Sunteți pe pagina 1din 11

Scurt istoric

Integrarea monetara este acel proces de formare a unei uniuni monetare, a unui spatiu in
care monedele mai multor tari sunt legate intre ele in mod irevocabil: fiecare moneda se
raporteaza la o moneda 'ancora' sau monedele nationale sunt inlocuite cu o singura moneda, care
va fi folosita in intreaga zona. O uniune monetara formata in acest mod este un spatiu economic
in care tarile respective renunta la politica monetara proprie, la folosirea instrumentelor specifice
- in special la instrumentul curs valutar - in favoarea unei politici monetare si de curs comune.

O uniune monetara este, in fapt, o continuare a etapelor anterioare de integrare, etape in


care un anumit factor a contribuit la progresul integrarii: liberalizarea comertului in prima faza
(aceea a formarii uniunii vamale) si liberalizarea circulatiei factorilor de productie in faza
formarii pietei comune si a uniunii economice. Ulterior, este randul monedei sa contribuie la
progresul integrarii si sa devina un suport al uniunii politice si monetare.

Un argument forte in favoarea integrarii monetare europene l-a constituit faptul ca tarile
europene doreau sa-si sporeasca forta economica pe plan mondial, iar utilizarea unei singure
monede contribuia la amplificarea schimburilor comerciale si a operatiunilor financiare, nu
numai in interiorul zonei, ci si in relatiile cu restul lumii. In acest mod, aparea efectul favorabil al
'economiilor datorate dimensiunii activitatii economice' (economii de scara), aspect cheie in
competitia cu marile companii americane si japoneze.

Primii pasi in directia integrarii economice si monetare europene s-au realizat in anii ’50
ai secolului XX, cand s-au semnat doua tratate importante:

- Tratatul de la Paris, in anul 1951, tratat privind infiintarea Comunitatii Economice a


Carbunelui si a Otelului[1], la care au participat 6 tari: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg. Pana la sfarsitul anului 1954, s-au eliminat in spatiul celor 6 tari aproape toate
taxele vamale, restrictiile cantitative si alte bariere la comertul cu carbune, cocs, fonta, otel si fier
vechi.

- Tratatul de la Roma, din anul 1957, privind infiintarea Comunitatii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) si tratatul privind infiintarea Comunitatii Economice Europene (CEE).

Obiectivele CEE de politica comunitara vizau:

1. Infiintarea uniunii vamale si realizarea unei protectii comune fata de terti. Eliminarea tuturor
tarifelor interne si adoptarea unui tarif extern comun au dus la realizarea uniunii vamale depline
in iulie 1968;

2. Circulatia libera in spatiul CEE a marfurilor, serviciilor, capitalurilor si fortei de munca;

3. Realizarea unei politici comune in domeniul agriculturii (PAC) si transporturilor. Politica


agricola comuna garanta practicarea unor preturi comune, prin recurgerea la preturi interne de
sprijin si la taxe vamale la importuri.

In urma acestui tratat, au fost create Banca Europeana de Investitii si Fondul Social
European, doua institutii care acordau asistenta si coordonau dezvoltarea economica in spatiul
comunitar.

CEE a instituit practic un mecanism de cooperare intre statele europene, care a facut
necesara ulterior si corelarea politicilor monetare.
Se poate spune ca integrarea monetara europeana incepe cu mecanismul “sarpelui
monetar” in 1971, continua cu infiintarea in mod oficial a Sistemului Monetar European (SME)
in 1979 si se definitiveaza prin introducerea monedei unice incepand cu 1 ianuarie 1999, initial
in 11 tari.

„Sarpele monetar” s-a instituit prin acordul de la Washington din 1971, prin care marjele
de variatie permise ale monede 535g63f lor nationale in raport cu dolarul erau largite de la ± 1%
la ± 2,25%. Cursul monedelor nationale in raport cu dolarul varia intre limitele reprezentate de
cursul plafon si cursul planseu. Acest mecanism nu aducea insa decat o stabilitate relativa si
temporara pe pietele valutare. In realitate, daca o moneda se gasea la cursul plafon, iar alta se
situa la limita cursului planseu, variatia cursului de schimb intre cele doua monede era de fapt de
4,5%. Mai mult, daca o moneda trecea de la cursul plafon la cursul planseu, iar cealalta
parcurgea drumul in sens invers, ecartul de curs intre cele doua monede putea ajunge la aproape
9%.

