Tema nr.3 Extinderea UE

TEMA: ISTORICUL UNIUNII EUROPENE.
PROCESUL DE EXTINDERE AL UE
Extinderea Uniunii Europene se referă la aderarea pe parcursul timpului a noi

state la Uniunea Europeană. Extinderea este un proces sui generis în comparație cu
celelalte provocări ale UE. Ca politică, extinderea este mai mult decât o preocupare a
organelor comunitare. Procesul de extinderea depinde de pregătirea internă a țărilor
candidate, pregătirea internă a Uniunii Europene și negocierile de aderare propriu-zise.
Premisele extinderii UE
Procesul de extindere a UE a pornit din dorința clară de a crea premisele

necesare unei uniuni cât mai strânse a popoarelor europene. Condițiile de bază pentru
extinderea Uniunii Europene au fost stipulate prin Tratatul privind Uniunea Europeană
care prevede că: "orice stat european poate cere să devină membru al Uniunii". În acest
sens, statul interesat își adresează cererea de aderare Consiliului UE, care se pronunță în
unanimitate, după consultarea Comisiei Europene și obținerea avizului conform din
partea Parlamentului European. Decizia Legislativului european se adoptă în condițiile
întrunirii majorității absolute a membrilor săi.
Uniunea Europeană de astăzi, are 27 de state membre și o populație de

aproximativ 500 de milioane de locuitori, este mai sigură, mai prosperă, mai puternică
și exercită o mai mare influență decât Comunitatea Economică Europeană (CEE) de
acum 60 de ani, cu 6 state membre și o populație de circa 200 de milioane de locuitori.
În prezent, Uniunea Europeană este alcătuită din 27 de state membre deoarece Regatul
Unit s-a retras din Uniunea Europeană la data de 31 ianuarie 2020. Uniunea Europeană
este deschisă oricărui stat european care îndeplinește criteriile democratice, politice și
economice pentru dobândirea calității de membru. De asemenea, înaintea fiecărei
extinderi, Uniunea Europeană elaborează capacitatea de absorbție a noilor membri,
precum și abilitatea propriilor instituții de a funcționa corespunzător în continuare.
Extinderile succesive au întărit democrația, au conferit securitate Europei și au sporit
potențialul său comercial și de creștere economică.
Motivele extinderii UE
Extinderea Uniunii Europene este rezultatul hotărârii de a împărți cu alte state

beneficiile obținute de Europa Occidentală prin crearea unei zone stabile, unde războiul
a devenit imposibil. Uniunea Europeană are responsabilitatea de a ajuta țările vecine să
1
se dezvolte din punct de vedere economic și democratic, în paralel cu promovarea
stabilității și securității. Acest ideal își are rădăcinile în experiența acumulată datorită
tulburărilor manifestate pe continentul european în anii interbelici, a distrugerilor
cauzate de Al Doilea Război Mondial și a optimismului care a început să se manifeste în
perioada de după război. Pacea și stabilitatea constituie premisele unei economii
prospere, reciproca fiind în egală măsură valabilă. Raționamentul țărilor fondatoare ale
Uniunii Europene s-a bazat pe logica faptului că integrarea economiilor din Europa
Occidentală ar preveni războiul și ar crea pace, stabilitate și prosperitate pentru toți
cetățenii, pretutindeni în Europa. Această viziune este în continuare importantă, după
cum a demonstrat-o și dezintegrarea violentă a Iugoslaviei.
Istoricul procesului de extindere
În prezent, Uniunea are 27 membri, dintre care șase membri fondatori din 1951:
 Franța,
 Germania,
 Italia,
 Olanda,
 Belgia
 Luxemburg
1.) AUSTRIA
Anul aderarii:1995
Forma de guvernamant: Republica parlamentara
Capitala: Viena
Suprafata: 83.858 km2
Populatia:8,18 milioane locuitori
2.) BELGIA
Anul aderarii: Membru fondator
Forma de guvernamant: Monarhie constitutionala
Capitala: Bruxelles
Populatia: 10,29 milioane locuitori
3.) CIPRU
2
Anul aderarii:2004
Forma de guvernamant: Republica
Capitala: Nicosia
Populatia: 771.651 locuitori
4.) DANEMARCA
Anul aderarii: 1973
Capitala: Copenhaga
5.) ESTONIA
Anul aderarii:2004
Capitala: Tallinn
6.) FINLANDA
Anul aderarii: 1995
Capitala: Helsinki
7.) FRANŢA
Capitala: Paris
Suprafata:547.030 km2
3
8.) GERMANIA
Forma de guvernamant: Republica Federala
Capitala: Berlin
9.) GRECIA
Anul aderarii: 1981
Capitala: Atena
10.) IRLANDA
Anul aderarii:1973
Capitala: Dublin
11.) ITALIA
Capitala: Roma
12.) LETONIA
Anul aderarii:2004
Capitala: Riga
4
13.) LITUANIA
Anul aderarii:2004
Capitala: Vilnius
14.) LUXEMBURG
Capitala: Luxembourg
Populatia: 454.157 locuitori
15.) MALTA
Anul aderarii:2004
Capitala: Valletta
Suprafata: 316 km2
Populatia:400.420 locuitori
16.) OLANDA
Capitala:Amsterdam
17.) POLONIA
Anul aderarii:2004
Capitala: Varsovia
5
18.) PORTUGALIA
Anul aderarii: 1986
Capitala: Lisabona
19.) REPUBLICA CEHĂ

