Sunteți pe pagina 1din 17

UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE


PROGRAMUL DE STUDII : MANAGEMENT ȘI ADMINISTRAȚIE
EUROPEANĂ, ANUL I

Referat la Construcția Comunitară Europeană

Coordonator ştiinţific:
Conf. univ. dr. Liana Teodora PASCARIU
Student:
Diana-Elena STREDIE

Suceava 2020
Cetățenia Uniunii Europene
Cuprins

Introducere............................................................................................................................................1
Cap. I. Conceptul de cetățenie europeană.............................................................................................2
Cap. II. Evoluția conceptului de cetățenie a Uniunii Europene............................................................3
II.1. Tratatul de la Maastricht (TUE).................................................................................................3
II.2.Tratatul de la Amsterdam (TA)..................................................................................................4
II. 3. Tratatul de la Nisa.....................................................................................................................5
II.4. Cetățenia Uniunii potrivit Tratatului de la Lisabona.................................................................5
II.5. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene..................................................................5
II.6. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale..........6
Cap. III. Cetățenia Europeană ca statut juridic......................................................................................6
Cap. IV. Cetățenii Uniunii și Drepturile lor..........................................................................................8
IV.1. Drepturile cetățenilor Uniunii Europene..................................................................................8
IV.2. Impactul aderării la Uniunea Europeană asupra cetățenilor români........................................9
Concluzii.............................................................................................................................................11
Bibliografie.........................................................................................................................................13
Introducere

Construirea Europei unite a fost şi este dorinţa popoarelor sale de a crea un continent în care
războaiele, dezordinea şi sărăcia să fie izgonite odată pentru totdeauna, iar „bătrânului continent" să
i se redea strălucirea la care are dreptul. Uniunea Europeană a fost creată „pentru realizarea
obiectivelor comune” ale popoarelor europene, întemeindu-se „pe valorile respectării demnităţii
umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor
omului”. Acest cadru generos de obiective şi valori orientează acţiunea europeană atât către
promovarea bunăstării popoarelor sale, cât şi a păcii şi valorilor comune.
Cetăţenia europeană este o creaţie unică a unei organizaţii care depășește şi ea tiparele
clasice. Este vorba de prima cetăţenie interdependentă de alte naţionalităţi. Complexitatea cetăţeniei
europene face ca acest concept să nu fie pe deplin înţeles de omul de rând şi nu numai, motiv pentru
care în lucrarea de față vom trata problematica conceptului de „cetățenie europeană” în contextul
actual, prin raportare la evoluția acestuia pe parcursul timpului. Prin diverse seminarii de informare
Uniunea Europeană a încercat să informeze populaţia în acest domeniu, iar prin intermediul acestora
şi cu ajutorul presei scrise şi virtuale această ideea a fost răspândită, ajungând astăzi o temă
dezbătută la orice nivel social, o temă de interes atât local şi naţional, cât şi internaţional. Deşi
conceptul de cetăţenie este frecvent folosit, acesta nu este în fond uşor de definit.
Rob Gilbert descrie cetăţenia ca „un termen larg, complex şi contestat”. Dorind sã
depăşeascã sensul static al cetăţeniei, acela de statut legal în naţiunile stat, majoritatea conceptelor
contemporane ale cetăţeniei sunt strâns legate de noţiunea de „societate civilă”. Unii cercetători
definesc cetăţenia drept o simplă „situaţie juridică”, alţii o consideră drept „o situaţie juridică care
rezultă din raporturile juridice statornice”, în vreme ce un alt grup de autori o consideră „calitatea
persoanei fizice ce exprimă relaţii permanente”, conform altei opinii aceasta este „legătura politico-
juridică nelimitată în timp şi spaţiu”. În consecință, cetățenia poate fi definită drept acea calitate
juridică care permite persoanelor să aibă drepturi politice şi civile precum şi să îşi asume obligaţii de
natură politică şi civilă.
La 7 februarie 1992 în Tratatul de la Maastricht apare pentru prima data menţionat termenul
de „cetăţenie europeană”. Această cetăţenie vine să o completeze pe cea naţională şi nici de
cum să o înlocuiască. Cele două cetăţenii nu suportă confuzii, cetăţenia europeană fiind
reglementată prin normele dreptului comunitar, iar cetăţenia naţională este reglementată prin
normele de drept constituţional naţional.
Cetățenia europeană este o provocare pentru teoria şi practica cetăţeniei. Ea vizează o
cetăţenie postnaţională care, pentru prima data, se referă la un set de valori şi instituţii în locul
apartenenţei obligatorii la un teritoriu, la o cultură şi un stat naţional. Ea își propune să construiască
o comunitate politică transteritorială şi să facă din Uniune un spaţiu public comunitar.
În cuprinsul prezentei lucrări vom proceda la explorarea conceptului și a practicii de
cetățenie europeană în sine, sintetizând informații esențiale și relevante pentru înțelegerea noțiunii și
asimilarea acestora. Întreaga lucrare exprimă convingeri bazate pe conceptul de cetățenie europeană
dinamică, complexă și integrală. Scopul acestei lucrări este de a contura o viziune realistă asupra
statutului de „cetățean al Europei” și de a caracteriza identitatea culturală europeană ca sursă
posibilă de legitimare a identității politice a Uniunii Europene.

