1.1.

Transormările structurale de bază ale tratamentelor termice

În cazul aliajelor fier-carbon, structura finală şi caracteristice mecanice vor fi

în funcţie de transformările structurale în stare solidă ce însoţesc operaţiile de bază ale
tratamentelor termofizice. Structurile principale sunt:
- austenita: este o soluţie de inserţie a carbonului în fierul γ, notată prin
Feγ(C) sau A;
- perlita: un amestec mecanic de ferită şi cementită, notată prin [Feα(C)
+Fe3C] sau P;
- martensita: o soluţie solidă de inserţie suprasaturată a carbonului în fierul
α, notată prin Feα ’ sau M;
- bainita: un amestec mecanic de ferită suprasaturată în carbon şi carburi de
tipul FexC, notată prin [Feα ’(C)+FexC] sau B.
Trecerea de la o structură la alta se realizează prin încălzire şi răcire,
efectuate în anumite condiţii, pentru fiecare din structurile de mai sus, structura de
pornire fiind austenita. Principalele transformări în cazul tratamentelor termofizice
sunt:
- transformarea perlitei în austenită (P A): are loc la încălzire şi are la bază
procesul de difuzie;
- transformarea austenitei în perlită (A P): se desfăşoară la răciri
efectuate cu viteză mică, având la bază tot procesul de difuzie;
- transformarea austenitei în martensita (A M): are loc la răcirea
austenitei cu viteză mare, deci fară difuzie;
- transformarea austenitei în bainită (A B): are loc la răcirea austenitei
cu viteze cuprinse între cele necesare obţinerii perlitei şi martensitei.
Această transformare este parţial guvernată de legile difuziei.
Din cele de mai sus rezultă clar că majoritatea tratamentelor termofizice au la
bază fenomenul de difuzie.

1.2.1 Transformări structurale la încălzire

Acestea sunt: transformarea perlitei în austenită sau pe scurt transformarea

austenitică şi transformarea martensitei în perlită. Transformarea martensitei la
încălzire va fi prezentată în cadrul tratamentului termofizic de revenire.
Din diagrama Fe-Fe 3C rezultă că austenita începe să apară abia la temperaturi
de încălzire ce depăşesc limita A c1 (727 °C). În cazul unui oţel eutectoid (0,8 %C),
având structură perlitică, prin încălzire creşte treptat concentraţia în carbon a feritei,
iar peste linia A c1, începe să apară austenita:

Feα(C) + Fe3C Feγ(C)

0,02% 6,67%, 0,8%

perlită austenită
 Factorii care influenţează transformarea austenitică

a) Viteza de încălzire: influenţa acesteia se pune în evidenţă pe curba de

încălzire, momentul transformării fiind marcat printr-un palier corespunzător
reacţiei endoterme ce o caracterizează. Două probe de oţel identice din punctul de
vedere al compoziţiei chimice sunt încălzite cu viteze diferite (fig. 1.20), peste linia
Ac1; se poate observa că la viteze mari de încălzire transformarea începe la
temperaturi mai ridicate (ΔT 2 > ΔT1), interval de timp necesar transformării este mai
mic (Δτ2 < Δτ1), iar procesul transformării se declanşează după un timp τ1< τ2.
b) Structura iniţială: perlita lamelară se transformă mult mai repede decât cea
globulară, având suprafeţele de separare interfazice mult mai mari. De asemenea
timpul de transformare este mult mai mic în cazul structucturilor iniţiale care conţin
carburi fine, fapt care are aceeaşi explicaţie.
c) Compoziţia chimică: viteza transformării creşte odată cu conţinutul de
carbon (figura 1.21), datorită faptului că va creşte şi cantitatea particulelor de carburi,
respectiv suprafaţa de separaţie interfazică.

Fig. 1.20 Influența vitezei de răcire asupra transformării

Fig. 1.21 Influența conținutului de carbon asupra transformării

 Elementele de aliere, cu excepţia nichelului, micşorează viteza transformării
perlitei în austenită şi influenţează poziţia punctelor critice. Elementele care formează
carburi, deplasează punctele critice către valori mai ridicate ale temperaturii.