Anul aderarii: 2004
Capitala: Praga
20.) SLOVACIA
Anul aderarii:2004
Capitala: Bratislava
21.) SLOVENIA
Anul aderarii: 2004
Capitala:Ljubljana
Populatia: 1,93 mil.loc.
22.) SPANIA
Anul aderarii: 1986
Capitala: Madrid
6
23.) SUEDIA
Anul aderarii: 1995
Capitala:Stockholm
24.) UNGARIA
Anul aderarii: 2004
Capitala: Budapesta
25.) BULGARIA
Anul aderarii: 2007
Capitala: Sofia
26.) ROMÂNIA
Anul aderarii: 2007
Capitala: Bucuresti
27.) CROAŢIA
Anul aderării la UE: 2013
Capitala: Zagreb
Suprafaţa totală: 56 594 km²
Populaţia: 4 398 150
7
Prima extindere a CE (1973)
o Irlanda
o Regatul Unit
o Danemarca
La o primă privire asupra tratatelor fondatoare ale Consiliului Europei se poate
constata că Marea Britanie este cea mai notabilă absență în rândul membrilor CEE.
Marea Britanie se percepea pe sine ca o putere mondială în perioada postbelică, în
continuarea unei epoci trecute în care fusese un mare imperiu. Aceasta situație se
schimbă însă, iar episodul crizei de Suez din 1956 a jucat un rol important. Criza
Suezului a fost declanșată de naționalizarea canalului de către Egipt sub conducerea
președintelui Nasser. Franța și Marea Britanie au vrut să-l răstoarne de la putere pe
Nasser. Israelul a sprijinit efortul lor, invadând Peninsula Sinai. Franța și Marea Britanie
au oferit sprijin militar și ocupă Canalul Suez. Opinia publică internațională își
manifestă oprobriul, sub influența dată de Statele Unite ale Americii. Înfruntarea de
putere la scară internațională a arătat Marii Britanii că pierduse din putere și că va
trebui să își reconsidere strategia.
Marea Britanie nu s-a alăturat celor 6 state europene în 1957 și pentru că doreau
să fie independente și sub nicio forma sub dominația franceză care se prefigura pe
continentul european. Marea Britanie nu era împotriva cooperării, ci era precaută la o
apropiere prea mare ca aceea declarată de Monnet și mai ales nu voia o cooperare
condusă de francezi.
Pierderea puterii sale coloniale, temerea că va ramane izolată și nu va fi parte a
jocului de putere european au determinat Marea Britanie să fie foarte decisă în anii '60
să devină membră în Consiliul Europei. Tările mai mici din Consiliu ar fi dorit intrarea
Marii Britanii pentru că ar fi contrabalansat puterea celor mari, în principal a Frantei și a
Germaniei.
Marea Britanie era interesată să îi fie protejate interesele și legaturile cu
Commonwealth-ul.
În 1963, s-a încheiat o întelegere franco-germană. Charles de Gaulle și Adenauer
semnează un tratat de prietenie franco-german. În acest context Franța se opune
aderării Marii Britanii la Uniunea Europeană. Sunt respinse la pachet și aplicațile venite
din Danemarca și Irlanda. Marea Britanie a reaplicat în 1967. Din nou se izbește de veto-
ul francez. Este vorba despre teama francezilor de faptul că Marea Britanie ar fi
reprezentat un concurent la poziția dominantă a Frantei. Franța nu dorea întărirea
rolului Statelor Unite ale Americii în Europa, prin Marea Britanie.
În 1969, Charles de Gaulle nu mai este preșidentle Franței. Marea Britanie aplică
din nou. Irlanda, Danemarca, Norvegia își reînnoiesc candidaturile pentru calitatea de
membru al CE. Intrarea Marii Britanii în Consiliul Europei a fost favorizată de venirea
la președinția Franței a lui Georges Pompidou, dar și de faptul că Franța începea să aibă
temeri că puterea Germaniei a crescut atât de mult încât are nevoie să contrabalanseze
8
această putere împreuna cu Marea Britanie. Exista și temerea că venirea la putere a
social-democraților în Germania și a lui Willy Brandt va însemna apropierea lui de Est
și va destabiliza Consiliul Europei.
Pe acest fond, Marea Britanie, Irlanda și Danemarca devin membri ai CE în
ianuarie 1973. Norvegia, în ciuda dorinței liderilor politici, a renunțat la candidatură în
urma unui referendum organizat în septembrie 1972, când cetățenii norvegieni au
respins-o. În urma acestei prime extinderi, Comunitățile Europene sunt alcătuite din 9
membri. Ca performanță economică, cele trei noi membre, au scăzut media CE de până
atunci. Este vorba în primul rând de Irlanda, care era o țară relativ săracă și Marea
Britanie, care era pe o pantă descendentă, economic vorbind, în perioada postbelică.
Regatul Unit s-a retras din Uniunea Europeană la data de 31 ianuarie 2020.
A doua extindere (1981)