In aceste conditii, in 1972 se hotaraste in mod oficial limitarea variatiei de curs intre
monedele europene la ± 4,5%, in conditiile in care variatia permisa fata de dolar ramanea la
± 2,25%. Cand se atingeau pragurile de alarma, Bancile Centrale aveau obligatia de a interveni si
de a readuce cursurile intre marjele prestabilite.

Mecanismul “sarpelui monetar” a fost puternic afectat insa de practica speculativa a


detinatorilor de dolari, de a solicita Sistemului Federal de Rezerve - FED convertirea acestora in
aur, aur pe care ulterior il vindeau la preturi mult peste cel oficial, pe piata libera de la Londra.

In aceste conditii, Marea Britanie renunta prima la sistem in 1972, iar pana in 1978 toate
statele europene abandoneaza „sarpele monetar”. In anul 1978, tarile europene erau in cautarea
unui nou sistem de asigurare a stabilitatii monetare in zona.

Functionarea sistemului monetar european - realizari si insuficiente

In anul 1978, Consiliul European de la Bruxelles a hotarat infiintarea Sistemului Monetar


European, bazat pe:

- o moneda de cont curent numita ECU (european currency unit);

- definirea unor cursuri pivot ale monedelor nationale europene, in raport cu ECU;

- definirea unui mecanism multilateral al cursurilor de schimb (Exchange Rate Mechanism -


ERM), prin care fiecare moneda participanta avea stabilite paritati oficiale cu celelalte monede,
paritati derivate din cursul pivot fata de ECU, prin sistem cross. Culoarul de fluctuatie intre
cursurile monedelor nationale, precum si intre cursurile acestora si cursul ECU era de ±2,25%.

- instituirea unui sistem specific de interventie pe piata monetara.

Sistemul monetar european (SME) a devenit functional in martie 1979, avand drept
membre opt tari: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca si Marea
Britanie.

Stabilitatea cursurilor de schimb era asigurata de acel mecanism al evolutiei acestora


intre marjele de variatie de ± 2,25%. Aceste marje, asa cum am precizat, trebuiau pastrate atat in
ceea ce priveste cursul fata de ECU, cat si in ceea ce priveste cursurile dintre monedele
europene, fiind un sistem multilateral. Cand cursul dintre doua monede tindea sa depaseasca
limitele acceptate, trebuiau sa intervina ambele banci centrale. Pentru a sustine astfel de
interventii, ele se puteau imprumuta reciproc cu sume nelimitate, pe intervale de pana la 75 de
zile sau se puteau folosi sume imprumutate de la FECOM (Fondul European de Cooperare
Monetara), un organism de cooperare multilaterala intre bancile centrale europene, infiintat in
1973.

Moneda ECU se calcula ca o moneda cos, pe baza monedelor statelor membre. Ponderea
fiecareia in cos depindea de PIB-ul tarii respective. La infiintarea ECU, acesta cuprindea in cos
cele opt monede ale statelor fondatoare ale SME. In 1993, in cosul ECU erau 12 monede, cea
mai mare pondere avand-o marca germana, iar cea mai scazuta drahma greceasca. Cele 12
monede erau: francul francez, marca germana, lira sterlina, francul belgian, guldenul olandez,
francul luxemburghez, coroana daneza, lira italiana, peseta spaniola, escudo portughez, lira
irlandeza si drahma greceasca.

ECU a fost folosit de institutiile europene pentru stabilirea bugetului si a taxelor vamale,
precum si pentru stabilirea varsamintelor si a prelevarilor comunitare. In cadrul SME, ECU a
indeplinit urmatoarele functii:

- moneda efectiva in mecanismul de schimb;

- baza de calcul pentru monedele europene;

- baza de interventie utilizata in aplicarea politicilor monetare;

- instrument de reglare intre bancile nationale.

