Capitolul 5

PROPRIETĂŢILE CONSTITUENŢILOR STRUCTURALI

REZULTAŢI ÎN URMA TRATAMENTELOR TERMICE

Prin constituent structural se înţelege un element component al

structurii, format din una sau mai multe faze. Faza este o parte omogenă
dintr-un sistem ( aliaj ) care are aceeaşi compoziţie chimică, un tip de reţea
cristalină, proprietăţi determinate şi care este delimitată de alte părţi din
sistem printr-o suprafaţă de separaţie bine conturată. Fazele sunt stabile şi în
echilibru în anumite condiţii date de temperatură, presiune şi compoziţie.
Constituenţii structurali care alcătuiesc arhitectura internă a
materialelor metalice sunt: metalul pur, soluţia solidă, compusul chimic şi
amestecul mecanic. Primii trei constituenţi pot apărea fiecare sub formă de
cristale perfect omogene, cu aceeaşi compoziţie chimică; ultimul dintre
aceştia – amestecul mecanic fiind un constituent eterogen format din cel
puţin două faze, care pot fi oricare din fazele precedente.
În sistemul Fe-C avem următoarele faze sau constituenţi omogeni:
austenita, ferita, cementita şi grafitul, constituenţi eterogeni sunt: perlita
(lamelară sau globulară) şi ledeburita. În cazul aliajelor Fe-C care conţin şi
anumite cantităţi de fosfor apare şi eutecticul fosforos sau steadita. În
diagramele TTT mai apar în plus şi următorii constituenţi şi faze diferite de
echilibru: martensita de călire, martensita de revenire, bainita superioară şi
inferioară, troostita şi sorbita. Un rol important asupra proprietăţilor fazelor
şi/sau constituenţilor îl are viteza de răcire şi gradul de subrăcire.
Prelucrarea şi comportarea în serviciu a produselor ( semifabricate,
piese, scule ) reclamă anumite proprietăţi, dintre care duritatea, rezistenţa
la tracţiune şi rezilienţa, proprietăţi mai mult utilizate pentru a verifica dacă
tratamentele termice sunt bine conduse spre rezultatele cerute. Diagramele
de transformare în condiţii izoterme, cât şi cele de transformare la răcire
continuă, oferă informaţii referitoare la duritatea structurilor formate la
fiecare temperatură de transformare, respectiv la fiecare viteză de răcire,
ceea ce constituie o primă apreciere asupra caracteristicilor mecanice ale
structurilor care rezultă în urma transformării austenitei.
 129 BAZELE TEORETICE ALE TRATAMENTELOR TERMICE

5.1 Austenita

Austenita este o soluţie solidă de carbon în fierul γ, are reţeaua

cristalină a fierului γ adică CFC. Locul liber din centrul celulei elementare
(1,02÷3,68Å) creează posibilitatea dizolvării unor cantităţi relativ mari de
carbon în această celulă. Solubilitatea maximă a carbonului în austenită este
de 2,11%C în greutate la temperatura de 11480 C sau aproximativ 5%C în
atomi. Atomul de carbon se amplasează în centrul reţelei CFC sau în
mijlocul muchiilor. Din punct de vedere cristalografic saturaţia maximă a
austenitei cu carbon se realizează prin completarea tuturor golurilor din
reţeaua CFC ( fig. 5.1). În acest caz concentraţia carbonului în austenită ar fi
de 50% în atomi şi aproximativ 20% în greutate. Deoarece concentraţia
atomică efectivă a carbonului nu poate fi mai mare de circa 5%, deci de 10
ori mai mică, la saturarea maximă a austenitei cu carbon numai 10% din
goluri sunt ocupate cu atomi de carbon, adică un atom de carbon revine în
medie la 2,5 celule elementare.
Carbonul în austenită se află
în stare parţial ionizată, iar carbonul
este probabil dublu ionizat, adică
din învelişul electronic al carbonului
participă doi electroni la formarea
norului comun al cristalului.
Prezenţa a doi atomi de carbon într-
Fig. 5.1 Celula cristalină a austeni- o singură celulă este puţin probabilă
tei: a) Fe γ (C); b) Fe γ . ( sau poate chiar imposibilă )
deoarece atomii de carbon având
aceeaşi sarcină în fierul γ se resping electrostatic. Prezentarea schematică a
structurii austenitei este arătată în figura 5.1a), de unde se observă că reţeaua
austenitei este alcătuită din ioni de fier cu sarcină pozitivă între care este
inclus un ion de carbon tot cu sarcină pozitivă. Dizolvarea C şi N în fierul γ
provoacă o creştere a parametrului reţelei.
Austenita este plastică, puţin dură, paramagnetică, rezistentă la
coroziune, are cea mai mare greutate specifică şi cel mai mic volum specific
dintre toţi componenţii aliajelor Fe-C, ceea ce înseamnă că la formarea
austenitei (la încălzire) are loc o micşorare de volum, iar la transformarea ei
(la răcire) o mărire de volum. Este stabilă în mod normal la temperaturi
superioare temperaturii eutectoide care este influenţată de prezenţa
elementelor de aliere, iar ca fază unică ocupă domeniul NJESGN numit
câmpul sau domeniul austenitic.
 PROPRIETĂŢILE CONSTITUENŢILOR STRUCTURALI REZULTAŢI ÎN 130
URMA…

