forţa a primat în diferenţierea indivizilor în

primele faze ale procesului de antropogeneză, tot la fel s-au produs, la
început, şi distanţările între comunităţi, cu efecte vizibile în plan
social, dar şi pe alte planuri. Cele prezentate până acum constituie
doar începuturile unui proces de anvergură europeană. Acesta se
continuă şi dobândeşte o forţă deosebită în perioadele următoare, când
sistemul clientelar şi dezvoltarea dependentă se extind şi se accen-
tuează, schimbând, susţinem noi, într-o formă decisivă ritmurile,
sensurile şi nivelurile evoluţiei istorice a numeroase comunităţi umane.
Dacă o vreme „agenţii” care provocau asemenea fenomene şi
procese socio-istorice de anvergură şi profunzime erau populaţiile
migratoare, ulterior locul este cedat puterilor europene ale vremii,
care, cu unele distincţii relativ importante, s-au manifestat, în
totalitatea lor, conduse numai de aspiraţii dominatoare. Nici „Vestul”,
nici „Nordul”, „Sudul” sau „Răsăritul” Europei nu sunt ferite de
simptomatologia specifică intereselor dominatorii. Dacă în părţile
apusene ale continentului decalajele între cuceritori şi învinşi nu devin
o povară pentru ultimii, iar în epoca modernă şi contemporană se
anihilează practic, în cele răsăritene situaţia este cu totul alta.
Societăţile din acest perimetru trăiesc drama periferializării, a
marginalizării în propriul lor continent şi nu datorită unor extratereştri,
ci unor comunităţi umane pământene, întâmplător sau nu, majoritar
europene.
1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip

de evoluţie socială
Prezenţa romanilor într-un întins perimetru geografic a configu-
rat, un nou tip de civilizaţie, cu toate consecinţele – redate succint, de
altfel, anterior – asupra populaţiilor care au intrat sub administraţia
Romei. Aceleaşi efecte sunt remarcate şi în cazul triburilor geto-dace
167

care intră în componenţa Daciei romane şi, prin influenţe, mai mult
sau mai puţin intense, inclusiv asupra celor care au rămas în afara
graniţei provinciei romane de la nordul Dunării.
Romanii se retrag în 271/275, dar, până la Constantin cel Mare
(306-337), ei exercită o considerabilă influenţă în nordul Dunării. În
urma lor, imperialii romani lasă un popor nou – poporul daco-roman –,
o limbă vorbită de toţi locuitorii fostei provincii şi apoi şi de cei din
afara ei, o civilizaţie remarcabilă şi o unitate religioasă asigurată de
ortodoxism.
De la romani s-au difuzat în epocă şi s-au prelungit în timp ca un
ecou întârziat mărturiile despre imensele şi de necrezut bogăţii dacice,
justificate de tezaurele aduse la Roma şi de organizarea unei intense
exploatări de metale preţioase în zona Munţilor Apuseni, un fel de
Californie în miniatură. Existenţa unui autentic El Dorado într-o zonă
de acces şi confluenţă europenă a exercitat, desigur, o puternică
atracţie asupra străinilor, fie ei ocazionali, fie statorniciţi în vecinăta-
tea hotarelor daco-romane. „Mirajul dacic” era alimentat şi de infor-
maţiile, deloc exagerate, despre rodnicia solului, despre clima blândă,
hărnicia locuitorilor, natura generoasă. Toate acestea s-au constituit,
fără voia autohtonilor, în surse de invidie, adversităţi şi cotropiri
venite din zona acelor seminţii nestatornice şi prădalnice, deloc sau nu
îndeajuns calificate în producerea bunurilor materiale, sau din partea
unor neamuri avântate în idealul expansionist încă de pe vremea când
doctrinele politice se aflau în stare embrionară.
Goţii sunt printre primii care străbat părţile Europei sud-estice.
Începând cu iarna anului 331/332 ei traversează Dunărea, invadând
teritoriul Peninsulei Balcanice. Prezenţa lor în spaţiul daco-romanilor
accentuează sistemul clientelar, dar nu aduce decât într-o anume
măsură atingere civilizaţiei urbane de tip roman, care îşi perpetuează
existenţa, concomitent cu vieţuirea, în continuare, a comunităţilor de
tip rural. Continuă practicarea îndeletnicirilor de bază ale locuitorilor,
precum agricultura, creşterea vitelor, viticultura şi pomicultura,
exploatarea minereurilor (fier, argint, aramă, aur), a sării şi a păcurii
precum şi exersarea a numeroase meserii, al căror „nomenclator” s-a
îmbogăţit considerabil. Un proces de erodare a vieţii urbane a fost,
însă, inevitabil, nu numai datorită dominaţiei goţilor (apoi a
vizigoţilor), ci şi ca efect al dispariţiei factorului stimulativ al civili-
zaţiei citadine – romanii – şi, deopotrivă, al presiunii demografice
exercitată de populaţia rurală, mult mai numeroasă decât cea orăşe-
nească sau preorăşenească.
168

Prin infiltrarea hunilor, gepizilor şi avarilor în spaţiul Europei
Orientale şi Meridionale, viaţa socială a populaţiilor atinse de
năvălirile lor se modifică substanţial. În raport cu suma tuturor
populaţiilor care au devenit dependente de migratori, aceştia din urmă
reprezentau minorităţi războinice, care stăpâneau vaste teritorii. Timp
de câteva secole, locuitorii din masivul areal în care pendulează
„minorităţile războinice” sunt supuşi unei presiuni, cu intensitate
variabilă, care le schimbă fie parţial, fie integral modul de existenţă.
Oraşele, care mai rămăseseră, decad, se ruralizează sau sunt aban-
donate de locuitorii lor. Multe localităţi rurale dispar, întreaga lor
populaţie refugiindu-se în locuri retrase sau greu accesibile, unde
trebuie să se adapteze noilor condiţii oferite de mediul natural.
Caracterul de comunităţi cu economie închisă se păstrează în
continuare, cu diferenţe însă în raport de condiţia juridică a aşezărilor.
Cele „nou constituite” nu sunt obligate să cedeze o cotă parte migra-
torilor, pe câtă vreme comunităţile rămase în regim de dominaţie trebuie
să plătească un „tribut” (avarii solicitau, de exemplu, 50% din produse).
Raporturile dintre comunităţile care acceptă să rămână pe loc şi
migratori îşi pierd treptat caracterul clientelar, dobândind un aspect tot
mai evident de servitute (în afară de produse, erau obligate să asigure,
nu în puţine situaţii, forţă umană pentru campaniile lor prădalnice).
Comunităţile „nou create” îşi modifică, în majoritatea cazurilor,
caracterul iniţial, prin situarea lor în alt mediu natural. Locuitorii care
preferă zonele montane îşi schimbă preocupările tradiţionale, punând
un accent mai mare pe creşterea vitelor, prelucrarea lemnului,
practicarea vânatului şi pescuitului. Se restrânge considerabil sau chiar
încetează cultivarea unor plante, concomitent cu diminuarea ocupa-
ţiilor agrare. Aceste schimbări, care au loc în cadrul economiei noilor
aşezări, conduc, implicit, la unele metamorfoze în planul structurilor şi
relaţiilor sociale. Membrii comunităţii revin la „sentimente mai bune”,
activând solidarismul comunitar şi ameliorând raporturile interper-
sonale. Deşi nu poate fi vorba de revenirea la un egalitarism de felul
celui întâlnit în grupurile umane primitive, apare foarte plauzibilă
ipoteza renaşterii unei nivelări relative de proprietate, datorită faptului
că fiecare individ şi-a părăsit precipitat locuinţa şi a abandonat
bunurile sale personale sau ale familiei din care face parte.
Prin urmare, în acelaşi perimetru existenţial al unei populaţii
sedentare, în condiţiile distorsiunilor cauzate de migratori, se produce
o diferenţiere a comunităţilor umane după modul cum se raportează la
migratori:
169

a) comunităţi teritoriale care acceptă regimul de dominaţie;
b) comunităţi care migrează în locuri mai sigure, protejate fiind
de formele de relief (înălţimi, teren accidentat) sau de păduri seculare;
c) comunităţi teritoriale care îşi continuă existenţa în condiţii de
libertate, fără să cunoască sistemul de constrângeri impus de
dominatorii războinici, dată fiind situarea lor în enclave greu
accesibile, izolate sau plasate la distanţe apreciabile de rutele utilizate
de migratori în incursiunile lor prădalnice.
Se configurează, în raport de cele trei situaţii, direcţii evolutive
relativ distincte, pe fondul unor tradiţii dificil de dislocat, cum vom
constata mai târziu:
• perpetuarea şi dezvoltarea colectivităţilor pe linia tradiţională
de evoluţie, inclusiv a vieţii sociale, potrivit propriilor lor resurse
umane şi materiale şi deopotrivă motivaţiilor, aşteptărilor şi aspira-
ţiilor membrilor acesteia (c);
• continuarea parţială a evoluţiei pe care s-a înscris comunitatea
umană respectivă şi adaptarea „din mers” la exigenţele impuse de
populaţiile migratoare (a) şi
• continuarea parţială şi chiar fragmentară a vieţii comunitare
anterioare impactului cu migratorii şi adaptarea la noile condiţii
impuse de schimbarea „vetrei” localităţii (b).
1.1. Natura şi esenţa raporturilor cu migratorii. Sistemul

tributal şi efectele lui în plan social
În cele ce urmează ne vom ocupa de evoluţia colectivităţilor
teritoriale care nu au migrat sau care nu au fost dizlocate de
populaţiile nomade.
Sunt numeroase decenii de când, în „circuitul” dezbaterilor ştiin-
ţifice asupra unor epoci îndepărtate din istoria omenirii (apropiate foarte
mult de perioada post-romană, care constituie obiectul atenţiei noastre),
prin necunoscutele pe care le ridicau cercetării, s-a propus şi a avut o
anume circulaţie sintagma de „orânduire asiatică” (sau tributală). Fără
a fi specifică numai continentului asiatic, această presupusă orânduire se
întâlneşte, desigur şi în Europa, Africa sau America.
Studiile asupra „orânduirii tributale” relevă că, încă de la
Caesar (100-44 î.Hr.), iar în spaţiul românesc de la Dimitrie
Cantemir, se fac referiri la un anume mod de organizare socială,
care, după M. Constantinescu, ar evoca acest tip de sistem social.
Mai mult, acelaşi sociolog şi istoric român consideră că „există […]
posibilitatea ca societatea dacică din sec. I î.e.n. – I e.n. să fie o
170

variantă a orânduirii tributale. În orice caz, ea depăşeşte stadiul
comunei primitive şi ipoteza orânduirii tributale, chiar implicând
unele elemente (subl. în text – n.n.) din sclavagismul greco-roman, e
mult mai verosimilă decât cea a unei societăţi sclavagiste” (Miron
Constantinescu, 1974, p. 34).
Dacă societatea geto-dacă a fost sau nu o formă („variantă”) a
orânduirii tributale este o problemă mult prea complexă, care necesită
demonstraţii pertinente. Ne vom referi, în continuare, la elementele
configurative ale unui asemenea mod de organizare a societăţii în
epoca post-romană în spaţiul sud-estic european.
Denumirea de „orânduire tributală” aparţine lui M. Constantinescu,
la care subscrie şi profesorul, Ion Banu, unul dintre puţinii specialişti
români care se implică în controversele lumii ştiinţifice din străinătate
în deceniile şase şi şapte în problematica dificilă şi complexă a
„orânduirii asiatice”. Potrivit acestora, orânduirea tributală (şi nu
tributară) este o formaţiune socială care „nu se înscrie în rândul
formaţiunilor clasice (de la comuna primitivă la sclavaj, la feudalism,
capitalism, socialism) şi nici nu ar fi o verigă de trecere de la una la
alta din aceste formaţiuni” (Henri H. Stahl, 1980, p. 26). Prin urmare,
orânduirea tributală este o formaţiune socio-economică de sine
stătătoare, despre care se pot afirma următoarele:
a. Premisa acestui mod de organizare socială o constituie
comunitatea tribală.
b. În cadrul unei uniuni tribale sau al unui stat arhaic
comunitatea înglobată (tribul) apare ca proprietar unic asupra
pământului, vitelor, uneltelor şi altor bunuri mobile şi imobile.
c. Dată fiind stăpânirea în comun a bunurilor, se creează un fel
de unire între agricultură, creşterea vitelor şi meşteşuguri, comerţul
fiind considerat periferic şi plasat, ca atare, la marginea comunităţilor.
d. Surplusurile din agricultură, creşterea vitelor şi meşteşugurile
sunt socotite ca bunuri aparţinând legal unităţii supreme (conducerea
uniunii tribale sau a statului), care este considerată drept proprietar unic.
e. Surplusurile se încasează prin tribut.
f. Încasarea tributului se realizează prin intermediul unei categorii
sociale „specializate” – perceptorii.
g. Perceptorii formează o categorie socială suprapusă. În această
relaţie nu este obligatoriu ca să existe statul, formaţiunea tributală
putând exista şi înaintea constituirii acestuia. Astfel, între etapa unirii
tribale şi etapa statului, nu este, în mod obligatoriu, o legătură sau o
succesiune, de care este legată apariţia orânduirii tributale.
171

h. Între comunităţi şi pătura suprapusă (elita) apar şi se dezvoltă
contradicţii, care se accentuează în condiţiile apariţiei statului.
i. Orânduirea tributală nu poate fi asimilată cu cea a comunei
primitive, date fiind diferenţierile sociale care apar în cadrul acesteia.
j. Nu trebuie confundată nici cu orânduirea sclavagistă sau cu
cea feudală. Ceea ce distinge orânduirea tributală de feudalism, deşi
ambele au un caracter agrar, sunt următoarele aspecte esenţiale:
• În orânduirea tributală „unitatea superioară” (conducerea
uniunii tribale sau a statului) nu se distinge net, ca în feudalism, de
masa socială, ci formează o singură formaţiune socio-economică, în
care numai unele poziţii diferă, în raport de bunuri şi muncă; în
feudalism avem de a face cu structuri sociale distincte (clase sociale)
opozante prin nivelul proprietăţii, interese şi aspiraţii: seniorii
(feudalii – laici şi bisericeşti) şi masa ţărănimii dependente,
majoritară, a orăşănimii şi meşteşugărimii dependente.
• În orânduirea tributală pătura suprapusă (elita) se mulţumeşte
să „încaseze” surplusul produselor şi să „solicite” munci „de ajuto-
rare” (executarea de şanţuri sau ziduri de apărare), care sunt, în fond,
în folosul tuturor; în feudalism, seniorii se substituie unităţii centrale
colective în încasarea tributului, fixându-i cuantumul în raport de
propria lor voinţă; din anonim şi colectiv, tributul devine, individual,
pe cap de gospodar, conducând la decăderea în servaj a membrilor
comunităţii respective.
• În orânduirea tributală ocupaţiile membrilor comunităţii se
desfăşoară liber, în timp ce în feudalism activităţile productive sunt
supuse arbitrariului seniorului feudal sau bisericii.
• În timp ce în orânduirea tributală, cum am văzut, există un
proprietar unic asupra pământului şi bunurilor (tribul), în feudalism
pământul se află în proprietate devălmaşă între senior (care este mai
mult stăpân decât proprietar deplin) şi între comunitatea rurală (care
nici ea nu este proprietară deplină, ci are numai un drept devălmaş
asupra unui hotar care aparţine comunităţii). Proprietatea feudală
constituie, astfel, un tip de relaţii de proprietate mixte – seniorale şi
ţărăneşti – confuze şi nestabile.
Ipoteza existenţei „orânduirii tributale”, inclusiv în spaţiul
tradiţional românesc, are, fără îndoială substanţă teoretică şi este
atractivă. Nu ar fi exclus ca un astfel de sistem socio-economic să se
dovedească cu argumente certe că a funcţionat cândva. Chiar aşa fiind,
unele observaţii sunt necesare:
− Este neclar cum a funcţionat sistemul socio- economic propus
de unii autori ca fiind un alt tip de „orânduire” în condiţiile perioadelor
172

îndelungi de stăpânire a populaţiilor războinice migratoare. Se ştie că
flexibilitatea şefilor cetelor războinice era relativă şi oricum limitată,
ceea ce face improbabilă existenţa în paralel a două instituţii
specializate în colectarea tributului – perceptorii, cum improbabilă
este şi dirijarea unei părţi a tributului către „unitatea supremă”. Dacă
acest sistem este posibil să fie identificat în alte spaţii sociale,
elementele probatoare pentru demonstrarea aserţiunilor teoretice în
cazul societăţii geto-dace sau a celei daco-romane sunt încă fragile.
Este nevoie încă de o cercetare serioasă şi asiduă, la care istoria
socială este chemată să-şi aducă aportul său, poate decisiv.
− Sistemul („orânduirea”) poate fi acceptat ca existând în epoca
migraţiilor doar în zonele efective de dominaţie a migratorilor şi nu în
întreg spaţiul locuit de o populaţie sedentară, datorită schimbărilor,
uneori esenţiale pentru comunităţile care fug din faţa năvălitorilor.
− Coabitarea, sau altfel spus, manifestarea concomitentă a două
moduri de existenţă socială (unul tradiţional sau cvasitradiţional şi
altul determinat de natura raporturilor fie cu migratorii, fie cu alte
formaţiuni prestatale) exclude generalizarea „orânduirii tributale” la
scara întregului perimetru tradiţional românesc.
− Apariţia şi generalizarea obştii săteşti, ca formă socială de
organizare a comunităţilor agrare, anterioară probabil orânduirii
tributale, crea un spaţiu de incompatibilitate, care putea fi eludat până
la un punct, dar nu putea fi ignorat cu desăvârşire de către artizanii
noii „orânduiri”.
− Rămâne obscură identitatea acestui sistem original socio-eco-
nomic, care nu este nici sclavagist sau feudal şi nu poate fi asimilat
nici cu orânduirea comunei primitive.
Influenţele pe care putea să le exercite un astfel de sistem socio-
economic asupra populaţiei protoromâne sau româneşti, în contextul
în care îi recunoaştem existenţa, inclusiv în perioada imediat următoa-
re constituirii statelor feudale, pot fi apreciate ca importante, cu toate
că acestea n-au fost resimţite în întreg perimetrul tradiţional românesc.
S-a născut, astfel, aservirea colectivă (comunitară), ca tip de relaţie
economică şi socială intercomunitară, prin răscumpărarea promisiunii
colectivităţilor războinice că nu vor jefui comunităţile stabile şi cu
preocupări domestice, care îşi asumau plata unui tribut.
Mai mult, conducătorii populaţiilor războinice, îşi asumau
„onoarea” de a apăra comunităţile plătitoare de eventuali alţi invadatori.
Plata tributului se realizează în sistemul cislei, adică nu individual, ci pe
comunităţi agrare, pastorale sau mixte. Neachitarea tributului era sanc-
ţionată prin incursiuni armate având caracter represiv şi prădalnic.
173

1.2. Obştea ţărănească – expresie socială a comunităţilor
agrare şi reactiv antidominator
Dacă „orânduirea tributală” se înscrie în rândul probabilităţilor
istorice, obştea sătească este o realitate socială indiscutabilă. Este o
formă de agregare socială, care „vine” din adâncurile istoriei umane şi
îşi prelungeşte existenţa în multe zone europene, până în modernism.
Pentru istoria socială a comunităţii româneşti, obştea sătească
are o importanţă deosebită, motiv pentru care istorici, sociologi, eco-
nomişti şi alţi specialişti i-au acordat o atenţie considerabilă. Fără o
ordine prestabilită remarcăm contribuţiile originale şi importante care
le-au adus în problematica complexă a obştii ţărăneşti B.P. Haşdeu
(1838-1907), I. Bogdan (1864-1919), N. Iorga, P.P. Panaitescu,
H.H. Stahl, Ştefan Ştefănescu, Şerban Popacostea, Eugenia Zaharia şi
alţi universitari şi cercetători remarcabili prin scrierile lor. Se adaugă
acestora şi germanul Helmuth Haufe, care a studiat fenomenul agrar
românesc în echipele de cercetare monografică gustiene.
Obştea ţărănească teritorială, cum a intrat definitiv în istoria
socială a poporului român, nu este nici prima şi nici cea mai veche
formă de organizare socială de acest tip. P. P. Panaitescu demonstrează
că, anterior acesteia, încă din vremea comunităţilor geto-dace, existau
forme de obştii cum erau comunităţile vicinale teritorializate, care, la
rândul lor, prin unele forme structurale, ancestrale, indicau un
„model” anterior, de tipul comunităţilor gentilice (asupra cărora am
făcut deja referiri).
Deosebirea dintre obştea gentilică şi cea ţărănească teritorială
constă în aceea că prima era întemeiată pe legăturile de sânge (de
rudenie), formând un trib de sânge care stăpânea şi lucra pământul în
comun, în timp ce a doua era întemeiată pe legături de vecinătate şi
interese economice, dualismul proprietăţii, autoconducere şi autoapă-
rare. Deşi comunitatea sătească era formată din familii diferite, cu
vechime sau mai nou aşezate în spaţiul comunitar, se mai păstrează
tradiţia despre comunitatea de sânge moştenită din vremea ginţilor.
Acest aspect reiese din conştiinţa moşnenilor şi răzeşilor din spaţiul
tradiţional românesc referitoare la înrudirea între toţi locuitorii satului
devălmaş, prin fixarea unei genealogii comune şi prin perpetuarea unei
legende despre un „moş” comun al colectivităţii umane respective.
Trecerea de la comunitatea gentilică la comunitatea vicinală
bazată pe munca în comun pe acelaşi pământ a fost un proces complex
şi de lungă durată, care necesită numeroase clarificări.
174

Cum şi în ce mod se exercită conducerea în cadrul obştiilor ţără-
neşti teritoriale este un aspect delicat şi încă suficient de controversat.
Ipoteza care, se pare, are mai multă credibilitate este cea formulată de
istoricul Radu Rosetti (1853-1926) care, în esenţă, susţine următoarele:
− în satele libere, obştiile ţărăneşti au avut conducători aleşi, ce
purtau numele de cneji sau juzi, diferenţiaţi de restul populaţiei prin
starea lor economică, şi care, cu timpul, devin dregători ereditari având
numai drept de „judecătură”, nu şi de stăpânire efectivă asupra satului;
− între cneji şi juzi există deosebiri: „Şi unii şi alţii erau magistraţi
rurali, ocârmuitori de sate, dar cnejii ocârmuiau satul din tată în fiu în
puterea unui drept de moştenire strămoşesc, pe când juzii erau simpli
magistraţi rurali aleşi sau numiţi” (Radu Rosetti, 1907, p. 231).
Ipoteza lui Rosetti poate fi acceptată parţial, întrucât se referă
doar la realităţile sociale din satele care căzuseră deja în dependenţa
seniorilor feudali, laici sau ecleziaşti. Un alt aspect care trebuie însă
accentuat îl reprezintă titulatura utilizată – cneaz –, care, la români,
exprimă o structură socială anterioară întemeierii statelor feudale
(sesizată de R. Rosetti), un fel de aristocraţie, ce definea un stăpân de
sate. Este, deci, evident că anterioritatea stăpânirii de sate, presupunea
că acesta (sau aceştia) nu primiseră drept de stăpânire privilegiată din
partea domniei.
În documente care privesc sate de moşneni şi răzeşi din Ţara
Românească şi Moldova (sec. XVI-XIX), nu se întâlnesc „primari”
aleşi de săteni constituiţi în obşti teritoriale (noţiunea de „primar”
având înţeles de cârmuitor, conducător al obştii), întrucât asemenea
formaţiuni sociale erau conduse de un sfat şi de bătrânii satului, cu alte
cuvinte de o conducere multiplă şi nu unică.
În Ţara Românească, foarte rar, sunt atestate şi sate libere de
moşneni care erau conduse de un „dregător” ales din masa locuitorilor
comunităţii, care purta denumirea de pârcălab, denumire frecventă
însă în satele care erau deja aservite (sec. XV-XVII).
Este de remarcat faptul, semnificativ de altfel, că în marea majo-
ritate a documentelor medievale nu apar conducători individuali ai
obştilor libere, situaţie ce generează, evident, numeroase interogaţii.
Există numeroase supoziţii în legătură cu sensurile şi rolurile care
trebuie atribuite „cetelor” (posibil, având un „bătrân” în calitate de
conducător) sau „oamenilor buni şi bătrâni” (ca intermediari între
obşte şi autoritatea domnească sau boieri), dar care, după cum rezultă
din documente, aveau mai mult un rol juridic.
175

Obştea ţărănească este, prin urmare, o formă străveche de agre-
gare socială, rezistentă şi reprezentativă pentru evoluţia societăţii
autohtone, în anumite forme prelungindu-şi existenţa până în pragul
epocii contemporane. Este, totodată, o formă ancestrală socială care
opune rezistenţă tentativelor seniorilor feudali – laici sau ecleziaşti –
de aservire, dar nu aduce progrese în producţia de mărfuri şi nici nu
poate contribui la dezvoltarea pieţei interne sau externe a societăţii
româneşti, dimpotrivă este o stavilă în dezvoltarea economică.
Cu toate acestea, importanţa obştilor, pentru perioadele prefeu-
dală şi feudală, sub aspect social, este considerabilă, constituind
elementul opozant spolierii ţăranilor de către marii feudali şi deopo-
trivă al aservirii lor economice. Acesta este, de fapt, şi aspectul
esenţial care distanţează procesul de aservire din spaţiul social româ-
nesc de cel înregistrat în apusul Europei. În timp ce în vestul
continentului aservirea ţărănimii este rapidă sau relativ rapidă, în ţările
române (în Ţara Românească şi Moldova) aceasta cunoaşte ritmuri
mult mai reduse şi se prelungeşte până în epoca modernă.
Aservirea în ţările române relevă două faze de mare intensitate,
în evoluţia acestui îndelung proces:
− prima, care debutează şi se dezvoltă în secolele premergătoare
întemeierii statelor feudale şi constă în creşterea accelerată a dome-
niului feudal prin aservirea a numeroase obşti ţărăneşti cu scopul
întreţinerii seniorilor şi a mercenarilor care îi apărau şi
− a doua, care începe în a doua jumătate a secolului al XVI-lea
şi se caracterizează prin predominarea rentei în muncă (claca)
seniorială, transformată în „întreprindere” producătoare de mărfuri. Ca
efect al acestui nou tip de activitate economică se declanşează o
autentică campanie pentru obţinerea braţelor de muncă, ceea ce
conduce la legarea ţăranilor de glie (aservirea) şi dizolvarea obştilor
ţărăneşti (P.P. Panaitescu, 1964).
Activităţile economice de bază ale obştilor săteşti constau în
cultivarea pământului şi creşterea vitelor. „Vatra satului era
înconjurată de trupurile de moşie, care cuprindeau terenul arabil,
izlazul şi pădurea. Chiar dacă practicile de cultură a pământului –
folosirea până la epuizare a unui lot, lăsat apoi în moină, şi deplasarea
pe un alt lot desţelenit – implicau mobilitatea culturilor agricole,
rotirea se făcea în limitele trupului de moşie. Obştea sătească avea un
suport teritorial, comunitatea umană şi pământul formând un ansamblu
unitar” (Florin Constantiniu, 1999, p. 45).
176

Obştile săteşti, ca realitate socială autohtonă inconfundabilă, au
devenit nu numai un depozitar de obiceiuri şi tradiţii, ci şi un referen-
ţial al mentalităţilor şi comportamentelor românilor, un punct de
sprijin economic, moral şi social în epocile de restrişte, un reactiv
antidominator. Aceste aspecte, ca şi altele, atât de puţin studiate până
în prezent, deschid, cu siguranţă, orizonturi noi şi îndrăzneţe în
interpretarea istoriei sociale.
Sistemul tributal şi obştea sătească nu întâmplător sunt plasate în
contextul marilor migraţii. Este perioada în care evoluţia vieţii sociale
intră în zodia improbabilului, a presupunerilor. Lipsa sau sărăcia
surselor impune prudenţă. Atât sistemul tributal, cât şi obştea sătească
pot să aducă un aport considerabil la înţelegerea evoluţiei sociale a
comunităţilor româneşti până la întemeierea ţărilor române. Şi
importanţa lor creşte (inclusiv a sistemului tributal încă fragil argu-
mentat) cu atât mai mult cu cât sud-estul european – şi nu numai acest
perimetru – intră într-un ciclu nou evolutiv, prin marile mişcări
demografice produse de migratori.
În 374 hunii îi zdrobesc pe ostrogoţi pe Nistru, „provocând
migraţia precipitată şi în serie a altor triburi germanice, şi pradă,
plecând din pusta panonică, mai multe provincii ale Imperiului
Roman. Attila a reuşit să supună o bună parte din Europa Centrală, dar
la scurtă vreme după moartea lui (453) hunii, divizaţi şi dezorientaţi,
dispar din istorie” (Mircea Eliade, 1988, p. 7). Gepizii, de origine ger-
manică, veniţi din regiunea Vistulei, după înfrângerea hunilor, îşi
extind stăpânirea asupra teritoriilor acestora, fixându-şi centrul de
greutate la vest de Munţii Apuseni. După 480, ocupă şi regiunile
intercarpatice, în condiţiile când la orizont apar şi protoplugarii. Mai
târziu, intră în scenă, în aceste zone, avarii, apoi slavii. Şi unii şi alţii,
influenţează evoluţia comunităţilor româneşti, inclusiv prin aport
demografic, în sensul că o parte a lor rămân definitiv alături de
români, fiind asimilaţi.
Forţa de absorbţie a românilor se datora nu numai numărului lor
considerabil pentru acele vremuri (constituiau etnia cea mai
numeroasă din sud-estul Europei), ci şi unei organizări sociale asemă-
nătoare (slavii deşi „migratori” erau, practic, o comunitate cu îndelet-
niciri agrare) sau atractive, resurselor naturale şi evident, avantajelor
ce decurgeau din statornicia comunităţilor lor.
În cursul secolului al 8-lea continuă convieţuirea românilor cu
slavii, ultimii fiind absorbiţi treptat de către comunităţile româneşti,
concomitent se pare, cu unele rămăşiţe ale triburilor avare, care,
177

învinse de franci în 795/796 în Câmpia Panonică, penetrează inclusiv
spaţiul românesc. Este o perioadă ceva mai calmă, mai relaxată, care
permite unor locuitori să revină la vechile vetre ale satelor lor şi să-şi
reia preocupările tradiţionale. Curând, însă, spaţiul nord-dunărean
cunoaşte noi şi semnificative „mişcări”, prin extinderea, de la mijlocul
secolului al 9-lea şi până în prima jumătate a următorului, a statului
bulgar asupra unor regiuni româneşti, prin penetrarea ungurilor în
zona Carpaţilor nord-estici şi aşezarea lor în Câmpia Panonică, de
unde vor iniţia atacuri împotriva teritoriilor româneşti, prin invaziile
succesive ale pecenegilor şi cumanilor şi, în sfârşit, prin dominaţia
aspră a tătarilor inaugurată în 1241.
Tătarii ocupă practic întreaga suprafaţă a Moldovei, Transil-
vaniei, Banatului şi Ţării Româneşti (în sens de regiuni istorice şi nu
de state feudale) şi trec prin foc şi sabie comunităţile teritoriale – fie
urbane (Rodna, de pildă, este distrusă complet la 1 aprilie 1241), fie
rurale. Dominaţia aspră a tătarilor şi extinderea dominaţiei ungare
asupra Transilvaniei, după căderea Hoardei de Aur, se reflectă negativ
asupra evoluţiei populaţiei româneşti, modificând cursul vieţii unor
comunităţi şi determinând stagnări sau regrese în demersurile altora.
Peisajul social este agresat şi se află din nou sub presiunea unor factori
exogeni, cu efecte care se prelungesc în timp.
Este de subliniat, deci, că viaţa socială a românilor şi înaintaşilor
lor, de la retragerea aureliană şi până la marea invazie tătară din 1241,
cu puţine perioade de „linişte”, se desfăşoară, practic, în regim fie de
dependenţă, fie de dominaţie străină. Acest aspect are însemnătate nu
numai în planul evoluţiei vieţii sociale, ci şi în planul situării şi pozi-
ţiei societăţii româneşti în devenire în cadrul societăţilor europene.
Perioadele succesive şi lungi ale agresiunilor externe deturnează sem-
nificativ o parte din populaţia masculină de la preocupările domestice
pentru a face faţă cu armele, atunci când situaţia o impunea, la atacu-
rile năvălitorilor. Jafurile şi campaniile militare care se desfăşoară în
perimetrul românesc diminuează forţa economică a localităţilor rurale
şi urbane (atâtea câte mai rezistă după năvălirile migratorilor) şi,
implicit, înrăutăţesc condiţiile de viaţă ale locuitorilor. Surplusul de
produse nu poate fi valorificat prin operaţiuni comerciale. Starea de
incertitudine, teama influenţează comportamentele multor oameni,
care nu se mai simt motivaţi să se consacre cu hotărâre preocupărilor
lor diurne. În vremea marii invazii tătare, începute în 1241, mărturii
scrise relevă un nou exod de populaţie spre zone apărate de înălţimi,
178

unde îşi ridică în pripă locuinţe improvizate şi îşi întemeiază
gospodării precare. Viaţa locuitorilor care iau drumul pribegiei din
cauza năvălitorilor poate fi imaginată, aşa cum am făcut-o anterior.
Presiunile asupra comunităţii româneşti, chiar şi după ce migra-
ţiile încetează, se menţin şi acestea au rolul lor în configurarea unor
anume sensuri evolutive. Românii, când propriul teritoriu este conş-
tientizat ca fiind al lor, sunt deja înconjuraţi de vecini care vin din zări
îndepărtate, cu obiceiurile şi tradiţiile lor de populaţii familiarizate cu
deplasările la mari distanţe. Ungurii ca şi bulgarii au venit din stepele
îndepărtatei Asii; slavii, care au determinat, ca şi bulgarii, pulverizarea
romanităţii sud-dunărene, slavizând o bună parte din Peninsula
Balcanică, au venit din nordul Europei. Cu excepţia unei părţi a popu-
laţiei din sudul Dunării care şi-a păstrat şi perpetuat romanitatea şi se
află în acest perimetru din vremuri îndepărtate, întregul teritoriu
tradiţional românesc era, încă înainte de formarea statelor feudale,
înconjurat practic de foşti migratori. Acomodarea unei populaţii
ancestral sedentare, având un spaţiu propriu de vieţuire care îi
aparţinea cu multe secole înaintea penetrării ungurilor, bulgarilor sau
slavilor în Europa de sud-est, cu populaţii care se deplasaseră pe mari
spaţii şi cu moduri distincte de vieţuire (cu excepţia slavilor) a fost
dificilă. Apetitul expansionist al ungurilor şi slavilor în principal, dar
şi al bulgarilor a fost un element de presiune permanent, cu efecte nu
numai asupra raporturilor de vecinătate, ci şi asupra unor aspecte care
vizau securitatea şi chiar perpetuarea societăţii româneşti.
2. Succesiunea tipurilor dominatorii. „Modelul” dezvoltării

dependente
Prin campaniile militare ale ungurilor împotriva teritoriilor vestice
româneşti se prefigurează reinstalarea tipului imperial de dominaţie,
inaugurat, cum bine se ştie, de romani în 105/106.
Timp de trei secole – de la începutul veacului al X-lea şi până la
începutul veacului al XIII-lea – românii transilvăneni se confruntă cu
expansiunea ungurilor. La sfârşitul acestui interval, Ardealul devine
principat autonom sub suzeranitate maghiară. O soartă asemănătoare o
au şi celelalte teritorii româneşti care decad în sistemul dominator străin
nu la mare distanţă în timp. Din secolul al XIV-lea şi până la 9 mai
1877 Ţara Românească şi Moldova sunt supuse de otomani, soartă
împărtăşită şi de Dobrogea (1417-1877) şi Transilvania (1541-1688).
Imperiul Habsburgic apare în postură de putere dominantă mai
întâi în Transilvania (1688), apoi succesiv în Banat (1718), Oltenia
179

(1718) şi Bucovina (1775). Cu excepţia Olteniei, care rămâne sub
habsburgi până la 1739, celelalte provincii sunt menţinute de Curtea de
la Viena în propria împărăţie până în 1918. Ungurii revin în postură de
dominatori asupra Transilvaniei în urma instituirii dualismului de tip
monarhic în combinaţie cu Imperiul Habsburgic (1867).
Perioade mai lungi sau mai scurte de ocupaţie militară rusească
cunosc Muntenia şi Moldova între 1769-1854, iar partea răsăriteană a
Moldovei, botezată de ţarişti Basarabia, intră în componenţa Rusiei în
1812 şi este menţinută până în 1918, când se reuneşte cu România.
Dar calvarul Basarabiei nu se încheie, deoarece ruşii o ocupă între
1940-1941, apoi după 1944 şi până în 1990. Cum au sfârtecat acest
teritoriu tradiţional românesc şi care este configuraţia lui actuală am
relevat în altă parte a cursului.
Dacă am insistat asupra urmărilor devastatoare ale populaţiilor
migratoare, precum şi asupra alternanţei sau simultaneităţii exercitării
dominaţiei imperiale asupra teritoriului tradiţional românesc, am avut
în obiectiv să relevăm, atât durata lor în timp, cât şi diversitatea
tipurilor dominatorii care au generat efecte proprii fiecărui tip în parte,
dar care au şi o seamă de trăsături generale.
În ceea ce priveşte extensia temporală, datele sunt elocvente:
întreg spaţiul tradiţional românesc cade în regim de dependenţă faţă de
puterile străine începând cu secolul al XV-lea∗, regim care se prelun-
geşte până la 1859 (pentru Ţara Românească şi Moldova, până la Prut),
1879 (pentru Dobrogea) şi 1918 pentru restul provinciilor româneşti.
În raport de tipurile dominatorii, sunt de reţinut, înainte de a
trece la analiza unora din efectele exercitării lor, două chestiuni
semnificative:
a) din cele cinci regate şi imperii care îşi dispută întâietatea asu-
pra spaţiului românesc – Regatul Ungar, Imperiul Turcesc, Imperiul
Habsburgic, Imperiul Rusesc şi Imperiul Austro-Ungar – patru sunt
creştine şi unul este islamic.
b) puterile creştine exercită o administraţie de tip colonial:
exploatează masiv resursele naturale, instituie propriul sistem de
organizare a provinciilor româneşti, utilizarea obligatorie a limbii lor
în şcoli, instituţii centrale şi locale etc. Imperiul Otoman, deşi apreciat
de N. Iorga, ca fiind un exemplu tipic de „stat de pradă”, în afară de
tribut (care, este adevărat, creşte progresiv, concomitent cu fixarea
∗
Moldova începe să plătească tribut Porţii în 1456, mai târziu decât
Ţara Românească (care consimte plata tributului în vremea lui Mircea cel
Bătrân – 1386-1418).
180

unor tot mai apăsătoare sarcini de natură economică), nu se lansează
în forţă în probleme de organizare şi administrare a ţărilor române.
Turcii le lasă o relativă libertate de manifestare în problemele politicii
interne, potrivit tratatelor încheiate cu fiecare în parte. Regimul
instituit – regimul capitulaţiilor – este, oricât pare de neverosimil, mai
„generos” decât regimul rusesc, de exemplu, care se prăvăleşte cu
forţă distructivă asupra Basarabiei şi românilor basarabeni.
Distincţiile dintre imperiile menţionate sunt irelevante când
luăm în discuţie aportul economic al provinciilor româneşti la
susţinerea lor cu produse, materii prime şi forţă de muncă sau cu sume
considerabile, sub formă de impozite sau tribut (haraci, în cazul
turcilor). Puţini cunosc valoarea jafului economic practicat pe scară
largă de imperiile cotropitoare. Fără a încărca prea mult memoria cu
cifre, apelăm însă la unele dintre acestea, pe care le considerăm nu
numai indispensabile, dar şi relevante pentru a constata contribuţia
românilor la ridicarea standardelor de viaţă ale celor puternici atunci,
în comparaţie cu propria stare precară, practic perpetuată din generaţie
în generaţie. Tabelul următor, oferă o anume dimensiune a enormelor
pierderi înregistrate sub raport economic de societatea românească, în
urma dominaţiei străine, pierderi care, din nefericire însă, nu se reduc
numai la atât.
Evaluarea în Unitatea
Perioada lei/aur Echivalentul administrativ
Tipul de
exercitării a pierderilor în kg aur teritorială care
dominaţie
dominaţiei înregistrate a pierderilor a înregistrat
de români pierderile
Turcească sec. XIV-1858 664.167.536 214.194 Muntenia
Turcească 1456-1858 322.523.000 104.338 Moldova
Turcească 1859-1877 44.615.000 14.392 România
Turcească 1541-1690 25.108.000 8.097 Transilvania
Transilvania,
Habsburgică 1687-1918 2.450.000.000 857.500 Oltenia, Banat
şi Bucovina
Moldova şi
Ţaristă 1789-1854 200.000.000 64.516
Muntenia
Capitalul
1916-1944 894.100.000.000 12.564.217 România
străin
181