Motivul principal pentru care ECU nu a devenit pana la urma o adevarata moneda a
Europei nu a fost lipsa sa de calitati, ci absenta vointei politice a statelor membre, care nu au
dorit acest lucru. Un alt motiv este ca el nu a dus la o asemenea coordonare a politicilor
monetare si valutare nationale, care sa fie considerata satisfacatoare de catre toate statele
participante.

Stabilitatea SME a fost zguduita serios de reunificarea Germaniei din 1993 si de miscarile
speculative din vara acelui an. In august 1993 s-a incercat salvarea sistemului, prin largirea
marjelor de variatie permise la ± 15%, dar in acest caz nu se mai putea vorbi de cursuri fixe.
Intr-un asemenea canal larg, orice moneda se putea mentine fara a apela la devalorizare sau
revalorizare.

Se poate spune ca, de la admiterea acestui nou sistem, conditia nemodificarii paritatilor,
nu mai era de actualitate. Important era, insa, exercitiul participarii la un mecanism care 'simula'
o cooperare in cadrul unei zone si, mai ales, importanta era realizarea stabilitatii de facto a
cursurilor.

In aceste conditii, se urmarea depasirea imperfectiunilor SME prin realizarea unui nou
proiect de unificare monetara in plan european.

Integrarea monetara europeana

Se considera ca adevarat inceput al integrarii monetare europene, raportul lui Jacques


Delors, prezentat la Comisia Europeana in anul 1988. El constituie punctul de pornire pentru
Tratatul de la Maastricht, din 1992, tratat care a stabilit calendarul oficial de trecere la moneda
unica europeana.

In 1988, prin raportul lui Delors se propuneau trei solutii pentru stabilitatea monetara in
spatiul european:

1. mentinerea in sistem a tuturor monedelor nationale, intre care sa se stabileasca


cursuri de schimb definitiv fixate;
2. mentinerea in sistem a tuturor monedelor si infiintarea unei monede comune
pentru spatiul european. Aceasta a fost pozitia Marii Britanii, care considera ca
ECU ar putea indeplini acest rol;

1. renuntarea la toate monedele nationale si instituirea unei monede unice europene.

Din raportul Delors s-a retinut pentru aplicare a treia solutie, pentru realizarea careia
trebuiau parcursi urmatorii pasi:

- consolidarea Pietei Europene Unice prin cresterea performantelor economice si financiare ale
statelor europene, intarirea concurentei, unificarea pietelor de capital si cresterea eforturilor de
coordonare a politicilor monetare;

- infiintarea unor institutii noi cum ar fi Banca Centrala Europeana (BCE);

- transferul competentelor bancilor nationale catre BCE si crearea Sistemului European al


Bancilor Centrale – SEBC;

- trecerea la moneda unica.

Ulterior, prin Tratatul de la Maastricht din 1992, s-a introdus un nou concept, acela de
Uniune Europeana (UE) care cuprindea:

3. Comunitatea Economica Europeana (CEE);


4. Cooperarea in materie de politica interna si justitie;
5. Cooperarea in materie de politica externa si securitate.

Tratatul de la Maastricht cuprindea doua parti: una referitoare la Uniunea Economica si


Monetara si o alta referitoare la Uniunea Politica.

Principiile care au stat la baza realizarii Uniunii Economice si Monetare (UEM) si care
constituie o componenta principala a obiectivelor Uniunii Europene, statuau urmatoarele:

- sistemul economiei de piata sau al concurentei este liber, acolo unde pietele sunt deschise;

- stabilitatea monetara este garantata de o dezvoltare ritmica a economiei, de existenta unui


nivel inalt de ocupare a fortei de munca si de stabilitatea sociala;

- finantele publice trebuie sa fie puternice si sanatoase in toate statele membre;

- trebuie sa existe libertate deplina a miscarii capitalurilor si o perfecta integrare a pietelor de


capital.
Prin realizarea Uniunii Monetare (UM) si introducerea monedei unice, se estima
materializarea urmatoarelor obiective pe termen lung:

- cresterea stabilitatii interne, prin convergenta ratelor dobanzii si a unei singure rate a inflatiei;

- intarirea stabilitatii externe, prin infiintarea unei monede puternice, care sa concureze cu
dolarul american;

- cresterea competitivitatii si accentuarea concurentei in spatiul european;

- reducerea riscului si a instabilitatii pe piata europeana.