Austenita prezintă o variaţie

importantă de solubilitate a carbonului
în funcţie de temperatură (linia ES). Ea
a) poate fi obţinută la temperatură
obişnuită fie prin călire ca austenită
reziduală în oţelurile cu peste 0,6%C
sau în oţeluri aliate, fie în condiţii
normale de răcire (aer) în anumite
oţeluri aliate. Austenita aliată este o
soluţie de carbon şi unul sau mai multe
elemente de aliere în fierul γ. Carbonul,
azotul, borul formează cu austenita
b) soluţii solide de pătrundere sau de
interstiţie, adică atomii acestor
elemente ocupă spaţiile dintre nodurile
reţelei cristaline a fierului γ. Alte
elemente cum sunt siliciul, nichelul,
manganul, cromul formează soluţii
c)
solide de substituţie în care atomii de
fier sunt înlocuiţi cu atomii elementelor
de aliere.
Elementele de aliere, cu
excepţia manganului şi aluminiului
micşorează tendinţa de creştere a
Fig. 5. 2 Influenţa carbonului (a), grăunţilor de austenită la încălzire.
a azotului şi manganului Elementele Cr, Mo, W, V, Ti conţinute
(b) şi a temperaturii (c) în carburi au o influenţă mult mai
asupra parametrului puternică decât Ni, Co, Si care sunt
reţelei [4] dizolvate. Carburile dizolvându-se greu
de austenită. în austenită, constituie bariere la unirea
grăunţilor, ceea ce duce la obţinerea unor grăunţi de austenită mici chiar la
supraîncălzire. Acest fapt constituie un mare avantaj la tratamente termice.
Toate elementele de aliere (cu excepţia Co) măresc stabilitatea la
transformare a austenitei. Influenţa cea mai puternică o au Mo, Mn, Cr, Si,
Ni şi Cu.
Austenita apare la microscop sub formă poliedrică, în această
structură fiind caracteristică prezenţa maclelor. Cristalele mari, omogene, au
diferite nuanţe, de la galben până la roşu-violet. Ca urmare a oxidării
 131 BAZELE TEORETICE ALE TRATAMENTELOR TERMICE

superficiale datorită atacului chimic, o mare parte din cristale prezintă linii
de clivaj.

5.2 Ferita

Ferita este o soluţie solidă de carbon în fierul α ori în fierul α (δ), cu

o reţea CVC. Reţeaua CVC are locuri interstiţiale octaedrice şi tetraedrice.
Interstiţiile octaedrice (fig.5.3 a)) sunt cele mai mici, în ele pot pătrunde
atomi cu o rază mai mică de 0,19
Å, sunt înconjurate de şase atomi
aşezaţi în colţurile unui octaedru
neregulat, fiind localizate în
mijlocul muchiilor celulei şi în
centrul feţelor (0,0,1/2). Inter-
stiţiile tetraedrice sunt cele mai
mari, în ele putând pătrunde
atomi cu o rază atomică de 0,36
Å, sunt înconjurate de patru
atomi de Fe formând un tetraedru
regulat şi sunt localizate pe faţa
Fig. 5.3 Interstiţiile octaedrice (a) şi
tetraedrice (b) în reţeaua CVC celulei (1/2,1/4,0). Din conside-
rente simple, geometrice, se
ajunge la concluzia că Fe(α) nu ar putea dizolva carbon, întrucât cele două
spaţii interstiţiale au un diametru mult mai mic decât diametrul atomului de
carbon (1,54 Å, iar raza este 0,77 Å). Totuşi fierul α poate să dizolve
cantităţi mici de carbon, solubilitatea maximă este de 0,0218%C la 7270 C
în fierul α şi 0,09% C la 11450 C în fierul α(δ). Această solubilitate a
carbonului în Fe(α) este condiţionată de faptul că reţeaua reală are
numeroase defecte (imperfecţiuni) mai ales pe limitele grăunţilor, deci
capacitatea fierului de a dizolva o cantitate mai mică de carbon se explică
prin existenţa imperfecţiunilor din reţeaua cristalină (vacanţe, atomi străini,
dislocaţii, limitele dintre grăunţi, sublimitele, ş.a.).
Atomii de carbon pătrund în golurile octaedrice cu toate că acestea
sunt mai mici, aceasta deoarece raza atomului de carbon fiind mai mare
decât a locului interstiţial va deplasa numai cei doi atomi paraleli cu muchia
cubului (fig. 5.4). Dacă atomii de carbon s-ar aşeza în locurile tetraedrice ar
 PROPRIETĂŢILE CONSTITUENŢILOR STRUCTURALI REZULTAŢI ÎN 132
URMA…

trebui să deplaseze pe toţi cei patru

atomi care-i înconjoară şi astfel
tensionarea ar fi mult mai puternică.
În afară de carbon, ferita mai
poate dizolva şi alte elemente de
aliere cum sunt: N, Mn, Si, P, Cr, V,
Mo, etc., în acest caz constituentul se
numeşte ferită aliată. Ferita aliată are
proprietăţi diferite în funcţie de
natura şi cantitatea elementului (sau
elementelor) de aliere. Cu cât
deformarea reţelei este mai intensă,
cu atât duritatea este mai mare.
Compresiunea reţelei provoacă o
durificare mai mare decât întinderea.
Elementele de aliere influenţează
Fig. 5.4. Aşezarea atomului de proprietăţile mecanice ale feritei în
carbon în golul octaedric ordinea următoare: Cr – W – Mo – Ni
– Mn – Si. Siliciul modifică cel mai
mult proprietăţile mecanice ale feritei.