o Grecia
Este un val mic de extindere, cu o singură țară, Grecia. Ea ceruse asocierea la
Consiliul Europei încă din 1959. Inițial, a fost respinsă datorită faptului că economia sa
era subdezvoltată în comparație cu cei șase. Grecia devine membră asociată din 1961.
Foarte probabil ca ar fi devenit mai repede membră dacă nu ar fi intervenit lovitura de
stat militară din 1967 și care a menținut Grecia într-un regim autoritar–militar până în
1974. Este vorba despre „regimul coloneilor” și care pretindea că protejează Grecia de
comunism. Pe perioada acestui regim s-au înregistrat violări flagrante ale drepturilor
omului dar și o administrație ineficientă.
Înlăturarea regimului autoritar nu a fost lipsită de turbulențe, antrenând revolte
chiar în interiorul militarilor. Până în 1973, Grecia a fost condusă de Georgios
Papadopoulos, dar care a fost înlăturat de brigadierul Dimitros Ioannides. Acesta
încearcă și înlăturarea arhiepiscopului Macarios III, care conducea Ciprul. În contextul
acestei crize, dar și a gravelor încălcări a drepturilor omului în Cipru în timpul
coloniilor, Turcia invadează Ciprul în 1974. Grecia iese din criză prin întoarcerea la
putere a lui Constantin Karamanlis, care a avut rolul istoric de a superviza reîntoarcerea
la democrație.
Negocierile dintre Consiliul Europei și Grecia au fost începute în 1976. Grecia nu
era o țară bogată, dimpotrivă. Turismul nu reprezenta nici pe departe ceea ce reprezinta
azi ca și contribuție la venitul național. Grecia devine membră a CE în 1981.
A treia extindere (1986)

o Spania
o Portugalia
Este vorba despre valul alcătuit din cele doua țări iberice: Spania și Portugalia.
Ambele ceruseră asociere încă din 1962. Abia din 1970, respectiv 1973, cele doua țări
9
obțin statutul de comerț preferențial cu Consiliul Europei, constând în scutirea de taxe
și tarife la exportul din aceste țări către țările comunitare.
Dupa înlaturarea regimurilor dictatoriale a fost luata în considerare aplicația
celor doua state iberice. Ambele erau relativ sărace, deși în trecutul lor fuseseră puteri
coloniale. În Portugalia, unul din motivele pentru care s-a prăbușit regimul Salazar a
fost incapacitatea guvernamentala și militară de a face față problemelor puse de
coloniile Mozambic și Angola si de lupta lor pentru independență (obtinuță în 1975).
Spania, sub conducerea Generalului Francisco Franco și a ideilor sale, a trecut printr-o
perioadă dificilă economic în a doua jumătate a anilor '50 și '60, datorită orientarii
politicii economice spre autarhie. Regimul Franco s-a încheiat, la moartea generalului în
1975 și a beneficiat de o tranziție pașnică spre democrație, la care au colaborat diferitele
elite spaniole – militare, religioase, politice, inclusiv casa regală.
Consiliul Europei a încurajat procesele de democratizare în ambele tari.
Negocierile de aderare a Spaniei și Portugaliei au fost demarate în anii 1978-1979. Ele
devin membre ale CE in 1986. Prin aceasta s-a ajuns la dublarea membrilor CE și aceasta
a avut drept consecințe: creșterea influenței CE în lume (devenise cel mai mare bloc
comercial din lume); complicarea procedurilor decizionale în organismele politice;
reducerea influenței Frantei și Germaniei; schimbarea echilibrului economic în interior –
prin intrarea unor tari mai putin dezvoltate – Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986). În
opinia multor europeni, era timpul pentru suspendarea extinderii și pentru adâncirea
integrării.
A patra extindere (1995)

