ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Discutați situația Europei îm jurul anului 1945 și explicați ce soluții au fost propuse pentru
a evita un nou război și care a fost impactul acestora pentru integrarea economică
europeană.
Rațiunea pentru care aceste state fondatoare au decis consolidarea cooperării economice în
domeniul cărbunelui şi oţelului a fost, de fapt, evitarea riscului izbucnirii unui nou război.

Baldwin și Wyplosz arată “cheia” înţelegerii eforturilor pentru integrare europeană.

Comparaţia sugerată de Baldwin și Wyplosz: „dacă în atacurile din 11 septembrie 2001 din
SUA au murit aproape 3000 de oameni, fapt ce a schimbat radical percepţia multor oameni şi
a multor guverne asupra lumii, făcând un calcul simplu, pentru situaţia existentă la nivelul anului
1945 putem spune că, pentru a se apropia de jertfa din timpul războiului în Centrul şi Vestul Europei,
ar fi fost nevoie de două atacuri de tipul “11 septembrie 2001” în fiecare zi între anii 1938 şi
1945, fără a lua în considerare şi pe cei 20 de milioane de oameni care au murit în fosta Uniune
Sovietică”. Pierderile de vieți omenești – 8 milioane de morți în Europa de Vest, 9 milioane în
Europa Centrală şi de Est, 20 de milioane în fosta Uniune Sovietică – au fost dublate de pagube
economice enorme.
Soluţiile oferite s-au bazat pe opinii ce ţineau de identificarea cauzelor războiului. În
perioada postbelică, ca răspuns la întrebarea “Cum poate Europa sǎ evite un alt rǎzboi?”, au
fost identificate următoarele soluţii:
Planul Morgenthau, care sugerea distrugerea industriei Germaniei şi convertirea acesteia
într-o “ţară eminamente agricolă şi pastorală, în caracter”;
Marxism-Leninismul, care a dat vina pe capitalism pentru majoritatea relelor din lume,
inclusiv cele două războaie mondiale. Această părere a sugerat că soluţia era instaurarea
comunismului în întreaga Europă;
Integrarea cât mai strânsă a tuturor naţiunilor europene, pornind de la consolidarea
cooperării economice, care va lichida urmările naţionalismului distructiv.

2. Realizați o schemă care să prezinte Statele Membre ale UE cu specificarea datelor aderării.
 Uniunea Europeană (UE) are în prezent:
28 State Membre, ca rezultat al următoarelor valuri de extinderi (aderări):
1957: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg (state
fondatoare);
1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie;
1981: Grecia;
1986: Spania şi Portugalia;
1995: Austria, Finlanda şi Suedia;
2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria;
2007: România şi Bulgaria;
2013: Croaţia.
5 state candidate: Albania, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru
 Turcia, Serbia.
2 state potenţial candidate: Bosnia și Herţegovina, Kosovo.
UE s-a confuntat recent cu două situații fără precedent în istoria construcției
europene:
Islanda, stat candidat, a renunțat în 2014 la integrarea europeană;
Marea Britanie - stat membru, a decis prin referendum, în Iunie 2016,
ieșirea din UE (Brexit).

3. Ilustrați cu cifre și cu exemple afirmația „Statele UE sunt foarte diferite unul de celălalt”.

 Diferențe de suprafațǎ:
 State mari, cu o suprafaţă de peste 100 mii km2: Franţa, Spania,
Suedia, Germania, Finlanda, Polonia, Italia, Regatul Unit (Marea
Britanie), România, Grecia, Bulgaria;
 State mijlocii, cu o suprafaţă între 10 mii km2 și 100 mii km2 :
Ungaria, Portugalia, Croația, Austria, Republica Cehă, Irlanda,
Lituania, Letonia, Slovacia, Estonia, Danemarca, Olanda, Belgia,
Slovenia;
 State mici, chiar foarte mici, cu o suprafaţă sub 10 mii km 2 :
Cipru, Luxemburg, Malta.
 Diferențe demografice:
 State foarte mari, cu o populaţie de peste 35 milioane locuitori:
Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania și Polonia;
 State mari, cu o populaţie între 16 și 20 milioane locuitori:
România și Olanda;
 State mijlocii, cu o populaţie între 7 și 11 milioane locuitori:
Belgia, Grecia, Republica Cehă, Portugalia, Ungaria, Suedia,
Austria și Bulgaria;
 State mici, cu o populaţie între 1 și 6 milioane locuitori:
Danemarca, Finlanda, Slovacia, Irlanda, Croația, Lituania,
Slovenia, Letonia, Estonia;
 State foarte mici, cu o populaţie sub 1 milion de locuitori: Cipru,
Luxemburg și Malta.
 Diferențe de nivel de trai:
 State cu venit mare pe cap de locuitor (peste media UE28),
peste 100% din media UE de 26.600 €: Luxemburg, Irlanda,
Olanda, Austria, Suedia, Danemarca, Germania, Belgia,
Finlanda, Marea Britanie, Franţa;
 State cu venituri medii pe cap de locuitor (sub media UE), peste
15.000 € și sub media de 26.600 €: Italia, Spania, Malta, Cipru,
 Republica Cehă, Slovenia, Portugalia, Slovacia, Lituania, Estonia,
Grecia, Polonia, Ungaria, Letonia, Croația;
 State cu venituri mici pe cap de locuitor, sub 15.000 €: România
și Bulgaria.

4. Ce se înțelege prin termenul integrare economică?

Termenul de “integrare” provine, din punct de vedere etimologic, din cuvintele latineşti
integro, integrare, respectiv integratio-integrationis, utilizate cu sensul de a renova, a restabili,
a întregi, a completa79; altfel spus, a pune la un loc mai multe părţi, într-un tot unitar, elementele
constitutive devenind părţi integrante.

Termenul de integrare economicǎ a fost utilizat pentru prima dată oficial în

documentaţia Planului Marshall, Programul de Reconstrucţie Europeanǎ, întocmită de trei
economişti americani: Charles P. Kindleberger, Harold Van B. Cleveland şi Ben T. Moore:
“coordonarea programului de reconstrucţie a Europei în vederea creǎrii unei Europe puternice
şi integrate economic”83.

A.M. EI-Agraa definește integrarea economică astfel:

 În sens larg, “o stare de fapt sau un proces care implică amalgamarea unor
economii separate într-o regiune de comerț liber mai largă”85;
 Mai specific, “eliminarea discriminatorie a oricăror impedimente comerciale
între cel puțin 2 națiuni participante și instaurarea unor elemente certe de
cooperare și coordonare între ele”86.
Susan Nello Senior definește integrarea economică astfel: “eliminarea barierelor din
calea liberei circulații a bunurilor și factorior de producție între un grup de țări și introducerea
politicilor comune.”87

Integrarea economică este definită ca un proces care cuprinde:

- un ansamblu de politici economice comune;
- libertatea de mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilorşi
persoanelor;
- armonizarea legislaţiilor naţionale;
- instituţii comune asupra cărora ţările participante transferă unele
competenţe de natură economică.