Tabelul 5.1 Caracteristicile mecanice ale constituenţilor structurali din

diagrama Fe-C [6]
Proprietatea Simbol U.M. Fier Ferită Perlită Cementită
pur
2
Duritate HB daN/mm 70 80 180 cca. 800
Rezistenţă Rm daN/mm2 25÷30 30 80 -
Limită de R0,2 daN/mm2 12 15 38 -
curgere
Alungirea A % 50 40 12 -
Gâtuirea Z % 75 70 15 -
Rezilienţa KCU daJ/cm2 25 20 3÷6 -

În figura 5.5 se arată influenţa elementelor de aliere asupra unor

proprietăţi ale feritei. După cum se observă în această figură elementele de
aliere măresc rezistenţa la rupere (fig.5.5 a)) fără să modifice sensibil
alungirea ( fig.5.5 b)) cu excepţia Mn şi Si când conţinutul lor depăşeşte 2,5
– 3,0%. Rezistenţa la rupere este mărită cel mai mult de Mn, Si, şi Ni. Dacă
conţinutul în elemente de aliere depăşeşte 1 – 2% are loc o scădere bruscă a
 133 BAZELE TEORETICE ALE TRATAMENTELOR TERMICE

rezilienţei (fig.5.5 c)). Excepţie face Ni care duce la mărirea rezilienţei, ceea
ce explică ductilitatea mare a oţelurilor cu Ni.

Fig. 5.5. Influenţa elementelor de aliere asupra proprietăţilor feritei [6]

Proprietăţile feritei depind de mărimea grăuntelui. Cu cât grăuntele

este mai mare cu atât scade duritatea, rezistenţa şi rezilienţa şi cresc
proprietăţile plastice (alungirea şi gâtuirea). Viteza de răcire, de asemenea,
modifică proprietăţile feritei. După o încălzire la 650 – 900 0 C şi răcire lentă
proprietăţile feritei nu se modifică. Răcirea rapidă de la 900°C provoacă o
mărire a durităţii cu 15 – 20 HB, în timpul menţinerii are loc şi o durificare,
astfel că duritatea creşte şi mai mult.
După domeniul şi condiţiile în care se produce separarea, ferita poate
fi ori ferită eutectoidă (perlitică) ori ferită hipoeutectoidă (liberă sau
proeutectoidă).
Ferita eutectoidă sau ferita perlitică se separă din austenita de
concentraţie eutectoidă (0,77 %C) la temperatura constantă de 727 0C în
condiţii de echilibru.
Ferita hipoeutectoidă sau ferita liberă se separă din austenita cu mai
puţin de 0,77% C în intervalul de transformare cuprins între liniile GOS şi
GPS din diagrama Fe-C, deci precede transformarea eutectoidă.
După aspectul microscopic, ferita poate fi: poliedrică, în formă de
reţea, lamelară, globulară ori aciculară.
Ferita poliedrică apare, ca ferită hipoeutectoidă, în oţeluri cu
conţinut scăzut de carbon ( sub 0,4 %C ), la răcirea lentă. La microscop se
prezintă sub formă poligonală având o cantitate variabilă de perlită situată
intercristalin.
 PROPRIETĂŢILE CONSTITUENŢILOR STRUCTURALI REZULTAŢI ÎN 134
URMA…

Ferita în reţea apare, ca ferită hipoeutectoidă, în oţeluri cu conţinut

mai ridicat de carbon (sub 0,4 – 0,77% C), sub forma unei reţele care
îmbracă zonele de perlită, reţeaua fiind cu atât mai fină cu cât procentul de
carbon este mai mare şi dispărând complet în oţelul pur eutectoid. Ea apare
în urma unei răciri lente din domeniul austenitic. Întrucât ferita, fază
proeutectoidă, se formează la marginea grăunţilor de austenită este posibil
pentru aliaje care conţin 0,49 – 0,60% C de a se determina aproximativ
dimensiunea grăunţilor de austenită primară, din care s-a format (metoda
reţelei de ferită).
Ferita lamelară formează masa de bază în perlita lamelară (având
aspectul de lamele care alternează în structură cu lamelele de cementită).
Ferita globulară este constituită din grăunţi cu dimensiuni foarte
variate (pe fond de poliedre mari apar numeroase globule mici în formă de
picături) şi apare în oţelurile aliate răcite mai rapid.
Ferita aciculară se prezintă în structură sub formă de ace şi poate fi
observată atât în structura Widmannstätten cât şi în unele oţeluri aliate răcite
rapid. În structura Widmannstätten ferita aciculară apare, în oţeluri
hipoeutectoide, dispusă după anumite planuri cristalografice ale grăunţilor
iniţiali, cu unghiuri caracteristice între ace de 60, 90 şi 1200. Ferita apare la
microscop de culoare albă (la atac cu nital) cu grăunţi de dimensiuni
diferite.
Forţa, daN