După cum rezultă din tabel, din secolul al XIV-lea şi până în
1944, pierderile în bunuri de toate tipurile şi în sume de bani,
transformate în lei/aur şi în kilograme/aur, se ridică la cifre astronomice:
340.006.305.780 lei aur sau
13.827.254 kg aur sau
14.000 tone aur sau
1.400 vagoane de aur.
În calculele respective, efectuate de experţi ai Băncii Naţionale a
României, nu intră alte numeroase şi masive pierderi, cum sunt, de pildă,
tezaurul românesc încredinţat spre păstrare Rusiei aliate în 1916 şi care
nici până în prezent nu a fost retrocedat României (Mircea Muşat, 1978,
p. 25), uriaşele cantităţi de bunuri, instalaţii industriale, materii prime,
produse agrare etc. jefuite de U.R.S.S. după 1944 ş.a.m.d.
Nu este greu de imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă aceste imense
valori autohtone ar fi rămas în posesia celor care le-au creat. Este cert
că societatea românească n-ar fi navigat la periferia continentului, ea
însăşi fiind, probabil, în situaţia de a fi un etalon de bunăstare şi
civilizaţie, cum sunt societăţile „vestice”. Dar cum să ajungă la aseme-
nea standarde, când nici nu mai putea aspira, nu mai putea să-şi
imagineze un viitor fără sacrificii de toate tipurile. Se mai putea
imagina oare un astfel de viitor în condiţiile când majoritatea ţărănimii
transilvănene, bănăţene, bucovinene şi basarabene îşi pierduse pămân-
turile, când căzuse în dependenţa grafilor maghiari, nobililor ruşi sau
austrieci, când grupuri de români erau dislocaţi din anumite zone sau
când întinse suprafeţe de teren, păduri etc. erau cedate coloniştilor,
când utilizarea limbii române era interzisă, când faţă de români se
adopta o atitudine sfidătoare şi arogantă etc. Era evident că o aseme-
nea situaţie nu putea avea un caracter stimulativ, din contră devenea o
sursă de insatisfacţii, revoltă şi deopotrivă de diminuare considerabilă
a forţei productive a oamenilor. În atmosfera generată de furtul
calificat al „muncii naţionale” (M. Eminescu) era dificil ca producă-
torii direcţi de valori materiale şi spirituale să găsească drumul firesc
spre împlinirea menirii lor în societate, cum la fel de firesc era şi
pentru acea parte a elitelor româneşti care îşi păstrase sentimentele
naţionale să se considere frustrată, defavorizată şi marginalizată de
către regimurile dominatoare străine.
Colonizările practicate de unguri în Transilvania şi Banat, de
turci în Dobrogea şi de ruşi în Basarabia (între 1814-1842 cu populaţie
germană; la începutul secolului al XIX-lea cu bulgari, în sudul provinciei,
182

unde este favorizată şi aşezarea unor grupuri de ucraineni şi elveţieni de
origine franceză; în localităţile urbane s-a încurajat aşezarea evreilor,
grecilor, armenilor) au modificat structura etnică a provinciilor româ-
neşti dominate de imperiali. În unele zone, precum sudul Basarabiei,
sud-estul Transilvaniei, Bucovina, mai accentuat în Cernăuţi şi împreju-
rimi, s-au produs modificări demografice semnificative, elementele
alogene tinzând să devină dominante.
Politica demografică imperială a avut ca efect semnificativ şi
transformarea localităţilor urbane în enclave ale populaţiei alogene,
penetrarea populaţiei româneşti fiind serios restricţionată.
Împreună cu migrările „naturale” individuale sau în grup (italieni,
bulgari, austrieci, polonezi etc.) colonizările au avut un rol în procesul
lent sau mai accelerat al schimbării raportului între populaţia româ-
nească şi minoritari, care avea şi conotaţii politice: justificarea exerci-
tării unor presiuni asupra statului român sau chiar a unor intervenţii în
forţă, când contextele istorice le favorizau asemenea acţiuni.
Integrată strategiei generale a imperialilor de anihilare a forme-
lor de rezistenţă a populaţiei româneşti, îndeosebi a intelectua-lităţii,
adoptarea unor măsuri vexatorii care să împiedice întreţinerea sau
dezvoltarea conştiinţei naţionale, politica şcolară promovată de unguri
în Transilvania sau de ruşi în Basarabia au urmări ce s-au prelungit
mult în timp după 1918. Diferenţele dintre cele două provincii, care
reflectă într-o măsură şi distincţiile dintre concepţiile şi practicile
politice ale celor două tipuri de dominaţie, sunt considerabile. În
Transilvania, deşi şcolarizarea copiilor români era cea mai scăzută –
60,8% din numărul celor de vârstă şcolară din Imperiul dualist,
comparativ cu 66,5%, cât reprezenta procentul copiilor unguri şcola-
rizaţi şi 96% al copiilor de origine germană şi respectiv slavă (cehi,
slovaci) – aceasta era mult superioară şcolarizării copiilor români din
Basarabia (Mircea Muşat, Florian Tănăsescu, 1982, p. 56-57). Astfel,
restrângerea progresivă a şcolilor şi liceelor cu predare în limba
română, ca şi alternanţele între interzicerea şi acceptarea limbii
române ca limbă utilizată în învăţământul din Basarabia, în paralel cu
obligativitatea învăţării limbii ruse, au creat o masă tot mai substan-
ţială de analfabeţi. Dacă în 1897, în Basarabia mai ştiau să scrie şi să
citească doar 15,6% din locuitori, în 1918 ştiutorii de carte repre-
zentau doar 1,7% din totalul populaţiei! Practic, întreaga masă a popu-
laţiei româneşti, cu excepţia intelectualilor şi a unor grupuri restrânse
de proprietari de pământ şi întreprinzători particulari era analfabetă!
Neştiinţa de carte reprezenta, în consecinţă, o altă gravă urmare a
183

absorbţiei Moldovei răsăritene în spaţiul despotismului ţarist şi, prin
extensie, a întregului şi multiplului sistem de dominaţie asupra popu-
laţiei româneşti.
Consecinţele nefavorabile ale îndelungatei „integrări” a provin-

ciilor româneşti în imperiile multietnice învecinate sunt şi de alt tip.
Cunoaşterea lor ar întregi imaginea efectelor globale ale dominaţiei
străine privind evoluţia societăţii româneşti. Ne este imposibil, dată
fiind economia cursului, să dăm o extindere mai mare analizei acestor
urmări. Precizăm, însă, că esenţa mutaţiilor care se produc în planul
structurilor şi manifestărilor sociale o vom „descifra” în capitolele
următoare. Important este acum să cumpănim asupra aspectului cel
mai grav al dominaţiei imperiale: marginalizarea (periferializarea)
societăţii româneşti.
Prin periferializare sau marginalizare înţelegem rezultatul ace-
lui proces complex şi de durată prin care o comunitate umană ajunge
să se depărteze progresiv de standardele superioare şi performante
ale dezvoltării socio-economice, plasându-se cu mult sau chiar foarte
mult sub nivelul acestora.
Societatea românească este în situaţia aceasta sau, mai exact, a
fost adusă într-o astfel de situaţie, prin „efortul conjugat” al unor
puteri europene. Evoluţia ei, ca şi a celor din această parte a continen-
tului nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea urmărilor prezenţei inte-
grale sau parţiale a comunităţilor naţionale sud-est europene în spaţiul
de exploatare a imperiilor învecinate. Este un fenomen istoric cu
efecte generale zonale, dar şi cu urmări distincte pentru fiecare grup
etnic luat separat.
Românii intră în sfera de influenţă efectivă a regatelor sau impe-
riilor cu care s-a învecinat de-a lungul vremii, potrivit celor arătate, de
timpuriu, mai exact în perioada în care se reluase procesul refacerii
statalităţii. Unităţi administrativ-teritoriale care poartă diverse denu-
miri – ţări, vlăsii, valahii, cnezate, voievodate etc. – sunt atestate încă
din secolul al 9-lea (după unele cronici turceşti) şi ele se extind, proli-
ferează şi fiinţează aproape pe întreg spaţiul fostului regat dacic
condus de Burebista. Procesul nu are caracter întâmplător:
a) reapare şi se declanşează în condiţiile unui calm relativ înre-
gistrat în migrările de populaţii în perimetrul european;
b) este expresia acţiunii unei populaţii de aceeaşi origine etnică,
de limbă latină şi care instrumenta crearea unor mini-state având conş-
tiinţa tradiţiei statale anterioare (regatele dacice) şi mai ales a forţei pe
care o presupunea organizarea ei în astfel de formaţiuni teritoriale;
184

c) rezultă dintr-o apreciere lucidă, verificată în timpul migraţiilor,
care au demonstrat că nu fuga din faţa năvălitorilor era o soluţie, ci mai
degrabă rezistenţa, dar nu o rezistenţă individualizată la o comunitate
sau alta, ci una colectivă, bine organizată, condusă şi eficientă.
Ungurii, când încep să penetreze spaţiile tradiţionale ale româ-
nilor – şi cronicile lor consemnează acest aspect –, întâlnesc comuni-
tăţi locale organizate în formaţiuni prestatale, remarcabile prin forţa
lor economică şi militară (conduse de Gelu, Glad, Menumorud), care
opun o rezistenţă ce îi intrigă pe experimentaţii călăreţi ai stepelor
asiatice. Forţa opozantă a românilor faţă de expansiunea ungurilor
este dată, în esenţă, pe de o parte, de noua strategie politico-militară
pe care o adoptă în faţa năvălitorilor străini, iar pe de alta, de
organizarea lor în formaţiuni cu funcţii statale. Aceeaşi strategie este
aplicată şi în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, în contextul infiltrărilor
ungureşti în teritoriile româneşti la sud şi la est de Carpaţi şi al ame-
ninţărilor Imperiului Otoman.
Impactul cu noile tipuri de dominaţie – maghiară şi otomană – în
planul organizării sociale are efecte paradoxale. În primul rând,
surprinzător, dar real, are un aspect pozitiv, care nu poate fi negat şi
anume stimularea coagulării mai timpurii a statelor feudale (Ţara
Românească, Moldova, Dobrogea) şi, în al doilea rând, un aspect
negativ, date fiind efectele dizolvante asupra formaţiunilor prestatale
româneşti.
Succesiunea dominatorilor şi perpetuarea prezenţei lor vreme de
secole creează distincţii locale în blocul românesc, care se manifestă
pe mai multe planuri şi generează efecte de lungă durată:
− configurează „zone economice” relativ bine profilate: tipic
agrare (Moldova, în toată cuprinderea ei, Ţara Românească şi Dobrogea)
şi agrare, dar cu unele tendinţe de dezvoltare industrială (Transilvania,
Banat); acest decalaj are, la rândul său, unele urmări:
• apariţia mai timpurie a unor stabilimente industriale şi
crearea unui număr relativ mai important de muncitori în
Transilvania şi Banat;
• manifestarea mai accentuată a procesului de urbanizare, în
special cu populaţii alogene, în Transilvania, Banat şi Bucovina;
• transformarea, cu timpul, a unor localităţi din Transilvania
şi Ţara Românească în centre comerciale „specializate”
(Braşovul, porturile dunărene);
• apariţia şi dezvoltarea considerabilă a mâinii de lucru liberă
în agricultura din Ţara Românească şi Moldova şi migrarea
185

acesteia spre oraşe, ca efect al discrepanţelor existente în
regimul proprietăţii agrare;
• patrimoniul agrar are o distribuţie inegală în provinciile
româneşti, ca efect al exercitării unor tipuri diferite de
dominaţie: în Transilvania şi Banat ţăranii aveau suprafeţe
mai mici de pământ, comparativ cu cei din Ţara
Românească şi Moldova din stânga Prutului (motiv pentru
care legiuitorul român, după 1918, este nevoit să elaboreze
legi şi regulamente speciale de aplicare a lor, particularizate
la distincţiile zonale);
• politica iniţiată de guvernele româneşti după 1859 şi, în
special, după 1877 conduce la declanşarea unui proces de
industrializare cu efecte benefice asupra României Vechi,
care intră în „concurenţă” cu Transilvania şi Banatul, până
la 1918;
• resursele locale, care sunt puse în valoare de timpuriu de
populaţia românească (aur, argint, lemn, sare, fier, aramă,
petrol etc.), în condiţiile exploatării lor intense de către
unguri, austrieci, turci, conduc la apariţia, în epoca
modernă, a unor zone „specializate”, în care se va concentra
un număr mai mare de muncitori comparativ cu alte zone
(Zlatna, Valea Jiului, Valea Prahovei etc.).
− Determină, într-un proces de lungă durată, schimbări
cantitative şi calitative în structura socială, care, la o mai atentă ana-
liză, chiar dacă aparenţele de uniformitate nu lipsesc, atestă diferen-
ţieri, unele foarte importante:
• nobilimea care se formează în Transilvania, Banat,
Bucovina şi Basarabia subminează poziţiile economice şi
sociale ale boierimii române devenind preponderentă atât
sub raport numeric cât şi al influenţei pe care o exercită (în
Basarabia, în 1912, după un secol de dominaţie rusească,
69% din nobili nu erau originari din provincie, fiind de două
categorii: slujbaşi de stat ridicaţi la rang de nobili – 42% şi
nobili veniţi din largul Rusiei – 27%) (A. Boldur, 1992,
p. 456); nobilii maghiari, germani – proveniţi din rândul
coloniştilor –, austrieci şi ruşi deţin funcţii cheie în adminis-
traţiile provinciilor şi domină categoric prin forţa economică
şi financiară, marginalizând boierimea română care are
acces spre „vârfurile” societăţii cu foarte mare greutate şi
respectând condiţiile impuse de legislaţia imperială (în
186

primul rând să cunoască limba dominantă, să aibă instrucţie
superioară, să dovedească că sunt cetăţeni loiali ai statului
respectiv etc.). Chiar şi în Ţara Românească şi Moldova de
până la Prut, deşi boierimea, care se constituia în elita socie-
tăţii, era mai „pură” sub raport etnic, în anumite perioade era
substanţial penetrată de alogeni (greci sau grecizaţi);
• „Burghezia”∗ apare relativ mai timpuriu în Transilvania şi
Banat şi este, cu unele excepţii, compusă majoritar din
unguri, austrieci, germani şi evrei; exploatează resurse
naturale (mine, păduri, izvoare de ape minerale, sare), se
implică în producţia industrială sau de bunuri de consum,
organizează şi exploatează reţele de transport, efectuează
operaţiuni bancar-financiare, comerciale etc. Transilvania
rămâne însă fief al nobilimii maghiare, care se arată
rezistentă la asaltul burgheziei şi care, după 1918,
declanşează un conflict cu România („problema optanţilor”,
cum a fost consacrată în epocă), judecată în instanţe
internaţionale. Poziţiile burgheziei se arată a fi mai
puternice în Banat. În Basarabia, condamnată de ţarişti să
rămână provincie agrară (îndeosebi viticolă), puţini dintre
nobilii (boierii) români acced în stratul burghez al
provinciei, care este alcătuit practic numai din ruşi, evrei şi
alţi alogeni. Burghezia din Ţara Românească, Moldova de
până la Prut şi apoi din România modernă (creată la 1859)
are o evoluţie lentă şi provine majoritar din boierime, care,
după Adrianopole (1829), se lansează în operaţiuni comer-
ciale sau speculative. Către mijlocul secolului trecut, dar
mai ales către finele acestuia, procesul de formare a
burgheziei române se accelerează, îndeosebi ca efect al
legislaţiei protecţioniste. În structurile burgheze din
România Veche se instalează un strat substanţial de
întreprinzători alogeni care tind, în anumite domenii, să
∗
În literatura istorică occidentală, în special cea din S.U.A. şi Anglia,
conceptul de burghezie are un sens mai limitat decât cel pe care îl utilizează încă
istoriografia românească (şi, în genere, literatura din România). Burghezia ar defini,
în viziunea autorilor occidentali, o componentă a claselor mijlocii, rentieră sau
implicată în diferite tipuri de afaceri, iar aristocraţia ar desemna pe marii posesori
de pământ, proprietari de mine etc., care obţin producţii şi câştiguri mari (R.R.
Palmer, Joel Calton, 1992, pp. 121-122).
187

devină majoritari, fie pe ramură, fie pe tipuri de activităţi.
După 1918, în condiţiile „moştenirii” structurilor sociale
care s-au configurat anterior în fiecare din provincii, situaţia
relevă dezechilibre (unele majore) între burghezia română şi
cea a grupurilor minoritare etnice. Câteva date sunt
elocvente. Astfel, în 1925, în 21 de localităţi urbane din
Transilvania numărul industriaşilor români era de 1272
(reprezentând 12,72%), în timp ce industriaşii maghiari,
germani, evrei etc., la un loc, însumau 8714 (87,28%) (Petre
Suciu, 1927, p. 136). La un deceniu distanţă, dar la nivelul
României Mari, dintr-un total de 1370 de întreprinderi
industriale, cu un capital investit de 5300 milioane lei, 971
de întreprinderi, având un capital de 3700 milioane lei,
aparţineau firmelor evreieşti (Paul A. Shapiro, 1974, p. 73).
• Producătorii independenţi mici şi mijlocii (în genere
încadraţi în ceea ce se definea a fi meşteşugari) sunt o
categorie relativ importantă sub raport numeric, dar cu o
forţă economică diferenţiată (slabă sau foarte slabă în
Moldova, Ţara Românească) şi relativ mai importantă în
Banat, Transilvania şi Bucovina (în care elementele meşte-
.şugăreşti germane, solid organizate în bresle şi solidare în
acţiuni, reprezentau o forţă de care, nu o dată, s-a ţinut
seama);nomenclatorul meseriilor este mai dezvoltat până la
1889 în Transilvania şi Banat, apoi se egalizează şi chiar
este uşor depăşit de cel din România Veche.
• Ţărănimea, majoritar liberă, după impactul cu dominatorii
străini, cade în dependenţă mai rapid şi în proporţii mai mari
în Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia, decât cea din
Ţara Românească şi Moldova de până la Prut. Obştile săteşti
(la care ne-am referit deja) au avut un important rol în
frânarea procesului deposedării de pământ a populaţiei
rurale şi a căderii sale în dependenţa nobililor sau boierilor.
Generalizarea dependenţei economice a ţărănimii, indiferent
de provinciile din care a făcut parte, a generat o problemă
socială ţărănească acută, care a marcat profund societatea
românească, problemă care s-a plasat, ca importanţă, la
acelaşi nivel cu cea naţională, dar care, era condiţionată de
soluţionarea cu prioritate a problemei naţionale. Gravitatea
problemei sociale ţărăneşti (asupra căreia vom reveni într-un
capitol următor) era determinată nu numai de repartiţia
188

frapant injustă a patrimoniului agrar, ci şi de forţa numerică
pe care o reprezenta stratul ţărănesc (cca. 80% din structura
întregii populaţii). Lipsa sau insuficienţa pământului a avut
efecte şi în planul creării claselor mijlocii, în sensul
diminuării considerabile a procesului lor constitutiv şi,
bineînţeles, şi a dezvoltării şi consolidării lor. Faptul că nici
în România Mare, care înregistra, desigur, un progres
remarcabil în configurarea unor straturi mijlocii, această
categorie socială, vitală pentru noul tip de construcţie
socială – societatea modernă (burgheză) – nu era suficient
formată, a avut consecinţe serioase atunci, care se prelun-
gesc în timp şi se resimt şi astăzi, evident cu urmări
negative. Fiind majoritară şi sărăcită, cu tendinţe de trecere
sub bariera minimală de existenţă, ţărănimea a dat nota
generală a societăţii şi anume societate plasată la periferia
Europei, atât în ce priveşte standardele dezvoltării generale,
dar şi a celor privind calitatea vieţii şi a speranţei de viaţă
etc. Ţărănimea a imprimat, deci, anumite caracteristici
evoluţiei societăţii româneşti, care s-a înscris în parametrii
trendului societăţilor agrare, cu tendinţe de depăşire a
acestei posturi nefavorabile în a doua jumătate a deceniului
al 4-lea din perioada interbelică.
− Subdezvoltarea, care este efectul fundamental al marginalizării
societăţii româneşti, cauzată de exercitarea dominaţiei străine timp de
secole, diminuează considerabil ritmurile avansului economico-social,
politic, cultural, educaţional, care, normal, contribuie la plasarea
românilor pe o poziţie de inferioritate în peisajul naţiunilor europene.
Tendinţa firească de depăşire a subdezvoltării, conturată tot mai
puternic, atât la nivelul elitelor politice, cât şi la nivelul structurilor
sociale esenţiale ale societăţii autohtone, generează o stare de precipi-
tare istorică, un fel de cursă contracronometru, care are şi aspecte
pozitive, dar şi manifestări negative. Cele negative se traduc în
„împrumuturi” legislative şi instituţionale după modele occidentale sau
orientări cu aspecte de mimetism, concretizate în „forme fără fond” (cu
adresă directă la Constituţia din 1866, şi la alte legi organice, instituţii
politice – îndeosebi parlamentul şi partidele politice etc.) cum sunt
calificate de sociologi. Interpretarea acestor tendinţe trebuie să pună în
evidenţă, în primul rând, caracterul efectelor. Dacă efectele sunt
pozitive, evident că tendinţele imitative, care se înregistrează în proce-
sul construcţiei societăţii române moderne, pot fi, până la un punct,
189

considerate drept acceptabile sau productive. Acest aspect, ca şi altele
de altfel, legate de trendul spre modernitate al societăţii româneşti,
solicită încă studii interdisciplinare şi analize pertinente.
Realitatea este că cele prezentate în relaţie directă cu implicaţiile
deosebit de serioase asupra sensului evoluţiei istorice a comunităţii
noastre, care, din nefericire, este imprimat de „lunga noapte” a dominaţiei
străine, nu reprezintă decât o punere în temă prin evaluarea unora dintre
cele mai importante repere ce trebuie reţinute pentru cunoaşterea în
ansamblu a unui proces de mare anvergură şi semnificaţie, fără de care
înţelegerea reală a demersului istoric al românilor este în suferinţă.
În concluzie, întreaga problematică prezentată şi analizată în
acest capitol, se sintetizează în următoarele aspecte punctuale:
• populaţia daco-romană se confruntă, timp de mai multe secole,
după retragerea Romei din spaţiul nord-dunărean, cu valuri succesive de
migratori, al căror comportament, chiar dacă diferă de la un grup etnic
la altul, are efecte dintre cele mai serioase asupra evoluţiei acesteia;
• în raporturile autohtonilor cu migratorii se instituie sistemul
clientelar, care, treptat, degenerează în relaţii de aservire, cu toate
consecinţele ce decurg din acestea;
• „orânduirea tributală”, în măsura în care se poate demonstra că
a fost o realitate socială a acelor epoci îndepărtate, prefigurează un
cadru mai complex de raporturi intergrupale, generat de plata tributului;
• „obştea sătească” este o construcţie socială tradiţională a
populaţiei româneşti, a cărei vechime nu poate fi stabilită cu certi-
tudine, dar care, probabil, exista încă înainte de marile migraţii; este, o
„unitate socială” teritorială, rezistentă la acţiunea factorilor externi,
care îşi perpetuează existenţa până în pragul epocii contemporane (în
forme mult diluate, comparativ cu cele tradiţionale, şi, evident, res-
trânsă sever numeric);
• concomitent, dar mai ales după marile migraţii, protoromânii
sau românii se confruntă cu un alt tip de raporturi socio-politice,
cauzate de expansiunea regatelor şi imperiilor învecinate în teritoriul
lor tradiţional; raporturile cu acestea generează un tip particular de
evoluţie, „dezvoltarea dependentă”, care conduce în cele din urmă la
marginalizarea (sau periferializarea) societăţii româneşti, comparativ
cu standardele europene şi universale.
Dezvoltare dependentă. Reprezintă un mod specific de evoluţie
istorică a unei societăţi, ce a fost aservită total sau parţial de către o
190

altă societate mai puternică (dar nu neapărat mai avansată sub raportul
civilizaţiei materiale sau spirituale), care i-a impus un anume mod de
organizare, manifestare şi demers istoric. Evoluţie controlată şi dirijată
nu de factori şi forţe interne ci de factori exogeni, care dau aspect şi
conţinut de dezvoltare dependentă unei societăţi supusă vremelnic sau
pe o lungă perioadă de timp vexaţiilor dominaţiei străine.
Mimetism politic. Se referă la implementarea unor modele de
dezvoltare economico-socială, instituţională, legislativă etc., „împru-
mutate” din practica unor societăţi aflate pe niveluri avansate sau foarte
avansate de civilizaţie. Mai frecvent, prin mimetism politic se înţelege
imitarea de către unele societăţi „răsăritene” (dar nu numai de către
acestea) a componentelor şi mecanismelor de funcţionare ale sistemului
politic apusean, copierea unor norme, comportamente politice etc. S-a
pus în circulaţie inclusiv conceptul de „democraţie mimată”, pe care îl
revendică şi îl defineşte sociologul şi politologul francez de origine
română Mattei Dogan (A democratic imitation, în Competitive Election
in Developping Countries, Duke University Press, 1987).
Sistem clientelar (sau relaţii clientelare). Exprimă raporturile ce
se instituie între Imperiul Roman şi unele populaţii din afara graniţelor
sale, prin care acestea din urmă recunoşteau autoritatea Romei în
schimbul protecţiei acordate de romani. O „variantă” a acestui sistem
o constituie şi raporturile care se statornicesc între una sau mai multe
comunităţi umane, având la bază acelaşi „principiu”, modificat însă
prin asigurarea unor avantaje materiale pentru comunitatea care îşi
asuma protecţia alteia (sau altora). Acest sistem are la bază, în esenţă,
mai mult un acord între părţi, decât o impunere prin forţă, cum este
sistemul tributal.
Periferializare (marginalizare). Este rezultanta unui proces com-
plex şi, de regulă, îndelung, prin care o societate se depărtează de pro-
priile resurse, condiţii şi aspiraţii de dezvoltare sub presiunea unor
factori foarte puternici (în cazul de faţă dominaţia străină), plasându-se
sub nivelul standardelor economico-sociale pe care le ating alte societăţi.
BIBLIOGRAFIE
Boldur, A. (1992), Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura Victor Frunză.

Constantinescu, Miron (1974), Date noi cu privire la orânduirea
tributală, Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti.
Constantiniu, Florin (1999), O istorie sinceră a poporului român,
Bucureşti, Univers Enciclopedic.
191

Eliade, Mircea (1988), Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II,
Muşat, Mircea (1978), Românii în vâltoarea vitregiilor istoriei, în
„Anale de Istorie”, an. XXIV, nr. 3.
Mircea, Muşat, Tănăsescu, Florian (1982), Naţionalităţile conlocuitoare
în statul român întregit în 1918, (II), în „Anale de Istorie”, an. XXVIII, nr. 6.
Palmer, R.R., Colton, Joel (1992), A History of the Modern World to
1915, New York, Mc Grow – Hill Inc.
Panaitescu, P.P. (1964), Obştea ţărănească în Ţara Românească şi
Moldova. Orânduirea feudală, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R.
Rosetti, Radu (1907), Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, tom I,
Bucureşti.
Shapiro, Paul A. (1974), Prelude to Dictatorship in Romania: The
National Christian Party in Power. December 1937, în „Canadian-American
Slavie Studies”, an. VIII, nr. 1.
Stahl, Henri H. (1980), Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii
tributale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Suciu, Petre (1927), Dezvoltarea oraşelor ardelene, în „Societatea de
Mâine”, an. IV, nr. 10-11 din 13 şi 20 martie.

• În ce constau raporturile dintre populaţia daco-romană (şi apoi
română) cu „migratorii”?
• Care sunt principalele caracteristici ale evoluţiei comunităţilor
teritoriale în relaţie cu populaţiile migratoare?
• Cum argumentaţi posibila existenţă a „orânduirii tributale”?
• De ce se consideră că „obştea sătească” este o formă de
organizare socială tradiţională şi rezistentă?
• Ce înţelegeţi prin marginalizarea societăţii româneşti ca efect
al dominaţiei străine?
• Care sunt principalele consecinţe ale exercitării dominaţiei
imperiale asupra societăţii româneşti?
192

IX. COMUNITĂŢI RURALE ŞI URBANE. ACCENTUAREA
CARACTERULUI AGRAR AL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI
Oamenii au trăit dintotdeauna în colectivităţi. Dacă la început

asocierea şi constituirea formelor primare de viaţă socială nu au fost
expresia propriilor lor dorinţe şi iniţiative, mai târziu devine posibilă
gruparea liberă şi voită, în temeiul căreia apar şi se dezvoltă noi
unităţi sociale. Procesul de asociere voită şi liberă şi formele de
agregare socială care le generează sunt ulterioare însă formelor
primare de viaţă socială şi apar şi evoluează în însuşi cadrul social
pe care acestea îl conferă.
1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc

Formele cele mai îndepărtate şi, evident, primitive de
colectivităţi umane, au fost comunităţile săteşti, care stăpâneau în
comun pământul, identificate în întreg spaţiul euro-asiatic, din Marea
Britanie până în India şi mai departe. Comunităţile săteşti arhaice,
bazate pe rudenia de sânge între membrii săi, evoluează generând
comunităţi agrare, în care indivizii nu mai erau legaţi printr-o relaţie
de rudenie şi aveau deja în posesie o suprafaţă de pământ şi locuinţa
amplasată pe ea.
Asemenea comunităţi sunt înregistrate în epocile străvechi şi în
spaţiul social românesc, aşa cum am relevat înainte. Geneza satelor şi
în genere a tuturor aşezărilor umane este una dintre cele mai dezbătute
probleme nu numai de istoria socială, ci şi de sociologie, istorie etc.
Se pare că aşezările agrare, alcătuite la început din mai multe
familii înrudite, sunt primele tipuri de „localităţi” şi, deopotrivă, cele
mai răspândite. Le urmează comunităţile pastorale, care sunt de durată
sau temporare (în raport de predispoziţiile grupului uman din care erau
alcătuite şi de vegetaţia necesară creşterii animalelor). Formaţiunile
comunitare agrare au dăinuit în forme străvechi până în apropiere de
zilele noastre, generând una din problemele cele mai dificile, dar şi
cele mai incitante ale istoriei sociale.
193

Este generalizată părerea că satul (comunitatea rurală) reprezintă
o formă de viaţă socială stabilă, care este antrenată cu mare greutate la
schimbări şi mai ales la transformări, caracteristică comună de altfel
tuturor formelor de organizare socială de acest tip.
Organizarea comunităţilor rurale nu se realizează ad hoc. Ea
presupune, evident, existenţa unor precondiţii esenţiale.
„Un sat – aprecia profesorul Dimitrie Gusti – se dezvoltă într-un
mediu cosmic (subl. în text – n.n.), sub înrâurirea anumitor forme de
relief, unei anumite constituţii a solului, unei anumite formaţii biogeo-
grafice, faţă de care el cedează adaptându-se pasiv sau reacţionează
devenind el însuşi un agent de transformare, imprimând pecetea genu-
lui său de viaţă, socializând sau umanizând peisajul” (D. Gusti, 1968,
p. 420).
Ca aşezare umană, satul, potrivit aceloraşi aprecieri, se rapor-
tează la spaţiul înconjurător („problema regiunii”), la spaţiul utilizat
pentru practicarea agriculturii („problema trupului de moşie”), la
suprafaţa locuită („vatra satului”) şi la propriile sale alcătuiri sociale.
O localitate rurală, chiar din cele mai îndepărtate vremuri, nu
alcătuia un „izolat” uman, nu era unică în alveola geografică unde s-a
constituit. Chiar şi în condiţiile unei demografii precare, când popu-
laţia era puţin numeroasă, într-un spaţiu geografic se găseau mai multe
comunităţi teritoriale. Între acestea se statorniceau raporturi fie de
cooperare, fie conflictuale (urmate de dispariţia aşezării mai puţin
pregătite pentru casus belli sau de căderea ei în dependenţă faţă de cea
victorioasă).
Orice comunitate agrară dispune de un teritoriu distinct faţă de
cel al comunităţii/comunităţilor învecinată/e. Procesul sedentarizării
nu a fost rezultatul unei iniţiative izolate, ci efectul unor „distribuţii”
teritoriale între comunităţile învecinate, hotărâte sub raport agrimen-
sural de către căpeteniile aşezărilor sau confederaţiilor tribale, iar mai
târziu de către feudali, autorităţi etc. Întinderea unui sat (hotarul sau
trupul de moşie) este expresia voinţei comunităţii respective sau
exprimă alte realităţi sociale, dar dincolo de epocile istorice vechi.
Întinderea unei aşezări nu poate sfida unele condiţionări care sunt date
de posibilităţile reale de efectuare a muncilor agrare, de numărul
locuitorilor, de ecosistem etc. „După împărţirea interioară a loturilor,
este regulată sau neregulată, după cum se întrebuinţează două, trei sau
mai multe tarlale, sau o împărţire în fâşii, mergând dintr-un cap în
altul al hotarului, după felul în care totalitatea pământului este
distribuită în arătură, izlaz şi pădure, după cum se întrebuinţează la
194

maximum fiecare bucată de loc, în locuri pastorale sau agricole, după
cum se întâlnesc mlaştini, terenuri degradate sau locuri pustii, după
cum apele curg conform legilor naturale sau sunt captate, lucrări de
irigaţie şi canalizări, întrebuinţate pentru eleştee sau în industrii,
hotarul exprimă, în chip neîndoielnic, felul şi gradul de civilizaţie a
grupului, sistemul său juridic real, sistemul său de exploatare econo-
mică, gradul de evoluţie a tehnicii şi, implicit, priceperea şi hărnicia
omului din partea locului” (D. Gusti, 1968, p. 421).
Fixarea în teritoriu este anterioară fazei distribuirii hotarelor
comunităţilor rurale sau pastorale, prin sedentarizare „domiciliară”,
posibilă de îndată ce tehnicile de producţie au putut asigura o cantitate
suficientă de produse pe o arie mai restrânsă. Sedentarizarea nu are un
caracter întâmplător. Dacă procesul în sine este condiţionat în princi-
pal de factori biologici, demografici şi climatologici, sedentarizarea,
ca act al voinţei unui grup uman, se face în raport de formele de relief,
reţeaua hidrografică, abundenţa păşunilor şi a vegetaţiei (păduri, lizie-
re), direcţiile curenţilor („vânturilor”), posibilităţile de comunicaţii cu
zonele învecinate sau mai îndepărtate.
Satele „se aşează” nu numai în raport de condiţiile de mediu, ci
şi în relaţie de funcţiile sociale şi economice pe care trebuie să le
îndeplinească. În general, satele de şes au vatra satului în mijlocul
„moşiei” din raţiuni economice, dată fiind maniera de exploatare a
pământului în tarlale, adică utilizarea prin rotaţie a terenurilor
destinate culturii plantelor. Acest „principiu” s-a aplicat şi mai târziu,
tot din raţiuni economice, dar impus de către latifundiarii laici sau
ecleziaşti unor ţărani. În majoritatea lor, satele mănăstireşti, domneşti
sau boiereşti au fost aşezate sau mutate după voia stăpânilor de
pământ, păşuni, păduri etc. În epoca regulamentară şi mai ales după
aceea se impune alinierea satelor, dată fiind răsfirarea lor prea mare,
iar în epoca comunistă s-a trecut la sistematizarea localităţilor rurale.
Vatra satului, ca şi dispunerea locuinţelor în satele de colonişti (mai
vechi sau mai noi) sunt, de asemenea, impuse de autorităţi. Astfel, de
la alegerea şi dispunerea liberă a vetrei satului, ca şi a locuinţelor, pe
măsură ce ne depărtăm de epocile vechi se ajunge la constituirea de
noi aşezări rurale după voinţa proprietarilor de pământ sau a
autorităţilor vremurilor respective.
Apariţia aşezărilor rurale este, în esenţă, un proces socio-

economic, dar şi cu alte conotaţii importante, condiţionat de o seamă
de factori, care poate fi imaginat, dar cu riscurile generate de lipsa
195

unor elemente care să confere argumente probatorii. Aşa cum am
relevat anterior, comunităţi sedentare pot fi identificate la noi încă cu
mii de ani în urmă, dar informaţii consistente, cu un anume grad de
certitudine apar anterior dominaţiei Romei şi, cu atât mai mult, în
vremea existenţei Daciei romane. Este de presupus că, la o populaţie
numeroasă în vremea lui Burebista, au existat numeroase localităţi
rurale, care îşi perpetuează vieţuirea şi în timpul domniei lui Decebal,
după cum este de presupus, şi că anterior acestora, în spaţiul social al
autohtonilor au existat comunităţi agrare şi pastorale.
Sub raportul organizării sociale, comunităţile săteşti primitive au
cunoscut forme de agregare succesive, începând cu cea tribală. În
această fază, fiecare sat era alcătuit dintr-un clan, care, la rândul său,
cuprindea mai multe familii. Acestea formau ceata sătească, despre
care, în mod obişnuit, se credea că descinde dintr-un strămoş comun
cu statut de „erou eponim”. Satul întreg se considera a fi o comunitate
de rude, cu relaţii de rudenie ramificate, în care întreaga populaţie
existentă la un moment dat era descendentă dintr-un strămoş. În
ansamblul său, satul apare a fi o comunitate umană şi socială cu
caracter genealogic. Organizarea genealogică a vieţii satului a generat
la români o organizare economică şi juridică specifică, exprimată în
ceea ce s-a numit „devălmăşia umblătoare pe bătrâni”, o modalitate
tipică de îmbinare a activităţii economice colective cu formele de
organizare familială a vieţii membrilor comunităţii săteşti.
În aceste comunităţi, familia propriu-zisă lua forma „familiei
mari”, în care convieţuiau mai multe familii mici în una şi aceeaşi
gospodărie (Şerban Voinea, H.H. Stahl, 1945, p. 45).
Familia, în această fază istorică, era o instituţie socială esenţială a
societăţilor primitive. Ea reprezenta modelul de organizare a vieţii sociale
a satelor tribale (în cadrul cărora se organiza şi desfăşura viaţa de fiecare
zi a oamenilor) şi, deopotrivă, era unitatea economică, religioasă (prin
cultul strămoşilor) şi politică de bază, situaţia familială determinând locul
şi rolul pe care le avea un cap de familie în viaţa publică.
Potrivit cercetărilor arheologice, primele „sate neolitice” din
spaţiul carpato-danubiano-pontic ar fi fost identificate la Cârcea
(judeţul Dolj), Gura Baciului (judeţul Cluj), Ocna Sibiului. Ultima din
aceste „localităţi” se dovedeşte că era o localitate agrară, „cu reţea
stradală”, în sensul că locuinţele aveau spaţii între ele, asemănătoare
unor străzi.
Numărul de staţiuni arheologice descoperite în perioada de după
6500 î. Hr. la nord de Dunăre este posibil să nu coincidă cu numărul
196

de „localităţi”. Totuşi, din cele aproximativ trei sute de staţiuni o parte
din acestea erau, evident, aşezări. Formele naturale de relief sau şanţu-
rile naturale de apărare de la Glina sau Spanţov (judeţul Călăraşi),
necropolele de la Căscioarele sau Cernavodă, idolii antropomorfi de
aur de la Moigrad (judeţul Sălaj), ca şi uneltele de bronz şi fier
descoperite în alte numeroase zone ale ţării indică o locuire intensă a
spaţiului tradiţional românesc.
Aşezările sunt situate, în general, pe terase înalte ale apelor de şes,
în ostroave, în lunci, etc., deci în apropiere de sursele de apă. Ele sunt,
de regulă, apărate tocmai de cursul acestor ape (inclusiv de Dunăre), de
forme naturale de relief sau de şanţuri de apărare. Aşezări, al căror tip
este greu de precizat sunt identificate şi în zone împădurite (poiene,
luminişuri). Aşezările variază ca mărime, în raport de numărul de
locuinţe, de la cca. 40 la peste o mie (Petreni-Basarabia), dispuse în
jurul unei „pieţe” centrale, în cerc sau în şiruri circulare etc. Aşezarea de
la Petreni, după unele aprecieri, are aspect protourban.
Evoluţia aşezărilor arhaice din spaţiul carpato-danubiano-pontic,
în unele direcţii chiar spectaculoasă, este stopată de pătrunderea
comunităţilor definite ca fiind indo-europene, cu apucături războinice
(cca. 4000 – 3000 î. Hr.). Cetele de călăreţi, venind de la răsărit,
distrug cultura de tip protourban şi rural. O dată cu distrugerea a zeci
de aşezări, se impune treptat un nou habitat: puterea patriarhală îşi
construieşte „fortăreţe” pe înălţimi, în raport de condiţiile terenului, iar
restul populaţiei se restrânge în aşezări mici, care devin caracteristice
pentru epoca de trecere la metalurgia bronzului (2700/2500 –
2000/1900 î. Hr.).
Pe fundalul culturilor specifice tranziţiei la epoca bronzului,
localităţile au o arie de răspândire care cuprinde practic întreg perime-
trul tradiţional românesc: de la Dunăre până în zonele nordice, din
Banat până în Covasna etc. Important de reţinut este faptul că încă din
această perioadă avem configurarea unor tipuri de aşezări: de înălţimi
(munte şi deal) şi de câmpie.
„Tracizarea” spaţiului sud-est european dă un impuls conside-
rabil vieţii comunitare. În acest context, întărirea reşedinţelor tribale
sau a uniunilor tribale, situate pe înălţimi (Braşov, Sighişoara), apărate
de şanţuri cu sau fără apă, valuri de pământ sau de piatră, sau pe terase
joase (Tei – Bucureşti) reflectă nu numai diferenţieri de ordin social,
ci şi un anume mod de locuire. Majoritatea aşezărilor sunt nefortifi-
cate, alcătuite din bordeie sau locuinţe de suprafaţă cu pereţi din
nuiele împletite şi chirpici. Aşezările cu rol de reşedinţă tribală sau
unional-tribală atestă o viaţă relativ intensă, care nu se reduce la
197

preocupări cotidiene circumscrise rangului lor (conducere „militară”,
administra-tivă şi politică), ci are în conţinut şi manifestări
„religioase” (cultul uranian, adică credinţa în divinităţi care ar exista
în „cer”).
Locuirea este la fel de intensă ca şi în epoca anterioară, cu unele
„extinderi” şi în zone mlăştinoase şi colinare din nord-estul teritoriului
tradiţional românesc. Primele opt veacuri ale mileniului al II-lea î. Hr.,
în care metalurgia bronzului debutează şi se răspândeşte în spaţiul
românesc, presupun o epocă de consolidare a habitatului rural, de
extindere a locuirii, de diversificare a tipurilor de aşezări, de manifes-
tare a unor tendinţe de detaşare a aristocraţiei tribale de restul
populaţiei prin autoatribuirea unui mod specific de locuire în funcţie
de rang şi poziţie socială.
Acest curs se dezvoltă şi se accentuează mai târziu, o dată cu
dezvoltarea metalurgiei fierului, când se formează puternice uniuni
tribale ale geto-dacilor, care au în frunte conducători militari tot mai
bogaţi şi mai influenţi. Conducătorii locali dobândesc o forţă ase-
mănătoare regilor (anonimul „rex Histrianorum”, Dromichaites,
Zalmodegikos, ş.a.).
Construcţiile statale din vremea lui Burebista (82 – 44 î. Hr.) şi
Decebal (87-106) integrează într-o vastă reţea administrativ-terito-
rială, sub conducerea unor şefi locali, toate aşezările din imensul
spaţiu al regatelor lor. Este pentru prima dată când spaţiul social
românesc cuprinde în hotarele sale toate comunităţile autohtone,
indiferent de mărimea sau gradul lor de evoluţie.
Aşezările întărite (cetăţui) se detaşează tot mai mult de restul
comunităţilor teritoriale, devenind nuclee de viaţă protourbană. Aceste
reşedinţe (davae), sunt şi centre administrative locale sau regionale, care
fie dobândesc aspect de cetăţi, fie de alte aşezări, prin poziţia lor, fiind
favorizate să acceadă la o asemenea „înaltă” situaţie. Sarmizegetusa nu
este numai reşedinţa celui mai mare şef militar, ci devine un centru cu
viaţă intens marcată de tendinţe de urbanizare. De la sfârşitul secolului I
şi începutul celui următor Sarmizegetusa se îmbogăţeşte, ca o autentică
capitală de regat, cu grandioase construc-ţii, cu locuinţe solide, care
abundă în bogăţie, cu fortificaţii complexe şi originale etc.
Viaţa rurală şi protourbană, cu evidente tendinţe ascensionale,
continuă şi după înfrângerea şi moartea lui Decebal. Este, însă, o altă
perioadă, care îşi are propriile sale caracteristici.
Deplasând hotarele imperiului său şi la nordul Dunării, Roma
imperială schimbă în profunzime, pentru o perioadă de peste un secol
198

şi jumătate, peisajul aşezărilor şi a vieţii care pulsează în ele. Nu în
întreg spaţiul dacic, ci numai într-o parte a acestuia (Transilvania fără
partea sud-estică, Banatul întreg şi jumătatea apuseană a Olteniei),
romanii creează o provincie imperială de rang consular, administrată
de un împuternicit al său (legatus Augusti pro praetore). Sudul
Moldovei, Muntenia, estul Olteniei şi colţul sud-estic al Transilvaniei
au fost anexate Moesiei Inferior.
Romanii dau un impuls considerabil urbanizării, în paralel cu
introducerea unor noi forme de habitat şi menţinerea aşezărilor
tradiţionale ale dacilor.
Alături de vechi comunităţi agrare, apar şi aşezări de tip roman.
Cele mai vechi sunt numitele canabae, ridicate pe lângă fortificaţii
(castrele de legiuni) şi în strânsă dependenţă de acestea. Locuitorii lor
erau veterani, negustori sau meseriaşi, care acopereau cerinţele de
consum ale trupelor romane. Aşezarea era administrată de magistraţi
numiţi (magistri), aedili şi un consiliu (Bumbeşti, Răcari, pe Valea
Jiului; Jidava, pe limes-ul Transalautanus; Durostorum – Silistra etc.).
Importante pentru consolidarea noilor forme de habitat sunt
aşezările de tip vicus, care reprezintă comunităţi rurale create în mediu
civil sau în apropierea unei cetăţui (cu rol de refugiu – castellum).
Vicusul avea o organizare comunală, parţial autonomă, cu magistraţi
proprii, cu fonduri şi pământuri proprii, delimitate însă de patrimoniul
aşezărilor învecinate. Se pare că unele din aceste aşezări erau
construite pe temelia vechilor comunităţi teritoriale dacice.
Începuturile retragerii romane şi apoi abandonarea definitivă a
zonei nord-dunărene au loc în contextul atacurilor populaţiilor
migratoare. Civilizaţia de tip urban decade, generalizarea ruralizării
întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic fiind, se pare, o realitate
dramatică, îndeosebi prin implicaţii.
Perpetuarea aşezărilor în epoca marilor migraţii intră în zona
incertitudinii. Este logic însă ca locuitorii din numeroase sate să fi luat
drumul pribegiei, statornicindu-se temporar sau definitiv pe alte „vetre”,
cum deductiv ar fi fost posibil ca alte comunităţi să fi rămas pe loc,
acceptând servituţile dominaţiei „barbare”. Tot ipotetic se poate aprecia
că, înainte de cucerire, comunităţile rurale „trebuiau să întreţină propria
lor pătură superpusă, predându-i o parte din prinosuri. Dar aceste sate
continuau a trăi în libertate, predarea prinosurilor având, până la un
oarecare grad, caracterul de donaţii benevole, făcute într-un interes
comun, în special pentru organizarea unei apărări militare, de care
beneficiau şi cei supuşi la aceste prestaţii” (H.H. Stahl, 1965, p. 13).
199