5. Analizați federalismul din perspectiva integrării europene.

federalizare – unirea unor state, organisme sau entităţi care îşi păstrează individualitatea lor
specifică în cadrul uniunii respective
Federalismul face apel la crearea unei uniuni politice cu transferul drepturilor și obligațiilor
suverane ale statelor membre către o autoritate federală supranațională (modelul SUA –
Constituția din 1787). Încercările de a explica procesul integrării europene, în toată complexitatea
lui, au dat naştere mai multor abordări federaliste:
Funcționalismul
David Mitrany (1966) susține o formǎ de integrare pragmaticǎ, flexibilǎ și tehnocraticǎ 97.
Abordarea funcționalistă admite că în lumea modernă, forțele tehnice, economice și sociale conduc
spre interdependență între statele națiuni și gestionarea în comun a problemelor. Acționând izolat,
statele nu pot decide asupra unor probleme ca protecția mediului, controlul corporațiilor
supranaționale, telecomunicațiile, tehnologia informației etc.
Neo-funcționalismul
În contrast cu funcționalismul, abordarea neo-funcționalistă dezvoltată de Haas (1958), Lindberg
(1963), aduce în discuție cazul integrării regionale între state vecine. În centrul abordării neo-
funcționaliste stă ideea că procesul de integrare este un proces de “contaminare” (spill-over),
rezultat al acțiunii “functional spill-over” și “political spill- over” 98. “Functional spill-over” –
integrarea într-un anumit sector va genera impulsuri pentru integrarea altor sectoare.

Federalismul european
Se bazează pe aportul teoretic al lui Jean Monnet la crearea metodei comunitare, obiectivul
reprezentându-l crearea federaţiei europene. Scenariul lui Monnet pornește de la neo-
funcţionalism şi prevede integrarea politică prin care să se ajungă, în cele din urmă, la o veritabilă
federaţie europeanǎ. Integrarea este explicată ca un proces de “contaminare” (spill-over) care are un
caracter politic şi funcţional. Spill-over-ul funcţional argumentează că interconectarea diferitelor
sectoare economice ale economiei moderne va crea presiuni tehnice pentru extinderea numărului
de sectoare transferate la nivel supranaţional (de la comerţ şi agricultură, la piaţa unică şi politica
monetară), instituţiilor supranaţionale, care vor genera la rândul lor noi dezvoltări instituţionale
(spill-over-ul politic).

6. Prezentați etapele majore ale integrării economice europene, cu obiectivele, realizările,

tratatele, datele și numele statelor implicate.

 Prima etapă: obiectivul pieţei comune sectoriale – Tratatul de la Paris (1951);

 A doua etapă: obiectivul uniunii vamale – Tratatul de la Roma (1957);
 A treia etapă: obiectivul pieţei interne unice – Actul Unic European (1986);
 A patra etapă: obiectivul uniunii economice <i monetare – Tratatul de la Maastricht (1992);
 A cincea etapă: obiectivul uniunii politice – Tratatele de la Amsterdam (1997) şi Nisa
(2001), Tratatul Constituţional (2004) şi Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de Reformă
(2007)
7. Enumerați toate tratatele Uniunii Europene ( cu date ) și oferiți o scurtă explicație (aprox
10 cuvinte) a contribuției fiecărui tratat major la integrarea europeană).

Prima etapă:
Tratatul de la Paris (1951)
a. Declaraţia lui Robert Schuman, din 9 mai 1950;
b. Se creează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO);
 c. Structura instituţionalǎ a CECO: Înalta Autoritate Comunǎ, Consiliul Mini<trilor,
Adunarea Comunǎ, Curtea de Justiţie.

A doua etapă:
Tratatul de la Roma (1957)
d. prin semnarea, la Roma, pe 25 martie 1957, a două tratate, se creează: Comunitatea
Economicǎ Europeană (CEE), Comunitatea Europeanǎ a Energiei Atomice
(EURATOM);
e. stabileşte o serie de politici concrete pe diferite domenii: uniune vamală; politică
agricolă comună; politică comercială comună; politică concurenţială.

“Cartea albă pentru desăvârşirea pieţei unice” (1985)

 proiect de reformă a CEE.
preconiza ca, în decurs de 7 ani, să se realizeze o piaţă unică bazată pe cele “4
libertăţi”: libertatea de mi<care a bunurilor, serviciilor, persoanelor <i
capitalurilor, care să permită suprimarea frontierelor fizice, tehnice şi fiscale.

A treia etapă:
Actul Unic European (1986)
 Obiectivul principal, în spiritul Cărţii Albe, a rămas crearea pieţei unice,
respectiv a unui “spaţiu fără frontiere interioare, în care libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată”,
 a marcat debutul unificǎrii diferiţilor poli de dezvoltare ai Uniunii Europene:
construcţia comunitară, cooperarea monetară în cadrul SME, cooperarea politică
europeană.
 inovaţii aduse: includerea unei serii de domenii politice noi în cadrul politicii
specificate în Tratat, realizarea pieţei interne ca obiectiv inclus în Tratat,
modificarea şi completarea modalităţilor de luare a deciziei deja existente,
modificarea şi completarea modalităţilor de luare a deciziei deja existente.

A patra etapǎ: obiectivul uniunii economice <i monetare

 Tratatul de la Maastricht (Tratatul Uniunii Europene) (semnat
la 7 februarie 1992, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), al cărui
obiectiv major a fost crearea uniunii economice şi monetare
europene (UEM), inclusiv crearea şi punerea în circulaţie a unei
monede unice – euro (€).
A cincea etapǎ – obiectivul uniunii politice
 Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în
vigoare la l mai 1999) a realizat progrese considerabile în ceea ce
priveşte consolidarea “Europei cetăţeanului” şi îmbunătăţirea
capacităţii Uniunii de acţiune externă, dar reforma cadrului
instituţional a fost numai parţială şi va necesita în continuare
completări înainte de a se putea proceda la viitoarele extinderi.
 Tratatul de la Nisa (semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare
 la 1 februarie 2003) a introdus reforme instituţionale orientate pe
trei axe principale: componenţa şi funcţionarea principalelor
instituţiilor europene, procedura decizionalǎ la nivelul Uniunii
Europene, facilitarea cooperǎrii avansate.
 Tratatul Constituţional, semnat în octombrie 2004, nu a intratîn
vigoare. Din punct de vedere al conţinutului, Tratatul Constituțional
este o constituţie care generează drepturi, proclamă separarea
puterilor în stat, precum şi garanţii privind independenţa unor
instituţii unele faţă de altele.
 Tratatul de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în
vigoare de la 1 decembrie 2009) este rezultatul negocierilor între
statele membre cu privire la adaptarea instituţiilor europene şi a
metodelor lor de lucru, precum şi consolidarea legitimităţii
democratice a Uniunii şi a valorilor sale fundamentale.

8. Ce se înțelege prin piața comună sectorială din perspectiva integrării economice europene?
Piaţa comunǎ sectorialǎ a cǎrbunelui <i oţelului instituită prin Tratatul de la Paris, interzicea
pentru produsele cărbune şi oţel, conform art. 4: taxele vamale şi orice restricţii cantitative; orice
discriminări, în special în ceea ce priveşte condiţiile de preţ sau de livrareşi tarifele de transport;
subvenţiile, ajutoarele sau facilităţile fiscale acordate de către state; practicile restrictive privind
repartiţia sau exploatarea pieţelor 125. Piaţa unică este dominată de principiul liberei concurenţe,
Comunitatea controlează aprovizionarea regulată şi fixarea preţurilor la cel mai scăzut nivel. Sistemul
economic stabilit prin Tratatul de la Paris poate fi cel mai bine surprins prin sintagma “concurenţǎ
reglementatǎ”.

