TEMA POLITICI EUROPENE

O primă clasificare a politicilor europene presupune împărțirea lor în:

A) Politici orizontale
 includ obiectivele, mijloacele şi măsurile luate în comun de statele membre în
cinci domenii principale: dezvoltare regională, progres social, fiscalitate,
concurență şi protecţia mediului;
 corespunzător lor, identificăm politica regională, politica socială, politica fiscală,
politica privind concurenţa, politica de mediu
B) Politici sectoriale
 sunt politicile care vizează principalele sectoare ale economiei statelor member
 corespunzător lor, identificăm politica industrială, politica privind cercetarea şi
tehnologia, politica energetică, politica de transport, politica agricolă, politica
privind pescuitul

A) Politici orizontale

 Politica regională
Tratatul privind crearea Comunităţii Europene: “comunitatea va urmări să reducă
disparităţile dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni, precum şi
slăbiciunile celor mai puţin favorizate regiuni sau insule, inclusiv ale zonelor rurale”.
În perioada 1957 – 1973 principalele instrumente folosite pentru finanţarea
procesului de dezvoltare au fost: Fondul Social European, Banca Europeană de
Investiţii, Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă;
După aderarea la UE a Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei în 1973, din
1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională.
Iniţial, fondul a fost creat pentru a sprijini regenerarea regiunilor industrial
aflate în declin din Marea Britanie şi de a compensa fondurile reduse pe care aceasta le
primea prin intermediul Politicii Agricole Comune.
Integrarea Greciei şi, ulterior a Spaniei şi Portugaliei, au făcut ca fondul să se
adreseze tuturor regiunilor rămase în urmă din punctul de vedere al dezvoltării.
La nivel european, obiectivul principal al politicii regionale a Uniunii Europene
îl constituie reducerea disparităţilor regionale existente şi prevenirea unor noi
dezechilibre regionale printr-un transfer de resurse comunitare către zonele cu
probleme, prin intermediul instrumentelor financiare cunoscute sub denumirea de
fonduri structurale.
Prin politica sa regională, UE caută să aducă îmbunătățiri în 5 domenii:
 investițiile în oameni, prin sprijinirea accesului la piața muncii, la educație și la
oportunitățile de incluziune social,
 sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii,
  consolidarea cercetării și a inovării prin investiții și locuri de muncă legate de
cercetare,
 calitatea mediului, prin proiecte majore de investiții,
 modernizarea transporturilor și a producției de energie, pentru a combate
schimbările climatice – cu accent pe energia din surse regenerabile și
infrastructuri inovatoare de transport.
Dacă politica generală este stabilită la nivelul UE, responsabilitatea pentru
gestionarea cotidiană a fondurilor este partajată între Comisia Europeană și autoritățile
naționale, regionale și locale.
Comisia Europeană a salutat adoptarea de către Parlamentul European a
acordurilor politice referitoare la pachetul legislativ privind politica de coeziune
pentru perioada 2021-2027, cu fonduri în valoare de 373 de miliarde EUR, și semnarea
acestora de către ambii colegiuitori. Acest vot marchează etapa finală a procedurii
legislative și permite intrarea în vigoare la 1 iulie a legislației privind coeziunea.
Pachetul legislativ include următoarele regulamente:
1) Regulamentul privind dispozițiile comune (RDC) pentru fondurile cu
gestiune partajată;
2) Regulamentul privind Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) și
Fondul de coeziune (FC);
3) Regulamentul privind Fondul social european Plus (FSE+);
4) Regulamentul Interreg de stabilire a unor dispoziții specifice pentru
obiectivul de cooperare teritorială europeană sprijinit de Fondul european
de dezvoltare regională și de instrumentele de finanțare externă.
