2.8.

EUROPA DE LA ŞASE LA DOISPREZECE

Ca urmare a rezultatelor pozitive obținute de statele semnatare ale CECO,
Comunitatea Europeană fondată de cele şase state cunoştea un proces de extindere care
a început în 1973 cu aderarea Marii Britanii, a Danemarcei şi a Irlandei, formându-se
Europa celor 9.

Aderarea Marii Britanii: avantaje şi inconveniente

 Avantajele: acuzată de către detractorii săi că nu ar fi decât „mica Europă”, CEE a
celor șase dobândeşte o nouă dimensiune trecând la un număr de nouă membri. Piaţa
comună se lărgeşte, importanţa sa internaţională creşte, relaţiile sale cu Statele Unite
se ameliorează şi se deschid noi perspective în relaţiile comerciale cu ţările din
Commonwealth.
 Inconvenientele: atât guvernarea laburistă a lui Harold Wilson, cât şi cea
conservatoare a lui Margaret Thatcher au încercat, cu succes, să renegocieze condiţiile
financiare de aderare a ţării lor. „Mecanismul corector”, adoptat la 26 iunie 1984 de
Consiliul European la Fontainebleau, pune capăt unei lungi dispute bugetare dintre
Londra şi partenerii săi.

Aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei

Grecia, asociată la CEE din 1 noiembrie 1962, avusese relaţiile externe îngheţate pe
„perioada coloneilor” (1067-1974) şi îşi depune candidatura pentru aderare la 12 iulie
1975. Tratatul este semnat la 28 mai 1979 şi intră în vigoare începând cu 1 iulie 1981. În
pofida importantelor transferuri financiare de care Grecia a beneficiat cu titlul de fonduri
structurale, această ţară rămâne tributară deficienţelor economice: rata inflaţiei de
aproape 20%, sectorul privat fărâmiţat, sectorul public hipertrofiat şi puţin productiv,
contractarea de datorii şi subdezvoltarea fac din Grecia un stat care dovedeşte că are
dificultăţi în a se ridica la nivelul partenerilor săi din Comunitate. Sensibilitatea balcanică
şi mediteraneană a Greciei, diferendul asupra problemei cipriote care o opune Turciei şi
apropierea sa de zona explozivă a Macedoniei, a regiunii Kosovo şi a Bosniei,
influenţează profund diplomaţia Atenei.
Spania, marcată de războiul civil şi izolată de Europa în timpul generalului Franco,
reintră în rândul democraţilor în 1975.
Aderarea sa la CEE, la 1 ianuarie 1986, la capătul lungilor negocieri marcate de
atitudinea rezervată a Franţei care se teme de concurenţa produselor agricole spaniole,
dă semnalul noului elan politic european al Madridului care îşi ocupă de acum locul său
în rândul instituţiilor comunitare. Spania regionalizată, constituită din 1978 în 17 regiuni
autonome, pledează pentru o Europă descentralizată pa plan politic şi solidară în plan
economic. Chiar dacă, datorită încrederii investitorilor şi dinamismului întreprinderilor
sale, ea recuperase parţial rămânerea în urmă care o separa de restul Europei, Spania
continuă să aibă nevoie de solidaritatea comunitară (subdezvoltarea sudului şi regiunilor
periferice, rata şomajului de aproape 20%). Madridul a obţinut astfel, cu ocazia negocierii
Tratatului de la Maastricht, crearea unui fond de coeziune destinat finanţării realizării
proiectelor din domeniul mediului sau al constituirii marilor reţele. Fondul va completa
ajutoarele de care Spania beneficiase deja cu titlul de fonduri structurale ale CEE (fonduri
regionale, fonduri sociale, fonduri agricole) şi va contribui la accelerarea modernizării
economice a ţării.
Portugalia, care a cunoscut aceeaşi izolare diplomatică ca şi Spania în urma unui
regim autoritar dominat, după război, de către Salazar, se alătură CEE la 1 ianuarie 1986.
Partidul Socialist al lui Mario Soares, căruia îi succede la putere în 1987 Partidul Liberal
al lui Antonio Cavaco Silva, determină ţara să intre în marş forţat în Europa comunitară.
Este vorba atât de consolidarea tinerei republici şi intrarea sa în rândul democraţiilor
occidentale, cât şi de dezvoltarea unei economii până atunci arhaice, dominată de ramura
agrară.

2.9. TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Tratatul de la Maastricht, elaborat în 9-10 decembrie 1991, semnat la 9 februarie
1992, a intrat în vigoare în noiembrie 1993.
Tratatul asupra Uniunii Europene are două părţi: prima se referă la Uniunea
Economică şi Monetară, iar cea de-a doua la Uniunea politică, şi s-a stabilit să fie pus în
aplicare în trei etape:
Etapa I (de la 1 iulie 1990) 1
Principalele obiective care trebuiau atinse se referă la:
 Liberalizarea circulaţiei intracomunitare a capitalurilor.

 Integrarea tuturor monedelor naţionale în S.M.E şi îngheţarea compoziţiei coşului de

monede în funcţie de care este definită valoarea monedei comunitare (E.C.U.).

 Întărirea mecanismelor de cooperare în materie monetară (prin extinderea atribuţiilor

Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale) şi coordonării politicilor fiscal-

bugetare naţionale.
Etapa a-II-a (de la 1 ianuarie 1994)
Coordonatele principale ale acestei faze pot fi rezumate astfel:

1
Union Economique et Monétaire – Commission Européennee, Bruxelles 1996
 Înfiinţarea Institutului Monetar European (I.M.E.), precursor şi embrion al viitoarei
Bănci Centrale Europene (B.C.E). Amplasat la Frankfurt, I.M.E. are ca membri toate
autorităţile monetare din ţările membre ale U.E. Rolul său este de a planifica detaliile
funcţionării viitoarei B.C.E şi de a monitoriza tranziţia la Uniunea Monetară.
Funcţiile sale, subsumate acestor obiective cuprind:
 Întărirea cooperării între Băncile Centrale în domeniul reglementărilor
contabile şi de supraveghere bancară ca şi în sistemele informatice.
 Formularea de recomandări şi facilitarea coordonării în materie de politică

monetară.
 Supravegherea funcţionării S.M.E.

 Dezvoltarea utilizării private a E.C.U.

 Pregătirea emisiunii monedei unice.

 Desăvârşirea liberei circulaţii a capitalului

 Asigurarea independenţei Băncilor Centrale din ţările membre U.E. şi interzicerea

refinanţării de către acestea a autorităţilor publice.

Pe parcursul acestei faze, are loc transferul gradual al prerogativelor autorităţilor
monetare naţionale către B.C.E.
Etapa a-III-a (de la 1 ianuarie 1999)
Această etapă are trei coordonate principale:
 Începerea activităţii B.C.E.

 Fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb între monedele ţărilor participante.

 Introducerea efectivă a monedei unice - EURO.

2.10. EUROPA DE LA DOISPREZECE LA CINCISPREZECE

De la AELS la SEE
Ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), principalii parteneri
comerciali ai CEE, se temeau să nu fie izolate de marea piaţă internă care se constituie în
cadrul Europei Celor Doisprezece. Astfel, se negociază între cele două părţi un Spaţiu
Economic European (SEE: Tratatul de la Porto din 2 mai 1992). Însă ţările din AELS cer şi
obţin, doi ani mai târziu, deplina lor aderare la CEE (cu excepţia Elveţiei, care, prin
referendum, respinge tratatul referitor la SEE, la 6 decembrie 1992).
Motivele pentru care statele canditate au aderat la CEE au fost:
 Motivele de ordin politic: sfârşitul comunismului şi accelerarea unificării între Cei

Doisprezece în urma Tratatului de la Maastricht fac ca Austriei şi ţărilor scandinave

 să le fie teamă de a nu fi ţinute deoparte de această mişcare istorică. Sfârşitul
antagonismului est-vest face să devină caducă neutralitatea care separă încă aceste
ţări de sistemul de alianţă militară care îi leagă pe Cei Doisprezece.
 Motive de ordin economic: făcând parte din pizza interioară din cadrul Spaţiului

Economic European (SEE), ţările din AELS beneficiază de întregul efect economic al
apropierii de Cei Doisprezece. Însă, fără a fi membri ai Uniunii, ele nu pot participa
cu drepturi depline la mecanismele instituţionalizate şi decizionale ale acesteia.
Tratatele de aderare au fost semnate cu Austria, Suedia, Norvegia şi Finlanda la
30 martie 1994. Ele au fost supuse referendumului (Austria: 12 iunie 1994; Finlanda: 16
octombrie 1994; Suedia: 13 noiembrie 1994; Norvegia 27-28 noiembrie 1994) şi intră în
vigoare la 1 ianuarie 1995. Doar referendumul norvegian dă un rezultat negativ (52%
voturi împotrivă).
Avantajele celei de-a treia extinderi:
 Noile ţări membre sunt dezvoltate economic şi nu sunt o povară financiară pentru

bugetul Uniunii.
 Sunt democraţii vechi şi stabile.

 Uniunea îşi extinde zona geografică, ponderea economică şi influenţa politică.

 Această extindere confirmă atracţia exercitată de Uniunea Europeană şi funcţia sa

stabilizatoare în centrul unui continent în căutarea unei noi arhitecturi. Pentru

anumite ţări membre, în special pentru Germania, extinderea spre Austria şi ţările
scandinave este o etapă obligatorie care va duce, ulterior,l aderarea ţărilor Europei
Centrale şi a Ţărilor Baltice.

2.11. TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Acest tratat al U.E. semnat în 1997 și intrat în vigoare în 1999, trata în principal
problemele sociale ale uniunii. În ceea ce priveşte Uniunea Monetară şi EURO, Tratatul
de la Amsterdam 2 nu a făcut decât să confirme şi să reitereze voinţa statele membre
pentru realizarea monedei unice.
Tratatul avea patru obiective principale : plasarea problemei locurilor de muncă şi
a drepturilor cetăţenilor în centrul preocupărilor U.E; depăşirea ultimelor obstacole
privind libertatea de mişcare a persoanelor şi întărirea securităţii; prezentarea unei voci
unice a Europei în problemele mondiale; eficientizarea structurii instituţionale
comunitare în vederea extinderii Uniunii Europene.

2
Pandraud Robert,”Révisions des traites avant Amsterdam” – treize moins de conférence interguvernamentale 1997
 Statele membre ale U.E. s-au angajat prin Tratatul de la Maastricht să realizeze o
uniune monetară. Aceasta însemna ca toate cursurile de schimb între monede să fie fixate
irevocabil şi aceste monede să fie înlocuite cât mai repede de o singură monedă.
Se poate spune că E.C.U. deja nu mai era văzut de către operatorii de pe piaţă ca o
cheie de intrare pe piaţa de EURO.
De altfel, ca urmare a unor studii întreprinse de către Comisia Europeană, s-a ajuns
la concluzia că plăţile comerciale în E.C.U. reprezentau mai puţin de 1% din valoarea
totală a plăţilor în E.C.U. Aceste plăţi au scăzut gradual de la 50 bilioane E.C.U. în 1994,
la 46,8 bilioane E.C.U. în 1995 şi la 46,3 bilioane E.C.U. în 1996. În 1997, s-a înregistrat o
modestă creştere a acestor plăţi la 46,8 bilioane E.C.U. Conform statisticilor Comisiei,
suma anuală a plăţilor comerciale în E.C.U. ar trebui să ajungă în jur de 50-75 bilioane
E.C.U.
În concluzie, activitatea în E.C.U. pe piaţă a continuat să scadă gradual. În parte,
acest lucru a reflectat focalizarea operatorilor de pe piaţă pe EURO şi pe circulaţia
acestuia începând cu 1.01.1999.
După introducerea monedei unice, Uniunea Europeană, a considerat că este
timpul pentru o reformă instituțională, mai ales că se preconizau noi valuri de aderare. Astfel,
în decembrie 2000 se semnează Tratatul de la Nisa, document adoptat la reuniunea
europeană la nivel înalt din acest oraş francez. Acest tratat, denumit al extinderii,
definitivează reforma instituţională a Uniunii Europeană, stabilind, totodată, trecerea la
o extindere treptată a U.E., începând cu anul 2003.

2.12. EUROPA CELOR DOUĂZECI ŞI ŞAPTE

La 1 mai 2004, un an mai târziu decât prevedea tratatul de la Nisa, mai sunt
acceptate în Europa încă zece state astfel „Europa celor cinsprezece” devine „Europa
celor douăzeci şi cinci”. Statele care au fost acceptate în 2004 în Uniunea Europeană sunt:
Polonia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru, Letonia, Estonia, Lituania, Republica Ceha şi
Slovacia.
Alte patru ţări, Bulgaria, România, Croaţia şi Turcia, au fost oficial candidate la
aderarea la Uniunea Europeană. România şi Bulgaria devin state membre cu drepturi
depline la 1 ianuarie 2007, îndeplinind criteriile de aderare. Tratatul de aderare a
Republicii Bulgare şi României este ratificat de către toate parlamentele naţionale ale
statelor membre şi semnat de reprezentanţii statelor Uniunii Europene şi de cei ai
României şi Bulgariei la Abaţia Neumünster din Luxemburg la 25 aprilie 2005.
Ultimul membru al Uniunii Europene este Croația, care a fost primită în uniune la
1.07.2013. Astfel UE numără astăzi 28 de state.
2.13. TRATATUL DE LA LISABONA
Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, cunoscut si sub numele de
"Constituția europeană", a fost semnat în anul 2004 însă procesul său de ratificare a intrat
în blocaj în primavara lui 2005 când francezii și olandezii au votat împotriva lui în cadrul
unor referendumuri. Timp de mai mulți ani a urmat o perioadă în care s-au propus mai
multe soluții pentru deblocarea constituției europene sau găsirea unei soluții alternative
la acest Tratat.
Abia la sfârșitul lui 2007 - la Lisabona pe 13 decembrie - a fost semnat un nou Tratat
care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul conferă putere sporită Parlamentului
European, schimbă procedura de vot în cadrul Consiliului, menționează iniţiativa
cetăţenească, înființează funcţia de preşedinte permanent al Consiliului European,
funcţia de Înalt Reprezentant pentru politica externă, precum și un nou serviciu
diplomatic al UE.

2.14. CRONOLOGIA TRATATELOR UNIUNII EUROPENE

1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, într-un discurs
inspirat de Jean Monet, propune ca Franţa şi Republica Federală Germania să pună în
comun resursele de cărbune şi oţel în cadrul unei organizaţii deschise şi altor ţări din
Europa.
1951, 18 aprilie: Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg,
au semnat, la Paris, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO).
1952, 23 iulie: Intră în vigoare Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO).
1957, 25 martie: Au fost semnate, la Roma, tratatele de instituire a Comunităţii Economice
Europene (CEE), respectiv a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau
Euratom).
1958, 1 ianuarie: Intră în vigoare Tratatele de la Roma.
1965, 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune, prin care se instituie o
Comisie unică şi un Consiliu unic pentru toate cele trei Comunităţi.
1967, 1 iulie: Tratatul de fuziune intră în vigoare.
1970, 22 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, tratatul cunoscut sub denumirea Tratatul
bugetar din 1970 (denumirea completă: Tratatul de modificare a unor dispoziţii bugetare
ale Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a Tratatului de instituire a unui
Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene).
1971, 1 ianuarie: Tratatul bugetar din 1970 intră în vigoare.
1972, 22 ianuarie: Sunt semnate, la Bruxelles, Tratatele de aderare a Danemarcei, Irlandei,
Marii Britanii şi Norvegiei la Comunităţile Europene.
1973, 1 ianuarie: Tratatele semnate în 1972 intră în vigoare, Danemarca, Irlanda şi Marea
Britanie devin membre ale Comunităţilor Europene.
1975, 22 iulie: Este semnat Tratatul bugetar din 1975 (denumire completă: Tratatul de
modificare a anumitor dispoziţii financiare ale Tratatelor de instituire a Comunităţilor
Europene şi ale Tratatului de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale
Comunităţilor Europene)
1977, 1 iunie: Tratatul bugetar din 1975 intră în vigoare.
1979, 28 mai: Sunt semnate, la Atena, în Grecia, documentele referitoare la aderarea
Greciei la Comunităţile Europene.
1981, 1 ianuarie: Documentele semnate în 1979 intră în vigoare, Grecia devenind membră
a Comunităţilor Europene.
1985, 12 iunie: Sunt semnate, la Madrid, în Spania, şi la Lisabona, în Portugalia, Tratatele
de aderare a Portugaliei şi a Spaniei la Comunităţile Europene.
1985, 2-4 decembrie: Consiliul European de la Luxembourg. Relansarea integrării
europene prin redactarea unui Act Unic European.
1986, 1 ianuarie: Tratatele de aderare semnate în 1985 intră în vigoare, Portugalia şi
Spania aderă la Comunităţile Europene.
1986, 17 şi 28 februarie: Se semnează, la Luxembourg, în Luxemburg, şi la Haga, în
Olanda, Actul Unic European.
1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European.
1991, 9-10 decembrie: Consiliul European de la Maastricht, unde se ajunge la un acord
legat de Tratatul privind Uniunea Europeană.
1992, 7 februarie: Se semnează, la Maastricht, în Olanda, Tratatul privind Uniunea
Europeană.
1993, 1 noiembrie: Intră in vigoare Tratatul de la Maastricht.
1994, 24 iunie: Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei este semnat
la Corfu, în Grecia.
1995, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 1994 intră în vigoare, Austria, Finlanda şi
Suedia devin astfel membre ale Uniunii Europene.
1997, 16-17 iunie: La reuniunea de la Amsterdam, Consiliul European ajunge la un acord
referitor la noul tratat.
1997, 2 octombrie: Se semnează, la Amsterdam, în Olanda, Tratatul de la Amsterdam.
1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam.
2001, 26 februarie: Se semnează Tratatul de la Nisa.
2002, 23 iulie: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO) expiră, la 50 de ani de la intrarea sa în vigoare.
2003, 28 februarie-iulie: Convenţia Europeană elaborează Proiectul de Tratat de
instituire a unei Constituţii pentru Europa.
2003, 16 aprilie: Este semnat, la Atena, în Grecia, Tratatul de aderare la Uniunea
Europeană a 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
2003, 1 februarie: Intră în vigoare Tratatul de la Nisa.
2003, 4 octombrie: Sunt deschise lucrările Conferinţei interguvernamentale destinate, în
principal, elaborării şi adoptării unei versiuni finale a Constituţiei Europene.
2004, 17-18 iunie: Consiliul European de la Bruxelles. Şefii de stat sau de guvern ale
Statelor Membre ajung la un acord referitor la textul Tratatului constituţional.
2004, 29 octombrie: Este semnat, la Roma, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru
Europa.
2005, 25 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, Tratatul de Aderare a Bulgariei şi a României
la Uniunea Europeană.
2007, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 2005 intră în vigoare, Bulgaria şi România
devenind membre ale Uniunii Europene.
2007, iunie: Consiliul European a decis convocarea unei noi conferinţe
interguvernamentale, în vederea elaborării unui Tratat de reformă, până la sfârşitul
anului 2007.
2007, 23 iulie: Au început lucrările conferinţei interguvernamentale pentru elaborarea
unui tratat de reformă.
2007, 13 decembrie: semnarea Tratatului de la Lisabona
2009, 1 decembrie: intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona.

ÎNTREBĂRI

1. Enumeraţi ţările membre ale Uniunii Europene.

2. În ce an a intrat Elveţia în UE?
a. 1975
b. 2000
c. nu a intrat
3. În ce an s-a semnat Tratatul de la Maastricht?
a. 1950
b. 1975
c. 1993
4. Care au fost părinţii integrării europene?
5. Când s-a realizat Europa celor 15?
6. Enunţaţi principiile Actului Unic European.
7. Enunţaţi şi explicaţi criteriile de la Maastricht.
8. Explicaţi fazele trecerii la euro conform tratatului de la Maastricht.
9. Principiile pe care se axează disciplina bugetară a U.E.
10. Care au fost obiectivele Tratatului de la Roma?
11. Tratatul privind crearea Uniunii Europene este:
a. Tratatul de la Roma
b. Tratatul de la Maastricht
c. CECO
12. Care sunt ultimele două tratate privind UE?
13. Care sunt ţările din spaţiul Schengen şi când a intrat în vigoare Convenţia de
Implementare?
14. Care sunt cele patru libertăţi ale Pieţei Comune?
15. Enunţaţi cele trei stadii de integrare din Carta Albă adoptată la Essen în 1994.