9. Prezentați uniunea vamală ca etapă a integrării economice europene.

Uniunea vamală, ca obiectiv major stabilit prin tratatul de la Roma, presupune:

 abolirea taxelor vamale şi a contingentelor cantitative din cadrul schimburilor
dintre statele membre în decursul unei perioade de 12 ani;
 stabilirea unei politici vamale şi comerciale şi a unui tarif vamal comun în relaţiile
lor cu terţe state;

A doua etapă a procesului de integrare a fost marcată de semnarea în 1957, de cătrereprezentanţii

aceloraşi ţări care puseseră bazele CECO, a Tratatului de la Roma, care prevedea constituirea
Comunităţii Economice Europene (CEE), având drept scop crearea unei pieţe comune şi
formarea unei uniuni vamale, economice şi politice între părţile contractante. În acest fel, sunt
supuse procesului integrării economiile naţionale, înansamblul lor 128.
Relansarea procesului de integrare europeană avea să se producă, astfel, la reuniunea miniştrilor
afacerilor externe de la Messina, din iunie 1955, unde ministrul de externe al Olandei a prezentat
Planul Beneluxului de relansare a Europei bazat pe crearea unei “pieţe comune industriale” 129 a
“celor şase”, care să permită în viitor libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi
forţei de muncă. După dezbateri, Delegaţia de la Messina încredinţează unui comitet de experţi,
sub conducerea lui Paul-Henry Spaak studiul următoarelor puncte de interes: stabilirea unei reţele
europene de căi de transport, dezvoltarea schimburilor de gaze şi curent electric, utilizarea în
comun a energiei atomice, pregătirea progresivă a unei pieţe comune.

10. Ce se înțelege prin piață internă unică din perspectiva integrării economice europene?

Piaţa unică implică: libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, precum
şi moneda unică
În anii ce au urmat încheierii Tratatului de la Roma, mai multe condiţii favorabile au stimulat
procesul de extindere a Comunităţii Europene. În primul rând, performanţele economice ale
organizaţiei i-au sporit indicele de atractivitate. În al doilea rând, Comunitatea ca atare dobândise o
experienţă semnificativă, înregistrase suficiente progrese pentru a simţi nevoia extinderii, care sporea
piaţa internă. De aceea, o serie de ţări au solicitat admiterea în această organizaţie. Primele ţări
candidate în mod oficial, în mai 1967, au fost: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda şi Norvegia.
Deşi prima tentativă de aderare, aparținând britanicilor, s-a manifestat încă din 1961, lărgirea
Comunităţii a fost blocată de o serie de divergenţe între ţările membre.
Comunitatea Economică Europeană şi-a mărit numărul de membri prin actele succesive de aderare ale
Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii, în 1973. Această primă extindere a fost numită “extinderea
spre nord”, prin care “mica Europă a celor 6” a devenit “Europa celor 9”.

11. Ce se înțelege prin uniunea economică și monetară din perspectiva integrării economice
europene?
Tratatul de la Maastricht137 a stabilit ca obiectiv major al procesului de integrare crearea uniunii
economice şi monetare europene (UEM), inclusiv crearea şi punerea în circulaţie a unei monede
unice – euro (€).

Obiectivul principal al Tratatului de la Maastricht este crearea Uniunii Europene, căreia i se conferă
nu numai dimensiuni economice, ci şi politice. Christian Hen şi Jacques Leonard arată că, prin intrarea
în vigoare a Tratatului de la Maastricht, se trece “de la logica integrării economice, care era cea a
Comunităţii Economice Europene, la logica integrării politice, care este cea a Uniunii” 138. Uniunea
Europeană este fondată pe cele trei comunităţi europene existente (CECO, CEE, CEEA), care îşi
păstrează personalitatea juridică distinctă (spre deosebire de Uniune, care încă nu dobândeşte
personalitate juridică), fiind completate de noile politici şi forme de cooperare pe care le instaurează
Tratatul.
Uniunea Europeanã are la bază un ansamblu de trei "piloni": Comunitatea Europeană (CE), Politica
externă şi de securitate comună (PESC), Cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (JAI);

Tratatul de la Maastricht stabileşte următoarele aspecte importante pentru instituirea Uniunii

Economice şi Monetare (UEM): criterii de convergenţă, un calendar precis de realizare a UEM,
un ansamblu de instituţii, politici şi mecanisme menite să asigure funcţionarea sănătoasă a
economiilor ţărilor participante la UEM.

12. Explicați noțiunea de convergență.

criterii de convergenţă (cerinţe de disciplină economică) care trebuie îndeplinite de ţările care urmează
să fie incluse în uniunea monetară;
În literatura de specialitate, pe baza Tratatului de la Maastricht au fost teoretizate trei tipuri de
convergenţă separate, dar complementare: convergenţǎ nominalǎ, convergenţa legalǎ,
convergenţa realǎ.

Criteriile de convergenţă nominală prevăzute de Tratatul de la Maastricht se referă la:

a. stabilitatea preţurilor, care va reieşi dintr-o rată a inflaţiei observată de-a lungul unei
perioade de un an înainte de examinarea pentru trecerea la etapa a treia, rată a inflaţiei care să nu
depăşească cu mai mult de 1,5% rata medie a celor trei state membre cu inflaţia cea mai scăzută
şi rate ale dobânzilor pe termen lung care nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% rata medie
a dobânzilor nominale pe termen lung a celor trei state membre cu cea mai scăzută inflaţie;
b. capacitatea de susţinere a finanţelor publice: deficitul public nu trebuie să depăşească 3%
din produsul intern brut (PIB) la preţuri de piaţă; datoria publică nu trebuie să depăşească 60%
din PIB, “mai puţin în cazul în care acest raport se reduce suficient şi se apropie de valoarea de
referinţă într-un ritm adecvat”;
c. stabilitatea ratelor de schimb, adică respectarea marjelor normale de fluctuaţie prevăzute
prin mecanismul de schimb al Sistemului Monetar European pentru cel puţin doi ani
premergători examinării, fără devalorizare din proprie iniţiativă a ratei de schimb a monedei
proprii în raport cu moneda unui alt stat membru.

Prin convergenţa legalǎ se înţelege armonizarea legislaţiilor naţionale şi a

regulamentelor băncilor centrale ale ţărilor membre ale UE, astfel încât să devină
compatibile cu Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Într-un sens general,
această convergenţă include aspecte precum independenţa băncilor centrale naţionale şi
integrarea acestor bănci în SEBC.
Convergenţa realǎ se referă la omogenizarea nivelului de trai, egalizarea standardelor de
viaţă în ţările membre, realizarea coeziunii economice şi sociale la nivelul Uniunii.
Variabilele care măsoară convergenţa reală sunt: venitul pe cap de locuitor, nivelul salariilor,
rata şomajului, cheltuielile guvernamentale etc. Pentru realizarea unei egalizări în aceste
domenii este nevoie de mai mult timp decât pentru variabilele minimale, dar îndeplinirea
acestora din urmă afectează benefic variabilele reale.
 13. Prezentați etapele parcurse pentru introducerea monedei unice europene și analizați
avantajele acesteia.
Cele trei etape principale ale realizǎrii Uniunii economice şi monetare europene143 au fost stabilite
astfel:
A. Etapa coordonǎrii politicilor monetare – 1 iulie 1990144 - 31 decembrie 1993
În cadrul acestei etape s-a realizat libera circulaţie a capitalurilor în toate ţările membre
ale Uniunii Europene (cu o amânare până la sfârşitului anului 1992 pentru Spania, Portugalia,
Grecia şi Irlanda) şi s-au urmărit următoarele obiective:
 realizarea celui mai mare grad posibil de convergenţă economică prin planurile
de convergenţă;
 finalizarea tranziţiei la piaţa unică, eliminarea barierelor tehnice, fizice şi fiscale
care împiedicau dezvoltarea deplină a acesteia;
 eliminarea tuturor genurilor de obstacole din calea liberei mişcări a capitalurilor.

