Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DEPARTAMENTUL:IMST
SPECIALIZAREA:INGINERIE
ECONOMICA INDUSTRIALA
STUDENT:
REFERAT
TRATAMENTE TERMICE
2022
Tratamente termice primare si secundare
2Fe + 02->2FeO
C + 2H2->CH4
C + 02 -> C02
Pentru combaterea influenţei gazelor din mediul de lucru s-au adoptat diferite procedee
de lucru: folosirea atmosferelor neutre sau controlate, folosirea stratului fluidizant sau
încălzirea în băi de săruri topite, ultimul procedeu fiind tot mai rar folosit în prezent.
Pe timpul răcirii, deoarece austenită are energie liberă mai mare decât perlita, are loc
transformarea austenitei în eutectoid după relaţia:
Curba martensitică
Diferenţa de volum specific între martensită şi austenită, cu atât mai accentuată cu cât
conţinutul de carbon este mai mare, conduce la o puternică tensionare a structurii, cu
provocarea de fisuri şi crăpături.
Martensită este foarte fragilă, plasticitatea ei fiind practic nulă. Ea este însă rezistentă la
coroziune şi are bune proprietăţi magnetice utilizate pentru determinările cantitative ale
trasformării.
TRATAMENTE TERMICE PRIMARE
Aşa cum s-a arătat anterior, tratamentele termice primare (preliminare) au ca scop
obţinerea unor constituenţi de echilibru fazic, care induc unele proprietăţi tehnologice sau
pregătesc structurile necesare tratamentului termic final. Din această categorie fac parte
recoacerea şi normalizarea.
Recoacerea reprezintă tratamentul termic care are ca scop aducerea structurii aliajului in
stare de echilibru fîzic,chimic sau structural,dup a caz.In funcţie de scopul urmarit,temperatura
de incalzire poate fi sub cea critica,cand se numeşte recoacere fara transformare de faza,sau
dimpotriva,cu modificare de faza cand incalzirea este la o temperatura superioara punctului
critic.
Recocerea se efectuează în următoarele scopuri:
- aducerea aliajului într-o stare de echilibru fîzico-chimic şi structural;
- omogenizarea şi finisarea structurii, îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice prin
recristalizarea secundară a unor structuri rezultate în urma supraîncălzirii sau deformării la cald;
- înlăturarea efectelor rezultate prin deformarea la rece şi la cald (eliminarea tensiunilor
interne, creşterea plasticităţii, scăderea durităţii în scopul îmbunătăţirii prelucrabilităţii);
- îmbunătăţirea structurii oţelurilor în scopul executării unor tratamente termice
ulterioare.
Incălzirea se efectuează cu viteze mici (20...60°C/h) pentru a se evita creşterea
tensiunilor interne, iar menţinerea depinde de timpul necesar pentru uniformizarea încălzirii şi
desfăşurarea proceselor de difuziune. Răcirea se execută cu viteze relativ mici, în aer, în cuptor,
sub strat de cenuşă sau nisip.
RECOACERI FĂRĂ TRANSFORMARE DE FAZĂ
Normalizarea
Normalizarea are ca scop finisarea granulaţiei şi structurii (îmbunătăţirii proprietăţilor
mecanice) şi se aplică pieselor turnate şi semifabricatelor din oţeluri laminate ca tratament
termic preliminar sau în unele cazuri ca tratament termic final (oţeluri cu conţinut mediu de
carbon).In cazul oţelurilor hipereutectoide a căror structură nu prezintă cementită în reţea,
normalizarea se face prin încălzire peste Ai, menţinere şi răcire în aer.
Normalizarea este folosită ca operaţie intermediară de înmuiere a oţelului înaintea
prelucrării prin aşchiere, eliminarea defectelor de structură şi îmbunătăţirea structurii înaintea
călirii.