Alungirea, %

Fig. 5. 6 Evoluţia curbei de tracţiune a fierului policristalin

în funcţie de temperatura de încercare [2]
 135 BAZELE TEORETICE ALE TRATAMENTELOR TERMICE

În figura 5. 6 se observă că la temperatura ambiantă fierul pur, care

este constituit din ferită pură (fără carbon), are o limită de elasticitate destul
de scăzută asociată cu o foarte bună ductilitate caracterizată printr-o alungire
la rupere importantă. În practică, ferita rezultată în urma transformării
austenitei este un constituent mai complex şi este bine stabilit acum că
proprietăţile ei depind de mai mulţi factori, dar mai importanţi sunt
următorii:
Elementele din soluţia solidă, fie de interstiţie ca azotul şi carbonul,
fie de substituţie ca cromul, manganul , siliciul şi fosforul influenţează
proprietăţile feritei. Figura 5.7 arată, cu excepţia cromului care are o
influenţă puţin negativă, că toate elementele cresc limita de elasticitate a
Limita de elasticitate, daN/mm
2

Elemente de aliere, % în greutate

Fig. 5. 7 Exemple ale influenţei elementelor din soluţie

asupra limitei de elasticitate a feritei. [2]
feritei, mai active fiind de departe carbonul şi azotul interstiţiale; urmează
apoi toate elementele de substituţie din soluţie, dar cel mai activ este
fosforul. Anumite elemente au, de asemenea, o influenţă sensibilă asupra
rezilienţei: aceasta este favorabilă pentru nichel şi mangan care coboară
temperatura de tranziţie şi defavorabilă pentru azotul interstiţial care o
ridică.
Precipitatele fine, de exemplu carburi, nitruri sau carbonitruri,
obţinute prin adăugarea de elemente având o mare afinitate pentru carbon
sau pentru azot; prezenţa lor se traduce printr-o durificare ca şi printr-o
 PROPRIETĂŢILE CONSTITUENŢILOR STRUCTURALI REZULTAŢI ÎN 136
URMA…

creştere a limitei de elasticitate şi a rezistenţei feritei. Importanţa acestei

creşteri de caracteristici este în funcţie de natura, cantitatea, mărimea şi
repartiţia precipitatelor. Ea este însoţită din păcate de o scădere mai mult sau
mai puţin vizibilă a proprietăţilor de rezilienţă.
Asupra bazelor fizice ale acestui fenomen de durificare intervine
teoria dislocaţiilor. Dintre obstacolele susceptibile a se opune deplasării
dislocaţiilor şi a durifica metalul fac parte atomii din soluţia solidă şi
precipitatele susceptibile a se forma plecând de la elementele din soluţia
solidă suprasaturată. Această precipitare se efectuează în trei stadii: primul
este atunci când apare fenomenul de preprecipitare caracterizat prin
gruparea atomilor în “ zonele Guinier Preston ”, al doilea, când are loc
formarea de precipitate coerente în care există o anumită continuitate cu
liniile atomilor şi planele reticulare ale matricei, şi al treilea , când reţelele
cristaline sunt suficient de apropiate. În cazul particulelor de carburi, nitruri
sau carbonitruri de V, Nb sau Ti, contribuţia lor la creşterea limitei de
elasticitate a feritei depinde de fracţia volumică şi de mărimea particulelor
conform relaţiei ASHBY – OROWAN:

5 ,9 ⋅ f 1 / 2 x
σD = ⋅ ln (5.1)
x 5 ⋅ 10 − 4

în care: f este fracţia volumică a particulelor; x- diametrul mediu de

intersecţie planară al particulelor (x = 0,89165 · d, în µm) ;
d - diametrul particulelor, în µm.

În practică, precipitatele mai interesante din punctul de vedere al

posibilităţilor de durificare sunt precipitatele coerente de carbonitruri de V,
Nb sau Ti formate în ferită, în timp ce aceleaşi precipitate, neaflate total în
soluţie sau formate în austenită înainte de transformarea ei în ferită, nu au
aproape nici un efect de durificare.