B. Etapa consolidǎrii convergenţei <i a preparativelor tehnice – 1 ianuarie 1994 - 31

decembrie 1998.
Această etapă a început pentru toate statele membre, fără nici o condiţionare, fiind
considerată o perioadă de tranziţie şi ajustare a politicilor monetare şi dezechilibrelor financiare,
având ca obiective principale:
1. înfiinţarea Institutului Monetar European (IME), cu scopul intensificării cooperării
dintre băncile naţionale şi centrale şi al coordonării politicilor monetare, etapă
preliminară în vederea creării Băncii Centrale Europene (BCE);
2. angajamentul de a garanta independenţa băncilor centrale. Până la 1 ianuarie 1997,
băncile naţionale centrale au beneficiat de independenţă faţă de IME;
3. îndeplinirea criteriilor de convergenţă;
4. interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la instituţiile financiare;
5. pregătirea de către statele membre a legislaţiilor naţionale, inclusiv regulamentele
băncilor lor centrale, astfel încât să fie compatibile cu Tratatul privind Uniunea
Europeană.
Trebuie subliniat că Tratatul de la Maastricht consacră principiul ireversibilitǎţii trecerii
la cea de-a treia etapǎ a uniunii economice şi monetare, ceea ce înseamnă că, dacă la sfârşitul
lui 1997 nu este fixată data începerii celei de-a treia etape, cum de altfel s-a şi întâmplat, aceasta
începe automat la 1 ianuarie 1999 cu ţările care vor îndeplini criteriile de convergență, oricare
ar fi starea convergenţei comunitare şi eventualele reticenţe naţionale.

C. Etapa introducerii monedei unice – 1 ianuarie 1999 - 1 iulie 2002

La această a treia etapă participarea statelor membre este condiţionată de îndeplinirea
criteriilor de convergenţă, respectiv a condiţiilor necesare pentru adoptarea unei monede unice,
constatată de Consiliu pentru fiecare ţară separat, prin vot cu majoritate calificată. Statele care
nu îndeplinesc criteriile de participare la etapa a treia a UEM vor face obiectul unei derogări
pentru o perioadă de tranziţie în care vor fi monitorizate şi susţinute să îndeplinească aceste
 criterii.
În cadrul acestei etape, prin care s-a gândit finalizarea procesului de creare a uniunii
economice şi monetare, au fost realizate următoarele obiective principale:
 intrarea în funcţiune a Băncii Centrale Europene şi transferul către aceasta a
suveranităţilor monetare naţionale din partea băncilor centrale ale celor 11 state care
au intrat în uniunea monetară (12 state de la l ianuarie 2001, incluzând şi Grecia);
 introducerea EURO – moneda unică europeană şi dispariţia monedelor naţionale;
 începerea operării sistemului de plăţi TARGET (Trans-European Automated Real- Time
Gross Settlement Express Transfer).

La data introducerii monedei unice, euroforicii evidenţiau următoarele avantaje ale monedei
unice:
 creşte transparenţa pieţei şi a preţurilor;
 producţia şi investiţiile nu mai sunt influenţate de evoluţia cursurilor de schimb;
 scade costul tranzacţiilor, întrucât nu mai include cheltuielile legate de riscul valutar;
 se dezvoltă relaţiile comerciale şi financiare între membrii UE şi între parteneri, întrucât
membrii nu mai sunt afectaţi de riscul valutar în aceeaşi măsură în careerau expuşi
înainte.

14. Evaluați contribuția Tratatului de la Lisabona în ceea ce privește procesul de integrare

europeană.
Revenind la procesul de integrare, ca urmare a respingerii Tratatului Constituţional, a fost
demarat un proces de reformă (revizuire), rezultatul acestui proces fiind Tratatul de reformă
semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007, în vigoare de la 1 decembrie 2009 – Tratatul de la
Lisabona159.

Tratatul de la Lisabona este, astfel, rezultatul negocierilor între statele membre cu privire la
adaptarea instituţiilor europene şi a metodelor lor de lucru, precum şi consolidarea legitimităţii
democratice a Uniunii şi a valorilor sale fundamentale, ţinând cont de evoluţiile politice,
economice şi sociale şi, în acelaşi timp, de dorinţele şi aspiraţiile europenilor. Tratatul de la Lisabona
a marcat încheierea unui lung proces de negocieri pe tema aspectelor instituţionale în UE,
modifică Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Roma, în vigoare în prezent, fără a le
înlocui160. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare
pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor referitoare
la 161:
 Europă mai democratică şi mai transparentă
 O Europă mai eficientă
 O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei
 Europa ca actor pe scena internaţională

15. Evaluați contribuția Tratatelor de la Amsterdam și Nisa

 Tratatul de la Amsterdam a realizat progrese considerabile în ceea ce priveşte consolidarea
“Europei cetăţeanului” şi îmbunătăţirea capacităţii Uniunii de acţiune externă, dar reforma
cadrului instituţional a fost numai parţială şi va necesita în continuare completări înainte de a
se putea proceda la viitoarele extinderi.

Patru aspecte sunt considerate relevante în legătură cu contribuţiile Tratatului de la

Amsterdam referitor la schimbări în luarea deciziilor în cadrul Uniunii Europene148:
 Flexibilitatea, respectiv permisiunea acordată unor grupuri de state membre să
adâncească cooperările între ele, ceea ce a marcat un mare pas de îndepărtare de o
uniuneîn care toate statele membre “navighează” cu aceeaşi viteză.
 Extinderea codeciziei – a fost extins votul cu majoritate calificată la toate stadiile de
luare a deciziilor în materie de politică de cercetare, eliminând astfel versiunea
“păguboasă” a codeciziilor, care cerea acceptul cu unanimitate al Consiliului referitor la
buget şi la priorităţile generale pentru Programul Cadru de Cercetare şi Dezvoltare.
 Schimbǎri importante la nivelul pilonilor interguvernamentali ai Uniunii Europene,
respectiv politica externă şi de securitate comună (PESC – pilonul II), respectiv
justiţie şi afaceri interne
 Absenţa unei serii de decizii referitoare la reforma instituţionalǎ.

Aceste chestiuni au fost discutate şi la Consiliul European de la Nisa, care, printre altele, a
aprobat textul noului Tratat. Tratatul, cunoscut ca Tratatul de la Nisa150, a fost semnat la 26
februarie 2001, la Nisa, şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce au fost
necesare două referendumuri în Irlanda pentru aprobarea sa.
Indispensabil deci pentru extindere, Tratatul de la Nisa permite să se asigure o bună
funcţionare pentru momentul în care UE va funcţiona cu 27 membri, înscriindu-se, astfel, în
mod esenţial, în optica unei reforme instituţionale orientate pe trei axe principale: componenţa
şi funcţionarea principalelor instituţiilor europene, procedura decizionalǎ la nivelul Uniunii
Europene, facilitarea cooperǎrii avansate151.