1
Cap. I. Conceptul de cetățenie europeană

Cetățenia europeană reprezintă un interes continuu pentru teoria și practica cetățeniei.


Achiesând la părerea autorilor de specialitate, aceasta „vizează o cetățenie postnațională care, pentru
prima dată, se referă la un set de valori și instituții, în locul acelei cetătenii definite ca atribut al
naționalității. Ea își propune să construiască o comunitate politică transteritorială, un spațiu public
comunitar”1.
Se poate afirma că cetățenia este o paradigmă știintifică, ce permite interpretarea proceselor
democratice din perspectiva apartenenței, a participării politice, a identității, a drepturilor și
responsabilităților. Aceasta valorifică diverse concepte politice-cheie (democrația participativă,
societatea civilă, drepturile omului, justiția socială), într-un model explicativ al societății
democratice. Nu în ultimul rând, cetățenia inspiră o serie de norme și practici sociale, un sistem de
instituții și relații care reglează comportamentul public și orientează acțiunea colectivă.
Cetățenia exprimă, în accepțiunea clasică a termenului, apartenența unei persoane la stat prin
prisma drepturilor și obligațiilor reciproce prevăzute de Constituție și celelalte legi 2. Unul din
elemetele regãsite în toate definiţiile cetăţeniei este problema apartenenţei la o comunitate. O
asemenea comunitate poate fi definită printr-o varietate de elemente, cum ar fi codul moral, o
identică impunere a drepturilor şi obligaţiilor, loialitatea pentru o civilizaţie deţinută în comun, un
simţ al identității. Un alt aspect, este acela cã cetățenia există mereu în spaţiile publice şi
democratice, în care cetăţenii au drepturi egale ca şi responsabilităţi. Aceste drepturi şi obligaţii sunt
exercitate şi îndeplinite în timp ce respecţi drepturile celorlalti cetăţeni şi contezi pe ei în
îndeplinirea propriilor lor responsabilități3.
Cetăţenia Uniunii Europene presupune deţinerea cetăţeniei unuia dintre statele membre.
Aşadar, oricine este cetăţean al unui stat membru, este implicit şi cetăţean european. Acesta dispune
atât de drepturile conferite de statutul de membru al statului din care provine, cât şi de drepturile de
cetăţean european, deoarece niciun drept nu îl exclude pe celălalt4.
Principiul pe care se întemeiază Uniunea Europeană este cel al plasării individului și
intereselor sale în centrul problematicii integrării europene. Respectarea drepturilor
fundamentale ale omului este privită la nivelul instituțiilor europene ca un principiu general de
drept. În art. 15 din Declarația Universală a Drepturilor Omului se stipulează că „fiecare om are
dreptul la o cetățenie”. Dezbaterile asupra locului și rolului pe care îl are cetățeanul în construcția
Uniunii, eforturile pentru a crea un spațiu public european sunt din ce în ce mai prezente, toate
acestea subsumându-se unei singure formule: o Europă mai aproape de oameni.
Cetățenia europeană constituie mai mult decât un ansamblu de drepturi care, în sine, ar putea
fi acordate chiar și celor care nu o dețin. Ea presupune existența unei legături de natură politică între
cetățenii europeni, deși nu este vorba de o legătură de apartenență la un popor5. 
1
Bîrzea Cezar (2005), Cetățenia Europeană, Editura Universitară Politeia-SNSPA, București, p. 12
2
Deleanu Ion (1992), Drept constituțional și instituții politice, Editura Fundația „Chemarea”, Iași, pp. 20-23
3
Miguel Angel García López, Andreas Karsten, Peter Merry, Yael Ohana, Alison Straker, T-kitul despre Cetățenia
Europeană (Parteneriatul European pentru lucrǎtori de Tineret, sub egida Comisiei Europene şi a Consiliului Europei,
sursa https://pjp-eu.coe.int/ accesat la 15.12.2020), pp. 20-21
4
Centrul de Informare Europe Direct (CIED), Broșura Inițiativa cetățenească europeană (2013), București, p. 6 (sursa
http://europedirectbucuresti.ier.ro/ accesat la 15.12.2020)
5
https://www.europarl.europa.eu/ (accesat la 15.12.2020)