5. 3 Cementita

Cementita conţine 6,67%C şi este compusul chimic al carbonului cu

fierul α având formula Fe3C, numită şi carbură de fier .
Cementita are reţea ortorombică, nu prezintă transformări alotropice,
este cel mai dur constituent al aliajelor Fe-C (peste 800 HV), nu este
 137 BAZELE TEORETICE ALE TRATAMENTELOR TERMICE

plastic, este casant şi fragil. Este stabilă la temperaturi mai joase de 7270 C,
însă în anumite condiţii se poate descompune şi sub 7270 C în ferită şi grafit.
La temperaturi joase este slab feromagnetică, iar peste 210 – 2150 C
(punctul Curie) devine paramagnetică (punctul A0). În unele cazuri atomii
de fier pot fi înlocuiţi parţial sau total cu atomi de alte elemente formând
cementită sau carburi de tipul cementitei – (Fe, Me) 3C, Me3C – cum ar fi, de
exemplu, (Fe, Mo)3C, (Fe, W)3C, (Fe, Cr)3C, ş.a. Cementita aliată are
proprietăţi fizice, mecanice şi termice ameliorate. La temperaturi superioare
punctului Ac1 cementita se descompune în austenită şi carbon. Unele
elemente de aliere (Mn, Cr, V, W, ş.a.) îi măresc stabilitatea la temperatură,
împiedicând descompunerea, iar altele (Si, Ni, ş.a.) au o acţiune contrară.
Temperatura de topire nu este cunoscută precis, deoarece înaintea topirii se
descompune. Prin calcule s-a determinat temperatura de topire de 12270 C.
După domeniul şi condiţiile în care se formează, cementita poate fi:
primară, eutectică (ledeburitică), secundară, eutectoidă (perlitică) şi terţiară.
Toate aceste cementite, formate din lichid, austenită sau ferită, au aceeaşi
compoziţie chimică de 6,67% C.
Cementita primară se separă din faza lichidă, în intervalul de
temperaturi cuprinse între ramura lichidus CD şi linia eutectică CF şi apare
în fontele albe hipereutectice ca fază în exces. La microscop apare sub
formă de lamele, benzi sau plăci.
Cementita eutectică este un element structural constitutiv al
eutecticului ledeburită şi în condiţii de echilibru se separă la temperatura
constantă de 11480 C din soluţia lichidă de concentraţie eutectică (4,3% C).
Cementita secundară se separă din cristalele de austenită la marginea
acestora, în intervalul de temperaturi cuprinse între 11480 C şi 7270 C. Din
diagrama Fe-C se observă că austenita are concentraţia de carbon maximă
de 2,11% C la 1148 0C (punctul E), iar la temperatura de 727 0C
concentraţia este de 0,77% C (punctul S), scăderea concentraţiei se explică
prin separarea la răcire a unei faze bogate în carbon, care este tocmai
cementita secundară. În oţeluri hipereutectoide se separă în intervalul de
temperaturi cuprins între linia SE şi linia eutectoidă, iar în fonte între linia
ECF şi linia eutectoidă. În oţeluri hipereutectoide apare sub formă unei
reţele intercristaline sau sub formă fin aciculară, iar în fonte sub formă de
insule. Cantitatea maximă de cementită secundară o conţin aliajele cu
2,11%C. Cu cât conţinutul de carbon este mai mare cu atât este mai groasă
şi reţeaua de cementită. Cementita secundară se separă în formă de reţea
numai la o răcire relativ lentă. Dacă răcirea decurge mai rapid, carbonul nu
are timp să ajungă din interiorul cristalitelor de soluţie solidă γ (austenită)
 PROPRIETĂŢILE CONSTITUENŢILOR STRUCTURALI REZULTAŢI ÎN 138
URMA…

până la marginea lor, ca urmare cementita secundară se separă parţial sau

total în interiorul cristalelor de austenită sub formă de ace alungite. Dacă
răcirea decurge şi mai repede formarea precipitatelor este împiedicată cu
totul şi se formează o perlită suprasaturată în carbon având lamelele foarte
fine.
Reţeaua de cementită secundară este nedorită deoarece în felul
acesta se întrerupe legătura dintre grăunţii tenaci de perlită printr-un
constituent extrem de dur şi fragil. Din această cauză oţelul este dur, fragil,
după răcire relativ lentă, deosebit de sensibil la şocuri, greu prelucrabil prin
aşchiere.
În cazul rectificării oţelurilor cu reţea de cementită apar inevitabil
numeroase fisuri care vor duce la distrugerea prematură a pieselor. La
călirea unor astfel de aliaje de-a lungul limitelor grăunţilor se formează uşor
fisuri de călire. De aceea cementita secundară din oţelurile hipereutectoide
(şi în acelaşi timp şi lamelele de cementită din perlită) este transformată,
printr-o recoacere de înmuiere în formă globulară, mai favorabilă din punct
de vedere al prelucrării mecanice şi a călirii.
Cementita eutectoidă este cementita obţinută la descompunerea
austenitei la temperatura (7270 C) şi concentraţia (0,77% C) eutectoidă. Este
un element constitutiv al eutectoidului perlită din oţeluri şi fonte. Ea apare,
de obicei, sub formă de lamele prinse într-o masă de ferită, formând cu
aceasta perlita.
Cementita terţiară se formează prin precipitarea din ferită la
temperaturi inferioare punctului A1 (7270 C). La 7270 C ferita dizolvă
0,0218% C. Pe măsura scăderii temperaturii se reduce şi solubilitatea
carbonului în fierul α în lungul curbei PQ şi se precipită o fază bogată în
carbon care este cementita terţiară. Ea apare sub formă de insule aşezate la
rosturile dintre cristale sau sub formă de reţea. Cementita terţiară produce o
scădere a plasticităţii oţelului.
După aspectul microscopic cementita poate fi: lamelară, globulară,
aciculară, în benzi, în plăci ori în insule sau în reţea.
Cementita lamelară apare sub formă de lamele în perlita din oţeluri
şi fonte.
Cementita globulară apare sub formă de globule într-o masă metalică
de ferită, în oţelurile eutectoide şi hipereutectoide, după o recoacere de
globulizare (de înmuiere). Dimensiunile globulelor depind de temperatura
de recoacere şi de durata de menţinere la această temperatură.
 139 BAZELE TEORETICE ALE TRATAMENTELOR TERMICE