Mărimea grăunţilor de austenită

Deoarece grăuntele de austenită nu suferă în cursul răcirii modificării

dimensionale importante, se poate considera că granulaţia austenitică, formată în
cursul procesului de încălzire, rămâne neschimbată până la temperatura ambiantă. În
consecinţă, gradul de fineţe al structurilor ce rezultă din austenită prin răcire, precum
şi caracteristicilor mecanice finale vor fi în funcţie de mărimea pe care o au avut-o
grăunţii de austenită în faza finală a operaţiei de încălzire.
După terminarea transformării P A, prin încălzirea în continuare a oţelului
sau o menţinere mai îndelungată la aceeaşi temperatură (supraîncălzirile), începe faza,
de creştere a grăunţilor formaţi. Rezultă că pentru o corectă conducere a procesului de
încălzire trebuie avută în vedere cea mai potrivită granulaţie a austenitei, pentru scopul
urmărit. Factorii care inluenţează mărimea grăuntelui de austenită sunt: temperatura de
încălzire, durata de menţinere, conţinutul de carbon, condiţiile de elaborare, dacă
materialul a fost sau nu deformat plastic la cald, etc. Determinarea mărimii grăunţilor
constă în punerea în evidenţă a limitelor lui, existente la sfârşitul operaţiei de încălzire
- menţinere de egalizare, pe cale microscopică şi compararea dimensiunilor lui cu
etaloane standardizate.

1.2.1 Transformări structurale la răcire

Procesele care au loc la răcirea austenitei prezintă o mare importanţă teoretică

şi practică, deoarece mecanismul şi cinetica acestor procese influenţează natura,
forma, mărimea şi distribuţia fazelor în structura oţelului, determinând astfel
proprietăţi corespunzătoare după tratamentul termic.
Particularitatea cea mai importantă a transformării austenitei la răcire constă în
aceea că, în funcţie de o serie de factori structurali, de temperatură, timp, etc., ea se
produce în moduri diferite atât în privinţa condiţiilor termodinamice cât şi, mai ales, a
mecanismului şi a cineticii.

Transformarea austenitei în perltiă

Răcind austenita cu viteză mică, la temperaturi inferioare liniei A c1, se va

transforma în perlită, după schema:

Feγ(C) Feα(C) + Fe3C

0,8% 0,02%, 6,67%

perlită

După câte se poate observa, transformarea este însoţită de apariţia unor faze noi
cu un conţinut de carbon foarte diferit. Acest lucru dovedeşte că transformarea
perlitică are la bază procesul de difuziune, având un caracter evolutiv.
Transformarea se caracterizează prin germinarea fazei noi şi creşterea acesteia
cu o anumită viteză, fenomen ce se desfăşoară concomitent din clipa când condiţiile
necesare sunt îndeplinite.

Fig. 1.22. Declanșarea germinării constituienților

Germenii de perlită se formează în locurile unde există deranjamente în reţeaua

cristalină sau la limitele grăunţilor, precum şi pe suprafeţele formate de diferite
incluziuni şi neomogenităţi. Într-un grăunte de austenită (figura 1.22a) să presupunem
că declanşarea germinării se datoreşte unei particule submicroscopice de ferită formată
în condiţiile arătate mai sus. La răcire continuă, în cazul pieselor masive este posibil
ca punctele de la suprafaţa piesei să se răcească cu viteză mai mare, iar cele din centru
cu
viteză mai mică. În asemenea cazuri structura perlitică rezultată este neuniformă pe
secţiune, fapt ce impietează asupra caracteristicilor mecanice.
Constituenţii care se formează prin descompunerea austenitei în intervalul
perlitic, poartă denumiri diferite după forma şi gradul de fineţe a lamelelor de
cementită şi ferită: perlită globulară, perlită lamelară, perlită sorbitică, troostită.

Factori ce influenţează transformarea austenitei în perlită

Factorii mai importanţi sunt:

viteza de răcire: dacă viteza de răcire este mică, viteza de germinare (numărul de
germeni de fază nouă ce apar în unitatea de timp) este mică comparativ cu viteza de
creştere a germenilor, iar structura finală va fi grosolană. Dacă viteza de răcire este
mare, numărul germenilor ce apar în unitatea de timp este mult mai mare decât în
cazul precedent şi nu au timpul necesar pentru a creşte. In consecinţă, la viteze de
răcire mari, structura rezultată este mult mai fină, în final numărul coloniilor de perlită
fiind mult mai mare.
condiţiile de austenitizare: este importantă temperatura de încălzire la austenitizare şi
gradul de omogenizare a austenitei. Cu cât temperatura este mai ridicată, austenita este
mai omogenă, deci numărul de microvolume cu concentraţie diferită de cea medie,
precum şi numărul de particule de carburi rămase nedizolvate, care constituie germeni
de cristalizare pentru perlită, scade. In consecinţă, structura finală va avea un aspect
grosolan.

gradul de subrăcire: cu creşterea subrăcirii se micşorează distanţa interlamelară a

perlitei, deci ea este mult mai fină. Rezultă că, pentru diferite temperaturi de început
ale transformării corespund perlite de diferite grade de fineţe, ale căror denumire a
fost arătată mai sus.

elemente de aliere: influenţa lor se manifestă prin modificarea poziţiei punctelor critice
şi a intervalului în care are loc transformarea perlitică, precum şi asupra fineţei
perlitei. Acest aspect se va analiza în cadrul capitolului destinat diagramelor T.T.T.