Donaţiile, sub regimul dur al migratorilor, devin obligaţii, care se obţin
mai rar prin consimţământ şi, de regulă, prin impunere.
Cele relatate de canonicul orădean Rogerius, luat prizonier de
tătari în timpul invaziei din Transilvania (1241), dau o altă dimensiune
raporturilor dintre autohtoni şi migratori, nu întâmplător plasată în
acest context. Potrivit acestuia, tătarii, pentru a aduce în satele părăsite
populaţia de care aveau nevoie ca s-o exploateze, au recurs la o
stratagemă perfidă: cumpără pe unii „câneji”, care conving populaţia
unor sate să se reîntoarcă la vetrele lor. Recunoscuţi de comunităţi,
aceştia (în număr de peste o sută), îi trădează pe consăteni, acţionând
în sensul procurării celor necesare tătarilor (cai, animale, arme,
veşmânte, daruri).
Din textele canonicului orădean rezultă două aspecte importante,
care nu ştim dacă se reproduc şi la alţi migratori: nevoia stringentă de
mână de lucru şi gama mult mai largă de obligaţii faţă de năvălitori, în
afară de tribut. Caracterul prădalnic al dominaţiei tătarilor, chiar şi în
această formă relativ mascată, este evident.
Pendulările populaţiilor migratoare cu obiective de jaf sunt
elemente serioase de distorsiune a vieţii rurale. Cu toate acestea,
densitatea localităţilor rurale a rămas remarcabilă chiar şi în acele
vremuri de restrişte.
Zone cu o densitate mare de sate au fost identificate în secolele
IX-XIII, înainte de formarea statelor româneşti centralizate, în jurul
Bârladului, pe Jijia şi Bahlui (peste 200), între Milcov şi Putna, pe
cursurile inferioare ale Siretului, Buzăului, Neajlovului, Călmăţuiului,
în zona Bucureştiului, în Dobrogea (peste 50), în Transilvania (C.C.
Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1975, pp. 105-106).
Informaţiile se înmulţesc treptat, astfel că, pentru Muntenia,
între 1351/1352 (de când există prima menţiune a unui act intern) şi
1625 sunt atestate documentar 3220 de sate şi târguri, dintre care peste
2000 mai există, răspândite pe o suprafaţă de aproximativ 76.500 km2.
La mijlocul secolului al XIV-lea, în Transilvania, pe un teritoriu de
peste 100.000 km2 a fost atestat documentar un număr de 2600 de sate
şi alte aşezări rurale.
În privinţa dimensiunilor, marea majoritate a satelor erau mici (în
Moldova erau formate din cca 20 de case). Existau şi sate mai mari,
„întinse”, cu o populaţie mai numeroasă, dar acestea reprezentau excepţii.
Sub raportul statutului social şi administrativ, în secolele XIV-
XV, satele româneşti „ascultătoare” de un stăpân erau de trei feluri:
domneşti, boiereşti şi mănăstireşti, după locul unde erau aşezate.
200

O poziţie aparte în tipologia satelor româneşti au avut-o satele
de moşneni sau de răzeşi, care s-au format din descendenţii provenind,
de multe ori, dintr-un strămoş comun şi având ca statut stăpânirea în
devălmăşie (în comun) a pământului şi a întregii moşii a satului.
Administraţia şi conducerea satelor domneşti, boiereşti sau
mănăstireşti, în care trăiau „vecinii” sau „rumânii” era asigurată de
cnezi, juzi şi vătămani (în Moldova) şi de pârcălabi (în Muntenia). Sate-
le moşneneşti şi răzăşeşti se conduceau şi se administrau autonom.
Cele mai vechi, statornice şi autentice sate româneşti sunt cele
de munte. Evident, există sate româneşti vechi şi în câmpie, dar ele
sunt mai puţine.
„Prin aşezările de înălţime, populaţia autohtonă a umanizat
întinse terenuri carpatine, le-a integrat în procesul de dezvoltare
economică pe largi areale, a valorificat resursele naturale prin minerit,
exploatări forestiere, activităţi agro-pastorale. Prin popularea zonelor
înalte, Carpaţii n-au izolat ţinuturile româneşti, ci, dimpotrivă, le-au
legat printr-o intensă circulaţie menţinută pe ambii versanţi, pe
drumuri vechi şi noi, pe plaiuri de munte. Perenitatea în grupuri
dispersate pe platforme se asigura prin continua adaptare la condiţiile
economice locale şi zonale, dând dovadă de vitalitate şi mobilitate, de
putere de rezistenţă în faţa vicisitudinilor istoriei. Relaţiile cu aşezările
adunate din vecinătate sau chiar mai depărtate au fost totdeauna
active. În viabilitatea şi mobilitatea aşezării risipite, corelaţia
economică, socială şi spirituală (subl. în text – n.n.) a constituit, în
decursul timpului, elementul hotărâtor al permanenţei acestui tip de
sat; aceasta deoarece de-a lungul secolelor au avut loc modificări în
extinderea teritorială şi variaţii de structură, legate de activitate
economică preponderentă. La rândul lor, aceste activităţi au fost
influenţate de factorii majori consemnaţi în istorie” (Lucia Apolzan,
1987, pp. 11-12).
O privire rapidă asupra dimensiunilor, formei, orientării şi struc-
turii aşezărilor rurale româneşti confirmă aceeaşi concluzie. Satele
„risipite” şi satele „răsfirate” se dovedesc a fi cele mai tipice sate
româneşti. Preponderent, ele sunt situate în zonele de munte şi sub-
munte. În aceste sate au trăit cei mai mulţi ţărani moşneni. De aici s-a
extins treptat o mare parte din populaţia care s-a aşezat la câmpie.
Din această strânsă comunitate de viaţă a oamenilor de la munte
a rezultat o serie de trăsături specifice aşezărilor săteşti: unele din
acestea au gospodăriile „risipite”, dar nu oricum, ci pe coaste, în văi
sau pe creste orientate spre soare. Un asemenea tip de sate se regăseşte
201

în Munţii Orăştiei, Sibiului sau Bucovinei. Există şi aşa-zisele sate
răsfirate, care sunt formate, pe de o parte, din grupuri de gospodării
mai adunate, iar pe de altă parte, din gospodării noi, „roite” pe locuri
mai îndepărtate. Acest tip de sate se regăsesc în Apuseni, dar mai ales
în zonele colinare din Muntenia, Moldova şi nordul ţării. Între aceste
două tipuri de sate deosebirile şi delimitările nu sunt tranşante, ambele
fiind caracteristice pentru ceea ce ar putea fi denumit satul românesc
al înălţimilor.
În ordine istorică, spre ţinuturile joase se identifică alte tipuri de
sate, între care, în primul rând, satele adunate, ce au gospodăriile
aşezate una lângă alta, cu tendinţe spre aglomerare. Acest tip de sate
este specific regiunilor colinare ale Munteniei, zonei de mijloc a
Moldovei, de la Siret la Nistru, podişului Transilvaniei. În general,
satele adunate şi aglomerate sunt sate specifice de câmpie care, pe
măsură ce populaţia creşte, se condensează, ajungând să devină, din
punct de vedere al structurii lor, sate compacte. Satele respective,
rezultă, pe de o parte, din evoluţia istoric-naturală a relaţiilor dintre
mediul fizic, populaţie şi cadrul de locuire, pe calea unor procese de
lungă durată, iar pe de altă parte, pot apărea ca efect al unor procese
economice, sociale şi politice sau al unor măsuri administrative
(Runcu-Gorj, care este aliniat ca un bulevard pe ambele maluri ale
râului Sohodol, a apărut ca urmare a unei măsuri administrative din
anul 1837).
Tipologia satelor este determinată de factori fizici dar, de cele
mai multe ori, de factori socio-umani. Din acest punct de vedere,
satele româneşti sunt: neregulate, foarte întinse, risipite pe munţi şi
coline; altele sunt lungi, îndeosebi cele aşezate de-a lungul apelor;
multe sunt sate ramificate (cele aşezate în bazine muntoase mici, în
care există mai multe cursuri de ape şi văi, pe care se înşiră, în ramuri
sau radiar gospodăriile). Există şi alte forme ale satelor româneşti:
rotunde, circulare sau poligonale, triunghiulare, cum sunt satele de
colonizare (Transilvania), satele de şes sau cele situate de-a lungul
văilor. În ansamblu, distribuţia pe regiuni a satelor româneşti ne relevă
că la munte predomină satele risipite; în zonele colinare, cele răsfirate,
iar la şes şi în câmpie, satele adunate compacte.
Aportul mediului rural sub raport demografic este hotărâtor
pentru evoluţia populaţiei româneşti. Preponderenţa locuitorilor care
trăiesc la sate a fost o realitate demografică până în epoca comunistă,
când industrializarea a determinat procese migraţionale de la sat la
oraş, cu efecte evidente în balanţa celor două medii rezidenţiale.
202

Raportul dintre populaţia rurală şi cea urbană s-a echilibrat, apoi s-a
rupt în favoarea celei orăşeneşti care a crescut în ritm alert. Nu vom
insista asupra acestui aspect decât în măsura în care ne relevă cele
arătate până acum. Astfel, potrivit recensământului din 29 decembrie
1930, din totalul populaţiei României, 14.420.718 locuitori erau în
mediul rural, reprezentând o densitate a populaţiei de 48,9 locuitori pe
km2. Această populaţie trăia în 15.201 sate şi comune rurale,
reprezentând, la acea dată, 79,9% din totalul populaţiei ţării, 79,2%
din numărul gospodăriilor, 78,2% din clădirile construite şi 55,2% din
totalul unităţilor industriale şi comerciale existente în întreaga ţară
(D.C. Georgescu, 1937, pp. 60-61). Repartiţia populaţiei pe grupe de
vârstă, sex şi stare civilă atestă că marile probleme ale dezvoltării
moderne a României nu puteau ocoli situaţia populaţiei din mediul
rural. La acestea se adaugă cele privind populaţia activă şi pasivă,
repartizarea populaţiei active pe categorii profesionale, sexe şi medii
etc. Evident că aceste aspecte ale vieţii comunităţilor rurale nu epui-
zează orizontul extrem de vast şi de complex al „satului” românesc şi
al comunităţilor umane rurale.
Pentru a ne putea orienta cât de cât în acest complex orizont
social, câteva date generale sunt necesare. Ele servesc deopotrivă şi
configurării poziţiei şi ponderii pe care o deţine satul cu problemele
lui în evoluţia spre modernism a societăţii româneşti.
În anul 1915, 1.165.635 locuitori îşi aveau rezidenţa în „comune
urbane”, reşedinţe de judeţ, 243.624 în „comune urbane”, nereşedinţe
de judeţ, iar 6.488.053 în comune rurale. Proporţional, 17,84% din
populaţie trăia în urban şi 82,16% în mediul rural. În 1937, totalul
populaţiei se ridica la 19.535.398 locuitori, din care 79,8% locuiau în
mediul rural.
Sub raport administrativ, în anul 1922 existau: 76 de judeţe (34
în Vechiul Regat, 11 în Bucovina, 9 în Basarabia şi 22 în
Transilvania), având 145 de comune urbane şi 7042 comune rurale. În
1936 se înregistrau 179 comune urbane şi 9007 comune rurale, ulti-
mele formate din 15.348 de sate, 1.050 de cătune şi 424 alte categorii
de aşezări.
Satul, reprezintă, în esenţă, un microcosm care dă substanţă
întregului macrocosm social, este spaţiul în care se desfăşoară o
profundă şi intensă viaţă umană şi socială, care conferă sens şi
identitate societăţii româneşti, configurată şi manifestată ca o societate
agrară întârziată, cu tendinţe de adaptare a formelor şi manifestărilor
vieţii moderne şi, deopotrivă, de adaptare la acestea.
203

Comunităţile teritoriale, după cum se observă, fiecare, ca unitate
socială distinctă, şi toate la un loc dau substanţă şi un anume specific
vieţii sociale a autohtonilor, fiindcă „constituirea, diferenţierea şi des-
trămarea comunităţilor şi a grupurilor umane reprezintă adevărata
istorie socială şi culturală a aşezărilor umane de pretutindeni şi din
toate timpurile. Procesele amintite sunt conştientizate la nivelul
memoriei colective şi la cel al istoriei, dar una este sesizarea, alta
analiza lor detaliată şi cu totul altceva surprinderea mecanismelor
socio-umane care le determină. Oamenii sunt agenţii formării comuni-
tăţilor şi tot ei sunt, adeseori, factorii destrămării, dar aceste adevăruri
sunt mult prea generale” (Nicolae Radu, Carmen Furtună, Gabriela
Jalea-Vancea, Carmen-Cornelia Bălan, 1996, p. 11).
În perspectiva acestor aprecieri, precum şi a celor prezentate
înainte se constată următoarele:
• Comunităţile rurale sunt spaţii sociale în care se creează şi
perpetuează forme specifice de organizare socială, ale căror meca-
nisme funcţionează potrivit unor norme şi reglementări ce se arată
rezistente la schimbare.
• Sunt deopotrivă „vetre” de formare ale unei civilizaţii şi cul-
turi originale, care exprimă şi sintetizează experienţa de viaţă, trăirile,
aptitudinile şi predispoziţiile unor grupuri umane.
• Satele şi oamenii lor, a căror vechime este de ordinul zecilor
de mii de ani, se formează şi îşi continuă existenţa într-o strânsă relaţie
cu mediul înconjurător.
• Aşezările rurale, în înţeles de colectivităţi socio-umane, se
disting de alte tipuri de comunităţi prin caracterul şi ponderea pe care
o deţin activităţile agrare, ca forme de manifestare economică.
• Condiţionarea, într-o mai mare măsură, a vieţuirii oamenilor
de configuraţia şi resursele solului şi, în primul rând, de „cantitatea” şi
calitatea terenurilor destinate culturilor, dau naştere la forme şi
manifestări sociale distincte, care se constituie într-un „univers” social
şi uman cu trăsături proprii bine conturate. Destinul acestor aşezări şi
colectivităţi umane (comune, sate, cătune) este legat de pământ, care a
fost şi este problema socială cea mai importantă ce a marcat şi
marchează societatea românească, precum şi societăţile agrare din
spaţiul sud-est european.
• Competiţia pentru stăpânirea unor suprafeţe cât mai mari de
pământ, care atinge cote înalte în feudalism, se constituie într-una din
sursele germinative ale formării satelor (cele create de feudali pe
moşiile lor).
204

• Motivele care au stat la temeiul apariţiei satelor sunt mult mai
numeroase, cum numeroase sunt şi cauzele diferenţierii, în decursul
timpului, a comunităţilor agrare.
• După modul de distribuire a gospodăriilor în teritoriu, tipolo-
gia localităţilor rurale ar fi aceasta:
− satul risipit sau împrăştiat, cu gospodării despărţite între ele
de fâneţe şi păşuni, caracteristic îndeosebi zonelor montane;
− satul adunat, cu case grupate, apropiate unele de altele,
specific zonelor de câmpie (mai ales în Banat);
− satul răsfirat, cu casele înconjurate de grădini, livezi sau vii,
caracteristic, în principal zonelor colinare;
− satul compact, care are locuinţele lipite unele de altele,
răspândite în depresiuni din perimetre montane (Sudul
Podişului Transilvaniei);
− satul linear (sau „satul drum”), cu locuinţe şi gospodării
înşirate de-a lungul drumului, întâlnite mai ales pe dealurile
Olteniei, Sălajului etc.
• În raport de mărimea lor, satele pot fi:
− mici (sub 500 de locuitori), cum sunt aşezările din Podişul
Bârladului, Podişul Getic, Munţii Apuseni (care se mai
numesc şi „crânguri”);
− mijlocii (cu 500 – 1500 de locuitori);
− mari (cu 1500 – 4000 de locuitori) şi
− foarte mari (peste 4000 de locuitori), cum sunt localităţile
rurale din Podişul Sucevei, Câmpia Banatului sau Câmpia
Olteniei.
• Tipul ideal de comunitate rurală se distinge prin:
− autonomia relativă faţă de societatea care o integrează şi care
acceptă specificitatea şi/sau identitatea sa originală;
− rolul structurii grupurilor locale în organizarea activităţii
economice şi a raporturilor sociale din cadrul colectivităţii
respective;
− raporturi interne de cunoaştere şi de relativă izolare faţă de
colectivităţile din jur;
− rolul determinant al autorităţilor locale şi al notabilităţilor în
medierea raporturilor interindividuale din cadrul propriei
colectivităţi şi dintre aceasta şi alte comunităţi învecinate
sau societatea, în ansamblul său.
• Satele se disting prin aspecte specifice de comunicare socială,
de transmitere a experienţei istorice, a valorilor culturale şi civilizatorii.
205

• Relaţiile socio-comunicative precum şi cele specifice ierarhii-
lor de roluri şi statut sunt diferite în mediul rural, comparativ cu
realităţile din mediul urban. În viaţa socială a satului se constată
păstrarea mai aproape de origini a raporturilor familiale şi de rudenie,
atenţia acordată acestora fiind mai semnificativă decât cea identificată
în mediile familiale urbane. Se constată, de asemenea, predominarea
elementelor specifice culturii populare.
2. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire.

„Oraşul românesc” ca produs autohton
Habitatul, în contextul dezvoltării culturii materiale şi spirituale,
a diversificării structurilor şi raporturilor sociale, cunoaşte extinderi şi
adaptări succesive la noile exigenţe umane şi sociale. Treptat, comuni-
tăţi teritoriale îşi îmbogăţesc zestrea edilitară cu noi construcţii, mai
rezistente, mai confortabile şi mai bine înzestrate cu utilităţi casnice
sau publice, îşi schimbă înfăţişarea generală şi îşi măresc suprafaţa
locuită, concomitent cu apariţia unor noi preocupări lucrative care
generează mărirea gamei produselor şi a întrebuinţării lor, cristalizarea
altor tipuri de comportamente şi manifestări ale populaţiei etc. Este,
în fond (şi recunoaştem în acestea) un proces lent sau mai rapid de
trecere a unor aşezări rurale şi pastorale la o viaţă semiurbană, iar
apoi urbană.
Procesul, foarte complicat, trebuie studiat cu mare atenţie, deoa-
rece, uneori, aparenţele pot conduce la concluzii pripite. Evoluţia
habitatelor – indiferent că avem în vedere comunităţi rurale sau urbane
– este condiţionată de aceeaşi factori (gradul de utilizare variabil al
căilor comerciale şi puterea mai mare sau mai mică a aşezărilor sub
raport economic, politic, social etc., forţa pe care o exprimă o
comunitate în raporturile cu altele ş.a.m.d.), care, însă, nu acţionează
uniform şi nu conduc la aceleaşi rezultate. Mai concret, sub influenţa
acestor factori asistăm la dezvoltarea sau declinul aşezărilor, evoluţia
şi configuraţia habitatului fiind fragilă sau, cum o defineşte Guido A.
Mansuelli, are o configuraţie instabilă (1978, p. 279).
Oraşele apar şi se dezvoltă, devenind realităţi ale lumilor trecute
şi a celei actuale. Sunt centre în care pulsează un alt tip de viaţă
socială, integrată, însă, ansamblului social, în variatele sale forme.
„Fiind vorba de o realitate socială sedentară, adică legată de un
anumit teritoriu, cele dintâi elemente componente sunt unităţile
sociale legate de teren, anume oraşele, corespunzând vieţii indus-
triale, comerciale, administrative centrale, satele corespunzând vieţii
206

agrare, iar stâna (subl. ns. – n.n.), corespunzând vieţii păstoreşti din
timpul verii (iarna se confundă uneori cu satul obişnuit). Sub forma
aceasta se prezintă, în genere, societatea românească […]” (D. Gusti,
1968, p. 273).
Oraşul, ca „realitate socială sedentară”, reprezintă, în esenţă, „o
formă de comunitate umană”, care se caracterizează prin: număr de
locuitori relativ mare; organizare socială bazată pe „diviziune
ocupaţională şi specializare a serviciilor”; reglementare instituţională a
raporturilor sociale; relaţii de rudenie la un nivel scăzut; legături de
„intercunoaştere redusă”; comportamente şi cultură eterogene (Cătălin
Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, 1998, p. 405).
Existenţa oraşului, ca formă de organizare şi desfăşurare a vieţii
sociale, este semnalată încă în epocile străvechi ale istoriei omenirii.
Oraşele au fost identificate iniţial sub forma unor locuri întărite,
devenite ulterior cetăţi, apoi târguri. Ele au fost considerate unităţi
sociale care, ca şi organismele vii, se nasc, cresc şi mor, în procesul
general de trecere de la anumite forme de organizare socială simplă, la
altele, mai complexe, proces început cu mii de ani înainte şi care
continuă şi astăzi.
Privitor la geneza lor, în istoria gândirii sociale s-a înregistrat o
mare varietate de ipoteze. Numeroşi oameni de ştiinţă au avansat
ipoteza că oraşele s-au născut prin concentrarea unor unităţi sociale, în
principal de tip rural, în cadrul unui proces determinat de forţe externe
acestora (René Maunier). Alţii avansează o perspectivă genetică
economică asupra apariţiei oraşului, considerând că oraşul se naşte, în
principal, ca urmare a unor „lupte” ce se dau între diferitele medii
sociale, care au funcţii diferite în ansamblul unui sistem social
(W. Sombart). Aceste puncte de vedere se încadrează în teoriile
generale despre capitalismul modern, problematica genezei urbane
fiind abordată sub raport economic şi aplicată, îndeosebi, la realitatea
oraşului medieval. O serie de alţi specialişti au propus, în maniere
diferite, o perspectivă mai largă, socială, cu privire la condiţiile care
au făcut posibilă şi necesară apariţia oraşului luând în considerare, pe
lângă factorii economici, o serie de factori de ordin social, religios,
cultural, instituţional ş.a. (H. Pirenne, W. Hellpach, V. Giard, E. Briere,
C. Gini, D. Gusti). În acest orizont interpretativ s-a susţinut că origi-
nile oraşului trebuie căutate nu numai în necesităţile generate de forţe
de presiune externă asupra comunităţilor umane şi sociale rurale sau în
procesele de diferenţiere şi aglomerare a populaţiei din raţiuni
economice, sugerându-se că oraşul reprezintă „ceva” mai mult decât
207

aceste realităţi, acesta aducând cu sine o forţă spirituală de coeziune şi
de transformare profundă a vieţii locuitorilor, instituţii sociale noi,
stadii de cultură diferite ş.a.m.d.
Geneza oraşelor a fost pusă în legătură şi cu factori politico-
militari, care, prin natura lor, au dat naştere unui proces de aglomerare
a unor indivizi şi familii în acelaşi loc, au generat adunarea şi
concentrarea caselor din nevoia de organizare mai eficientă a apărării
în faţa „inamicilor” şi au determinat modelarea noii unităţi de
convieţuire potrivit nevoilor şi condiţiilor locale (F.H. Francotte).
Nu puţine sunt teoriile care susţin că geneza oraşelor este un
produs al acţiunii combinate atât a unor factori externi, cât şi interni,
care determină nu numai ritmurile dezvoltării lor, dar le conferă şi un
anume sens, o idee care ghidează existenţa şi evoluţia urbană. Altele
consideră că apariţia oraşelor s-a produs dintr-o dată, ca un fenomen
instantaneu, evident surprinzător, dar general (situaţia oraşelor germa-
ne), naşterea oraşelor fiind, în esenţă, un fenomen de cultură şi nu unul
„natural”. În această perspectivă, se consideră că oraşul, ca realitate
socială, este un produs al epocii de mijloc a civilizaţiei (dacă în
evoluţia ei distingem un început, un mijloc şi o epocă târzie). Pentru
că în epoca de început a civilizaţiei n-au apărut decât unele nuclee din
care s-au născut oraşele propriu-zise, iar în cea târzie s-a generalizat
un proces de urbanizare excesivă, care se situează deasupra oraşelor,
ca entităţi sociale distincte.
Ipotezele avansate de istorici, sociologi, economişti, demografi,
jurişti, ingineri, arhitecţi etc. sunt mult mai numeroase decât cele
semnalate∗. Important de reţinut, în afară de varietatea poziţiilor privind
geneza şi evoluţia oraşelor, este faptul că problema în sine reprezintă o
altă importantă şi dificilă zonă care reclamă însă noi investigaţii.
Un capitol distinct în studiile sistematice asupra oraşului şi
procesului de urbanizare îl reprezintă modalităţile de constituire a
oraşelor. În linii generale, se acceptă că există un număr de căi ce pot
fi identificate în procesele de constituire a aşezărilor urbane. Între
acestea se numără:
a) Constituirea oraşelor prin concentrarea de aşezări omeneşti
fără a avea o structură diferenţiată sau cu structuri diferenţiate. Este
∗
Idei şi ipoteze, argumentate desigur, au lansat şi istoricul german
E. Egelman, americanul W.F. Willcox, bulgarul N. Aganski, precum şi istorici,
sociologi şi alţi specialişti români (N. Iorga, P.P. Panaitescu, C.I. Sfinţescu,
L. Marcu etc.).
208

vorba de concentrările sporadice primitive, determinate, în principal,
de dominaţia exercitată de unele populaţii sau neamuri asupra altora,
care a generat nevoia de „adunare” şi de „întărire” a locurilor unde o
populaţie compactă îşi organiza viaţa, fără ca procesul de concentrare
demografică să schimbe modul său de viaţă, sau, de concentrări ce se
permanentizează şi în care intervin modificări în modul de viaţă al
populaţiei, determinate de necesităţile unor minime adaptări la mediu,
de condensările rezultate şi de începuturile unei organizări interne,
mai mult sau mai puţin dependente de situaţiile locale. Chiar şi în
cazul unor aşezări incipiente de acest tip, care se întâlnesc mai ales în
cadrul societăţilor agrare, apar unele elemente de „topografie” urbană,
cum ar fi incinta principală, „piaţa” sau incintele mai mici şi perife-
rice, care pot fi considerate germeni ai viitoarelor cartiere sau
foburguri ale oraşelor de mai târziu.
b) Constituirea oraşului prin aglomerarea satelor. În acest caz,
pe calea unui proces de trecere aproape neobservată, două sau mai
multe sate se „apropie” unele de altele, fiind de regulă „locuri
întărite”. În aceste conglomerate, în care între sat şi oraş nu există
mari deosebiri de structură, predomină caracterul agrar al economiei,
iar în viaţa colectivităţilor umane nu intervin schimbări importante. Cu
toate acestea, în noile formaţiuni de rezidenţă apar treptat funcţii noi,
ce ţin de domeniul vieţii publice, cum sunt cele de ordin militar,
politic şi normativ sau juridic. Acestea iau naştere ca urmare a unei
noi diviziuni a activităţii politice, a necesităţilor de concentrare şi de
centralizare a organizării şi conducerii vieţii publice etc., ceea ce,
practic, transformă vechile aşezări într-o unitate de convieţuire
distinctă, carte dobândeşte, treptat, o identitate specifică, ce se răs-
frânge ulterior în toate componentele vieţii comunitare şi sociale,
inclusiv în ordinea economică a acesteia.
c) Constituirea oraşelor prin forţă centrifugă, respectiv prin
separarea elementelor contopite. O asemenea modalitate de constituire
a oraşelor constă în desprinderea şi „roirea” unor elemente compo-
nente dintr-un oraş deja constituit. Factorii care determină astfel de
procese sunt multipli: creşterea volumului populaţiei, conflictele şi
luptele interne, ameninţările şi cotropirile, toate impunând evacuarea
oraşului, întemeierea altuia (la munte, de exemplu, cum am observat
anterior), revenirea în „oraşul vechi”, menţinerea şi dezvoltarea celui
„nou” etc. Această cale de formare a oraşelor a fost predominantă, atât
în cazul oraşelor nediferenţiate, cât şi a celor diferenţiate.
209

d) Întemeierea de noi oraşe prin atracţia unor aglomeraţii
umane de către altele, preexistente. Acesta este un proces caracteristic
unor faze mai avansate de dezvoltare socială, fiind cvasi-generalizat în
epoca apariţiei oraşelor medievale. Modalităţile concrete ale desfăşu-
rării procesului sunt diferite, constând în comasarea unor aşezări
simple (un castel şi un sat; un castel şi o mănăstire, un sat şi un alt
sat); a unei aglomeraţii complexe (un grup de sate) cu o aglomeraţie
simplă (un castel cu o curte mare); a unei aglomeraţii simple (un sat)
cu o aglomerare complexă (un oraş) şi transformarea celei dintâi într-o
componentă a celei de a doua (mahala); a unei aglomeraţii complexe
cu o altă aglomeraţie complexă (oraşele porturi). În acest tip de aşezări
urbane, elementele morfologice şi funcţionale se multiplică şi devin
mai complexe în funcţie de anumite condiţii: ordinea venirii în noile
aglomeraţii; vechimea şi locul în cadrul noii formaţiuni (centru,
periferie, cartier etc.), caracterul activităţii economice etc. Oraşele
devin, astfel, organisme sociale complexe (economice, politice, admi-
nistrative, culturale, militare), cu viaţă internă specifică, organizată
potrivit unor sisteme de valori şi de norme, înalt raţionalizată,
structurată, dar şi cu funcţii şi relaţii externe, regionale sau chiar
supraregionale şi cu influenţe în zonele în care ele sunt amplasate. Din
aceste realităţi şi caracteristici se nasc toate seriile de probleme care se
constituie astăzi în domenii ştiinţifice distincte de studiu ale oraşelor şi
urbanismului, cum sunt cele ce privesc istoria socială, geografia,
economia, sociologia, istoria, psihologia, antropologia urbană etc.
(Leon Ţopa, 1943, pp. 241-243). Toate conduc la concluzia că oraşul şi
problematica vieţii urbane nu pot fi reduse doar la luarea în considerare
a numărului, densităţii sau mărimii colectivităţilor umane şi sociale care
trăiesc în mediul urban sau numai se desfăşoară în cadrul acestuia.
Oraşul reprezintă un alt tip de realitate; nu este un grup uman sau
un conglomerat de sate care s-au reunit, s-au „umflat” şi au „crescut”.
Este rezultatul unor mari mutaţii istorice („mutaţia urbană”), care a dat
naştere unui gen şi unei ordini sociale noi. În noua ordine socială,
esenţial este faptul că vechile baze ale coeziunii grupului social şi ale
controlului social, care se întemeiau pe nucleul familial şi pe relaţiile de
rudenie, au fost înlocuite de o nouă ordine, întemeiată pe normele
dreptului contractual. Oraşul smulge omul din cadrul vieţii comunitare
întemeiate pe legăturile de sânge, pentru a-l transforma în „cetăţean”. În
aceste condiţii, elementele constitutive ale vechilor moduri de viaţă,
tipuri de culturi şi civilizaţii se transformă, dând naştere unor „aşezări”
210

umane de alt tip, care, înlocuind vechea autonomie a aşezărilor antice şi
medievale, dobândesc o personalitate socială proprie.
În spaţiul sud-est european existenţa oraşelor este o realitate
economică şi socială timpurie, evident în forme rudimentare. Continui-
tatea lor, inclusiv pe teritoriul României istorice, este remarcabilă, chiar
dacă, în anumite perioade (năvălirile barbare), şi-au făcut simţită
prezenţa mai puţin. În decursul evoluţiei lor, comunităţile urbane s-au
diferenţiat, fie datorită plasării lor în zone geografice distincte, fie din
cauza unor condiţii care le-au favorizat sau, din contră, le-au marcat
existenţa. Evident, diferenţierile regionale au imprimat o anume
„coloratură” habitatului urban, care a generat distanţări faţă de procesele
de urbanizare înregistrate în vestul continentului.
Teritoriul carpato-danubiano-pontic a intrat în „circuitul”
european al „urbanizării” o dată cu apariţia coloniilor greceşti la
Marea Neagră. Pe litoralul dobrogean, grecii întemeiază Histria
(657 î.Hr.), Tomis∗ (sec. VII-VI î.Hr.), Callatis∗∗ (sec IV î.Hr.) şi
Dyonisopolis∗∗∗.
Oraşul nu a apărut, astfel, ca un produs organic, ca rezultat al
unor procese de dezvoltare a mediului social românesc, ci ca o
realitate de „import” ce s-a suprapus unor realităţi socio-economice
preponderent rurale.
Între aceste aşezări urbane de coastă şi comunităţile umane din
interiorul spaţiului tradiţional românesc, principala relaţie economică
era de natură comercială. Oraşele constituiau locul unde populaţia
băşinaşă îşi aducea produsele pentru a le vinde negustorilor greci. Pe
această bază, o perioadă de timp s-au creat relaţii economice
permanente între oraşele greceşti şi populaţia „din interior”. Ele au
rămas permanent dominate, însă, de activităţile comerciale. Sub raport
civilizator, rezultatele au fost mai puţin importante.
O altă etapă a genezei oraşelor în spaţiul carpato-danubiano-
pontic, având acelaşi caracter, tot pe cale de colonizare, se înregis-
trează înainte şi în timpul dominaţiei Romei. Iniţial au apărut anumite
puncte pe malul Dunării, cum a fost, Drobetis (lângă Severin), în care,
înainte de cucerirea Daciei de către Traian, s-au constituit aşezări
romane, având în principal funcţii militare.
∗
Constanţa.
∗∗
Mangalia.
∗∗∗
Balcic. Întemeierea cetăţii greceşti are loc, probabil, înainte de
secolul I î.Hr.
211

Romanii schimbă imaginea lumii geto-dace asupra habitatului şi
urbanismului. Locuirea şi spaţiul locuit, fără a eluda condiţiile de
mediu, sunt concepute mai raţional, diminuându-se considerabil
caracterul lor haotic şi spontan. Oraşele (indiferent de rangul lor) sunt
construite după anumite planuri şi având o împărţire strictă a spaţiilor,
care primesc destinaţii precise, sunt organizate administrativ şi politic,
iar cetăţenii sunt chemaţi să participe la viaţa urbei.
Elementele de viaţă urbană autohtonă, anterioare statornicirii
legiunilor romane la nordul Dunării, primesc infuzia romană – func-
ţională, productivă şi rafinată –, ce nu putea să fie respinsă, fiind supe-
rioară. Simbioza etno-lingvistică nu este singura. S-a produs şi o simbioză
între modul de viaţă autohton şi cel roman.
Urbanizarea dă naştere unei civilizaţii autentice de tip orăşenesc,
pe care geto-dacii o cunoşteau, dar în forme şi la niveluri care, oricum,
nu puteau să concureze cu cea romană. Timp de peste un secol şi
jumătate, durată care echivalează cu succedarea a trei generaţii, daco-
romanii exersează nu numai tehnicile de construcţie a urbelor (pe care,
credem, le însuşiseră rapid), ci şi „tehnicile” de administrare a localită-
ţilor – urbane sau rurale –, se acomodează, treptat, cu „noul stil”, ce
presupune ordine, disciplină, muncă şi învăţare. „Noul stil”, pentru
populaţia Daciei Traiane îndeosebi, dar şi pentru cea din spaţiul care
aparţine Moesiei Inferior înseamnă adaptarea la o viaţă mai plină, cu un
orizont mai larg de satisfacţii şi aspiraţii, pe care retragerea la sudul
Dunării a celor care l-au imprimat, nu presupune că a dispărut complet.
Dacia romană şi spaţiul de la nordul Dunării sunt părăsite numai
când presiunile călăreţilor războinici devin ameninţătoare pentru
Imperiul Roman. Noii stăpâni, care se succed unii după alţii, impun
reguli şi conduite noi în raporturile cu autohtonii sedentari, generând
schimbări care nu pot fi evitate. Normal, ansamblul acestor schimbări
ca şi reconstrucţia tabloului lumii „româneşti” de atunci sunt mai mult
decât importante pentru istoria socială şi, evident, înscrise între
obiectivele prioritare de studiu. Analiza lor extinsă ar însemna, practic,
să sacrificăm restul structurii cursului, motiv pentru care ne referim doar
strict la ceea ce ne interesează, în acest moment, în logica expunerii.
Aşadar, comunităţile rurale şi urbane se află într-un nou sistem
de servitute, care se „roteşte” pe măsură ce se schimbă migratorii.
Civilizaţia urbană – unul din marile câştiguri ale convieţuirii
dacilor cu romanii –, este evident în pericol. Înseşi năvălirile, prin
caracterul lor prădalnic o periclitează, cum la fel de bine o ameninţă şi
sălbăticia unora dintre cetele războinice care penetrează spaţiul
212

carpato-danubiano-pontic. „Barbarii” diferă în comportament. Unii
sunt cruzi şi neiertători, ucigând cu seninătate, alţii sunt ceva mai
„blânzi”, dar nu din frică faţă de cineva, ci din interese economice sau
militare. În raport cu tipul de „tratament” aplicat localnicilor, civili-
zaţia urbană se menţine sau piere. În afară de aceasta mai este şi
„altceva” ce putea juca un rol important în tentativa conservării, atât
cât se putea, a oraşelor şi a vieţii citadine.
Este foarte greu să acceptăm ipoteza decăderii complete a
oraşelor şi dispariţia oricărei forme de viaţă orăşenească. În afară de
interesele migratorilor mai este şi interesul localnicilor, dar, normal,
altfel motivat.
Diferenţa clară, şi fără echivoc, care s-a manifestat în epoca
romană între viaţa de la oraş şi cea din mediul rural, nu făcea atractivă
revenirea bruscă la asprimea existenţei din mediul rural pentru
populaţia care se adaptase existenţei diurne urbane. Or, această
imagine, indiferent de forţa agresiunii externe, nu putea fi dizlocată
din mentalul oamenilor de atunci, transmiţându-se din generaţie în
generaţie. Maniera impresionantă în care se reconstituie localităţile
urbane (presupunând că au fost desfiinţate toate în timpul revărsărilor
populaţiei migratoare) este un fenomen, credem, reflex, venit dintr-un
trecut, când centrele urbane populau aproape întreg spaţiul carpato-
danubiano-pontic. Acest reflex, chiar după ce au trecut sute de ani de
la retragerea „ultimilor” romani, a fost întreţinut de manifestări care
pot fi interpretate ca fiind de factură urbană. Este practic imposibil de
a urmări acest fenomen la scara României, motiv pentru care evocăm
doar câteva situaţii, într-o manieră apropiată studiului de caz.
Drobeta Turnu-Severin şi Orşova sunt localităţi importante în
epoca romanilor, a căror locuire a început însă cu mult timp înaintea
instalării lor în Oltenia. După distrugerile provocate de huni, romanii
reconstruiesc în secolul IV (deci după retragerea lor la sudul Dunării),
atât Drobeta, cât şi Dierna (Orşova), pentru ca, după alte distrugeri, în
veacul al VI-lea, în Drobeta să ridice o fortăreaţă şi, concomitent, o
bazilică din blocuri masive de piatră şi cărămidă, aflată în legături cu
mitropolia apropiată de la Ad Aqvas, din sudul Dunării, dependentă de
arhiepiscopia Iustiniana Prima (înfiinţată în 535). În ambele cazuri, se
înregistrează existenţa unei populaţii protoromâne, angrenată în
activităţi economice, care era deja creştină. Fortăreaţa din secolul al
VI-lea, nu mai purta numele dacic al Drobetei. Ea apărea cu numele
de Theodora, pentru ca, în feudalism, să fie numit Severin, iar mai
târziu (din 1836), Turnu Severin.
213

Dierna, în secolul al X-lea „botezată” de Cronica anonimă
ungară Urscia, ca şi ulterior, în secolele XI-XIV, se pare că are
atributele unui orăşel. În cazul Severinului în veacurile XIII-XIV,
când este în stăpânirea banilor de Severin şi se înfiinţează o nouă
„mitropolie” (1370) cu scaunul chiar în localitate, situaţia pare să fie
mai convingătoare, în sensul existenţei unei vieţi urbane (Lucia
Apolzan, 1979, pp. 86-87).
Nu este exclus – iar ultimile descoperiri arheologice par să
confirme – ca viaţa urbană să fi continuat şi în „secolele întunecate” la
Alba Iulia. Cetăţile Satu-Mare, Dăbâca şi Biharia, ca şi Cenedul („urbs
Morisena”) au unele atribute orăşeneşti, iar în secolul al X-lea, prin
refacerea cetăţilor de la Dunărea de Jos de către bizantini, viaţa urbană
renaşte în zonele limitrofe bătrânului fluviu.
Dacă şi în ce măsură, în condiţiile desfăşurării succesive a
năvălirilor migratorilor, s-a perpetuat habitatul urban şi s-a manifestat,
în anumite forme, o viaţă urbană este o problemă importantă – după
cum relevam anterior – pe care este chemată s-o studieze istoria
socială, în cooperare cu alte ştiinţe socio-umane. Perpetuarea locuirii
în medii orăşeneşti, oricât de deteriorate ar fi fost acestea, dă o altă
imagine perioadei „retragerii în istorie” a populaţiei româneşti şi
deschide orizonturi interpretative noi.
Urbanizarea, chiar dacă a fost iniţiată în spaţiul strămoşilor
românilor de către greci şi apoi de către romani, evident la nivelul
civilizaţiei lor, nu trebuie privită ca un proces de import. Evoluţia unor
aşezări dacice spre standarde citadine, care este un fenomen ce nu
poate fi negat, şi atingerea unor parametri de dezvoltare protourbană
sau chiar urbană relevă că şi evoluţia socială a autohtonilor tindea, mai
devreme sau mai târziu, să se înscrie în exigenţele civilizaţiei de tip
urban. Acest trend se poate constata atât înainte de romanizare, cât şi
în condiţiile temperării furiei migratorilor, când devine posibilă
reluarea lui. Prin urmare, configuraţia urbană românească nu a fost
dată numai de oraşe apărute în diferite epoci şi pe diferite căi, prin
aport străin. Ea este dată şi de o parte masivă românească realizată în
epoci succesive de dezvoltare economică şi socială, în concordanţă cu
particularităţile şi cu specificul local sau regional. Acestea sunt epocile
în care, după lungi perioade de viaţă răscolită şi zbuciumată, s-a început
refacerea capetelor de pod romane (N. Iorga). Drept prim rezultat au
fost oraşele dunărene, începând cu Orşova, Severinul, Calafatul,
Turnu-Măgurele, Giurgiul, Olteniţa, Brăila, Galaţi şi încheind cu Ismailul,
Cetatea Albă, Tulcea şi Sulina, oraşe care sunt amplasate pe locurile
multora din vechile cetăţi, fortăreţe, întărituri sau aşezări romane.
214