Cementita aciculară apare la răcirea rapidă în oţelurile

hipereutectoide cu granulaţie mare, ea se prezintă sub forme de ace aşezate
de cele mai multe ori pe direcţii care formează între ele unghiuri de 600.
Cementita în benzi apare ca cementită primară în fontele
hipereutectoide.
Cementita în plăci sau în insule apare ca cementită terţiară în oţeluri,
ori ca cementită secundară, rezultată din austenită, în fonte.
Cementita în reţea apare în oţeluri hipereutectoide la răcire lentă
(cementita secundară). Are formă de reţea intercristalină (la graniţele
fostelor granule de austenită din care a rezultat) cu atât mai pronunţată cu
cât conţinutul de carbon al oţelului este mai mare.
Cementita apare la microscop de culoare albă (atac cu reactivi uzuali
– nital) sau de culoare cafenie închisă la atacul cu soluţie de picrat de sodiu
la fierbere.

5.4 Perlita

Perlita este un amestec mecanic de ferită şi cementită. Aceste două

faze se separă simultan, în condiţii de echilibru, la temperatură constantă
(727 0 C) din austenita de concentraţie eutectoidă ( 0.77% C ) la răcire lentă.
Are rezistenţă, duritate şi tenacitate mari, aceste proprietăţi având valori cu
atât mai ridicate cu cât cementita din perlită se găseşte în formaţii mai fine.
În oţeluri aliate şi în unele fonte procentul de carbon în perlita pură variază,
de obicei se micşorează. În oţelurile şi fontele aliate, atât ferita α cât şi
cementita dizolvă cel puţin parţial elemente de aliere, formându-se astfel
perlita aliată. Şi în cazul oţelurilor nealiate perlita poate avea concentraţii de
carbon în funcţie de viteza de răcire.
După aspectul microscopic perlita poate fi: lamelară, globulară sau
în rozetă.
Perlita lamelară, formată din lamele de cementită prinse într-o masă
de bază de ferită, apare la răcirea lentă de la temperaturi mai înalte decât
temperatura punctului A1 (727 0C), prin transformarea eutectoidă a
austenitei. Ea are aspectul unei amprente digitale şi o duritate de 200 – 240
HB.
Perlita globulară în care cementita se găseşte sub forme de globule
într-o masă metalică diferită, se poate obţine printr-o recoacere de
globulizare (de înmuiere) a perlitei lamelare, duritatea fiind cuprinsă între
160 şi 180 HB. Perlita globulară are cea mai bună prelucrabilitate prin
 PROPRIETĂŢILE CONSTITUENŢILOR STRUCTURALI REZULTAŢI ÎN 140
URMA…

aşchiere, întrucât tăişurile sculelor nu trebuie să taie decât ferita, globulele

de cementită fiind împinse la o parte sau smulse în cursul aşchierii, fără să
fie tăiate de scule. De asemenea, perlita globulară asigură o bună prelucrare
prin deformare la rece deoarece curgerea materialului este realizată de masa
de bază feritică, moale şi tenace, micile globule de cementită neinfluenţând
mult curgerea materialului.
Perlita în rozetă este o perlită fină cu aspect radial, apare în oţelurile
încălzite la temperaturi ridicate, temperaturi de la care ulterior sunt răcite în
aer.
Perlita apare la microscop de culoare închisă datorită unor efecte de
umbre. Printr-un atac mai puternic cu acid azotic, într-un oţel hipereutectoid
perlita apare de culoare închisă până la negru, în timp de reţeaua de
cementită nu este atacată şi rămâne albă.
Un număr mare de încercări experimentale au arătat că proprietăţile
perlitei depind de mărimea nodulelor şi de distanţa interlamelară (grosimea
totală a lamelelor de ferită şi cementită sau distanţa între centrele lamelare).
La creşterea gradului de suprarăcire ∆T, creşte şi diferenţa de
energie ∆F şi numărul germenilor care au drept urmare micşorarea
distanţelor interlamelare din perlită. Distanţa interlamelară din perlită este
caracteristica structurală cea mai importantă.
Limita de elasticitate şi rezistenţa la rupere sunt puternic influenţate
de distanţa interlamelară ∆0. Cu cât scade ∆0 cu atât cresc valorile acestor
caracteristici de rezistenţă.
Între limita de elasticitate a perlitei (σy ) şi distanţa interlamelară ∆0
s-a stabilit relaţia următoare:

σy = b + k2 × ( % Si ) + k3 × ( % N )1/2 + ky × ∆0-1/2 (5.2)

în care: b, k2, k3 şi ky sunt constante.