In plus, Uniunea Monetara se coreleaza indispensabil cu Uniunea Economica. Astfel,


politica monetara unica trebuie sa genereze stabilitate, pentru a forma un cerc virtuos al
increderii in moneda – populatia este dispusa sa economiseasca, investitiile cresc - ca urmare, in
respectivul spatiu economic exista o crestere stabila si neinflationista. Mai mult, politica
economica si financiara in zona trebuie sa fie guvernata de principiul subsidiaritatii, principiu
care prevede ca statele membre pastreaza responsabilitatea politicilor lor economice si
financiare, insa ele sunt considerate a fi probleme de interes comun.

Pentru realizarea obiectivelor Uniunii Monetare s-a stabilit un calendar care cuprindea trei
faze:

Faza 1992 – 1994

Este faza caracterizata prin masuri de liberalizare a circulatiei capitalurilor, de


coordonare a politicilor monetare si de instituire a unei gestiuni sanatoase in domeniul finantelor
publice.

Faza 1994 – 1998

Este faza caracterizata de functionarea unor institutii desfiintate ulterior, cum a fost
Institutul Monetar European – IME, cu sediul la Frankfurt, precursor al Bancii Centrale
Europene. Pentru declansarea celei de-a treia faze, IME trebuia sa pregateasca instrumentele si
procedurile necesare aplicarii politicii monetare unice, sa armonizeze regulile si practicile
privind colectarea, stabilirea si difuzarea statisticilor, sa elaboreze regulile pentru operatiunile pe
care le vor intreprinde bancile centrale nationale in cadrul Sistemului European al Bancilor
Centrale – SEBC, sa incurajeze eficacitatea platilor transfrontaliere etc.

Faza care incepe cu 1 ianuarie 1999 si care este in desfasurare.

Aceasta faza este caracterizata de infiintarea Bancii Centrale Europene, a Sistemului


European al Bancilor Centrale si de lansarea oficiala a monedei unice Euro, pentru inceput ca
moneda de cont (book-keeping money), apoi de la 1 ianuarie 2002 si ca moneda cu existenta
fizica.

Admiterea tarilor la cea de a treia faza a Uniunii Economice si Monetare a fost


conditionata de indeplinirea a cinci criterii de convergenta, reprezentand testul economic de
evaluare a stadiului de pregatire pentru aderare a unei economii nationale. Aceste criterii au fost
stabilite prin Tratatul de la Maastricht, ratificat de catre toate tarile membre UE in 1993 si se
refera la tinte in domeniul inflatiei, finantelor publice, ratelor dobanzii si cursurilor de schimb,
dupa cum urmeaza[2]:
- stabilitatea preturilor - rata medie a inflatiei din ultimele 12 luni (calculata prin indicele
preturilor de consum) nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata
inflatiei din primele trei state cu cele mai reduse nivele ale ratei inflatiei;

- finantele publice: pozitia bugetara a unei tari trebuie sa fie sustenabila, respectiv sa nu existe
un deficit bugetar excesiv. In particular, aceasta inseamna:

(i) deficitul bugetar consolidat al statului nu trebuie sa depaseasca nivelul stabilit in Tratat de 3%
din PIB; daca aceasta valoare este depasita, deficitul bugetar trebuie sa fie redus substantial si
continuu, catre o valoare apropiata de cea de referinta sau depasirea valorii de referinta sa fie
temporara si exceptionala,