Tratatul de la Nisa a revizuit modalitǎţile care conduc la declanşarea unei cooperǎri avansate, în
scopul facilitării realizării sale, operând, în primul rând, includerea, într-o singură prevedere, a
celor zece condiţii necesare pentru stabilirea unei cooperări avansate: numǎrul minim de state
membre necesare pentru instituirea unei cooperǎri avansate a fost stabilit la 8, indiferent de numărul
statelor membre, posibilitatea de a se opune cooperǎrii avansate (dreptul de veto) a fost
suprimatǎ, dar s-a introdus posibilitatea pentru un stat membru de a aduce această chestiune în faţa
Consiliului European, caz în care Consiliul poate să decidă prin majoritate calificată în privinţa
oricărei propuneri de cooperare avansată, posibilitatea stabilirii unei cooperǎri avansate şi în
domeniul politicii externe şi de securitate comune, pentru realizarea de acţiuni comune sau de poziţii
comune, suprimarea posibilitǎţii recurgerii la dreptul de veto în ceea ce priveşte cooperarea în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

16. Prezentați și ilustrați cu exemple principiile actelor ale sistemului legal european.
Principiile dreptului comunitar sunt, astfel, modele generale pe care diverşi jurişti le-au distins dintre mii
de pagini de drept primar, secundar şi cazuistic, trei dintre acestea fiind considerate esenţiale:
1. “principiul efectului direct”,
2. “principiul aplicǎrii prioritare a dreptului CE”,
3. “principiul autonomiei sistemului legal al CE”186

“Efectul direct” este definit astfel: prevederile unui tratat sau altor acteale
dreptului european, cum sunt directivele, pot crea drepturi pe care cetăţenii UE pot
să se bazeze când compar în faţa Curţilor de Justiţie naţionale, altfel spus legile
UE trebuie aplicate de către Curţile de Justiţie ale Statelor Membre ca şi cum ar fi
fost ratificate de Parlamentul naţional. Necesitatea logică a acestui principiu este
clară: dacă legile UE ar putea fi ignorate în orice Stat Membru, atunci UE s-ar
dezmembra, fiecare Stat Membru ar fi tentat să implementeze doar legile europene
care îi convin. Aceasta ar face imposibilă, de exemplu, crearea unei pieţe unice
sau asigurarea liberei circulaţii a lucrătorilor.
Principiul aplicǎrii prioritare alegilor din CE, conform căruia dreptul
comunitar are ultimul cuvânt nu apare în Tratatul de la Roma, apare explicit, pentru
prima dată, doar în Tratatul Constituţional. Este, fără doar şipoate, un principiu care
este acceptat, în general, de toate statele UE. A fost folosit în mod repetat pentru a
desfiinţa legile Statelor Membre. Necesitatea logică a acestui principiu este la fel
de clară ca aceea a efectului direct. Simplificând, “efectul direct” afirmă că legile
CE sunt automat legi în fiecare Stat Membru, iar “aplicarea prioritarǎ” afirmă că
atunci când legea CE şi cea naţională, regională sau locală sunt în conflict, legea
europeană trebuie aplicată.
Majoritatea statelor europene au mai multe niveluri juridice: locale, regionale
şi naţionale etc. Curţile inferioare, totuşi, nu pot exista independent de înaltele curţi
şi, deseori, înaltele curţi depind de curţile inferioare (de ex., în unele state, Înalta
Curte poate da un verdict doar după ce cazul a fost judecat şi la un nivel inferior).
Sistemul juridic din CE, totuşi, este în întregime independent de sistemele legale din
statele membre, potrivit principiului autonomiei.

Principiul efectului direct arată că: legile UE sunt automat legi în fiecare stat membru;
Necesitatea logică a principiului efectului direct este explicată astfel: dacă legile UE ar putea fi
ignorate în orice Stat Membru, atunci UE s-ar dezmembra, fiecare Stat Membru ar fi tentat să
implementeze doar legile europene care îi convin;

Principiul aplicării prioritare a legilor din CE arată că atunci când legea UE şi cea naţională,
regională sau locală sunt în conflict, se aplică automat legea europeană;

Conform principiului autonomiei: sistemul juridic din UE este în întregime independent de

sistemele legale din statele membre;
 17. Prezentați Consiliul Uniunii Europene.
Consiliul Uniunii Europene204 este cunoscut şi sub denumirea de Consiliul de Miniştri şi sub
denumirea informală de Consiliul UE.

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) – rol:

 adoptarea legislaţiei europene; - Consiliul UE, Parlamementul şi Comisia
Europeană exercită în comun puterea legislativă, aşa cum am prezentat deja, dar
Consiliul UE şi Parlamentul au ultimul cuvânt cu privire la actele legislative propuse
de Comisie, Consiliul decidecu privire la legile propuse de Comisie, în colaborare cu
Parlamentul European. Consiliul UE trebuie să aprobe măsurile adoptate de către
Comisia Europeană şi să-i furnizeze acesteia direcţiile principale de acţiune.
 coordonarea politicilor economice generale ale UE şi
statelor membre; - Statele membre ale UE au decis că doresc să
aibă o politicǎ economicǎ generalǎ comunǎ, coordonată
interguvernamental de miniştrii economiei şi finanţelor din
fiecare ţară, precum şi să colaboreze interguvernamental pentru
politici comune în ceea ce priveşte crearea de locuri de muncǎ,
ameliorarea sistemelor de educaţie şi asistenţǎ medicalǎ şi
creşterea nivelului de bunǎstare, deşi guvernele naţionale
răspund, fiecare în parte, de politicile naţionale în aceste
domenii.
 Semnarea acordurilor internaţionale ale UE (între UE şi alte
ţări) îndomenii ca: mediu, comerţ, dezvoltare, industrie
textilă, pescuit, ştiinţă, tehnologie şi transport.
 Aprobarea împreunǎ cu Parlamentul European a bugetului
anual al UE.
 Elaborarea politicii externe şi de apǎrare a UE – Consiliul
UE reprezintă principalul for pentru derularea cooperării
interguvernamentale pentru elaborarea politicii externe şi de
securitate comunǎ, deşi guvernele naţionale răspund, fiecare
în parte, de politicile naţionale în aceste domenii.
 Coordoneazǎ cooperarea dintre instanţele judecǎtoreşti şi
forţele de poliţie din ţǎrile membre – Consiliul UE reprezintă
principalul for pentru derularea cooperării
interguvernamentale între miniştrii justiţiei şi afacerilor
interne în vederea garantării accesului egal la justiţie pentru
cetăţenii UE peste tot în Uniune, supravegherii frontierelor
externe, luptei împotriva terorismului şi a crimei organizate
la nivel internaţional.
Consiliul UE este principala instituţie decizională a Uniunii Europene, este
reprezentantul intereselor Statelor Membre (“vocea statelor membre”), fiind
cu deosebire un for interguvernamental, compus din reprezentanţi ai guvernelor
(miniştri) Statelor Membre.

18. Prezentați Comisia Europeană.

Comisia Europeană211 este una dintre principalele instituţii ale Uniunii
Europene, unică în politica internaţională, fiind primul organism supranațional cu
rolul de a reprezenta şi susţine interesele Uniunii Europene în ansamblul sǎu212.

Comisia Europeană este alcătuită din comisari, câte unul din fiecare Stat
Membru, numiţi pe un mandat de 5 ani. Preşedintele Comisiei este desemnat de
Consiliul European, care îi numeşte şi pe ceilalţi comisari, cu acordul Preşedintelui
desemnat. Actualul președinte al Comisiei Europene este Jean-Claude Juncker
(noiembrie 2014 - octombrie 2019).

Numirea comisarilor, inclusiv a Preşedintelui, este supusă aprobării

Parlamentului. În timpul mandatului, comisarii sunt independenţi, atât faţă de
guvernele ţărilor de unde provin, cât şi faţă de Consiliul UE, acestea neputând demite
un membru al Comisiei.

Este important de reţinut că termenul “Comisie” poate face referire atât la Comisia
Europeană în sens restrâns, formată din cei 28 de comisari, cât şi în sens larg, la
instituţia propriu-zisă, adică la personalul permanent al Comisiei. Este important de
remarcat două trăsături particulare ale Comisiei: diferenţierea funcţionalǎ, în
primul rând, şi, în al doilea rând, faptul că reprezintǎ o formǎ multinaţionalǎ de
birocraţie, care dispune de un sistem extins de comitete, în cadrul cărora are loc o
cooperare extrem de strânsă, atât la nivelul administraţiilor statelor membre, cât şi la
cel al asociaţiilor naţionale sau europene.