2
Cap. II. Evoluția conceptului de cetățenie a Uniunii Europene

Ideea introducerii cetățeniei unionale europene a fost adusă în discuție în anii 1960, iar la
mijlocul anilor 1970, mai precis în anul 1974, la întrunirea la nivel înalt de la Paris, a fost adoptat un
document final prin care șefii de state și de guverne ai celor nouă state membre ale Comunităților
Europene au propus elaborarea unei liste de drepturi, care ar fi putut fi atribuite cetățenilor
(resortanților), în momentul respectiv, drepturi provenite din calitatea de cetățeni ai statelor
comunitare1.
Un alt pas a fost reprezentat de Actul de la Bruxelle din 1976 al Consiliului de Miniștri, ce se
referea la alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal, direct, liber, secret.
În fapt, alegerea parlamentarilor europeni prin vot universal, direct, liber, secret este o manifestare
evidentă a unei cetățenii europene. În ceea ce privește reglementările comunitare, nici în Tratatul de
la Roma, nici în Actul Unic European nu s-au făcut referiri la drepturile individului sau ale
cetățeanului.

II.1. Tratatul de la Maastricht (TUE)

Prima reglementare cu privire la cetăţenia Uniunii a fost introdusă de TUE (Tratatul de la


Maastricht2) în cadrul TCE (Partea a doua, în art. 17-22, TUE) care prevede expres că „se instituie o
cetăţenie a Uniunii” şi continuând cu precizarea ,,este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană
care are cetăţenia unui stat membru”3.
Așa cum am precizat încă de la început, cetăţenia Uniunii Europene completează cetăţenia
naţională, fără a se substitui acesteia, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului
Uniunii pe teritoriul statului membru în care îşi are rezidenţa (şi nu numai în ţara din care provine,
cum se prevedea anterior TUE). Prin urmare, se concretizează două aspect esențiale referitoare la
cetățenia europeană. În primul rând, este necesar şi suficient ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat
membru pentru a beneficia de cetăţenia Uniunii iar în al doilea rând, cetăţenia Uniunii va completa
şi se va adăuga la cetăţenia statală4.
O declaraţie anexată la Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) precizează că ,,cetăţenia
unui stat membru va fi determinată numai prin referire la legislaţia naţională a statului membru
respectiv”. Prin urmare, revine fiecărui stat membru să indice care persoane sunt cetăţenii săi. Prin
acest tratat Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale, aşa cum acestea sunt garantate
prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale
statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar (art. 6 alin. 2).
Prin TUE se instituie următoarele categorii de drepturi pentru cetăţenii Uniunii,
complementare cetăţeniei naţionale, prin care se consolidează şi protecţia intereselor acestora: orice
cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre
(art. 18 TCE); orice cetăţean al Uniunii, rezident într-un stat membru şi care nu este cetăţean al

1
Bîrzea C., op. cit., pp. 15-16
2
Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut și ca Tratatul de la Maastricht) a fost semnat în februarie 1992 și a
intrat în vigoare în noiembrie 1993.
3
Militaru Ioana Nely (2011), Cetăţenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona, Revista Tribuna Juridică,
Volumul 1 (Issue 1), Editura ASE, p. 58
4
Ibidem.

