Facultatea de Litere.

Program de master: „Cultură și politică în context european și internațional.”

CETĂȚENIA EUROPEANĂ

-Referat-

Masterandă,

Ciupercă Alexandra- Florentina, anul I

București
2020

1
 Evoluția conceptului de cetățenie europeană

Ideea acordării unor drepturi politice pe plan european a existat chiar de la înființarea
Comunităților Europene având următoarele precedente:

În 1975 primul ministru belgian Leo Tindemans a cerut, ca cetățenilor statelor membre
să le fie recunoscute drepturile speciale ca membri a CE.

Consiliul European de la Fontainebleau din 1984 a hotărât constituirea unui grup de

lucru ad-hoc(grupul Adonnino). Prin grupul de lucru Adonnino,Consiliul European a făcut
primul pas, întocmind un plan care viza facilitarea liberei circulaţii a persoanelor, o mai bună
informare, stimularea învăţării limbilor străine, armonizarea unor simboluri comunitare: imn,
drapel, paşaport etc.

Cetăţenia europeană însă și-a găsit materializarea fiind definită oficial şase ani mai
târziu, la insistenţele premierului spaniol Felipe Gonzalez prin articolul 8 al Tratatului de la
Maastricht(TUE): „Este cetăţean al Uniunii orice persoană care deţine naţionalitatea unui stat
membru”. În ultimă instanţă fiecărui stat membru îi revine sarcina să indice care sunt cetăţenii
săi. Ținând cont de faptul că cetățenie este o legătura între un stat și o persoană fizică, prin
analogie cetățenia europeană ar trebui să fie legătura între o organizație internațională și o
persoană fizică.

Cetăţenia europeană completează cetăţenia naţională, fără a se substitui acesteia,

făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului
membru în care îşi are rezidenţa. Așadar este necesar şi suficient ca o persoană să aibă
cetăţenia unui stat membru pentru a beneficia de cetăţenia Uniunii. Tratatul de la Maastricht
a instituit cinci categorii de drepturi supranaţionale care se adaugă celor provenite din
cetăţenia naţională.

 În primul rând sunt drepturile la liberă circulaţie, dreptul la sejur şi la stabilire,

dreptul la muncă şi studiu pe teritoriul celorlalte state membre ale Uniunii.
 În al doilea rând, dreptul politic de a vota şi de a candida în alegerile pentru
Parlamentul European
 Dreptul de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară pe teritoriul unui
stat care nu este membru al Uniunii Europene din partea autorităţilor

2
 diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care ţara din care provine
cetăţeanul nu are reprezentanţă diplomatică ori consulară în statul terţ
respectiv.
 Dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European în oricare din limbile
oficiale ale Uniunii şi de a apela la mediatorul european (Ombudsman) în
situaţia în care petiţionarii consideră că au fost afectaţi de administrarea şi
actele instituţiilor şi organismelor comunitare.

Aceste ultime două prevederi urmăresc să elimine deficitul de transparenţă

democratică şi să îl apropie pe cetăţean de administraţia europeană, aceasta din urmă fiind
numită uneori „eurocraţie” şi având o imagine proastă în statele membre.

O declaraţie anexată la Tratatul de la Maastricht (TUE) precizează că ,,cetăţenia unui

stat membru va fi determinată numai prin referire la legislaţia naţională a statului membru
respectiv”. Așadar, revine fiecărui stat membru să indice care persoane sunt cetăţenii săi. Prin
acest tratat Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale, aşa cum acestea sunt
garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi rezultă din tradiţiile constituţionale
comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar.

Tratatul de la Amsterdam (1997) va adăuga precizarea că „cetăţenia europeană

completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte” şi are la bază principiile comune ale
statelor membre: libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi principiul statului de drept. Tratatul a întărit protecţia drepturilor
fundamentale, condamnând discriminarea, şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia
consumatorilor.

De asemenea, TA prevede că Uniunea respectă atât drepturile fundamentale garantate

prin Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma în 1950, cât şi cele rezultate
din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului
comunitar. Ca o completare a drepturilor cetăţenilor Uniunii prevăzute prin TUE, se
recunoaşte acestora, prin TA, dreptul la informaţie. Astfel că orice cetăţean european şi
orice persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru, are dreptul la accesul
documentelor Parlamentului European, ale Consiliului Uniunii Europene, în limita raţiunilor
de interes public sau privat.

