Lucrarea 6

METODE PRACTICE DE CALIRE

6.1. Notiuni generale

Calirea este unul din procedeele cele mai des utilizate pentru obtinerea unor
caracteristici mecanice imbunatatite ale otelurilor. Dupa cum se stie, calirea consta dintr-
o incalzire a otelului la temperatura de austentitizare, o mentinere pentru desavarsirea
transformarii de faza si omogenizarea austenitei si o racire rapida, in scopul obtinerii unei
structuri in afara de echilibru (de obicei martensita). Dintre parametrii regimului de
calire, viteza de racire este principalul factor care determina obtinerea unei anumite
structuri si ea trebuie sa fie putin mai mare decat viteza critica de calire a otelului
considerat, cand se urmareste obtinerea strucuturii martensitei. Alegerea conditiilor de
racire (a vitezei) este determinata de calitatea otelului, de forma si dimensiunile piesei,
precum si de caracteristicile mecanice dorite (structura).

Principalele procedee de calire ale otelului sunt :

1. calirea obisnuita sau calirea intr-un mediu ;

2. calirea intrerupta sau calirea in doua medii ;
3. calirea in trepte ;
4. calirea izoterma ;
5. calirea locala ;
6. calirea cu auorevenire ;
7. calirea la dimensiuni stabile ;
8. calirea fara deformare ;
9. (calirea) tratamentul la temperaturi sub 273K (0~C)

Schematic pot fi reprezentate grafic in coordonate temperatura-timp, primele patru

procedee de calire prin suprapunerea curbelor vitezelor de racire peste diagrama TTT.

6.2. Calirea obisnuita sau calirea intr-un mediu

Piesele incalzite la temperatura optima de austenitizare sunt introduse in mediul de

racire, unde se mentin pana la racirea completa. Racirea lor in acest caz, se realizeaza
continuu. Procedeul se recomanda la racirea pieselor simple din oteluri carbon si altele.
Se racesc in apa piesele din oteluri carbon cu diametrul peste 3….5 mm, iar in ulei cele
cu dimensiuni mai mici.

6.3 Calirea intrerupta sau calirea in doua medii

Consta din racirea pieselor, la inceput intr-un mediu cu viteza de racire mare si
apoi, intr-un mediu cu viteza de racire mai mica. Viteza de racire mai mare a primului
mediu asigura depasirea minimului de stabilitate a austenitei, iar viteza mai mica a celui
de-al doilea mediu face ca tensiunile termice care apar in intervalul trasformarilor
martensitice sa fie mici. In primul mediu (de ex. apa) piesa este mentinuta pana ce
temperatura ei ajunge cu ceva deasupra domeniului de transformare martensitica, iar apoi
are loc racirea in continuare intr-un alt mediu cu viteza de racire mica (ulei sau aer)
realizandu-se astfel parcurgerea intervalului martensitic cu viteze ralativ mici de racire,
ceea ce favorizeaza micsorarea tensiunilor interne. Procedeul se aplica la calirea sculelor
din oteluri cu continut mare de carbon. Dezavantajul metodei consta in dificultatea
stabilirii duratei de mentinere in primul mediu de racire si se recomanda orientativ
mentinerea in apa timp de 1 sec pentru fiecare 5…6 mm din diametrul sau grosimea
piesei si apoi trecerea ei in ulei.

Fig.6.1

6.4 Calirea in trepte

Procedeul calirii in trepte presupune racirea piesei intr-un mediu care are
temperatura deasupra punctului martensitic al otelului respectiv, o mentinere izoterma
(peste Ms) un anumit timp dupa care urmeaza racirea finala, de obicei, cu viteza mica. In
timpul racirii are loc calirea propriu-zisa, adica transformarea martensitica. Acest
procedeu duce la formarea unor tensiuni interne termice minime si nu prezinta
dezavantajele calirii intrerupte. Datorita faptului ca mediile fierbinti, care realizeaza
racirea in primul interval nu asigura intotdeauna realizarea vitezei critice de calire pentru
sectiuni mai mari (in centrul acestora) face ca procedeul sa fie indicat pentru piese cu
dimnesiuni limitate din otel sau slab aliate.