Regulamentele au fos publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene si au
intrat în vigoare la 1 iulie 2021.
Noul Regulament privind dispozițiile comune (RDC) prevede un cadru juridic
comun pentru opt fonduri cu gestiune partajată: Fondul european de dezvoltare
regională, Fondul de coeziune, Fondul social european Plus, Fondul european pentru
afaceri maritime, activități pescărești și acvacultură, Fondul pentru o tranziție justă și
Fondul pentru azil, migrație și integrare, Instrumentul pentru managementul
frontierelor și vize, Fondul pentru securitate internă.
1) Regulamentul privind Fondul european de dezvoltare regională și Fondul de coeziune
prevede dispoziții specifice pentru Fondul european de dezvoltare regională (226 de
miliarde EUR) și pentru Fondul de coeziune (48 de miliarde EUR). FEDR va contribui la
consolidarea coeziunii economice și sociale în Uniunea Europeană prin corectarea
dezechilibrelor dintre regiunile sale, contribuind în același timp la îndeplinirea
priorităților politice ale Uniunii printr-o concentrare tematică a resurselor. FC va
sprijini proiecte din domeniul mediului și al rețelelor transeuropene din sectorul
infrastructurii de transport.
 2) Fondul social european Plus este principalul fond al UE pentru investiții în
capitalul uman. Acesta va fi instrumentul financiar strategic pentru punerea în aplicare
a Pilonului european al drepturilor sociale, pentru sprijinirea creării de locuri de
muncă și pentru construirea unei societăți echitabile și favorabile incluziunii sociale.
De asemenea, fondul le va furniza statelor membre resursele atât de necesare pentru
redresarea societăților și economiilor noastre în urma crizei provocate de pandemia de
COVID-19. Beneficiind de un buget de 99,3 miliarde EUR pentru perioada 2021-2027,
statele membre pot utiliza aceste sume pentru a crea și a proteja oportunități de
angajare, a promova incluziunea socială, a lupta împotriva sărăciei, inclusiv prin
măsuri de combatere a lipsei de adăpost, precum și pentru a oferi lucrătorilor
competențele necesare pentru tranziția digitală și verde. Fondul include de asemenea o
cerință ambițioasă care prevede ca statele membre să investească în programele pentru
tineret și să abordeze problema sărăciei în rândul copiilor.
3) Fondul pentru o tranziție justă este un nou fond al politicii de coeziune, cu un buget
global de 19,2 miliarde EUR (în prețuri curente). FTJ este un element-cheie al Pactului
verde european și primul pilon al Mecanismului pentru o tranziție justă (MTJ). El
vizează să atenueze costurile sociale și economice cauzate de tranziția către o economie
neutră din punct de vedere climatic, printr-o gamă largă de activități menite, în
principal, să diversifice activitatea economică și să acorde ajutor persoanelor pentru a
se adapta la o piață a muncii aflată în schimbare. Facilitatea de împrumut pentru
sectorul public este cel de al treilea pilon al MTJ, care mobilizează bugetul UE pentru a
oferi acces unor finanțări suplimentare. Facilitatea vizează în mod specific entitățile
publice, creând condiții de creditare preferențiale pentru proiectele care nu generează
venituri suficiente pentru a fi viabile din punct de vedere financiar.
4) În fine, cea de a 6-a generație de programe Interreg, beneficiind de un buget de
9,1 miliarde EUR, continuă să modeleze cooperarea teritorială în întreaga Europă
pentru toate componentele sale (transfrontaliere, transnaționale și interregionale).
Aceasta include cooperarea la frontierele externe ale Uniunii, beneficiind de sprijin din
partea instrumentelor externe [cum ar fi Instrumentul de asistență pentru preaderare
(IPA) și Instrumentul de vecinătate, cooperare pentru dezvoltare și cooperare
internațională (IVCDCI)], și prevede o nouă componentă dedicată consolidării
cooperării regionale a regiunilor ultraperiferice.