Un alt grup de oraşe, întemeiate de români, este reprezentat de
aşezările urbane „de pasuri”, respectiv cele formate în trecătorile din
munţii Carpaţi, care reprezentau puncte obligatorii pentru oricine
venea din Ardeal spre Ţările Române şi din acestea spre Transilvania
(Săliştea, Săcele, Răşinari ş.a., care n-au fost denumite şi nici
considerate propriu-zis oraşe, dar care au întrunit, în diferite perioade,
condiţiile unor aşezări urbane, atât în ceea ce priveşte dimensiunile,
cât, mai ales, sentimentul de solidaritate şi configuraţia intelectuală a
locuitorilor. Făgăraşul a fost şi a rămas însă un oraş mic, dar tipic
pentru acest model de aşezări).
Între oraşele de creaţie românească, există şi categoria celor
situate pe versantul sudic al Carpaţilor, cuprinzând localităţile Tg. Jiu,
Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung Muscel, Vălenii de Munte ş.a.
Majoritatea comunităţilor urbane din cele trei grupe se formează
în perioada feudalismului timpuriu, fiind atestate documentar în
secolele XI-XII-XIII, ceea ce, evident, însemnează că ele s-au înteme-
iat înainte, devenind centre urbane cu multe decenii şi chiar secole în
urmă, fiind precedate, cel mai adesea, pe aceleaşi locuri, de aşezări
rurale, transformate treptat în târguri (locuri unde aveau loc schimburi
de mărfuri), iar ulterior în aşezări orăşeneşti.
O mare parte a localităţilor cu caracter urban este constituită din
aşa-numitele oraşe patriarhale sau târguri. Acestea sunt aşezări urbane,
ce îşi au sursa în linii de sate care, datorită multiplelor lor particu-
larităţi, au ajuns ca, treptat, să fie prefăcute în oraşe (Piteşti,
Târgovişte, Ploieşti, Buzău, Mizil, Bacău, Roman, Fălticeni, Rădăuţi).
Un factor care explică un asemenea proces îl reprezintă creşterea
populaţiei şi a densităţii acesteia. Acest fenomen reclama noi cadre de
viaţă ce s-au concretizat, pe de o parte, în creşterea numerică a satelor,
iar pe de alta, în apariţia unor aglomerări de sate, care, fiind mai bine
plasate şi dispunând de unele facilităţi (terenuri arabile, păşuni, păduri,
căi de comunicaţie) au dobândit treptat o anumită importanţă, îndeo-
sebi economică.
Aceste aşezări, dat fiind faptul că erau, în majoritatea lor,
aşezate pe văile sau lângă vadurile apelor curgătoare, au luat şi numele
apelor respective, cum este cazul unor târguri moldoveneşti (Siretul,
Suceava, Trotuşul, Putna, Bahluiul, Bârladul) sau a altora din zone
diferite, precum Târgul Jiu, Târgul Gilortului, Buzău, Râmnicul Sărat
etc. Seria aşezărilor de tip „târg” cuprinde şi altfel de târguri,
cunoscute în istorie ca „târgurile de două ţări”, apărute pe înălţimi, pe
„obcinile” care despărţeau două văi şi care serveau drept locuri de
215

întâlnire şi de petreceri, unde veneau locuitori provenind de pe ambele
versante ale înălţimilor, inclusiv ale munţilor. Aceste târguri n-au
reuşit să se dezvolte ca acelea din văi şi, ca urmare, nu s-au trans-
format în aşezări permanente.
Oraşele de şes sunt rezultate, de asemenea, din necesitatea
stabilirii unor puncte de schimb cu diferite produse (Craiova, Slatina,
Caracalul, Bucureşti, Slobozia ş.a.) sau amplasate direct pe rutele
comerciale (Cernăuţi, Hotin, Dorohoi, Botoşani, Iaşi, Chişinău,
Vaslui, Bârlad, Tecuci, Mizil etc.).
Aşezări urbane s-au constituit şi în preajma mănăstirilor (Tg.
Neamţ), aşa cum localităţi urbane au apărut şi în zonele miniere
(Reşiţa, Moreni, Moineştii) sau militare (Roman, Fălciu, Cahul, Orhei,
Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă etc.).
Transformarea unor sate în târguri sau oraşe a fost un proces
continuu în evul mediu. El a continuat şi în epocile modernă şi
contemporană, fiind determinat de necesităţi economice.
Evoluţia spre modernism a oraşelor româneşti se situează într-o
epocă târzie, condiţionată de revoluţia industrială şi de dezvoltarea
tehnicii moderne, care debutează în secolul al XIX-lea, dar mai preg-
nant în a doua sa jumătate, continuându-se şi în secolul nostru.
Semnificative în această privinţă sunt datele referitoare la ponderea
populaţiei urbane pe întinderea ultimelor două secole. Astfel, în jurul
anului 1831, în Principatele Române numai 6,5% din totalul populaţiei
locuia în aşezări urbane. La aceeaşi dată, Bucureştiul avea 650.000 de
locuitori, iar Iaşul, 60.000. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
populaţia urbană înregistrează ritmuri de creştere mai semnificative,
ajungând ca, potrivit Recensământului din 1899, aproape să se dubleze
(I. Measnicov, I. Hristache, Vl. Trebici, 1977, p. 30).
Gradul de urbanizare a României s-a menţinut însă la un nivel
scăzut, procentul populaţiei urbane în anul 1910 reprezentând doar
16,3% din totalul populaţiei. Ceea ce caracteriza oraşele româneşti la
începutul secolului al XX-lea era şi nivelul redus de concentrare a
populaţiei urbane, majoritatea populaţiei orăşeneşti, îndeosebi din
Dobrogea, Muntenia şi Oltenia trăind în oraşe mici (târguri), care nu
depăşeau 25.000 de locuitori. În aceeaşi perioadă, din totalul popula-
ţiei urbane 17,6% trăia în Bucureşti.
Tendinţe şi deopotrivă modele de urbanizare, care se fac simţite
după 1918, îmbracă, pentru prima dată, aspecte de raţionalitate.
Acestea, au fost marcate însă de particularităţile procesului creşterii
urbane, care, în perioada 1912-1948, a avut o evoluţie ascendentă
216

lineară, dar lentă (de la 16,3%, în 1912, se ajunge la 21,4%, în 1930,
iar în 1948 la 23,4%, din totalul populaţiei). Ponderea creşterii urbane
a Bucureştilor a fost de 50%, fiind egală cu cea înregistrată în toate
celelalte 114 oraşe care existau în România în acea perioadă. Între anii
1948-1966 ritmul urbanizării a crescut, ajungându-se ca în anul 1966,
38,3% din totalul populaţiei ţării să locuiască în mediul urban, alcătuit
din 152 oraşe (Dorel Abraham, 1991, pp. 205-207). După această dată,
procesul de urbanizare a înregistrat evoluţii cu totul particulare, ca de
altfel şi după 1989.
Habitatul şi viaţa urbană dau dimensiunea unui anume nivel al

dezvoltării culturii materiale şi spirituale a unei populaţii. În această
perspectivă penuria surselor de informaţii pentru perioade mari
istorice face dificilă urmărirea unui proces de mare relevanţă socială,
economică, politică etc. şi, deopotrivă, creează o atmosferă generală
de suspiciune pentru orice tentative de reconsiderare a epocilor
respective. Prudenţa în ştiinţă este necesară, dar fetişizarea ei se poate
transforma în handicap.
„Secolele întunecate” din evoluţia societăţii româneşti (cu
aproximaţie IV-XI), oferă însă unele informaţii care trebuie corect
decriptate şi interpretate, într-o viziune de largă respiraţie pluridis-
ciplinară, cu instrumentele şi argumentele ştiinţelor socio-umane care
pot contribui la penetrarea acelor zone mai puţin ilustrate şi cunoscute
documentar. Există, este adevărat, o distincţie, pe care o considerăm
importantă, în relaţie cu cele două tipuri de habitat şi, evident, de viaţă
socială comunitară. Dacă pentru satul românesc tradiţiile, obiceiurile,
mentalităţile, cultura populară în genere, se constituie într-un refe-
renţial istoric cu semnificative deschideri interpretative, pentru oraşul
autohton acest „bagaj genetic” practic nu există sau este extrem de
parcimonios. „Secolele întunecate” cheamă la conjugarea eforturilor
ştiinţifice pentru „iluminarea lor” în folosul cunoaşterii propriului
nostru trecut social.
3. Influenţa factorilor endogeni şi exogeni asupra

comunităţilor teritoriale
„Istoria legăturilor poporului român cu pământul său şi,
îndeosebi, fixarea şi creşterea factorului uman pe aceste plaiuri, n-au
fost în trecut şi nu sunt încă nici astăzi uniforme şi nici întâmplătoare.
Infinita varietate a peisajului, nevoile muncii şi ale vieţii, au
determinat la începuturi alegerea unor regiuni preferate, a unor locuri
217

privilegiate, provocând aglomerarea poporului român în anumite
«regiuni naturale» (subl. în text – n.n.), pe văile râurilor, în depre-
siunile marginale sau intracarpatice, pe plaiurile munţilor” (Gh. Focşa,
1943, p. 44). Cuvintele pline de miez şi de sensibilitate românească
ale unuia dintre ctitorii Muzeului Satului din Bucureşti (1936) ne
scutesc să revenim asupra factorilor naturali, cu acţiune continuă asu-
pra comunităţilor rurale şi urbane.
În afara lor, potrivit incursiunilor făcute până acum în
„teritoriul” complex şi contradictoriu al acestor factori, influenţe au
exercitat şi cei istorici.
Amplasarea în teritoriu a unei aşezări, ca şi resursele naturale ale
zonei sau întregului spaţiu locuit de aceeaşi populaţie, oricât de
favorabile s-ar arăta, singure nu pot să constituie sine die un garant al
perpetuării existenţei lor.
Factori demografici, economici, sociali, politici, militari şi
psihici sunt la fel – iar uneori – mai importanţi decât poziţia şi
resursele unei comunităţi umane.
Demografia poate acţiona restrictiv sau expansiv. Comunităţi cu
populaţie importantă au un potenţial suplimentar şi, în cele mai multe
situaţii, hotărâtor în distanţarea faţă de altele care au un volum mai
mic sau foarte mic al populaţiei. La acest „capitol”, vital pentru
destinul unei etnii, românii, cum s-a constatat, au avut o rată ridicată a
natalităţii şi, evident, un spor natural semnificativ, iar uneori consi-
derabil. Nu toate zonele spaţiului tradiţional românesc au beneficiat de
asemenea sporuri. În Banat, un asemenea fenomen demografic este
mult estompat, comparativ cu alte zone româneşti. Comportamentul
demografic al locuitorilor este restrictiv. Pe acest fundal se înregis-
trează şi un proces lent de depopulare prin migrări în alte spaţii
româneşti. Normal, asemenea simptome, care contrastau cu evoluţia
demografică înregistrată în majoritatea regiunilor istorice româneşti,
nu puteau rămâne neobservate. Studii intense s-au iniţiat în perioada
interbelică de către sociologi, istorici, demografi, economişti şi alţi spe-
cialişti, majoritar din Timişoara şi Arad, dar şi de la Bucureşti şi Cluj.
Populaţia rurală bănăţeană a compensat diminuarea forţei demo-
grafice a comunităţilor lor cu o organizare şi activitate economică
superioare.
Raporturile intercomunitare se constituie într-un alt element care
poate influenţa existenţa grupurilor umane care vieţuiesc în diverse
forme de habitat. În genere, zonele urbanizate, influenţează mediul
social, economic şi cultural al satelor, comunelor sau cătunelor
218

învecinate, provocând tendinţe de urbanizare relativ mai importante.
Asemenea fenomene se înregistrează îndeosebi când se trece la adop-
tarea legislaţiei industriale şi a măsurilor de protecţie a investitorilor
autohtoni (sfârşitul secolului trecut), care încurajează dezvoltarea
industriei. Apariţia şi proliferarea stabilimentelor industriale, apoi a
unor mari unităţi industriale, îndeosebi în perioada interbelică,
accelerează acest proces, urmat de o migrare mult mai accentuată din
mediul rural spre cel urban.
Există şi alte tipuri de raporturi intercomunitare care pun în
valoare potenţialul uman al aşezărilor, favorizând dezvoltarea lor.
Braşovul, devine de timpuriu un centru comercial important zonal,
schimburile realizate cu Ţara Românească şi Moldova, chiar înainte de
constituirea lor, contribuind la accentuarea identităţii sale urbane şi, deo-
potrivă, statornicind un mod de existenţă propriu unor astfel de aşezări.
Contrar acestui proces de interrelaţii, cu efecte benefice asupra
localităţilor care se integrau în el, izolarea naturală a unor aşezări sau
izolarea determinată de cauze politice şi administrative accentuau
decalajele între nivelurile de dezvoltare ale aşezărilor de tip rural şi
urban şi între cele rurale. Este situaţia satelor situate în enclave greu
accesibile, care au „încremenit în timp” în „regiuni arhaice” (Nerej,
din zona Vrancei, satele basarabene „descoperite” în 1942-1943 de
echipele de cercetători conduse de Anton Galopenţia în perimetrul
cuprins între Nistru şi Marea de Azov, sau cele reperate după 1990 în
zonele muntoase din Caucaz). Nu este greu de imaginat că asemenea
„enclave istorice” menţin vechile ocupaţii ale populaţiei, nealterate de
modernism, cutumele, tradiţiile, cultura populară etc. în forme,
probabil, cu mare vechime.
Izolarea românilor în propriul spaţiu tradiţional de locuire prin
graniţe artificiale impuse de dominaţia străină a dat naştere unor
tendinţe şi fenomene care, fie s-au generalizat, fie s-au dezvoltat la
scară locală sau regională. Marginalizarea provinciilor româneşti
vexate de imperiali este efectul general şi grav al prezenţei lor nedo-
rite în spaţiul românesc. Diferenţieri apar, însă, şi sunt relativ impor-
tante în două direcţii: manifestarea mai activă a urbanizării în
Transilvania şi Banat, urmată de cea din Ţara Românească şi
Moldova, apoi (pe ultimele locuri) în Dobrogea şi Basarabia. Urbani-
zarea în zonele aflate sub autoritatea ruşilor, austriecilor şi ungurilor
este favorabilă nobilimii provenite din rândurile acestor etnii, ca şi
elementelor germane şi evreeşti, iar apoi burghezilor veniţi din metro-
pole sau germinaţi din realităţile sociale ale urbelor. „Înstrăinarea”
219

oraşelor nu este caracteristică ţărilor române atâta vreme cât s-au aflat
sub turci (cu excepţia, poate, a perioadei domniilor fanariote).
Efectul general pozitiv al urbanizării nu trebuie ignorat; el este o
realitate care trebuie nu numai constatată, dar şi apreciată. Acest efect
este estompat însă de menţinerea şi accentuarea unui sistem anacronic,
contraproductiv şi degradant de exploatare a comunităţilor rurale.
Păstrarea tradiţiilor nu trebuie însă plasată pe acelaşi nivel cu
înapoierea care s-a instalat în lumea satelor româneşti, generând o
gravă problemă socială – problema ţărănească. Dacă în provinciile
împestriţate cu grofi unguri, nobili ruşi sau austrieci, o bună parte din
vină cade în sarcina lor, în ţările române (fără Basarabia după 1812)
vina o poartă boierimea, care s-a străduit, în decursul unor secole de
lupte aprige, să aşeze jugul de gâtul ţăranului român.
Menţinerea în stare de înapoiere a comunităţilor agrare, a căror
mizerie creşte proporţional cu înflorirea unor oraşe, are ca urmare
imprimarea unui accentuat caracter agrar societăţii româneşti, care se
zbătea între tendinţa de modernizare şi presiunea problemei agrare ce
marca aproape 80% din populaţie.
În sfârşit, factori politici şi militari sunt de natură să schimbe
cursul evolutiv al unor aşezări, fie în sens pozitiv, fie negativ. Cetăţile
militare de la Dunăre, Marea Neagră sau Nistru devin înfloritoare
centre protourbane sau urbane în lungi perioade de timp. Operaţiile
militare, care se succed mai intens decât valurile migratoare, au un rol
în viaţa unor comunităţi. Vigoarea unora dintre confruntări şi sălbă-
ticia combatanţilor fac ca sate şi târguri să aibă mult de suferit de pe
urma distrugerilor provocate, mai mari sau mai mici, fiecare având
contribuţia lor în decalajele care se instalează cu timpul între aşezările
rurale, între cele urbane şi între cele două tipuri de comunităţi.
Decalajele şi marginalizarea societăţii româneşti, în comparaţie
cu vestul continentului, în care sunt implicate inclusiv aşezările
umane, indiferent de tipologia lor, devin realităţi, care sunt cunoscute
şi mai ales resimţite din plin de locuitori. Societatea românească, dată
fiind o astfel de evoluţie, îmbracă cu timpul, tot mai pregnant, o
înfăţişare tipic agrară. Evoluţia spre modernism schimbă întrucâtva
caracterul agrar al societăţii, dar lent, apoi brusc, în ritmuri alerte,
îndeosebi în epoca interbelică. Chiar şi în împrejurările modificărilor
importante care se operează la toate nivelurile – economic, social,
politic etc. – modernismul era stratul de suprafaţă, în adâncurile sale
societatea românească păstrând trăinicia şi robusteţea firii ţăranului
220

român. Devenise treptat modernă, şi aşa şi era, dar trăia încă,
perceptibil sau nu, într-o atmosferă de sorginte rustică, ce influenţa
trăiri intime, comportamente, manifestări. Structurile deveniseră
moderne, dar mentalităţile erau majoritar ţărăneşti, „Suntem cu toţii
săteni – încerca să convingă «bătrânul brad», ce-a fost la toţi «o
călăuză» – chiar aceia, foarte mulţi, care nu mai purtăm haina de
sătean […] Suntem, ca origine, ca spirit, ca gust săteni. Baza ţării
noastre, ca şi a ţărilor vecine, a tuturor ţărilor din Peninsula Balcanică,
a unei bune părţi din partea occidentală a Rusiei, a unei părţi tot aşa de
întinse din Ungaria estică, este satul. Nu trebuie să ne înşelăm în
această privinţă. Avem toate calităţile şi toate defectele satului. Putem
să ne îmbrăcăm cum vom vroi, şi desigur trebuie să ne îmbrăcăm
astfel o dată ce am trecut dintr-un mediu în altul, cu toate acestea felul
nostru de a simţi, de a cugeta, de a ne orândui este sătesc. Sunt
civilizaţii organizate pe oraşe, cum sunt şi civilizaţii organizate pe
sate, şi aceasta nu este nici-o ruşine. Oraşul nu este o formă superioară a
satului, este numai o formă de a trăi a oamenilor” (N. Iorga, 1943, p. 14).
Privind retrospectiv, întreaga problematică prezentată în acest
capitol se poate condensa în următoarele repere esenţiale:
• geneza comunităţilor rurale este mai timpurie, în comparaţie
cu apariţia oraşelor;
• primele aşezări urbane din spaţiul tradiţional românesc sunt
datorate coloniştilor greci;
• forme incipiente de urbanizare şi chiar faze mai avansate se
înregistrează în unele mari aglomerări umane rurale şi cetăţi dacice;
• există mai multe modalităţi de clasificare a localităţilor rurale:
după numărul locuitorilor; aşezarea locuinţelor; formele geomorfo-
logice ale scoarţei terestre; preponderenţa ocupaţiilor (sate de pescari,
crescători de vite, agricultori, olari, cărămidari, tăietori de lemne şi
lemnari etc.);
• preponderenţa locuirii în mediul rural reflectă nivelul
dezvoltării societăţii autohtone în anumite epoci istorice;
• asupra celor două moduri de habitat (rural şi urban) au
acţionat factori din interiorul lor, dar şi din afară, care le-au influenţat,
uneori, hotărâtor sensurile evoluţiei istorice.
Devălmăşie. Concept utilizat de unii sociologi şi istorici (N. Iorga,
C.C. Giurescu, I.C. Filitti, H.H. Stahl, R. Rosetti ş.a.), care desemnează
o structură de organizare comunitară tipică epocii medievale. Potrivit
221

acesteia, în satele libere de moşneni şi răzeşi din Ţara Românească şi
Moldova pământurile cultivate, pădurile şi izlazurile reprezentau
proprietatea comună a obştii, în timp ce pământul şi casele aflate pe ele
şi terenul din jurul lor constituiau proprietate individuală. Suprafeţele
cultivate în comun erau împărţite în loturi, prin tragere la sorţi, şi
distribuite moşnenilor sau răzeşilor. Conducerea era colectivă şi avea
atribuţii administrative, judecătoreşti, economice şi militare. Au fost
cunoscute mai multe forme de devălmăşie.
Habitat. Are semnificaţie de suprafaţă locuită de grupuri umane,
indiferent de mărimea acestora.
Relaţii genealogice. Reprezintă un tip specific de relaţii sociale
„în care indivizii sunt definiţi social ca aparţinând aceleiaşi categorii
sau grup social, deoarece se consideră înrudiţi, legaţi între ei prin
consanguitate sau/şi prin alianţe de mariaj” (Cătălin Zamfir, Lazăr
Vlăsceanu, 1998, p. 263).
BIBLIOGRAFIE
Abraham, Dorel (1991), Introducere în sociologia urbană, Bucureşti,

Apolzan, Lucia (1979), Gruparea aşezărilor în funcţie de evoluţia
economică şi socială, în „Studii şi comunicări de etnografie – istorie”, III,
Caransebeş.
Apolzan, Lucia (1987), Carpaţii – tezaur de istorie. Perenitatea
aşezărilor risipite pe înălţimi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Conea, Ion (1937), Geografia satului românesc. Aşezare, formă,
structură, în „Sociologie Românească”, an. II, nr. 2-3.
Focşa, Gh. (1943), Aspectele spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, în
„Sociologie Românească”, an. V, nr. 1-6.
Georgescu, D.C. (1937), Populaţia satelor româneşti, în „Sociologie
Românească”, an. II, nr. 2-3.
Giurescu, C.C., Giurescu, Dinu (1975), Istoria românilor – din cele
mai vechi timpuri, până astăzi, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros.
Gusti, D. (1968), Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
Iorga, Nicolae (1943), Sat şi Oraş, în „Sociologie Românească”,
an. V, nr. 1-6.
Manea, Mihai, Pascu, Adrian, Teodorescu, Bogdan (1996), Istoria
românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821. Manual
pentru clasa a XI-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.
222

Mansuelli, Guido A. (1979), Civilizaţiile Europei vechi, vol. I, Bucu-
reşti, Editura Meridiane.
Marcu, Liviu (1976), Coordonées du processus dùrbanisation dans le
sud-est de LÈurope à l`époque contemporaine (septième décennie du XX-e
siècle), Beograd (extras).
Measnicov, I., Hristache, I., Trebici, I. (1977), Demografia oraşelor
României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Radu, Nicolae, Furtună, Carmen, Jalea-Vancea, Gabriela, Bălan,
Carmen-Cornelia (1996), Prefaceri socio-umane în România secolului XX.
De la comunitatea tradiţională la societatea postcomunistă, Bucureşti, Edi-
tura Fundaţiei „România de Mâine”.
Voinea, Şerban, Stahl, H.H. (1945), Sociologie. Manual unic pentru
clasa a VIII-a a şcolilor secundare, Bucureşti, Editura Coop. de Consum
„Victoria”.
Ţopa, Leon (1943), Câteva ipoteze despre geneza oraşelor, în „Sociologie
Românească”, an. V, nr. 1-6.
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coordonatori) (1998), Dicţionar de
sociologie, Bucureşti, Editura Babel.

• Când şi în ce condiţii apar primele aşezări umane?
• Prin ce se atestă tendinţele de trecere la faza urbană a unor
aşezări autohtone?
• Care sunt primele oraşe de pe teritoriul tradiţional românesc?
• După modul de distribuire a gospodăriilor ţărăneşti în teritoriu
câte tipuri de sate sunt cunoscute?
• Care sunt principalele trăsături şi funcţii ale localităţilor rurale?
• Prin ce se identifică o localitate urbană?
• Care sunt căile şi modalităţile de formare a aşezărilor urbane?
• Ce părere aveţi în legătură cu ipoteza continuităţii vieţii
urbane în timpul marilor migraţii?
• În ce contexte şi în ce condiţii se produc diferenţieri între
procesele de urbanizare din Răsăritul Europei şi cele din Occident?
223

X. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (I).
EVOLUŢIA LENTĂ SPRE MODERNISM
O estimare foarte aproximativă a îndelungatei dominaţii străine

care s-a exercitat asupra românilor relevă o realitate tulburătoare: timp
de peste un mileniu∗, parţial sau integral, teritoriul lor tradiţional a
fost ocupat de străini, care au beneficiat de resursele naturale şi de
munca autohtonilor. În realitate, prezenţa unor forţe străine în spaţiul
românesc (desele şi devastatoarele ocupări ale ţărilor române de către
armatele austriece şi ruseşti, anexarea Basarabiei, nordului Bucovinei
şi Ţinutului Herţa în 1940 etc.) dilata considerabil timpul istoric în
care populaţia românească era străină în propria vatră strămoşească.
Alma Mater înregistrează însă şi alt tip de dominaţie, fără prezenţa
armatelor străine pe teritoriul naţional: politica de forţă şi dictat
promovată de unele mari puteri, ale căror constrângeri conduc la
cedări teritoriale (în august şi septembrie 1940), creează disfuncţii
economiei naţionale sau produc perturbări mecanismelor politice şi
sistemului social prin forme mascate de estorcare a unor produse,
resurse naturale şi financiare etc.
Societatea românească, cu puţine excepţii, s-a aflat în situaţia de
a suporta o dublă presiune: din interior, care exprima voinţa de
progres şi dezvoltare a naţiunii, şi din exterior, care estompa evoluţia
firească a comunităţii autohtone prin sistemul prădalnic practicat de
ocupanţi, constrângerile şi interdicţiile impuse de aceştia. Uneori
presiunea din interior era mai puternică decât cea din afara societăţii
(1600, 1789, 1859, 1877, 1918), alteori era invers (1688, 1675, 1812,
1867, 1940 etc.) şi foarte rar se statornicea un echilibru precar între
∗
Considerând forţat anul 106 ca moment inaugural şi 1918 ca moment final
al încetării acestei dominaţii, prin scădere obţinem cifra de 1812. Întrucât în acest
interval de timp au fost şi perioade de acalmie, greu de cuantificat, am redus lunga
noapte a dominaţiei străine la doar un mileniu. Şi în prezent, însă, teritorii româneşti
sunt înstrăinate ca efect al Pactului Molotov-Ribbentrop (1939).
224

„antiteze”, ca să ne exprimăm în termenii teoriei lui Ioan Heliade
Rădulescu (1802-1872).
Stăvilirea forţelor lăuntrice ale societăţii româneşti spre afirma-
rea unităţii naţional-statale, a independenţei şi realizarea sincronizării
cu civilizaţia şi cultura Europei apusene au generat hibrizi economici,
sociali, politici şi culturali, parţial „ajustaţi” mai târziu, dar cu mari şi
dureroase costuri materiale şi umane.
1. Dominanta agrară a structurilor sociale ca rezultat

al eternizării „problemei ţărăneşti”
Procentul de 80% populaţie agrară (nu întâmplător utilizat ante-
rior într-un alt context) este un indicator important prin care se relevă
nivelul dezvoltării generale a societăţii româneşti. Predominarea
autoritară a ţărănimii şi a altor categorii rurale în structura socială a
ţărilor române, a României moderne şi a statului unitar român creat în
1918 este de natură să definească, în linii esenţiale, şi caracterul socie-
tăţii autohtone.
Dominanta agrară a structurii sociale se defineşte de timpuriu şi
se menţine până către finele deceniului al IV-lea al secolului nostru.
Ea este specifică nu numai spaţiului românesc, ci întregului perimetru
al Europei Orientale şi Meridionale, perimetru care, mai târziu, după
cum îl vor califica unii experţi vestici, va reprezenta „Europa agrară”.
Comunităţi de tip agrar şi pastoral, potrivit celor cunoscute, se
configurează de timpuriu. Populaţia lor se îndeletniceşte cu agricultura
şi creşterea vitelor, iar din epoca bronzului şi cu meşteşugurile.
„Centre” agricole şi meşteşugăreşti permanente sau aşezări sezoniere
pastorale se răspândesc pe un teritoriu întins (între Valea Tisei şi Nistru,
pe „Valea” Dunării, în zonele vestice ale României actuale ş.a.m.d.).
Tracii epocii bronzului sunt, astfel, şi „meşteri specializaţi”; ei
lucrează în ateliere (Pecica – Arad, Sărata-Monteoru – Buzău) confec-
ţionând arme, podoabe de aur, argint şi bronz, unelte; produc obiecte
de uz casnic din lut ars etc. În epoca fierului, încă din prima ei fază,
unii dintre aceştia încep să practice şi mineritul, în acelaşi timp cu
metalurgia fierului.
Schimburile de obiecte şi produse cu lumea înconjurătoare sau
cu populaţii aflate la mari depărtări impune treptat, ca realitate socio-
economică, o nouă îndeletnicire, care, cu timpul, se transformă în
comerţ, favorizată şi de circulaţia monetară. Utilizarea monedei
conduce implicit la apariţia primelor ateliere de confecţionat monede
şi a meşterilor făurari de monezi.
225

Chiar dacă unele dintre ele nu sunt încă suficient de „autonome”
şi bine închegate, meşteşugurile epocii metalelor ating o gamă atât de
largă a diversificării lor încât, numai după o vreme îndelungată se mai
adaugă altele noi. Locuitorii acestei epoci practică: agricultura,
creşterea vitelor, meşteşugurile şi comerţul, care nu-şi modifică nici
mai târziu obiectul de activitate; se adaugă acestora, pescuitul şi
vânătoarea, ca îndeletniciri mai vechi.
Întâmplător nu este, deci, ca metalurgia metalelor să atingă cote
atât de înalte încât să fie apreciată ca una dintre cele mai reprezen-
tative pe plan continental pentru epoca respectivă. Nu poate fi hazard
nici faptul că din mâna meşterilor aurari şi argintari au ieşit adevărate
opere de artă; că fierarii şi făurarii obiectelor din bronz sunt artizani în
deplinul înţeles al cuvântului; că meşterii olari s-au întrecut pe sine,
lăsând posterităţii produse care uimesc prin originalitatea formelor,
compoziţiei materialului, culorilor şi utilităţii lor practice.
Când oştenii lui Darius (514 î. Hr.) sau ai lui Alexandru
Macedon (335 î. Hr.) ajung pe meleagurile daco-geţilor ei îşi fac drum
cu suliţele prin lanurile de grâu fiindcă acestea creşteau foarte înalte.
Hărnicia, priceperea şi tenacitatea daco-geţilor au făcut ca mănosul
pământ dacic să „arunce” la suprafaţă adevărate minuni ale naturii.
Cât de greu le va fi fost locuitorilor „specializaţi” în cultivarea plan-
telor să ajungă la asemenea performanţe nu avem de unde să ştim.
Orice agricultor modern ar înţelege că nu s-a ajuns uşor. „Dacă
păstorii odată cu înrăutăţirea condiţiilor de trai puteau oricând mâna
animalele lor […] în zonele favorabile, cultivatorii s-au trezit de multe
ori că plantele lor nu mai dau roade” (Mandics György, 1983, p. 2000),
este adevărat cu referire la civilizaţiile primitive africane, dar situaţia se
poate găsi şi în acest spaţiu european. Cultivatorul geto-dac a trebuit
să înveţe care pământ este mai bun sau mai rău pentru vegetaţie
(ciclurile vegetative), care specii de plante rezistă mai bine sau nu
intemperiilor, condiţiilor climatice schimbătoare etc.
Începuturile agriculturii la români le găsim aici, în aceste
timpuri, când oamenii de atunci au trebuit să dea răspunsuri la
problemele grave, de care depindea propria lor existenţă. Le-au dat nu
ştim cu ce costuri, dar le-au dat, creând, astfel, câmp liber dezvoltării
de mai târziu a unei ocupaţii de bază a românului: agricultura.
În antichitatea românească (sec. VIII î. Hr. – 82 î. Hr.) avem
deja delimitate domenii de activitate economică – creşterea vitelor,
agricultură, meşteşuguri şi comerţ – şi conturate unele „specializări”
economice „pe ramuri”, dar şi în interiorul acestora: păstori, culti-
vatori, meşteşugari (olari, ţesători, aurari şi argintari, fierari, lemnari
226

etc.), negustori. În evul mediu, delimitarea se accentuează o dată cu
proliferarea specializării. Apariţia breslelor în ţările române în secolul
al XIV-lea este un reper în aprecierea tipului de „specializare” şi, în
acelaşi timp, în evaluarea numerică. De la documentul din 1376, prin
care ni se aduce la cunoştinţă că la acea dată în Transilvania existau 25
de domenii de activitate cuprinse în 19 bresle, „inventarul” speciali-
zărilor se măreşte considerabil mai târziu, specializări ce sunt profesii
moştenite, uneori, din tată în fiu.
Zăbovim asupra meşteşugurilor nu întâmplător. Ele ne oferă cât
de cât o anume imagine asupra profesiilor propriu-zise, precum şi a
„spaţiului” lor economic. În veacul al XVII-lea, de exemplu, regăsim
trei „tipuri” de meşteşugari – o ierarhizare sui generis, impusă de înseşi
relaţiile socio-economice ale epocii: meşteşugarii domeniali, aflaţi în
slujba seniorilor feudali (laici sau ecleziaşti), meşteşugarii săteşti şi
meşteşugarii de la oraşe. Chiar şi această situaţie, fără alte repere,
evocă, ea însăşi, o extensie considerabilă a meşteşugurilor, atât sub
raport rezidenţial (sat – oraş), cât şi sub raport socio-juridic (dependenţa
de curţile feudale, de clientelele satelor şi de cele ale oraşelor).
În prima din cele trei categorii de meşteşugari sunt cuprinşi, de
regulă, robii ţigani∗.
Meşteşugurile erau practicate şi în gospodării particulare, meşte-
şugurile casnice, care puteau produce şi pentru piaţă, dar, în general,
acestea funcţionau în cadrul economiei închise domestice (familiale).
Amploarea activităţii economice care se datora meşteşugurilor
este considerabilă, pe măsura dezvoltării şi diversificării lor. Cât de
numeroase erau „specializările” putem să apreciem din menţionarea
lor, chiar incompletă: fauri, căldărari, rotari, lemnari, teslari, dogari,
brutari, blidari, legănari, lăcătuşi, săbieri, cofetari, covătari, morari,
cojocari, croitori, opincari, torcători, postăvari, abagii, boiangii,
pâslari, săpunari, chivănari, ceaprazari, pantalonari, ciobotari, şelari,
curelari, cărbunari, şindrilari (pentru mediul agrar).
Dacă am adăuga acestor „specializări” şi altele nu este greu de
închipuit cât de mult s-ar extinde lista de profesii din evul mediu
românesc. Nu putem, însă, realiza o evaluare a ponderii diverselor
profesii în structura populaţiei, cu atât mai mult cu cât statisticile sunt
sărace la „capitolul” evaluare a populaţiei. De reţinut este faptul că
„specializările” indică un grad extrem de ridicat de diviziune a
activităţii lucrative, caracteristice de altfel fărâmiţării feudale.
∗
În 1639, un boier muntean realizează un schimb de meşteri cu un alt
boier: primeşte pentru „o ţigancă cusătoare, două ţigănci proaste”.
227

În perspectiva surprinderii structurii profesionale a populaţiei
nici sfârşitul feudalismului şi nici începuturile epocii moderne nu sunt
prea fericite.
Statistica lui Ehrler, din 1774, pentru Banat este un instrument
doar parţial utilizabil. Ea nu oferă date suficiente nici pentru discerne-
rea structurii sociale şi nici pentru cea profesională, categoriile cu care
operează recenzentul fiind neconcludente. Aflăm, astfel, că la un total de
369.283 locuitori 18.661 sunt jeleri, 56 – preoţi (catolici), 919 – preoţi
(ortodocşi), 50 – învăţători (catolici), 276 – învăţători (ortodocşi)
(J.J. Ehrler, 1982, pp. 20-21).
La fel de neconcludent este şi „Tabloul statistic al oraşului
Bucureşti în 1831”, întocmit de francezul Lagan, din care aflăm doar
că existau 2371 servitori de boieri, 3386 sclavi de boieri, 137 călugări,
282 sevitori la familii de evrei.
Penuria izvoarelor cu date certe, a statisticilor verificabile, pre-
cum şi varietatea copleşitoare a înregistrărilor statistice, multe dintre
acestea fără o metodă riguroasă ştiinţifică, se regăseşte chiar şi mai
târziu, în epoca contemporană. Analize şi comparaţii cu adevărat
ştiinţifice se vor realiza după primul război mondial, dar nu imediat, ci
la câţiva ani distanţă. Dar, surprinzător poate, rămân insuficient de
clare unele aspecte, deoarece maniera în care a fost înregistrată popu-
laţia îşi păstrează unele din ciudăţeniile ei anterioare. Dificil rămâne în
continuare a face distincţie între stratificarea socială şi sfera ocupaţio-
nală a populaţiei pe domenii de activitate, cum dificil este a raporta la
volumul total al populaţiei ţării o categorie socio-profesională a cărei
înregistrare are o multitudine de variante cifrice. Un exemplu, în acest
sens, îl extragem din datele furnizate de Recensământul din 1930, a
cărui valoare şi însemnătate sunt indiscutabile. La secţiunea muncă,
populaţia activă, după profesiuni, este astfel înregistrată: proprietari,
rentieri, pensionari – 200.300 de persoane, patroni – 3.321.000, liber
profesionişti – 42.000, salariaţi – 1.022.700, ucenici – 94.900, alţii –
917.200, membrii familiei ajutători – 4.649.400, servitori – 295.200.
Un model de înregistrare, care corespunde exigenţelor stabilirii
structurii profesionale a populaţiei îl oferă acelaşi recensământ, dar
numai pentru ucenici. „Descoperim” pentru aceştia nu mai puţin de
164 de profesii, între care numeroase tradiţionale (abagii, argintari,
boiangii, ceaprazari etc.), dar şi altele noi, impuse de evoluţia econo-
mică, tehnică şi ştiinţifică (ajustori, artă şi precizie, articole de sport,
asfaltari, betonişti, cazangii, cauciucari, ceramişti, dentişti, desenatori,
228

electricieni, faianţari, fochişti, fotografi, galvanizatori, heliografişti,
strungari în fier sau în lemn, sudori, zeţari, zincografi etc.). Situaţia
este identică şi pentru provinciile istorice româneşti reunite cu Ţara
în 1918.∗
Recensământul general al României din 1941, realizat la 6 apri-
lie, nu şi-a propus înregistrarea populaţiei pe categorii şi clase profe-
sionale, motiv pentru care, din punctul de vedere al structurii profesio-
nale a populaţiei, este inutilizabil.
Din datele imense ca volum, dar restrânse ca utilitate practică
pentru aspectele care ne interesează, rezultă:
– structura profesională se relaţionează şi este condiţionată de
stadiul evolutiv al economiei naţionale;
– îndeletnicirile vechi, unele medievale, se perpetuează în mo-
dernitate şi în contemporaneitate, fie pentru că există suficiente
comenzi sociale, fie pentru că profesiile au un grad mic de acoperire a
unor mai vechi solicitări ale populaţiei. Acestora, sau poate înaintea
acestora, se află însuşi nivelul general de dezvoltare a societăţii româ-
neşti, o societate apreciată ca fiind „întârziată” în raport cu stadiile
evolutive ale Occidentului. Într-o astfel de conjunctură, sfera profesio-
nală nu poate decât să reflecte „momentul” istoric respectiv, iar coabi-
tarea vechilor profesii cu altele noi este una din cerinţele reclamate de
însăşi societatea românească. Este însă firesc ca o societate „întâr-
ziată” să precipite dezvoltarea şi să încerce o evoluţie mai accelerată,
care să parcurgă mai rapid anumite etape istorice, aşa cum se străduie
şi reuşeşte în tentativa sa societatea românească din epoca interbelică.
Anii „socialismului” produc importante modificări în structura
profesională a populaţiei, dar prin politici de constrângere sau de
dictat, ceea ce indică o stratificare profesională care este în dezacord
cu evoluţia firească a unei societăţi „întârziate”. Practicile cooperati-
vizării forţate a agriculturii, industrializării galopante, „sistematizării”
zonelor rurale, orientării învăţământului general şi a celui de speciali-
tate numai într-o anumită direcţie ş.a. au efecte distructive asupra unor
preocupări, îndeletniciri şi profesii tradiţionale, unele dispărând, altele
∗
Pentru Transilvania (1910) avem la dispoziţie o statistică care ne dă
sumare lămuriri asupra sferelor ocupaţionale: agricultură – 2.513.567 persoane
ocupate (83,87%); industrie – 155.137 (5,32%); comerţ – 17.137 (0,61%);
minerit – 33.460 (1,13%); comunicaţii – 24.384 (0,83%); armată – 15.940
(0,54%); funcţii civile ecleziastice – 42.621 (1,54%); alte domenii – 127.143
(3,54%).
229

fiind pe cale de dispariţie. Apar altele noi, care se amplifică exploziv.
Se creează, astfel, o situaţie paradoxală: pe de o parte, însăşi progresul
societăţii reclamă amplificarea sferei socio-ocupaţionale şi profesio-
nale, pe de alta, „satisfacerea” acestei exigenţe obiective prin mijloace
administrative, dă naştere unei structuri artificiale, necorespunzătoare
dinamicii fireşti a societăţii şi neviabile pe termen mediu sau îndepărtat.
Dezvoltarea economică de tip intensiv a României, pe lângă creşterea
considerabilă a numărului populaţiei ocupate şi a sporirii gradului de
profesionalizare a forţei de muncă, are efecte imediate şi de durată, care,
după 1989, încep să-şi dezvăluie esenţa artificială.
În agricultură apar mecanizatori, zootehnişti, muncitori meca-
nici, electricieni, lăcătuşi, strungari ş.a. (a căror distribuţie în teritoriu
este neuniformă), adică activităţi de tip industrial; în industrie, specia-
lişti pe ramuri productive şi în interiorul acestora (construcţii de
maşini, energie electrică şi termică, exploatări miniere, transporturi,
chimice etc.); în învăţământ şi ştiinţă, specialişti pe domenii stricte
ş.a.m.d. Aşa cum s-a încercat să se explice şi să se motiveze deopo-
trivă, „sporirea complexităţii proceselor de muncă are ca efect, mai
devreme sau mai târziu, o anumită profesionalizare, ceea ce înseamnă
că activitatea nu se mai poate desfăşura pe baze strict empirice, prin
experienţa transmisă de la o generaţie la alta sau constituită la nivelul
unei singure generaţii, fiind necesară o instruire specială a lucrătorilor,
calificarea şi perfecţionarea nivelului lor de calificare adică o anume
formare a forţei de muncă. Rezultă faptul că profesiile ce se
delimitează în interiorul ocupaţiilor, privesc acele munci a căror
îndeplinire necesită o pregătire specială (calificare)” (Ion Drăgan,
Călin Anastasiu, 1989, p. 51).
Meseriaşii, asupra cărora nu am insistat întâmplător, reprezintă
una din componentele cele mai dinamice ale claselor mijlocii (sau
„profesiilor libere”, cum mai sunt denumite în literatura occidentală),
care, în condiţiile avansului spre modernism al societăţii româneşti,
înregistrează creşteri cantitative şi calitative apreciabile. Meseriaşii, în
majoritatea lor, provin din mediul rural, din care mai provin, tot în
proporţii mari contingente de copii, tineri şi adulţi care, treptat, se
orăşenizează, devenind mici comercianţi, funcţionari de stat (mai ales
în administraţia de stat centrală şi locală) şi particulari, zilieri, oameni
de serviciu etc. Primele generaţii de muncitori îşi au sorgintea în
mediul rural, pe care nu-l vor părăsi nici generaţiile următoare, dat
fiind faptul că loturile de pământ exercitau o puternică forţă de atracţie
şi acestea nu erau abandonate sau vândute.
230