(ii) datoria publica bruta nu trebuie sa depaseasca 60% din PIB sau daca are valori mai mari
trebuie sa se diminueze semnificativ si sa se apropie de valoarea de referinta intr-un ritm
satisfacator;

- ratele dobanzii - randamentul mediu al titlurilor de stat pe termen lung, calculat pe ultimele 12
luni, nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de 2 puncte procentuale randamentul aferent titlurilor
de stat din primele trei state cu cele mai reduse niveluri ale inflatiei;

- cursurile de schimb - trebuie sa se mentina in marjele de fluctuatie convenite prin mecanismul


ratelor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European, pentru cel putin 2 ani, fara a se
proceda din propria initiativa la deprecierea monedei fata de celelalte monede ale statelor
membre (sa participe la asa numitul ERM II – Exchange Rate Mechanism II sau noul mecanism
al cursului de schimb NERM - New Exchange Rate Mechanism, succesorul lui ERM). In
conformitate cu Tratatul de la Amsterdam (1997) care este parte integranta din Tratatul Uniunii
Europene, toate tarile care devin membre ale Uniunii trebuie sa adopte euro ca moneda de
circulatie, dupa o perioada care poate fi mai mult sau mai putin extinsa. In acest context,
institutiile monetare ale tarilor candidate vor trebui sa faca fata mai intai exigentelor impuse de
acest sistem. Dupa cum este precizat in Conventia pentru ERM II (1 septembrie 1998), fiecare
tara candidata va trebui sa isi defineasca un curs al monedei nationale fata de euro, precum si o
banda de fluctuatie de ±15%. Candidatele la zona Euro trebuie sa mentina moneda nationala in
conformitate cu cerintele ERM II, pentru o perioada de cel putin doi ani inainte de adoptarea
monedei unice.

Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Grecia nu au aderat initial la Uniunea Monetara


(faza a treia). Grecia a adoptat euro la 1 ianuarie 2001, cand a indeplinit criteriile de convergenta.
Marea Britanie a negociat o clauza speciala de optiune, care ii da dreptul sa treaca la euro
oricand doreste. Pentru Suedia si Danemarca adoptarea monedei unice depinde de rezultatele
referendumurilor nationale facute in acest sens.

In acest moment, situatia Uniunii Europene este urmatoarea:

- 25 state membre, din care 12 pro-euro si 13 non-euro. Cele 12 state care au adoptat euro sunt:
Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia, Irlanda, Grecia,
Austria si Finlanda. Cele 3 state non-euro cu clauza de optiune (opting-out) sunt Suedia,
Danemarca si Marea Britanie. Cele 10 state non-euro admise la 1 mai 2004 sunt: Polonia,
Slovenia, Slovacia, Ungaria, Republica Ceha, Estonia, Lituania, Letonia, Malta, Cipru;

- 2 state in curs de definitivare a negocierilor, care vor adera la orizontul lui 2007: Romania si
Bulgaria;
- 2 state care nu au inceput inca negocierile, dar si-au exprimat dorinta de a adera la UE: Turcia
si Croatia.

In ceea ce priveste atributiile Bancii Centrale Europene (BCE), infiintate la 1 ianuarie


1999, ele pot fi sintetizate astfel:

- vegheaza la stabilitatea preturilor in zona euro;

In conformitate cu Articolul 105 din versiunea consolidata a Tratatului Uniunii Europene,


obiectivul principal al BCE este mentinerea stabilitatii preturilor in zona euro. Stabilitatea
preturilor trebuie mentinuta pe termen mediu, astfel incat nu se asteapta din partea BCE sa faca
fata variatiilor de pret cauzate de socuri pe termen scurt. In 1998, Institutul Monetar European a
definit stabilitatea preturilor ca fiind “cresterea anuala a Indicelui Armonizat al Preturilor de
Consum” (IAPC) pentru zona euro sub 2%”. IAPC este o medie ponderata a indicilor preturilor
de consum, colectati intr-o maniera uniforma din statele zonei euro.