Comisia Europeană – rol:

 dreptul la iniţiativă;
 de veghe la respectarea tratatelor;
 organ executiv;
 reprezentativitate în afară.

Dreptul la iniţiativǎ: fiecare decizie luată de Consiliu este precedată de o propunere a Comisiei.
De veghe la respectarea Tratatelor: Comisia urmăreşte modul în care sunt aplicate dispoziţiile
specificate în Tratat, precum şi deciziile luate de organismele CE, având posibilitatea, în cazul în care
constată anumite nereguli, să facă apel la Curtea Europeană de Justiţie.
Organ executiv: Comisia este organ executiv pentru aplicarea politicii comunitare, fapt ce include
administrarea mijloacelor financiare, precum şi aplicarea politicilor CE.
Reprezentativitate în afarǎ: Comisia a reprezentat, de exemplu, Comunitatea în rundele GATT/OMC şi
pe lângă organizaţiile internaţionale; acest lucru are loc, în parte împreună cu statele membre şi/sau cu
preşedinţia statului respectiv.

19. Prezentați Parlamentul European.

Parlamentul European (PE)224, care funcţionează la Strasbourg, este, de asemenea,
un organism la nivel supranaţional225. Deși poartă un nume cunoscut din contextul
sistemelor politice naţionale, PE este mult diferit de parlamentele naţionale. Înfiinţat
în 1952, ca parte a CECO, PE reprezintă forumul democratic al UE, constituit din
reprezentanţii popoarelor Uniunii, aleşi prin sufragiu universal, de către cetăţenii
statelor membre. PE reprezintă astfel interesele cetăţenilor europeni.

Competenţele şi rolul PE în cadrul Comunităţii s-au aflat într-o

permanentă schimbare, încă de la înfiinţarea CECO, acesta devenind din ceîn
ce mai influent. Etape importante în acest sens au fost:
 extinderea competenţelor sale în privinţa bugetului (1975),
 primele alegeri directe (1979),
 introducerea procedurii de cooperare (1986),
 introducerea procedurii de codecizie (1992),
 extinderea considerabilă a domeniilor de aplicare a procedurii
de codecizie, prin Tratatul de la Amsterdam (1999),
 extinderea şi consolidarea rolului PE, ca organ participant –
împreună cu Consiliul Miniştrilor – la procesul legislativ, prin
Tratatul de la Nisa (2003),
sporirea considerabilă a competenţelor la nivel legislativ, acordarea puterii de decizie în aproape toate
dosarele legislative, pentru a răspunde mai bine nevoilor şipreocupărilor cetăţenilor europeni şi a permite
consolidarea democraţiei în cadrul Uniunii Europene, prin Tratatul de la Lisabona (2009)
Parlamentul European – rol:
1.dezbate şi adoptă legislaţia UE, împreună cu Consiliul – în multe domenii,
precum protecţia consumatorilor şi a mediului, agricultura, politica energetică,
imigraţia şi fondurile europene, aderarea unor noi state la UE etc., Parlamentul
colaborează cu Consiliul (instituţia reprezentând guvernele naţionale) pentru a decide
asupra conţinutului actelor legislative şi pentru a le adopta, în cadrul “procedurii
legislative ordinare” (fosta “codecizie”);
2.monitorizează alte instituţii europene, în special Comisia, pentru a se asigura că
acestea funcţionează în mod democratic – Parlamentul îşi exercită influenţa asupra
altor instituţii europene în mai multe moduri: aprobarea componenţei Comisiei,
respectiv a celor 27 de comisari nominalizaţi, poate solicita demisia Comisiei în
exerciţiu (“moţiune de cenzurǎ”), controlul asupra Comisiei prin examinarea
rapoartelor pe care le redactează aceasta şi prin interpelarea comisarilor, analiza
petiţiilor primite din partea cetăţenilor, formarea unor comisii de anchetă, avizarea
agendei întâlnirilor Consiliului European etc.;
3.dezbate şi adoptă bugetul UE, alături de Consiliul UE – în cadrul Parlamentului,
există o comisie care monitorizează modul în care este cheltuit bugetul; anual,
Parlamentul ia o decizie cu privire la modul în care Comisia a gestionat bugetul în
exerciţiul financiar anterior227.

20. Prezentați Curtea Europeană de Justiție.

 Curtea Europeană de Justiţie – rol:

 de a asigura interpretarea legislaţiei comunitare, în
concordanţă cu prevederile Tratatelor CEJ;
 de a controla dacă instrumentele folosite pentru implementarea
politicilor comunitare sunt conforme cu principiul respectării
drepturilor fundamentale.

Creată în 1952, Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, numită pe scurt

Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) sau Curtea UE232, are sediul la Luxemburg
şi este organul juridic al Comunităţilor Europene care a constituit în toţi aceşti ani un
factor important pentru integrarea europeană233.

În sistemul politic al UE, Curtea Europeană de Justiţie are rolul puterii juridice.

CEJ este compusă din judecători (câte unul pentru fiecare stat membru), care
beneficiază de sprijinul a 8 “avocaţi generali”, care au sarcina de a-şi prezenta în
cadrul unor pledoarii publice punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în faţa
Curţii. Atât judecătorii, cât şi avocaţii generali sunt numiţi prin acordul guvernelor
ţărilor UE pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit, din rândul juriştilor de o
incontestabilă independenţă şi competenţă profesională.
Rolul CEJ este acela de a asigura interpretarea legislaţiei comunitare, în
concordanţă cu prevederile Tratatelor CEJ; este singura instituţie competentă să se
pronunţe cu privire la interpretarea corectă a Tratatelor, din proprie iniţiativă sau la
solicitarea instanţelor judecătoreşti din statele UE; de asemenea, are competenţa de a
controla dacă instrumentele folosite pentru implementarea politicilor comunitare sunt
conforme cu principiul respectării drepturilor fundamentale.
Pentru UE, tratatele pe care le adoptă Curtea reprezintă legea supremă. Curtea
este chemată să reglementeze şi să medieze diferite conflicte pornind de la aceste
tratate, reglementările europene având întâietate în faţa celor naţionale. Întrucât
Curtea este chemată să asigure aplicarea acestor reglementări, se poate spune că
acestfor a mers cel mai departe în limitarea autonomiei naţionale.

21. Prezentați Curtea Europeană de Conturi.

  Curtea Europeană de Conturi – rol:
 de a verifica modul în care sunt administrate fondurile
europene;
 de a prezenta rapoarte cu privire la folosirea banilor publici;
 de a îmbunătăţi gestiunea financiară a UE.

Curtea Europeană de Conturi239 a fost înfiinţată în anul 1975, cu sediul la

Luxemburg, cu rolul de a verifica modul în care sunt administrate fondurile
europene, de a prezenta rapoarte cu privire la folosirea banilor publici şi de a
îmbunătăţi gestiunea financiară a UE. Nu a fost din punct de vedere strict juridic o
instituţie comunitară decât după intrarea în vigoare a Tratatului Uniunii Europene (1
noiembrie 1993).
Curtea Europeană de Conturi este formată din 28 de membri, câte un membru din
fiecare Stat Membru, numiţi pentru un mandat de 6 ani (care poate fi reînnoit).
Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi au experienţă în domeniul auditării
finanţelor publice.
Curtea de Conturi, verifică dacă banii publici sunt cheltuiţi în mod eficient, dacă
încasările şi cheltuielile UE s-au efectuat legal şi corect, precum şi în ce măsură au
fost atinse obiectivele propuse în materie de gestiune. Curtea Europeană de Conturi
garantează astfel cetăţenilor europeni că bugetul UE a fost gestionat şi executat
corect şi în modul cel mai eficient posibil. Rolul Curţii de Conturi este acela de a
controla dacă veniturile şi cheltuielile din bugetul comunitar au fost legal obţinute
şi utilizate şi dacă managementul financiar al UE a corespuns programului stabilit
la începutulanului pentru care se efectuează controlul. Curtea de Conturi este abilitată
să verifice (să auditeze) orice persoană sau organizaţie care gestionează fonduri
europene.