6.5 Calirea izoterma

 Procedeul caliriiizoterme este asemanator cu cel al calirii in trepte cu deosebirea ca
mentinerea in primul mediu asigura terminarea transformarilor structurale, curba vitezei
de racire va intersecta curba de sfarsit de transformare, din curbele TTT. Viteza de racire,
in cel de-al doilea mediu, nu mai prezinta practic importanta. Durata de mentinere in
mediul de calire este determinata de durata transformarii austenitei la temperatura data.
Ea poate fi determinata cu ajutorul diagramelor TTT. De obicei, temperatura
descompunerii izoterme se alege in intervalul 523…673 K (250…400~C) si corespunde
ci intervalul transformarilor bainitice. Obisnuit ca medii de racire se folosesc bai de saruri
sau de metale topite. Se preteaza la acest procedeu otelurile aliate, care au un al doilea
maxim al vitezei de transformare al austenitei (minim de stabilitate), deoarece se
micsoreaza durata de mentinere a piesei in mediul de calire.

6.6 Calirea locala

Este un procedeu prin care se urmareste sa se caleasca numai anumite portiuni ale
piesei. Se realizeaza prin stropirea locala a pieselor cu un jet de apa sau cufundarea piesei
incalzite in mediul de racire pana la nivelul la care se urmareste sa se obtina calirea.
Avantajul stropirii cu un jet de apa cosnsta si in faptul ca impiedica formarea peliculei de
vapori la suprafata piesei. Pentru a nu se produce reincalzirea piesei, piesa se cufunda
complet in mediul de racire cand partea neincalzita are o culoare visinie inchisa.
Procedeul nu urmareste de regula obtinerea duritatii maxime si se foloseste numai pentru
piesele cu duritate mica de lucru. De exemplu, matrite masive pentru matritarea la cald,
carora li se aplica o calire locala prin cufundare si scoatere repetata din mediul de racire.

6.7 Calirea cu autorevenire

Procedeul de calire cu autorevenire prezinta avantajul obtinerii unei duritati ,

respectiv reziliente variabile de-alungul piesei, spre deosebire de calirea su revenirea
obisnuita, cand duriteata si rezilienta sunt aceleaisi in toate punctele. Avand in vedere
aceste considerente, calirea cu autorevenire se aplica in special sculelor ce lucreaza in
conditii de soc ( dalti, scule de forja) la care duritatea de-alungul generatoarei trebuie sa
fie voariabila. Se disting 2 variante ale procedeului:

a) se caleste numai partea activa a piesei (sculei), se scoate apoi piesa din lichidul de
racire si se asteapta reincalzirea ei, uramarindu-se culorile de revenire care ne dau o
indicatie destul de precisa a gradului de incalzire a piesei. Cand s-a obtinut culoarea
deschisa se raceste intreaga piesa.

b) se caleste intreaga piesa. Partea incativa revine la temperaturi mai inalte intr-o baie
de saruri sau plumb, iar partea activa se incalzeste pe seama caldurii inmagazinate in
corpul piesei, temperatura urmarindu-se cu ajutorul culorilor de revenire. Se raceste
apoi intreaga piesa intr-un mediu oarecare. Dependenta dintre culorile de revenire si
temperatura este redata in tabelul 5.
 Tab. Nr.1

6.8 Calirea la dimensiuni stabile

Reprezinta un procedeu complet de tratament termic, care consta dintr-o calire

urmata de racire la temperaturi negative si o revenire joasa. Schematic poate fi
reprezentat prein graficul din figura 11.