o Finlanda
o Suedia
o Austria
A patra extindere a Uniunii Europene are un caracter aparte față de celelalte trei
care au precedat-o: este vorba despre extinderea CEE cu 3 țări bogate, al caror Produs
Intern Brut depășea semnificativ media PIB-ului țărilor UE la acel moment.
De asemenea, mai este distinct acest val și prin faptul că este primul val post-
1989, când Zidul Berlinului a reunit estul și vestul Europei. Toate cele trei țări care au
intrat in UE în 1995 – Austria, Finlanda, Suedia – erau țări neutre, care în sfârșit au
putut să iși manifeste liber opțiunea pentru intrarea în Comunitățile Europene. Intrarea
lor a avut consecințe în ce privește interesul dat de Consiliul Europei pentru estul
Europei și o strângere a relațiilor economice dintre CE și aceste țări. Prima extindere a
Uniunii Europene în est a fost plănuită pentru 1 mai 2004.
10
Acest val de extindere a fost cel mai puțin destabilizator din istoria UE și
singurul ca urmare a căruia venitul mediu pe locuitor al grupării a crescut în loc să
scadă.
A cincea extindere (2004)

 Polonia
 Slovenia
 Ungaria
 Malta
 Cipru
 Letonia
 Estonia
 Lituania
 Cehia
 Slovacia
Obiectivul integrării țărilor est și central europene în UE putea fi atins numai

prin îndeplinirea condițiile esențiale pe care toate țările candidate trebuiau să le
întrunească. Acestea au fost definite, în principal, în cadrul Consiliului European de la
Copenhaga în 1993 și sunt, prin urmare, denumite „criteriile de la Copenhaga” sau
criteriile de aderare. Acestea sunt:
 criteriile politice: instituții stabile, care să garanteze democrația, statul de drept,
drepturile omului și respectarea și protejarea minorităților;
 criteriile economice: o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față
competiției și forțelor pieței în UE;
 criterii de capacitate administrativă și instituțională: capacitatea de a-și asuma și de a
pune în aplicare în mod eficace obligațiile aferente statutului de membru,
inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare (așa
numitul acquis communautaire).
Negocierile de aderare s-au încheiat prin semnarea unui Tratat comun de aderare,
intrat în vigoare la 01 mai 2004, când Uniunii Europene i s-au alăturat: Cehia, Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia Slovenia, Slovacia, Ungaria
A șasea extindere (2007)

 România,
 Bulgaria.
Bulgaria și România au încheiat negocierile de aderare la UE în decembrie 2004,
au semnat împreună un Tratat comun de aderare la Uniunea Europeană în 25 aprilie 2005,
la Luxemburg, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.
11
Aderarea României a fost însoțită și de o serie de măsuri specifice instituite
pentru a preveni sau pentru a remedia deficiențele în domniul siguranței alimentelor,
fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar și luptei împotriva corupției. Pentru
ultimele două două componente a fost stabilit un mecanism de cooperare și verificare
(MCV) , cu scopul de a îmbunătății funcționarea sistemului legislativ, administrativ și
judiciar și de a remedia deficiențele în lupta împotriva corupției .
A șaptea extindere (2013)