22. Care sunt principalele categorii de cheltuieli la nivelul bugetului UE?

 Cheltuielile UE
o Agricultură și regiuni sărace – resurse naturale generale şi
creştere durabilă (aprox. 80%);
o Acţiuni externe (aprox. 6%);
o Administraţie (aprox. 6%);
o Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie (aprox. 2%).

Acţiunile şi proiectele finanţate de la bugetul UE reflectă priorităţile

stabilite de către Statele Membre într-un anumit moment. Acestea sunt grupate în
categorii de cheltuieli mai largi numite “rubrici” și 31 de domenii politice diferite.
În prezent, în mare, UE cheltuie bani pe: agricultură și regiuni sărace –
resurse naturale generale şi creştere durabilă (aprox. 80% din buget); acţiuni
externe (ajutoare umanitare, ajutoare alimentare şi dezvoltare în ţările nemembre,
acorduri internaţionale etc.); administraţie (costurile salariale și materiale
aferente instituţiilor europene); cetăţenie, liberate, securitate şi justiţie.
Perioada 2007-2013 a deschis o nouă etapă în această evoluţie, cheltuielile privind
creşterea economicǎ şi locurile de muncǎ au absorbit cea mai mare parte a bugetului
UE și au fost introduse noi priorități de cheltuieli, precum libertatea, securitatea şi
justiţia254:

1. Competitivitate
• creştere economicǎ şi crearea de locuri de muncǎ.
• dezvoltare durabilǎ.
• cercetare şi educaţie, infrastructuri de transport şi energie extinse şi
condiţii de lucru mai bune, toate în acelaşi timp.
2. Coeziune
• asistenţǎ în special regiunilor mai puţin avantajate, în vederea
transformǎrii economiei acestora pentru a face faţǎ competiţiei globale.
• dezvoltarea infrastructurilor şi a asistǎrii regiunilor în formarea forţei
de muncǎ şi a adoptǎrii ultimelor tehnologii de producţie.
3. Resurse naturale
• Producţie agricolǎ care sǎ corespundǎ necesitǎţilor consumatorilor.
• Comunitate agricolǎ care sǎ posede capacitatea de a planifica şiadapta
producţia în funcţie de necesitǎţile consumatorilor.
• Mǎsuri directe de protecţie a mediului, restructurarea şi
diversificarea economiei rurale şi promovarea pescuitului durabil.
4. Cetǎţenie, libertate, securitate <i justiţie
• Lupta împotriva terorismului, a crimei organizate și a imigraţiei
ilegale.
• Gestionare mai bunǎ a fluxurilor de migraţie în Uniune.
• Promovarea și protejarea moștenirii și bogǎţiei culturale.
• Protejarea sǎnǎtǎții publice și interesele consumatorilor.
5. UE: Actor mondial
• Ajutor de urgenţǎ vital în urma unui dezastru natural.
• Asistenţǎ pe termen lung pentru asigurarea prosperitǎţii, stabilitǎţii și
securitǎţii.
6. Costuri administrative
• Costurile de personal și de consolidare a tuturor instituţiilor UE, inclusiv
Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, Comisia Europeană, Curtea
Europeană de Justiţie și Curtea Europeană de Conturi.

23. Care sunt principalele categorii de venituri la nivelul bugetului UE?

 Veniturile UE
 o Resurse proprii tradiţionale (RPT);
o Resursa bazatǎ pe taxa pe valoarea adǎugatǎ (TVA);
o Resursa bazatǎ pe venitul naţional brut (VNB);
o Alte venituri, precum impozitele pe salarii plǎtite de cǎtre
personalul UE, contribuţii şi amenzi.

Resursele proprii ale UE se împart la ora actuală în patru categorii:

 resurse proprii tradiţionale (RPT) – acestea sunt formate în principal din taxe impuse asupra
importurilor de produse provenite dintr-un stat din afara UE;
 resursa bazatǎ pe taxa pe valoarea adǎugatǎ (TVA) reprezintă o rată fixă aplicată la veniturile din
TVA-ul armonizat ale fiecărui stat membru;
 resursa bazatǎ pe venitul naţional brut (VNB) este o rată procentuală fixă (0,73%) aplicată la VNB-
ul fiecărui stat membru. Deşi este o categorie neuniformă, aceasta a devenit cea mai mare sursă de
venituri;
 alte venituri, precum impozitele pe salarii plǎtite de cǎtre personalul UE, contribuţii din partea
ţărilor din afara UE pentru anumite programe ale UE şi amenzi plătite de către companiile care
încalcă condiţiile de concurenţă sau alte legi. Aceste resurse diverse constituie aproximativ 1% din
buget.

24. Ce se înțelege în jargonul politicii agricole comune (PAC) prin price-floor? Explicați pentru
cazul grâului.
“Jargonul grâului” sau procedurile pentru stabilirea “price-floor” în cazul grâului
servesc, însă, așa cum arată Baldwyn şi Wyplosz, ca un model de reprezentare
corect.328 Conform lui Baldwyn şi Wyplosz, mecanismul price floor (sprijinirii
prețului intern) în cazul grâului este următorul: “În luna aprilie a fiecărui an,
miniştrii agriculturii din UE se reunesc în cadrul Consiliului de Miniştri pentru a fixa
preţurile pentru recolta acelui an.”

Primul preţ stabilit este un preţ teoretic – “preţul-ţintă” – o linie directoare a preţurilor
concrete. Preţul-ţintă se referă la preţul de vânzare a grâului. Cel mai important preţ
operaţional – “preţul de intervenţie” – este stabilit la un nivel inferior preţului-ţintă, în
mod obişnuit cu 12-20% mai redus. Al doilea preţ practic – “preţul-prag” – este preţul
minim la care grâul poate fi importat în UE din ţări terţe. Acesta este stabilit ca preţul-
ţintă minus costurile de transport şi manipulare pentru grâul importat care soseşte în
cel mai mare port al Europei. Preţul-prag este întotdeauna peste preţul de intervenţie,
astfel că autorităţile de intervenţie nu vor cheltui banii UE pentru a cumpăra grâu
importat la preţul de intervenţie, în anii normali preţul-prag fiind mult peste preţul
pieţei internaţionale, astfel că taxa de import – “prelevarea variabilă la import” – este
stabilită în aşa fel încât grâul să nu fie niciodată importat sub “preţul- prag”.

“Jargonul grâului”
o “preţul-ţintǎ” – preţul de vânzare al grâului în Duisburg – cea
 mai scăzută ofertă.
o “preţul de intervenţie” – cu 12-20% mai redus decât preţul-
ţintă = “price-floor”.
o “preţul-prag” = preţul-ţintă minus costurile de transport și
manipulare pentru grâul importat – care soseşte în cel mai
mare port al Europei, Rotterdam – şi vândut la Duisburg.
o “prelevarea variabilǎ la import” (taxa de import) – este
stabilită în aşa fel încât grâul să nu fie niciodată importat
sub preţul-prag.

