Tipuri de oţel

Oţelurile inoxidabile sunt acele aliaje pe bază de fier, crom şi carbon care pot conţine şi alte
elemente, cum ar fi Ni, Mo, Si etc., a căror caracteristică principală este rezistenţa la coroziune.
Această caracteristică se datorează capacităţii lor de pasivizare în prezenţa unui mediu oxidant
(prin urmare şi la aer). Pasivizarea constă în formarea unui strat invizibil de oxid (variabil în
funcţie de compoziţia chimică a oţelului, de tratamentul termic şi de tipul de mediu oxidant),
care constituie o barieră în calea oxidării ulterioare şi, prin urmare, a coroziunii şi care, dacă este
îndepărtat, se formează din nou, în mod spontan.

Clasele în care se împart:


• Oţeluri austenitice
• Oţeluri martensitice
• Oţeluri feritice
• Oţeluri Duplex / Super Duplex

OŢELURI AUSTENITICE
Sunt oţeluri inoxidabile care conţin Cr (16 - 20%), Ni (7 - 18%) şi unele tipuri conţin Mo (2 -
6%), cu un procent de carbon de obicei sub 0,08%.
Prezenţa elementelor de stabilizare, de exemplu Ti, îmbunătăţeşte suplimentar rezistenţa la
coroziune, în special la coroziunea intergranulară şi, în acelaşi timp, conferă o rezistenţă sporită
la expunerea la temperaturi mari.

OŢELURI MARTENSITICE

Sunt oţeluri ce conţin doar crom (11% - 18%) şi posibil, mici cantităţi din alte elemente.
Caracteristica fundamentală a acestor oţeluri este îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice printr-un
tratament termic de călire şi de răcire.

OŢELURI FERITICE
Sunt oţeluri ce conţin crom (12-27%) şi carbon, în general ≤ 0,20%, cu eventuale mici adăugiri
de alte elemente.
Caracteristica principală a acestora este faptul că îşi păstrează structura feritică la orice
temperatură şi prin urmare nu sunt susceptibile măririi caracteristicilor mecanice, prin tratamente
termice.

OŢELURI DUPLEX / SUPER DUPLEX

Termenul Duplex derivă din faptul că materialul are o microstructură în două faze, formată din
granule de oţel feritic şi austenitic încorporate în acelaşi material.
Termenul Super Duplex se referă la oţelul duplex care are calităţi superioare datorită conţinutului
de crom, nichel şi molibden pentru îmbunătăţirea rezistenţei la coroziune.

CLASIFICAREA OŢELURILOR CARBON

Oţelurile utilizate de noi, prevăzute de standardul de executare a racordurilor EN 10253-2, pot fi
clasificate în două moduri:

COMPOZIŢIE CHIMICĂ:
• OŢEL CARBON: P235TR1, P235TR2, P235GH, P265GH, P265GH, P265NL, P355NH,
P355NL1, L290NB, L360NB, L360QB, L415NB, L415QB, L450QB.

• OŢELURI SLAB ALIATE, când conţin în structura lor elemente în aliaj (crom, nichel,
molibden etc) în cantitate de sub 5%, atât ca sumă a elementelor cât şi ca valoare unică, dacă
conţin un singur element: 16Mo3, 13CrMo4-5.

• OŢELURI PUTERNIC ALIATE, când conţin în structura lor elemente în aliaj (crom, nichel,
molibden etc) în cantitate de peste 5%, atât ca sumă a elementelor cât şi ca valoare unică, dacă
conţin un singur element: X11CrMo9-1, X11CrMoVNb9-1.

CONDIŢII DE UTILIZARE:
• OŢELURI PENTRU UTILIZAREA LA TEMPERATURI ÎNALTE: P235GH, P265GH,
16Mo3, 13CrMo4-5, P355NH.
• OŢELURI PENTRU UTILIZAREA LA TEMPERATURI MICI: P265NL, P355NL.
• OŢELURI CU UZURĂ MARE: L290NB, L360NB, L415QB, L450QB.

