ORGANE DE MAŞINI ŞI MECANISME FOLOSITE ÎN CONSTRUCŢIA UTILAJELOR

HORTICOLE

Organele de maşini sunt piese sau grupuri de piese care intră în componenţa
tractoarelor şi maşinilor horticole.
Din punct de vedere constructiv, organele de maşini se pot clasifica în: organe
simple, sub formă de piese unice (şuruburi, pene, nituri, arcuri etc.), respectiv organe
compuse din mai multe organe simple (rulmenţi, biele, lagăre de alunecare, cuplaje etc.)
După rolul funcţional, organele de maşini se clasifică în: organe de maşini pentru
asamblări, organe de maşini pentru transmiterea mişcării de rotaţie, organe de maşini
pentru reţinerea şi transportul fluidelor, respectiv organe de ungere.
După domeniul de utilizare, organele de maşini se clasifică în: organe de maşini
generale (utilizabile sub aceeaşi formă constructivă) - nituri, pene, şuruburi etc. şi
organe de maşini speciale (utilizabile numai la anumite tipuri de maşini) - pistoane,
carburatoare, brăzdare, distribuitoare etc.

2.1 ASAMBLĂRI ŞI ORGANE DE MAŞINI PENTRU ASAMBLĂRI

Asamblarea este îmbinarea a două sau mai multe piese în scopul realizării de
diferite părţi componente ale tractoarelor, maşinilor, instalaţiilor etc.
Asamblările pot fi clasificate în: asamblări nedemontabile, asamblări
demontabile, asamblări elastice.

2.1.1 Asamblări şi organe de maşini pentru asamblări nedemontabile

Asamblările nedemontabile sunt asamblările la care pentru desfacerea

asamblării realizate este necesară distrugerea elementelor de asamblare sau a unora
din elementele asamblate.
Asamblările nedemontabile pot fi realizate prin nituire, sudare sau lipire.
Nituirea este asamblarea nedemontabilă care se realizează cu ajutorul niturilor.
Deşi sudarea şi lipirea au restrâns utilizarea nituirii, sunt diverse situaţii în care nituirea
este preferată, de exemplu, pentru îmbinarea unor piese din materiale nesudabile, în
cazurile când nu poate fi acceptată încălzirea piesei la temperatura de sudare etc.
Îmbinările prin nituire pot fi: de rezistenţă (în construcţii metalice), de etanşare (în
construcţia recipientelor de depozitare), de rezistenţă-etanşare (construcţii navale şi
aviatice, recipiente de presiune etc.).
Niturile se construiesc din oţel, aluminiu, cupru, alamă şi alte materiale şi sunt
alcătuite din cap şi tijă. Capul nitului poate avea diferite forme: semirotund, tronconic,
plat etc. (fig.2.1).

1
 Fig.2.1 Variante constructive de nituri

După modul aşezării pieselor ce urmează a fi îmbinate, asamblările prin nituire

pot fi: asamblări prin suprapunere (cu unu sau cu mai multe rânduri de nituri), respectiv
asamblări cap la cap cu o eclisă sau cu două eclise (fiecare putând avea niturile pe un
rând sau pe mai multe rânduri) (fig.2.2)

Fig.2.2 Asamblări prin nituire

a - nituire prin suprapunere; b - nituire cap la cap cu o eclisă; c - nituire cap la cap cu
două eclise; 1, 2 - piese îmbinate prin nituire; 3 - nituri; 4 - eclise