TRATAMENTE TERMICE SECUNDARE
Călirea
Călirea este tratamentul termic final care constă din încălzirea materialului metalic la o
tempratură în domeniul austenitic, menţinerea la aceasta temperatură un timp suficient pentru
austenitizarea completă, urmată de o răcire rapidă în scopul obţinerii structurii martensitice.
Viteza trebuie să fie suficient de mare pentru a evita transformarea de fază reversibilă
(descompunerea eutectoidă, precipitarea unei faze în exces din soluţia solidă).
Tratamentul de călire se aplică oţelurilor carbon şi aliate cu conţinut de carbon peste
0,30%.
Scopurile călirii:
- ridicarea durităţii materialului metalic prin obţinerea martensitei ca şi constituient
principal;
- favorizarea asocierii unei durităţi moderate cu tenacitate înaltă, prin obţinerea unei
structuri corespunzătoare (bainită, troostită).
Pentru otelurile aliate, temperatura de incalzire se stabileste in functie de pozitia punctelor critice
de transformare si de diagramele de variatie ale duritatii cu temperatura.
Durata mentinerii otelului la temperatura de incalzire trebuie sa asigure
uniformizarea temperaturii in sectiunea piesei,omogenizarea austenitei. Ea se stabileste pe baza
formei si dimensiunii piesei, compozitiei chimice a materiaiului §i conditiilor de incalzire.
Deosebit de irnportanta este alegerea vitezei de racire in intervale. Viteza de racire trebuie
sa fie mare in primul interval - pentru a se evita transformarea austenitei in structuri perlitice -
dar suficient de lenta in eel de-al doilea interval pentru a nu favoriza tensionarea brusca la
transformarea mastensitica. Din tabelul 4.1 se observa ca apa raceste cu viteza mare in
ambele intervale iar uleiul raceste mult mai lent in eel de-al doilea.
Rezulta ca mediul ideal pentru racire il constituie apa in primul interval, respectiv uleiul
pentru eel de-al doilea interval.
PROCEDEE DE CALIRE
a) Călirea obişnuită (călirea într-un singur mediu) constă în introducerea piesei încălzite
la temperatura de călire într-un mediu de răcire în care se menţine până la răcirea completă.
Mediul utilizat trebuie să asigure o viteză de răcire mai mare decât cea critică pentru materialul
respectiv şi în acest scop se utilizează de regulă apa pentru oţelurile carbon şi uleiul pentru
oţelurile aliate. Procedeul prezintă dezavantajul că din cauza vitezei de răcire prea mari în
intervalul martensitic se favorizează apariţia defectelor de călire (fisuri, deformaţii). Din
această cauză procedeul se aplică în general doar pieselor de dimensiuni mai mici sau celor de
importanţă mai redusă.
b) Călirea întreruptă se realizează în două etape. Piesele se răcesc până la o temperatură
cu 20...30° deasupra punctului Ms într-un mediu cu capacitate mare de răcire (apă sau soluţie
apoasă de săruri) care asigură o viteză de răcire mai mare decât cea critică după care se trec
într-un alt mediu cu capacitate de răcire mai mică în intervalul martensitic (ulei, aer), evitându-
se astfel formarea tensiunilor interne mari. Dificultatea în folosirea acestui procedeu constă în
stabilirea momentului optim de trecere a piesei dintr-un mediu în celalalt, ceea ce necesită
muncitori cu o mare experienţă. Se utilizează la călirea sculelor din oţel carbon de scule.
e) Calirea la temperaturi joase (sub 0°C) se aplica otelurilor cu continut mare de carbon
(peste 0,6%) si unor o|eluri aliate care au punctul Mf situat la temperaturi sub 0 C. Acest
procedeu reprezinta o continuare a calirii deoarece, prin racirea piesei la o temperatura cat
mai apropiata de Mf, o parte din austenita reziduala se transforma in martensita. Cu cat punctul
Mf este situat la temperaturi mai joase, cu atat tratamentul termic este mai eficient .
Tipuri de călire superficiala.