Se constată, deci, un mecanism care mişcă structurile sociale, mai
alert sau mai domol, determinând schimbări care devin perceptibile şi
apoi evidente după o perioadă mai mare sau mai mică de timp de la
declanşarea lor. În întreaga această „mişcare” rolul ţărănimii este
hotărâtor. Masa socială ţărănească dă substanţă umană prefacerilor
sociale prin migrarea spre oraşe a mii, apoi a zeci de mii de săteni şi
sătence, care chiar dacă nu toţi îşi stabilesc domiciliul în oraşe, îşi pierd
treptat trăsăturile specifice ruralilor, devenind orăşeni prin activităţile
lucrative sau serviciile pe care le fac. Procesul diminuării volumului
populaţiei rurale, mai alert în perioada interbelică, nu modifică esenţial
structura socială, ţărănimea rămânând în continuare stratul social cel
mai substanţial numeric. Dominanta socială ţărănească a structurii
societăţii româneşti se menţine vreme îndelungată.
Ponderea ţărănimii, în ansamblul vieţii sociale, este o realitate
care apare de la primele documente scrise şi, evident, ea este
anterioară mărturiilor scrise. În secolele XIV-XV, dar şi în perioade
lungi de după acestea ţărănimea liberă este un strat foarte numeros şi
puternic, răspândită în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, sub
numele de răzeşi, în Moldova, sau de moşneni şi megieşi, în Ţara
Românească. Cu timpul, însă, ţărănimea liberă se diminuează, căzând
în dependenţa feudalilor români sau străini.
Ţărănimea dependentă, la începuturile evului mediu, alcătuia un
strat redus numeric. Cu timpul, însă, se majorează substanţial, pe mă-
sură ce presiunea nobililor (boierilor) creşte, iar unele obşti săteşti, a
căror rezistenţă s-a diminuat, cedează, fiind aservite.
În Ţara Românească şi Moldova, ţăranii dependenţi erau cunos-
cuţi sub numele de rumâni şi, respectiv, vecini, iar în Transilvania, de
iobagi (care dispuneau de sesii, loturi mici de pământ) şi jeleri (care
erau lipsiţi de orice proprietate, dar aveau libertatea de a se muta dintr-
un sat în altul).
O creştere substanţială a ţărănimii aservite are loc îndeosebi în
Ţara Românească, ca efect al „legăturii” iniţiate de Mihai Viteazul,
potrivit căreia dreptul ţăranilor de strămutare de pe o moşie pe alta era
desfiinţat. Se estimează că aproximativ trei sute de localităţi rurale
sunt forţate să intre în noul tip de raporturi sociale.
Barierele economico-sociale, care constituiseră un impediment
în atragerea pământului cultivabil în relaţiile de schimb – una din
cerinţele importante ale trecerii societăţii pe aliniamentele modernis-
mului – cedează însă, împrejurare de care profită proprietarii de
pământ. Situaţia devine dramatică pentru ţărănimea liberă şi ca urmare
231

a „alinierii” domniei la politica practicată de marii boieri, fie autohtoni
fie alogeni. Astfel, la începutul veacului al XVII-lea are loc o nouă
„campanie” de aservire a satelor libere, agravând raporturile sociale,
care îmbracă şi forme violente de manifestare. „Punctul culminant îl
atinge acest proces de diferenţiere prin sec[olul al] XVII-lea. Atunci se
adaugă la clasa noastră nobilă un element nou: străinii. În adevăr, prin
legăturile noastre cu Bizanţul, nobilii români se amestecă cu tot felul
de venetici, aşa că clasa nobilă ia un caracter strein. Mai mult, clasa
noastră de sus adoptă limba, portul şi obiceiurile străinilor, şi se deose-
beşte cu desăvârşire de băştinaşi. Cât priveşte ţăranii, lor li se aruncă
în deriziune numele de rumâni, care ajunge sinonim cu iobagi. Prin
acest cuvânt de dispreţ nobilii arată, ei singuri, că se simt străini de
locuitorii de baştină. Şi astfel se repetă cântul des cunoscut de istorie:
o pătură de invadatori străini ajunge stăpână a băştinaşilor, care se
prefac în simple animale de muncă” (Ştefan Zeletin, 1930, p. 61).
Satele libere (obştile) sunt aservite din interese economice, care
generează o competiţie acerbă între marii boieri (nobili) pentru extin-
derea propriilor proprietăţi. Aşa se nasc marile domenii (latifundii),
începând cu ultimele decenii ale veacului al XVI-lea şi continuând
vreme de secole. Expansiunea lor, practic, nu are limite, astfel încât un
număr restrâns de mari latifundiari ajung să stăpânească imense
suprafeţe de pământ, majoritatea satelor libere devenind sate boiereşti
sau mănăstireşti. În Moldova, pentru a ne limita la un singur exemplu,
familiile Conachi, Balş şi Ruset stăpâneau împreună 330 de sate. În
general, în această provincie „oligarhia stăpânitoare”, alcătuită din 28
de mari familii boiereşti, deţinea o întindere de pământ care reprezenta
o treime din suprafaţa Moldovei (Ştefan Zeletin, 1930, p. 62).
„Lumea” rurală, în majoritatea ei, încă înainte de antrenarea
societăţii româneşti în demersuri mai substanţiale şi mai hotărâte spre
modernizare, înfăţişa imagini ce exprimau mari contraste sociale: o
minoritate care se bucura de o situaţie înfloritoare economică şi de o
existenţă îmbelşugată, şi o majoritate care avea o existenţă precară sub
raportul regimului alimentar, al locuirii şi al posibilităţilor materiale.
Securitatea alimentară a acestei majorităţi, pe care o forma ţărănimea
dependentă, plana în incertitudini, condiţionată fiind de nivelul recol-
telor sau de mărinimia boierilor; locuinţele ei erau mici, modeste, de
regulă construite din materiale uşoare (împletituri de nuiele şi
chirpici); îmbrăcămintea locuitorilor era simplă, confecţionată fiind
manual; întreaga familie a ţăranilor era antrenată la munca câmpului,
232

limitând manifestarea membrilor şi în alte tipuri de activităţi lucrative
(caracteristică îndeosebi comunităţilor tipic rurale); impozitele erau
mari, împovărătoare (în natură, în muncă sau în bani); ţăranii erau
obligaţi să efectueze corvezi de tot felul pe latifundiile boierilor
(nobililor), iar mulţi dintre ei erau recrutaţi în armatele seniorilor.
Această „lume” ţărănească devenise preponderentă atât la nivelul
structurilor agrare, cât şi la nivelul structurii societăţii româneşti (la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, de exemplu, 73,32% din totalul
populaţiei transilvănene îl reprezenta ţărănimea iobagă).
Ţărănimea dependentă, împreună cu cea care îşi menţinea inde-
pendenţa dar a cărei existenţă nu diferea mult de traiul ruralilor aser-
viţi, da o consistenţă suplimentară disproporţiei dintre populaţia rurală
şi restul populaţiei ţărilor române. Această majoritate covârşitoare
ţărănească nu este însă inertă; ea nu acceptă la infinit să i se fure
munca şi să trăiască în condiţii precare, ameninţând alcătuirile sociale
de atunci. Starea latentă a tensiunilor din lumea satului românesc şi
refulările sociale care au loc uneori conduc la reforme şi la unele
cedări din partea marilor proprietari de pământ; ceea ce lent, dar tot
mai pregnant, determină schimbări socio-economice. Are loc un pro-
ces reversibil, incomplet însă şi marcat permanent de interesele
„minorităţii” care a trebuit să cedeze nu benevol, ci forţată de împre-
jurări: eliberarea ţăranilor de servituţiile generate de dependenţa, iar
apoi restituirea cu zgârcenie a unei părţi din pământul care i se luase
cu forţa.
Desfiinţarea rumâniei şi a veciniei, prin reformele lui Constantin
Mavrocordat (1746 şi 1749) măreşte substanţial categoria clăcaşilor, a
ţăranilor liberi din punct de vedere juridic, dar lipsiţi de mijloace de
subzistenţă (pământ, în primul rând), care sunt obligaţi să-şi vândă
forţa de muncă boierilor sau să ia drumul oraşelor. Abolirea iobăgiei
în Transilvania (1785) are efecte imediate puţin vizibile, fiindcă
ţărănimea eliberată, ca şi cea din Moldova şi Ţara Românească, este
supusă unui regim de muncă împovărător. Reformele îşi fac simţite
urmările în timp, care, conexate cu efectele altor măsuri ce priveau
regimul agrar, stimulează unele mutaţii mai importante în rândul
ţărănimii. Aceste mutaţii devin perceptibile în condiţiile în care
reformatorii au înţeles că pământul trebuie să ia forma proprietăţii
private, libere şi absolute, pentru ca proprietarul său să dispună
nestingherit de dreptul de folosinţă, inclusiv de înstrăinare, prin
operaţii comerciale. Acest drept îl primesc atât ţăranii, cât şi boierii
prin reforma din 1864. Din acest moment se deschide un nou capitol
233

în istoria raporturilor agrare din societatea românească. Legiuirile
ulterioare, din care se detaşează prin amploare şi urmări cele de după
1918, relevă ceea ce realităţile sociale din mediul rural arătaseră şi
până atunci: structura proprietăţii agrare a fost fundamentală pentru
apariţia şi apoi permanentizarea unor tensiuni latente, care, uneori,
refulează violent, în condiţiile când ţăranii nu mai suportă injustiţia
socială.
Tendinţele de diminuare a marilor dezechilibre patrimoniale din
agricultură, materializate prin unele măsuri legislative reparatorii
(reforme sau legiuiri agrare), fără a le diminua meritele şi importanţa
lor intrisecă, apreciem că n-au dat unei probleme atât de acute, cum a
fost problema agrar-ţărănească, decât dezlegări limitate. În felul
acesta, asistăm la o perpetuare a acestei probleme, la o „eternizare” a
ei, ceea ce a condus la menţinerea unei preponderenţe substanţiale
ţărăneşti în structura societăţii româneşti până în epoca comunistă.
Cum şi în ce sens a fost influenţată în decursul timpului de raporturile
de proprietate din agricultură, vom urmări în continuare.
2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale”

Întregul set de probleme cu care se confruntă, vreme de sute de
ani, comunităţile rurale şi care generează raporturi sociale specifice
are un numitor comun: distribuţia suprafeţelor cultivabile, a
păşunilor, a terenurilor pentru locuinţe şi a pădurilor.
Modul cum s-a realizat împărţirea pământului sau mobilitatea cu
care comunităţile au schimbat distribuţia acestuia între membrii lor au
constituit puncte-cheie într-o strategie realistă a dezvoltării. Acele
comunităţi care au trecut de timpuriu la liberalizarea circulaţiei
pământului, apreciat drept marfă şi, deopotrivă, au gândit şi pus în
aplicare măsuri de rectificare a decalajelor între proprietăţi, reducând
disproporţiile, au progresat rapid, ajungând în vârful ierarhiei
societăţilor dezvoltate. Cele care au evitat să se angajeze în astfel de
politici sau chiar le-au respins s-au înscris, pe termen lung, într-un
demers de automarginalizare, de îndepărtare de ritmurile unei
dezvoltări susţinute economico-sociale.
Împărţirea pământului în comunităţile agrare româneşti avea
caracterul unei „descălecări”, adică al unei împărţiri a suprafeţei
ocupate în părţi egale, între capii de „familie” (mai târziu, aceste
„loturi” în Ţara Românească, au foste denumite delniţe, iar în
Moldova, jireabii).
234

Toţi locuitorii unei astfel de aşezări erau liberi, dar pentru că
judeţul sau vătămenul (conducătorul grupului) avea atribuţii judecă-
toreşti şi administrative, erau obligaţi să dea o parte din produsele lor
acestuia.
Diferenţieri nu numai în statutul proprietăţii, dar şi în structura
socială a comunităţilor rurale se produc când prizonierii rezultaţi din
confruntările armate sunt „legaţi de pământ” (nu au voie să pără-
sească satul respectiv) şi prestează un număr de zile (variabil, în
raport de zonă) de muncă pe an în folosul obştii şi, deopotrivă, când
ţăranii de origine germană sunt colonizaţi de unguri în Transilvania,
apoi de austrieci.
Din secolul al XIV-lea, deşi ţărănimea liberă era numeroasă şi
puternică, iar obştile constituiau o autentică reţea de unităţi sociale la
nivelul întregului spaţiu tradiţional românesc, diferenţiere sociale
încep să se accentueze în paralel cu statornicirea unor noi raporturi de
muncă rurale. Ţăranii aserviţi, care încep să crească numeric, cedează
o parte din produse nobililor (boierilor) – renta în produse (dijma), în
muncă şi în bani.
Renta în produse (dijma) însemna, în termeni economici, ceda-
rea unei părţi a muncii ţăranilor dependenţi boierilor (nobililor), sub
formă de „produse” (grâu, porumb, vin, animale, păsări etc.). În
Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea dijma echivala
cu a noua parte din produse, iar în Ţara Românească şi Moldova cu a
zecea parte.
Ţăranii dependenţi efectuau în profitul boierilor (nobililor) şi un
număr de zile de muncă pe domeniul acestora, dar numai pe acea parte
care era (sau mai exact trebuia să fie) lucrată de latifundiari. Numărul
zilelor de muncă prestate în beneficiul marilor proprietari de pământ
varia de la o epocă istorică la alta şi de la o provincie românească la
alta, având însă tendinţă crescătoare.
Unele instituţii statale (domnia) primeau o dare în bani de la
ţăranii dependenţi, împovărând suplimentar situaţia acestora.
Raporturile agrare din această perioadă, ca şi mai târziu, sunt
dominate de manifestarea următoarelor tendinţe, care se accentuează
progresiv:
a) diminuarea numărului satelor libere, organizate pe principiile
obştii săteşti, şi creşterea celor care devin dependente;
b) sporirea domeniilor boiereşti şi mănăstireşti, care ajung să
deţină mari suprafeţe de pământ şi zeci de sate;
235

c) amplificarea obligaţiilor ţărănimii dependente faţă de marii
proprietari de pământ şi domnie;
d) stratificarea mai accentuată a ţărănimii dependente şi a boieri-
mii, care polarizează societatea românească într-o minoritate bogată,
chiar opulentă, şi o majoritate sărăcită sau în curs de sărăcire;
e) fuga ţărănimii de pe domeniile nobililor (boierilor), pentru a
scăpa de constrângerile economice şi financiare tot mai apăsătoare (la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, peste 24.000 de familii din Transilvania
se refugiază în Moldova şi Ţara Românească);
f) accentuarea tensiunilor sociale în spaţiul economiei rurale,
care degenerează în violenţe spontane sau în mişcări sociale de
anvergură, ce antrenează mase importante ale populaţiei rurale;
g) apariţia unor manifestări în cadrul elitelor politice, care
denotă conştientizarea pericolului radicalizării raporturilor agrare
(unificarea sistemului de impozite şi fixarea sarcinilor economico-
financiare ale ţărănimii dependente, desfiinţarea legării de pământ a
sătenilor etc.).
În perspectiva ultimei tendinţe, din şirul celor prezentate, au im-
portanţă unele reforme care micşorează arbitrariul în fixarea obligaţii-
lor ţăranilor dependenţi faţă de boieri (nobili) şi în redobândirea drep-
tului de „mişcare” liberă, prin abolirea legării lor de pământ (reforme-
le din 1746 şi 1749 din Ţara Românească şi, respectiv, din Moldova).
Sub presiunea evenimentelor sociale din 1784 (răscoala lui
Horea), autorităţile austriece adoptă unele măsuri care amendează
raporturile agrare din Transilvania (în virtutea Urbarialului din 1818-
1820). Astfel, se interzice nobililor să schimbe lotul dat în folosinţă
unui iobag cu un altul, dacă acesta nu era de aceeaşi calitate şi
productivitate. Iobagii nu mai aveau obligaţia să macine grâul şi
porumbul doar la moara seniorului de care aparţineau. Era desfiinţat
monopolul feudalului asupra produselor domeniului său. În acest fel,
iobagii puteau să-şi vândă unde doreau produsele industriei casnice
sau cele realizate pe loturile primite în folosinţă. Această din urmă
măsură stimula atât dezvoltarea industriei casnice, cât şi comerţul cu
produse agricole. În acelaşi timp, erau adoptate şi unele măsuri care
accentuau dependenţa ţărănimii: nu se admitea prezenţa unor persoane
libere sub raport juridic pe un domeniu fără consimţământul nobilului,
în condiţiile în care familiile iobagilor se înmulţeau şi apăreau indivizi
care nu găseau de lucru şi nu aveau din ce să trăiască. De asemenea,
iobagii nu puteau să se mai aprovizioneze cu lemne din pădurea
nobilului fără aprobarea acestuia.
236

Cu tot caracterul limitat al măsurilor preconizate de Urbarialul
efectuat între 1818-1820, aplicarea lor a comportat numeroase
dificultăţi. Au trebuit să treacă 22 de ani ca Urbarialul să fie votat, dar
niciodată n-a ajuns să fie promulgat, din cauza rezistenţei nobililor şi a
intereselor imperiale. „Tot ce ne rămâne din această încercare de
remaniere în domeniul proprietăţii rurale era abolirea anumitor
abuzuri învederate şi anacronice, şi consacrarea practică a câtorva
înlesniri care lărgeau puţin lanţurile feudale şi inumane cu care iobagii
erau ştrangulaţi” (Mitiţă Constantinescu, 1940, p. 221).
Regulamentul organic, intrat în vigoare în iulie 1831, în Ţara
Românească şi în ianuarie 1832, în Moldova, a introdus unele modifi-
cări care priveau inclusiv relaţiile de agricultură. Erau desfiinţate
impozitele indirecte: vinărcitul, oieritul, dijmăritul, vămile interne,
care împiedicau dezvoltarea comerţului, precum şi corvezile şi rechi-
ziţiile în natură. Ţăranii, în locul numeroaselor dări, erau supuşi plăţii
unui impozit unic – Capitaţia.
Regulamentul organic stabilea dreptul deplin al marilor proprie-
tari asupra unei treimi din moşia lor. Prin această măsură domeniile
deveneau practic proprietăţi integrate economiei de piaţă. În acelaşi
timp, alte măsuri căutau să conserve starea de aservire, introducând
„norma de lucru de clacă” (56 de zile de muncă în Ţara Românească şi
84 în Moldova), deşi obligaţia calendaristică era de 12 zile. Ţăranii
sunt obligaţi să răspundă solidar pentru plata impozitelor şi li se inter-
zice să părăsească satul.
Încercările de ameliorare a raporturilor agrare adoptate în Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania sunt cenzurate şi de interese de
clasă ale marilor proprietari de pământ, care cedau puţin, atât cât să nu
le diminueze poziţiile, iar în cazul celor din teritoriile de peste munţi,
şi de interese naţionale. Acest din urmă aspect contribuie la accentua-
rea unor distincţii în regimul proprietăţii agrare, care dobândesc colo-
raturi locale şi zonale.
Legislaţia agrară austriacă, adoptată în urma evenimentelor
revoluţionare din Imperiul habsburgic din 1848, generează o situaţie
care particularizează relaţiile agrare în Transilvania. Potrivit noii legis-
laţii, iobăgia şi orice servituţi care decurgeau din starea de iobăgie
erau desfiinţate. Ţăranii iobagi erau împroprietăriţi cu pământul pe
care îl posedau în momentul aplicării legii. Erau desfiinţate, totodată,
orice fel de obligaţii ale ţăranilor: claca, dijma, datoriile băneşti. Prin
aceeaşi lege, nobililor li se dădeau despăgubiri de către stat (capitaluri
echivalente şi proporţionale cu venitul servituţiilor desfiinţate), ceea
237

ce constituia un stimulent pentru modernizarea proprietăţilor acestora.
Încurajarea de către stat a acestei tendinţe poate explica şi conservarea
de către lege a unei reminescenţe feudale – „banalităţile”, care,
paradoxal, în noul context, vor servi la antrenarea proprietarilor în
economia de piaţă. („Banalităţile” erau drepturi de monopol de care
dispuneau seniorii feudali: de a deschide cârciumi; de a pescui şi vâna;
de a înfiinţa măcelării şi a vinde produse pe piaţă; de a percepe taxe de
trecere pe drumurile şi podurile construite de proprietar etc.). Aceste
„banalităţi” vor dispare treptat din Transilvania o dată cu intensi-
ficarea concurenţei şi cu creşterea forţei burgheziei. Astfel, uzul de a
percepe taxe pentru drumuri şi poduri construite de proprietar dispare
târziu, după 1925.
Plata către stat a echivalentului servituţiilor desfiinţate a deter-
minat cointeresarea proprietarilor transilvăneni în participarea la
înfăptuirea reformei agrare, deoarece le permitea să dispună de capital
lichid pe care să-l investească în industrie, operaţii bancare etc.
Capitalul, în ultimă instanţă, provenea tot din munca ţărănimii,
care era împroprietărită, dar lipsită de mijloace financiare necesare
pentru a-şi moderniza instrumentarul agricol şi a ameliora solul. În
acelaşi timp, foştii proprietari dispuneau de bani lichizi cu care să-i
împrumute pe ţărani, obligându-i în schimb să plătească dobânzi şi să
lucreze pe propriile lor pământuri, neglijând astfel recolta pe
pământurile cu care fuseseră împroprietăriţi. Asistăm, astfel, la o
împletire a vechilor raporturi agrare, care îşi prelungesc existenţa, cu
relaţii noi, în curs de consolidare.
Reacţia proprietarilor faţă de aceste măsuri reformatoare a fost
contradictorie, dar în toate cazurile urmările au fost profitabile pentru
ei. Astfel, acolo unde pământurile în folosinţă erau bune, proprietarii
au căutat să-i alunge pe foştii iobagi, sub motivul că aceştia erau ţărani
liberi şi deci nu puteau fi împroprietăriţi. S-a inaugurat, ca efect al
prevederilor legii, o eră de abuzuri şi spoliaţiuni: „Interesul seniorilor
era de a determina să fie clarificate drept alodiale (proprietăţi
financiare libere – n.n.) majoritatea pământurilor în scopul de a-i
deposeda pe iobagi (subl. în text – n.n.) de pământul în folosinţă,
astfel încât să micşoreze cel mai mult numărul de iobagi şi să-l
mărească pe cel al altor categorii de ţărani, pentru care subzistau încă
cea mai mare parte a angajamentelor şi raporturilor juridice vechi”
(Mitiţă Constantinescu, 1940, p. 240). Acolo unde pământurile erau
sărace, cu o slabă rentabilitate, au fost cedate prioritar conform legii,
iobagilor. În acest caz, proprietarii, motivau cedarea pământului invo-
când o situaţie falsă: marea lui rodnicie.
238

În spiritul atitudinii faţă de ţăranul român, care nu trebuia să fie
împroprietărit, s-a invocat şi un alt motiv fals: s-a contestat situaţia lui
de iobag, fiind astfel exclus de la împroprietărire.
Tensiunea în creştere şi neînţelegerile grave ivite între proprie-
tari şi ţărani în aplicarea legiuirii agrare au impus înfiinţarea unor
organisme speciale, controlate de stat şi emiterea unor patente
imperiale care aduceau precizări în aplicarea reformei (1850, 1858).
Ca urmare a reformei şi a reglementărilor ulterioare au fost împro-
prietărite 173.781 de familii de iobagi (maghiari, români, germani) cu
1.615.574 de pogoane, fiind deopotrivă scutite de obligaţiile feudale şi,
în felul acesta, devenind libere. Au fost emancipate, totodată, 2253 sate
de iobagi, dintre care 1761 de pe pământurile nobiliare.
Pentru a proteja drepturile noi dobândite şi a stabiliza noua
structură agrară s-a instituit Cadastrul şi cărţile funduare (1856).
„Cărţile” conţineau inventarul general al proprietarilor, atât rurali cât
şi urbani din Transilvania, cu situaţia lor juridică de drept şi de fapt. În
acelaşi timp, acestea înregistrau şi schimbările de drept, intervenite în
cazul fiecărei proprietăţi (Mircea Georgescu, 1943, p. 30).
Contrar aparenţelor, toate aceste măsuri care protejau, într-o
anumită măsură, pe foştii iobagi nu izvorau dintr-un interes special al
statului austriac pentru soarta lor, ci tindeau să impună o structură
economică de piaţă. Reforma era iniţiată sub presiunea revoluţiei de la
1848, dar nu urmărea să elimine total dominaţia nobililor, ci numai să-i
subordoneze şi să-i capaciteze spre producţia modernă.
Realităţile sociale din Transilvania proiectează în epoca paşop-
tistă şi postpaşoptistă raporturi de proprietate, care generează relaţii
între ţărani şi nobili ce tind să accentueze diferenţele faţă de ţările
române. (Nu ne referim la Banat şi Bucovina, fiindcă situaţia este
relativ asemănătoare).
În contextul general reformator care se manifestă în România
modernă o dată cu înfăptuirea unirii Ţării Româneşti şi Moldovei
(1859), problematica agrar-ţărănească se situează în prim planul măsu-
rilor legislative. În decembrie 1863, Alexandru Ioan Cuza proclamă
secularizarea averilor mănăstirilor închinate din România, care aveau
în stăpânire, numai în Muntenia, o suprafaţă totală agrară de 1.403.637
de pogoane, reprezentând 14% din terenul agricol al provinciei
(Marcel Emerit, 1937, p. 486).
Secularizarea mănăstirilor închinate a întărit economia statului
român şi, deopotrivă, a mărit considerabil rezerva de teren aflată la
dispoziţia legislatorilor pentru înfăptuirea reformei agrare chiar şi în
condiţiile în care împotrivirea proprietarilor era mare.
239

De legislaţia agrară din 1864 „au beneficiat […] 467.080 capi de
familie, dintre care 72.751 la categoria fruntaşi, 200.132 la mijlocaşi,
133.546 la pălmaşi, iar 60.651 numai cu locuri de casă şi grădină. În
total împroprietăriţii au primit 1.654.969 ha moşii particulare şi din
cele ale statului. Mai târziu (în anii 1878-1879), pe baza aceleiaşi legi,
se vor împroprietări încă 48.342 de familii tinere (însurăţei)” (Miron
Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, 1969, p. 347).
După unele calcule, din aproximativ 4 milioane de ţărani (care
reprezentau 90% din totalul populaţiei în 1864), „aproximativ
3.500.000 locuitori au rămas fără pământ în urma împroprietăririi din
1864 şi mai mult de 4 milioane hectare, fără a socoti aici pădurile, au
fost întărite ca proprietate exclusivă şi absolută în mâinile boierilor.
Examinând astfel opera legislatorului din 1864, se poate deduce că
mai mult rezultatul său moral şi public a fost important, în timp ce
rezultatul său practic şi economic – dacă acesta a avut darul să domo-
lească, în acel moment, ca un anestezic local suferinţele unei categorii
reduse de ţărani – trebuia să dispară complet, sub loviturile lente din
lacunele şi neprevederile speculate de reacţia proprietarilor” (Mitiţă
Constantinescu, 1940, p. 160).
Referiri critice la reforma lui Cuza din 1864 face şi Ştefan
Zeletin: „După reforma din 1864 s-a născut, în proprietatea noastră
rurală, un abis. De o parte erau latifundiile boierilor, iar pe de altă
parte proprietatea pitică a ţăranilor. O formă mijlocie de proprietate nu
exista. După statistica din 1907, patru mii o sută şaptezeci de mari
proprietari stăpâneau o treime din pământul de cultură al ţării
(3.787.192 ha), iar restul de două treimi era stăpânit de peste un milion
de ţărani. Astfel, aşteptările cari s-au pus în reforma de la 1864 au fost
departe de a se împlini. Starea ţărănimii, în loc să se îmbunătăţească, a
devenit mai rea decât în vechiul regim” (Ştefan Zeletin, 1930, p. 65).
Legiuirea agrară din 1864, în perspectivă economică, îşi arată
mai puţin virtuţile. Privită însă mai stăruitor sub aspectul efectelor
sociale, părerile negative la adresa ei pot fi estompate.
Primul şi unul din principalele sale rezultate constă în faptul că a
proclamat eliberarea juridică şi socială a clăcaşului, aspect esenţial,
care poate fi apreciat drept axul ei, deoarece numai în măsura în care
determina o schimbare calitativă a statutului ţăranului era posibil să
aducă o stimulare economică şi o consolidare a rolului său în viaţa
agrară (prin împroprietărire). Eliberat de clacă şi de dijmă, fostul
clăcaş putea să rămână ţăran liber sau pălmaş, cum putea să devină
orice altceva, în special, să ajungă muncitor industrial. Aşa că pentru
întreaga reformă, articolul 10 este cel care determină consecinţe decisive,
240

întrucât desfiinţa claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de meremet,
carele de lemne şi alte sarcini datorate stăpânilor de moşii ş.a.m.d.
În temeiul analizei legii şi a efectelor ei, Constantin Dobrogeanu-
Gherea – care se arată a fi cel mai vehement contestatar al acesteia –
elaborează teoria neiobăgiei. Potrivit teoriei, neiobăgia reprezenta o
întocmire socială în care se amalgamau forme ale „vechii iobăgii” cu
elemente capitaliste, dar „înşelătoare”. Interesant este că o legislaţie
agrară, cu un pregnant caracter social, care este criticată, în genere, de
reprezentanţii conservatorilor, generează vehemente contestări şi o
construcţie teoretică originală, având ca fundament efectele ei, din
partea unui gânditor socialist (C.D. Gherea). Cât de evidente sunt
realităţile socio-politice româneşti în perspectiva acestei teorii (care, în
1935, într-un context mai larg, era privită cu rezerve de un alt teoretician
socialist – Lotar Rădăceanu) este o chestiune asupra căreia nu insistăm.
Dacă regimul proprietăţii şi raporturile agrare denotă, la nivelul
întregii societăţi româneşti, supremaţia proprietăţii boiereşti (nobi-
liare), cu toate „rectificările” şi „ajustările” care i se aduc prin legiui-
rile agrare, şi, deopotrivă, o tensiune socială care se adânceşte, la nivel
regional (provincial) acestea, după cum s-a relevat, dobândesc unele
trăsături distincte. Într-o astfel de situaţie se află şi Basarabia, care
înregistrează după ocuparea ei de către ruşi în 1812, reforme agrare în
1861 şi 1868, urmate de unele reglementări ale regimului muncii
(Legea tocmelilor agricole din 1886) şi crearea unui sistem de control şi
supraveghere al ţărănimii române pentru prevenirea mişcărilor sociale.
Legiuirile agrare au acelaşi caracter ca şi cele din Vechea Românie
şi Transilvania: de prevenire a unor conflicte sociale şi de asigurare a
marii proprietăţi nobiliare. Chiar dacă ţăranii sunt eliberaţi de iobăgie,
eliberarea lor nu este efectivă deoarece rămân dependenţi în continuare de
nobili, fiind lipsiţi de mijloace proprii de întreţinere (pământ, vite, unelte).
Ţăranii, în virtutea legilor, formal puteau să-şi răscumpere pământul pe
care îl aveau, răscumpărare care aducea avantaje nobililor prin primele pe
care le primeau. „Originalitatea” reformelor constă în faptul că sub
raportul suprafeţelor de pământ pe care le deţin ţăranii, acestea s-au
micşorat cu 18,1% (A. Boldur, 1992, p. 366). Şi pentru ca bieţii plugari să
nu se considere oameni liberi, aparatul administrativ şi poliţienesc a
instituit un control energic asupra „obşcinilor”, echivalentul obştilor
ţărăneşti din celelalte provincii româneşti.
Paradoxal, efectul desfiinţării iobăgiei – sub raportul calităţii
vieţii şi a efectelor economice generale – este negativ în viziunea unor
statisticieni ruşi (Ianson), atât din perspectiva ţăranilor, cât şi a
nobililor (care nu mai beneficiază de munca gratuită a ţăranilor).
241

Contradicţiile şi tensiunile din sfera raporturilor agrare, cu toate
că legiuirile agrare au fost promovate cu obiectivul diminuării lor, au
continuat să se manifeste, înregistrând un curs ascensional. Situaţia nu
este deloc surprinzătoare deoarece, pe lângă contradicţia fundamentală
dintre marii proprietari de pământ şi ţărani, se manifestă în forme tot
mai acutizate, contradicţia dintre marii proprietari de pământ şi
burghezia în ascensiune. Are loc, cum s-a produs întotdeauna când
societatea era antrenată în procese transformatoare, un autentic război
între nou (întreprinzătorii particulari din industrie, comerţ, infrastruc-
tură, agricultură) şi vechi, reprezentat de moşieri (foşti nobili sau
boieri). În această perspectivă, nu apare surprinzător faptul că o să
asistăm la continuarea procesului reformator în agricultură, care, cu
cât ne apropiem de anul 1918, detaşează mai pregnant România Veche
de restul provinciilor româneşti.
În Transilvania, prin crearea hibridului monarhic austro-ungar
(1867) în iluzoria idee a perpetuării unei construcţii statale multietnice
anacronice, situaţia ţărănimii române s-a agravat. Sunt puse în mişcare
mecanisme administrative pentru transferarea proprietăţii funciare
ţărăneşti la marii proprietari de pământ (îmburgheziţi sau nu). Efectul
acestei politici este elocvent: în 1914 ţăranii şi proprietarii de pământ
români (nu avem la dispoziţie statistici separate) deţineau 3.598.818
jugăre, cu toate că populaţia românească era majoritară – 3.346.345 de
locuitori, faţă de 1.902.195 de persoane, cât reprezentau alte grupuri
etnice (Mircea Georgescu, 1943, pp. 33-34).
Dinamica schimbărilor operate în structura proprietăţii agrare
din România Veche, în perioada cuprinsă între 1864-1918, este mai
alertă, comparativ cu trendul reformator din celelalte provincii româ-
neşti care rămân în sistem dominator străin. Iniţiativele legislative din
1878 (împroprietărirea „însurăţeilor”), 1881, 1889, 1907, 1908, 1909,
1912 şi 1917 s-au înscris ca eforturi de ameliorare a regimului proprie-
tăţii agrare şi de detensionare a raporturilor dintre ţărani, pe de o parte,
şi arendaşi şi moşieri, pe de alta.
Eforturile sunt notabile şi ele reflectă preocuparea elitelor
burgheze de a da o dezlegare acceptabilă problemei agrare, în sensul
măririi suprafeţelor de pământ aflate în posesia ţăranilor, împroprie-
tărirea celor fără teren agricol şi ameliorarea raporturilor cu moşierii
arendaşii şi autorităţile statale.
Contextul social şi, în general, condiţiile în care evoluează societatea
românească se schimbă radical în 1918 prin eliminarea dominaţiei străine,
reunificarea românilor într-un stat naţional-unitar şi redobândirea deplinei
demnităţi naţionale. Într-o Românie Mare democrată soluţiile trebuiau să
242

fie democrate şi aşa au şi fost. Legislaţia agrară care se adoptă în intervalul
1918-1920, cea mai radicală din Europa acelor timpuri, determină mutaţii
importante în agricultură şi, evident, inclusiv în structura proprietăţii. În
urma aplicării legilor de reformă agrară au fost expropriate şi distribuite
în loturi 6.008.098 ha teren arabil, astfel repartizat: 2.776.401 ha, în
Vechiul Regat, 1.663.809 ha, în Transilvania, 1.491.920 ha, în Basarabia
şi 75.976 ha, în Bucovina.
În 1935, la un deceniu şi jumătate de la încheierea reformei
agrare, structura proprietăţii, în raport de suprafaţa deţinută de capii de
familie, releva următoarea situaţie: 3.408.503 de proprietari cu tere-
nuri agricole de până la 5 ha deţineau 47,2% din suprafaţa totală a
pământului cultivabil; 455.934 de proprietari, cu suprafeţe între 5-10 ha
aveau în posesie 21,3% din suprafaţa totală; 139.807 (cu pământ între
10-50 ha) – 16,2%; 13.163 (cu teren agricol cuprins între 50-250 ha) –
9,2% şi 1.834 (cu peste 250ha) – 6,1% (Maria Larionescu, Florian
Tănăsescu, 1989, p. 341).
Prin reformă, moşierimea este redusă substanţial, fiind în situaţia
de a reprezenta un strat social cu o pondere nesemnificativă (7,8%, în
Vechiul Regat, faţă de 42,5% înainte de reformă; 8,5%, în Basarabia
în comparaţie cu 44,1%; 14,6%, în Transilvania, faţă de 37,0% şi
7,5%, în Bucovina, faţă de 22,1%). Pe ansamblul României, cresc
considerabil proprietăţile mici şi mijlocii, ajungând să reprezinte
89,56% din totalul suprafeţelor agricole cultivabile (Ştefan Costea,
Maria Larionescu, Florian Tănăsescu, 1996, p. 81).
Soluţiile date problemei agrar-ţărăneşti în perioada interbelică au
avut un caracter pregnant reparatoriu, ceea ce a diminuat efectele ei
pozitive. Prelungirea în timp a aplicării prevederilor ei, existenţa, în
continuare, a peste 550.000 capi de familie care n-au fost împroprietăriţi,
lipsa resurselor financiare, a utilajelor, a seminţelor selecţionate etc.
resimţită de către ţăranii împroprietăriţi, creşterea datoriilor agricole, ca
efect al dobânzilor ridicate etc. au fost alţi factori care au grevat asupra
urmărilor legislaţiei agrare din perioada interbelică.
În viziunea reformatorilor din 1945, aceste efecte trebuiau să
dispară printr-o nouă redistribuire a pământului, care va fi curând ani-
hilată (1949) prin cooperativizarea forţată a agriculturii româneşti. Se
deschide, astfel, un capitol nou al regimului proprietăţii agrare din
România precum şi un tip nou de raporturi sociale, încă insuficient
studiate până în prezent∗.
∗
Sinteza, conceptele-cheie, bibliografia şi întrebările pentru fixarea şi
verificarea cunoştinţelor sunt plasate la finalul temei.
243

XI. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (II).
ACCELERAREA RITMURILOR DEZVOLTĂRII MODERNE
1. Consecinţe ale trendului modernizator: burghezie,

muncitorime, clase de mijloc
În investigarea structurii sociale şi de clasă se identifică trei mari
perioade care au linii comune în planul evoluţiei societăţii româneşti,
dar care, în acelaşi timp, se disting prin particularităţi determinate de
condiţionările istorice ale fiecăreia. Prima dintre ele, este cea anterioa-
ră anului 1821, în care se prefigurează germenii schimbărilor în
structura de clasă şi în mobilitatea socială, evident în sens modern. A
doua, cuprinsă între 1821-1848, este marcată de un proces revoluţio-
nar ascendent, a cărui esenţă a constat în desăvârşirea formării naţiunii
române şi fundamentarea pragmatică a direcţiilor sale evolutive în
sensul modernizării capitaliste, cu efecte în planul accelerării prefa-
cerilor sociale şi a treia, având ca extreme anii 1848 şi 1918, care se
caracterizează prin aplicarea în practică a programului liberal
paşoptist, tradus în fapt prin realizarea unirii la 1859, obţinerea
independenţei, crearea unei infrastructuri burgheze, accelerarea
progresului economico-social şi adoptarea stilului de viaţă capitalist,
întronarea relaţiilor de tip burghezo-liberal în societatea românească.
Cele trei delimitări temporale au doar funcţie orientativă şi
servesc ca repere istorice. Schimbările care se produc în „interiorul”
lor, în mod firesc, trebuie raportate la alte repere, întrucât caracterul
procesual al modificării structurii sociale şi de clasă a societăţii
româneşti nu poate fi altfel urmărit în desfăşurarea lui. Este evident că
demersul spre modernitate nu se opreşte la 1918. Tratarea separată a
epocii interbelice în perspectiva accesului la modernism, în sensul
adoptării modului de viaţă burghez, are doar două semnificaţii:
marcarea accelerării ritmului de dezvoltare a economiei de piaţă, cu
efectele specifice în plan economic şi social, şi, deopotrivă, eviden-
ţierea diferenţei dintre tipurile de reacţii individuale şi de grup, atât în
condiţii de dependenţă faţă de puteri străine, cât şi în condiţii de
unitate naţională şi independenţă.
244

Înainte de a trece la analiza succintă a evoluţiei structurii sociale
şi de clasă este necesar să precizăm asupra căror aspecte ne vom
referi, deoarece orice tentativă de abordare integrală a lor în perspec-
tivă istorică ar necesita o economie de timp substanţială şi, evident, un
spaţiu tipografic suplimentar.
În viziunea antropologului şi sociologului american W. Lloyd
Warner structurile sociale, în comunităţile contemporane, sunt: familia,
clica, asociaţiile voluntare, clasele, castele, şcoala, biserica, instituţiile
economice, organizaţia politică, grupuri de vârstă şi de sex. „Stratifi-
carea socială – precizează un cunoscător al operei sale – se referă la
orice sistem de statusuri ierarhizate prin care toţi membrii unei
societăţi sunt plasaţi în poziţii inferioare sau superioare. În afara
rudeniei, vârstei şi sexului, diferitele alte criterii, precum poziţia eco-
nomică, puterea şi aşa mai departe, pot oferi bazele stratificării în
orice societate dată” (Ruth Rosner Karnhauser, 1963, p. 224).
Perspectiva istorică face dificilă prezentarea şi analiza unora
dintre structurile enumerate de specialistul american. De altfel, obiecti-
vul nostru, când avem în vedere structurile sociale, este mărginit doar la
configurarea cadrului general istoric al apariţiei şi evoluţiei lor, precum
şi la examinarea genezei şi dezvoltării unora dintre componente, cu
titlul de exemple. Prioritatea interesului nostru o acordăm claselor
sociale, pentru a fi în măsură să facem o conexiune mai explicită între
diverse faze evolutive ale structurilor sociale şi, deopotrivă, pentru a o
pune în evidenţă, cu un plus de consistenţă şi claritate, fundamentele
vieţii sociale, dată fiind situaţia că ţărănimea, de pildă, este majoritară,
dar totodată este şi stratul care imprimă nota societăţii.
Într-un alt orizont interpretativ, calificat drept „macroscopic” de
Sorokin, în societăţile occidentale ale ultimelor secole s-au configurat
următoarele clase mai importante: „a) clasa muncitorilor industriali
sau proletară; b) clasa ţăranilor fermieri; c) clasa marilor latifundiari,
intrată în declin şi d) clasa capitaliştilor, care în prezent este transfor-
mată în clasa managerilor” (P.A. Sorokin, 1947, p. 24). Fiecare din
aceste clase, precizează autorul american, este divizată în subclase: „În
cazul clasei sociale diferenţele ocupaţionale, economice şi de stratifi-
care conduc la mari, fundamentale deosebiri în ceea ce priveşte cariera
şi la clare contraste economice în ceea ce priveşte averea şi diferenţele
de confort care sunt imediat evidente chiar şi pentru un spirit
neexperimentat, precum sunt contrastele între ocupaţia unui mare om
de afaceri şi aceea a unui muncitor manual sau între venitul şi modul
de viaţă luxos al unui milionar şi venitul şi standardul de viaţă al unei
245

persoane sărace” (p. 23). Aceste contraste, de care vorbeşte Sorokin,
dau un suport suplimentar selecţiei pe care o operăm, în sensul
prezentării numai a principalelor clase sociale.
Epoca anterioară revoluţiei din 1821 se caracterizează prin două

tendinţe majore de evoluţie a societăţii româneşti: a) apropierea de
formele clasice de manifestare a feudalismului european şi b) distan-
ţarea relativă de „tiparul” evului mediu apusean prin perpetuarea unui
sistem de raporturi socio-economice tradiţionale româneşti.
Primul aspect (apropierea) îl constituie interferarea şi coexis-
tenţa relaţiilor de tip feudal cu raporturile de proprietate ţărănească
individuală şi de obşte, precum şi existenţa unor categorii de ţărani
liberi (răzeşi, moşneni) – proprietari de terenuri agricole – care bene-
ficiază de unele drepturi şi privilegii economico-sociale.
În adevăr, pe lângă predominarea economiei naturale, raporturile de
proprietate diferă de cele apusene, în sensul că stăpânul de moşie
(boierul) nu era proprietar în accepţiunea şi înţelesul feudalului occidental
(îi lipsea, sub raport juridic, dreptul formal de stăpânire a pământului).
De asemenea, terenurile pe care practica agricultura ţărănimea liberă, îi
aparţineau acesteia cu titlu de folosinţă, nu şi de proprietate, situaţie
identică şi în cazul obştilor săteşti, aflate, însă, în proces de diminuare.
Obştea sătească, dincolo de rolul său economic, este un „medium”
de stimulare a solidarismului ţărănesc, opozant „iniţiativelor” seniorilor
feudali care vizau deposedarea cu forţa a agricultorilor liberi de pămân-
tul lor. Într-un sens mai larg, obştea sătească, în contextul prima-tului
absolut al ţărănimii în structura socio-demografică a ţărilor române din
acea vreme, imprimă manifestărilor antinobiliare şi antidominatoare
imperiale un caracter social şi naţional energic.
Proprietatea individuală ţărănească, atât cât s-a menţinut ea în
condiţiile vitrege ale epocii feudale şi apoi în cea modernă, a fost un
„receptor” sensibil la apariţia şi dezvoltarea raporturilor de tip capita-
list, fiind predispusă să se integreze noului „curs” istoric.
Ascendenţa interesului european faţă de zonele est-continentale,
cu accente cunoscute şi recunoscute faţă de „problema” Principatelor
române, a fost un factor, deloc neglijabil, de natură să stimuleze ritmul
schimbării economice şi socio-politice a societăţii româneşti. Dacă, în
general, până la începutul veacului trecut „problema” Principatelor s-a
raportat la un cerc oarecum restrâns de convergenţe imperiale, intere-
sate direct de „soluţiile” teritoriale date spaţiului carpato-danubiano-
pontic, de la această epocă încoace situaţia se modifică substanţial, în
sensul redimensionării atenţiei faţă de români.
246