- autorizeaza emisiunea bancnotelor euro;

- elaboreaza si aplica politica monetara europeana;

Instrumentele politicii monetare ale BCE sunt: rezervele minime, operatiunile pe piata
libera si facilitatile permanente.

Pentru a-si imbunatati lichiditatea, bancile centrale nationale se imprumuta de la BCE, fie
pe termen scurt, fie pe termen mai lung. Bancile pot obtine (sau plasa) lichiditatile de care dispun
la BCE, la o rata de schimb predeterminata (asa numita facilitate de imprumut sau de depozit
permanenta).

In fiecare saptamana, BCE deschide o licitatie pentru institutiile echivalente din zona
euro (banci si alte institutii financiare). Bancile informeaza BCE asupra ratei dobanzii pe care ele
sunt dispuse sa o plateasca pentru aceste imprumuturi, fiind creditate cele care ofera cea mai
buna rata (cea mai mare). In fiecare luna, Consiliul Director al BCE hotaraste limita inferioara a
ratelor dobanzii in cadrul acestei operatiuni de licitatie, asa numita rata minima de licitare.

- administreaza rezervele valutare ale statelor membre;

- promoveaza un Sistem de Plati si Compensare Integrat numit TARGET. Acesta asigura


transferul automatizat si in timp real al sumelor (banii apar in conturile bancilor beneficiare chiar
in momentul operarii tranzactiei si pot fi folositi imediat).

- contribuie la supravegherea prudentiala a institutiilor de credit din tarile membre.

Mai mult, in acelasi articol 105 amintit anterior, se specifica faptul ca, fara a prejudicia
scopul stabilitatii preturilor, BCE trebuie sa sustina politicile economice generale ale Uniunii
Europene, in vederea atingerii obiectivelor comunitare reprezentate de “progresul social si
economic, un nivel ridicat al ocuparii fortei de munca si o dezvoltare echilibrata pe termen lung”.
Acest lucru ar putea demonstra faptul ca BCE nu este indiferenta fata de dezvoltarea economica
a zonei euro.

Nu constituie atributii ale BCE:


- nu are responsabilitatea evolutiei cursului euro;

- nu elaboreaza regulamente de functionare a bancilor comerciale, ci doar recomandari si norme


prudentiale;

- nu actioneaza ca imprumutator de ultima instanta pentru bancile centrale din zona euro.

Trebuie sa mentionam totodata ca, BCE este independenta de Parlamentul European, deci
nu depinde de factorul politic.

Moneda euro

Tratatul de la Maastricht schita un cadru general pentru lansarea si functionarea Uniunii


Economice si Monetare, dar nu preciza nimic despre moneda unica. Pentru a da solutii acestor
intrebari, Comisia Europeana a supus dezbaterii la 31 mai 1995 o 'carte verde a modalitatilor
practice de a introduce moneda euro'. S-au analizat atunci trei scenarii:

1. 'big bang-ul imediat': toate tarile trec imediat la euro inca de la inceputul celei de-a treia faze
(cea a lansarii UEM). Chiar daca era simpla si menita sa diminueze costurile tranzitiei, o astfel
de alegere ar fi dus la o mare confuzie, datorata imposibilitatii de a regla problemele practice si
logistice intr-un interval de timp atat de scurt.

2. 'big bang-ul decalat': tarile participante continua pentru o anumita perioada sa foloseasca
monedele nationale, iar ulterior se introduce si euro de catre tarile vizate. Acest scenariu era
incompatibil insa cu dispozitiile tratatului, pentru ca lasa sa planeze o indoiala asupra
ireversibilitatii procesului si a introducerii efective a monedei unice.

