CETĂŢENIA EUROPEANĂ versus CETĂŢENIA NAŢIONALĂ

„Este remarcabil faptul că omul european nu se defineşte prin rasă, nici prin
limba vorbită, nici prin obiceiuri, ci prin dorinţele şi amplitudinea voinţei sale”. (Paul
Valery, 1957)

Uniunea Europeană, organizaţie clădită din ruinele celui de-al doilea Război
Mondial din dorinţa de a stăvili războiul pe continent odată pentru totdeauna, a fost
sortită încă de la bun început să capete într-o bună zi contururi politice, astfel încât
Europa politică unită devine acum miza esenţială a viitorului Europei. Această aspiraţie a
devenit din ce în ce mai manifestă de la adoptarea în 1992 a Tratatului de la Maastricht,
culminând astăzi cu dezbaterile asupra Constituţiei Europene.
Această Europă numără acum peste 500 milioane de persoane. Participarea
acestora la dezvoltarea Europei politice rămâne însă limitată. Despre a cui Europă se
vorbeşte, dacă nu despre cea a cetăţenilor ei?
Logica integrării europene impune ca în momentul existenţei unei evoluţii
suficiente a Uniunii Europene să se creeze o cetăţenie europeană care să se suprapună
peste cea naţională.
Ce înseamnă să fii cetăţean al Europei? Care sunt drepturile şi responsabilităţile
care definesc cetăţenia europeană? Este oare suficientă deţinerea actelor civile ale
naţionalităţii unui stat membru al Uniunii Europene?
Astăzi, numeroşi autori încearcă să formuleze, în legătură cu Europa, ceea ce ar
putea fi o nouă concepţie despre cetăţenie. Ei susţin că cetăţenia Europei care se
construieşte acum nu este şi nu poate reprezenta extinderea cetăţeniei naţionale la nivelul
Europei, că Europa nu va putea deveni pur şi simplu o „naţiune” mai mare, că ea este pe
punctul de a inventa o „nouă” cetăţenie.
În viziunea lui Marshall, „cetăţenia este statutul acordat tuturor celor care sunt
membri efectivi ai comunităţii. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ce
priveşte respectarea drepturilor şi a obligaţiilor consecutive. Cetăţenia presupune un sens
direct al apartenenţei la comunitate bazat pe loialitatea faţă de civilizaţia pe care o

1
împărtăşeşte în comun. Este loialitatea unor persoane libere dotate cu drepturi şi protejate
de o legislaţie comună.”1
Statutul legal şi politic al cetăţeniei se bazează pe reciprocitate, sub forma unui
contract civic inclus în drepturile constituţionale: pe de o parte, statul acordă, recunoaşte
şi garantează drepturile şi responsabilităţile care decurg din statutul de cetăţean; pe de
alta, în schimbul acestora, cetăţenii trebuie să fie loiali ordinii civice pe care trebuie să o
apere şi să o promoveze. Forma cea mai concretă a acestei relaţii este naţionalitatea,
recunoscută sub forma diverselor documente publice: certificate de naştere şi de deces,
paşapoarte, cărţi de identitate.
Cetăţenia naţională nu mai este singura care să ofere un statut legal şi drepturi.
Instituţiile europene sunt pe cale să construiască o nouă cetăţenie. Instituţiile europene
conferă cetăţenilor europeni şi străinilor aflaţi legal în spaţiul european un statut social
care devine un veritabil statut politic. Deci există atât o cetăţenie naţională, cât şi una
europeană.
Ca titular de drepturi, cetăţeanul devine un element al exerciţiului puterii şi al
principiului suveranităţii. Prin capacitatea sa de a influenţa configuraţia puterii politice,
cetăţeanul este deţinătorul unei părţi din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate
decide asupra guvernării.
Cetăţenia europeană se referă la statutul juridic al cetăţenilor ţărilor membre ale
Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht2 şi dezvoltat
de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi
supranaţionale. Mai exact, noul art. 17 al „Tratatului de contituire a Comunităţii
Europene” stipulează că este cetăţean al UE orice persoană care beneficiază în prealabil
de naţionalitatea unui din statele membre. Acest statut supranaţional vine în completarea
cetăţeniei naţionale prin exercitarea unui număr restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat
membru decât propria ţară.
Cetăţenia europeană se adaugă celei naţionale deoarece resortisanţii statelor
membre ale UE beneficiază de o dublă cetăţenie. Astfel, un cetăţean român este în acelaşi
timp cetăţean român şi cetăţean european. Cetăţenia europeană nu suprimă niciun drept
inerent celei naţionale, ci doar conferă drepturi suplimentare care se vro exercita fie la
1
Bîrzea, Cezar (2005), Cetăţenia europeană, Politeia – SNSPA, Bucureşti, p. 15
2
Tratatul asupra Uniunii Europene a fost semnat la Maastricht şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993