Transferarea „centrului de greutate” al politicii europene în
răsăritul continentului, în împrejurările fundamentării aşa-zisei pro-
bleme orientale, are loc într-o epocă de decadenţă otomană şi
habsburgică şi de ofensivă expansionistă a Imperiului rusesc. Poziţia
strategică a Principatelor, resursele naturale şi umane aflate în prim
planul competiţiei dintre marile puteri au generat o substanţializare a
„atracţiei” imperialilor faţă de ţările române. „Metropolelor” europene
nu le era indiferentă, desigur, în acest context, nici afirmarea mai
pregnantă a identităţii naţiunii române, ea însăşi doritoare de interna-
ţionalizarea „problemei” româneşti, ce presupunea, în fond, recunoaş-
terea românilor ca naţiune de sine stătătoare, precum şi a unui statut
internaţional care să le asigure garanţii colective (nu numai uni sau
bilaterale) ale marilor puteri privind regimul de autonomie (ca primă
măsură) şi apoi independenţa Principatelor dunărene (ca rezultat final
şi obiectiv al acestor demersuri).
Coincidenţa accederii interesului marilor puteri continentale faţă
de „problema ţărănească” (îndeosebi după 1821), cu intensificarea
trendului de schimbare socio-politică a societăţii autohtone, exprimă
anume influenţe şi impulsuri spre modernitate date evoluţiei interne
din Principate.
Ţărănimea, ca strat social preponderent în structura de clasă a
societăţii româneşti, şi nobilimea (boierimea) sunt primele expuse
unor astfel de influenţe. Ambele sunt însă conservatoare. Prima, deloc
surprinzător, este marcată de două atitudini care sunt opozante: de
menţinere a statutului pe care îl avea înainte de ofensiva seniorilor
laici şi ecleziaşti asupra pământului lor (opoziţia obştilor faţă de
expansiunea latifundiarilor) şi, în acelaşi timp, de modificare a
statutului proprietăţii (după ce majoritatea ei căzuse în dependenţă faţă
de marii proprietari de pământ). A doua, prin însăşi natura proprietăţii
şi sursele esenţiale de venit nu putea decât să susţină cu fermitate
(cum a făcut-o de altfel) menţinerea regimului proprietăţii agrare, ceea
ce echivala cu păstrarea perpetuă a marilor proprietăţi rurale.
Când ţărănimea a trecut pe aliniamente revoluţionare, dictate
strict de lipsa sau insuficienţa pământului, ritmurile schimbării, atât în
interiorul său, cât şi în afara ei devin mai alerte. Unele dintre modifi-
cările esenţiale datorate succesivelor ameliorări ale patrimoniului ei
agrar le-am evidenţiat deja, la fel ca aportul pe care îl are la formarea
şi consolidarea stratului meşteşugarilor, care devine o componentă
importantă a claselor mijlocii; altele le vom observa şi analiza chiar în
această parte a cursului.
247

Aspectele esenţiale vizând evoluţia boierimii (nobilimii), care au
fost relevate, creează o anume imagine asupra procesului de schim-
bare a structurii de clasă şi a însăşi înfăţişării (fizionomiei) sale. În
cele ce urmează, accentul cade pe discernerea formării „noii clase” –
burghezia, în paralel, evident, cu descendenţa, agonia şi dispariţia
boierimii şi apoi a moşierimii. De altfel, formarea burgheziei este un
proces nu numai complex, dar şi contradictoriu, ceea ce a făcut pe
mulţi cercetători ai trecutului românesc sau universal să se reţină sau
să se plaseze pe poziţii divergente.
Puternica personalitate a lui Titu Maiorescu (1840-1917) a
influenţat pe mulţi istorici şi sociologi de mai târziu în analiza evolu-
ţiei sociale, pe care au privit-o doar prim prisma teoriei „formelor de
fond”, teorie pe care Ştefan Zeletin o tratează cu rezervă, plasându-se
pe o poziţie foarte apropiată de cea susţinută de Werner Sombard
(1863-1941), când afirmă: „Originile burgheziei române sunt strâns
legate de activitatea economică a evreilor: cămătăria evreiască este
aceea care a desfiinţat vechea noastră boierime şi, o dată cu ea, vechea
orânduire socială, pregătind astfel trecerea la actuala organizare
modernă” (Ştefan Zeletin, 1925, p. 15).
Potrivit modelului său teoretic, Zeletin discerne trei faze în
geneza şi dezvoltarea burgheziei române: „Predominarea capitalis-
mului comercial dă naştere fazei mercantiliste a burgheziei; predo-
minarea capitalului industrial aduce era liberalismului; iar vremea
noastră, în care capitalismul de bancă stă să absoarbă ambele forme de
mai înainte ale capitalului, alcătuieşte faza imperialismului” (subl. în
text – n.n.) (p. 18), fază care se declanşează „sub influenţa capitalis-
mului străin” (p. 37).
Puncte de vedere interesante exprimă şi C.C. Giurescu, Nicolae
Iorga, Şerban Voinea, Lotar Rădăceanu (1899-1955), Lucreţiu
Pătrăşcanu (1900-1954), Mihail Manoilescu (1891-1950) şi numeroşi
alţi istorici, sociologi sau economişti. Deşi variate şi nu lipsite de
divergenţe, aprecierile acestora, ca şi a altor specialişti de altfel, se
armonizează asupra unui element esenţial: anul 1829 marchează un
moment hotărâtor în destinul burgheziei româneşti. În această
perspectivă, specialiştii români se află pe o poziţie care concordă cu
un alt aspect relevant al teoriei lui Sorokin: clasele sociale în spaţiul
european „încep să apară în secolul XVII şi, o dată cu dezvoltarea
progresivă a stărilor, au început să se dezvolte încet – devenind tot mai
organizate sau cvasiorganizate – alături de o dezvoltare paralelă a
ideologiilor, conştiinţei de clasă şi a luptei de clasă” (P.A. Sorokin,
1947, p. 22). „Alinierea” la poziţia sociologului american se realizează
248

numai în cazul procesului formării burgheziei care, după cum se
constată, este plasat după secolul al XVII-lea.
În perspectiva celor relevate, principalele manifestări în câmpul

realităţilor sociale româneşti, cu referire directă la decadenţa boierimii
(nobilimii) şi ascensiunea burgheziei în epoca 1821-1848, sunt cele pe
care le prezentăm în continuare.
Rolul boierimii este încă important în acea vreme, din moment
ce conducătorul revoluţiei de la 1821 îl apreciază, solicitând
colaborarea acesteia. Boierimea nu constituia însă o clasă omogenă,
nici sub raportul proprietăţii, nici din punct de vedere etnic. Nivelurile
proprietăţii creează decalaje substanţiale între diverse categorii
boiereşti, mai ales după 1829, când, în urma Tratatului de la
Adrianopole, intensificarea comerţului cu cereale al Principatelor
conduce la creşterea însemnătăţii proprietăţii agrare. Marii posesori de
pământ erau, totodată, şi marii boieri (în cadrul cărora se include şi
clerul), urmaţi fiind, în ordine descrescătoare, de boierimea mijlocie
(boiernaşii) şi boierimea mică. Pentru acea epocă, ierarhizarea boie-
rimii se efectua mai ales în raport cu rangurile nobiliare, deşi se
presupunea şi luarea în considerare a cuantumului proprietăţii (real sau
potenţial, ştiut fiind că o slujbă înaltă atrăgea după sine înavuţirea). La
începutul veacului trecut, în virtutea Codicelui Caragea, rangurile
boiereşti erau boieri (de rangul I), „numiţi cu catfan domnesc într-o
dregătorie” şi boiernaşi (de rangul al II-lea), „numiţi cu carte
domnească” (Constantin C. Giurescu, 1946, p. 719).
Titlurile de boierie (după Adrianopole) se află într-o relativ accen-
tuată concurenţă, în sensul creşterii numerice a persoanelor care le
solicită şi le obţin prin cumpărare∗. Tentaţia pentru „căftănire”, la o
analiză sumară, comunică un proces de redistribuire a boierimii, de
consolidare a poziţiilor ei, ceea ce, într-un sens, este şi real. Coroborată
cu relansarea interesului pentru titlurile de proprietate (manifestat prin
„achiziţii” normale sau prin deposedare forţată a ţăranilor de pământ),
cumpărarea titlurilor de boieri dezvăluie şi o altă ipostază. Neoboierii
(cum îi defineşte Ilie Bădescu) ar reprezenta rezultanta socială a acestui
proces, care se traduce în transformarea boierilor-proprietari de pământ
∗
În ţările române titlurile de nobleţe se pierdeau o dată cu înstrăinarea
pământului, situaţiile când ele se mai păstrau fiind rarisime. Din acest punct
de vedere, marii cultivatori de pământ, care formau nobilimea (boierimea) de
ţară de tip teritorial, se deosebeau net de nobilimea din Occident.
249

(„specializaţi” în lucrarea moşiei) în boieri-comercianţi (consacraţi – în
principal sau exclusiv – în negoţul cu produsele moşiei). Boierii
comercianţi (sau neoboierii), prin preocupări, sunt mai apropiaţi
burgheziei, decât boierimii, remarca C.C. Giurescu: „în realitate, trebuie
consideraţi ca reprezentanţi ai noii burghezii” (subl. în text – n.n.)
având, după aprecierile noastre, o substanţială doză de credibilitate
(C.C. Giurescu, 1972, p. 184).
Schimbarea preocupărilor boierimii denotă o modificare de ati-
tudine faţă de propriul lor rol economic şi social. Cărui motiv i se datora
această „reciclare” a poziţiilor boierimii româneşti? Răspunsul îl avem
dat de acelaşi Constantin C. Giurescu, care reclamă o caracteristică
esenţială a boierimii: „Clasa noastră boierească n-a fost o clasă închisă,
exclusivistă, în care să nu pătrundă elemente din afară” (p. 179).
Nonexclusivismul boierimii, în viziunea aceluiaşi autor, presu-
pune: a) admiterea în structurile ei a unor elemente provenind din
stările inferioare ale societăţii româneşti; b) penetrarea sa (fără opozi-
ţie vizibilă la început) de către „căftăniţii” de import (îndeosebi, greci)
şi schimbarea compoziţiei ei etnice – fenomene care, după revoluţia
lui Tudor, deşi prezente încă o vreme, trec pe plan secundar, tinzând
să dispară.
Boierimea din Principate (spre deosebire de nobilimea cuceri-
toare din teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie străină) nu avea un
caracter închis, de castă, refuzând interferările sociale sau manifes-
tându-se ostil faţă de inovaţii modernizatoare. Importante grupuri ale
boierimii din Ţara Românească şi Moldova, adversare ale dominaţiei
imperiale, au dat un înţeles mai larg modernismului, considerându-l
inclusiv mijloc de împotrivire faţă de străini. Din acest motiv, o parte a
boierimii producătoare de cereale pentru schimb s-a arătat interesată în
liberalizarea comercializării producţiei cerealiere, înfiinţarea stabilimen-
telor industriale, dezvoltarea exploatărilor miniere şi forestiere, pregătirea
unor contingente de specialişti pentru activităţile economice şi comerciale
etc. Predispoziţia faţă de modernitate se constituie într-un element motor,
cu acţiune imediată sau proiectivă, determinând accelerarea procesului de
îmburghezire a grupărilor boiereşti, apte readaptărilor şi accentuarea dis-
tanţării acestora faţă de cele refractare schimbărilor.
Boierii-„comercianţi” sau boierii-„industriaşi” nu erau singurii
„agenţi” din rândul clasei lor care, indiferent de mobil, fertilizau tere-
nul pentru înnoiri sociale. În majoritatea ei, boierimea mijlocie şi mică
se afla în zona de contract cu burghezia, depăşind-o însă, în nume-
roase cazuri.
250

Boierimea, în ansamblul ei (excluzând grupurile conservatorilor
– „tradiţionişti”), avea o fizionomie socială sensibil diferenţiată faţă de
boierimea veacului al XVIII-lea. Deşi, în anumite limite, păstra unele
trăsături aristocratice (tentaţia pentru titluri şi ranguri nobiliare,
interesul pentru creşterea „rezervei” funciare etc.), adoptă şi unele
conduite burgheze.
Sub raport etnic, boierimea Ţării Româneşti şi Moldovei (fără
Basarabia), era majoritar românească. În condiţiile amintite, ea asi-
milase şi elemente străine care, în epoca fanariotă (pentru Principate),
au tendinţa de a-i submina poziţiile. Revenirea la domniile pământene,
după 1821, schimbă raportul de forţe în favoarea boierimii autohtone,
care se străduieşte (şi reuşeşte) să recucerească poziţiile pierdute, dar
nu să elimine complet pătura substanţială de boieri imigranţi.
Din perspectiva analizei noastre, nu rezultă caracterul parazitar
exclusiv al boierimii din Principate şi Basarabia (aflată sub ocupaţie
rusească din 1812), după cum îl „acreditează” unii istorici, economişti
sau sociologi. Desigur, acest aspect pe care nu-l negăm, a însoţit
manifestările clasei boiereşti (mai ales ale marilor proprietari de
teren), el fiind reflectat de lux (adeseori exorbitant), corupţie, aface-
rism, de practizări cu dominatori străini pentru perpetuarea situaţiei lor
sau pentru accederea la noi demnităţi (şi implicit avantaje materiale),
indiferentism faţă de soarta populaţiei (îndeosebi a ţărănimii). Dacă
admitem şi aprecierea lui Marcel Emerit (cum că era „insensibilă la
spectacolul decadenţei ţării” – p. 33), ar fi greu (sau imposibil) de
explicat permanenta opoziţie antidominatoare, tendinţele spre moder-
nism ale societăţii româneşti, schimbările socio-politice, progresele
economice, politice şi culturale. Boierimea (repetăm: nu în „bloc”),
după opinia noastră, fără a-i eluda caracterul de clasă, cu întreaga sa
„încărcătură” tradiţinalist-conservatoare (cu nuanţe regresive), a avut
şi un rol progresist, mai ales în domeniul reformei şi al acţiunii
antiimperiale.
Într-o poziţie privilegiată, în ierarhia socială a epocii, se afla şi
nobilimea din teritoriile româneşti ocupate de imperiali. Între nobilime
şi boierime se aşeză, de multe ori, semnul egalităţii. Dacă le judecăm
prin prisma poziţiei sociale deţinute în societate, este posibilă o anume
apropiere între ele, dar, în nici un caz, nu poate fi vorba de o
corespondenţă efectivă. Nobilimea se detaşează de boierime prin câte-
va trăsături particulare:
• Este o clasă, în general, „închisă”, prea puţin dispusă să „ac-
cepte” asimilări din alte straturi sociale. În cazul marii nobilimi, pro-
blema este acută, dată fiind opoziţia sa energică faţă de „intruşi”.
251

• Are o compoziţie etnică ce diferă de la straturile superioare
(nobilimea mare sau magnaţii şi nobilimea de mijloc sau „nobilii de
moşie”) la cele inferioare (mica nobilime fără sau cu pământ puţin); în
primele două, păturile superpuse ale populaţiei româneşti nu au avut
acces decât în condiţii de excepţie, puţini fiind cei care au intrat în
rândurile nobilimii mari sau mijlocii. Situaţia este relativă în cazul
nobilimii mici, în sensul acceptării „coexistenţei” unei pături
româneşti alături de maghiari, germani, ruşi, turci (în cazul Dobrogei).
• Este apropiată prin interese şi afinităţi naţionale de curţile
imperiale, deoarece, în majoritatea ei, se compune din elemente alo-
gene, spre deosebire de boierime care, preponderent, este legată de
„ţară” şi de societatea românească. Din acest punct de vedere, nobili-
mea (mai ales „magnaţii”), se plasează pe poziţii identice cu „metro-
pola”, fiind unul din „agenţii” ei în promovarea politicii imperiale.
• Manifestă preocupări pentru iniţierea şi dezvoltarea, în anumi-
te limite, a exploatării materiilor prime de pe propriile lor latifundii,
înfiinţând manufacturi (de sticlă, mori de hârtie, de prelucrare a meta-
lelor etc.), în paralel cu intensificarea producţiei agrare şi „industriali-
zarea” ei (fabricarea spirtului, a zahărului, uleiului etc.). Orientările în
această direcţie aveau însă ca principal obiectiv sporirea înavuţirii, în
contrast cu o parte a boierimii din Principate care urmărea, deopotrivă,
şi emanciparea economico-socială, din care decurgea şi cea politică.
Nobilimea nu era singură în exercitarea rolului ei de forţă socio-
politică dominantă în teritoriile româneşti aflate sub străini. Imperiile
habsburgic şi rusesc, fără a avea un drept istoric asupra teritoriilor
româneşti, se comportau ca şi cum erau investite cu acestea.
Concomitent cu aceste procese care se înregistrează în spaţiul
social al boierimii şi nobilimii, se relevă fenomene care germinează
elementele burgheziei româneşti şi care vor conduce apoi la formarea
clasei ce va da numele şi conţinutul unei noi construcţii socio-politice
şi economice: societatea burgheză.
Elementele constitutive ale burgheziei, apărute înainte de 1821,
sunt încă în situaţia de a penetra „baraje” solide ale boierimii (nobili-
mii), deşi revoluţia pandurilor şi Tratatul de la Adrianopole le slăbise
întrucâtva. Opoziţia proprietarilor de pământ, ei înşişi angrenaţi parţial
în operaţiuni cu caracter burghez, estompează ritmul dezvoltării
burgheziei, dar nu într-o asemenea măsură încât să-l influenţeze
decisiv. De altfel, nici nu se putea. Desfăşurările de forţe erau mult
prea largi, iar imprecaţiile oricât de serioase ar fi fost, nu mai aveau
energia necesară stopării sau dezagregării lor. În acest context,
252

burghezia câştigă teren, îşi consolidează poziţiile, se infiltrează mai
pregnant în economie şi determină mutaţii calitative de ordin social.
Târgurile şi oraşele sunt „creuzete” esenţiale ale emergenţei
burgheziei, iar atracţia (încă minoră) pe care o exercită acestea asupra
ruralului are drept rezultat substanţializarea lor numerică şi apariţia
unor noi aşezări de tip urban. După cum se poate constata statistic, de
la circa 50.000 locuitori, la începutul secolului, populaţia târgurilor şi
oraşelor a crescut la 288.161 în preajma Unirii. În decurs de o jumătate
de secol creşterea înregistrată a fost de circa şase ori, ceea ce denotă o
dezvoltare considerabilă (Gheorghe Platon, 1980, p. 26). Dacă adăugăm
la acest aspect un exemplu particular, dar sugestiv, imaginea este şi mai
interesantă. Capitala Moldovei – Iaşul –, cu cei peste 60.000 de locuitori
ai săi, devine unul din centrele urbane cele mai populate din răsăritul
Europei, depăşind Kievul, Belgradul, Sofia şi fiind depăşită, la rândul
său, doar de Bucureşti (Lucian Boicu, 1963, p. 289).
În sfârşit, o ultimă notaţie referitoare la acest aspect. În interva-
lul 1832-1859, numărul negustorilor şi meşteşugarilor urbani se
amplifică considerabil, reprezentând la sfârşitul intervalului peste 60%
din totalul populaţiei orăşeneşti. Acest proces este concludent,
demonstrând gradul de îmburghezire a „urbanului” din Principate. Un
proces similar este sesizabil şi în celelalte provincii româneşti (Alexe
Csetri, Ştefan Imreh, 1966, p. 68).
Cercetarea structurii populaţiei oraşelor este un alt indicator
important şi deopotrivă ilustrativ pentru prefacerile sociale din mediul
orăşenesc. În 1831, patentarii – meşteri, negustori, calfe – din Ţara
Românească, erau în număr de 14.747, practicând nu mai puţin de 114
profesiuni (în alimentaţie, textile, îmbrăcăminte, pielărie şi încălţă-
minte, construcţii, prelucrarea lemnului, prelucrarea metalelor, negus-
tori fără prăvălie etc.) (Vladimir Diculescu, 1973, p. 107). Varietatea
profesiilor este un însoţitor al fenomenului de modernizare, definind
pregnant esenţa sa bugheză.
Deşi statisticile sunt fragmentare, uneori inconsistente sau îndo-
ielnice în ce priveşte autenticitatea datelor, ne vom opri asupra uneia
care ne oferă o imagine de ansamblu a distribuţiei claselor şi catego-
riilor sociale din Transilvania, datând din anul 1833. Potrivit statisticii,
populaţia acestei provincii româneşti era divizată în următoarele clase
şi categorii sociale: plugari – 1.710.896 şi meseriaşi – 72.390; nobili –
68.825; „intelectuali” – 4.911; funcţionari – 3.289 (Gheorghe Platon,
1980, p. 124).
253

Sunt sesizabile, potrivit acestei stratificări, câteva aspecte care
reclamă comentarii. „Cantitativ”, meşterii şi negustorii, raportaţi la
totalul populaţiei, sunt puţini, faţă de cerinţele dezvoltării economice.
Dacă avem în vedere faptul că un meşter sau un negustor în Austria
revenea la 12 persoane, în Transilvania relaţia era de 1 la 32.
Contrar acestei situaţii, numărul nobililor (chiar în raport cu
întreg imperiul) era considerabil. Se deduce, deci, că deţineau încă
importante pârghii economico-sociale, care, cel puţin atunci, îi men-
ţineau într-o poziţie privilegiată.
În sfârşit, în cadrul statisticii respective, apare un număr de func-
ţionari şi de „locuitori cu preocupări intelectuale”. Deşi vag definite,
însăşi existenţa lor într-o înregistrare a vremii evocă o anume atenţie
care li se acordă şi, deopotrivă, faptul că există ca atare.
Analiza evoluţiei structurilor burgheze, evident nu se poate
reduce doar la interpretarea câtorva date statistice (cu toate înţelesurile
şi subînţelesurile lor). Procesul dezvoltării burgheziei în această epocă
(1821-1848) este mult mai complicat, contradictoriu şi cu multe as-
pecte încă obscure.
Grupuri sociale care se înscriu pe traseul îmburghezirii sunt atât
foştii cât şi noii slujbaşi ai administraţiei centrale sau cei aflaţi în
serviciile unor boieri, negustori, „bancheri” etc., oameni cu o situaţie
relativ modestă, care îşi asigură existenţa prin efectuarea unor munci
de cancelarie, birouri ş.a. Ei îşi precizează treptat natura evoluţiei so-
ciale, aspirând spre o condiţie de funcţionari cu calificare, dobândind
un statut distinct, conform pregătirii lor.
O categorie cu poziţie incomplet definită este intelectualitatea
(avocaţi, doctori, cadre didactice ş.a.), care, prin natura sa, este în opo-
ziţie faţă de îngrădirile feudale şi apropiată revirimentului capitalist.
Ea se deosebeşte însă de intelectualitatea burgheză propriu-zisă în
sensul că nu este „autonomă” sub raport socioprofesional. În cadrul ei
nu se constituie încă (deşi unele simptome apar încă de acum) cate-
gorii importante, precum scriitori, ziarişti, artişti, intelectualitate tehni-
că ş.a.m.d., care vor avea o importantă funcţie socială în epocile urmă-
toare, pe măsură ce se formează şi se dezvoltă clasele mijlocii.
Burghezia satelor, deşi nu înregistrează acelaşi ritm de creştere
ca cea a oraşelor, postulează, la rându-i, demersuri evidente de „popu-
lare” mai intensă a mediului rural. Numim burghezi de rang rural pe
micii negustori, meseriaşi şi deţinători de capital, care fac parte din
bresle, administratorii de moşii, reprezentanţii autorităţii centrale pe
plan local ş.a. Ei sunt intrepizi, energici şi activi, manifestând interes
pentru orăşenizare. De altfel, numeroşi sunt cei care renunţă la viaţa
254

rurală, „orăşenizându-se” nu numai în comportamente şi condiţie soci-
ală, ci şi în practici, în sensul angrenării lor în câmpul „afacerilor”
comerciale sau industriale, foarte puţini în „tranzacţii” cu capital lichid.
O caracteristică a burgheziei rurale, spre deosebire de burghezia
orăşenească, o constituie predominarea autoritară a elementelor etnice
de origine românească. De altfel, această situaţie se va regăsi în
întreaga perioadă de care ne ocupăm şi va fi prezentă şi în epoca
interbelică, dar cu unele mutaţii de ordin calitativ.
Existenţa manufacturilor (în proces de transformare), crearea
unor noi „stabilimente” industriale, precum şi dezvoltarea construc-
ţiilor civile, ecleziastice şi militare, extinderea exploatărilor miniere şi
de material lemnos, reclamă un număr sporit de braţe de muncă. Sursa
principală a amplificării numerice a muncitorimii o constituie ţărăni-
mea. Dar manufacturile, ca şi lucrătorii care „produc” în ele nu mai au
aceleaşi caracteristici ca înainte de 1821. Proprietarii manufacturilor
renunţă progresiv la recrutarea iobagilor. Atunci când îi folosesc,
totuşi, introduc raporturi „contractuale” cu „angajaţii” (colective, nu
individuale; de regulă cu unul sau mai multe sate), prevăzând obligaţii
reciproce. „Tocmelile” specifică şi modul de remunerare a lucrului
efectuat, care nu mai este predominant în natură; lucrătorii sunt plătiţi
cu salarii, fie parţial, fie integral. Constrângerea de natură feudală („tip
Pociovalişte”, în cazul scutelnicilor de la manufactura de sticlă a
banului Golescu) este înlocuită, deci, cu „relaţii de tocmeală”, care,
deşi sunt distanţate de cele anterioare (lucrul forţat), mai au reminis-
cenţe precapitaliste. Ele constituie, totuşi, o importantă opţiune pentru
relaţiile de muncă de tip capitalist.
Manufacturile, după rezidenţă, sunt amplasate fie pe domenii,
deci în mediul rural, fie în târguri şi oraşe. În ambele cazuri, însă, ele
generează „serii” de muncitori, dintre care unii calificaţi∗. În primele
dintre ele mai persistă o vreme utilizarea muncii iobagilor şi ţăranilor
liberi, în celelalte lucrătorii provin din ţărani proletarizaţi, calfe de
breaslă sau specialişti străini.
Dar manufacturile nu sunt singurele care contribuie la formarea
unor generaţii noi de muncitori. Întreprinderile industriale, îndeosebi
din Transilvania şi Banat (cum sunt fabricile de zahăr, de postav, de
faianţă, topitoriile etc.) sunt o sursă importantă în acest sens, la fel ca
∗
La manufactura „Drechsler” din judeţul Gorj, unii muncitori, timp de
5 ani, erau instruiţi în procesul de fabricare a faianţei, obţinând un atestat de
calificare prin care deveneau un fel de maiştrii (N.N. Constantinescu, 1953,
p. 36).
255

şi minele de fier, aramă, aur, cărbune sau saline. În întreprinderi, mai
ales, se observă o creştere treptată a nivelului de pregătire profesională
a lucrătorilor. Unele dintre ele concentrează încă din această epocă, un
număr relativ însemnat de muncitori (180 – manufactura de hârtie de
la Orlat, 105 – Societatea pe acţiuni pentru fabricarea zahărului din
Sibiu etc.).
Pentru unii întreprinzători (îndeosebi de textile) se practică şi
lucrul la domiciliu (ţesut, tors, împletit etc.), executat de regulă de
ţărănci din satele învecinate. Deşi salariate (plătite la metraj sau la
bucată) ele nu erau muncitoare în adevăratul sens al cuvântului,
îndeletnicindu-se şi cu agricultura.
În condiţiile în care forţa de muncă se transformă în marfă,
micile ateliere meşteşugăreşti se afirmă tot mai pregnant ca surse de
germinare a unui număr, este adevărat redus, de muncitori. Mecanis-
mul era simplu. Accentuarea diferenţierii meseriaşilor a determinat un
fenomen de bipolarizare: meseriaşi îmbogăţiţi (meşteri) şi calfe şi
ucenici. Interesaţi în munca pe care o prestau calfele, meseriaşii
îmbogăţiţi împiedică accesul acestora în rândul lor. A doua categorie
îşi vinde forţa de muncă meşterilor îmbogăţiţi, în schimbul unei
remuneraţii oscilante.
Pe ansamblul economiei numărul muncitorilor este redus (dar în
continuă creştere). Ei deţineau o pondere scăzută în structura socială a
ţărilor române. Statisticile, ca şi calculele efectuate de diverşi econo-
mişti pentru această perioadă sunt contradictorii şi incomplete, motiv
care ne determină că nu estimăm numeric muncitorimea română.
„Momentul” revoluţionar (1848) cu care debutează următoarea
epocă istorică se încheie tot cu un eveniment „revoluţionar” – realiza-
rea unităţii naţional-statale (1918). Întreaga perioadă (1848-1918), de
altfel, este densă în evenimente importante (1859 – Unirea Ţării
Româneşti şi Moldovei, 1877 – proclamarea independenţei de stat a
României, 1881 – parlamentul votează transformarea României în
regat, 1916 – statul român decide participarea la primul război mon-
dial alături de puterile Antantei) care contribuie la consolidarea noului
curs al evoluţiei societăţii româneşti. Este şi perioada în care se
produce nu numai o egalizare între forţele conservatoare, adepte ale
vechii organizări sociale, şi cele „modernizatoare”, ci şi un dezechi-
libru major, de asemenea natură încât primele nu mai pot să-şi revină
şi dispar treptat.
Trei factori au fost hotărâtori în provocarea dezechilibrului dintre
fosta boierime (nobilime) şi burghezie în această fază: a) legiuirile
256

agrare; b) legislaţia industrială; c) intervenţionismul progresiv al statului
în politica socio-economică. În afară de aceştia, nu trebuie minimalizaţi
şi alţii.
Modernizarea societăţii în sens burghez (instituţional, juridic,
administrativ etc.) este însoţită de redefinirea, etică, morală, politică
ş.a.m.d. a comunităţii româneşti, prin măsuri administrative (interzi-
cerea bătăii, întărirea ordinii şi disciplinei în administraţie etc.),
educative (în familie şi învăţământ) etc. Un fapt este sesizabil: „Se
desfac cu încetul, începând cu domnia lui Cuza Vodă, moravurile
administrative de elementele economice, începând din ce în ce mai
mult sub stăpânirea celor morale […]” (A.D. Xenopol, s.a., p. 143).
Adoptarea unor forme instituţionale de inspiraţie occidentală nu
este întâmplătoare. Este rezultanta „europenizării” burgheziei româ-
neşti, în sens imitativ (în concepţii şi coordonate acţionale), dar cu
corective de inspiraţie locală, care dau culoare demersului spre moder-
nism. Se circulă mai intens şi cu alte obiective (decât cele turistice) pe
itinerarii europene; se observă şi se studiază cu mai multă stăruinţă şi
interes; se compară şi se înregistrează cu atenţie crescândă „pulsul”
societăţilor „vestice”; se elaborează proiecte şi programe; se fac efor-
turi pentru evadarea din izolarea balcanică şi pentru sincronizarea cu
spiritul pragmatic occidental etc.
Lărgirea posibilităţilor de manifestare în spaţiul industrial, ca şi
dinamica mai alertă pe care o înregistrează creşterea producţiei
industriale accentuează procesul polarizării burgheziei. Se conturează
distinct, încă din această epocă, o pătură „privilegiată” (cu capital
relativ important şi întreprinderi industriale), care formează burghezia
bancar-industrială. Este o burghezie „tehnică”, în sensul că majorita-
tea ei este formată din ingineri, economişti, licenţiaţi ai academiilor
comerciale etc., ceea ce îi conferă o anume superioritate intelectuală şi
managerială, comparativ cu straturile mijlocii şi mici ale burgheziei,
compuse, în majoritate, din întreprinzători industriali modeşti,
comercianţi, meşteşugari, antreprenori de construcţii ş.a., oameni fără
instrucţie superioară, mulţi proveniţi din ţărani şi târgoveţi, dar
inventivi, dinamici, perseverenţi şi cu simţ practic. Burghezia bancar-
industrială (devenită cu timpul „oligarhia” financiar-industrială, după
aprecierile lui Ştefan Zeletin, Şerban Voinea, Lotar Rădăceanu,
Lucreţiu Pătrăşcanu ş.a.), este o categorie „subţire”, alcătuită dintr-un
număr restrâns de acţionari la întreprinderi industriale, bancare şi
comerciale. În rândurile ei se găseşte şi o parte a foştilor boieri (mo-
şieri), antrenaţi în „operaţiuni” bancar-industriale, care s-au transfor-
mat în burghezi.
257

Marea burghezie se deosebea esenţial de burghezia bancar-
industrială occidentală. Poziţiile economice, deşi progresiv consoli-
date, erau mult inferioare celor deţinute de marii capitalişti ai Europei
apusene. O situaţie similară se regăseşte şi pe plan politic. În timp ce
în Occident „monopolul” puterii era un apanaj al marii burghezii, în
România grupurile marii finanţe erau în situaţia de a acţiona încă
pentru a dobândi puterea politică, deşi, paradoxal, instituţiile statale şi
orientarea politică a României erau de esenţă liberală după 1859.
Într-o perspectivă foarte largă, burghezia şi moşierimea prezintă
câteva caracteristici fundamentale pentru acest stadiu al evoluţiei lor:
• burghezia, deşi consolidată, este încă insuficient de puternică
pentru a-şi impune orientările programatice şi propriile demersuri,
astfel încât să-şi exprime punctul propriu de vedere în dezvoltarea
societăţii româneşti; slăbiciunile sale apar şi mai pregnant în relaţie cu
situaţia din ţările capitaliste dezvoltate;
• sub raportul propriei sale alcătuiri sociale, burghezia este insu-
ficient şi defectuos evoluată, predominând încă grupurile mici şi mij-
locii, atât urbane, cât şi rurale∗;
• privată de instrumentele puterii, din cauza propriilor slăbi-
ciuni, burghezia influenţează doar parţial deciziile puterii politice;
• moşierimea, cu „rezerve” economice substanţiale încă, joacă
un anume rol în politica generală, influenţând conduite şi mai ales
hotărâri politico-administrative, nu lipsite de însemnătate; existenţa ei
irigă şi întreţine curente conservatoare, care estompează ritmul
modernizării. Cu toate acestea, moşierimea este angrenată progresiv în
efectuarea unor investiţii în industrie, utilizează, într-o sporită măsură,
maşini şi utilaje agricole, întrebuinţează un substanţial număr de
muncitori-plugari la munci sezoniere, la construcţii şi amenajări etc.,
se antrenează mai activ în comercializarea produselor agrare etc.
Evoluţii şi manifestări noi se constată şi în planul ţărănimii,
dintre care mai importante sunt:
• amplificarea substanţială a ţărănimii libere, care îşi vinde forţa
de muncă fie proprietarilor de pământ (în condiţii dezavantajoase), fie
întreprinzătorilor industriali (în Transilvania, recensământul din 1851
înregistra: 120.000 zilieri, peste 84.000 argaţi, 28.000 servitori). În
∗
După unele estimări, numai în Vechiul Regat, în 1908, existau: peste
166.000 meşteşugari (inclusiv calfe şi ucenici) şi peste 100.000 comercianţi
mici şi mijlocii. La aceştia se adăugau aproximativ 102.600 funcţionari
particulari şi de stat (după date din 1910).
258

România Veche fenomenul se amplifică după 1864 mai ales ca efect al
legiuirilor agrare.
• Se accentuează diferenţierea în masa ţărănească: descreşte nu-
meric categoria ţăranilor mijlocaşi, reprezentând, în acea perioadă,
aproximativ 35% din totalul populaţiei rurale; se substanţializează
pătura ţărănimii înstărite (4%) şi a rurarilor cu pământ puţin sau fără
pământ (61%). În datele sale fundamentale acest proces se regăseşte şi
în România Veche. Între categoriile enumerate trebuie inclusă şi cea a
„muncitorilor cu plata pe zi”, adică a ţăranilor muncitori. În Muntenia,
în 1860, în agricultură se înregistrau 142.890 „muncitori cu plata pe zi”.
• Specific provinciilor româneşti aflate în imperiile învecinate a
fost intensificarea curentului de emigrare (constatabil într-o măsură
restrânsă şi în Principate), orientat cu precădere spre România Veche,
dar şi peste Ocean, în S.U.A. Emigranţii sunt români şi secui în
căutare de lucru şi condiţii mai bune de existenţă.
• În sfârşit, un fenomen care nu se raportează direct la ţărănime,
dar care este alimentat parţial de ea, îl constituie amplificarea
(îngrijorătoare pentru acea vreme) a declasaţilor de la oraşe, în princi-
pal, dar şi de la sate. Înregistrat şi în perioada anterioară, fenomenul
este mult mai viguros în condiţiile inadaptării unor ţărani la economia
de piaţă şi, deopotrivă, ale eliberării robilor ţigani. În primul caz,
ţărani sărăciţi, care nu mai făceau faţă muncii istovitoare şi condiţiilor
inumane de pe proprietăţile nobililor (boierilor), fug, de regulă, la
oraşe; lor li se adaugă, în noile împrejurări, robii ţigani, care iau
aceeaşi cale. În majoritatea lor, noii locuitori ai târgurilor şi oraşelor se
aşează la marginea lor, trăind în bordeie sau locuinţe insalubre şi
ducând o viaţă mizerabilă.
Muncitorimea, în evoluţie ascendentă, contribuie într-o măsură
la definirea „coloraturii” burgheze a structurii societăţii româneşti din
intervalul 1864-1918. Numeric, ea este în creştere∗, sursele dezvoltării
∗
Ancheta industrială din România Veche din 1901-1902 înregistra
existenţa a 105.000 muncitori în industria extractivă şi prelucrătoare, cifră
evident incompletă dacă ţinem seama că nu erau recenzaţi lucrătorii din
micile ateliere şi personalul de deservire (servitori în principal), în număr
apreciabil după unele estimări (V. Madgearu). În Transilvania, la începutul
secolului nostru, după unele aprecieri, erau 212.300 muncitori în industria
mare şi industria mică. Nu trebuie omis din calcul nici contingentul de
muncitori străini care lucrau în industria Vechiului Regat şi care s-a integrat
în muncitorimea română. I.Gr. Dimitrescu (Die Grossindustrie Rumäniens,
Bonn, 1914, p. 65), calculând ritmul imigrării acestora, îl fixa la 15.778
259

sale fiind în esenţă acelaşi ca şi în perioada anterioară, la care se
adaugă una suplimentară: mici burghezi sărăciţi în urma concurenţei şi
meşteşugari pauperizaţi în urma aceluiaşi fenomen.
Muncitorimea, deşi creşte numeric, se află într-o fază relativ
incipientă, mai ales sub raportul statutului profesional şi juridic. Ea se
defineşte, însă, tot mai pregnant ca o clasă distinctă, dobândind noi
trăsături, în afara celor conturate în epocile anterioare:
• nivelul profesional, deşi scăzut, are tendinţa de ameliorare
prin introducerea tehnicii moderne;
• proliferarea meseriilor şi a specializărilor tehnice concură la
„denivelări” socioprofesionale (mai accentuate în zonele de concen-
traţie industrială);
• caracterul sezonier al muncii în industrie (practicat de un
număr important de lucrători) impietează asupra pregătirii profesio-
nale, stabilităţii la locul de muncă a lucrătorilor (şi deci a calificării);
• muncitorimea de fabrică (în înţelesul de mare industrie, legată
efectiv numai de locul de muncă, nu şi de alte ocupaţii), deşi în
creştere, are o pondere mică pe ansamblul „clasei”.
2. Dominanta burgheză a structurii sociale şi de clasă

Condiţiile social-istorice noi în care evoluează societatea româ-
nească după 1918 generează o dinamică mai alertă şi dau un mai mare
grad de complexitate structurii sociale şi de clasă. Era de aşteptat ca
vechile „tipare” ale alcătuirii societăţii să nu mai corespundă noilor
solicitări, ele fiind, de altfel, depăşite şi înlăturate treptat de însăşi
evoluţia proceselor şi fenomenelor economico-sociale. În fond, care
erau acele „elemente” noi care au minat „echilibrul” social de până
atunci şi au influenţat dinamica şi structura socială?
Instalarea autoritară a burgheziei la conducerea statului a dus, în
mod obiectiv la accelerarea dezvoltării şi consolidării burgheze, în
paralel cu eliminarea ultimelor „prelungiri” precapitaliste. Adoptarea
stilului de viaţă burghez a presupus atitudini, comportamente, reacţii,
manifestări etc. de alt tip, implicându-se toate în procesul (procesele)
de remodelare a structurilor sociale ale comunităţii naţionale. Sporul
de populaţie realizat prin Unirea din 1918 nu a reprezentat doar o
creştere cantitativă, aceasta având urmări importante în planul
amplificării şi diversificării structurii sociale.
anual. De altfel, numărul total al muncitorilor străini veniţi în intervalul 1892-