Mărimea nodulelor de perlită are o influenţă importantă asupra

caracteristicilor de rezilienţă, fineţea structurii având în acest caz o influenţă
favorabilă.
 141 BAZELE TEORETICE ALE TRATAMENTELOR TERMICE

5. 5 Bainita

Microstructura bainitei este formată din ferită suprasaturată în

carbon α’ şi carburi globulare fine FexC. Trebuie făcută o distincţie între
bainita formată în apropierea maximului cinetic (stabilitatea minimă a
austenitei, tmin) numită bainită superioară şi bainita formată la temperaturi
joase deasupra punctului Ms, numită bainită inferioară şi care are o structură
aciculară asemănătoare martensitei.
Bainita are o rezistenţă şi o duritate mai mare decât troostita,
diferenţele fiind cu atât mai mari cu cât temperatura izotermică de
transformare este mai scăzută.
Rezistenţa ridicată a bainitei se datorează dimensiunilor mici ale
cristalelor de ferită, dispersiei precipitatelor de carburi, densităţii mari a
dislocaţiilor şi distorsiunii reţelei feritei datorită suprasaturării cu carbon.
În diagramele TTT la răcire continuă a oţelurilor carbon şi a unor
oţeluri aliate cu conţinut mic de carbon este în general dificil să se obţină
structuri constituite numai din bainită. La aceste oţeluri în urma
tratamentelor termice alături de bainită se obţin şi alţi constituenţi: ferită,
perlită sau martensită. Din aceste considerente proprietăţile bainitei sunt mai
greu de determinat.
În cazul diagramelor TTT izoterme, pentru oţeluri cu conţinut ridicat
de carbon, se pot obţine structuri complet bainitice şi, în acest caz, se poate
ajunge la o bună cunoaştere a proprietăţilor acesteia.
Proprietăţile bainitei se situează între proprietăţile amestecurilor
ferito-perlitice şi martensitice.
Din figura 5. 8 rezultă că rezistenţa bainitei creşte rapid atunci când
temperatura transformării izoterme scade în apropierea temperaturii MS care
atinge valori ridicate. În figura 5. 9 se poate observa că în cazul oţelurilor cu
conţinut scăzut de carbon există două structuri de bainită care au o bună
comportare la rupere fragilă; prima este o bainită formată la temperaturi
relativ înalte şi are o rezistenţă mai scăzută decât ar fi fost posibil de obţinut
la o transformare bainitică, iar a doua este o bainită inferioară formată la
temperaturi scăzute. Trebuie menţionat că, oricare ar fi tipul de bainită,
limita de elasticitate şi rezistenţa la rupere fragilă pot fi ameliorate prin
micşorarea grăuntelui austenitic iniţial din care aceasta provine.
Bainita este un constituent metastabil ce evoluează în cursul revenirii
ducând la modificarea proprietăţilor.
PROPRIETĂŢILE CONSTITUENŢILOR STRUCTURALI REZULTAŢI ÎN 142
URMA…

Rezistenţa la tracţiune, MPa

Temperatura , °C

Fig. 5. 8. Rezistenţa la tracţiune a oţelurilor conţinând între 0,05 şi

Temperatura de tranziţie, °C

0,20 % C, în funcţie de structura rezultată din transformarea

austenitei [2]

Rezistenţa la rupere, daN/mm2

Fig. 5. 9 Relaţia dintre rezistenţa la rupere şi temperatura de transformare,

pentru oţeluri bainitice cu conţinut scăzut de carbon. [2]
 143 BAZELE TEORETICE ALE TRATAMENTELOR TERMICE

5. 6 Martensita

Martensita este o soluţie solidă de carbon în fierul α, suprasaturată şi

metastabilă. Denumirea de martensită provine de la numele ing. ADOLF
MARTENS ( 1850 – 1914 ).
Principala caracteristică a martensitei oţelurilor este duritatea sa
ridicată , care depinde practic numai de conţinutul în carbon, influenţa
carbonului fiind mult mai accentuată decât în structurile de echilibru. O
martensită cu 0,4 %C are o duritate de ordinul a 60 HRC (cca. 700HV) aşa
cum se poate vedea în figura 5.10 .

Fig. 5.10 Variaţia durităţii aliajelor

Fe-C în fincţie de conţinutul
în carbon [2]

Principalele cauze ale durităţii ridicate a martensitei sunt:

- tensionarea reţelei cristaline ca urmare a suprasaturării cu carbon
a soluţiei solide α (ferita);
- creşterea densităţii de dislocaţii;
- formarea de aglomerări de carbon la dislocaţii
- precipitarea de particule disperse de carburi din soluţia solidă α.
În schimb, martensita are o tenacitate foarte scăzută, fiind fragilă ( o
rezilienţă foarte scăzută ).
Duritatea martensitei poate atinge valori maxime de 65…66 HRC.
Rezistenţa mecanică mare şi plasticitatea redusă, ce caracterizează
martensita sunt rezultatul complexităţii structurii acesteia, o soluţie solidă
suprasaturată cu carbon interstiţial şi reţea tetragonală formată prin procese
 PROPRIETĂŢILE CONSTITUENŢILOR STRUCTURALI REZULTAŢI ÎN 144
URMA…

de alunecare ce dau naştere unei mari densităţi de dislocaţii şi macle interne.