2
 Sudarea este operaţia de asamblare nedemontabilă a două sau mai multe piese
metalice identice sau similare, cu sau fără metal de adaos, executată la cald prin
intermediul unui cordon topit sau prin presiune. Îmbinarea prin sudare este condiţionată
de sudabilitatea materialului. Calitatea sudurii depinde şi de alţi factori, cum ar fi:
dimensiunile pieselor şi ale secţiunii cusăturii, calitatea electrodului (metalul de adaos),
pregătirea suprafeţelor de îmbinat, procedeul tehnologic de sudare folosit, eventuale
tratamente termice aplicate şi, nu în ultimul rând, experienţa celui care execută operaţia
(în cazul sudării manuale).
După procedeul tehnologic de execuţie a sudurii, se pot deosebi: sudarea prin
topire şi sudarea prin presiune.
În mod frecvent, sudările prin topire se realizează în două moduri: cu gaz,
respectiv cu arc electric, ele materializându-se prin topirea locală a pieselor ce se
asamblează, în zona de asamblare topindu-se şi materialul de aport. În cazul sudării prin
topire cu gaz, căldura necesară pentru încălzirea şi topirea locală a pieselor ce urmează
a fi asamblate şi respectiv topirea materialului de aport rezultă din arderea unui gaz
combustibil (acetilenă, hidrogen, metan, butan), de regulă acetilena, într-un arzător
special, în prezenţa oxigenului sub presiune.
Topirea materialului de aport se face în prezenţa unui material dezoxidant, de
regulă borax (tetraborat de sodiu) sau carbonat de potasiu.
În ceea ce priveşte sudarea cu arc electric, căldura necesară topirii concomitente
a marginilor pieselor ce se asamblează şi a materialului de aport este rezultatul arcului
electric care se formează între piesele ce se asamblează şi vârful electrodului (vergeaua
materialului de aport). Electrozii sunt acoperiţi cu un strat de material dezoxidant care se
topeşte concomitent cu electrozii şi formează un strat de zgură protectoare ce protejază
materialul topit împotriva oxidării.

3
 Sudarea prin presiune se realizează fără material de adaos. Suprafeţele pieselor
de îmbinat se încălzesc fie într-un cuptor până la starea plastică, după care piesele se
îmbină prin forjare (lovire cu ciocanul), fie prin rezistenţă electrică, caz în care încălzirea
zonelor de îmbinare a pieselor se face cu ajutorul curentului electric (efectul Joule), iar
îmbinarea se face prin presarea lor, până când se realizează o difuziune a particulelor
de metal ale celor două piese, astfel încât suprafeţele lor de separaţie dispar.
Lipirea este procedeul tehnologic de îmbinare nedemontabilă a două sau mai
multe piese, cu ajutorul unor materiale de adaos (metale sau aliaje uşor fuzibile, adezivi)
care au proprietatea de a adera la suprafeţele de lipit, asigurând astfel legătura
necesară pentru satisfacerea rolului funcţional şi a siguranţei în exploatare.
Îmbinările prin lipire, după materialele cu care se realizează şi după procedeele
folosite, se grupează în lipiri metalice, care pot fi lipiri moi şi lipiri tari şi respectiv lipiri cu
adezivi.
Lipirile metalice se deosebesc de suduri deoarece se realizează cu materiale de
aport care diferă de materialul pieselor ce se asamblează, sunt mai puţin rezistente ca
sudurile, nu necesită încălzirea suprafeţelor de îmbinat până la temperatura de topire
sau plasticizare, iar materialul de aport se topeşte la temperaturi mai joase.
Lipirea moale se realizează cu aliaje metalice ale căror temperaturi de topire sunt
sub 450ºC. Ea se foloseşte pentru realizarea îmbinărilor care nu sunt supuse la
temperaturi şi eforturi mari, respectiv în electrotehnică, mecanică fină, instalaţii, aparate
şi instrumente de laborator sau sanitare, industria conservelor etc.
Ca material de aport se folosesc aliaje de staniu cu plumb. Operaţia de lipire se
realizează în general cu ajutorul ciocanului de lipit, cu care se topeşte materialul de
aport. Ca dezoxidanţi se folosesc acidul clorhidric, clorura de zinc, clorura de amoniu.
Lipirea tare se realizează cu metale sau aliaje de lipit cu rezistenţă mecanică mai
ridicată şi cu temperaturi de topire mai mari 450 - 900ºC. De regulă materialul de aport
este alama pentru lipit (alamă cu 33%Zn) şi ca dezoxidant, boraxul.
Lipirile cu adezivi (de obicei sunt produşi sintetici pe bază de răşini de
polimerizare la care se adaugă solvenţi, plastifianţi şi ingredienţi) sunt utilizate pentru
îmbinarea elementelor din diferite materiale ca: lemn, hârtie, ţesături, cauciuc, mase
plastice, sticlă, metale etc. Ca avantaje, lipirea cu adezivi nu necesită temperaturi înalte
la efectuarea operaţiei de asamblare, asamblările sunt impermeabile şi etanşe, cu
proprietăţi de amortizare a vibraţiilor, de insonorizare şi izolaţie electrică, zonele
îmbinate sunt mai uşoare şi au aspect estetic. Ca dezavantaje, lipirea cu adezivi impune
de regulă limitarea temperaturii de folosire a pieselor lipite (–60ºC la +200ºC),
sensibilitate la încovoiere, pierderea în timp a calităţilor mecanice.