3. 'scenariul de referinta': pentru a asigura credibilitatea si ireversibilitatea trecerii la euro,


anumite operatiuni incep sa se efectueze in noua moneda de la 1 ianuarie 1999. Astfel, scenariul
presupunea la randul sau trei etape:

• punerea in functiune a SEBC (Sistemul European al Bancilor Centrale) si fixarea listei


tarilor participante la euro (pana la 1 ianuarie 1999);
• lansarea UEM, cu fixarea definitiva si irevocabila a paritatilor, conducerea politicii
monetare unice de catre BCE, trecerea in euro a emisiunilor de titluri publice si a
tranzactiilor interbancare, aplicarea unui principiu nici de obligare, nici de interdictie in
utilizarea monedei (de la 1 ianuarie 1999 pana la 1 ianuarie 2002). Monedele nationale
urmau sa fie, pe toata perioada, simple diviziuni nedecimale ale monedei euro. Din
momentul introducerii euro, toate referirile la ECU se transfera asupra acestuia, paritatea
fiind de 1:1;
• introducerea bancnotelor si a monedelor euro (la 1 ianuarie 2002), cu retragerea in cateva
saptamani a unitatilor monetare nationale.

Acest scenariu este adoptat de catre Consiliul European de la Madrid in decembrie 1995.

Prin urmare, etapele introducerii euro au fost:

1. La 1 ianuarie 1998 s-au selectat statele europene care indeplineau criteriile de convergenta;

2. La 1 ianuarie 1999 s-a introdus euro ca moneda de cont in 11 state europene. In scopul
transformarii preturilor si tarifelor din moneda nationala in euro s-au stabilit 11 rate fixe de
conversie, dupa cum urmeaza:
Marca germana - 1,955830;

Francul francez - 6,559570;

Francul belgian - 40,33990;

Franc luxemburghez - 40,33990;

Peseta spaniola - 166,386;

Escudo portughez - 200,482;

Lira irlandeza - 0,787564;

Lira italiana - 1936,27;

Gulden olandez - 2,203710;

Silingul austriac - 13,7603;

Marca finlandeza - 5,945730.

Din ianuarie 2001, drahma greceasca a intrat si ea in grupul monedelor participante la


euro, rata de schimb a acesteia fiind de 374,5 drahme la 1 euro.

Platile in numerar au continuat sa se faca in moneda nationala in aceasta perioada. Platile


in euro se faceau intre guverne, banci, operatori ai pietei de capital si mari companii. In perioada
1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002, bancile comerciale au oferit detinatorilor de conturi de
economii in moneda nationala posibilitatea convertirii lor in euro. De asemenea, la cerere, platile
prin virament se puteau face in euro.

3. La 1 ianuarie 2002 s-au introdus bancnotele si monedele divizionare euro. Timp de 6 luni,
acestea au circulat in paralel cu bancnotele nationale;

4. De la 1 iulie 2002, euro a devenit singurul mijloc legal de plata in 12 state europene.

Efectele generale ale introducerii euro pot fi sintetizate astfel:

- s-au redus cheltuielile aferente tranzactiilor valutare. Eliminarea necesitatii schimbului si a


cheltuielilor conexe (comisioane bancare, cheltuieli cu plata personalului angajat in gestionarea
valutei, utilizarea de instrumente financiare de limitare a expunerii la risc etc.), a diminuat cu
mult costurile companiilor cu activitate de comert exterior;

- utilizarea crescanda a euro a dus la diminuarea riscului si a instabilitatii pe pietele europene. Se


poate spune ca moneda unica a potentat avantajele comertului liberalizat de bunuri si servicii cu
cele ale integrarii pietelor factorilor de productie. Introducerea, de la 1 ianuarie 1999 a
Sistemului de Plati si Compensare TARGET, a fost de natura a facilita foarte mult operatiunile
de plati intra-comunitare;
- s-a eliminat ineficienta politicilor monetare nationale necoordonate si a crescut stabilitatea si
credibilitatea politicii monetare europene;

- transparenta preturilor si posibilitatea compararii lor cu usurinta a adus la accentuarea


concurentei intre agentii economici, pe toate pietele de bunuri si servicii;

- standardizarea contabilitatii a antrenat cheltuieli importante pentru firme, insa a dus la


uniformizarea raportarilor financiare;

- expansiunea pietelor financiare a adus firmelor mai multe facilitati de finantare, moneda unica
fiind de natura sa atraga o serie de fluxuri investitionale semnificative;