2
nivelul Uniunii (dreptul de vot, de a fi ales în Parlamentul European), fie la nivelul
statelor membre (dreptul de a fi ales în alegerile municipale).
Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană
vizează consolidarea imaginii şi a identităţii UE şi implicarea mai profundă a cetăţeanului
în procesul de integrare europeană.
Cetăţenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre, incluse în
Tratatul de la Amsterdam: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul
respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi principiul statului de drept,
şi decurge din drepturile fundamentale ale omului şi drepturile specifice acordate
cetăţeanului european – drepturi de liberă circulaţie şi drepturi civice, descrise în Tratat.
Nu există cetăţenie europeană deconectată de cetăţenia naţională, ceea ce
diminuează foarte mult forţa şi credibilitatea statutului de cetăţean european3. Este vorba
în final de patru drepturi, din care trei politice: dreptul de liberă circulaţie şi sejur pe
întreg teritoiul Uniunii pentru toate categoriile de cetăţeni europeni; dreptul de vot şi de
eligibilitate în Parlamentul European şi în alegerile municipale; dreptul de a beneficia de
protecţie diplomatică şi consulară într-un stat terţ, din partea reprezentanţelor diplomatice
ale oricărui stat membru. Dreptul de petiţie în faţa instituţiilor europene într-una din cele
20 de limbi oficiale ale UE vine pentru a acoperi deficitul de transparenţă democratică a
Uniunii şi de a-l apropia pe cetăţean de administraţia europeană.
Aceste patru drepturi nu sunt de primă importanţă pentru viaţa de zi cu zi a
cetăţeanului, care constată astfel că cetăţenia europeană este ceva posterior şi secundar,
adăugat la drepturile recunoscute ărin constituţiile naţionale. Se observă că, de fapt,
aceste patru drepturi nu devin efective decât în afara spaţiului politic şi juridic al
propriului stat (acoperit prin cetăţenia naţională).
Ceea ce se reproşează cetăţeniei europene este lipsa dimensiunii transnaţionale.
De altfel, în unele ţări ca Germania, Austria sau Luxemburg cetăţenia duală sau multiplă
nu este acceptată.
Cetăţenia europeană se axează pe câteva direcţii fundamentale: disocierea dintre
naţionalitate şi cetăţenie, inovaţia instituţională şi constituţională, elaborarea unei culturi