TRATAMENTE TERMICE
Tratamentul termic este definit ca operaţiunea sau succesiunea de operaţiuni, în cazul unui
tratament complex, în timpul căreia oţelul este supus unuia sau mai multor cicluri termice, adică
unor variaţii cu limite determinate ale temperaturii, în funcţie de timp. În mod normal, un ciclu
termic implică încălzirea la o anumită temperatură, menţinerea la această temperatură pe o
perioadă dată şi în cele din urmă răcirea la temperatura mediului, prin diferite modalităţi, în
funcţie de efectele dorite.

NORMALIZAREA
Constă în încălzirea la o temperatură de peste AC3 (= temperatura la care, în timpul încălzirii,
începe formarea austenitei), pe o perioadă suficientă pentru austenitizarea completă a
materialului, urmată de răcirea în aer static sau în mişcare. Este efectuată în general pe piese
brute, prelucrate la cald pentru finisarea şi uniformizarea suprafeţei, cu scopul de a pregăti oţelul
pentru următoarele tratamente termice.

RECOACERE
Scopul recoacerii este acela de a înmuia oţelul, pentru a putea rezista la prelucrările mecanice şi /
sau plastice, de a elimina tensiunile reziduale şi de a elimina efectele deformării plastice, sudurii
sau ale unui tratament termic anterior. Există diferite cicluri de recoacere (subcritică, izotermică)
care sunt aplicate în funcţie de duritatea şi structurile necesare pentru un anumit tip de prelucrare.

CĂLIRE
Tratamentul de călire presupune o încălzire de austenitizare, urmată de o răcire până la o
temperatură sub MS (= temperatură la care, în timpul răcirii, începe transformarea austenitei în
martensită) suficient de rapid pentru a permite transformarea în martensită, structură cu o duritate
şi fragilitate sporite.

RĂCIRE
În starea de călire, oţelul este foarte dur însă nu foarte rezistent. Prin urmare este necesară
executarea unui tratament ulterior care să îi modifice mai mult sau mai puţin structura
martensitică de călire, anulând tensiunile şi fragilitatea. Acest tratament, denumit răcire, cuprinde
încălzirea la o temperatură sub AC1 (temperatură la care, în timpul încălzirii, austenita începe să
se transforme), menţinerea pe o anumită perioadă la această temperatură şi în cele din urmă,
răcirea printr-un mijloc adecvat, până la temperatura mediului.

SOLUBILIZAREA
Constă în încălzirea la o temperatură cuprinsă în general între 1000 şi 1100°C, cu o menţinere a
acestei temperaturi pe o perioadă suficientă pentru a elimina modificările structurale cauzate de
prelucrările anterioare şi pentru a efectua o „solubilizare“, dacă se poate completă, a carburilor
din austenită. Răcirea ulterioară, cu aer sau apă, trebuie să fie suficient de rapidă încât să
împiedice precipitarea din nou a carburilor care, în cazul răcirii lente, are loc în general în
intervalul între aprox. 450 şi 850°C.
Prin acest tratament se obţine cel mai mare grad de
înmuiere a oţelurilor inoxidabile austenitice.

ASANARE IZOTERMICĂ
Asanarea izotermică se face prin încălzire la temperatura normală de călire urmată de stingerea
rapidă în baie de săruri la o temperatură peste MS, de circa 10° - 30°, până la transformarea
completă a austenitei.

DETENSIONARE
În cazul oţelurilor de ranforsare sau cu autocălire, pentru a scădea şi, pe cât posibil, pentru a
anula tensiunile reziduale produse de călire, menţinând valori înalte ale durităţii, se recurge la
tratamentul de detensionare, care constă într-o încălzire la temperaturi sub 250°C. În acest caz,
nu există modificări structurale semnificative.