2.1.2 Asamblări şi organe de maşini pentru asamblări demontabile

Asamblarea demontabilă este acea asamblare la care, pentru a fi desfăcută, nu

trebuie distrus organul de îmbinare. Principalele tipuri de organe de maşini pentru
asamblări demontabile sunt: penele, canelurile şi şuruburile.

4
 2.1.2.1 Pene şi asamblări prin pene
Penele sunt organe de îmbinare demontabile, care permit realizarea unor
asamblări simple şi ieftine, cu montare şi demontare rapidă, utilizate în special pentru
asamblarea roţilor pe arbori.
După rolul funcţional, penele pot fi de asamblare sau de reglare.
După modul de realizare a îmbinării, penele pot fi cu strângere (pene înclinate,
pene înclinate subţiri, pene concave, pene tangenţiale) sau fără strângere (pene
paralele, pene disc).
După poziţia lor faţă de axa longitudinală a pieselor îmbinate, penele pot fi:
transversale (cu una sau ambele feţe laterale înclinate) sau longitudinale (cu laturile
paralele sau cu una din laturi înclinată).
Penele transversale (fig.2.3) se montează cu axa longitudinală perpendiculară pe
axa pieselor ce se asamblează. Penele longitudinale (fig.2.4) se montează cu axa
longitudinală paralelă cu axa pieselor ce se asamblează. Ele sunt utilizate pentru
montarea diferitelor roţi, volanţi, tamburi etc. pe arbori.

Fig.2.3 Asamblare cu pană transversală

Fig.2.4 Asamblări cu pene longitudinale

a - pană paralelă; b - pană disc; c - pană concavă; d - pene tangenţiale

5
 Penele înclinate au faţa dinspre butuc înclinată, drept urmare, sub acţiunea forţei
de introducere, pana strânge radial arborele şi butucul. Ele prezintă siguranţă în
exploatare, pot transmite momente mari, însă pot produce ovalizări şi dezaxări. Penele
înclinate pot fi fără călcâi sau cu călcâi (când accesul pentru montare şi demontare este
posibil pe o singură parte).
Penele concave se deosebesc de celelalte pene longitudinale cu strângere prin
aceea că locaşul de pană este executat în întregime în butucul roţii, iar în arbore nu se
practică nici un fel de canal, în schimb una dintre feţele penei (cea dinspre arbore) are
forma unui arc de cerc cu raza egală cu cea a arborelui. Ele pot fi cu sau fără călcâi şi
pot constitui şi elemente de siguranţă (în cazul apariţiei unor momente de torsiune mai
mari decât cele pentru care s-a calculat îmbinarea, pana va patina pe arbore şi restul
sistemului va fi protejat).
Penele tangenţiale se montează cu una din laturi tangentă la suprafaţa arborelui,
canalul de pană din roată şi cel din arbore având o formă care ţine seama de sensul de
rotaţie.
Penele paralele realizează asamblarea fără strângere. Ele au formă
paralelipipedică, fiind caracterizate prin paralelismul feţelor opuse. Ele permit deplasarea
axială a roţii pe arbore, împiedicând însă mişcarea de rotaţie independentă a roţii pe
arbore şi nu produc dezaxări.
Penele disc au partea îngropată în arbore sub forma unui segment de cerc şi se
montează într-un locaş de aceeaşi formă practicat în arbore şi într-un locaş
dreptunghiular practicat în butucul roţii.

2.1.2.2 Caneluri şi asamblări prin caneluri

Canelurile sunt canale prelucrate în lungul arborilor, arborii canelaţi putând fi
consideraţi ca arbori cu pene longitudinale multiple, care fac corp comun cu arborele.
Pentru a se putea realiza îmbinarea prin caneluri, butucul roţilor este de
asemenea canelat. Canelurile se utilizează la montarea discurilor de ambreiaj pe arbori,
la montarea roţilor baladoare din cutiile de viteză pe arbori, pentru asamblări fixe etc.

6
 2.1.2.3 Asamblări demontabile filetate
Şuruburile sunt organe de maşini pentru asamblări demontabile filetate, care
permit realizarea de construcţii complexe şi variate prin montarea şi demontarea cu
uşurinţă a subansamblurilor. În general, la îmbinările cu şurub mai intervin piuliţa şi
rondela (şaiba) (fig.2.5).
Sub aspect constructiv, la un şurub se deosebesc capul şurubului şi tija, care
poate fi filetată parţial sau total. Capul şurubului poate avea diferite forme: pătrat,
hexagonal, înecat cu gât pătrat, cap de diferite forme cu locaş pentru şurubelniţă, cap
special pentru fundaţii etc. Unele şuruburi sunt fără cap, au tijele filetate la ambele
capete şi poartă numele de prezoane.