La 17 decembrie 2020, Consiliul UE a adoptat bugetul UE, pentru perioada

2021-2027, în valoare de 1 824,3 miliarde EUR, care combină suma de 1 074,3 miliarde
EUR aferentă cadrului financiar multianual (CFM) și un efort extraordinar de
redresare în valoare de 750 de miliarde EUR, instrumentul Next Generation EU.
Cadrul financiar multianual, consolidat prin Next Generation EU, este
principalul instrument pentru punerea în aplicare a pachetului de redresare în vederea
tratării consecințelor socioeconomice ale pandemiei de COVID-19. Acesta va contribui,
de asemenea, la transformarea UE prin intermediul politicilor sale majore, în special
cele vizând Pactul verde european, revoluția digitală și reziliența.
Liderii au convenit, de asemenea, că 30% din totalul cheltuielilor din CFM și din
Next Generation EU vor viza proiecte legate de climă.

Dezvoltarea regională în România

Regiunile din România sunt constituite pe criteriul proximităţii spaţiale:
1. Regiunea NE: Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui
2. Regiunea SE: Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea
3. Regiunea S: Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman
4. Regiunea SV: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea
5. Regiunea V: Arad, Caraş – Severin, Hunedoara, Timiş
6. Regiunea NV: Bihor, Bistriţa Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare, Sălaj
7. Regiunea Centru: Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu
8. Regiunea Bucureşti: Ilfov, Municipiul Bucureşti
Caracteristici generale ale dezvoltării regionale în România:
 Reşedinţele judeţelor din România se află în cel mai mare oraş din judeţul
respectiv, oraş care înglobează în general mult peste 50% din totalul activităţii
economice din acea zonă;
 Oraşele mici au avut în general un profil monoindustrial, stabilit fără mare
legătură cu specificul zonei, ceea ce a contribuit la falimentul rapid al profilului
şi la apariţia unor probleme sociale acute.
 Dezvoltarea economică spaţială s-a făcut pe criterii egalitariste înainte de 1990.
În procesul industrializării nu s-a reuşit crearea de structuri industriale proprii
fiecărui judeţ, acestea dobândind o structură industrială foarte diversificată şi
amorfă. Astfel, în toate judeţele s-a dezvoltat industria alimentară, a confecţiilor,
a pielăriei şi încălţămintei, precum şi industria materialelor de construcţii şi a
exploatării lemnului. Toate judeţele, fără excepţie, aveau întreprinderi de
construcţii de maşini şi prelucrarea metalelor.
 La nivelul fiecărui judeţ există decalaje economice impresionante între marile
zone urbane şi micile oraşe, cât şi între mediul urban şi mediul rural.
 Decalajele inter – judeţe sunt declarate ca fiind nesemnificative, dar ele sunt
semnificative la nivel de indicatori specifici şi la nivelul indicatorilor privind
calitatea vieţii. Aceste aspecte afectează atât politicile de dezvoltare regională,
obiectivele și capacitatea de implementare a politicilor.

 Politica socială
Politica regională şi politica socială pot fi considerate complementare, atât din
punctul de vedere al obiectivelor urmărite, cât şi al instrumentelor utilizate. Politica
regională urmăreşte creşterea şanselor regiunilor defavorizate, în timp ce politica
socială urmăreşte creşterea şanselor persoanelor defavorizate. Şi una şi alta urmăresc
aplanarea inegalităţilor economice şi sociale în cadrul Uniunii şi să distribuie
rezultatele favorabile generate de piaţa comună către toate zonele şi către toţi cetăţenii.
Politica socială include activităţi desfăşurate prin intermediul statului (strategii,
programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea
individului, familiei sau comunităţii într-o societate. Distingem:
 Bunăstarea socială, care în sens larg se referă la furnizarea sau primirea,
recepţionarea colectivă a bunăstării;
 Bunăstarea economică, care descrie acele forme ale bunăstării asigurate prin
intermediul mecanismelor pieţei sau ale economiei oficiale;
 Bunăstarea de stat, care se referă la asigurarea bunăstării sociale prin intermediul
statului.
Statul crează un sistem al protecţiei sociale care are rolul de a furniza acel
minim acceptabil de bunăstare într-un context economico – social dat. Sistemul
protecţiei sociale se bazează pe principiul subsidiarităţii, care are în vedere:
 subsidiaritate pe orizontală: piaţă – familie – comunitate – stat – instituţii
transnaţionale.
 subsidiaritate pe verticală: nivel comunitar – naţional – regional – local.

 Distingem 4 etape în politica socială europeană

 Reglementările privind libera circulaţie a forţei de muncă după 1957;
 Directivele privind sănătatea şi siguranţa după Actul Unic European din 1986;
 Acorduri realizate de partenerii sociali europeni după Tratatul de la Maastricht
(1993);
 Debutul unei metode de coordonare pentru implementarea Strategiei Europene
privind ocuparea după Tratatul de la Amsterdam (1997).

 Provocările pentru politica socială sunt:

 Îmbătrânirea populaţiei – intervalul 2006 este ultimul în care UE se dezvoltă
fără povara unui raport de dependenţă dificil de gestionat:
 Ponderea populaţiei tinere va scădea de la 15% în 2000 până la 11% în 2015 şi
până la 6% în 2030; ponderea grupelor de vârstă tinere în forţa de muncă va
scădea şi mai rapid;
 Grupele de vârstă peste 65 de ani vor avea o pondere în creştere de la 25% în
2002 (calculată la populaţia în vârstă de muncă), la 27% în 2010, 30% în 2015,
32% în 2020, 40% în 2030 şi 48% în 2040 după care va rămâne relative constantă;
 Până în anul 2050 populaţia în vârstă de muncă (15 – 64 de ani) va fi cu 18% mai
redusă decât în prezent, iar numărul celor de peste 65 de ani va fi cu 60% mai
mare. Drept urmare, rata medie a pensionarilor se va dubla de la 24% în prezent
 la peste 50% în 2050. Gradul de dependenţă va varia în 2050 de la 36% în
Danemarca, la 61% în Italia.
 Extinderea UE – pentru politica socială este o provocare datorită decalajelor de
dezvoltare reflectate şi în rata şomajului, costul forţei de muncă şi protecţia
socială.