3
acestuia, are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care îşi are
reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art. 19 TCE); orice cetăţean al Uniunii
beneficiază de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru pe
teritoriul unui stat terţ, în care statul membru căruia îi aparţine ca cetăţean nu este reprezentat, în
aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art. 20 TCE); orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a
adresa petiţii Parlamentului European (art. 21 TCE); orice cetăţean al Uniunii se poate adresa
Ombudsman-ului european pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea
instituţiilor şi organismelor comunitare/uniunii (art. 21 TCE); orice cetăţean al Uniunii poate să scrie
oricărei instituţii sau organism comunitar/al uniunii în una din limbile menţionate în Tratat, şi să i se
răspundă în aceeaşi limbă.
Consiliul are dreptul, statuând în unanimitate, ca, după consultarea Parlamentului, să adopte
dispoziţii noi, care au drept scop completarea drepturilor menţionate anterior. Dispoziţiile
recomandate spre adoptare de către statele membre urmează să se adopte potrivit normelor
constituţionale proprii.

II.2.Tratatul de la Amsterdam (TA)

Prin Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999), ca o garanţie a


recunoaşterii cetăţeniei Uniunii, se reafirmă faptul că Uniunea Europeană este întemeiată pe
principiile libertăţii, ale respectului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi ale statului de
drept, principii comune tuturor statelor membre; respectul drepturilor omului fiind o condiţie a
apartenenţei unui stat la Uniune (art. 49 TUE). Aceste principii formează, în acelaşi timp, şi
patrimoniul comun de valori enunţat de statutul Consiliului Europei şi de Convenţia europeană a
drepturilor omului1.
De asemenea, TA prevede că Uniunea respectă atât drepturile fundamentale garantate prin
Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma în 1950, cât şi cele rezultate din
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar2.
Ca o completare a drepturilor cetăţenilor Uniunii prevăzute prin TUE, se recunoaşte
acestora, prin TA, dreptul la informaţie. Astfel că orice cetăţean european şi orice persoană fizică
sau juridică, având sediul într-un stat membru, are dreptul la accesul documentelor Parlamentului
European, ale Consiliului Uniunii Europene, în limita raţiunilor de interes public sau privat.
Prin TA se instituie o garanţie politică cu privire la respectarea de către statele membre a
drepturilor fundamentale , instituind sancţiuni pentru nerespectarea acestor drepturi3.

II. 3. Tratatul de la Nisa

Angajamentul Uniunii faţă de drepturile fundamentale şi valorile democratice consacrate în


convenţiile menţionate anterior a fost reafirmat, în mod oficial, la 7 decembrie 2000, când a fost
proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene de către Parlamentul

1
Eduard Dragomir, Dan Niţă (2010), Cetăţenia europeană, Editura Nomina Lex, Bucureşti, p. 106.
2
Militaru Ioana Nely, op. cit., p.60
3
Eduard Dragomir, Dan Niţă, op. cit., p. 107.

4
European, Consiliu şi Comisia cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale (CIG) asupra Tratatului
de la Nisa1.
Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (cu o zi înainte de a fi semnat
Tratatul de la Lisabona). Toate dispoziţiile menţionate anterior, de la intrarea lor în vigoare, au fost
urmate de directive, în marea lor majoritate deja transpuse în sistemele juridice ale statelor membre,
care au influenţat semnificativ domenii importante ale vieţii politice şi juridice europene2.

II.4. Cetățenia Uniunii potrivit Tratatului de la Lisabona

Pentru o perioadă lungă, temeiul juridic pentru drepturile cetățenilor la nivelul UE a fost
reprezentat în principal de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). De la intrarea
în vigoare a Tratatului de la Lisabona și a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
temeiul juridic a fost extins la o veritabilă cetățenie europeană 3. Tratatul pune la dispoziţia Uniunii
cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a
răspunde aşteptărilor cetăţenilor4.
În prezent, potrivit Tratatului de la Lisabona, cetăţenia Uniunii este reglementată de
următoarele dispoziţii:
 Titlul II TUE, nou-intitulat „Dispoziţii privind principiile democratice” (art. 9 – 11 TUE –
nou);
 Partea a doua, intitulată „Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii” (art. 20 – 22 TfUE) şi de art.
15 par. 3 TfUE;
 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost
adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, deoarece potrivit art. 6 TUE – nou alin. 1,
„Carta are aceeaşi valoare juridică cu tratatele”, dobândind prin aceasta forţa juridică de
legislaţie primară a dreptului Uniunii.
 Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
deoarece, potrivit art. 6 alin. 2 TUE nou, Uniunea aderă la Convenţie.