3
 Prin TA se instituie o garanţie politică cu privire la respectarea de către statele membre
a drepturilor fundamentale,instituind sancţiuni pentru nerespectarea acestor drepturi, astfel
că, în cazul în care un stat membru al Uniunii Europene încalcă în mod grav şi persistent
principiile pe care se bazează Uniunea, Consiliul poate decide suspendarea anumitor drepturi
care decurg din aplicarea prezentului Tratat (TUE modificat prin TA) pentru statul
membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului
acelui stat membru.

Tratatul de la Nisa - angajamentul Uniunii faţă de drepturile fundamentale şi

valorile democratice consacrate în convenţiile menţionate anterior a fost reafirmat, în mod
oficial, la 7 decembrie 2000, când a fost proclamată oficial Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene de către Parlamentul European, Consiliu şi Comisia cu
ocazia Conferinţei Interguvernamentale (CIG) asupra Tratatului de la Nisa.

Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg

Carta drepturilor fundamentale îşi are originea în Convenţia europeană a drepturilor

omului. Se prezintă ca un adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii
Uniunii, cuprinzând atât drepturile şi libertăţile fundamentale conţinute în general, în
Convenţia europeană, dar şi drepturi sociale, inspirate de Carta socială europeană adoptată
sub egida Consiliului Europei, precum şi „drepturi noi”, care ţin de evoluţia societăţilor
europene în diverse domenii, precum bioetica, mediul înconjurător sau drepturile copilului.

Cert este faptul că, atunci când se vorbeşte de cetățenia europeană se înţelege un statut
supranaţional acordat automat cetăţenilor ţărilor membre ale U.E.. Cetăţenia U.E. este deci o
calitate suplimentară, în completarea cetăţeniei recunoscute de statul naţional. Această
prelungire „europeană” a naţionalităţii nu este însă reversibilă: cetăţenii unei ţări membre a
U.E. nu pot obţine automat cetăţenia celorlalte ţări membre.

Problemele ridicate la ratificarea Tratatului de la Nisa

Tratatul de la Nisa a stîrnit mari controverse în Irlanda. Aici, într-un prim

referendumorganizat în 2001 s-a dat cîştig de cauză celor care se opun ratificării Tratatului de
la Nisa,înregistrîndu-se un scor de 54% la 46%. Ca urmare a eşecului referendum-ului din
Irlanda, aufost luate o serie de măsuri atît la nivelul Irlandei dar şi la nivel comunitar. Dintre

4
acestea pot fienumerate:- campania amplă de informare a cetăţenilor irlandezi asupra
implicaţiilor Tratatului de la Nisaatît pentru Irlanda dar şi pentru viitorul Europei;- adoptarea
la Summit-ul de la Sevilia a unei „Declaraţii a Irlandei” cu privire la Tratatul de la Nisa.Prin
aceste acţiuni se sublinia faptul că Irlanda, chiar în cazul adoptării Tratatului de la Nisa, urma
să îşi păstreze caracterul de neutralitate militară pe care îl avea în acel moment.

Cu toate acestea, cetățenia europeană nu este o cetățenie în sens clasic, deoarece nu

putem vorbi deocamdată de un popor european care să stea la baza înființării unui stat
european. Statele membre nu sunt dispuse sa renunțe la dreptul suveran de a acorda și de a
retrage cetățenia. Prin urmare cetățenia europeană este cetățenia dedusă din cetățenia
națională a statelor membre.

5
 Bibliografie

1. Cezar Bîrzea, Cetăţenia europeană, Bucureşti, Editura Politeia-SNSPA,

2005.

2. Beatrice Andreșan-Grigoriu, Tudorel Ștefan, Tratatele Uniunii Europene

,-Ed. a 5-a, București, Editura Hamangiu 2013.

3. Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar, Ed. a 3-a, Cluj-Napoca,

Editura Hamangiu 2010.

4. http://ec.europa.eu/justice/citizen/index_ro.htm