UE, prin Strategia Europa 2020, în domeniul politicii sociale, şi-a propus ca
până în 2020 să atingă următoarele obiective:
 integrarea pe piaţa muncii a 75% din persoanele cu vârste cuprinse între 20 şi 64
de ani
 reducerea sub 10% a abandonului şcolar şi creşterea până la cel puţin 40% a
ponderii absolvenţilor de studii superioare în rândul populaţiei în vârstă de 30-
34 de ani
 reducerea cu cel puţin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă de pe
urma sărăciei şi a excluziunii sociale.

 Politica privind concurența

Printre argumentele economice pentru existența politicii concurenței se pot
menționa:
 Concurența perfectă asigură alocarea optimă a resurselor
 Monopolul – opusul concurenței perfecte;
 Tendințele de formare a monopolului trebuie împiedicate
 Bunăstarea – obiectivul principal al politicii concurenței
 Bunăstarea consumatorului
 Bunăstarea producătorului
 Bunăstarea totală
Politica UE privind concurența se poate define ca ansamblul politicilor și
legislației europene ce asigură manifestarea liberei concurențe în condițiile
maximizării bunăstării totale.
Astfel, ca obiective ale politicii privind concurența pot fi menționate:
 Maximizarea bunăstării totale;
 Maximizarea bunăstării consumatorului;
 Apărarea firmelor mici;
 Promovarea integrării și a pieței comune;
 Concurența asigură o alocare optimă a resurselor pe piață. Comisia Europeană
monitorizează:
o înțelegerile între firme ce au drept scop restricționarea concurenței;
o abuzul de poziție dominantă;
o fuziunile;
 o liberalizarea piețelor transportul, energia, serviciile poștale și
telecomunicațiile;
o ajutoarele de stat;
o cooperarea cu autoritățile naționale responsabile cu concurența.

B) Politici sectoriale

 Politica industrială
Politica industrială vizează implementarea coerentă şi eficientă a tuturor acelor
politici care induc ajustarea structurală a industriei în vederea promovării
competitivităţii.
Obiectivul politicii industriale al UE este reprezentat de asigurarea unui cadru
orizontal în care industria se poate dezvolta şi prospera
Cele trei abordări principale ale politicii industrial sunt:
a) politica bazată pe piaţă sau politica industrială negativă
b) politica intervenţionistă sau politica industrială pozitivă
c) intervenţia selectivă sau politica industrială strategică
a) Politica bazată pe piaţă sau politica industrială negative se caracterizează prin :
 mecanismul pieţei este singurul capabil să asigure o alocare eficientă a
resurselor, respectiv o industrie competitivă.
 politica industrială este considerată necesară doar atunci când apar situaţii
semnificative de eşec al pieţei.
 externalităţile pozitive duc la investiţii prea mici în cercetare – dezvoltare sau
în pregătirea personalului şi atunci guvernul poate interveni pentru a asigura
corectarea acestei situaţii.
 politica industrială bazată pe piaţă este negativă, întrucât urmăreşte prevenirea
abuzului de putere şi eliminarea piedicilor legale în calea comerţului liber.
b) Politica intervenţionistă sau politica industrială pozitivă se caracterizează prin:
 se bazează pe ipoteza că eşecurile pieţei în domenii precum cercetare-dezvoltare
şi pregătirea forţei de muncă sunt cele mai importante piedici în dezvoltarea
industriei.
 considerente regionale şi sociale sunt de asemenea elemente care trebuie luate
în considerare în elaborarea unei politici industriale „bune”. Factorii regionali şi
sociali au efecte importante asupra eficienţei economice datorită pierderii
potenţialului productiv şi cheltuielilor publice importante pe care le generează
şomajul.
 orice politică industrială încearcă să îmbunătăţească potenţialul productiv al
unei regiuni sau al unui sector defavorizat sau urmăreşte efecte pozitive asupra
nivelului şomajului sau al venitului.
  acţiunile pozitive şi suportul financiar al guvernului pentru investiţii în
cercetare – dezvoltare sau acordarea de ajutor regiunilor defavorizate sunt
considerate a fi componente esenţiale ale politicii industriale.
c) Intervenţia selectivă sau politica industrială strategică
 în această viziune rolul cel mai important al politicii industriale este de a sprijini
creşterea industriilor aflate în proces de dezvoltare, având în vedere că acestea
vor înlocui industriile aflate în declin.
 este impusă de imperfecţiunea mediului concurenţial, în special în situaţia în
care există economii de scară semnificative şi se manifestă aşa-numita curbă a
experienţei sau învăţării.
 acordarea selectivă de ajutoare guvernamentale poate sprijini companiile în
crearea unui avantaj competitiv.
 statul poate ajuta companiile autohtone în procesul de „catching-up” în raport
cu companiile străine.
 principala dificultate în cazul acestui tip de politică industrială este identificarea
corectă a potenţialilor „câştigători”.