II.5. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona face trimitere la Carta drepturilor fundamentale, considerată un


adevărat catalog de drepturi de care toţi cetăţenii Uniunii trebuie să beneficieze în raport cu
instituţiile Uniunii şi cu garanţiile obligatorii din punct de vedere juridic ale legislaţiei comunitare.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată în mod solemn la 7
decembrie 2000 (la Conferinţa Interguvernamentală) la Nisa, a fost apoi adaptată la 12 decembrie
2007, la Strasbourg, pentru ca, ulterior, prin Tratatul de la Lisabona să se prevadă expres că
„Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Cartă” şi că „aceasta are aceeaşi

1
https://www.europarl.europa.eu/ (Accesat la 02.05.2020)
2
Militaru Ioana Nely, op. cit., p.61
3
https://www.europarl.europa.eu/ (Accesat la 02.05.2020)
4
Mănăilă Ioana, Petcu Mariana, Rusu Titiana, România și Uniunea Europeană – Cetățean European (sursa
http://www.fes.ro/ accesat la 02.05.2020), p. 41

5
valoare juridică cu tratatele”, potrivit art. 6 alin. 1 TUE, fără a include însă în acest tratat textul
Cartei.
Carta drepturilor fundamentale îşi are originea în Convenţia europeană a drepturilor omului.
Se prezintă ca un adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii Uniunii,
cuprinzând atât drepturile şi libertăţile fundamentale conţinute în general, în Convenţia europeană,
dar şi drepturi sociale, inspirate de Carta socială europeană adoptată sub egida Consiliului Europei,
precum şi „drepturi noi”, care ţin de evoluţia societăţilor europene în diverse domenii, precum
bioetica, mediul înconjurător sau drepturile copilului1.

II.6. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților


fundamentale

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 2 este


cunoscută sub denumirea Convenţia europeană a drepturilor omului. Convenţia este un catalog al
drepturilor fundamentale, elaborat de Consiliul Europei la 4.11.1950, la Roma. Soluţionarea
încălcărilor drepturilor garantate prin Convenţie şi protocoalele anexate acesteia, cu excluderea
oricărui alt drept, provenite din statele membre ale Consiliului Europei, sunt de competenţa Curţii
europene a drepturilor omului – CEDO.
Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Aderarea la Convenţie nu modifică competenţele Uniunii astfel cum sunt definite prin
tratate (art. 6 alin. 2 TUE). Drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate prin Convenţie, şi cum
rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale
dreptului Uniunii (art. 6 alin 3 TUE).

Cap. III. Cetățenia Europeană ca statut juridic

Cetățenia europeană se referă la statutul juridic al cetățenilor țărilor membre ale Uniunii
Europene. Așa cum am arătat în capitolele anterioare, acest statut a fost introdus de Tratatul de la
Maastricht și dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de
drepturi supranaționale.
Condiția de cetățean se bazează pe o relație contractuală între stat și indivizi: statul
recunoaște drepturile fundamentale ale individului dar pretinde în schimb obligații civice, loialitate
și participare.
Ca instituție politică, cetățenia europeană este expresia tuturor proceselor politice sau de
negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare și a mobilizărilor sociale3.

1
Militaru Ioana Nely, op. cit., p.68
2
Convenţia a fost încheiată la Roma la 4.11.1950 (a intrat în vigoare la 3.09.1953), a fost amendată prin protocoalele nr.
3 din 6.05.1963, nr. 5 din 20.01.1966 şi nr. 8 din 19.03.1985 şi completată cu Protocolul nr. 2 din 6.05.1963, care fac
parte din aceasta. Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei europene
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (…) şi a protocoalelor adiţionale la această Convenţie
(publicată în M. O. nr. 135 din 31.05. 1994