1901 este de 169.771.
260

Reformele sistemului constituţional şi electoral, precum şi
instituirea unui nou regim agrar în urma noii legislaţii postbelice, au
implicat importante mutaţii, îndeosebi în masa ţărănimii, cu efecte şi
asupra dinamicii şi structurii sociale în plan macrosocial. Ritmurile
mai alerte ale avansului industrial, ale dezvoltării economice a
României au solicitat noi contingente de muncitori, ceea ce a determi-
nat un proces de redimensionare cantitativă şi calitativă a clasei
muncitoare. În sfârşit, angrenarea accentuată a statului român în
demersul capitalist a amplificat „personalul de serviciu”(relativ subs-
tanţial şi înainte de 1918), lumpenproletariatul sezonier şi categoria
„declasaţilor”.
Unele aprecieri, formulate în epocă, converg, majoritar, către
concluzia că structura socială s-a modificat sensibil, cum s-a modificat
– în unele privinţe esenţial – însăşi configuraţia societăţii româneşti.
Şerban Voinea, în polemica sa cu Ştefan Zeletin, îi reproşa acestuia
faptul că studiile sale asupra genezei şi dezvoltării burgheziei în
România nu au depăşit decât uneori anul 1916, ceea ce era echivalent
cu eludarea unor realităţi sociale, din care putea, evident, să extragă
alte concluzii. „Aportul noilor provincii – argumenta Şerban Voinea –
va înrâuri însă în mod hotărâtor asupra evoluţiei viitoare a ţării. Se
poate că nu e una din cele mai neînsemnate erori pe care le comite d.
Zeletin, aceea care constă în a trage încheieri asupra viitorului
României de după război din elementele pe care le prezintă analiza
exclusivă a micului regat dinainte de 1916. Căci dezvoltarea de mâine
a ţării va fi necesarmente o rezultantă a tuturor (subl. în text – n.n.)
forţelor ei componente de azi” (Şerban Voinea, 1925, pp. 248-249). O
viziune asemănătoare avea şi Virgil Madgearu. El aprecia că
dezvoltarea burgheziei române în epoca postbelică stă sub incidenţa
influenţei a doi factori: „întregirea teritorială” şi „crearea regimului
agrar ţărănesc” (V.N. Madgearu, 1936, p.99). Condiţiile istorice noi au
constituit, astfel, nu numai cadrul în care s-au produs regrupări
importante de forţe sociale, dar şi sursa punerii în mişcare a acestui
mecanism. Fiecare provincie care s-a unit cu România aducea în
peisajul social note distincte, care substanţializau şi diversificau
structurile sociale. Din analiza ansamblului mutaţiilor care se produc
în mobilitatea şi structura socială sunt de reţinut următoarele:
a) Burghezia „veche” – burghezia „nouă”. Pornind de la premi-
sa că societatea românească dintre cele două războaie mondiale avea
un caracter burghez şi, deci, o structurare corespunzătoare în acest
sens, putem aprecia că burghezia, în configuraţia sa de grup social, fie
261

şi-a menţinut nealterată fizionomia, fie a traversat, ca şi alte grupuri
sociale, un proces de adaptare la noul context sociopolitic. Acest
aspect nu este lipsit de un anume substrat, deoarece, în dezbaterile
teoretice din acei ani, frecvenţa plasării ei în prim-planul preocupărilor
specialiştilor trădează „tensiuni” ştiinţifice lesne de înţeles. Desigur,
datele „ecuaţiei” diferă de la o societate la alta. Într-un anume mod
erau raportate acestea la poziţia şi perspectivele evoluţiei burgheziei
din statele industrializate, într-o altă viziune sunt relaţionate la situaţia
şi dimensiunile burgheziei româneşti.
O problemă de mare importanţă, cu consecinţe imediate şi de
perspectivă, este aceea a raporturilor dintre burghezie şi moşierime.
Instalată autoritar la conducerea statului, burghezia dirijează viaţa
politică şi economică potrivit propriilor aspiraţii şi interese. Reformele
economice şi politice inaugurate imediat după 1918 reduc forţa
economică şi câmpul de acţiune al latifundiarilor, fapt paradoxal în
contextul când, temporar, aceştia îşi consolidează relativ poziţiile prin
corelarea intereselor lor cu cele ale aristrocraţiei din Basarabia,
Bucovina, Transilvania şi Banat (în majoritate absolută compusă din
elemente minoritare). Aplicarea legislaţiei agrare, coroborată cu mo-
dificarea sistemului electoral şi sancţionarea normelor constituţionale
burgheze generează un proces complex de prefaceri în interiorul
moşierimii (aristrocraţiei).
Contradicţia dintre burghezie şi moşierime se tranşează pe plan
social prin pactizarea celor două clase, apropierea intereselor de grup
şi contopirea unei însemnate părţi a moşierimii cu burghezia, fenomen
care modifică compoziţia acesteia (în comparaţie cu burghezia
antebelică). Elementele răzleţe ale moşierimii care şi-au perpetuat
existenţa nu mai constituie, în esenţă, a clasă socială distinctă şi omo-
genă (aşa cum se profilase în perioada anterioară anului 1918); ele
reprezintă un hibrid pe cale de disoluţie. Grupul social al moşierilor, în
condiţiile legislaţiei agrare, s-ar fi diminuat la 6000 de persoane fizice
(fără membrii de familie). Înainte de reforma agrară, potrivit altor date,
numărul marilor latifundiari ar fi fost de 1171. Acestora li se adaugă
peste 5000 de alţi proprietari de pământ cu suprafeţe considerabile.
Accentuarea diferenţierilor în cadrul burgheziei este un alt
fenomen social important, nu numai constatat şi recunoscut în epocă,
dar şi relevat cu suficiente argumente ştiinţifice.
În afara elitei („plutocraţiei” sau „oligarhiei”, după definiţiile
date de unii sociologi), masa majoritară a burgheziei este alcătuită din
straturi intermediare (distanţate, sub raportul accesului la bunuri şi
262

servicii, de grupul „elitist”, dar şi de „starea a treia”), care, la rândul
lor, se diferenţiază pe diferite niveluri din punctul de vedere al
condiţiei şi poziţiei sociale. Din această perspectivă, unele categorii de
întreprinzători industriali, comercianţi, antreprenori, cămătari, proprie-
tari agrari, clerici şi angajaţi la diverse societăţi se distanţau de alte
grupuri similare prin „nivelul” proprietăţii, capitalul deţinut şi accesul
la bunuri. Imaginea plastică a elementelor intermediare ar fi asemănă-
toare cu cea a unor alergători de cursă lungă, înşiraţi pe distanţa
cuprinsă între start şi linia de sosire. „Starea a treia” (după o formulă
utilizată de Vintilă Brătianu) sau grupul burgheziei mici, alcătuită
majoritar din întreprinzători individuali care utilizau forţa de muncă
proprie sau a membrilor familiei, se afla sub presiunea factorilor
economici şi a concurenţei, fapt ce îi conferea o situaţie incertă. Deşi
burgheze în mentalitate şi comportament, elementele alcătuitoare ale
acestui grup se apropiau prin statutul social şi profesional de
muncitorime. Perioadele de recesiune economică sunt dramatice şi
devastatoare pentru acest grup, numeroşi întreprinzători dând faliment
şi, în acest context, fiind proiectaţi în rândurile muncitorimii. O altă şi
importantă cauză a modificărilor acestui grup o constituie demoneti-
zarea progresivă a utilităţii lor productive, multe categorii de meseriaşi
fiind în situaţia de a vegeta datorită concurenţei industriei (abagiii,
carosierii, cufărarii, frânghierii, opincarii, torcătorii; în general, în
România, în 1937 erau înregistrate 164 de meserii).
Structurarea internă a burgheziei pe cele trei niveluri avea, fără
îndoială, un fundament real, dar este relativă în raport cu mobilitatea
grupurilor intermediare (burghezia mijlocie) şi a celor situate la baza
„piramidei” (burghezia mică). O posibilă modalitate de evidenţiere a
diferenţierilor în cadrul fiecăruia din aceste grupuri ar fi „clasificarea”
în funcţie de accesul la bunuri şi servicii. Tentativa, deşi atrăgătoare şi
cu evidente deschideri interpretative, ar fi cenzurată din start de cel
puţin două motive: penuria de informaţii sau dispersarea ei într-o
multitudine de surse (ceea ce ar impune un efort de investigare
considerabil), precum şi nivelul actual al cercetărilor. Rezultă deci că
burghezia traversa un proces de înnoiri, de prefaceri şi diferenţieri în
însăşi structura ei, având, în esenţă, o altă înfăţişare în comparaţie cu
burghezia antebelică.
Dacă acesta este un aspect relevant, un altul la fel de important îl
reprezintă ponderea pe care o deţinea burghezia şi fiecare din cele trei
straturi componente, în ansamblul societăţii româneşti. În ce priveşte
„elita” sau marea burghezie, perspectiva comensurării ei este oarecum
263

posibilă din două motive: existenţa unor surse informative în epocă,
precum şi a unor studii consacrate ei, care atacă inclusiv acest aspect.
Potrivit acestora, în 1930 „oligarhia financiară” se compunea din
45.931 indivizi cu rezidenţa urbană ( N.N. Matheescu, 1945, p. 133).
Evaluarea „cantitativă” a grupurilor: „burghezie mijlocie” şi
„burghezie mică”, este însă serios cenzurată de vehicularea unor ipo-
teze sau „tehnici de calcul” care diferă fundamental între ele.
Dacă ar fi să acordăm credit aserţiunilor lui Pătrăşcanu,
Rădăceanu sau Matheescu ar însemna să considerăm grupurile mijlo-
cii, în totalitatea lor, ca aparţinând micii burghezii. Potrivit aceluiaşi
raţionament, majoritatea ţărănimii române posesoare de pământ s-ar
integra tot în acest grup social, fapt ce ar determina ca ponderea
elementului ţărănesc „mic burghez” să fie preponderentă în structura
grupărilor mijlocii. Cu alte cuvinte, prin reducţie, „ecuaţia” simplifi-
cată ar cere să găsim răspunsul valid şi corect la următoarea întrebare:
ţărănimea cu proprietăţi de până la 10 ha poate fi apreciată drept
burghezie mică sau nu?
Este neîndoielnic faptul că nivelul de proprietate agrară se cons-
tituie într-un indicator de evaluare a „plasamentului” ţărănimii într-o
anume ierarhie socială, dar proprietatea asupra unui lot de pământ nu
poate fi un argument inatacabil. Însuşi Rădăceanu, care pledase pentru
formula „România – ţara proprietăţii mijlocii”, bate în retragere în
deceniul al patrulea, relevând: „Se poate însă afirma că majoritatea
mare a exploatărilor ţărăneşti sunt sub 5 hectare, că majoritatea
suprafeţei cultivate este lucrată de ţăranii mici. Astfel de gospodării
minuscule nu oferă însă rentabilitate nici în vremuri de conjunctură
bună” (1931, p. 138). Tot la capitolul rentabilitate, care reprezenta un
criteriu esenţial de apreciere a „îmburghezirii” ţărănimii în proporţii
de masă, se referă şi Ion Clopoţel, dar dintr-o perspectivă diferită: „Nu
avem un proletariat industrial prea puternic, însă gospodăriile celor 80
procente ale populaţiei agricole, în majoritatea lor neînfloritoare, nu se
pot întreţine singure, nu-şi găsesc calculul într-un buget familial, nu
sunt deci self-suporting” (subl. autorului – n.n.) (1931, p.21). Cele „80
procente”, după Sterian Dumbravă, „alcătuiesc […] grosul lumii
ţărăneşti”, care, în linii mari, are următoarea înfăţişare: „Posesori ai
unui lot de circa 4-5 ha pământ arabil, aceşti ţărani mai au în plus o
gospodărie, cu bătătura respectivă şi cu un inventar agricol cât se
poate de redus: doi boi, un car, un plug şi câteva din celelalte unelte
necesare cultivării pământului” (1934, p.23).
Pornind de la aceleaşi date factuale, P.H. Suciu, Mircea Vulcănescu
şi N.N. Matheescu încearcă să stabilească masa micii burghezii agrare şi
264

deopotrivă ponderea grupurilor mijlocii în structura socială a României
interbelice. Primul apreciază că mica burghezie reprezenta aproximativ
80% din populaţia activă a ţării (evaluată la 10,1 milioane de indivizi),
adică circa 8,5 milioane locuitori, din care 8,3 milioane în mediul rural şi
225.000 cu rezidenţă urbană (Horia P. Suciu, 1938, p. 121). Al doilea
evaluează numărul „şefilor de exploatare agrară” şi al ajutoarelor lor
(membri ai familiei) la 7.163.385 persoane, iar ultimul consideră că mica
burghezie se cifrează la 4.393.500 indivizi (75% din totalul populaţiei
active a României) (N.N. Matheescu, 1935, p.5).
Aşadar, potrivit autorilor semnalaţi, proprietarii rurali cu
suprafeţe de până la 10 ha ar intra în calculul masei burgheziei mici.
Problema este dacă acest „calcul” rezistă la o analiză serioasă sau
trebuie amendat. Este limpede că pentru a dobândi statut de burghezie,
fie şi de „rang” inferior, ţărănimea trebuie să îndeplinească câteva
condiţii: să posede mijloace de muncă şi pământ; să fie liberă sub
raport juridic, utilizând forţa de muncă proprie şi a familiei în folosul
ei; să aibă un anumit nivel de acces la bunuri şi servicii. Aplicând
„grila” la această categorie de „rurali”, constatăm următoarele:
• o masă însemnată de ţărani, ca efect al legislaţiei agrare
postbelice, poseda un lot de pământ (variabil ca întindere şi randament
productiv), precum şi vite de muncă şi (sau) inventar agricol, ceea ce o
deosebea de muncitorime din acest punct de vedere;
• în timp ce muncitorimea îşi vindea forţa de muncă, acest grup
social îşi utiliza propria forţă de muncă în beneficiul ei, pentru
asigurarea existenţei sale şi a familiei;
• accesul la bunuri şi servicii se plasa la limita de jos, condiţia
existenţială şi cea socială fiind precare.
În orizontul primelor două condiţionări, ţărănimea posesoare de
loturi foarte mici, mici şi mijlocii se apropia în adevăr de mica
burghezie, dar în lumina celei de-a treia se îndepărtează (prin situaţia
economică, în majoritatea cazurilor nesigură, generatoare de privaţiuni
de cele mai diverse tipuri). Fizionomia socială a grupului respectiv
este bipolară: burgheză până la un punct, muncitorească dincolo de el
(prin standardul de viaţă).
Sociologi şi specialişti din alte domenii care au proiectat imaginea
unei mase ţărăneşti majoritare de tip „mic burghez” (în contextul prefa-
cerilor economico-sociale determinate de reforma agrară) s-au inspirat
din stratificarea şi mobilitatea socială din Occident, unde, într-adevăr, în
evoluţia societăţii capitaliste s-a constituit o categorie rurală
majoritară, precum şi una urbană, care avea trăsăturile micii burghezii,
alcătuind grupurile mijlocii, preponderente sub raport numeric în
265

alcătuirile sociale ale statelor din această zonă (teoria „democraţiei
micii inteprinderi” de tip agrar, meşteşugăresc şi comercial – Werner
Sombart; unitatea dintre proprietate şi mijloacele de producţie la micii
cultivatori, meseriaşi, proprietari – De Mann; „teoria claselor mijlocii”
– Viktor Adler etc.). Desigur, elucidarea acestei probleme comportă
încă serioase investigaţii – cenzurate însă de numeroase neclarităţi
care mai persistă şi care sunt alimentate de inconsistenţa datelor
riguroase, a elementelor de comparaţie şi analiză, precum şi a unei
metodologii apte să elimine ambiguităţile, tratările sectoriale şi provi-
zoratul interpretărilor.
În viziunea noastră, problema grupurilor mijlocii din societatea
românească interbelică poate fi penetrată interpretativ astfel:
• „grupurile mijlocii” se constituie într-o masă socială cu fizio-
nomie de esenţă burgheză, eterogenă sub raportul compoziţiei
(proprietari rurali, mici comercianţi, meşteşugari, proprietari de
imobile etc.), care oscilează între mica burghezie (cu depăşiri izolate
şi fără relevanţă în planul modificării stratificării sociale) şi
muncitorime (cu „traversări” şi înspre lumpenproletariat);
• „grupurile mijlocii” nu reprezintă o clasă socială, ci un melanj
social mobil, fluctuant, cu deschideri spre cele două extreme. Din
acest punct de vedere, numai parţial se confundă cu mica burghezie,
nefiind în întreaga lor cuprindere mică burghezie. Nu putem include în
mica burghezie categoriile de ţărani care aveau în posesie suprafeţe de
până la 5 ha şi a căror stare economică era deplorabilă, chiar mizeră
(alimentaţie, condiţii de locuire, îmbrăcăminte, regim de muncă, buget
familial etc.). Nu în puţine cazuri, chiar şi agricultori cu pământ peste
5 ha trăiau în condiţii asemănătoare.
• Ţărănimea cu pământ arabil în suprafaţă de până la 10 ha
numai într-o proporţie minoră poate fi socotită mică burghezie şi deci
încadrată în masa „grupurilor mijlocii”.
• Dacă în intenţia legiuitorului român din perioada interbelică a
stat crearea unei mase rurale „de mijloc”, cu stabilitate economică şi
socială, iar unele rezultate au fost în adevăr notabile, nu se poate
aprecia însă că ţărănimea, în majoritatea ei, s-a apropiat de acest
deziderat. Deşi comparativ cu situaţia antebelică „saltul” este apre-
ciabil, condiţia umană a ţărănimii cu pământ insuficient sau puţin s-a
ameliorat limitat, existând în continuare „zone” neacoperite, sub
raportul exigenţelor minime existenţiale.
Din cele prezentate, precum şi din judecarea, în general, a situa-
ţiei societăţii româneşti din acea epocă se pot exprima următoarele
concluzii:
266

• Burghezia, în accepţia de clasă fundamentală a societăţii capi-
taliste, nu mai avea aceeaşi fizionomie şi configuraţie ca burghezia
românească dinaintea primului război mondial; ea se „dilată”, prin
asimilarea unor „contingente” de moşieri, prin îmburghezirea altor
elemente sociale.
• În cadrul burgheziei se produc importante deplasări, atât către
„vârf”, cât şi către „bază”, dinamica fluctuând de la o perioadă la alta
şi având efecte minore sau majore.
• Mica burghezie are o masă socială relativ importantă (specta-
culos amplificată postbellum), dar nu dominantă la nivelul structurii
societăţii româneşti, cum s-a încercat în epocă să se demonstreze.
• Fiecărui nivel de stratificare a burgheziei îi corespundea o
pondere relativ importantă deţinută de grupuri etnice minoritare, mai
substanţială în straturile superioare.
b) Direcţii evolutive ale clasei muncitoare (amplificare nume-
rică, concentrare zonală, diversificare profesională).
Amplificarea considerabilă, sub raport numeric, a muncitorimii
este un aspect evident, înregistrat nu numai de statistici, dar
recunoscut unanim de către toţi specialiştii. Diferenţele apar atunci
când un autor sau altul, o statistică oficială sau alta (uneori chiar din
acelaşi an) fixează în cifre aceste creşteri sau când apreciază global,
zonal sau local masa muncitorilor. Astfel, Recensământul general al
populaţiei din 1930, la rubrica salariaţi, indica cifra de 1.022.700
persoane (din care 589.400 în mediul urban), fără a preciza statutul lor
social. Bineînţeles, în această cifră se include şi personalul muncitor.
La aceştia (salariaţi) se adaugă 94.900 de ucenici.
În viziunea lui N.N. Matheescu, „factorul muncă” din mediul
urban era reprezentat de 1,2 milioane persoane, iar după opinia lui
I. Munteanu, în anul izbucnirii celei de-a doua conflagraţii mondiale,
numărul muncitorilor din România era de 1.140.000.
Estimările privind cifra totală a muncitorilor din România în
perioada interbelică, în linii esenţiale, oscilează între 500.000-1,5
milioane, fie că aparţin literaturii interbelice, fie că sunt cuprinse în
lucrări editate după 1944. Dincolo de cifra exactă (care din motivele
semnalate nu poate fi deocamdată precizată), important este faptul că
masa muncitorimii a crescut considerabil după 1918, tinzând să
depăşească cifra de 1,5 milioane persoane şi să se apropie de 2
milioane.
Creşterile de personal angajat pe ramuri productive sau în profil
teritorial (local, zonal) ne înfăţişează următoarea situaţie:
267

Evoluţia numărului de muncitori în perioada 1919-1937
pe ramuri industriale
Ramuri
1919 1924 1925 1930 1937
industriale
Alimentară 25.054 29.000 23.800 66.085 34.724
Lemnului şi
hârtiei 44.876 61.700 66.300 74.828 58.680
Materiale de
construcţii 14.505 20.200 19.400 26.747 16.065
Textilă 10.409 33.100 27.200 34.414 70.430
Încălţăminte
şi pielărie 6.290 8.200 9.100 62.294 11.959
Metalurgie 37.623 37.200 37.200 71.140 49.529
Chimie 8.740 12.100 8.000 19.043 27.626
Comparând cifrele din anii 1919 şi 1937, constatăm creşteri la

toate contingentele de muncitori care erau absorbiţi de aceste ramuri
productive.
Fluctuaţiile în masa muncitorilor din principalele ramuri indus-
triale ale României au determinaţii generale (recesiunea economică,
războaiele mondiale care marchează extremele perioadei interbelice),
dar şi particulare, specifice fiecăreia dintre acestea (de pildă, solici-
tările pe piaţa externă).
Un fenomen care se accentuează în perioada interbelică este
concentrarea zonală şi locală a forţei de muncă din industrie. Valea
Prahovei, Valea Jiului, Valea Mureşului, zona Titan-Nadrag, Reşiţa şi
altele îşi sporesc capacităţile productive şi, implicit, numărul de
angajaţi. Numai în zona Reşiţa, în 1926, erau aproape 6.500 munci-
tori; pe Valea Mureşului, în primul deceniu interbelic, lucrau aproxi-
mativ 16.000 de muncitori lemnari; pe Valea Dunării, în oraşele
portuare erau angajaţi peste 22.500 muncitori (în 1939), iar Societatea
„Mica” în „triunghiul” Brad, Stănija, Zlatna dispunea de o forţă de
muncă estimată la aproape 16.000 muncitori, în anul 1941.
Pe plan local, la nivelul unor localităţi urbane, se amplifică pro-
cesul dezvoltării numerice a muncitorimii, manifestat în două direcţii:
a) sporirea numărului angajaţilor la diverse întreprinderi şi, ca reflex al
acestuia, b) creşterea indicelui general al muncitorimii în structura
socială şi profesională a centrelor respective. În acest context, se
profilează concentrări importante de muncitori în unele întreprinderi
268

cum sunt Atelierele C.F.R. „Griviţa” – Bucureşti (aproximativ 5.000
muncitori în 1933), „Filatura Română” – Bucureşti (1.300, în 1938),
„Astra” – Arad (1.950, în 1937), „Dermata” – Cluj (peste 2.000, în
1935), Şantierul naval – Galaţi (aproximativ 2.000, în 1924) etc.
Concomitent au loc importante concentrări rezidenţiale: Oradea
(10.000 muncitori), Buhuşi şi Satu Mare (aproximativ 5.000 fiecare),
Bălţi (4.500) ş.a.
În afara problemelor semnalate, există şi altele, pe care le enun-
ţăm doar, cu speranţa că vor fi elucidate în viitor:
• sporirea contingentului de muncitori industriali sezonieri, şi
implicit a tipului de „muncitor-ţăran”, cu dublă funcţie profesională:
agricultor şi muncitor de fabrică;
• extinderea grupei de profesiuni moderne prin substanţializări
numerice şi apariţia unor profesii noi (energeticieni, mecanici de
întreţinere auto, aviaţie şi telefonie, depanatori radio, constructori în
hidrotehnie, şoferi în reţea auto particulară sau de stat, manipulatori de
instalaţii etc.);
• apariţia şi dezvoltarea relativ lentă a policalificării profe-
sionale;
• creşterea numărului de şomeri parţiali şi totali şi permanen-
tizarea existenţei unei mase de şomeri (între 100.000 şi 200.000
persoane), cu tendinţe de extensie în timpul recesiunilor economice
(Maria Larionescu, Florian Tănăsescu, 1989, pp. 324-349).
Acestea, ca şi cele nesemnalate, odată studiate pot conferi noi
imagini structurii sociale a statului român întregit, a evoluţiei sale în
timp, constituindu-se într-o contribuţie majoră pentru înţelegerea
fenomenelor şi proceselor sociale din perioada cuprinsă între cele
două războaie mondiale. Cu atât mai mult este necesar un efort în
studierea perioadei de după 1944, dar într-un climat real ştiinţific,
detaşat de criticisme sterile sau nostalgii contraproductive.
Alodiu. În feudalism reprezintă proprietatea funciară liberă. Ter-
menul este utilizat în Transilvania.
Capitaţie. Este unul din numeroasele impozite aplicate în evul
mediu, diferenţiat însă de altele prin perceperea unor cote fixe de la
fiecare cap de familie.
Clacă. Reprezintă una din formele rentei feudale constând în
efectuarea de muncă gratuită pe domeniul latifundiarului. Ea a luat o
extindere considerabilă, îmbrăcând o mare varietate de forme (arat,
269

săpat, grăpat, plivit, cărat lemne, tăiat lemne, munci în gospodăria
seniorului ş.a.m.d.).
Clase mijlocii. Prin acest concept se defineşte un conglomerat
social a cărui principală caracteristică o constituie eterogenitatea. În
genere, în componenţa claselor mijlocii intră: mica burghezie tradiţio-
nală (conducători şi patroni de întreprinderi comerciale sau meşteşu-
găreşti), ţărani înstăriţi, intelectuali, militari, tehnicieni ş.a.m.d. Există
o întreagă literatură pe problema claselor mijlocii (cărora li se mai
spune şi „profesii libere”) ce conţine numeroase poziţii divergente.
Delniţă (sau jirebie). Termen folosit în Ţara Românească în feu-
dalism, desemnând partea din moşia satului ce se afla în posesia eredi-
tară a unei familii de ţărani. Mai avea înţeles şi de fâşie (parte) şi se
utiliza în delimitarea unor terenuri agrare (Ex. „cinci delniţe de fâneţ”).
Lumpenproletariat. Are semnificaţia de „elemente declasate”
care provin, din cauza sărăcirii, din diferite medii sociale. Împrumutat
din limba germană (Lumpenproletariat) este utilizat în special în
literatura marxistă din perioada interbelică.
BIBLIOGRAFIE
Boicu, Lucian (1963), Despre structura socială a oraşului moldovenesc

la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Studii. Revistă de Istorie”, an. VI, nr. 2.
*** „Breviarul Statistic al României” (1939), vol. II.
Clopoţel, Ion (1931), Social-democraţia şi problema României contem-
porane, Cluj.
Constantinescu, Mitiţă (1940), LÈvolution de la propriété rurale et la
reforme agraire en Roumanie, Bucureşti, Cultura Naţională.
Costea, Ştefan, Larionescu, Maria, Tănăsescu, Florian (1996), Agricul-
tura românească. O perspectivă istorio-sociologică, Bucureşti, Editura Ararat.
Csetri, Alexe, Imreh, Ştefan (1966), Aspecte ale situaţiei şi dezvoltării
oraşelor din Transilvania (1786-1848), în „Studia Universitatis Babeş Bolyai.
Series Historia”, fascic. 2.
Diculescu, Vladimir (1973), Bresle, negustori şi meşteri în Ţara
Românească (1830-1848), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
*** Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu
Hurumuzachi (1913), vol. XVII, Bucureşti, 1913.
Dumbravă, Sterian (1934), Lumea ţărănească, în „Revista de Studii
Sociologice şi Muncitoreşti”, an. II, nr. 4-5, octombrie.
270

Dumitrescu, I. Gr. (1914), Die Grossindustrie Rumäniens, Bonn.
Drăgan, Ion, Anastasiu, Călin (coordonatori - 1989), Structura socială
a României socialiste, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Emerit, M. (1937), Les paysans roumains depuis le Traité dÀdrianopole
jusquà le libération des turcs (1829-1864), Paris, Librairie du Recueil Sirey.
Ehrler, J.J. (1982), Banatul de la origini până acum – 1774, Timişoara,
Editura Facla.
Georgescu, Mircea (1943), Reforme agrare şi metode în legiuirile
române şi străine, Bucureşti, „Bucovina” I.E. Torouţiu.
Giurescu, C.C. (1972), Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării
burgheziei româneşti până la 1848, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
*** Istoria României (1964), vol. III, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
Jinga, Victor (1933), Prefaceri şi orientări ale burgheziei române, Cluj.
Karnhauser, Ruth Rosner (1963), The Warner approach to social stra-
tification, in R. Bendix and S.M. Lisset, Class, status and Power. A Reader in
Social Stratification, Free Press of Glencoc.
Larionescu, Maria, Tănăsescu, Florian (1989), Structuri şi mobilitate
socială în România interbelică, în Structura socială a României socialiste,
Madgearu, Virgil (1936), Agrarianism. Capitalism. Imperialism Con-
tribuţiuni la studiul evoluţiei sociale româneşti, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice Bucovina.
Mandics, György (1983), Civilizaţia şi culturile Africii vechi, Bucu-
reşti, Editura Sport-Turism.
Matheescu, N.N. (1935), Statul ţărănesc şi problema muncitorească, în
„Revista de Studii Sociologice şi Muncitoreşti”, an. II, nr. 6-7.
Matheescu N.N. (1945), Problemele micii burghezii, Bucureşti, Editura
Tipografica.
Mircea, Muşat, Tănăsescu, Florian (1982), Naţionalităţile conlocu-
itoare în statul român întregit, în 1918, în „Anale de Istorie”, an. XXVIII, nr. 5.
Platon, Gheorghe (1980), Geneza revoluţiei române de la 1848, Iaşi,
Editura Junimea.
Rădăceanu, Lotar (1931), Perspectivele socialismului în ţările agrare,
în „Mişcarea Socială”, an. II, nr. 8-9.
Sorokin, P.A. (1947), What is a Social Class, în „Journal of Legal and
Political Sociology”, nr. 2.
Suciu, Horia (1938), Finanţarea micei producţiuni, în Probleme meşte-
şugăreşti, Bucureşti.
Voinea, Şerban (1925), Marxism oligarhic, Bucureşti, Editura Partidului
Social-Democrat.
271

Xenopol, A.D. (s.a.), Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a III-a,
vol. XIV. Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866, Partea a doua, Bucureşti,
Editura „Cartea Românească”.
Zeletin, Ştefan (1925), Burghezia română. Origina şi rolul ei istoric,
Bucureşti, Cultura Naţională.
Zeletin, Ştefan (1930), Economie politică pentru clasa a VII-a de liceu,
Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co. S.A.
Întrebări pentru fixarea şi verificarea cunoştinţelor

• Ce se înţelege prin dominanta agrară a structurii sociale?
• Care sunt categoriile de ţărani dependenţi?
• Cum evoluează raportul dintre ţărănimea liberă şi cea
dependentă?
• Care este esenţa raporturilor agrare în evoluţia lor istorică?
• Care sunt factorii şi condiţiile istorice ce au conferit societăţii
româneşti caracter preponderent agrar?
• Cum explicaţi procesul genezei şi evoluţiei burgheziei?
272

XII. SOCIETATE – NAŢIUNE
Definirea societăţii şi a naţiunii precum şi precizarea distincţiei

dintre acestea sunt esenţiale pentru înţelegerea adecvată a evoluţiei
unei comunităţi umane, deşi există o mare varietate de accepţiuni şi
sensuri care li se atribuie. Perspectiva interpretativă istorică diferă
considerabil de cea sociologică, istoricii fiind mai puţin preocupaţi de
aspectele teoretice. Pentru aceştia din urmă cele două concepte au un
pregnant caracter operaţional conferit de propriile demersuri care evită
abstractizările, concentrându-se îndeosebi asupra aspectelor concrete,
cu încărcătură socială, politică, economică, etc. În orizontul istoriei
sociale, însă, cunoaşterea contribuţiilor sociologiei la clarificarea unor
aspecte referitoare la interpretarea şi utilizarea celor două concepte
este foarte importantă.
1. Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea

Este evident că ceea ce provoacă reţineri din partea istoricilor în
utilizarea conceptelor şi teoretizărilor sociologilor este marea lor
varietate, precum şi orizonturile interpretative foarte diverse, care
creează senzaţia de aproximare sau incertitudine. Într-adevăr, nu
puţini sunt cei care au manifestat preocupări în acest domeniu, între
aceştia înscriindu-se Rousseau, Morgan, Spencer, Wundt, Bachofen,
Worms, Lilienfeld, Tarde, Novicov, Tönnies, Gumplowicz, P. Andrei,
D. Gusti, precum numeroşi alţii, inclusiv istorici, mărindu-se astfel
considerabil spectrul interpretărilor.
Conceptului de societate i se atribuie o multitudine de înţelesuri.
Anthony Giddens distinge două sensuri iniţiale: societatea reprezintă
coagulări specifice de relaţii sociale statornicite între indivizi umani şi
instituţii („societate rurală”, „societate capitalistă”, „societate plurală”,
„societate civilă” etc.) şi reflectă caracterul de unitate (entitate) pe care
îl dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite („societatea româ-
nească”, „societatea americană”, „societatea din satul Nereju”, „Socie-
tatea de Antropologie din Paris” etc.).
273

Pentru Hugo F. Reading, noţiunea de societate are înţelesuri de:
grup organizat pentru satisfacerea unor trebuinţe şi interese umane
(inclusiv de ordin cultural); structură socială (exclusiv cultura);
unitate de interese politice; majoritatea populaţiei unui grup; sistem
social care include toate acţiunile (demersurile) pentru propria sa
fiinţare (1977, p. 193).
În accepţiuni economice, juridice, filosofice, societatea îmbracă,
de asemenea, o varietate de sensuri: societate comercială, societate pe
acţiuni (care pentru jurişti reprezintă persoane juridice), umanitatea
(omenirea), în general, ş.a.m.d.
Literatura ştiinţifică românească furnizează un număr apreciabil
de definiţii date societăţii, unele încă din perioada când sociologia se
străduia să-şi găsească propria identitate: „Noi ştim bine că societatea
nu o formează unul sau câţiva indivizi, ci totalitatea acelora care stau
în lăuntrul frontierelor determinate, şi pentru aceasta căutăm un
organism social, un statut în care să se participe, şi să se respecte
libertatea totalităţii asociaţilor (subl. în text – n.n.)”∗.
Interesantă este şi formularea pe care o propunea Ion Ghica
(1817-1897), inclusiv corelaţiile dintre societate, populaţie, popor,
naţiune şi stat: „Societatea este o zicere colectivă, ce conţine întrânsa
ideea de mai multe individe fără distincţiune de timp, de localitate, de
seminţie şi de număr; adunarea mai multor familii, care au interese
morale şi materiale comune, formează o populaţiune; când acea aglo-
meraţiune a dobândit prin limbă, prin religie, prin obiceiuri şi prin
aspiraţiuni un caracter propriu, determinat de trecerea la starea de
popor; popoarele, prin dezvoltarea literaturii, prin tradiţiuni istorice,
prin crearea de instituţiuni şi prin apărarea unui teritoriu, ocupat de
dânşii, dobândesc dreptul la viaţă proprie într-un teritoriu determinat
şi bine apărat, constituie o naţiune şi formează un stat” (I. Ghica,
1956, p. 106).
În demersul de cunoaştere a realităţii sociale, profesorul Dimitrie
Gusti consideră societatea drept „singura mare realitate în devenire”,
ca un proces unic în care se disting trei faze: a) societatea gata-făptu-
ită; b) societatea viitoare, de natură ideală şi c) „operaţiunea însăşi de
transformare socială” (D. Gusti, 1968, p. 372).
Societatea, potrivit aprecierilor profesorului Petre Andrei, poate
fi privită sub raport istoric (în fazele ei „particulare şi individuale de
dezvoltare”) precum şi din punct de vedere a ceea ce „este comun în
∗
Text în limba chirilică atribuit lui V.A. Urechia şi publicat la 8 martie
1861 în „Ateneul Român”.
274

diferitele forme ale vieţii sociale”. Aspectele individuale şi particulare
revin istoricilor ca să le studieze, iar cele generale (comune) intră în
atribuţiile ştiinţifice ale sociologilor. Din acest motiv, considera profe-
sorul ieşean, „istoria şi sociologia, deşi diferite între ele, se completea-
ză totuşi una pe alta” (Petre Andrei, 1936, p. 177).
Spre deosebire de Traian Brăileanu care da un sens bivalent
noţiunii de societate (realitate şi, deopotrivă, ficţiune), Traian Herseni
o considera drept un „fenomen” social real, astfel definită: „Este
formată dintr-o populaţie (în sens de realitate demografică) şi se
găseşte într-un anumit teritoriu (mediu geografic), pe care într-un fel
sau altul îl foloseşte, mai ales pentru subzistenţă (hrană, adăpost,
îmbrăcăminte etc.) Dacă se ţine seama de acest adevăr, înţelegem că
fenomenul primordial al oricăror societăţi omeneşti constă în relaţiile
cu mediul înconjurător, cu natura, la care este nevoită să se adapteze sau
pe care caută să o adopteze (subl. în text – n.n.) după propriile ei nevoi,
adică să pună, pe cât posibil, stăpânire pe ea” (1982, pp. 233-234).
Distinct de acestea, definiţii ale societăţii întâlnim şi în scrierile lui
Mihai Ralea, C. Rădulescu-Motru, N.N. Matheescu, H. Sanielvici ş.a.
Unii sociologi dau termenului de societate înţeles de viaţă socia-
lă, utilizându-l ca atare (Traian Herseni), alţii propun să fie înlocuit cu
noţiunea de morfologie (Raymond Boudon).
De o mare diversitate este şi tipologia societăţii. Astfel, ar exista
societăţi în care domină morala de sclavi şi societăţi în care domină
morala de stăpâni (Nietzsche); într-o altă viziune (Hugo F. Reading),
societăţile pot fi abstracte sau concrete (feudală, industrială, tradiţio-
nală etc.); se identifică, de asemenea, societăţi umane şi societăţi
animale (Edgar Morin). Se adaugă acestora: societăţile de status (de
statut) şi societăţile de clasă; societăţi tradiţionale, societăţi moderne;
societăţi agrare (ţărăneşti), societăţi industriale; societăţi subdez-
voltate şi societăţi dezvoltate ş.a.m.d.
Deşi diverse şi chiar distanţate unele de altele, definiţiile au
unele convergenţe, mai ales cele datorate unor autori români.
Societatea presupune, primordial, existenţa unei populaţii, cu
toate însuşirile şi funcţiile ei biologice, care îşi desfăşoară viaţa în
cadrul unei comunităţi, mai mult sau mai puţin persistente. Populaţia
nu trăieşte suspendată; ea are un teritoriu propriu pe care îl utilizează
pentru asigurarea vieţuirii şi perpetuării ei. Este, prin urmare, o reali-
tate şi nu o ficţiune, o realitate socială dinamică, cu o organizare şi o
structură proprie. Cu alte cuvinte, „societatea este o realitate care
cuprinde mai mulţi factori: un număr oarecare de indivizi, o serie de
275

relaţii între aceştia, un principiu de organizare, o structură etc.”
(D. Gusti, 1968, p. 259).
Naţiunea – categorie ontologică de importanţă primordială (Paul
James) – este, fără să facem vre-o estimare cantitativă, mai bine repre-
zentată în gândirea socială universală şi românească. Discursul în jurul
problematicii naţiunii s-a polarizat, în esenţă, pe două direcţii distinc-
te: „primordialistă” şi „modernistă”.
Prima dintre acestea, porneşte de la ideea că o naţiune este o
comunitate cu „adâncimi” istorice, în sensul că „legăturile de limbă,
religie, etnicitate, teritoriu sunt primordiale, de o vechime urcând până
în neolitic”. Comunităţile etnice sunt, deci, „entităţi naturale şi serii
perene ale existenţei umane”, între acestea şi naţiune existând o
„comunitate”, diferenţiată, însă, de fazele istorice pe care le-au traver-
sat (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, 1998, p. 377).
A doua orientare promovează ideea că naţiunea este un produs al
epocii moderne, considerându-se etnicitatea ca „ceva” conjunctural.
Există şi o a treia versiune interpretativă (nu o numim orientare,
în sens de curent, întrucât are o reprezentativitate nesemnificativă)
care încearcă să concilieze cele două direcţii propriu-zise (A. Smith).
Potrivit acesteia, nu se pot nega „rădăcinile” naţiunii, dar nu poate fi
respinsă nici ideea că aceasta (naţiunea), ca formă politică, se
constituie în epoca modernă (după 1789).
Soluţiile teoretice autohtone date naţiunii sunt originale şi
deopotrivă interesante. Profesorul Dimitrie Gusti are contribuţii esen-
ţiale şi valoroase. Naţiunea, afirma fără echivoc ctitorul Şcolii sociolo-
gice de la Bucureşti, nu este o născocire, o invenţie, ceva ireal sau
imaginar. Ea este o realitate, la fel ca şi societatea, cu mare vechime,
ce „poartă legături adânci cu pământul pe care se dezvoltă, cu sângele
poporului care o compune, cu trecutul şi produsele strămoşilor şi cu
viaţa psihică a indivizilor în viaţă” (D. Gusti, 1970, p. 21). „Naţiunea
– demonstrează Gusti – este, deci, o creaţie sintetică voluntară, o
unitate socială, cu o motivare cosmică, biologică şi psihologică şi cu
manifestări creatoare pe tărâmul sufletesc, economic, juridic şi politic,
care formează cultura naţională”. Nu poate fi separată de substratul ei
etnic, „de populaţia care o compune, de trăsăturile ei rasiale specifice,
de masa ereditară, de însuşiri fizice şi psihice […]” (p. 22).
„Între naţiune şi teritoriu există o profundă relaţie. Desigur,
extensia teritorială are mai puţină importanţă în intensitatea unei
culturi, dar ea este foarte importantă pentru dezvoltarea naţiunii.
Factorii naturali şi istorici au, de asemenea, influenţă asupra unei
276

comunităţi naţionale. Ceea ce, însă, dă consistenţă demersului naţiunii
este statul naţional”, care reprezintă mijlocul de păstrare şi dezvoltare
integrală a naţiunilor, în calea lor spre desăvârşire” (D. Gusti, 1970, p.
25), dar care nu asigură automat şi condiţia de existenţă a acesteia.
Într-o legătură indisolubilă cu statul naţional se află ideea naţio-
nală sau idealul naţional, ce se constitue în elementul necesar şi optim
pentru depăşirea barierelor istorice (dominaţia străină) şi înfăptuirea
unităţii naţional-statale.
Sistemul teoretic gustian este mult mai complex şi este deopotrivă
de o mare vigoare ştiinţifică, care dobândeşte virtuţi deosebite în condi-
ţiile actuale când proliferează tendinţe de negare a „specificului naţional”,
de permeabilizare a graniţelor şi de globalizare.
Naţiunea, în toate ipostazele sale, a fost şi este un teren fertil
de dezbateri în spaţiul ştiinţelor socio-umane din România. Petre
Andrei, C. Rădulescu-Motru, A.C. Cuza, Simion Mehedinţi, Grigore
Antipa, Nicolae Iorga şi numeroase alte personalităţi ştiinţifice au
exprimat puncte de vedere originale şi deopotrivă articulate sensibi-
lităţii româneşti: „naţia este elementul fundamental al societăţii”
(A.C. Cuza) sau este izvor al „personalităţii” (Simion Mehedinţi); o
comunitate naţională are un specific care este conferit de conştiinţa
etnică, a cărei formare şi dezvoltare cunoaşte trei stadii (C. Rădulescu-
Motru) ş.a.m.d.
S-a speculat o vreme, nu cu mult timp în urmă, că A.D. Xenopol
„a confundat” naţionalitatea cu „naţia”, pe care a plasat-o în secolul al
X-lea ca fiind deja constituită; Nicolae Iorga a fost contestat pentru
„confuzia” dintre noţiunile de „popor” şi „naţiune” în temeiul faptului
că a susţinut că în secolul al XV-lea nu se putea accepta utilizarea ter-
menului de naţiune. Nici Dimitrie Gusti nu a fost ocolit. Marelui pro-
fesor i s-a reproşat că a făcut „confuzii de ordin teoretic şi socio-
logic”, în temeiul faptului că a plasat naţiunea într-un sistem de
raporturi „nefiresc” („naţiunea se manifestă ca individ, ca societate şi
ca stat” – susţinea profesorul în 1922). În vremea respectivă, „abate-
rile” de la perspectiva marxistă de interpretare a naţiunii erau aspru
amendate. Desigur nu acesta este aspectul esenţial al demersului nostru.
Semnalarea situaţiei este menită să preîntâmpine posibile confuzii.
Fundamentul este că dincolo de numeroasele definiţii sau accep-
ţiuni conferite naţiunii, în cele mai diverse perspective interpretative, să
avem o imagine pe cât posibil mai completă şi expresivă, a cărei utilitate
să se releve în demersul nostru explicativ. Din acest punct de vedere,
viziunea gustiană asupra naţiunii are virtuţiile aşteptate şi necesare.
277