Fig.2.5 Asamblare demontabilă cu şurub şi

piuliţă
A, B - piesele asamblate; 1 - capul şurubului;
2 - tija şurubului; 3 - piuliţă; 4 - şaibă

Pentru realizarea îmbinării, pe şurub este prelucrată o nervură proeminentă

elicoidală, denumită filet. Filetul poate fi cu sens de înfăşurare pe dreapta sau pe stânga,
cu un început sau cu mai multe începuturi. După forma geometrică a profilului generator,
filetul poate fi: triunghiular, pătrat, fierăstrău, trapezoidal, rotund, special. Şuruburile
pentru asamblări au filetul triunghiular. Distanţa măsurată în acelaşi plan meridian între
punctele omoloage de pe două flancuri paralele consecutive (sau distanţa dintre două
vârfuri consecutive) poartă numele de pasul filetului. Filetul triunghiular poate fi metric,
dacă unghiul dintre flancurile filetului este de 60º, iar pasul şi ceilalţi parametri se
măsoară în mm şi respectiv withworth, dacă unghiul dintre flancurile filetului este de 55º,
iar pasul şi ceilalţi parametri se măsoară în ţoli (1" = 25,4 mm).
După rolul lor funcţional, şuruburile pot fi:
- de fixare (strângere) - pentru asamblări;
- de reglare - pentru fixarea poziţiei relative a unor piese (regulatoare de
presiune, injectoare, culbutorii supapelor etc.);

7
 - de mişcare - pentru transformarea mişcării de rotaţie în mişcare rectilinie şi
invers (prese, maşini unelte, cricuri etc.);
- de măsurare - pentru dispozitive de măsurat;
- cu destinaţie specială.
Piuliţele sunt elemente componente ale îmbinărilor cu piese filetate care servesc
pentru strângerea pieselor prinse între capul şurubului şi piuliţă. Sub aspect constructiv,
ele pot avea diferite forme: pătrate, hexagonale, crenelate, fluture, cu caneluri, cu găuri
frontale sau radiale, striate etc.

Asigurarea asamblărilor filetate, respectiv a piuliţelor împotriva autodesfacerii se

poate realiza cu: şaibe plate, şaibe elastice (Grower), contrapiuliţe, cuie spintecate
(şplinturi), rondelă metalică îndoită, sârmă etc.
2.1.2.4 Organe de maşini pentru asamblări elastice
Organele de maşini pentru asamblări elastice sunt reprezentate prin arcuri, o
proprietate caracteristică a lor fiind aceea că atunci când solicitarea nu depăşeşte limita
de elasticitate, după încetarea acţiunii forţei sau momentului care a produs deformarea,
ele (arcurile) revin la forma iniţială; în consecinţă, se poate spune că energia acumulată
în timpul deformării poate fi transformată parţial sau integral în lucru mecanic.

Fig.2.6 Arc lamelar

1, 2, 3, 4, 5, 6 - foi de arc; 7 - bridă de strângere (brăţară); 8 - puncte de
legătură; F- forţă de solicitare care acţionează asupra arcului

8
 Fig.2.7 Arcuri elicoidale şi spirale
a - arc elicoidal cilindric; b - arc elicoidal tronconic; c - arc spiral plan

După forma constructivă, arcurile pot fi: lamelare (simple sau în foi) (fig.2.6),
elicoidale (cilindrice sau tronconice) (fig.2.7), spirale plane, bare de torsiune, speciale
etc.
Arcurile pot fi supuse la diferite solicitări, respectiv de compresiune (arcurile
elicoidale), de tracţiune (arcurile elicoidale), de torsiune (bare de torsiune, arcuri spirale
plane, arcuri elicoidale), de încovoiere (arcurile lamelare).
După rolul funcţional, arcurile pot fi:
- pentru amortizarea şocurilor şi vibraţiilor - suspensii, cuplaje elastice, frâne;
- pentru acumularea de energie care ulterior este cedată (restituită) - arcurile
supapelor, sisteme de siguranţă, arcurile spirale plane de la ceasurile mecanice etc.;
- pentru exercitarea unor forţe elastice permanente - ambreiaje de fricţiune etc.;
- pentru măsurarea sau reglarea valorii unor forţe sau momente - aparate de
măsură, dinamometre etc.