7
Revenirea este tratamentul termic care constă în încălzirea oţelurilor călite mastensitic
la o temperatură inferioară temperaturii Aci, menţinerea la această temperatură un timp
determinat şi apoi răcirea.
21
Întrucât structura oţelurilor după călire este formată din martensită şi austenită
reziduală, martensită fiind foarte dură şi fragilă este necesar un tratament termic care să aducă
material dintr-o stare de soluţie solidă suprasaturată într-o stare apropiată de cea de echilibru.
Rezultă structuri care conferă materialului valori ridicate ale rezistenţei de rupere, asociată cu o
bună plasticitate. Transformările structurale, respectiv proprietăţile mecanice sunt în funcţie de
temperatură, de durata de menţinere, de viteza de încălzire şi de viteza de răcire.
Revenirea se practică pentru a provoca o întoarcere incompletă spre starea de echilibru,
corespunzătoare temperaturii ambiante. Se bazează pe precipitarea de faze noi printr-o
reîncălzire, în condiţii speciale, pentru a atinge gradul de restabilire corespunzătoare
proprietăţilor urmărite.
Transformările care se produc pot fi puse în evidenţă cu ajutorul curbelor dilatometrice
care redau variaţia corespunzătoare transformărilor structurale, scăzându-se dilatarea termică.
Din studiul acestora rezultă că în urma acestei transformări martensită tetragonală devine
cubică.
După intervalele de temperatură la care se face încălzirea, în practică se deosebesc trei
tipuri de tratament de revenire:
a) Revenirea joasă are loc la 150...200°C şi se aplică după călirea sculelor sau
călirea superficială şi are scop transformarea martensitei tetragonale în
martensită cubică. Astfel, structura devine mai stabilă şi se elimină o mare
parte din tensiunile interne provocate de transformarea austenitei în
martensită tetragonală, obţinându-se o detensionare a pieselor călite.
La aceste temperaturi, pe suprafaţa prelucrată a pieselor se formează oxizi superficiali
de diferite grosimi şi culori, fapt ce permite aprecierea temperaturii de revenire .
Revenirea joasă cu menţinerea mai îndelungată (20...50 h) elimină posibilitatea
transformării ulterioare a martensitei şi deci posibilitatea modificării în timp a dimensiunilor.
Se aplică în cazul sculelor de măsurat, calibrelor, rolelor şi bilelor de rulmenţi.
b) Revenirea medie se realizează între 200...550 C. Se aplică pieselor la care se impune
o tenacitate mai bună, rară a se reduce prea mult duritatea sau elasticitatea, ca
de exemplu la arcuri şi la alte piese din construcţia de maşini. Se obţin
următoarele structuri fine:
- între 200...300°C un amestec de martensită cubică şi troostită de revenire;
- între 350...450°C troostită de revenire;
- între 450...550 C sorbită de revenire.
Revenirea medie se realizează în băi de săruri sau în cuptoare cu circulaţie forţată
de aer.
c) Revenirea înaltă între (550...650°C) se caracterizează prin structuri globulare de
maximă plasticitate şi tenacitate dar cu rezistenţă şi duritate scăzute: sorbită de revenire şi
perlita globulară. Tratamentul termic complet, realizat printr-o călire urmată de revenire înaltă
se numeşte îmbunătăţire şi este larg utilizat în construcţia de maşini pentru piese supuse la
eforturi mari şi solicitări dinamice.
De menţionat faptul că structurile corespunzătoare revenirii la diferite temperaturi sunt
specifice fiecărei categorii de oţeluri în parte. Temperaturile de revenire se aleg în funcţie de
proprietăţile necesare pieselor respective pe baza diagramelor de variaţie a acestor proprietăţi
cu temperatura de revenire.
22
- în intervalul 200...400°C fragilitatea apare în special la oţelurile care prin călire
menţin mai multă austenită reziduală. Se numeşte „fragilitate la revenire la temperaturi joase”
sau „fragilitate ireversibilă”.
23