 Croația.
Procesul integrării Croaţiei în Uniunea Europeană a fost demarat odată cu
procesul de stabilizare şi de asociere pentru ţările din Balcanii de Vest, lansat în 2001,
iar în 2003, aceasta a depus cererea de aderare la UE. Negocierile de aderare au fost
deschise formal în primăvara anului 2005. Deşi negocierile au fost suspendate pentru o
serie de aspecte, procesul a fost încheiat în 2011. Tratatul între Croaţia şi cele 27 de state
membre UE a fost semnat la 9 decembrie 2011 și a intrat în vigoare la 1 iulie 2013.
BREXIT - Cadrul legal pentru retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană
Cadrul juridic privind retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană este
asigurat de prevederile Tratatului de la Lisabona coroborat cu rezultatele
referendumului din data de 23 iunie 2016, în urma căruia 51,9% dintre cetățenii britanici
au votat în favoarea părăsirii Uniunii Europene.
Dreptul unui stat membru de a se retrage din Uniunea Europeană a fost introdus
pentru prima dată în anul 2009 odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona
de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene.
Astfel, tratatele Uniunii Europene încetează să se aplice statului în cauză de la
data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în caz contrar, după doi ani de la
notificarea Consiliului European privind intenția de retragere, mai puţin în cazul în care
Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, decid în unanimitate să
prelungească această perioadă (Tratatul de la Lisabona, articolul 50).
În data de 29 martie 2017, guvernul britanic a inițiat în mod oficial procesul de
retragere din Uniunea Europeană prin activarea articolului 50 din Tratatul de la
Lisabona. Articolul 50 din Tratatul de la Lisabona prevede că orice stat membru al UE
poate decide să se retragă din Uniune, notificând intenția sa Consiliului European.
Uniunea negociază şi încheie un acord cu acest stat, stabilind modalităţile retragerii
sale. Acest acord se negociază în conformitate cu Articolul 218(3) al Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene.
12
Consiliul a adoptat, prin procedura scrisă, decizia privind încheierea Acordului
de retragere în numele UE. Acest pas are loc în urma votului de aprobare al
Parlamentului European din 29 ianuarie și a semnării acordului de retragere de către
UE și Regatul Unit la 24 ianuarie.
Acordul de retragere a intrat în vigoare în momentul ieșirii Regatului Unit din
UE, la 31 ianuarie 2020, ora 24.00 CET. Intrarea în vigoare a acordului de retragere a
marcat sfârșitul perioadei prevăzute la articolul 50 din TUE și începutul unei perioade
de tranziție, care s-a încheiat la 31 decembrie 2020. În această perioadă, Regatul Unit a
continuat să aplice dreptul Uniunii, dar nu a mai fost reprezentat în instituțiile UE. El a
vizat drepturile cetățenilor, decontul financiar, o perioadă de tranziție, protocoalele
privind Irlanda/Irlanda de Nord, Ciprul și Gibraltarul, guvernanța și alte aspecte legate
de separare. Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană la 31 ianuarie 2020, la miezul
nopții (CET), când a intrat în vigoare acordul de retragere.
Întrucât Regatul Unit a devenit o țară terță, au putut începe negocierile privind
viitorul parteneriat dintre UE și Regatul Unit. Cadrul pentru viitoarele relații a fost
stabilit în declarația politică care a întrunit acordul ambelor părți în octombrie 2019.
Negocierile privind viitorul parteneriat dintre UE și Regatul Unit au început la 2
martie 2020. La 24 decembrie 2020, negociatorii UE au ajuns la un acord cu Regatul Unit
cu privire la condițiile viitoarei sale cooperări cu Uniunea Europeană.
Acordul s-a aplicat cu titlu provizoriu începând cu 1 ianuarie 2021.
La 29 aprilie 2021, în urma aprobării date de Parlamentul European cu două zile
mai devreme, Consiliul a adoptat o decizie privind încheierea acordului comercial și de
cooperare și a acordului privind securitatea informațiilor dintre UE și Regatul Unit.
Aceasta a fost ultima etapă pentru UE în procesul de ratificare a acordului post-Brexit.
Ambele acorduri au intrat în vigoare la 1 mai 2021.
Extinderi viitoare
Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea Europeană. Ambițiile