3
Bîrzea, Cezar, op. cit., p. 46

3
comune care depăşeşte frontierele statelor, acceptarea unei noi valori civice printre care
nediscriminarea şi pluralismul cultural.
Actuala cetăţenie europeană ar fi mai întâi o cetăţenie de reciprocitate bazată pe
reciprocitatea drepturilor între resortisanţii europeni, apoi una de atribuţie deoarece
provine din naţionalitatea unuia din statele membre din care extrage conştiinţa de
apartenenţă la acesta a cetăţenilor săi.4
La prima vedere, raportul dintre naţionalitate şi cetăţenie europeană impune o
ecuaţie destul de simplă. Există două posibilităţi: supra-poziţionarea – cetăţenia
europeană este o cetăţenie nouă (transnaţională sau supranaţională) care fie o eclipsează
pe cea naţională, fie îi este subordonată, caz în care nu ar mai avea nicio valoare; şi
super-poziţionarea înţelegând prin aceasta că cetăţenia europeană este un complement al
celei naţionale. Balanţa este înclinată de către chestiunea identitară.
Paul Magnette5 consideră că această nouă formă de cetăţenie integrează
concomitent o dimensiune orizontală (relaţiile dintre concetăţeni europeni de diferite
naţionalităţi) – ca unic mod de a crea o unitate de valori – şi o dimensiune verticală
(relaţia directă între instituţiile europene şi cetăţenii Uniunii în paralel cu eliminarea
imixtiunii statelor naţionale). Dimensiunea orizontală este privilegiată, scopul ultim al
acestei concepţii fiind de a crea o veritabilă identitate şi solidaritate a europenilor.
Sentimentul identităţii, o forţă care se mişcă încet şi sigur, are o influenţă mult
mai mare decât tensiunile din prezent. Există opinii care susţin că acest sentiment al
identităţii va avea de suferit datorită sintagmei de „cetăţenie europeană”. Personal
consider că acest lucru nu este posibil deoarece fiecare dintre noi deţine identităţi
multiple. Cetăţenia ca o identitate individuală se poate raporta la o localitate, la o regiune,
la un amplu spaţiu cultural şi istoric. Spre exemplu, eu mă identific ca având o identitate
locală – aceea de locuitor al Iaşului, o identitate regională – locuitor al Moldovei, o
identitate naţională – locuitor al României şi o identitate continentală – cetăţean al
Europei. În funcţie de context, mă identific cu una dintre aceste identităţi.

4
Withol de Wenden, Catherine (1997), La citoyenneté européenne, Paris, ed. Presses de Sciences Po, p. 7
5
Magnette, Paul (2003), Europa politică.Cetăţenie, constituţie, democraţie, ed. Institutul European, Iaşi

4
 La întrebarea „Este pregătită Uniunea Europeană pentru a face faţă provocărilor
pe care le presupune îndeplinirea obligaţiilor sale faţă de toţi cetăţenii ei?” 6 răspunsul
tinde a balansa spre latura negativă.
Pornind de la un principiu consacrat în tratatele Uniunii Europene, şi anume
principiul nediscriminării, exemplul referitor la incidentele din Italia (rromii – cetăţeni
români – cetăţeni europeni) arată faptul că uşurinţa cu care termenii de acceptare,
recunoaştere şi înţelegere a „celuilalt” sunt vehiculaţi, nu este susţinută de o încredere
reală în multiculturalism şi că, deocamdată, între a propaga idei şi a crede în ele este o
mică prăpastie.
Europa trebuie să continue să-şi educe cetăţenii, toţi cetăţenii. În momentul în
care un termen atât de vast, cum este cel de „cetăţean european” apare, el trebuie umplut
vizibil nu numai din punct de vedere politic, ci şi emoţional.
Sentimentul de apartenenţă trebuie consolidat. Educaţia este cea care creează
conexiuni, integrează fără a distruge, iar fără autoeducaţie nu poţi educa pe nimeni.
Majoritatea cetăţenilor europeni au nevoie de educaţie, pentru a-i putea tolera, recunoaşte
şi accepta, şi educa în cele din urmă, pe toţi cei care au nevoie de acest lucru.
Revenind la întrebarea de mai sus, în cazul rromilor din Italia, Uniunea Europeană
a dovedit o lipsă de consistenţă în aplicarea drepturilor omului. Deci nu, încă nu este
pregătită să facă faţă nevoilor cetăţenilor ei.
Cetăţenia naţională s-a format în interiorul spaţiului public naţional, caracterizat
prin cele trei puteri clar definite (executivul, legislativul şi juridicul), prin relaţii
manicheiste între stat şi societatea civilă, între guvernanţi şi opoziţia politică. În schimb,
democraţia europeană este prea complicată. Cetăţeanul de rând este derutat de faptul că,
deşi guvernele naţionale rămân puternice şi foarte vizibile, statele naţionale acceptă totuşi
deciziile unor instituţii supranaţionale care le limitează suveranitatea. Deşi a învăţat încă
din şcoală că cetăţenia nu are existenţă juridică decât în interiorul propriului stat,
cetăţeanul trebuie să admită că există un corp de drepturi europene şi instrumente de
protecţie care se aplică direct, în deplină logică federală.