Transformarea austenitei în martensită (martensitică) (transformare la răcire)

Dintre tipurile de transformări în stare solidă, transformarea martensitică

prezintă cea mai mare însemnătate teoretică şi practică, stând la baza celui mai
important tratament termofizic al oţelurilor - călirea.
Această transformare (numită scurt “martensitică”) constă în transformarea
soluţiei solide de austenită într-o soluţie solidă suprasaturată de carbon în fier α,
numită martensită:

Fe y(C) Feα'(C)
(pentru a nu se confunda cu ferita Feα(C), soluţia solidă de ferită suprasaturată în
carbon se va nota cu Feα'(C)
Transformarea are loc la grade mari de subrăcire, respectiv la viteze de răcire
mai mari decât viteza critică a transformării. Prin viteză critică se înţelege viteza
minimă necesară pentru ca această transformare să poată avea loc.
Faza nouă rezultată - martensita - are aceeaşi concentraţie ca şi austenita din
care a provenit, cu deosebirea că, atomii de fier ocupă poziţii noi în reţeaua cristalină
(de la cubică cu feţe centrate la o reţea tetragonală). Procesul având loc cu viteză
foarte mare, iar concentraţia în carbon rămânând neschimbată, rezultă clar că procesul
de difuzie nu mai are loc, iar transformarea are un caracter revolutiv. Structura
rezultată este deci o structură metastabilă (în afară de echilibru), având o duritate
foarte ridicată.
Referitor la mecanismul acestei transformări s-au emis foarte multe ipoteze.
Una din ipotezele mai apropiate de realitate consideră că, germenii de martensită apar
pe planele de alunecare ce se nasc datorită stării puternic tensionate a reţelei de
austenită supusă răcirii cu viteză mare (figura 1.23a).
 Fig. 1.23 Formarea structurii martensitice

Prin răcire în continuare apar noi plane de alunecare şi lamele de martensită

mereu noi, care vor împărţi grăuntele de martensită în volume din ce în ce mai mici
(figura 1.23b). Martensita având un volum specific mai mare decât al austenitei,
porţiunile de austenită netransformată vor fi supuse unei compresiuni multilaterale,
care în faza finală poate frâna procesul transformării (figura 1.23c). Cantitatea de
austenită care rămâne netransformată şi apare în structură alături de martensită se
numeşte austenită reziduală. Ea poate fi transformată prin răcire în continuare la
temperaturi joase sau prin tratamente ulterioare (revenire).
Examinând curba cinetică a transformării A M se constată că transformarea
se declanşează la o anumită valoare a temperaturii, când apar primele lamele (ace) de
martensită (cca. 1%); acest punct se numeşte punctul de început al transformării şi se
notează cu Ms. Fenomenul se desfăşoară apoi cu viteză mare (0,002 secunde) şi scade
din nou, la o anumită temperatură viteza fiind atât de mică încât se poate considera ca
punct de sfârşit al transformării, notat cu M f. Intervalul de temperatură dintre M s şi Mf
se numeşte interval de transformare martensitică şi este caracteristic pentru fiecare
aliaj în parte.

Factorii ce influenţează transformarea austenitei în martensită

a) Viteza de răcire în intervalul de transformare. în cazul a două probe

austenitizate în aceleaşi condiţiuni, dar răcite cu viteze diferite V1 >> V 2, curbele
cinetice ale transformărilor ne arată următoarele (figura 1.24):
- în prima fază a transformării M s - M, în cazul vitezei mai mici V 2 se obţine
o cantitate mai mare de martensită decât în cazul vitezei V1;
- în intervalul M - M f, cantitatea mai mare de martensită se obţine la viteza
mai mare V1. În acest caz cantitatea de austenită reziduală este mai scăzută
cu A%, fapt important în practica tratamentelor termice de călire.
În concluzie, în mod practic ar trebui ca în primul interval M s - M răcirea să se
facă cu viteze mici, iar în intervalul M - M f cu viteze mari, asigurându-se o cantitate
maximă de martensită. Această modalitate de răcire are o mare importanţă practică în
cazul acelor aliaje unde austenita prezintă o mare stabilitate. Modalităţile de răcire se
vor prezenta la tratamentul termofizic de călire.
Punctul M la care se observă cele de mai sus se numeşte punct mijlociu şi
alături de punctele M s şi Mf, reprezintă punctele transformării martensitice.