S-a demonstrat că limita de curgere a martensitei este proporţională cu C 2,
unde C este concentraţia în carbon: la C = 0,6…0,8%, limita de curgere se
încadrează între 140…150 daN/mm2. Prezenţa dislocaţiilor şi a maclelor
interne are influenţă, de asemenea, asupra limitei de curgere şi a rezistenţei
la rupere la tracţiune.
Martensita este un constituent rezistent la coroziune atmosferică şi
cu bune proprietăţi magnetice.

5.7 Alte structuri

Troostita de călire este un amestec de ferită şi cementită, extrem de

fin. Denumirea provine de la numele chimistului francez L. J. Troost
(1825-1911). Se obţine la o călire moderată, cu o viteză de răcire mai mică
decât cea critică. La microscop (măriri de 300x ) apare sub formă de pete
negre, sferoidale sau sub formă de rozete, situate la marginea grăunţilor
(foşti austenitici). Are o duritate de 35 – 40 HRC, tenacitate şi plasticitate
mai ridicată decât a bainitei. Este puţin rezistentă la atacul reactivilor
metalografici, din care cauză apare puternic colorată în negru.
Sorbita de călire se obţine la o răcire continuă mai lentă decât ce a
troostitei. Este un amestec de ferită şi cementită mai puţin fin decât troostita.
La măriri de 600x apare aspectul lamelar clar. Gradul de dispersie creşte cu
viteza de răcire. Denumirea provine de la numele metalurgistului englez H.
C. Sorby (1826– 1908). Are o duritate sub 300 HB (tab. 5.2). Plasticitatea şi
tenacitate sunt mai ridicate decât la troostită.
Martensita de revenire apare din martensita de călire în urma
revenirii joase (100…2500 C) şi asigură oţelurilor carbon rezistenţă la
tracţiune şi duritate mari, în dauna tenacităţii. Valorile alungirii şi gâtuirii
sunt mici.
Troostita de revenire apare din martensita de revenire sau călire în
urma revenirii medii ( 300…5000 C ) şi este constituită dintr-un amestec de
ferită nerecristalizată şi cementită parţial sferoidizată. Cu toate că
proprietăţile de rezistenţă şi duritate scad cu creşterea temperaturii, limita de
elasticitate se menţine la valori ridicate.
Sorbita de revenire apare din martensita sau troostita de revenire în
urma revenirii înalte (500…6500 C). Proprietăţile de plasticitate ale acesteia
(alungirea şi gâtuirea) cresc cu creşterea temperaturii de revenire, gâtuirea la
 145 BAZELE TEORETICE ALE TRATAMENTELOR TERMICE

rupere prezentând un maxim la 600…6500 C. Sorbita de revenire (amestec

ferito-cementitic cu grad de dispersie mare) este constituentul structural care
Tabelul 5.2 Gradul de fineţe al structurilor de tip perlitic [5]

îmbină în modul cel mai favorabil caracteristicile de rezistenţă mecanică cu

cele de plasticitate. Faptul că sorbita de revenire are tenacitate superioară
sorbitei rezultate la descompunerea izotermă a austenitei se explică prin
forma diferită a cementitei în cele două amestecuri mecanice. Astfel, în timp
ce precipitatele de cementită în sorbita rezultată prin descompunerea la
încălzire a martensitei au formă globulară, în sorbita rezultată prin
transformarea austenitei la răcire, forma cementitei este lamelară.
PROPRIETĂŢILE CONSTITUENŢILOR STRUCTURALI REZULTAŢI ÎN 146
URMA…

BIBLIOGRAFIE

1. DIETER, G., Metalurgie mecanică. Editura Tehnică Bucureşti,

1970.
2. CONSTANT, A., HENRY, G., CHARBONHIER, J., C., Principes
de base des traitements thermiques et thermochimiques des aciers,
PYC Edition1992, ISBN 2-85330-110-9.
3. BARRALIS, J., MAEDER, G., Metalurgie/Elaboration, structures-
proprietes normalisation, colection Les Precis AFNOR/ NATHAM,
Edition Natham, 1997, ISBN Natham: 2-09-177491-X; ISBN
AFNOR : 2-12-260121-6.
4. VERMEŞAN, G., Diagrama Fe-C, Institutul Politehnic Cluj-Napoca,
1976.
5. VERMEŞAN, H., MUNTEANU, A., VERMEŞAN, G., NEGREA,
G., Carburarea, Editura RISOPRINT Cluj-Napoca, 2001, ISBN
973-656-079-1.
6. COLAN, H.,-Studiul metalelor, Institutul Politehnic Cluj- Napoca,
1977.