6
Prin pregătire înţelegând „dorinţa”, capacitatea afectivă, conştientă, şi nu resurse economice sau politice.

5
 Apare astfel riscul ca cetăţenia europeană, spre deosebire de aportul mobilizator şi
egalitar al cetăţeniilor naţionale, să mărească clivajele şi să încurajeze inechitatea,
marginalizarea, euro-scepticismul şi non-participarea.
Altfel spus, cetăţenia europeană este ambiguă. Pe de o parte, ea conservă sensul
iniţial al cetăţeniei, aşa cum a apărut în interiorul frontierelor juridice ale statului
naţional, ca relaţie directă între cetăţenii statelor membre şi Uniune. Ca în orice sistem
federal, unde drepturile se aplică direct cetăţeanului, statutul de cetăţean european
desemnează drepturile cetăţeanului ca membru al propriului stat şi al Uniunii. Pe de alta,
a fi cetăţean al Uniunii presupune să fii membrul unei noi comunitaţi politice, ireductibilă
la suma societăţilor şi statelor naţionale.
Analizând argumentele menţionate anterior, putem concluziona prin faptul că
cetăţenia europeană, ca instituţie politică, reprezintă exprsia tuturor proceselor politice
sau de negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare şi a
mobilizărilor sociale. C. de Wenden subliniază că unul din obstacolele majore în
definirea şi stabilirea unei cetăţenii europene este tocmai caracterul său evolutiv în
permanentă transformare, care-i conferă o doză de instabilitate şi neprevăzut. Este deci
dificil de a spune care este natura exactă a acestui straniu prototip de cetăţenie, care
îmbină tradiţia germană a lui jus sanguinis şi cea franceză a cetăţeniei civice, concurând
suveranitatea statului de a edicta asupra cetăţenilor săi şi revendicându-se în acelaşi timp
de la aceasta prin faptul că este definită prin regulile fiecărui stat membru de a-şi stabili
cetăţenia.

6
 BIBLIOGRAFIE

1. Bîrzu, Cezar, Cetăţenia europeană, Politeia – SNSPA, Bucureşti, 2005

2. Magnette, Paul, Europa politică.Cetăţenie, constituţie, democraţie, trad. de
Ramona Coman şi Ana Maria Dobre, ed. Institutul European, Iaşi, 2003
3. Mazilu, Dumitru, Raportul dintre cetăţenia europeană şi cetăţenia naţională,
dintre identitatea naţională şi identitatea europeană într-o Europă integrată, în
Revista Română de Drept Comunitar nr. 2 din 2008
4. Muraru, Ioan, Corelaţia dintre cetăţenia naţională şi cetăţenia europeană, în
Cetăţenie naţională – Cetăţenie europeană, Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti,
2003
5. Schnapper, Dominique, Ce este cetăţenia?, trad. de Gabriela Scurtu Ilova, ed.
Polirom, Iaşi, 2001
6. Vintilescu, Cristina, Cetăţenia europeană între trecut şi viitor, în Revista Sfera
Politicii nr. 116-117
7. http://www.imm-lex.ro/fisiere/pag_34/det_415/1385.doc
8. http://www.vie-publique.fr/decouverte-
institutions/citoyens/approfondissements/citoyennete-europeenne-processus-
problemes.html
9. http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/citizenship/wai/fsj_citizenship_intro_fr.htm
10. http://webetab.ac-bordeaux.fr/Etablissement/SudMedoc/ses/1999/cit_euro.htm
11. http://www.pedz.uni-mannheim.de/daten/edz-ma/ep/01/libe114_fr.pdf