b) întreruperea procesului de răcire în intervalul de temperatură M s - M nu

influenţează cantitatea finală de martensită formată. Sub punctul M, prin oprirea răcirii
se opreşte şi transformarea austenitei în martensită; la reluarea răcirii procesul
reîncepe, dar cantitatea de martensită ce se formează este mai mică. Deci întreruperea
răcirii duce la fenomenul de “stabilizare a austenitei”.

c) Mărimea grăuntelui de austenită. Cu cât acesta este mai mare, cu atât

austenita este mai stabilă, transformându-se mai greu şi necesitând o perioadă de
incubaţie mai lungă. Transformarea ei în martensită va necesita o viteză de răcire mai
mică.

d) Compoziţia chimică a aliajului.

Conţinutul de carbon are o influenţă complexă:
- cu creşterea conţinutului de carbon se măreşte stabilitatea austenitei;
- odată cu creşterea procentului de carbon, punctele critice ale transformării se
deplasează către valori mai scăzute ale temperaturii (figura 1.24);

Fig. 1.24. Intervalul de transformare al martensitei

Diagramele de transformare izotermă şi continuă a austenitei (T.T.T)

Importanţa diagramelor de transformare a austenitei la răcire constă în faptul că

precizează modalităţile de descompunere a soluţiei solide de austenită în funcţie de
condiţiile de răcire, precum şi natura şi proprietăţile structurilor ce rezultă.
 În timpul răcirii austenitei acţionează doi factori: temperatura şi timpul, care de
fapt constituie şi coordonatele acestor diagrame. Prin menţinerea constantă a
temperaturii şi urmărirea modului cum evoluează structura în timp, se obţin
“diagramele de transformare izotermă a austenitei”. Dacă variază ambii parametrii,
diagramele ce rezultă se numesc “diagrame de transformare continuă a austenitei” sau
anizotermă. Simbolizarea prescurtată a lor - T.T.T. - arată tocmai această
interdependenţă: temperatură, timp, transformare.
Construirea diagramelor T.T.T. se poate face prin mai multe metode:
- prin cercetare metalografică: se urmăreşte natura structurii obţinute pentru
diferite grade de subrăcire;
- prin dilatometrie asociată cu cercetarea metalografică: prin înregistrarea
curbelor dilatometrice se determină punctele critice, pe baza palierelor şi
inflexiunilor acestora;
- prin metoda magnetică;
- prin iradiere cu raze X.
Metoda cea mai folosită este cea dilatometrică, asociată cu cercetarea
metalografică şi măsurătorile de duritate.

Diagramele de transformare izotermă a austenitei

Se consideră ”n” probe (epruvete) de oţel, identice, din punctul de vedere al

compoziţiei chimice şi al dimensiunilor, încălzite şi menţinute în asemenea condiţii
încât să se obţină o structură austenitică omogenă. Una din.probe se trece cu mare
viteză din utilajul de încălzire într-o baie de săruri a cărei temperatură este constantă,
T1, urmărindu-se timpul la care începe şi se termină transformarea. Cu aceste rezultate
se construieşte curba cinetică a transformării, corespunzătoare temperaturii de
menţinere izotermă T1 (figura 1.25). Cu altă probă se procedează la fel, dar la
temperatura T2 şi aşa mai departe până la temperatura T n.
Proiectând şi unind între ele punctele de început şi sfârşit ale transformării într-o
diagramă având coordonatele temperatură - timp (în coordonate logaritmice) se obţin
două curbe: curba 1 reprezintă locul geometric al punctelor de început ale
transformării, iar curba 2 al punctelor de sfârşit ale transformării. În cazul cel mai
general, o diagramă de transformare izotermă a austenitei arată ca cea din fig. 1.25.
De regulă, între curbele de început şi sfârşit ale transformării se mai trasează cu
linie întreruptă şi curba corespunzătoare unei transformări de 50%. Cadrul acestor
diagrame este delimitat la partea superioară de izoterma corespunzătoare punctului
critic Ac1 sau Ac3 (în funcţie de conţinutul de carbon), iar la partea inferioară de
izoterma corespunzătoare punctului de început al transformării martensitice, M s.
Aceste linii nu fac parte din diagrama propriu-zisă, dar delimitează zonele de existenţă
ale austenitei stabile şi instabile.
Fig. 1.25 Cinetica transformării izoterme