Fig.6.2
Prin acest tratament, se cauta ca dimensiunile rezultate in urma prelucrarii lor mecanice
finale (de obicei rectificarea) sa fie stabilite in timp, la temperatura mediului ambiant.
Deoarece structura obtinuta prin calire nu este stabila la temperatura mediului ambiant,
procesul de difuziune a carbonului se produce in mod lent. Aceasta precipitare a
carbonului este insotita de scaderea tetragonalitatii martensitei (cu scadere de volum) si
de transformarea izoterma a austenitei reziduale (cu crestere de volum). Prin acest
tratament termic se cauta sa se provoace producerea unor transformari in timp foarte
scurt ; astfel prin racirea in domeniul tempertaturilor negative (apoape de Mf) are loc
transformarea austenitei reziudale in martensita, iar prin incalzirea corespunzatoare
revenirii joase de la 393…523 K (120…250~C) are loc precipitarea carbonului cu
reducerea tetragonalitatii martensitei. Noua structura va fi stabila in timp, iar
dimensiunile obtinute in urma ultimei prelucrari se vor pastra.

6.9 Calirea fara deformare

 Prin acest tratament termic se cauta sa se evite modificarea formei
(deformare) si dimensiunilor pieselor supuse tratamentului termic. Obisnuit structura
pieselor din otel, inainte de tratamentul termic, este formata din amestec de ferita si
cementita (de obicei ferita si perlita). Prin incalzire, in vederea calirii in domeniul
austenitic se va modifica atat structura, cat si dimensiunile piesei, la fel si in urma racirii
rapide. Deoarece volumele specifice ale martensitei, amestecului ferito-cementitic si
austenitei difera mult intre ele (VM>VP>VA) in urma calirii pot apare deformatii ale
pieselor. Tratamentul termic trebuie astfel condus incat VM+VA sa fie egal cu VP pentru
a se evita deformarile. Acest lucru se realizeaza de obicei prin calirea la o temperatura
mai ridicata ca cea obisnuita, in vederea obtinerii unei cantitati sporite de austenita
reziduala, (se obtine o scadere a volumului piesei), iar apoi prin revenire, se transforma o
parte a austenitei in martensita pana la satisfacerea egalitatii volumelor dinamice si in
urma tratamentului tarmic.

6.10 Tratamentul termic la temperturi sub 273 K (0~C)

Se aplica numai otelurile la care Mf se afla la temperaturi negative (oteluri

carbon cu peste 0,6% carbon). Se face cu scopul de a transforma o parte din austenita
reziduala in martensita, in vederea sporirii duritatii piesei calite. De regula se realizeaza
in amestec de zapada carbonica si alcool, azot lichid si foarte rar oxigen lichid. Este
important sa se cunoasca pozitia punctelor Mf si Mo, deoarece primul indica temperatura
pana la care racirea este utila, iar al doilea, daca se admite sau nu intreruperea
tratamentului intre calire si racire la temperatura negativa (daca Mo este deasupra
temperturii ambiante exista pericolul stabilizarii austenitei).
In general, se preteaza la acest tip de tratament termic otelurile de scule,
otelurile bagat aliate si cu proprietati speciale si se racomanda racirea in domeniul
tamperaturilor negative sa se faca imediat dupa calire, pentru a se evita stabilizarea
austenitei.

6.11 Modul de lucru

In vederea deprinderii prctice a studentilor cu diferitele procedee de calire, in

cadrul lucrarii se vor cali mai multe probe din otel carbon de calitate sau otel carbon de
scule. Pentru fiecare din metodele utilizate vor fi respectate indicatiile date in prima parte
a lucrarii, facandu-se cateva precizari pentru calirea cu autorevenire si anume la metoda
a) unde, probele se introduc in mediul de racire pana la cca jumatate din inaltime si se
mentin, pana ce partea libera primeste o culoare rosie visinie. Se scoate apoi din mediul
de racire si se asteapta pana cand, la partea calita, apare culoarea de revenire dorita, dupa
care intreaga piesa este racita complet in apa. Se masoara duritatea pe generatoare si se
traseaza curba de variatie a acesteia. La fel se va proceda si pentru metoda b).
La calirea locala se va proceda la racirea a doua piese cu cavitate (care
reproduc simplificat forma unor matrite), una din ele prin scufundare obisnuita in apa,
cealalta fiind racita cu un jet de lichid orientat in interiorul cavitatii. Se compara cu
rezultatele obtinute in cele doua cazuri.
Rezultatele se centralizeaza intr-un tabel de forma celui indicat mai jos.