2.3 ORGANE DE MAŞINI PENTRU REŢINEREA ŞI TRANSPORTUL

FLUIDELOR

Organele de maşini pentru reţinerea şi transportul fluidelor reprezintă un

ansamblu de elemente montate pe un traseu determinat, în scopul transportului şi
reţinerii unor fluide care pot fi în stare gazoasă (hidrogen, amoniac, abur, aer comprimat
etc.), în stare lichidă (apă, ulei, combustibili etc.) sau corpuri solide aduse în stare
fluidizată (transport pneumatic al pulberilor, cerealelor etc.).

Organele de maşini incluse în această grupă sunt reprezentate prin: cilindri,

rezervoare, recipienţi, conducte, fitinguri (mufe, reducţii, coturi etc.), robinete,

9
regulatoare de presiune, supape de siguranţă şi altele.
Pentru unele situaţii, transportul prin conducte este singura soluţie, pentru altele,
calculele tehnico-economice impun o astfel de soluţie.
Cilindrii sunt utilizaţi atât la maşinile de forţă (motoare termice), cât şi la maşinile
de lucru. Ei sunt realizaţi din fontă sau din alt material metalic feros, în funcţie de
cerinţele de exploatare, de regulă prin turnare.
Rezervoarele şi recipienţii sunt vase destinate pentru păstrarea şi transportul
unui fluid (lichid, gaz, material solid sub formă de granule sau de pulbere).
Ţevile şi conductele sunt utilizate pentru circulaţia fluidelor în vederea utilizării
lor, o conductă fiind formată din mai multe ţevi îmbinate etanş.
Fitingurile folosesc la îmbinarea ţevilor în scopul realizării conductelor, la
montarea conductelor prin îmbinarea ţevilor coaxiale de acelaşi diametru (mufe), de
diametre diferite (reducţii) sau îmbinarea de ţevi amplasate sub un anumit unghi între ele
(coturi).
Robinetele sunt organe de maşini sau armături care se montează la capătul unei
conducte, între două conducte sau la capătul tubului de scurgere al unui recipient, în
vederea întreruperii/restabilirii circulaţiei unui fluid în ambele sensuri sau pentru a regla
debitul. După felul organului de închidere, ele pot fi: cu ventil, cu sertar, cu valvă, cu cep,
cu membrană. După rolul lor, pot fi: de închidere, de distribuţie, de reţinere (unisens), de
reglare (debit sau presiune), de siguranţă etc. Ele pot fi acţionate manual, însă o dată cu
integrarea armăturilor în instalaţii automate, acţionarea manuală a fost înlocuită cu
acţionări de la distanţă, mecanic, hidraulic, pneumatic sau electric.
Supapele de siguranţă sunt utilizate pentru limitarea presiunii dintr-o instalaţie în
scopul prevenirii avariilor etc. După felul în care se exercită forţa de închidere, supapele
de siguranţă pot fi cu pârghie şi contragreutate, cu arc etc.

2.3.1 Organe de ungere

Organele de ungere sunt utilizate pentru introducerea lubrifianţilor la locurile de

ungere şi sunt reprezentate prin dispozitive de ungere cu ulei şi dispozitive de ungere cu
unsori consistente. Dispozitivele de ungere cu unsoare consistentă sunt reprezentate
prin ungătoare cu pâlnie şi capac filetat, ungătoare cu presiune prin arc, ungătoare cu
bilă. La ungătoarele cu bilă introducerea unsorii consistente prin orificiul ungătorului se
face cu ajutorul unei pompe de gresat (pompă de presiune). Operaţia poartă numele de
gresare, iar organul care permite pătrunderea unsorii din pompă în lagăr se numeşte
gresor sau niplu.

10
Verificarea cunoştinţelor

1. Ce sunt asamblările nedemontabile ?

2. Pornind de la procedeele tehnologice, de câte feluri pot fi imbinările
nedemontabile ?
3. De câte feluri pot fi lipirile metalice şi prin ce se deosebesc ?
4. Ce sunt canelurile ?
5. Cum se clasifică şuruburile după rolul lor funcţional ?
6. Care este deosebirea(sub aspect al modului în care sunt montate) dintre
penele transversale şi penele longitudinale ?

11