Abordarea teoretică a societăţii şi naţiunii relevă şi un alt aspect
important: distincţiile dintre societate, naţiune şi stat.
Termenul de „societate”, în concepţia unor sociologi, este mai
cuprinzător decât noţiunea de „stat”. Sociologul francez G. Palante
considera că „Societatea este un cerc social mai mare decât statul –
care cuprinde raporturi exclusiv politice. Din contră, societatea,
noţiunea de societate desemnează un complex (subl. în text – n.n.) de
interacţiuni sociale de toate felurile: economice, juridice, religioase,
morale etc.”. Potrivit aceluiaşi autor, statul desemnează mai mult o
forţă coercitivă, în timp ce societatea ar corespunde unei organizări şi
creşteri sociale spontane, apreciere asemănătoare cu cea exprimată de
S. Balicki: „[…] Termenul de societate corespunde unei formaţiuni
consolidate, printr-o lungă practică de solidaritate socială, şi liberă, în
acelaşi timp, de toate ingerinţele impuse din afară”. În sfârşit, statul nu
se poate contrapune societăţii, aşa cum nu se poate contrapune
raţiunea instinctului, statul fiind astfel factorul naţional superior care
se impunea activităţilor sociale, în vederea disciplinării şi
perfecţionării lor (G. Palante, 1903, p. 27).
Între societate şi naţiune trebuie, de asemenea, operată o
distincţie „fiindcă cele două concepte reprezintă, pe de o parte,
procese social-istorice destul de diferite, cum sunt procesul constituirii
societăţii moderne naţionale de tip occidental-capitalist şi procesul
modernizării sociale, ca mijloc de a se constitui, în condiţiile istorice
specifice ale dominaţiei străine, statul naţional român” (Ion
Ungureanu, 1983, p. 28).
2. Societatea ca sistem social. Geneza şi evoluţia societăţii

şi a naţiunii
Selecţia operată în spaţiul atât de divers al definiţiilor date
societăţii şi naţiunii şi al concepţiilor care le-au generat sperăm să
fixeze mai bine asemănările ca şi distincţiile dintre acestea, indispen-
sabile înţelegerii celor prezentate în continuare, dar mai ales să con-
ducă la interpretarea şi utilizarea corectă a celor doi termeni.
Dacă asupra naţiunii studiile istorice abundă în scrieri de cele mai
diverse facturi, nu acelaşi lucru se poate afirma şi despre societate,
aspect de înţeles până la un punct. Chiar dacă complexitatea studiilor
asupra genezei şi evoluţiei societăţii româneşti implică investigaţii
serioase şi prudenţă în aprecieri, evitarea tratării unui astfel de subiect
nu poate fi amânată sine die. Două sunt aspectele, dintre numeroase
altele, pe care încercăm să le evidenţiem: în primul rând, cum şi în ce
278

sens devine utilizabil conceptul de societate aplicat la evoluţia istorică a
românilor şi, în al doilea rând, când se poate aprecia că geneza societăţii
autohtone s-a încheiat şi care sunt fazele ei evolutive.
De la bun început se impun câteva precizări. Fiecare din varian-
tele tipologice ale societăţii pe care le-am prezentat (dar şi altele în
afara acestora) pot fi utilizate.
Folosirea fiecăreia dintre acestea (de exemplu: „societate agra-
ră”, „societate agrar-industrială”, „societate industrial-agrară” sau
„societate industrială”) reclamă un tip distinct de abordare şi analiză.
Este de înţeles că studii asupra „societăţii moderne româneşti” incum-
bă şi extensii asupra „societăţii tradiţionale” sau a „societăţii postmo-
derne”. Deşi unele „clasificări” evocă stadii distincte evolutive, ele
însele conferind imagini sugestive, folosirea lor exclusivă creează
pericolul fetişizării unei epoci, cu efecte negative în plan interpretativ.
În literatura de specialitate, nu în puţine situaţii „feudalismul” – în
sens de epocă istorică – devine termen de comparaţie negativ. Fără
îndoială, evul mediu este inferior epocii moderne, dar în relaţia evo-
cată se pune sub semnul negaţiei însăşi dinamica socială, economică
etc. (care este obiectivă) a epocii respective.
În perspectiva istoriei sociale utilizarea nediferenţiată a concep-
tului de „societate” poate favoriza apariţia unor confuzii sau aprecieri
eronate. Este foarte important, dacă nu capital pentru o analiză corectă
ca, după fixarea problematicii (subiectului sau subiectelor) care
trebuie cercetate, să se stabilească variantele optime ale conceptului.
Un exemplu în acest sens este necesar.
Să presupunem că obiectivul reconstrucţiei sociale îl constituie
realizarea panoramei evoluţiei structurii de clasă de la începuturile
procesului şi până în pragul zilelor noastre. Din numeroasele variante
tipologice cele mai potrivite ar fi „societatea tradiţională” (de status) şi
„societatea de clasă” (de piaţă), ceea ce echivalează, într-un fel, şi cu
„perechea” „societatea agrară” şi „societate industrială”. Într-o astfel
de perspectivă, schimbările sociale se configurează în dinamica lor,
evidenţiind procesualitatea, devenirea, evoluţia şi încetarea existenţei
unora dintre acestea. Problema genezei unei clase (de pildă, burghezia,
în interpretarea pe care am explicat-o) este una dintre cele mai delicate
şi complexe teme de cercetare, reclamând serioase eforturi ştiinţifice.
În perspectiva menţionată, se pot identifica mai bine germenii apariţiei
ei. În general, geneza şi evoluţia structurii de clasă se configurează,
apreciem noi, mai bine şi deopotrivă mai explicit, comparativ cu ma-
niera schematică, neimaginativă istoristă. Americanul Kennet Jawitt
279

realizează o astfel de abordare, analizând evoluţia comunităţii româ-
neşti în perspectiva „societăţii tradiţionale (de status)” şi a „societăţii
de clasă (civilă)”. În principal, sociologul amintit relevă următoarele:
• Societatea românească este o societate ţărănească cu caracter
de status, deoarece grupul corporat (familia lărgită, clanuri, grupuri
corporale profesionale, religioase, politice etc.) constituie unitatea de
bază a identificării organizării sociale şi relaţiile dintre grupurile cor-
porate sunt generate de norme personale de acţiune. Integrarea grupu-
rilor corporate are la bază principii patrimoniale, iar raporturile sociale
se bazează, în principal, pe schimb personal de cadouri, ca mijloc de
control al resurselor.
• Averea într-o societate de status ţărănească, cum este societa-
tea românească, are un rol semnificativ fiindcă reprezintă o demons-
traţie a puterii într-o lume a sărăciei şi, deopotrivă, conferă puteri ma-
gico-religioase celor ce o deţin.
• În România interbelică averea era subordonată statutului
(clasa dirigentă se deosebea de majoritatea populaţiei prin avere,
putere, limbaj, vestimentaţie).
• Spre deosebire de societăţile vestice unde burghezia s-a trans-
format în opoziţie cu puterea centrală, în România, burghezia se dez-
voltă în sânul „oligarhiei”, fără să mai urmeze calea intermediară a
liberalismului, descentralizării şi democraţiei (puncte de vedere întâl-
nite şi în scrierile lui Ştefan Zeletin şi Virgil Madgearu). În România,
spre deosebire de statele vestice europene, controlul statului, a
monopolurilor, precum şi a privilegiilor acordate diferitelor companii
şi indivizi nu s-a diminuat.
• Perspectiva asupra resurselor economice, sociale, politice,
culturale este limitativă, acestea fiind considerate finite şi imobile,
reflectând penuria resurselor societăţii româneşti.
• Predominarea normelor personale ale acţiunii sociale asupra
celor impersonale, precum şi identificarea socială a indivizilor cu
grupul corporat limitează nivelul şi calitatea interacţiunilor sociale, a
organizării şi adaptării la nou. Normal, acest aspect nu trebuie exage-
rat, deoarece comunitatea românească, chiar dacă prezintă caracteris-
ticile unei societăţi ţărăneşti de status, este capabilă de adaptare∗.
∗
Sinteza demonstraţiei sociologului american este realizată de Maria
Larionescu în documentarul: „Relevanţa unor tradiţii sociologice pentru înce-
putul procesului de modernizare a societăţii româneşti”.
280

Avantajele unei astfel de analize sunt evidente, dar generalizarea
ei ar conduce la alte rezultate decât cele scontate. Variante ale concep-
tului de societate care pot să ofere deschideri interpretative noi, cu un
grad mai mic de aproximare, decât cele frecvent utilizate sunt, desigur,
şi altele.
În literatura istorică şi sociologică s-au impus şi accepţiuni care
sunt comune celor două discipline şi care dau înţelesuri distincte
societăţii, în raport de „respiraţia” istorică: „societate românească” (în
general) sau „societate primitivă” , „societate arhaică” ş.a.m.d. (când
se particularizeză la o epocă istorică). Există şi alte tipuri de societăţi –
cum este şi cea tributală (asiatică) – asupra căreia am făcut referiri,
propusă de sociologi ca altă posibilă variantă ce trebuie luată în calcul.
Parcelarea „societăţii româneşti”, în societăţi limitate la epoci isto-
rice, are primordial obiective circumscrise spaţiului temporal respectiv,
oferind posibilitatea aprofundării vieţii sociale şi identificării aspectelor
particulare, caracteristice stadiului respectiv de evoluţie a societăţii.
Fragmentarea evoluţiei societăţii româneşti şi atribuirea unei
nominaţii specifice fiecăreia din fazele ei nu presupune că asistăm la
crearea unei alte societăţi sau a unei „serii” de societăţi. În fond, este
una şi aceeaşi societate care, în devenirea ei istorică, dobândeşte, pe
măsura dezvoltării economico-sociale, politice, culturale etc., alte tră-
sături, delimitate temporal pentru a fi mai bine percepute schimbările
calitative şi cantitative care survin de la o etapă la alta.
Problema genezei societăţii româneşti rămâne, însă, deschisă.
Sintagma „societate primitivă” (sau „societate arhaică”), întrebuinţată
frecvent, sugerează un început, o fază iniţială, un fundament social pe
care se construiesc, în decursul timpului, toate cele care i-au urmat.
Este însă o „societate” care se defineşte sub raport uman şi social,
etnicitatea ei fiind încă în devenire. Ulterior, în alte faze evolutive,
când aspectele etnice se configurează mai clar, ar fi posibil să se
imagineze un început de edificare a societăţii autohtone. În ce măsură
„tracizarea” spaţiului carpato-danubiano-pontic sau „dacizarea” aces-
tuia, prin separarea triburilor geto-dace de masa tracilor reprezintă
argumente etnice pe care noţiunea de „societate românească” le presu-
pune, ar fi posibil să plasăm în această perioadă începuturile formării
societăţii româneşti.
În ce priveşte geneza naţiunii române, poziţiile ferme „moder-
niste” ale istoriograiei din perioada anterioară momentului `89 cedea-
ză terenul în faţa susţinătorilor orientării „primordialiste”. De altfel,
însăşi noua periodizare a istoriei naţionale propusă după această dată,
281

potrivit căreia epoca modernă este deplasată cu mult înaintea momen-
tului 1821, reprezintă un indiciu semnificativ în acest sens.
3. Problema naţională – problemă socială primordială.

Perspective şi împliniri ale idealului naţional.
Statul naţional-unitar
Populaţiile din spaţiul sud-est european au neşansa de a cunoaşte
de timpuriu servituţiile regimurilor de dominaţie impuse de etniile
prădalnice sau de imperiile învecinate. Din acest punct de vedere
destinul lor istoric este asemănător.
Dominaţia străină a generat nu numai subdezvoltare şi sărăcie;
ea generează şi reacţii de cele mai diverse tipuri, care, progresiv, se
amplifică şi se radicalizează, creând un spaţiu conflictual ireconcilia-
bil. Acesta este terenul pe care apare şi se dezvoltă problema
naţională, ca problemă socială fundamentală. De soluţionarea ei
favorabilă depindeau toate celelalte probleme sociale, cum erau: dez-
voltarea, regimul proprietăţii agrare, sărăcia etc.
Societatea românească, integrată spaţiului sud-est european,
înregistrează aceleaşi efecte ale dominaţiei străine, cum înregistrează
şi reacţii antidominatorii care o plasează în avanscena acestui areal
european. Suportul esenţial al reacţiilor antidominatorii, care dobân-
desc treptat trăsăturile unei mişcări de eliberare naţională, îl constituie
conştiinţa unităţii de origine, de limbă, obiceiuri şi tradiţii a populaţiei
româneşti, care originează conştiinţa de neam şi identitatea naţională.
„Naţionalizarea” timpurie a structurilor româneşti (în înţeles gustian)
este referenţialul fondării ideologiei daco-româniste şi apoi a ideolo-
giei naţionale, ca ferment mobilizator şi incitator la acţiune politică,
diplomatică şi militară, pentru eliminarea barierelor constrângătoare
ale dominaţiei străine şi realizarea unităţii naţional-statale.
Idealul naţional este primordial, dar nu anulează aspiraţiile spre
modernism ale societăţii româneşti, care devin complementare şi,
deopotrivă, se constituie în replică la subdezvoltarea impusă de
imperialii dominatori. Angrenată în trend modernizator, comunitatea
românească amplifică propriul spaţiu de manifestare antidominator şi
îi conferă o forţă suplimentară. În acest context, momente relevante
ale acţiunilor anterioare antiimperiale şi manifestările care converg
spre cristalizarea ideologiei naţionale (unirea ţărilor române sub
sceptrul lui Mihai Viteazu, la 1600; scrierile cronicarilor, efortul
cultural şi ideologic al Şcolii ardelene etc.) conferă un substrat prag-
matic demersurilor spre unitate naţional-statală.
282

Modernizarea, în înţeles de proces de esenţă transformatoare,
care defineşte parţial sau global sensul ca şi natura evoluţiei societăţii
româneşti, este, cum afirmam, condiţionat de dezvoltarea problemei
naţionale şi generează, la rândul său, alte probleme sociale. Diferite ca
nivel şi complexitate, procesele sociale se constituie, deci, în elementul
motor al metamorfozării ansamblului social şi al relaţiilor sociale şi,
deopotrivă, ele însele sunt surse originale de „producere” a unei alte
categorii de procese care acţionează în afara unor segmente sociale.
Trecerea de la un sistem social la altul configurează procese
sociale specifice, fiecare având o anume „autonomie”, dar toate
aflându-se sub presiunea aceloraşi factori de convergenţă.
Dezvoltarea economică, îndeosebi a industriei, trasează unul
dintre procesele socio-economice fundamentale ale societăţii româ-
neşti moderne: industrializarea. Timid conturat în prima jumătate a
secolului trecut, el se cristalizează pregnant în următoarea jumătate de
veac, fiind urmat de crearea bazelor industriei maşiniste moderne
româneşti. Industrializarea implică mutaţii demografice, în sensul
„migrării” unor segmente ale populaţiei din mediul rural în cel urban
şi orăşenizarea acesteia, determinând o substanţializare progresivă a
procesului de urbanizare.
În sistemul economiei agrare asistăm la apariţia şi generalizarea
raporturilor capitaliste, care generează degradarea treptată a marii
suprafeţe latifundiare în favoarea dezvoltării proprietăţii mijlocii de
tip burghez, aparţinând producătorilor liberi.
Ambele procese implică schimbări în stratificarea socială, ca şi
în raporturile sociale.
Procesul modificării structurii sociale şi de clasă nu este numai
un „derivat” al modernizării, el însuşi se justifică ca un element pul-
sativ în acest sens. Dinamica lui este condiţionată însă de ritmul imple-
mentării raporturilor burgheze în sfera economică, de gradul de moder-
nizare a sistemului instituţional şi de reglementările administrativ-
juridice ale aparatului de stat. Efectul său este major şi cu implicaţii
determinante în definirea caracterului burghez al societăţii româneşti.
Era firesc ca, în împrejurările schimbării stratificării sociale, să
asistăm la prefaceri şi în planul raporturilor sociale, prefaceri care iau
aspectul unui proces de sine stătător, cu faze distincte de evoluţie.
Elementul variabil al acestor raporturi îl constituie poziţia faţă de
mijloacele de producţie, a căror tendinţă, după cum am văzut, o repre-
zintă „regenerarea” lor în sistem capitalist. Natura relaţiilor sociale din
cadrul societăţii româneşti care traversează această perioadă istorică
este general antagonică, excepţie făcând, parţial, raporturile dintre
283

păturile superpuse, dar mai ales relaţiile dintre muncitorime şi ţără-
nime, cu tendinţe de apropiere progresivă în demersurile pentru ame-
liorarea condiţiei lor existenţiale.
Evoluţia spre modernizare a societăţii româneşti în planul struc-
turilor sale, a generat o polarizare accentuată, contrastantă între clase
şi categorii sociale. Procesul sărăcirii este un însoţitor inevitabil.
Determinaţiile sociale specifice societăţii româneşti în transfor-
mare implică logic modificarea sensului, obiectivelor şi mijloacelor
acţiunii sociale, ca agent transformator, revoluţionar. Sensul acţiunii
sociale, în viziunea claselor dominante, înseamnă consolidarea
structurilor burgheze ale statului modern român; în concepţia maselor,
„schimbarea” socială presupunea crearea unui cadru de manifestare a
capacităţii lor lucrative, întemeiat pe raporturi de echitate socială şi
democraţie politică autentică; o dată cu apariţia mişcării muncitoreşti
se cristalizează şi ideea înlocuirii „ordinii” burgheze cu „ordinea”
socialistă. De aici şi mijloace de acţiune modificate – greve (agrare,
industriale, în alte sfere de activitate), demonstraţii, manifestări ş.a.,
care coexistă cu cele vechi (specifice populaţiei rurale şi meşteşuga-
rilor urbani).
La nivelul suprastructurii instituţionale procesul de modernizare
şi adaptare la stilul burghez se manifestă prin crearea unui aparat
instituţional modern şi adecvat noilor cerinţe, adoptarea unor norme şi
regului precise de activitate şi stabilirea unui cadru juridic de func-
ţionare, corelat cu interesele statului şi cu unele deziderate de grup.
În sfârşit, modificarea cunoştinţei sociale poate fi apreciată ca
un alt important proces al acestei epoci. El se exprimă, fie la nivelul
unui grup social, fie la nivelul întregii mase sociale (naţiunea). La
nivel grupal se constată două direcţii, bine conturate: apropierea unor
grupuri de înţelegerea forţei lor sociale (ţărănime, muncitorime,
burghezie) şi distanţarea altora de perceperea obiectivă a realităţilor
sociale (moşierimea, nobilimea). Imposibilitatea racordării conştiinţei
lor sociale la legile progresului le periferializează treptat, apropiind
momentul dezagregării lor ca structuri sociale.
La nivel societal, conştiinţa socială se află în impact cu înnoirile
burgheze, suferind transformări sensibile. De la conştiinţa de masă
(socială) de tip feudal („încorsetată” de un complicat sistem de depen-
denţe şi relaţii senioriale şi impregnată cu misticism şi ignoranţă) se
ajunge ascendent la conştiinţa socială de factură burgheză, în care primea-
ză libertatea individului (cu toate atributele ei: de organizare, de conş-
tiinţă, de exprimare etc.), într-un sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
de esenţă burgheză. Eliberarea conştiinţei sociale de constrângerile
284

feudale, a însemnat practic eliminarea obstacolelor din calea progresului
burghez, a transformării integrale a societăţii româneşti şi deopotrivă
alimentarea conştiinţei naţionale cu noi motivaţii, mai bine articulate
voinţei şi aspiraţiilor colective. Calea spre împlinirea idealului naţional
este deschisă şi ea confirmă, treaptă cu treaptă, că voinţa unei naţiuni,
puternic motivată în temeinicia dreptului ei istoric, devine faptă.
Treptele acestor făptuiri sunt: 1859, 1877 şi 1918.
România Mare era un ideal împlinit, dar şi o chemare la concor-
die şi muncă încordată, la demnitate şi echitate socială, la respect faţă
de alte state pentru a fi ea însăşi respectată, la gândire politică
vizionară, pentru scrutarea viitorului.
Societate de piaţă. Este un tip de societate în care primează inte-
resul pentru bunurile de schimb, piaţa fiind opozantă oricăror
„comunalizări” sau „fraternizări”: În societatea de piaţă proprietatea şi
condiţiile de viaţă economică reprezintă criterii fundamentale ale
conduitelor sociale.
Societate de status. Tip de societate în care proprietatea este
subordonată prestigiului şi nu interesului de capitalizare a venitului ca
în „societatea de piaţă”. Prestigiul este factor esenţial în definirea
„grupurilor de status” (de statut), pe când factorul care creează clasele
este interesul economic.
BIBLIOGRAFIE
Andrei, Petre (1936), Sociologie generală, Craiova, Ramuri.

Ghica, I. (1956), Proprietatea, în Opere, vol. II, Bucureşti, ESPLA.
Gusti, Dimitrie (1939), Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol
I, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale al României.
Gusti, D. (1968), Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
Gusti, D. (1970), Opere, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică.
Palante, G. (1903), Precis de sociologie, Paris, Felix Alcan Editeur.
Reading, Hugo F. (1977), A Dictionary of the Social Sciences, London,
Boston, Henley, Ranteldge & Kegan Paul
Ungureanu, Ion (1983), Idealuri sociale şi realităţi naţionale,
285

• Care dintre definiţiile date societăţii este mai aproape de
înţelegerea dumneavoastră? Motivaţi opţiunea.
• Ce înţelege profesorul D. Gusti prin naţiune?
• Când şi în ce context se poate aprecia că începe geneza socie-
tăţii româneşti? Dar a naţiunii?
• Ce rol are trecerea societăţii româneşti pe aliniamente moderne
pentru accelerarea procesului de înfăptuire a unităţii naţional-statale?
• De ce „problema naţională” este considerată drept principala
problemă socială?
• Care sunt, după părerea dumneavoastră, principalele etape în
demersul comunităţii româneşti spre împlinirea idealului unităţii
naţional-statale?
• Ce semnificaţie are în plan social constituirea statului naţio-
nal-unitar român?
286

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
Abraham, Dorel (1991), Introducere în sociologia urbană, Bucureşti,

*** Album statistic al igienei preventive, asistenţei medicale şi a asis-
tenţei sociale. Cu un cuvânt introductiv de prof. dr. I. Lupaş (1927), Bucureşti,
Atelierele Grafice SOCEC & Co. S.A.
Andrei, Petre (1936), Sociologie generală, Craiova, Tiparul „Scrisul
Românesc” S.A.
Antipa, Grigore (1919), Problemele evoluţiei poporului român, [Bucu-
reşti], Cartea Românească.
Apolzan, Lucia (1979), Gruparea aşezărilor în funcţie de evoluţia econo-
mică şi socială, în „Studii şi comunicări de etnografie – istorie”, III, Caransebeş.
Apolzan, Lucia (1987), Carpaţii – tezaur de istorie. Perenitatea
aşezărilor risipite pe înălţimi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Aranson, Sidney H., (1969), Obstacles to a Rapprochement between
History and Sociology: A Sociologist`s View, în Sherif Muzofer and Carolyn
W., Interdisciplinary Relationship in the Social Sciences, Chicago, Aldine.
Bădescu, Ilie (1994), Istoria sociologiei, Galaţi, Editura Porto-Franco.
Bădescu, Ilie (1997), Teoria latenţelor, Bucureşti, Editura ISOGEP-EUXIN.
Bălcescu, Nicolae (1887), Istoria românilor sub Michaiu Vodă Viteazul,
Ediţia a II-a, Bucureşti, Tipografia Academiei Române.
Bălcescu, Nicolae (1953), Opere, vol. I (s.l.), Editura Academiei R.P.R.
Bernea, Ernest (1985), Cadre ale gândirii populare româneşti. Contri-
buţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Blackmar, Frank W. (1908), The Elements of Sociology, New York.
Boicu, Lucian (1963), Despre structura socială a oraşului moldovenesc
la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Studii. Revistă de Istorie”, an. VI, nr. 2.
Boudon, Raymond (1971), La crise de la sociologie, Genève, Droz.
Boudon, Raymond (1997), Tratat de sociologie, Bucureşti, Humanitas.
Bourdé, Guy, Hervé, Martin (1983), Les écoles historiques, Paris,
Édition du Seuil.
287

Braudel, Fernand (1962), Histoire et sociologie, în Traité de sociologie
(dir. G. Gurvich), vol. I, Paris, P.U.F.
Brăileanu, Traian (1923), Introducere în sociologie, Cernăuţi, Editura
Librăriei „Ostaşul Român”.
*** „Breviarul Statistic al României” (1939), vol. II.
Brown, Fr. (1851), Hungary the Rebellion of the Slavonic, Wallachien
and German Hungarios against the Magyars, Cambridge, Printed by Bolles
and Houghton.
Brozi, Krzysztof (1970), Metoda funkejonalna Branislawa Malinew-
kieyo w badaniach zjawiek apoleczno – kulturowych (Metoda funcţională a
lui Branislaw Malinowski în cercetările asupra fenomenelor social-culturale),
în „Studia filozofieczne”, Warszawa, nr. 11.
Chelcea, Septimiu (1985), Semnificaţia documentelor sociale, Bucureşti,
Editura Didactică şi Enciclopedică.
Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ion, Cauc, Ion (1998), Cercetarea
sociologică. Metode şi tehnici, [Deva], Editura Destin.
Ciobanu, Ştefan (1941), La Bassarabie. Sa population, son passé, sa
culture, Bucureşti, Moniteur Officiel et Imprimerie de l’état. Imprimerie
Nationale.
Clopoţel, Ion (1931), Social-democraţia şi problema României contem-
porane, Cluj.
Conea, Ion (1937), Geografia satului românesc. Aşezare, formă, struc-
tură, în „Sociologie Românească”, an. II, nr. 2-3.
Constantinescu, Miron (1974), Date noi cu privire la orânduirea tribu-
tală, Bucureşti, Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1947.
Constantinescu, Mitiţă (1940), LÈvolution de la propriété rurale et la
reforme agraire en Roumanie, Bucureşti, Cultura Naţională.
Constantiniu, Florin (1999), O istorie sinceră a poporului român,
Bucureşti, Univers Enciclopedic.
Costea, Ştefan, Larionescu, Maria, Tănăsescu, Florian (1996), Agricul-
tura românească. O perspectivă istorio-sociologică, Bucureşti, Editura Ararat.
Csetri, Alexe, Imreh, Ştefan (1966), Aspecte ale situaţiei şi dezvoltării
oraşelor din Transilvania (1786-1848), în „Studia Universitatis Babeş
Bolyai. Series Historia”, fascic. 2.
Damian, J.A. (1804), Darstellung der Oesterreichische Monarchie
nach den statistischen Beziehunzen, vol. II.B. Wien.
Decei, Aurel (1940), Situation des Roumains de Transilvanie au XIII et
XIV siècles, în „Revue de Transilvanie” (Cluj), Tome VI, nr. 2.
*** Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic – sec. X) (1976),
*** Dicţionar de sociologie (1998) (coordonatori Cătălin Zamfir,
Lazăr Vlăsceanu), Bucureşti, Editura Babel.
288

Diculescu, Vladimir (1973), Bresle, negustori şi meşteri în Ţara
Românească (1830-1848), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
*** Documente privind istoria României. Veacul al XVII-lea. Ţara
Românească. 1601-1610 (1951), vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
*** Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu
Hurumuzachi (1913), vol. XVII, Bucureşti, 1913.
Dogan, Mattei, Pahre, Robert (1997), Noile ştiinţe sociale. Interpene-
trarea disciplinelor, [Bucureşti], Editura Alternative.
Drăgan, Ion, Anastasiu, Călin (coordonatori - 1989), Structura socială
a României socialiste, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Dumbravă, Sterian (1934), Lumea ţărănească, în „Revista de Studii
Sociologice şi Muncitoreşti”, an. II, nr. 4-5, octombrie.
Dumitrescu, I. Gr. (1914), Die Grossindustrie Rumäniens, Bonn.
Durkheim, Emile (1893), De la division du travail social, Paris.
Ehrler, J.J. (1982), Banatul de la origini până acum – 1774, Timişoara,
Editura Facla.
Eliade, Mircea (1988), Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II,
Emerit, M. (1937), Les paysans roumains depuis le Traité
dÀdrianopole jusqu’à le libération des turcs (1829-1864), Paris, Librairie du
Recueil Sirey.
Georgescu, D.C. (1937), Populaţia satelor româneşti, în „Sociologie
Românească”, an. II, nr. 2-3.
Georgescu, Mircea (1943), Reforme agrare şi metode în legiuirile
române şi străine, Bucureşti, „Bucovina” I.E. Torouţiu.
Giurescu, C.C. (1972), Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării
burgheziei româneşti până la 1848, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Giurescu, C.C., Giurescu, Dinu (1975), Istoria românilor – din cele
mai vechi timpuri, până astăzi, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros.
Focşa, Gh. (1943), Aspectele spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, în
„Sociologie Românească”, an. V, nr. 1-6.
Golopenţia, Anton (2000), Opere complete, vol. II, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, Editura Univers Enciclopedic.
Grisellini, Francisc (1926), Istoria Banatului Timişan (1774-1777),
Bucureşti.
Guillaume, Marc (1986), L`état des sciences sociales en France, Paris,
Éditions la Découverte.
Gusti, Prof. D. (1920), Curs de sociologie generală, Bucureşti.
Gusti, D. (1934), Sociologia militans. Introducere în sociologia
politică, [Bucureşti], Editura Institutului Social Român.
Herseni, Traian (1937), Câteva consideraţii în legătură cu înţelegerea
sociologică, în „Sociologie Românească”, an. II, nr. 7-8, iulie-august 1937.
289

Iorga, N. (1922), Histoire des Roumains et leur civilisation, Bucureşti.
Iorga, Nicolae (1943), Sat şi Oraş, în „Sociologie Românească”,
an. V, nr. 1-6.
Iorga, Nicolae (1968), Materiale pentru o istoriologie umană, Bucu-
reşti, Editura Academiei R.S.R.
*** Istoria României (1964), vol. III, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
Jinga, Victor (1933), Prefaceri şi orientări ale burgheziei române, Cluj.
Kogălniceanu, Mihail (1946), Opere, tomul I, Bucureşti, Fundaţia
Regală pentru Literatură şi Artă.
Karnhauser, Ruth Rosner (1963), The Warner approach to social
stratification, in R. Bendix and S.M. Lisset, Class, status and Power. A
Reader in Social Stratification, Free Press of Glencor.
Larionescu, Maria, Tănăsescu, Florian (1989), Structuri şi mobilitate
socială în România interbelică, în Structura socială a României socialiste,
Lovinescu, Eugen (1972), Istoria civilizaţiei române moderne, Bucu-
reşti, Editura Ştiinţifică.
Madgearu, Virgil (1936), Agrarianism. Capitalism. Imperialism Con-
tribuţiuni la studiul evoluţiei sociale româneşti, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice Bucovina.
Mandics, György (1983), Civilizaţia şi culturile Africii vechi, Bucu-
reşti, Editura Sport-Turism.
Manea, Mihai, Pascu, Adrian, Teodorescu, Bogdan (1996), Istoria
românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821. Manual
pentru clasa a XI-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.
Mansuelli, Guido A. (1979), Civilizaţiile Europei vechi, vol. I,
Bucureşti, Editura Meridiane.
Manuilă, Dr.S., Georgescu, D.C. (1937), Populaţia României, Bucu-
reşti, Imprimeria Naţională.
Marcu, Liviu (1976), Coordonées du processus dùrbanisation dans le
sud-est de LÈurope à l`époque contemporaine (septième décennie du XX-e
siècle), Beograd (extras).
Matheescu, N.N. (1935), Statul ţărănesc şi problema muncitorească, în
„Revista de Studii Sociologice şi Muncitoreşti”, an. II, nr. 6-7.
Matheescu N.N. (1945), Problemele micii burghezii, Bucureşti, Editura
Tipografica.
Measnicov, I., Hristache, I., Trebici, Vl. (1977), Demografia oraşelor
României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Mills, Wright C. (1974), Imaginaţia sociologică, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică.
290

Mucke, F. (1895), Horde und Familie in ihrer urgeschichtlichen Ent-
wicklung, Berlin.
Muşat, Mircea (1978), Românii în vâltoarea vitregiilor istoriei, în
„Anale de Istorie”, an. XXIV, nr. 3.
Mircea, Muşat, Tănăsescu, Florian (1982), Naţionalităţile conlocuitoare
în statul român întregit în 1918, (II), în „Anale de Istorie”, an. XXVIII, nr. 6.
Negulescu, P.P. (1939), Destinul omenirii, vol.I, Ed. a doua revăzută şi
adăugită, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II”.
Nistor, Ion V. (1942), Autohtonia daco-romanilor în spaţiul Carpato-
Palante, G. (1903), Précis de sociologie, Paris, Felix Alcan.
Palmer, R.R., Colton, Joel (1992), A History of the Modern World to
1915, New York, Mc Grow – Hill Inc.
Panaitescu, P.P. (1964), Obştea ţărănească în Ţara Românească şi
Moldova. Orânduirea feudală, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R.
Panaitescu, P.P. (1969), Introducere în istoria culturii româneşti,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Pârvan, Vasile (1926), Getica, Bucureşti.
Pascu, Ştefan (1947), Răscoalele ţărăneşti în Transilvania I. Epoca
voievodatului, Cluj.
Petrescu, Nicolae (1994), Principiile sociologiei comparate (Text ales,
traducere şi studiu introductiv de dr. Maria Larionescu), [Bucureşti], Editura
Ştiinţifică.
Platon, Gheorghe (1980), Geneza revoluţiei române de la 1848, Iaşi,
Editura Junimea.
Poniatowski, Michel (1982), L’histoire est libre, Paris, Albin Michel.
Radu, Nicolae, Furtună, Carmen, Jalea-Vancea, Gabriela, Bălan,
Carmen-Cornelia (1996), Prefaceri socio-umane în România secolului XX.
De la comunitatea tradiţională la societatea postcomunistă, Bucureşti, Editura
Fundaţiei „România de Mâine”.
Ralea, Mihai (1944), Introducere în sociologie, [Bucureşti], Casa Şcoalelor.
Ranki, György (1977), Jegyzetek a társoladomtörténetröl (Note despre
istoria socială), în „Századok”, Budapest, III, nr. 4.
Rădăceanu, Lotar (1931), Perspectivele socialismului în ţările agrare,
în „Mişcarea Socială”, an. II, nr. 8-9.
Reinhard, Marcel (1960), Histoire et démographie, în „Revue Histo-
rique”, t. 203.
Rosetti, Radu (1907), Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, tom I,
Bucureşti.
Le Roy, Édouard (1928), Les origines humaines et l’évolution de intel-
ligence, Paris.
291

Shapiro, Paul A. (1974), Prelude to Dictatorship in Romania: The
National Christian Party in Power. December 1937, în „Canadian-American
Slavie Studies”, an. VIII, nr. 1.
Sperantia, Eugeniu (1944), Introducere în sociologie, tom I, Istoria
concepţiilor sociologice, Ediţia a II-a, Bucureşti, Casa Şcoalelor.
Stahl, Henri H. (1980), Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii
tributale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Stanciu, Radu Lucian (1998), Nicolae Blaramberg – Întemeietor al mono-
grafiei naţiunii române, în „Revista Română de Sociologie”, an IX, nr. 5-6.
Sturzo, Luigi (1935), Essai de sociologie, Paris.
Sorokin, P.A. (1947), What is a Social Class, în „Journal of Legal and
Political Sociology”, nr. 2.
Suciu, Horia (1938), Finanţarea micei producţiuni, în Probleme meşte-
şugăreşti, Bucureşti.
Voinea, Şerban, Stahl, H.H. (1945), Sociologie. Manual unic pentru
clasa a VIII-a a şcolilor secundare, Bucureşti, Editura Coop. de Consum
„Victoria”.
Ştefănescu, Ştefan (1967), Istorie şi demografie, în „Studii. Revistă de
istorie”, tomul 20.
Szczepánski, Jan (1972), Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti,
Ţopa, Leon (1943), Câteva ipoteze despre geneza oraşelor, în „Socio-
logie Românească”, an. V, nr. 1-6.
Voinea, Şerban (1925), Marxism oligarhic, Bucureşti, Editura Parti-
dului Social-Democrat.
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coordonatori) (1998), Dicţionar de
sociologie, Bucureşti, Editura Babel.
Zeletin, Ştefan (1925), Burghezia română. Origina şi rolul ei istoric,
Bucureşti, Cultura Naţională.
Zeletin, Ştefan (1926), Istoria socială. Cum poate deveni istoria o
ştiinţă a cauzalităţii, Bucureşti.
Zeletin, Ştefan (1930), Economie politică pentru clasa a VII-a de liceu,
Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co. S.A.
Xenopol, A.D. (1896), Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I, Iaşi,
Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga.
Xenopol, A.D. (1901), Istoria universală prescurtată, Iaşi, Editura şi
Tipografia H. Goldner.
Xenopol, A.D. (1905), Noţiunea valorii în istorie, Bucureşti.
Xenopol, A.D. (s.a.), Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a III-a,
vol. XIV. Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866, Partea a doua, Bucureşti,
Editura „Cartea Românească”.
292

CUPRINS
Cuvânt înainte ………………………………………………... 5

I. Cunoaştere socială versus legitimarea ştiinţelor socio-umane … 7
1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale …………………... 7
2. Istorie, filosofie, sociologie – convergenţe şi distincţii …… 9
3. Originile şi evoluţia istoriei sociale …………………….…. 15
3.1. De la începuturi până la Şcoala „Analelor” ………… 15
3.2. Prima şcoală de istorie socială; consolidarea
„statutului” ştiinţific al disciplinei ………………….. 19
3.3. Preocupări şi concretizări româneşti în spaţiul istoriei
sociale ……………………………………………….. 24
II. Sursele istoriei sociale, obiective ştiinţifice, metode şi tehnici
de cercetare ………………………………………….……….. 35
1. Surse ………………………………………………………. 35
2. Obiective ştiinţifice ……………………………………….. 39
3. Metode şi tehnici de cercetare …………………………….. 45
III. Extinderea spaţiului de manifestare a istoriei sociale.
Proliferarea investigaţiilor asupra surselor orale ………….. 52
1. Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică; scurt istoric al
evoluţiei sale ……………………………………………… 52
2. Recuperarea mărturiilor orale ……………………………… 58
2.1. Mărturiile orale – câteva aspecte teoretice şi concep-
tuale ………………………………………….............. 60
2.2. Investigarea surselor orale ………………………….. 62
IV. Perspectiva realizării sintezelor sociale. O abordare prag-
matică a studiilor de istorie socială ……………………......... 71
1. Calea de mijloc sau alegerea extremelor; parcelare sau
sinteze sociale …………………………………………….. 71
2. Timpul şi spaţiul social ca dimensiuni ale realităţii sociale ... 80
293

2.1. Clasificări lineare, cronologic-cauzale sau un alt
orizont interpretativ al evoluţiei societăţii …………... 83
3. Limbajul social …………………………………………….. 87
V. Destinul european al lumii româneşti ………………………... 95
1. Teritoriul – un dat natural sau un act al voinţei colective …. 95
2. Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnare şi
regres în spaţiul sud-est european ………………………... 98
3. Resursele naturale – binecuvântare şi povară pentru
români ……………………………………………………. 102
4. Geografia variabilă a spaţiului românesc. Evoluţia volu-
mului şi structurii populaţiei …………………………....... 107
VI. Natură, om, comunitate românească ………………………... 127
1. Apariţia fiinţei umane. Imaginea omului primitiv ……….. 127
2. Condiţiile mediului natural; particularităţile teritoriului
românesc; adaptarea la mediu ……………………………. 130
3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături … 133
4. Prototipul antropologic şi modern al autohtonilor ………... 143
VII. Începuturile şi evoluţia vieţii sociale ………………………… 148
1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilor
interumane ………………………………………………... 148
2. Forme incipiente de coagulare socială. Multiplicarea şi
dezvoltarea lor ……………………………………………. 150
3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale ………………… 156
VIII. Consolidarea sistemului clientelar şi a dezvoltării depen-
dente. Tendinţe timpurii de periferializare a comunităţilor
sud-est europene …………………………….......................... 167
1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip de evoluţie
socială …………………………………………………….. 167
1.1. Natura şi esenţa raporturilor cu migratorii. Sistemul
tributal şi efectele lui în plan social …………………. 170
1.2. Obştea ţărănească – expresie socială a comunităţilor
agrare şi reactiv antidominator …………………….. 174
2. Succesiunea tipurilor dominatorii. „Modelul” dezvoltării
dependente ……………………………………………….. 179
IX. Comunităţi rurale şi urbane. Accentuarea caracterului
agrar al societăţii româneşti ………………………………… 193
1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc …………... 193
294

2. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire.
„Oraşul românesc” ca produs autohton …………………... 206
3. Influenţa factorilor endogeni şi exogeni asupra comuni-
tăţilor teritoriale …………………………………............... 217
X. Structuri şi raporturi sociale (I). Evoluţia lentă spre
modernism ……………………………………………………. 224
1. Dominanta agrară a structurilor sociale ca rezultat al
eternizării „problemei ţărăneşti” …………………………. 225
2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale” ……………. 234
XI. Structuri şi raporturi sociale (II). Accelerarea ritmurilor
dezvoltării moderne ………………………………………….. 244
1. Consecinţe ale trendului modernizator: burghezie, munci-
torime, clase de mijloc …………………………...........…. 244
2. Dominanta burgheză a structurii sociale şi de clasă ……… 260
XII. Societate-naţiune ……………………………………………... 273
1. Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea …... 273
2. Societatea ca sistem social. Geneza şi evoluţia societăţii şi
a naţiunii ………………………………………………......... 278
3. Problema naţională – problemă socială primordială.
Perspective şi împliniri ale idealului naţional. Statul
naţional-unitar ………………………………………............. 282
Bibliografie generală ………………………………………… 287
295

Redactor: Octavian CHEŢAN
Tehnoredactor: Valentin CONSTANTINA
Brînduşa BĂRBAT
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 02.10.2007; Coli de tipar: 18,5

Format: 16/61x86
Editura Fundaţiei România de Mâine

Bulevardul Timişoara nr. 58, Bucureşti, sector 6
Tel / Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
296

Istorie Sociala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istorie Sociala

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FLORIAN TĂNĂSESCU

Universitatea SPIRU HARET

Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului

Universitatea SPIRU HARET

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea SPIRU HARET

Istoria socială captează atenţia şi fertilizează imagi-

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Geneza precum şi evoluţia ştiinţelor sociale fac, de mai multă

1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

2. Istorie, filosofie, sociologie – convergenţe şi distincţii

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

3.1. De la începuturi până la Şcoala „Analelor”

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

3.3. Preocupări şi concretizări româneşti în spaţiul istoriei

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Andrei, Petre (1936), Sociologie generală, Craiova, Tiparul „Scrisul

Universitatea SPIRU HARET

Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor

Universitatea SPIRU HARET

Convergenţele şi distincţiile dintre sociologie şi istorie sunt de

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET