Uniunea economică şi monetară

100. Consideraţii generale. Uniunea economică şi monetară (UEM) a reprezentat, în

viziunea tratatului european care a institutit-o şi continuă să reprezinte, alături de piaţa
internă, unul dintre mijloacele de acţiune ale Uniunii Europene în vederea realizării
progresului economic şi social echilibrat şi durabil. Într-un sens mai larg, acordul statelor în
sensul înlocuirii monedelor naţionale cu o monedă europeană comună exprimă voinţa de a
avansa pe calea unei uniuni tot mai strânse între popoarele lor şi de a exclude relaţiile
conflictuale dintre ele. "Statele cu o monedă comună nu ar fi iniţiat niciodată un război unele
împotriva altora. O monedă comună este mai mult decât moneda cu care plăteşti", spunea
fostul cancelar german Helmut Kohl. Moneda unică este şi un element al identităţii europene.
Ea întăreşte poziţia Uniunii pe plan internaţional, atât din punct de vedere economic, cât şi
politic.
Uniunea economică şi monetară s-a dezvoltat din necesitatea de a asigura stabilitate
monetară statelor membre, dar şi ca o continuare necesară a acumulărilor succesive din
domeniul integrării economice desfăşurate în cadrul pieţei interne. "Potrivit filosofiei care
animă sistemul, o creştere durabilă nu poate fi garantată decât dacă există stabilitatea
preţurilor" 1 . Moneda unică reprezintă apogeul integrării economice europene şi ilustrează
efectul "bulgărelui de zăpadă" pe care acest tip de integrare l-a generat şi îl generează asupra
celorlalte sectoare ale existenţei sociale. "Crearea unei monede europene va fi ultima etapă de
parcurs în realizarea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor"2.
Este important de subliniat că progresele înregistrate în segmentul monetar au fost
posibile doar prin atribuirea unei competenţe exclusive Uniunii şi prin implementarea unui
sistem de tipul SEBC. "Transferul de suveranitate este considerabil şi simbolic"3. Participarea
la moneda unică presupune nu doar capacitatea economică, ci şi voinţa politică a statelor4.
Criza economică care a afectat societatea internaţională începând cu 2008 a produs
urmări profunde în segmentul economic şi monetar european. Explicaţiile ţin atât de o
necorelarea uniunii economice cu cea monetară, cât şi de flexibilitatea prea mare cu care s-a
tratat problema deficitelor publice excesive. Necorelarea despre care am făcut vorbire mai sus
provine din decalajul dintre uniunea monetară (Capitolul II), gestionată în mod centralizat de
Uniune şi politicile economice ale statelor membre, care ţin în continuare de competenţele
statelor şi în privinţa cărora Uniunea dispune doar de o prerogativă de coordonare (Capitolul
I). "Convergenţa economică implică politicile bugetare, fiscale, sociale ale diferitelor state
membre, iar aceste politici nu ţin deocamdată de competenţa comunitară"5. Din acest punct de
vedere, denumirea de uniune economică europeană pare mai curând "o formă fără fond". Dat
fiind că politica monetară nu poate fi decupată de cea economică, decalajul între cele două
componente ale UEM a produs efecte negative în privinţa UEM în ansamblu.
Consiliul European a subliniat, prin rezoluţia sa din 13 decembrie 1997, că
introducerea monedei euro necesită proceduri consolidate de coordonare a politicilor
economice naţionale, inclusiv pentru statele care nu au adoptat moneda euro. Coordonarea
trebuie să cuprindă evoluţia macroeconomică a statelor membre, politica bugetară, tendinţele
în materie de costuri şi preţuri, politicile structurale privind piaţa muncii, produsele şi
serviciile.

1
J. Pertek, Droit matériel de l’Union européenne, P.U.F., Paris, 2005, p.318-319.
2
R. Chemain, L’Union économique et monétaire, Aspects juridiques et institutionnels, Ed. A. Pedone, Paris,
1995, p. 46.
3
C. Gavalda, G. Parleani, op. cit., p. 23.
4
În prezent, trei state membre ale UE nu participă la UEM, din raţiuni prepondent politice: Marea Britanie,
Danemarca şi Suedia.
5
C. Gavalda, G. Parleani, op. cit., p. 36.

1
 Capitolul I. Politica economică

101. Plan. Într-un prim capitol, după o scurtă retrospectivă istorică (secţiunea 1), vom
trata politica ecomonică a Uniunii, cu cele două componente principale ale sale: elaborarea
orientărilor generale (secţiunea 2) şi supravegherea multilaterală (secţiunea 3). O trăsătură
importantă a politicii economice a Uniunii Europene este interdicţia finanţării monetare a
deficitului public (secţiunea 4).

Secţiunea 1. Scurt istoric

102. Ideea unei uniuni economice şi monetare. Tratatele fondatoare ale

Comunităţilor Europene au evidenţiat câteva elemente de corelare a politicilor economice ale
statelor membre, fără însă a pune bazele unei politici economice comune şi, cu atât mai puţin,
a unei uniuni economice6. Această situaţie se explică atât prin faptul că integrarea economică
europeană se afla la începutul său, cât şi prin existenţa unui sistem internaţional care asigura o
anumită stabilitate monedelor statelor membre ale Comunităţilor7. În condiţiile în care s-a
renunţat la acest din urmă sistem, monedele europene au devenit vulnerabile8.
La reuniunea la nivel înalt de la Haga din 1969, reprezentanţii statelor membre au luat
în considerare crearea unei uniuni economice şi monetare şi l-au însărcinat pe P. Werner cu
elaborarea unui raport privind paşii concreţi ce ar fi trebuit făcuţi în acest sens. Raportul
Werner, publicat în 1970, a propus realizarea liberei circulaţii a capitalurilor, reducerea
progresivă a marjelor de fluctuaţie între monedele statelor membre, fixarea irevocabilă a
cotelor de schimb între aceste monede şi convergenţa politicilor economice în general 9 .
Fundamentându-se pe raportul Werner, Consiliul a adoptat o rezoluţie care punea bazele unei
uniuni economice şi monetare, realizabile în trei etape, pe parcursul unui deceniu 10. Dat fiind
contextul internaţional şi reacţia monedelor europene, rezoluţia Consiliului din 1971 nu şi-a
atins finalitatea.
103. FECOM. Statele membre nu au renunţat la dezideratul unei uniuni monetare. În
1973, a luat naştere Fondul European de Cooperare Monetară, dotat cu personalitate juridică
6
A se vedea în acest sens, O. Manolache, Drept comunitar, Ed.All Beck, 2001, Bucureşti, p. 294-301.
7
Pe baza lucrărilor Conferinţei Monetare şi Financiare a Naţiunilor Unite de la Bretton Woods din 1-22 iulie
1944 (SUA), a luat naştere un sistem monetar internaţional (SMI) care a cuprins reguli privind comportamentul
monetar al statelor în privinţa plăţilor şi altor modalităţi de stingere a angajamentelor reciproce, generate de
schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan internaţional. Totodată, a fost creat
Fondul Monetar Internaţional, cu scopul de a supraveghea şi sprijini statele în aplicarea regulilor de conduită
monetară adoptate. Sistemul monetar internaţional astfel creat a avut la bază principiul convertibilităţii aur-dolar,
dolarul devenind etalon şi monedă de rezervă în cadrul sistemului, precum şi monedă de plată pe plan
internaţional. SMI prevedea taxe de schimb fixe între monedele statelor participante. Statele erau obligate să-şi
definească valoarea paritară a monedei în aur sau în dolari, iar faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale
monedelor naţionale nu puteau depăşi o marjă mai mare de ± 1% (a se vedea şi G. Bologa, Uniunea Economică
şi Monetară, Editura Universităţii AGORA, 2009, p. 19 şi urm).
8
SUA au decis să pună capăt în mod unilateral convertibilităţii aur-dolar, la data de 15 august 1971. Decizia a
făcut parte dintr-un plan de măsuri economice mai amplu şi a deschis o nouă etapă în evoluţia SMI, cursurile de
schimb ale monedelor statelor participante urmând să floteze liber. Pe de altă parte, statele membre OPEC au
decis în 1973 să instituie embargo asupra livrărilor de petrol către ţările care au susţinut Israelul, în cadrul
războiului din 1973 dintre Egipt, Siria şi alte ţări arabe, pe de o parte şi Israel, pe de altă parte. Criza, care a durat
până în 1974, a afectat SUA şi aliaţii săi din cadrul Comunităţilor Europene.
9
J.O., C 136, 11.11.1970.
10
Rezoluţia Consiliului din 22 martie 1971 (J.O., C 28, 27.03.1971).

2
şi însărcinat să urmărească reducerea progresivă a fluctuaţiilor monedelor statelor membre,
sub aspectul schimbului 11 . În cadrul FECOM, s-au pus bazele cooperării între băncile
naţionale. Conducerea sa a fost asigurată de un consiliu de administraţie format din
guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre.
104. Şarpele în tunel. O a doua realizare efectivă este introducerea mecanismului
şarpelui în tunel (1972), după modelul internaţional adoptat la Washington în decembrie
197112. Statele comunitare au decis că diferenţa de curs între două monede naţionale nu putea
fi mai mare de 2, 25%, urmând ca băncile centrale să intervină în cazul în care s-ar fi depăşit
această marjă. În fapt, doar o parte a statelor membre au reuşit să participe la acest mecanism.
105. Sistemul Monetar European. În 1979, îşi începe activitatea Sistemul Monetar
European, în cadrul căruia a fost adoptată moneda de cont "ecu". Ecu s-a constituit ca un coş
de monede, format procentual din monedele statelor membre, fiecare monedă participând în
funcţie de ponderea economiei naţionale. În al doilea rând, fiecărei monede participante i s-a
stabilit un curs pivot, în raport de care s-au stabilit cursurile bilaterale. În principiu, fluctuaţia
în jurul acestor cursuri nu putea depăşi 2, 25%. Ecu a reprezentat un mijloc de plată între
băncile naţionale, a fost utilizată cu prilejul emiterii de obligaţiuni de către CEE şi statele
membre, dar şi ca unitate de economisire de către persoane private.
106. Tratatul de la Maastricht. Mecanismele de mai sus nu au reuşit să aducă
stabilitatea monetară pe care statele membre o urmăreau. Prin urmare, ideea mai veche a unei
uniuni economice şi monetare a fost revigorată. Consiliul European de la Hanovra (Germania)
din 27 şi 28 iunie 1988 a încredinţat sarcina întocmirii unui nou plan privind UEM unui
comitet format din guvernatorii băncilor centrale din statele membre şi experţi în materie
monetară, coordonat şi prezidat de Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene. Raportul
Comitetului Delors, care relua o bună parte din metodele Planului Werner, a reprezentat baza
de lucru, în privinţa chestiunilor economice şi monetare, pentru conferinţa
interguvernamentală care a condus la semnarea Tratatului european de la Maastricht, la 7
februarie 1992. Tratatul privind instituirea Uniunii Europene a reglementat în Partea a III-a,
titlul VI, Politica economică şi monetară, în cadrul Comunităţii Europene, implementând
pentru prima dată la nivel de tratate, competenţe, instituţii comune şi mecanisme de acţiune
pentru crearea uniunii economice şi monetare.
Sediul politicii economice şi monetare se află, în prezent, în cadrul Tratatului privind
funcţionarea UE, Partea a III-a, Titlul VIII. Un interes deosebit îl prezintă şi Protocoalele 4,
13 şi 14 privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi Băncii Centrale
Europene, criteriile de convergenţă şi Eurogrupul.
Potrivit art. 119 TFUE, politica economică europeană se întemeiază pe strânsa
coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea
obiectivelor comune, în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în care
concurenţa este liberă.

Secţiunea 2. Elaborarea orientărilor generale ale politicilor economice ale

statelor membre şi ale Uniunii Europene

11
FECOM a fost constituit pe baza regulamentului Consiliului nr. 907/73 din 3 aprilie 1973 (J.O., L 89,
5.04.1973). Acesta a fost înlocuit, în 1994, de Institutul Monetar European.
12
Ca reacţie la decizia SUA din 1971 de a suspenda convertibilitatea dolarului în aur, Belgia, Canada, Franţa,
Elveţia, Republica Federală a Germaniei, Italia, Japonia, Olanda, Suedia, Marea Britanie şi SUA au semnat un
acord care a permis o realiniere a cursurilor de schimb şi marje mai largi de fluctuaţie în locul valorii paritare,
într-o limită de 4, 5% în jurul noilor parităţi cu dolarul. Sistemul a fost curând abandonat.

3
 107. Competenţe. Potrivit angajamentului asumat prin Tratat, statele membre îşi
consideră politicile economice ca fiind o chestiune de interes comun şi le coordonează în
cadrul Consiliului Uniunii Europene. Statele şi-au păstrat competenţele normative în acest
domeniu, Uniunea exercitând teoretic doar o competenţă de coordonare a politicilor naţionale,
potrivit procedurii prevăzute de art. 121 TFUE. Prin politicile lor economice, statele membre
trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor UE şi să respecte orientările generale adoptate
de Uniunea Europeană în această materie.
108. Procedură. Consiliul, la recomandarea Comisiei, elaborează un proiect privind
orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii şi prezintă
Consiliului European un raport în această privinţă. Consiliul European adoptă concluziile
privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii, pe
baza cărora Consiliul adoptă cu majoritate calificată, o recomandare care stabileşte aceste
orientări. Consiliul nu este ţinut de recomandarea Comisiei Europene, pe care o poate
modifica. Dacă iniţial orientările generale au fost stabilite anual, Consiliul European a decis,
în iunie 2003, ca adoptarea lor să se facă pentru o perioadă de trei ani.

Secţiunea 3. Mecanismul de supraveghere

109. Competenţe şi procedură. Consiliul, în temeiul rapoartelor prezentate de

Comisie, supraveghează evoluţia economică în fiecare dintre statele membre şi în Uniune,
precum şi conformitatea politicilor economice cu orientările generale. Consiliul efectuează
periodic o evaluare de ansamblu. În acest scop, statele membre transmit Comisiei informaţii
privind măsurile importante pe care le-au adoptat în domeniul politicii lor economice, precum
şi orice altă informaţie pe care o consideră necesară.
110. Sancţiuni. În cazul în care se constată că politicile economice ale unui stat
membru nu sunt conforme cu orientările generale sau că acestea riscă să compromită buna
funcţionare a Uniunii economice şi monetare, Comisia poate adresa un avertisment statului în
cauză. Consiliul, la recomandarea Comisiei, poate transmite recomandările necesare statului
membru, iar la propunerea Comisiei, poate decide să facă publice aceste recomandări.
Consiliul decide cu majoritate calificată, fără a se ţine seama de votul membrului Consiliului
care reprezintă statul în cauză. "Această publicitate este în realitate singura sancţiune
prevăzută în cadrul supravegherii multilaterale şi ea constituie totodată singurul mijloc de
presiune pentru respectarea de către statele membre a marilor orientări de politică
economică"13.
Parlamentul European este informat cu privire la rezultatele supravegherii
multilaterale de către Consiliu şi Comisie. Preşedintele Consiliului poate fi invitat să se
prezinte în faţa comisiei competente a Parlamentului European în cazul în care Consiliul a
făcut publice recomandările.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, pot decide alte metode de desfăşurare a procedurii de
supraveghere multilaterală.
111. Programele de stabilitate şi de convergenţă. În contextul Pactului de stabilitate
şi de creştere 14 , statele membre sunt obligate să prezinte informaţiile necesare pentru
exercitarea supravegherii multilaterale într-o anumită formă. Statele membre ale zonei euro
sunt obligate să prezinte anual Comisiei şi Consiliului un program de stabilitate, iar celelalte
state prezintă programe de convergenţă. Programele de stabilitate şi de convergenţă trebuie să
13
J. Pertek, Droit matériel, op. cit., p. 278.
14
A se vedea Cap. II, sect. 2.

4
cuprindă evoluţia ratei de îndatorare publică, măsuri bugetare adoptate pentru atingerea
obiectivului pe termen mediu al unui buget echilibrat sau excedentar, alte măsuri de politică
economică, perspectivele economice privind creşterea, inflaţia, locurile de muncă, etc. Pe
baza recomandării Comisiei, Consiliul dă un aviz asupra fiecărui program naţional. Statele pot
fi invitate să-şi modifice programele sau să ia măsuri de corectare, dacă se semnalează situaţii
de derapaj.
112. Zona euro. Necesitatea coordonării politicilor economice ale statelor este mai
pregnantă în cadrul zonei euro; motiv pentru care a luat fiinţă Eurogrupul, pe baza unei
decizii a Consiliului European din decembrie 1997. Tratatul însuşi ia act de această necesitate
în cuprinsul art. 136-138 TFUE. În prezent, activitatea Eurogrupului se desfăşoară pe baza
Protocolului nr. 14 la TFUE.

Secţiunea 4. Interdicţia finanţării monetare a deficitului public

În capitolul din Tratat privind politica economică, legiuitorul european a reluat trei
interdicţii ce fuseseră introduse încă de la Maastricht şi care au, în esenţă, menirea de a
împiedica finanţarea monetară a deficitelor publice.
113. Acordarea de credite pe descoperit de cont sau orice alt tip de facilitate de
credit entităţilor publice naţionale sau europene. Banca Centrală Europeană şi băncile
centrale ale statelor membre nu pot să acorde credite pe descoperit de cont sau orice alt tip de
facilitate de credit instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, administraţiilor
publice centrale, autorităţilor regionale sau locale, celorlalte autorităţi publice, celorlalte
organisme sau întreprinderi publice din statele membre; de asemenea, se interzice cumpărarea
de titluri de creanţă direct de la acestea de către Banca Centrală Europeană sau de către
băncile centrale naţionale (art. 123 TFUE).
114. Accesul preferenţial la instituţiile financiare ale entităţilor publice naţionale
sau europene. În al doilea rând, sunt interzise măsurile care nu se întemeiază pe considerente
de ordin prudenţial şi care stabilesc accesul preferenţial la instituţiile financiare al instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, al autorităţilor administraţiilor publice centrale, al
autorităţilor regionale sau locale, al celorlalte autorităţi publice sau al altor organisme ori
întreprinderi publice din statele membre (art. 124 TFUE).
115. Angajamentele autorităţilor naţionale şi locale la nivel european sau
naţional. În al treilea rând, Uniunea nu răspunde şi nu îşi asumă angajamentele autorităţilor
administraţiilor publice centrale, ale autorităţilor regionale sau locale, ale celorlalte autorităţi
publice sau ale altor organisme ori întreprinderi publice dintr-un stat membru, fără a aduce
atingere garanţiilor financiare reciproce pentru realizarea în comun a unui proiect specific. Un
stat membru nu răspunde şi nu îşi asumă angajamentele autorităţilor administraţiilor publice
centrale, ale autorităţilor regionale sau locale, ale celorlalte autorităţi publice sau ale altor
organisme ori întreprinderi publice din alt stat membru, fără a aduce atingere garanţiilor
financiare reciproce pentru realizarea în comun a unui proiect specific (art. 125 alin. 1 TFUE).

5
 Capitolul II. Uniunea monetară

116. Plan. În acest capitol, vom aborda uniunea monetară europeană, sub aspectul
avantajelor pe care moneda unică le prezintă (secţiunea 1), a etapelor pe care aceasta le-a
parcurs până în prezent (secţiunea 2) şi a sistemului instituţional care o gestionează (secţiunea
3). În final, vom încerca să identificăm cauzele care au determinat anvergura crizei euro din
ultimii ani şi perspectivele care se întrevăd (secţiunea 4).

Secţiunea 1. Avantajele unei monede unice

117. Perspective. "Moneda unică dă, în sfârşit, naştere unei mari pieţe financiare
europene"15. Avantajele pe care o monedă unică le prezintă în cadrul pieţei interne europene
sunt multiple şi se adresează tuturor categoriilor sociale. Moneda unică permite compararea
preţurilor şi a ofertelor de către consumatori şi întreprinderi, previzibilitatea operaţiunilor
economice, facilitează finanţarea şi investiţiile. Aceasta intensifică comerţul şi diminuează
riscul expunerii la fluctuaţiile monetare internaţionale în privinţa economiilor naţionale.
Moneda europeană desăvârşeşte piaţa internă şi are şansa ca, având în spate această
piaţă, să devină una dintre cele mai puternice monede pe plan internaţional; evoluţie care ar
profita europenilor în ansamblu şi care nu ar putea fi egalată de monedele lor naţionale.
"Moneda unică este, fără nicio îndoială, o urmare inevitabilă a pieţei unice: ea ridică unul
dintre cele din urmă obstacole în calea schimburilor intracomunitare, prin aceea că face să
dispară problema riscului fluctuaţiilor monetare; este ultima soluţie pentru a asigura ordinea şi
disciplina monetară în sânul Uniunii16.
Reversul medaliei este o pierdere de suveranitate a statelor în general şi în special în
ceea ce priveşte politicile bugetară, fiscală, economică şi socială; prin urmare, în domenii
vaste şi cu implicaţii multiple.

15
C. Gavalda, G. Parleani, op. cit., p. 22.
16
R. Chemain, op. cit., p. 13.

6
 Secţiunea 2. Etapele instituirii unei Uniuni economice şi monetare

118. Prima etapă. Prima etapă a instituirii UEM a început la 1 iulie 1990, la aceeaşi
dată cu intrarea în vigoare a Directivei privind libera circulaţie a capitalurilor17. Scopul său a
fost realizarea de progrese în privinţa convergenţei economice de către statele membre,
precum şi adoptarea măsurilor în sensul realizării liberei circulaţii a capitalurilor.
Trecerea la etapa următoare s-a realizat fără o evaluare de ansamblu a rezultatelor
obţinute sub aspectul convergenţei economice, deşi unele state au solicitat o astfel de evaluare
(Germania, Danemarca, Olanda). Comisia s-a arătat preocupată, într-un raport prezentat în
1993, de situaţia finanţelor publice în special şi de eforturile de convergenţă, în general18. În
final, s-a decis că neajunsurile vor fi remediate în cursul etapelor următoare şi o condiţionare
a trecerii la etapa a doua de rezultate concrete ar fi întârziat procesul în ansamblu.
119. Cea de-a doua etapă. Cea de-a doua etapă a Uniunii monetare a început la 1
ianuarie 1994, iar scopul său a fost aprofundarea progreselor statelor membre în materia
convergenţei economice şi monetare.
Odată cu intrarea în această etapă, a fost înfiinţat Institutul Monetar European (IME),
care a preluat atribuţiile FECOM. IME a fost înzestrat cu personalitate juridică şi a avut rolul
de a pregăti, din punct de vedere tehnic, trecerea la etapa următoare a UEM. Institutul
examina politica monetară şi de schimb a statelor membre şi stadiul îndeplinirii de către
acestea a criteriilor pentru trecerea la cea de-a treia fază, prezentând rapoarte Consiliului.
Institutul Monetar European a dispărut în cea de a treia fază a UEM.
La data de 17 iunie 1997, Consiliului European a adoptat, la Amsterdam, rezoluţia
privind Pactul de stabilitate şi de creştere 19 . Aceast acord politic s-a concretizat în două
instrumente juridice: Regulamentul (CE) nr. 1466/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind
consolidarea supravegherii poziţiilor bugetare şi supravegherea şi coordonarea politicilor
economice 20 şi Regulamentul (CE) nr. 1467/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind
accelerarea şi clarificarea aplicării procedurii de deficit excesiv21. Pactul de stabilitate şi de
creştere are şi în prezent ca obiectiv supravegherea disciplinei bugetare a statelor membre,
inclusiv a celor care nu participă la moneda unică europeană. Statele se obligă să adopte
ajustările bugetare corective în momentul în care sunt informate cu privire la existenţa unui
risc de deficit excesiv şi să corecteze deficitele excesive în cel mai scurt timp posibil de la
apariţia acestora.
120. Procedura privind sancţionarea deficitelor excesive. În sens larg, deficitul
cuprinde şi datoria publică acumulată din deficitele bugetare anterioare. Potrivit Protocolului
12 anexat TFUE, un deficit este excesiv dacă depăşeşte 3% din PIB, iar datoria publică
depăşeşte 60% din PIB. "Dar, aceste cifre nu au o valoare absolută şi matematică, esenţial
17
Directiva 88/361/CEE din 24 iunie 1988 (JO, L 178 , 08.07.1988).
18
"Progrese realizate în materia convergenţei economice şi monetare şi progrese realizate în punerea în aplicare
a legislaţiei comunitare privind piaţa internă", Luxembourg, 1993.
19
J.O., C 236, 2.08.1997.
20
J.O., L 209 din 2.8.1997, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1055/2005 al Consiliului din 27 iunie 2005
(JO, L 174, 7.7.2005).
21
J.O., L 209 din 2.8.1997, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1056/2005 al Consiliului din 27 iunie 2005
(JO, L 174, 7.7.2005).

7
fiind ca procentele să fie în scădere substanţială şi constantă, astfel încât să atingă un nivel
apropiat de aceste valori de referinţă" 22 . Într-adevăr, în aprecierea caracterului excesiv al
deficitelor bugetare se ţine cont de evoluţia bugetară, un stat nefiind în situaţia de deficit dacă
procentul cu care acesta a depăşit PIB-ul, a scăzut în mod substanţial şi constant şi a atins un
nivel apropiat de 3% din PIB, pe de o parte; iar pe de altă parte, dacă datoria publică s-a
diminuat suficient şi s-a apropiat într-un ritm satisfăcător de procentul de 60% din PIB. În al
doilea rând, un deficit excesiv poate fi considerat excepţional dacă depăşirea valorii de
referinţă rezultă dintr-o recesiune economică gravă, dintr-o rată anuală negativă de creştere a
PIB-ului sau dintr-o pierdere acumulată de producţie pe durata unei perioade prelungite de
creştere anuală negativă foarte mică a PIB-ului în raport cu potenţialul acestuia23. Prin urmare,
un deficit nu este considerat excesiv dacă are un caracter temporar şi excepţional, cu condiţia
să rămâne apropiat totuşi de valoarea de referinţă.
În temeiul art. 126 alin. 2 TFUE, Comisia supraveghează evoluţia situaţiei bugetare şi
a nivelului datoriei publice în statele membre. În cazul în care un stat membru nu îndeplineşte
aceste criterii, Comisia elaborează un raport în care analizează dacă deficitul public depăşeşte
cheltuielile publice de investiţii. Se ţine seama de toţi ceilalţi factori relevanţi, inclusiv de
poziţia economică şi bugetară pe termen mediu a statului membru. Comisia poate întocmi un
raport şi în cazul în care consideră că există un risc de producere a unui deficit excesiv într-un
stat membru.
Rapoartele Comisiei sunt înaintate Consiliului, care decide, în urma unei evaluări
globale, dacă există sau nu un deficit excesiv, după ascultarea observaţiilor statului în cauză.
În cazul în care Consiliul constată că există un deficit excesiv, acesta adoptă, la propunerea
Comisiei, recomandări pe care le adresează statului, astfel încât acesta să pună capăt situaţiei
într-un termen dat. Recomandările nu sunt publice, mai puţin în cazul în care Consiliul
constată că în termenul indicat nu s-a întreprins nici o acţiune eficientă ca răspuns la
recomandările sale. În situaţia în care un stat membru continuă să nu dea curs recomandărilor
Consiliului, acesta poate hotărî să someze statul membru, într-un termen dat, să adopte
măsurile de reducere a deficitului24. Într-un asemenea caz, Consiliul poate cere statului să
prezinte rapoarte potrivit unui calendar precis. Dispoziţiile din Tratat privind acţiunea în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre nu se aplică în situaţiile de mai
sus. Dacă statul nu se conformează deciziei privind adoptarea unor măsuri de reducere a
deficitului public, Consiliul poate decide să aplice sau, dacă este cazul, să consolideze una sau
mai multe dintre măsurile următoare: să solicite statului să publice informaţii suplimentare
înainte de a emite obligaţiuni şi titluri; să invite Banca Europeană de Investiţii să-şi
revizuiască politica de împrumuturi faţă de statul respectiv; să solicite statului să constituie,
pe lângă Uniune, până la data la care Consiliul consideră că deficitul excesiv a fost corectat,
un depozit fără dobândă într-un cuantum corespunzător (cuantumul depozitului se poate
ridicat până la 5% din PIB şi poate fi majorat ulterior, dacă statul nu îşi corectează deficitul în
următorii 2 ani; putând fi inclusiv transformat în amendă, aceasta din urmă nefiind supusă
restituirii); să aplice amenzi într-un cuantum corespunzător.
Statele care au făcut obiectul unor măsuri sau sancţiuni în temeiul dispoziţiilor de mai
sus se pot adresa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o acţiune în anulare. Conform
prevederilor art. 139 alin.(2) litera (b) TFUE, statelor membre care nu participă la euro, nu li
se pot aplica sancţiunile prevăzute la art. 126 alin.(9) şi (11) TFUE.
121. Cea de-a treia etapă. Criteriile de convergenţă. Cea de-a treia etapă a presupus
trecerea la o uniune monetară efectivă, prin atribuirea unei competenţe exclusive Comunităţii

22
M. Dony, op. cit., p. 202.
23
Art. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1467/97 al Consiliului din 7 iulie 1997.
24
Recomandarea Comisiei are caracter obligatoriu (a se vedea hotărârea CJCE din 13 iulie 2004 în cauza C-
27/04, Comisie/Consiliu).

8
Europene în gestionarea politicii monetare prin intermediul SEBC şi adoptarea monedei
unice. Consiliul European de la Madrid din 15- 16 decembrie 1995 a decis ca viitoarea
monedă unică europeană să se numească "euro".
Acceptarea participării statelor la cea de-a treia etapă este condiţionată de îndeplinirea
de către acestea a aşa-numitelor criterii de convergenţă. Reglementate în prezent de art. 140
TFUE şi de Protocolul adiţional la tratat nr. 13, acestea reprezintă indicatori ai performanţelor
economice şi bugetare ale statelor membre. Cele patru criterii sunt: stabilitatea preţurilor
(presupune că un stat membru are o stabilitate durabilă a nivelului preţurilor şi o rată medie a
inflaţiei, în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, care nu poate depăşi cu mai mult
de 1,5 % rata inflaţiei a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în
domeniul stabilităţii preţurilor); caracterul solid al finanţelor publice (presupune că, în
momentul examinării, un stat membru nu face obiectul unei decizii a Consiliului privind
existenţa unui deficit excesiv); participarea la mecanismul de schimb al SME (înseamnă că
un stat membru a respectat marjele normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul cursului de
schimb al Sistemului Monetar European, fără să cunoască tensiuni grave cel puţin pe
parcursul ultimilor doi ani dinaintea examinării şi, în special, nu a devalorizat din proprie
iniţiativă cursul de schimb central bilateral al monedei sale în raport cu euro pentru aceeaşi
perioadă); convergenţa ratelor dobânzilor pe termen lung (înseamnă că un stat membru a
avut o rată a dobânzii nominală medie pe termen lung care nu poate depăşi cu mai mult
de 2 % pe aceea a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în
domeniul stabilităţii preţurilor). Un alt criteriu rezultă din art. 130, 131 TFUE şi Protocolul nr. 4
privind Statutul SEBC şi al BCE adiţional la tratat şi priveşte compatibilitatea statutului băncii
naţionale cu principiul independenţei personale şi funcţionale de care SEBC se bucură. Potrivit
art. 140 alin. 1 teza finală TFUE, sunt avute în vedere şi alte criterii precum rezultatele
integrării pieţelor, situaţia şi evoluţia balanţelor de plăţi curente, precum şi o examinare a
evoluţiei costurilor salariale unitare şi a altor indicatori de preţuri. Criteriul privind deficitul
public, "cel mai controversat şi mai delicat de atins, a fost redactat astfel încât să lase o
anumită marjă de interpretare, deci de supleţe, în aprecierea respectării sale de statele
membre"25.
După consultarea Parlamentului European şi după discutarea în cadrul Consiliului
European, Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care state membre îndeplinesc condiţiile
necesare, pe baza criteriilor de mai sus, în vederea trecerii la cea de-a treia etapă. Până la
această dată, statele se află în situaţia de "derogare"26.
122. Statele participante. La data de 1 mai 1998, Consiliul reunit la nivel de şefi de
state şi de guverne a decis că 11 state membre îndeplineau condiţiile de trecere la moneda
unică, începând cu 1 ianuarie 199927. La 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua monedă oficială
a acestor state, înlocuind, în două etape, vechile monede naţionale28. La început, euro a fost
introdus ca monedă virtuală pentru efectuarea de operaţiuni de plată care nu implicau
bancnote şi monede, precum şi în scopuri contabile, în timp ce vechile monede, considerate
subunităţi ale euro, continuau să fie folosite pentru efectuarea de plăţi în numerar. Ulterior, la
1 ianuarie 2002, euro a fost introdus sub formă de bancnote şi monede. După o perioadă cu

25
M. Dony, op. cit., p. 202.
26
Art. 139 alin. 1 TFUE.
27
Cele unsprezece state au fost Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia şi Spania.
28
Perioada tranzitorie de 3 ani a fost reglementată juridic de Regulamentul 974/98 al Consiliului din 3 mai 1998
(JO L 139, 11.5.1998). Principalele două reguli care s-au aplicat în această perioadă, cu excepţia datoriei publice
şi a pieţelor organizate, au fost următoarele: dacă un instrument juridic face trimitere la unitatea monetară
naţională, această trimitere este valabilă ca în cazul în care trimiterea a fost făcută în unitatea euro în
conformitate cu cursurile de schimb; înlocuirea monedei fiecărui stat participant cu euro nu are în sine efect de
modificare a exprimării instrumentelor juridice existente la data înlocuirii.

9
circulaţie simultană care, în unele ţări, a durat până la două luni şi în timpul căreia plăţile
puteau fi efectuate în euro sau în moneda naţională, euro a devenit unica monedă oficială a
acestor state, la data de 1 martie 2002.
La 1 ianuarie 2001, Grecia a devenit cel de-al doisprezecelea stat care a trecut la cea
de-a treia etapă a UEM. Slovenia a fost primul stat fost comunist care a adoptat moneda unică
europeană în 2007. În iulie 2007, Consiliul a aprobat trecerea Ciprului şi Maltei la moneda
unică. Euro a devenit moneda oficială a celor două state, la 1 ianuarie 2008. La 1 ianuarie
2009, Slovacia a trecut la moneda unică europeană. În iunie 2010, cererea Estoniei de a
adopta aceeaşi monedă a fost aprobată, iar de la 1 ianuarie 2011, aceasta a devenit cel de-al
şaptesprezecelea stat participant la zona euro. Letonia a adoptat moneda unică europeană la 1
ianuarie 2014. După această dată, statele membre care îşi păstrează moneda naţională sunt
Bulgaria, Cehia, Croaţia, Lituania, Polinia, România şi Ungaria.
Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican au decis înlocuirea monedelor proprii cu
euro, în baza unui acord cu Consiliul Uniunii Europeme, fără a deveni prin aceasta parte a
UEM. Moneda euro se foloseşte şi în Departamentele Franceze de peste mări, în Regiunile
autonome portugheze Azore şi Madeira, precum şi în Insulele Canare.
Trei state membre, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, se găsesc într-o situaţie
particulară, Marea Britanie având un statut de "exceptare", iar celelalte două state de
"derogare". Aceste ţări îndeplinesc, în principiu, criteriile care permit trecerea la cea de-a treia
etapă a uniunii monetare, însă nu au dorit acest lucru. Referendumurile organizate în
Danemarca (2000) şi în Suedia (2003) au demonstrat o voinţă populară potrivnică introducerii
euro.
123. Aderarea la euro: obligaţie sau facultate? Noile state membre "sunt obligate să
participe la moneda unică, care face parte integrantă din «acquis-ul comunitar»; rezultă deci
că acestea trebuie să depună eforturi pentru a îndeplini condiţiile cerute în acest scop, dintre
care cele patru criterii de natură economică" 29. Într-adevăr, terminologia folosită de Tratat
(derogare) face trimitere la regula participării la moneda unică. Totuşi, istoria recentă a
înregistrat cazul unor state care prin propria lor voinţă s-au plasat în afara nucleului integrării
economice europene – moneda unică şi care creează un precedent30. UEM însăşi este expresia
cea mai elocventă a unei integrări diferenţiate, a unei Europe cu mai multe viteze. Rămâne de
văzut dacă excepţia britanică se va repeta sau dacă va rămâne singulară. Statele care doresc
renunţarea la moneda naţională în favoarea celei europene (iar aceasta pare a fi tendinţa
majoritară, dacă nu unanimă la acest moment) trebuie să realizeze convergenţa economică
reală cu statele din zona euro, fără de care introducerea monedei europene nu va produce
beneficii pentru niciuna din părţi. "Dacă este deja un fapt că adoptarea monedei unice poate să
întărească convergenţa economiilor statelor membre, este de asemenea adevărat că Uniunea
monetară nu poate funcţiona fără o dezvoltare prealabilă a chiar acestei convergenţe"31.
Analiza Sistemului European al Băncilor Centrale şi a Băncii Centrale Europene
trebuie raportată la importanţa şi obiectivele UEM. Dezvoltarea acestui sub-ansamblu de
organe s-a realizat odată cu avansarea integrării economice şi monetare 32. În prezent, acest
sub-ansamblu de organe europene este reglementat sub aspectul alcătuirii, competenţelor şi
funcţionării de Protocolul nr. 4 anexat TFUE. Dată fiind importanţa obiectului său de
reglementare şi conţinutul, acest protocol "are alura unui tratat în tratat"33.
29
J.Pertek, Droit matériel, p. 269.
30
A se vedea Protocolul nr. 15 privind unele dispoziţii referitoare la Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord, anexat TFUE.
31
R. Chemain, op. cit., p. 131.
32
A se vedea D. Carreau, Union économique et monétaire, Jurisclasseur, Europe, fascicol 1811; R. Chemain,
L’Union économique et monétaire, Edit. Pédone, 1996; J. –V. Louis, Les Institutions du système européen de
Banques centrales, op. cit., p. 375-390.
33
J. Pertek, Droit matériel, op. cit., p. 308.

10
 Secţiunea 3. Sistemul instituţional monetar european

124. Sistemul European al Băncilor Centrale. În cea de-a doua etapă a UEM
(cuprinsă între 1 noiembrie 1993 şi 31 decembrie 1998), Institutul Monetar European a
reprezentat organul monetar specializat. Principala sa misiune a vizat pregătirea trecerii la
etapa finală a UEM, prin supravegherea Sistemului Monetar European şi coordonarea
politicilor monetare ale statelor membre. Institutul Monetar European a dispărut odată cu
apariţia Băncii Centrale Europene, organ specific etapei finale a integrării monetare, la 1 iunie
1998.
"Braţul secular al Uniunii Economice şi Monetare"34, Sistemul European al Băncilor
Centrale (SEBC) este format din Banca Centrală Europeană şi din băncile centrale naţionale
ale statelor membre35. Alcătuirea SEBC este interesantă sub aspectul reunirii unei instituţii a
Uniunii Europene şi a unor instituţii naţionale, favorizând integrarea şi participarea activă a
statelor la realizarea obiectivelor UEM. O colaborare eficientă se impunea între Banca
Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale pentru executarea deciziilor adoptate de
organele de conducere ale SEBC.
Băncile centrale naţionale continuă să reprezinte organe statale, însă integrarea lor în
SEBC le creeză un nou statut, în virtutea căruia trebuie să execute sarcinile încredinţate de
BCE. Băncile centrale naţionale acţionează în conformitate cu orientărilor şi direcţiunile BCE.
SEBC reprezintă "o structură federativă" 36 şi centralizată. Întrucât prin organele sale de
decizie, BCE dirijează activitatea SEBC, băncile naţionale se află într-o stare de
"dependenţă"37 în raporturile cu aceasta, dependenţă care se manifestă doar în privinţa UEM.
Cu această excepţie, băncile centrale naţionale îşi îndeplinesc, conform reglementărilor
interne şi în mod independent, sarcinile tradiţionale. Consiliul guvernatorilor BCE poate
decide că anumite acţiuni ale băncilor centrale naţionale prezintă incidenţă în materia UEM,
situaţie în care le poate solicita să înceteze exerciţiul lor sau să adopte măsurile adecvate
pentru a le face compatibile cu obiectivele SEBC.
125. Independenţa BCE şi a băncilor centrale naţionale. Banca Centrală Europeană
şi agenţii săi sunt independenţi de statele membre şi de celelalte instituţii europene. Exigenţa
independenţei se aplică inclusiv băncilor centrale naţionale şi personalului acestora, în

34
C. Blumann, L. Dubouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, Edit. Litec, 2005, Paris, p. 220.
35
J. Pertek descrie SBCE drept "o reţea a ansamblului băncilor centrale ale statelor membre şi a băncii centrale
comunitare" (Droit des institutions de l’Union européenne, Edit. Presses Universitaires de France, 2004, p. 330).
36
J. Pertek, Droit des institutions..., op. cit., p. 330.
37
P. Manin, Droit constitutionnel de l’Union européenne, Edit. A. Pedone, 2004, p. 302.

11
exerciţiul atribuţiilor care le revin în cadrul SEBC 38 . În consecinţă, orice solicitare sau
acceptare a unor instrucţiuni din partea statelor, a instituţiilor sau organelor comunitare,
precum şi din partea oricărui alt organism este interzisă. Corelativ, statelor membre precum şi
celorlalte entităţi le revine obligaţia de a se abţine de la orice imixtiune în activitatea acestor
bănci. Statele membre trebuie să asigure un statut de independenţă băncilor centrale naţionale
şi organelor de conducere ale acestora. Conform art. 14 din Protocolul nr. 14 TFUE,
guvernatorii băncilor centrale naţionale nu pot fi numiţi pentru un mandat mai scurt de cinci
ani şi nu pot fi demişi decât dacă nu mai îndeplinesc condiţiile necesare exercitării funcţiei
sau dacă au comis o greşeală gravă. Guvernatorul demis sau Consiliul guvernatorilor BCE pot
introduce un recurs împotriva deciziei de demitere în faţa Curţii de Justiţie, pentru încălcarea
dispoziţiilor tratatului sau a oricărei alte reguli de drept derivat privind aplicarea sa. Aceste
reglementări "fără echivalent în tratat"39 asigură independenţa băncilor centrale naţionale în
raporturile cu puterea politică, consolidează SEBC în ansamblu şi "garantează exclusivitatea
puterii de instrucţie a BCE faţă de băncile centrale naţionale"40. Nerespectarea lor de către
statele membre justifică introducerea unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor,
prevăzută de art. 258, 259 TFUE. Dispoziţiile de mai sus nu se aplică în cazul Marii Britanii.
Potrivit art. 271 lit. e TFUE, Curtea de Justiţie este competentă să judece litigiile
privind îndeplinirea de către băncile centrale naţionale a obligaţiilor care rezultă din tratate şi
din Statutul SEBC şi al BCE. Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene dispune faţă
de băncile centrale naţionale, de competenţele recunoscute Comisiei prin articolul 258
TFUE41 în raport cu statele membre. În cazul în care Curtea constată că o bancă centrală
naţională nu şi-a îndeplinit una dintre obligaţiile care îi reveneau în temeiul tratatelor, această
bancă este obligată să adopte măsurile impuse de executarea hotărârii Curţii. Calitatea
procesuală pasivă într-o asemenea acţiune revine băncii naţionale, iar nu statului.
126. Banca Centrală Europeană. Instituită de Tratatul de la Maastricht, Banca
Centrală Europeană corespunde celei de-a treia etape a UEM, respectiv introducerea şi
gestionarea monedei unice. BCE îşi desfăşoară activitatea începând cu 1 iunie 1998. Tratatul
de la Lisabona i-a conferit Băncii Centrale Europene calitatea de instituţie a Uniunii
Europene, alături de Parlamentul European, Consiliul European, Consiliu, Comisie, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea de Conturi. Asemenea Curţii de Conturi, BCE nu face
parte însă din cadrul instituţional principal, iar competenţa sa este una specializată.
"Veritabilă bancă, iar nu doar o autoritate responsabilă cu politica monetară" 42, BCE
este dotată cu personalitate juridică, dispune de putere proprie de decizie şi de autonomie
financiară, precum şi de un capital propriu format prin subscriere de către băncile centrale din
statele membre ale zonei euro43.
BCE are sediul la Frankfurt am Main (Germania). Ea este exonerată de impozite în
statul în care îşi are sediul, iar operaţiunile sale sunt scutite de taxele privind cifra de afaceri.
Personalul Băncii beneficiază de privilegiile şi imunităţile recunoscute în general

38
"Temându-se că viitoarea monedă unică va fi slăbită de presiunile ţărilor care se distinseseră, în trecut, printr-o
gestiune dezinvoltă a finanţelor lor publice şi printr-o toleranţă vinovată faţă de inflaţie, Germania a cerut de la
partenerii săi ca UEM să fie plasată sub controlul unei Bănci dotate cu un statut care să îi garanteze deplina
independenţă raportat la puterea politică" (R. Mehdi, op. cit., p. 122).
39
J. Pertek, Droit des institutions, op. cit., p. 332.
40
J. Pertek, Droit matériel, op. cit., p. 316.
41
"În cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în
temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză
posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile. În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în
termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene".
42
G. Isaac, M. Blanquet, op. cit., p. 123.
43
Acest capital se ridică în prezent la aproximativ cinci miliarde de euro. A se vedea şi M. Dévoluy, La Banque
centrale européenne, Edit. PUF, 2000.

12
funcţionarilor şi agenţilor Uniunii. Statutul general al personalului face obiectul unor
dispoziţii proprii ale BCE.
Organele BCE asigură coordonarea SEBC. Acestea sunt Consiliul guvernatorilor,
Comitetul executiv şi Consiliul general.
Consiliul guvernatorilor este organul decizional prin excelenţă al BCE. Format din
membrii Comitetului executiv şi din guvernatorii băncilor centrale ale statelor care au trecut la
moneda unică, acesta adoptă orientările şi deciziile necesare realizării misiunilor SEBC. Cea
mai importantă competenţă a sa este definirea politicii monetare a Uniunii. Consiliul
guvernatorilor decide, ca regulă, cu majoritate simplă, fiecare membru dispunând de un vot.
În caz de vot egal, preşedintele dispune de un vot preponderent. Quorumul necesar este de
două treimi din numărul membrilor. În cazul deciziilor care privesc chestiuni strict bancare,
votul guvernatorilor este ponderat în funcţie de subscripţia statelor ai căror reprezentanţi sunt
la capitalul BCE, iar Consiliul guvernatorilor adoptă deciziile cu o majoritate de două treimi
din capitalul subscris şi cu votul a cel puţin jumătate dintre acţionari. În acest caz, membrii
Comitetului executiv nu dispun de un drept de vot.
Consiliul guvernatorilor exercită competenţele consultative încredinţate BCE şi
elaborează raportul anual privind activitatea SEBC şi politica monetară din anul precedent şi
din anul în curs. Acest raport este prezentat de preşedintele BCE Parlamentului European,
Consiliului şi Comisiei, precum şi Consiliului European.
Extinderea Uniunii în Europa Centrală şi de Est a ridicat problema efectivului pletoric
al Consiliului guvernatorilor. Banca Centrală Europeană s-a arătat pragmatică şi rapidă în
adoptarea unei soluţii. Reunit la nivel de şefi de state şi de guverne, Consiliul a adoptat la 21
martie 2003 o decizie care modifică regulile de vot în Consiliul guvernatorilor. Decizia a
intrat în vigoare la 1 iunie 2004, după ce a fost ratificată de statele membre conform regulilor
constituţionale. Aceasta prevede formarea în cadrul Consiliului a unor grupuri de guvernatori
din state cu o dezvoltare economică şi financiară mai importantă, dar şi din state cu o putere
economică mai redusă. Voturile sunt repartizate între aceste grupuri şi fac obiectul unei rotaţii
egalitare în interiorul fiecărui grup. Decizia va intra în vigoare în momentul în care numărul
statelor membre care au trecut la euro va fi de peste cincisprezece. Dreptul de vot al
membrilor Comitetului executiv este menţinut. În prezent, modalităţile de vot în Consiliul
guvernatorilor sunt reglementate de art. 10 pct. 2 din Protocolul nr. 4 anexat TFUE44.

44
"Fiecare membru al Consiliului guvernatorilor dispune de un vot. Începând cu data de la care numărul
membrilor Consiliului guvernatorilor depăşeşte douăzeci şi unu, fiecare membru al Comitetului executiv dispune
de un vot, iar numărul guvernatorilor cu drept de vot este de cincisprezece. Aceste drepturi de voturi se
repartizează şi se exercită prin rotaţie după cum urmează:
- începând cu data de la care numărul guvernatorilor depăşeşte cincisprezece şi până când acesta ajunge la
douăzeci şi doi, guvernatorii sunt repartizaţi în două grupuri, conform unui clasament în funcţie de mărimea
cotei deţinute de statul membru căruia îi aparţine banca centrală naţională din produsul intern brut total la preţul
pieţei şi din bilanţul agregat total al instituţiilor financiare monetare ale statelor membre a căror monedă este
euro. Cotelor din produsul intern brut total la preţul pieţei şi din bilanţul agregat total al instituţiilor financiare
monetare le sunt atribuite ponderi de 5/6 şi, respectiv, de 1/6. Primul grup este format din cinci guvernatori, iar cel
de-al doilea din restul guvernatorilor. Frecvenţa exercitării drepturilor de vot ale guvernatorilor din primul grup
nu este mai mică decât cea a exercitării drepturilor de vot ale guvernatorilor din cel de-al doilea grup. Sub
rezerva tezei anterioare, primului grup i se atribuie patru voturi, iar celui de-al doilea i se atribuie unsprezece
voturi;
- începând cu data la care numărul guvernatorilor ajunge la douăzeci şi doi, guvernatorii sunt repartizaţi în trei
grupuri, în funcţie de un clasament care se bazează pe criteriile menţionate anterior. Primul grup este format din
cinci guvernatori şi i se atribuie patru voturi. Al doilea grup este format din jumătate din numărul total al
guvernatorilor, orice fracţiune fiind rotunjită în sus până la numărul întreg cel mai apropiat şi i se atribuie opt
voturi. Al treilea grup este format din ceilalţi guvernatori şi i se atribuie trei voturi;
-în cadrul fiecărui grup, guvernatorii dispun de dreptul de vot pentru perioade egale de timp; (...)
Consiliul guvernatorilor, hotărând cu o majoritate de două treimi din numărul total al membrilor săi, cu sau fără
drept de vot, ia toate măsurile necesare pentru punerea în aplicare a principiilor menţionate anterior şi poate

13
 Preşedintele Consiliului şi un reprezentant al Comisiei pot participa la reuniunile
Consiliului guvernatorilor, fără drept de vot. Consiliul, prin preşedintele său, poate supune
atenţiei Consiliului guvernatorilor adoptarea unei moţiuni. În cazurile în care Consiliul UE
deliberează asupra aspectelor legate de politica economică şi monetară, preşedintele BCE este
invitat la şedinţe.
Potrivit Protocolului nr. 4, Consiliul guvernatorilor se întruneşte de cel puţin zece ori
pe an. În concret însă, şedinţele sale sunt mult mai frecvente (o dată la 15 zile). Reuniunile sale
sunt confidenţiale, însă Consiliul guvernatorilor poate decide să facă public rezultatul
deliberărilor sale.
Acest organism adoptă decizii şi poate recurge, atunci când se impune, la regulamente,
acte care prezintă acelaşi regim juridic cu cele adoptate de Consiliu şi Comisie. Acesta adoptă
regulamentul intern prin care stabileşte organizarea BCE şi a organelor sale de decizie.
Regulamentul aflat în vigoare în prezent este cel adoptat la 1 martie 2004 45.
Comitetul executiv pregăteşte reuniunile Consiliului guvernatorilor şi asigură
executarea deciziilor adoptate de acesta, precum şi gestiunea curentă a BCE 46 . Comitetul
executiv poate da instrucţiuni băncilor centrale. Comitetul executiv este format dintr-un
preşedinte, un vice-preşedinte şi patru membri. Aceştia sunt resortisanţi ai statelor membre
(iar nu doar ai statelor care au adoptat euro, precum în reglementarea anterioară TFUE) şi
trebuie să posede o experienţă şi o autoritate profesională remarcabile în domeniul monetar şi
bancar. Preşedintele Comitetului executiv este preşedinte al BCE şi al SEBC; prezidează
Consiliul guvernatorilor şi reprezintă BCE în relaţiile exterioare.
Membrii Comitetului executiv sunt numiţi de Consiliul European, cu majoritate
calificată, la recomandarea Consiliului şi după consultarea Parlamentului European şi a
Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene. Se remarcă "comunitarizarea"
procedurii de desemnare a membrilor Comitetului, procedura anterioară TFUE fiind una
interguvernamentală. În temeiul Tratatului CE, membrii Directoratului erau numiţi de comun
acord de guvernele statelor membre care au adoptat moneda unică reunite la nivel de şefi de
state şi de guverne, la recomandarea Consiliului de miniştri, după consultarea Parlamentului
European şi a Consiliului guvernatorilor. Membrii Comitetului pot fi audiaţi de comisiile
specializate ale Parlamentului European, la solicitarea acestora sau din proprie iniţiativă. "În
practică, aceste audieri se desfăşoară în faţa comisiei economice şi monetare a Parlamentului,
cel puţin o dată pe trimestru, în cadrul a ceea ce Parlamentul denumeşte «dialogul
monetar»"47.
Mandatul acestora este de opt ani şi nu poate fi reînnoit. Niciun membru nu poate
exercita o altă profesie, remunerată sau nu, în afară de cazul în care i s-a acordat în mod
excepţional o derogare de către Consiliul guvernatorilor.
Comitetul adoptă deciziile care ţin de atribuţiile sale cu majoritatea simplă a
sufragiilor exprimate. În caz de vot egal, preşedintele are un vot preponderent.
Membrii Comitetului nu pot fi demişi decât de Curtea de justiţie, în cazul în care nu
mai îndeplinesc condiţiile necesare exercitării funcţiei sau au comis o abatere gravă, la
cererea Consiliului guvernatorilor sau a Comitetului însuşi. Durata şi imposibilitatea reînnoirii
mandatului, precum şi imposibilitatea sesizării Curţii de Justiţie în privinţa demisiei din oficiu
de către alte instituţii ale Uniunii, prezintă o relevanţă deosebită pentru independenţa BCE.

decide amânarea utilizării sistemului de rotaţie până la data la care numărul de guvernatori depăşeşte
optsprezece".
45
Decizia 2004/257/CE, J.O., L 80, 18. 03. 2004. Decizia 2004/257/CE de adoptare a Regulamentului de
procedură al Băncii Centrale Europene a fost modificată prin Decizia BCE/2009/5 din 19 martie 2009
(.J.O. L. 100, 18.04.2009).
46
Anterior intrării în vigoare a Tratatelor semnate la Lisabona, acest organ a purtat denumirea de Directorat.
47
J. Pertek, Droit matériel, op. cit., p. 312.

14
 Condiţiile de muncă şi de remunerare ale membrilor Comitetului, care fac obiectul
unui contract între aceştia şi BCE, sunt stabilite de Consiliul guvernatorilor, în urma
propunerilor unui comitet format din trei membri numiţi de Consiliul guvernatorilor şi trei
membri numiţi de Consiliul de miniştri.
Consiliul general este format din preşedinte, vice-preşedintele BCE şi guvernatorii
băncilor centrale din toate statele membre. Această formaţiune joacă un rol consultativ,
preponderent în observarea îndeplinirii condiţiilor necesare pentru trecerea la moneda unică
de către statele membre. Pe baza rapoartelor Consiliului general, Consiliul Uniunii decide
trecerea la cea de-a treia etapă a UEM a unor noi state.
127. Comitetul economic şi financiar. Comitetul economic şi financiar a înlocuit
Comitetul monetar, organism care a funcţionat în cadrul celei de-a doua etape a UEM.
Comitetul este format din doi membri numiţi de statele membre, doi membri numiţi de
Comisie şi doi membri numiţi de BCE, posedând competenţe excepţionale în materie
economică şi financiară. Comitetul economic şi financiar supraveghează situaţia economică şi
financiară a statelor membre şi a Uniunii. Acesta prezintă rapoarte Consiliului şi Comisiei,
îndeosebi în privinţa relaţiilor financiare cu statele terţe şi cu instituţiile internaţionale. El
contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului din perspectivă economică şi financiară,
asigurând "cadrul în care dialogul între Consiliu, Comisie şi BCE este pregătit şi desfăşurat la
nivelul înalţilor funcţionari"48. Comitetul economic şi financiar trebuie să efectueze, cel puţin
o dată pe an, un examen al situaţiei mişcărilor de capital şi libertăţii plăţilor.
128. Eurogrupul. TFUE a consacrat Eurogrupul, formaţiune care exista deja în
practică. Acesta desemnează întrunirile informale ale miniştrilor din statele membre care au
adoptat euro, reuniuni organizate ori de câte ori este necesar, pentru a discuta chestiuni
specifice politicilor legate de moneda unică. Comisia şi BCE sunt invitate să participe la
reuniuni. Mai mult, Comisia este implicată alături de miniştrii de Finanţe din statele membre
în pregătirea acestora. Preşedintele Eurogrupului este ales pentru un interval de doi ani şi
jumătate, cu votul majorităţii statelor membre.
129. Competenţe. SEBC pune în aplicare dispoziţiile privind politica monetară,
domeniu în care Uniunea se bucură de o competenţă exclusivă. Conform art. 127 TFUE,
obiectivele principale ale SEBC sunt menţinerea stabilităţii preţurilor, a unor finanţe publice
şi a unor condiţii monetare sănătoase, precum şi a unei balanţe de plăţi stabilă şi a politicilor
economice generale ale UE. Definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii,
coordonarea operaţiunilor de schimb, deţinerea şi gestionarea rezervelor oficiale de schimb
ale statelor membre, promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi constituie misiunile
sale fundamentale. SEBC acţionează în conformitate cu principiile economiei de piaţă
deschise şi liberei concurenţe.
"Parte integrantă a SEBC, BCE este în acelaşi timp capul şi coloana sa vertebrală"49.
Banca Centrală Europeană urmăreşte menţinerea stabilităţii preţurilor în perspectiva
conservării puterii de cumpărare a euro, execută operaţiunile de schimb şi asigură buna
funcţionare a sistemelor de plată. BCE exercită o putere de control asupra băncilor centrale
naţionale şi recurge la colectarea de informaţii statistice necesare îndeplinirii misiunilor
SEBC. BCE este singura bancă abilitată să autorizeze emiterea bancnotelor euro şi să fixeze
anual volumul de monede pe care statele care au adoptat moneda unică europeană îl pot bate.
Consiliul, votând cu unanimitate, pe baza propunerii Comisiei, după consultarea BCE
şi avizul conform al Parlamentului, îi poate încredinţa Băncii misiuni specifice privind
politicile de control prudenţial a instituţiilor de credit şi a altor instituţii financiare, cu excepţia
celor de asigurare. BCE este împuternicită să impună instituţiilor de credit stabilite în statele

48
H. W. Renout, Institutions européennes, Centre de Publications Universitaires, 2000, p. 224.
49
J. Pertek, Droit matériel, op. cit., p. 314.

15
membre obligaţia constituirii de rezerve minime obligatorii la BCE şi la băncile centrale
naţionale, în conformitate cu obiectivele de politică monetară.
BCE dispune de o importantă competenţă normativă, raportată la domeniul său de
activitate. Prin organele sale decizionale, Banca adoptă acte juridice, regulamente şi decizii,
precum şi recomandări sau avize. Actele juridice prezintă un regim similar celor adoptate de
autorităţile legislative ale Uniunii, privind obligaţia de motivare şi intrarea în vigoare. Curtea
de Justiţie poate controla legalitatea lor, pe calea unei acţiuni în anulare sau a excepţiei de
nelegalitate şi se poate pronunţa asupra validităţii/interpretării lor. Se observă absenţa
directivei din gama actelor care pot fi adoptate de BCE 50 . Consiliul guvernatorilor poate
adopta orientări în materie monetară, iar Comitetul executiv instrucţiuni adresate de regulă
băncilor centrale naţionale. Banca Centrală Europeană dispune de atribuţii de iniţiativă în
cazul modificării anumitor dispoziţii din statutul SEBC şi adoptării reglementărilor monetare.
O importantă competenţă de sancţiune i-a fost atribuită BCE, prin art. 34. 3 din
Protocol. Conform acestui articol, BCE este abilitată să impună întreprinderilor amenzi şi
penalităţi cu titlu cominatoriu, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor care rezultă din regulamentele şi
deciziile sale. Condiţiile exercitării acestei competenţe sunt fixate de Consiliu cu majoritate
calificată, după consultarea Parlamentului European, la propunerea Comisiei (cu consultarea
BCE) sau la recomandarea BCE (cu consultarea Comisiei).
BCE este consultată în privinţa tuturor actelor comunitare care urmează a fi adoptate
în domeniile sale de competenţă, iar în anumite condiţii, şi de către autorităţile naţionale,
asupra oricărui proiect de reglementare în domeniile care ţin de competenţa sa. Consiliul
poate fixa condiţiile în care consultarea BCE este obligatorie de către autorităţile naţionale51.
Banca poate înainta avize instituţiilor comunitare şi organelor naţionale, în domeniile care ţin
de competenţa sa, din proprie iniţiativă. Competenţele consultative ale Băncii se manifestă şi
în materia revizuirii tratatelor (art. 48 TUE). Tratatului de la Lisabona menţine consultarea
BCE în acest domeniu, atât în cazul revizuirii ordinare, cât şi în cazul revizurii simplificate,
dacă revizuirea vizează domeniul monetar.
Competenţele contencioase ale BCE prezintă importante particularităţi. BCE poate
introduce o acţiune în anulare în faţa Curţii de justiţie doar pentru apărarea prerogativelor sale
(art. 263 alin. 3 TFUE), respectiv o acţiune în carenţă (art. 265 TFUE).
Astfel cum am arătat deja, BCE stabileşte regimul juridic al personalului său. Anual,
Banca adresează un raport privind activităţile SEBC şi politica monetară din anul precedent şi
cel în curs, Parlamentului, Consiliului, Comisiei şi Consiliului European. Preşedintele
instituţiei prezintă acest raport Consiliului şi Parlamentului, care poate organiza o dezbatere
generală pe această bază. Statutul BCE prevede şi publicarea unor rapoarte trimestriale asupra
activităţii SEBC. Săptămânal, Banca îşi publică situaţia financiară consolidată.

Secţiunea 4. Criza euro: cauze, soluţii şi perspective

130. De ce moneda europeană este în dificultate? Astfel cum am arătat la începutul

acestei părţi, Uniunea economică şi monetară, îndeosebi zona euro, a fost afectată de criza
economică mondială. La nivel politic şi în doctrină, cauzele crizei euro au fost legate fie de
lipsa disciplinei bugetare a unor state membre ale zonei, de tolerarea acestei indiscipline de
către celelalte state, de necorelarea integrării monetare cu cea economică, etc. O altă

50
C. Blumann şi L. Dubouis subliniază că absenţa directivei consolidează caracterul centralizat al SEBC (op. cit.,
p. 220), remarcă cât se poate de justă.
51
Consiliul şi-a exercitat această prerogativă prin Decizia 98/415/CE din 29 iunie 1988 (JOCE, n. L 189), care a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999.

16
explicaţie a crizei euro, mai puţin răspândită, ţine de interdepenţa dintre sistemulul bancar
european şi stat. "În centrul crizei, se află simbioza structurală asimetrică între stat şi bănci, în
care statele sunt creditori de ultimă instanţă pentru bănci, iar băncile sunt creditori de ultimă
instanţă pentru state"52. Deşi autorul acestei teze apreciază că şi ceilalţi factori au concurat la
dificultăţile monedei comune, precum lipsa unui fundament solid pentru UEM dat de
integrarea fiscală şi politică mai profundă şi încălcarea pe scară largă a disciplinei bugetare de
către state; cauza principală este dată de asumarea riscurilor majore din sistemul bancar de
către state, iar în final de către contribuabili.
Uniunea Europeană, îndeosebi prin piaţa internă şi UEM, a creat vaste posibilităţi ca
evenimente produse într-un stat membru să afecteze şi alte state membre, fără ca această
propagare să fie gestionată politic nici de statele implicate, nici de Uniune 53 . Formele de
integrare economică au făcut ca problemele financiare ale unor state să afecteze întreaga zonă
euro. Libera circulaţie a capitalurilor a generat fluxuri care au produs efecte profunde în
celelalte statele membre, efecte imposibil de gestionat de state individual. În ultimii ani,
statele membre au adoptat mai multe decizii la nivel european, pentru a reduce şi combate
criza euro.
131. Mecanismul European de Stabilizare Financiară. "Stabilind o monedă unică şi
o politică monetară unică, Uniunea monetară implementează un element fundamental al
istoriei şi destinului nostru comun. De modul cum ea va funcţiona, de capacitatea de a ne
convinge de avantajele sale şi de progresele realizate depinde în bună măsură evoluţia
procesului care ar trebui să ne conducă la o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele
Europei"54. Acest raţionament, enunţat în urmă cu 18 ani, este de actualitate şi în prezent.
O primă măsură a fost instituirea unui mecanism european de stabilizare financiară,
prin Regulamentul (UE) nr. 407/2010 al Consiliului din 11 mai 201055. Regulamentul, adoptat
în baza art. 122 alin. 2 TFUE 56 , a instituit posibilitatea acordării de asistenţă financiară
statelor membre ale zonei euro care sunt afectate sau sunt serios ameninţate de perturbări
economice sau financiare grave, cauzate de evenimente excepţionale situate în afara
controlului lor, din partea Uniunii. Criza financiară globală şi declinul economic au fost
asimilate acestor evenimente. Asistenţa financiară urma să se acorde pe baza unei decizii
adoptate de Consiliu cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei şi s-a materializat în
împrumuturi sau linii de credit acordate statelor afectate. În schimbul acestui spijin, statele
trebuiau să respecte anumite condiţii generale privind politica economică, în vederea
restabilirii unei situaţii economice sau financiare solide şi a refacerii capacităţii de
autofinanţare, sub supravegherea Comisiei Europene.
132. Mecanismului European de Stabilitate. La data de 25 martie 2011, Consiliul
European a adoptat Decizia 2011/199/UE de
de modificare a articolului 136 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene57. Decizia
a introdus un nod alineat la art. 136 TFUE, potrivit căruia
"statele membre a caror moneda este euro pot institui un mecanism de stabilitate care urmeaza
sa fie activat in cazul in care este indispensabil, pentru a garanta stabilitatea zonei euro in

52
M. Kumm, Dificultăţi de ordin democratic provenite din criza euro: În ce tip de criză constituţională se află
Europa şi cum ar trebui procedat în privinţa ei?, Revista Română de Drept European, nr. 1/2013, p. 45.
53
M. P. Maduro, O nouă guvernare pentru Uniunea Europeană şi pentru euro: Democraţie şi justiţie, Revista
Română de Drept European, nr. 1/2013, p. 59-86.
54
R. Chemain, op. cit., p. 328.
55
J.O. L 118, 12.5.2010, p. 1-4.
56
"În cazul în care un stat membru se confruntă cu dificultăţi sau este serios ameninţat de dificultăţi grave,
datorită unor catastrofe naturale sau unor evenimente excepţionale situate în afara controlului său, Consiliul, la
propunerea Comisiei, poate acorda statului membru în cauză asistenţă financiară din partea Uniunii, în anumite
condiţii. Preşedintele Consiliului informează Parlamentul European cu privire la decizia adoptată".
57
J.O. L91 din 6 aprilie 2011.

17
ansamblu. Acordarea oricarei asistente financiare necesare in temeiul mecanismului va face
obiectul unei stricte conditionari" 58 . Modificarea Tratatului s-a realizat la propunerea
Regatului Belgiei, conform unei proceduri de revizuire simplificată, introdusă de Tratatul
privind UE semnat la Lisabona şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. În baza art. 48 alin. 6
TUE, guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta
Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, privind politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii. Consiliul European hotărăşte în unanimitate, iar decizia intră în vigoare numai după
aprobarea de către statele membre, în conformitate cu normele lor constituţionale. Noul temei
de drept reprezentat de art. 136 alin. 3 TFUE a făcut posibilă crearea unui mecanism
permanent de stabilitate financiară a zonei euro.
Cele 17 state care au adoptat moneda unică au semnat, la 2. 02. 2012, Tratatul privind
instituirea Mecanismului European de Stabilitate (MES). Tratatul a intrat în vigoare la 27
septembrie 2012, iar MES a fost inaugurat la 8 octombrie 2012. Scopul său este să mobilizeze
resursele necesare pentru asistenţa financiară a statelor care se confruntă cu probleme grave
de finanţare sau riscă să întâmpine asemenea probleme, dacă această susţinere este
indispensabilă pentru stabilitatea financiară a zonei euro şi a statelor acestei zone. Spirijinul
poate îmbrăca forme diferite: împrumuturi, linii de credit, asistenţă financiară pentru
recapitalizarea instituţiilor financiare, cumpărarea de titluri emise de state. Asistenţa
financiară se acordă cu respectarea unor condiţii stricte, care privesc cel mai adesea programe
de ajustare macroeconomică sau îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate prestabilite.
Începând cu iulie 2013, MES a înlocuit Mecanismul European de Stabilizare
Financiară. Spre deosebire de acesta însă, MES reprezintă o veritabilă instituţie financiară
interguvernamentală59, cu personalitate juridică. Sediul său este la Luxembourg. MES este
condus de un director (cu un mandat de 5 ani, care poate fi înnoit o dată) şi un Consiliu al
guvernatorilor, format din miniştri de finanţe din statele euro. Comisarul european pentru
afaceri economice şi monetare şi preşedintele BCE pot participa la lucrările Consiliului
guvernatorilor, în calitate de observatori. Deciziile cu o importanţă deosebită (se exemplu,
acordarea de sprijin pentru un stat membru) sunt adoptate cu unanimitate. Art. 4 alin. 4 din
Tratatatul MES a reglementat şi o procedură de vot de urgenţă. Aceasta se aplică atunci când
Comisia şi BCE consideră ambele că în lipsa adoptării urgente a unei decizii privind sprijinul
financiar acordat unui stat, sustenabilitatea economică şi financiară a zonei euro ar fi afectată,
situaţie în care decizia se adoptă cu o majoritate calificată de 85% din voturile exprimate. În
alte cazuri, Tratatul prevede majoritatea calificată de 80% din voturile exprimate sau
majoritatea simplă. În cadrul MES mai funcţionează şi un Consiliu de administraţie, precum şi
personalul necesar desfăşurării activităţii sale.
Statele euro au pus la dispoziţia MES un capital de şapte sute de miliarde de euro,
contribuţia fiecărui stat membru fiind stabilită prin anexele la Tratatul MES. În acelaşi timp,
instituţia poate să se împrumute de pe pieţele de capitaluri, de la bănci, alte instituţii
financiare sau ale instituţii/persoane. Aceasta îşi va stabili propria politică tarifară, astfel încât
să-şi acopere costurile de finanţare şi de exploatare.

58
Anterior modificării, art. 136 TFUE avea următorul conţinut: "(1)În scopul de a contribui la buna funcţionare a
uniunii economice şi monetare şi în conformitate cu dispoziţiile relevante ale tratatelor, Consiliul adoptă, în
conformitate cu procedura relevantă dintre cele prevăzute la articolele 121 şi 126, cu excepţia procedurii
prevăzute la articolul 126 alineatul (14), măsuri privind statele membre a căror monedă este euro pentru: (a) a
consolida coordonarea şi supravegherea disciplinei lor bugetare; (b) a elabora, în ceea ce le priveşte, orientările
de politică economică, veghind ca acestea să fie compatibile cu cele adoptate pentru întreaga Uniune şi asigurând
supravegherea acestora. (2) La votul privind măsurile prevăzute la alineatul (1) iau parte numai membrii
Consiliului reprezentând statele membre a căror monedă este euro. Majoritatea calificată a membrilor menţionaţi
anterior se defineşte în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a) ".
59
MES a luat naştere în baza unui tratat, act de drept internaţional public.

18
 Până în prezent, au beneficiat de asistenţă financiară prin MESF şi MES Grecia,
Portugalia, Irlanda, Spania şi Cipru.
133. Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa. La 2 martie 2012,
statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Regatului Unit al Marii Britanii şi al
Cehiei, au semnat Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa. Deşi a fost
semnat şi de statele care nu au trecut la cea de-a treia etapă a Uniunii economice şi monetare,
Tratatul se va aplica în aceste state doar după ratificare şi adoptarea monedei comune, cu
excepţia cazului în care statele doresc să aplice în avans anumite dispoziţii. Tratatul se
remarcă prin modul original în care a intrat în vigoare, aplicarea sa nemaifiind condiţionată de
ratificarea de către toate statele zonei euro. Potrivit art. 14 alin. 2 din Tratat, acesta se aplică în
statele care l-au ratificat în cazul în care cel puţin 12 state cu moneda euro l-au ratificat.
Tratatul cuprinde un pact bugetar, care obligă statele să elaboreze bugete echilibrate sau în
excedent, cu o limită inferioară a deficitului structural de 0,5% din PIB şi conferă competenţă
Curţii de Justiţie, care poate sancţiona netranspunerea acestei reguli de către state, inclusiv
prin sacţiuni financiare. Pactul bugetar trebuie încorporat în legislaţia naţională, de preferat
prin norme constituţionale sau alte dispoziţii interne care să asigure forţa sa juridică, în termen
de 1 an de la intrarea în vigoare a Tratatului.
Tratatul abordează şi chestiunea convergenţei economice. În acest scop, părţile
contractante întreprind acţiunile şi măsurile necesare în toate domeniile esenţiale pentru buna
funcţionare a zonei euro în vederea atingerii obiectivelor de sporire a competitivităţii, de
promovare a ocupării forţei de muncă, de consolidare a sustenabilităţii finanţelor publice şi de
creştere a stabilităţii financiare (art. 9).
Statul român a ratificat Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa prin
Legea nr. 83/201260 şi a decis ca dispoziţiile din Tratat privind pactul bugetar, coordonarea
politicilor economice si convergenţa să se aplice în cazul său de la 1 ianuarie 2013.
134. Disciplina bugetară şi supravegherea economică în zona euro. În cursul
anului 2013, instituţiile europene au adoptat alte instrumente juridice cu scopul de a completa
cadrul normativ de combatere a cauzelor şi efectelor crizei care a afectat moneda comună.
Regulamentul Consiliului şi Parlamentului nr. 473/2013 din 21 mai 2013 privind
dipoziţiile comune pentru monitorizarea şi evaluarea proiectelor de planuri bugetare şi pentru
asigurarea corectării deficitelor excesive ale statelor membre din zona euro a introdus un
calendar bugetar comun, obligaţia statelor de a institui organisme independente responsabile
cu observarea respectării normelor bugetare, instituţii care permit monitorizarea şi evaluarea
proiectelor de planuri bugetare ale statelor membre61.
Parlamentul European şi Consiliul au adoptat Regulamentul 472/2013 din 21 mai 2013
privind consolidarea supravegherii economice şi bugetare a statelor membre din zona euro
care întâmpină sau care sunt ameninţate de dificultăţi grave în ceea ce priveşte stabilitatea lor
financiară62. Astfel cum denotă şi denumirea sa, regulamentul se aplică doar în statelor zonei
euro. În temeiul său, Comisia poate decide ca un stat membru să facă obiectul unei
supravegheri mai stricte atunci când întâmpină sau este ameninţat de dificultăţi grave în ceea
ce priveşte stabilitatea sa financiară, care pot avea efecte de contagiune asupra altor state
membre din zona euro. Statele care beneficiază de asistenţă financiară prin MES şi chiar de
finanţare internaţională pot face obiectul unei supravegheri mai stricte. În cadrul acestei
proceduri, statul trebuie să adopte o serie de măsuri privind sursele reale sau potenţiale ale
dificultăţilor sale şi să comunice informaţii relevante privind sistemul său financiar BCE,
respectiv Comisiei pentru monitorizarea dezechilibrelor macroeconomice. Situaţia internă
face obiecul unor evaluări periodice din partea Comisiei, în colaborare cu BCE sau, după caz,

60
M. O. partea I, nr. 410 din data de 20.06.2012.
61
J. O. L 140, 27. 05. 2013, p. 11-23.
62
J. O. L 140, 27. 05. 2013, p. 1-10.

19
din partea FMI. Dacă se apreciază că situaţia financiară şi economică din respectivul stat
poate periclita stabilitatea zonei euro sau a statelor membre ale acesteia, Consiliul, la
propunerea Comisiei, adoptă, cu majoritate calificată, recomandări privind măsuri corective
preventive sau ajustări macroeconomice, care pot fi făcute publice. Potrivit art. 7 din
Regulament, când un stat membru solicită asistenţă financiară din partea unuia sau mai multor
alte state membre sau ţări terţe, a MESF, a MES, a FESF sau a FMI, acesta elaborează un
program de ajustare macroeconomică. Acest program este supus aprobării de către Consiliu,
cu majoritate calificată (fără votul statului în cauză). Comisia Europeană monitorizează
realizarea sa.
135. Uniunea bancară. La propunerea Comisiei Europene au fost adoptate două
regulamente care anunţă proiectul unei Uniuni bancare europene. Aceasta ar presupune
exercitarea unui control sporit asupra instituţiilor de credit din statele membre de către Banca
Centrală Europeană. Uniunea bancară are ca premisă faptul că băncile din statele membre îşi
desfăşoară o mare parte a activităţii în alte state membre, iar dificultăţile pe care acestea le
generează pot fi de mare anvergură şi au un mare potenţial de propagare. În ciuda acestui fapt,
controlul asupra activităţii lor se realizeazî doar la nivel naţional. Regulamentul 1093/201063,
astfel cum a fost modificat de Regulamentul 1022/2013 64 , reglementează activitatea şi
competenţele Autorităţii Europene de Supraveghere, denumită şi Autoritatea Bancară
Europeană, precum şi ale Sistemului European de Supraveghere Financiară. Banca Centrală
Europeană a dobândit competenţe noi în materia supravegherii prudenţiale a instituţiilor de
credit, prin Regulamentul 1024/2013 al Consiliului din 15 octombrie 201365. Acestea privesc
autorizarea băncilor şi a altor instituţii de credit, verificarea normelor privind constituirea
fondurilor proprii, lichidităţile, garantarea unei organizări interne competente, a unei bune
gestiuni şi acoperirea riscurilor, monitorizarea activităţii conglomeratelor financiare, etc.. Se
poate observa că, pe fondul crizei, BCE a dobândit competenţe mai importante în raport cu
băncile din statele membre. Realizarea uniunii bancare necesită implementarea unui
mecanism de supraveghere unic al acestui segment, un sistem comun de garantare a
depozitelor şi un cadru de gestiune a crizei integrat66.
136. Soluţii propuse în doctrină. O analiză succintă a măsurilor luate până în prezent
de state şi de instituţiile europene pune în evidenţă principalele direcţii de acţiune în
combaterea crizei: asistenţă financiară pentru statele aflate în dificultate dintr-un fond comun,
constituit în bună parte din contribuţia statelor zonei euro, în schimbul unor reforme
structurale; o supraveghere mai strictă a evoluţiei economice a acestor state şi a disciplinei
bugetare, precum şi un control sporit asupra băncilor din partea BCE. Soluţiile anti-criză au
condus la o accentuare a integrării europene, vorbindu-se deja de noi mecanisme, de o uniune
bancară şi de noi competenţe pentru instituţiile europene.
Deşi soluţiile de mai sus au produs deja rezultate pozitive, Uniunea se confruntă cu un
val de scepticism ce a atins cote îngrijorătoare 67 . Acesta este generat nu doar de efectele
sociale ale crizei, ci şi de natura soluţiilor anti-criză adoptate la nivel european.

63
J. O. L 331 din 15.12.2010, p. 1-36.
64
J. O. L 287 din 29.10.2013, p. 5-14.
65
J. O. L 287, 29.10.2013, p. 63-89.
66
Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu, Foaie de parcurs pentru o uniune bancară,
12/09/2012, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:52012DC0510:FR:NOT.
67
A se vedea în acest sens un studiu al Consiliului European privind Relaţiile Externe (un think-tank ce cuprinde
cercetători, oameni politici, oficiali europeni, intelectuaţi, jurnalişti), The continent-wide rise of eurscepticism,
disponibil la http://ecfr.eu/page/-/ECFR79_EUROSCEPTICISM_BRIEF_AW.pdf. Potrivit acestui studiu, de la
declanşarea crizei euro, încrederea în Uniunea Europeană a scăzut de la +10 la -22 procente în Franţa, de la +20
la -29 procente în Germania, de la +30 la -22 procente în Italia, de la +42 la -52 procente în Spania, de la +50 la
+6 procente în Polonia, de la -13 la -49 procente în Marea Britanie.

20
 În primul rând, cauzele crizei şi cei responsabili de producerea ei nu sunt clar
identificaţi în spaţiul european, în parte şi pentru că ne aflăm în faţa unei realităţi complexe.
Mai grav însă, plecând de la explicaţii simpliste, în mentalul colectiv s-au născut mituri ale
vinovăţiei care privesc popoare întregi şi ale căror urmări se vor resimţi şi după ce criza
actuală se va încheia, generând neîncredere între europeni.
O altă sursă de nemulţumire este dată de utilizarea unui fond comun, exterior
bugetului UE, pentru asistenţa financiară a statelor membre (MES). Deşi aparent acesta este
expresia solidarităţii statelor zonei euro, cetăţenii nu îl percep astfel. Cetăţenii din statele
preponderent contributoare la acest fond consideră că plătesc pentru neglijenţa şi lipsa de
reforme a statelor ce primesc asistenţă financiară, iar cetăţenii din aceste state resimt
condiţiile impuse în schimbul sprijinului, ca o imixtiune de nepermis a celorlalte state. Or,
acest fenomen erodează solidaritatea europeană şi nu neapărat pentru că ar fi implicate
popoare diferite68.
Pe de altă parte, modul în care sunt suportate riscurile bancare a determinat ca efectele
crizei să fie mai acute în statele în care băncile ce necesită finanţare îşi au sediul. Cetăţenii din
aceste state nu au avut vreo culpă, băncile fiind cele care şi-au exercitat libertăţile specifice
pieţei comune şi avantajele oferite de moneda europeană.
Sentimentul de respingere al cetăţenilor este dat şi de o participare secundară la luarea
deciziilor a instituţiilor care îi reprezintă în mod tradiţional, parlamentele naţionale şi
Parlamentul European. La nivel naţional, puterea decizională a fost din ce în ce mai mult
acaparată de Executiv, iar faptul că hotărârile trebuiau luate şi implementate rapid, uneori
fiind nepopulare, a favorizat acest proces69. Deciziile politice majore, dată fiind amploarea
crizei economice, se iau la nivel supranaţional. La nivel european, Parlamentul a fost absent,
ca actor important, în deciziile anti-criză. Cetăţenii au perceput aceste decizii ca rezultat al
unor înţelegeri/compromisuri între statele puternice, mai precis între reprezentanţii
guvernamentali ai acestor state70. Acordurile de asistenţă financiară au avut şi o componentă
conflictuală majoră în planul conştiinţei colective, clauzele lor apărând ca rezultat al
confruntării, de exemplu între Germania şi Franţa pe de o parte şi Grecia, pe de altă parte.
Interdependenţa crescută dintre statele membre, care face ca problemele unor state să
devină probleme ale tuturor statelor, trebuie gestionată politic la nivelul Uniunii Europene. În
acest scop, Uniunea trebuie să beneficieze de o reală autoritate politică şi să implementeze
forme de integrare pozitivă71. "Democraţiile naţionale nu pot corecta efectele externe, care le
sunt impuse reciproc, nici nu pot reglementa în mod eficace formele transnaţionale de putere,
care exced controlului lor"72.

68
M. Kumm arată că redistruibuirea banilor între statele federate germane naşte anual animonităţi şi
resentimente, deşi acest proces priveşte o mică parte a sumelor alocate statelor, deoarece cei de la care se iau
banii consideră că plătesc pentru ineficienţa altora (M. Kumm, op. cit., p. 54).
69
A se vedea în acest sens hotărârile Curţii Constituţionale germane referitoare la Mecanismul European de
Stabilizare Financiară, Tratatul MES şi Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa, precum şi un
comentariu al acestora în D. Cărămidariu, Curtea Constituţională Federală a Germaniei şi repolitizarea deciziilor
privind combaterea crizei euro, Revista Română de Drept European, nr. 1/2013, p. 87-101. În esenţă, Curtea
Constituţională a subliniat importanţa respectării competenţelor Parlamentului naţional în chestiunile bugetare.
"Parlamentul german trebuie să decidă în mod responsabil faţă de popor cu privire la veniturile şi cheltuielile
bugetare. Dreptul acesta este un element central al formării pe cale democratică a voinţei poporului" (BVerfGE 2
BvR 989/10, 1485/10, 1099/10 - Griechenlandhilfe/Urteil des Zweiten Senats, hotărâre pronunţată la 7.09.2011,
în privinţa sprijinului financiar acordat statului grec).
70
Acest lucru se confirmă şi prin natura celor mai importante mijloace juridice anti-criză adoptate, acestea fiind
tratate între state.
71
În doctrină, integrarea pozitivă este analizată în opoziţie cu integrarea negativă, pentru a se evidenţia
necesitatea unor noi reglementări europene, în contextul dereglementării pieţelor naţionale. De ex., libera
circulaţie a persoanelor ar trebui completată prin programe europene de formare şi integrare profesională.
72
M. P. Maduro, cit. supra, p. 65.

21
 Pornind de la realitatea conform căreia unele state au nevoie de sprijin financiar, s-a
propus ca acesta să fie acordat din resurse autentic europene, aşadar din bugetul Uniunii, iar
nu din contribuţiile altor state membre73. Pentru aceasta, este nevoie de consacrarea unor noi
venituri la bugetul Uniunii, dar şi de o creştere a acestui buget. Criteriul propus în doctrină
pentru a identifica corect noi resurse europene, cu care suntem de acord, este dat de stabilirea
unor impozite în sarcina celor care au obţinut şi obţin cele mai mari avantaje din piaţa internă
şi uniunea monetară, respectiv băncile, societăţile comerciale, acţionarii, persoane care
desfăşoară activităţi transfrontaliere, etc. O uniune fiscală europeană ar trebui să garanteze, pe
lângă noi resurse bugetare, disciplina fiscală în statele membre, alături de care disciplina
bugetară proclamată deja de mai multe decenii ar fi mult mai eficace în dezvoltarea
economică.
Parlamentul European trebuie să aibă un rol major la nivel decizional. Pentru aceasta,
legitimitatea sa trebuie consolidată încă din momentul alegerilor, dominate până în prezent de
teme naţionale. Alegerile parlamentare europene trebuie să devină un spaţiu al dezbaterii
marilor teme ale integrării europene, spaţiu la care cetăţenii europeni să participe. Interesul
pentru aceste alegeri va creşte dacă ele vor fi prilejul unor confruntări de idei şi ideologii
despre ceea ce Uniunea ar trebui să devină şi ar conduce la desemnarea preşedintelui Comisiei
Europene74.
Criza financiară şi economică cu care s-a confruntat şi se confruntă Uniunea
Europeană va reconfigura autoritatea politică şi competenţele sale. Criza a demonstrat cât de
profunde sunt implicaţiile integrării economice şi cât de mare este interdependenţa între state.
Indisciplina bugetară sau dificultăţile financiare dintr-un stat nu mai pot fi tratate doar ca
probleme ale statului respectiv, deoarece riscul de contagiune este cert. Criza a mai
demonstrat că o monedă comună necesită nu doar convergenţa politicilor economice ale
statelor membre, ci şi o convergenţă bugetară, o uniune bancară şi chiar o uniune fiscală.
Viabilitatea monedei europene are însă nevoie şi de adâncirea integrării politice şi de un alt tip
de solidaritate între popoare, construită pornind de la un alt gen de buget şi politici europene
proactive.

73
M. P. Maduro, cit. supra, p. 59-86; M. Kumm, cit. supra.
74
"Pentru mulţi cetăţeni, acesta este motivul pentru care întorc spatele Europei: lor nu le plac alegerile politice
generate la nivel european şi nu există opţiuni alternative personale şi politice pentru a se angaja la la nivel
european, astfel încât ei asociază Europa cu acele alegeri politice pe care le consideră indezirabile. Cetăţenii
nemulţumiţi ar putea să îşi exprime dezacordul, fără a întoarce spatele Europei şi a căuta refugiu în reţete
populiste, dacă ar fi confruntaţi cu alegeri autentice în privinţa persoanelor, programelor şi politicilor. În schimb,
în calitate de cetăţeni europeni, ei ar putea vota sau s-ar putea mobiliza pentru o Europă alternativă, personificată
într-un preşedinte diferit, angajat în privinţa unor politici diferite" (M. Kumm, cit. supra, p. 56).

22
23