- s-au atenuat decalajele de dezvoltare economica a tarilor participante. Euro poate fi considerat,
din acest punct de vedere, un catalizator de integrare macroeconomica, deoarece statele nu
puteau sa detina aceeasi moneda si sa aiba politici economice dispersate. Coordonarea politicilor
economice devine astfel premisa esentiala a credibilitatii monedei, echilibrului si succesului
Uniunii Economice si Monetare;

- moneda euro a devenit un concurent credibil pentru dolarul american pe piata internationala.
Dupa 6 ani de la lansarea sa, euro a devenit cea mai utilizata moneda internationala dupa dolar,
inaintea yenului japonez si a lirei sterline.

In concluzie, Europa este la inceputul unui proces de integrare monetara, a carui


anvergura si efecte sunt greu de evaluat cu exactitate astazi.

Dezavantajele euro

Cel mai des invocat inconvenient al punerii in practica a Uniunii Monetare este pierderea
suveranitatii nationale, din cauza transferului la nivel comunitar al unor competente nationale de
ordin monetar si fiscal.

Pe de alta parte, tari integrate cu economii mai putin prospere au pierdut solutia recurgerii la
devalorizarea monedei nationale care le permitea sa-si amelioreze temporar competitivitatea
economiei lor. Eficienta recurgerii la devalorizare este totusi contestabila, caci ea are un impact
inflationist imediat, datorita scumpirii importurilor, dar si pentru ca reprezinta o solutie facila,
eludand adevaratele probleme.

Alte dezavantaje pot fi rezumate astfel:

- costuri substantiale pe termen scurt – spre exemplu costurile implementarii la toate nivelele
(micro si macroeconomic) ale sistemelor informatice capabile sa execute prompt tranzactiile in
euro si sa realizeze automat conversia monedelor nationale in euro, au fost extrem de ridicate;

- viata politica exacerbata, care a insotit procesul de creare a Uniunii Monetare, ignorandu-se de
multe ori realitatile economice. O astfel de situatie, in conditiile unei recesiuni economice, poate
avea repercusiuni serioase asupra UM;

- amenintarea deflationista. Respectarea planului BCE de realizare in spatiul euro a unei inflatii
reduse - 2% - ar putea duce, daca acest proces este „scapat” de sub control, la un soc deflationist
puternic;
- lipsa de coerenta si de instrumente a BCE de a gestiona situatii de criza. In cazul unor crize
severe, s-ar putea ca anumite tari sa iasa din sistem, situatie pentru care nu sunt prevazute nici un
fel de proceduri[3].

***

In primii ani dupa lansare, oficialii Bancii Centrale Europene au pretins ca au o atitudine
absolut neutra fata de cursul de schimb al monedei unice. Ei au sustinut adesea ca modul cel mai
potrivit de a sustine valoarea internationala a euro este prin asigurarea stabilitatii preturilor in
EUROLAND. Astfel, dupa cum reiese din pozitia oficiala, nivelul cursului de schimb nu este un
obiectiv in sine al politicii monetare unice. Ca atare, oficialii BCE s-au opus de mai multe ori
ideii de a folosi stabilizarea cursului de schimb (adica cresterea ratei dobanzii cand euro se
depreciaza si viceversa), in ciuda perceptiei publice ca rata de schimb euro/USD este principalul
etalon al masurarii succesului euro.

Un euro prea slab in raport cu moneda americana a declansat totusi o interventie in forta,
in toamna anului 2000. Pe de alta parte, un euro prea puternic (1,3 USD/euro), a dus la
numeroase discutii legate de efectul nefavorabil asupra exporturilor si scaderea competitivitatii
produselor europene pe pietele externe.

In concluzie, perioada de existenta relativ scurta a euro pare sa fie caracterizata de o rata
de schimb foarte volatila (si nu intotdeauna justificata pe baze economice). In anii ce vor urma,
nu ar fi exclus ca BCE si Federal Reserve sa decida sustinerea comuna a unei rate de schimb
euro/USD mai stabila.