25. Explicați care au fost efectele utilizării price-floor în cadrul PAC.

Prin stabilirea “ price-floor” peste preţul mondial, efectele PAC au fost, pe de o parte, creşterea veniturilor
fermierilor, iar pe de altă parte creşterea preţurilor suportată de consumatorii europeni și tendinţa inechitabilă
de a redistribui puterea de cheltuire de la consumatorii relativ săraci la fermierii relativ bogaţi.

Cu toate acestea, în primii ani, inechitatea beneficiilor PAC nu a fost contestată. Pe de o parte, fermierii
erau fericiţi pentru că PAC a furnizat subvenţii şi preţuri garantate, stimulente pentru producţie, ajutor
financiar pentru restructurarea fermelor etc. Mai mult, creşterea veniturilor fermierilor s-a potrivit cu
scopurile UE de a favoriza “coeziunea socială” între Europa rurală şi cea urbană. Preţurile ridicate au dus
la creşterea substanţială a producţiei de alimente. Producţia suplimentară a încurajat obiectivul Europei de
reducere a dependenţei sale de alimentele importate. UE a continuat să importe alimente, taxele vamale
care au sprijinit “price- floor” au generat venituri importante.

Efectele sprijinirii preţului intern (“price-floor”)

o creşterea veniturilor fermierilor și distribuția inechitabilă a
beneficiilor;
o creşterea preţurilor suportată de consumatorii europeni și
impozitarea regresivă;
o tendinţa inechitabilă de a redistribui puterea de cheltuire de
la consumatorii relativ săraci la fermierii relativ bogaţi.

Efectele utilizǎrii “price-floor” asupra producǎtorilor agricoli

Conform unei estimări a Comisiei Europene din 1994, 20% dintre fermieri deţin
80% din beneficiile PAC. Motivul de bază este că circa 80% din producţia fermelor
provine de la fermele mari, eficiente, iar “price-floor” recompensează

producţia indiferent de mărimea fermei. În cazul fermelor mari, circa 50% dintre suprafeţele agricole din
UE12 erau deţinute de doar 7% dintre fermieri; în cazul fermelor mici, circa 7% dintre suprafeţele
agricole din UE12 au fost împărţite între 50% dintre fermieri331. Prin urmare, “price- floor” îi ajută pe
toţi fermierii, dar cea mai mare parte a câştigurilor merge la proprietarii fermelor mai mari, adică la cei
mai bogați, nu la cei săraci, care ar avea mai mare nevoie de sprijin.
Efectele utilizǎrii “price-floor” asupra consumatorilor
Din punctul de vedere al consumatorului, efectul direct al utilizării “price-floor” este
majorarea preţurilor la produsele agricole majore: cereale, produse lactate, carne de
vitǎ, carne de viţel şi zahǎr, care, așa cum am arătat deja, au fost cu 50% - 100% mai
mari decât preţurile mondiale, chiar mai ridicate în cazul produselor lactate și
zahărului. Însă, preţurile ridicate la alimente îi afectează mai mult pe consumatorii
săraci decât pe cei bogaţi deoarece ponderea din veniturile celor săraci care este
cheltuită pentru mâncare este mai ridicată decât în cazul celor bogaţi.

26. Prezentați elementele definitorii ale actualei politici agricole comune a UE.
Actuala PAC – ofertă diversificată, produse agricole de calitate şi preţuri
echitabile.
Actuala PAC se sprijină pe doi piloni. Primul pilon este al vechii PAC
reformate – sprijinul direct (plățile directe pentru sprijinul producătorilor), al doilea
pilon este dezvoltarea rurală.
Din perspectiva producǎtorilor, actuala PAC îşi propune să ofere tuturor
producǎtorilor de alimente (de la agricultori şi crescători de animale până la
producători de produse lactate, fructe, legume sau vin) posibilitatea:

1. de a produce cantităţi suficiente de hrană sigură şi de calitate

pentru consumatorii europeni;
2. de a aduce o contribuţie substanţială la diversificarea activităţilor
economice;
3. de a respecta standarde foarte înalte în materie de protecţie a mediului şi bunăstare a
animalelor364.
Sprijinul direct, menit să asigure producătorilor agricoli un nivel de trai decent, încă
există, dar este acordat după criterii mult mai selective (pentru situaţii cu caracter
excepţional – dezastre naturale, epidemii de boli la animale, pentru a corecta
dezechilibre majore ale pieţei, care ar putea pune în pericol sectoare întregi ale
economiei rurale). Toţi producătorii agricoli trebuie să respecte normele în materie
de igienă/siguranţă alimentară, sănătate şi bunăstare animală, biodiversitate şi
conservare a vieţii sălbatice365.

Din perspectiva consumatorilor, actuala PAC îşi propune să le ofere tuturor

consumatorilor alimente de calitate, mărcile de calitate facultative ale UE (etichete
indicând originea geografică, utilizarea unor metode sau ingrediente tradiţionale,
inclusiv organice etc.), ajutându-i să aleagă în cunoştinţă de cauză366.
Ofertă diversificată, produse agricole de calitate şi preţuri echitabile caracterizează
actuala PAC.

27. Prezentați elementele definitorii ale actualei politici regionale a UE.

1. Actuala politică regională a UE – 2014-2020
Obiectiv central: se adresează tuturor regiunilor și orașelor din
UE, sprijinind crearea de locuri de muncă, competitivitatea
întreprinderilor, creșterea economică, dezvoltarea durabilă și
îmbunătățirea calității vieții.
Obiective tematice - 11
Mijloace financiare: 351,8 miliarde EUR – aproximativ otreime
din bugetul total al UE - 3 fonduri principale:
o Fondul european de dezvoltare regională (FEDR),
o Fondul de coeziune (FC),
o Fondul social european (FSE).

Politica regională a UE 2014-2020 îşi propune, ca noutate, 11

obiective tematice destinate creșterii pentru perioada 2014-2020:

1. “Consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologice și inovării;

2. Îmbunătățirea accesului la tehnologiile informației și comunicațiilor,
precum și îmbunătățirea utilizării și calității acestora;
3. Sporirea competitivității IMM-urilor;
4. Sprijinirea trecerii la o economie cu emisii reduse de carbon;
5. Promovarea adaptării la schimbările climatice, precum și a preveniriiși
gestionării riscurilor;
6. Conservarea și protejarea mediului și promovarea eficienței
resurselor;
7. Promovarea unui transport durabil și îmbunătățirea infrastructurilor
rețelelor;
8. Promovarea sustenabilității și calității locurilor de muncă și
sprijinirea mobilității lucrătorilor;
9. Promovarea incluziunii sociale, combaterea sărăciei și a oricărei
forme de discriminare;
10. Efectuarea de investiții în domeniul educației, al instruirii și al
învățării pe tot parcursul vieții;
11. Îmbunătățirea eficienței administrației publice.”385

28. Prezentați Fondurile Structurale și de Investiții Europene (fondurile ESI) alocate României
în perioada 2014-2020 și programele aferente acestora.

Noutățile politicii regionale aferente perioadei 2014-2020 sunt:

 “Accent mai puternic pe rezultate: ținte mai clare și măsurabile pentru un grad
sporit de răspundere.
 Simplificare: același set de norme pentru cinci fonduri.
 Condiții: introducerea unor precondiții specifice anterior canalizării
fondurilor.
 Consolidarea dimensiunii urbane și combaterea excluziunii sociale: o sumă
minimă din FEDR alocată pentru proiectele integrate la nivelul orașelor și din
FSE pentru susținerea comunităților marginalizate.
 Conexiune cu reforma economică: Comisia poate suspenda finanțarea unui
stat membru care nu respectă normele economice ale UE”387.