 Politica energetică
Piaţa europeană a energiei, ca de altfel majoritatea pieţelor pentru energie
electrică la nivel mondial poate fi caracterizată ca o piaţă cu grad ridicat de
reglementare.
Necesitatea reglementării este impusă de obiectivele uneori contradictorii pe
care trebuie să le atingă dezvoltarea sectorului energetic. Principalele obiective de
politică economică legate de sectorul energetic sunt (IEA 1999):
 Eficienţa economică;
 Securitatea ofertei;
 Protecţia mediului;
 Obiective sociale (inclusiv obiectivul de a se constitui într-un serviciu
universal).
 Necesitatea reformării actualului sistem energetic a venit în principal din
incapacitatea acestuia de a-şi dovedi eficienţa economică.
Oferta de energie se caracterizează prin:
o costuri mari la intrarea pe piaţă;
o structurare verticală (generare, transport, distribuţie şi vânzare) cu scară de
producţie optimă diferită;
o energia este un bun nestocabil care impune egalitatea cererii cu oferta în fiecare
moment.
Paşii necesari pentru liberalizare sunt:
o restructurarea sectorului energetic;
 o introducerea concurenţei în generarea energiei (pentru oferta en-gros) şi în
oferta cu amănuntul;
o reglementări încurajatoare a reţelelor de transport şi distribuţie;
o privatizare.
Restructurarea trebuie să fie:
a). Verticală: separarea producţiei de energie (generare) care are potential
competitiv de monopolul natural din transport şi distribuţie;
b). Orizontală: pentru a crea concurenţă în producţie/generare şi în vânzarea cu
amănuntul.
În practică, măsurile vor trebui să ţină cont atât de paşii necesari pentru
transformarea sectorului energetic, cât şi de caracteristicile naţionale ale acestor
sisteme. Durata acestui proces poate fi foarte diferită de la o ţară la alta. Crearea
concurenţei în producerea energiei electrice a necesitat 10 ani în Marea Britanie, în
timp ce separarea producţiei de transport a necesitat 18 ani în Chile. Motivele sunt
legate de complexitatea obiectivelor pe care şi le propun politicile în domeniul
energiei.

 Politica Agricolă Comună (PAC)

Politica agricolă a Europei se decide la nivelul UE de către guvernele statelor
member și este pusă în aplicare de catre statele membre.
Aceasta politică urmarește sprijinirea veniturilor agricultorilor, încurajându-i
totodată să producă mărfuri de înaltă calitate cerute de piață și să găsească noi
modalități de a-și îmbunatăți activitatea, precum sursele ecologice regenerabile de
energie.
Articolul 39 al Tratatului de la Roma, a stabilit cinci obiective esențiale:
 Ameliorarea productivității;
 Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru producători;
 Stabilizarea piețelor;
 Garantarea securității aprovizionării;
 Prețuri rezonabile pentru cumpărători.
PAC către 2020: principalele provocări legate de alimente, resurse naturale și
distribuție teritorială sunt:
 Provocări economice:
 Siguranța alimentară
 Stabilitatea prețurilor
 Criza economică
 Provocări de mediu
 Emisii de carbon
 Deteriorarea solurilor
 Calitatea apei/aerului
 Habitate și biodiversitate
 Provocări legate de distribuția teritorială
 Vitalitatea ariilor rurale
 Diversitatea agriculturii în UE