europene ale Turciei datează de la Acordurile de la Ankara din 1963. Turcia a început
negocieri preliminare pe 3 octombrie 2005. Totuși, analiștii consideră ca această țară nu
va adera mai devreme de 2015, datorită numărului mare de reforme economice și
sociale care trebuie întreprinse. De la acordarea statutului de țară candidată, Turcia a
implementat reforme permanente în privința drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu
moartea, a oferit drepturi culturale minorității kurde, și a avansat în rezolvarea
diferendului cipriot. Totuși, datorită diferențelor religioase și culturale în relație cu
Europa, Turcia se lovește de o opoziție puternică din partea guvernelor conservatoare și
religioase ale statelor membre, în special Franța, Germania, Austria, Grecia, Cipru și
Slovenia.
13
Macedonia: Pe 9 noiembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat acordarea
statutului de candidat, fosta Republică iugoslavă a Macedoniei devenind astfel cea de a
treia republică ex-iugoslavă care câștigă acest statut.
Republica Moldova este un potențial candidat la aderarea în Uniunea
Europeană, în care aceste două structuri vecine au stabilit un acord de cooperare, menit
să îmbunătățească relațiile dintre cele 2 entități. Aceasta este totodată un membru al
Acordul Central European al Comerțului Liber ( și al Parteneriatului pentru pace
(program lansat de NATO).
Serbia este un candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană. Serbia a
inceput negocieri preliminare pe 21 ianuarie 2012.
Albania a fost un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană începând
cu ianuarie 2003, și este un aplicant oficial pentru aderarea la UE de la data de 28 aprilie
2014.
Muntenegru este un candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană. În 2010
în urma unui referendum, 76,2% din populație a decis că drumul țării este integrarea
europeană. Muntenegru a inceput negocieri preliminare pe 29 iunie 2012.
Bosnia și Herțegovina este un potențial candidat la aderare în Uniunea
Europeană. În prezent, Bosnia-Herțegovina a angajat un proces de negocieri cu UE
vizând, pe termen lung integrarea sa în cadrul Uniunii.
Simbolurile Uniunii Europene
Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unică Euro
şi Ziua Europei.
Drapelul - cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă
unitatea şi identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia,
iar stelele, în număr de 12, reprezintă perfecţiunea (şi nu numărul statelor membre UE
cum s-ar putea crede). Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul
Europei, organizaţie internaţională apărătoare a drepturilor omului şi valorilor
culturale europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al
Comunităţilor Europene (CEE), începând cu 1986 el este utilizat de către toate
instituţiile Uniunii Europene.
Imnul - tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei”
(ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele
Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Uniunea Europeană
nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naţionale ale Statelor
Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune,
unitatea în diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate care stau la baza
Uniunii Europene.
14
Deviza - din mai 2000, Europa are şi o deviză – „Unitate în diversitate” -, rodul
unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 şi 20 de ani.
Moneda unică EURO - la originea conceptului de monedă unică se află tratatele
care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară că piaţa comună
este unul dintre obiectivele Comunităţii Europene ce va contribui la o “uniune mai
strânsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 - Maastricht)
introduce Uniunea Economică şi Monetară şi pune bazele monedei unice. Iar în
decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte
numele de “euro”. Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulaţie şi
în buzunarele cetăţenilor europeni. În acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au
adoptat-o, ulterior li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene.
Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circulaţie
pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească
epsilon, ea trebuind să facă legătură atât cu leagănul civilizaţiei şi democraţiei
europene, cât şi cu prima litera din cuvântul “Europa”. Cele două linii paralele din
simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro.
Ziua Europei – 9 mai: Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a
ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al
Franţei, Robert Schuman, a citit presei internaţionale o declaraţie prin care chema
Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei să îşi unească producţiile de oţel şi
cărbune, ca “prima fundaţie concretă a unei federaţii europene”. Propunerea lui avea ca
scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii să îşi pună sub control comun
producţia de oţel şi cărbune – ca baza a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii
unui nou război. Ţările cărora li se adresa în primul rând această provocare – Franţa şi
Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război
mondial aproape că le distrusese. În 1985, când proiectul construcţiei europene era deja
clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea Europeană,
au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.
15

Tema nr.3 Extinderea UE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tema nr.3 Extinderea UE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEMA: ISTORICUL UNIUNII EUROPENE.

Extinderea Uniunii Europene se referă la aderarea pe parcursul timpului a noi

Procesul de extindere a UE a pornit din dorința clară de a crea premisele

Uniunea Europeană de astăzi, are 27 de state membre și o populație de

Extinderea Uniunii Europene este rezultatul hotărârii de a împărți cu alte state

Istoricul procesului de extindere

19.) REPUBLICA CEHĂ

A doua extindere (1981)

A treia extindere (1986)

A patra extindere (1995)

A cincea extindere (2004)

Obiectivul integrării țărilor est și central europene în UE putea fi atins numai

A șasea extindere (2007)

A șaptea extindere (2013)

Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea Europeană. Ambițiile

Simbolurile Uniunii Europene

S-ar putea să vă placă și