3
Bîrzea C., op. cit., pp. 55-56

6
Acest statut supranațional vine în completarea cetățeniei naționale prin exercitarea unui număr
restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât propria țară. Astfel, atunci când se vorbește
de cetățenia Uniunii Europene se înțelege o calitate suplimentară dar care nu este însă reversibilă :
cetățenii unei țări membre a UE nu pot obține automat cetățenia celorlalte țări membre.
Statutul de cetățean al Uniunii Europene, așa cum a fost introdus prin Tratatul de la
Maastricht, presupune garantarea unor drepturi supranaționale persoanelor care deja dețin
naționalitatea uneia din țările membre ale U.E. Astfel, facem referire în special la dreptul de mișcare
liberă și rezidențată în oricare din țările membre ale U.E. ; dreptul de a alege și de a fi aleși în
Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința; dreptul
la protecție diplomatică într-o țară terță, în care propria țară nu are reprezentanță consulară; dreptul
de a adresa petiții Parlamentului European și de a se adresa Ombudsmanului European.
Cele patru drepturi civice si politice introduse prin Tratatul de la Maastricht completează de
fapt un ansamblu la baza căruia se află politicile de solidaritate și politicile de acțiune comună, deja
realizate în primele decenii ale construcției europene.
Calitatea de cetăţean european este subordonată posesiei sau dobândirii naţionalităţii unui
stat membru. Cetățenia europeană este de fapt o construcție cu două niveluri 1: cetățenia națională
sau naționalitatea recunoscută de un stat membru și cetățenia supranațională, reprezentată de cele
patru drepturi adiționale sus amintite.
Dreptul naţional va determina care sunt condiţiile în care o persoană poate dobândi
naţionalitatea sa. Această soluţie a fost consacrată expres prin Declaraţia relativă la naţionalitatea
unui stat membru anexată Tratatului de la Maastricht conform căreia „de fiecare dată când un tratat
al Uniunii se referă la resortisanţii statelor membre, condiţiile de obţinere sau pierdere a cetăţenei
naţionale relevă exclusiv de dreptul naţional”. Anumite dificultăţi pot surveni în cazul în care o
persoană posedă mai multe cetăţenii dintre care una este a unui stat non-membru al Uniunii. Dacă
am analiza jurisprudenţa internaţională în această materie, am constata că opozabilitatea
naţionalităţii unui cetăţean față de statele terţe este subordonată existenței unei legături efective cu
statul.

Cetăţenia europeană este şi un proces. Acesta permite indivizilor să se dezvolte şi să se


împlinească în identitatea şi apartenenţa lor, exercitându-şi pe deplin drepturile şi responsabilităţile,
ca parte activă a comunităţii lor într-un spaţiu multi-naţional. Cetăţenii experimentează evoluţia
conceptului prin progresele înregistrate în educaţie, egalitate de gen, nediscriminare în funcţie de
rasă, etnie, categorie socială2.

1
Ibidem.
2
Centrul de Informare Europe Direct (CIED), Broșura Inițiativa cetățenească europeană (2013), București, p. 7 (sursa
http://europedirectbucuresti.ier.ro/ accesat la 02.05.2020)

7
Cap. IV. Cetățenii Uniunii și Drepturile lor

IV.1. Drepturile cetățenilor Uniunii Europene

Legislația UE creează un număr de drepturi individuale aplicabile în mod direct în instanțe,


atât la nivel orizontal (între persoane), cât și la nivel vertical (între individ și stat) 3. Inspirată din
libertatea de circulație a persoanelor, înscrisă în tratate, introducerea unei forme de cetățenie
europeană însoțită de drepturi și îndatoriri definite în mod precis a fost avută în vedere încă din anii
1960. În urma lucrărilor pregătitoare care au început la mijlocul anilor 1970, TUE, adoptat la
Maastricht în 1992, menționează ca obiectiv al Uniunii „consolidarea protecției drepturilor și
intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii Europene”. O
parte nouă (fostele articole 17-22) din Tratatul CE este consacrată acestei cetățenii4.
În complexul de reglementări europene, se cuvin evidenţiate drepturile şi responsabilităţile
asociate prevăzute expres de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, anexă a Tratatului
de la Lisabona. Carta, document cu valoare juridică asemenea tuturor tratatelor, include în esenţă
principiile generale de drept ale Uniunii şi consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6
dintre cele 7 capitole ale sale. Titlurile lor definesc valorile fundamentale ale UE şi anume
demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. Cel de-al 7-lea şi ultim capitol al
Cartei prezintă condiţiile de armonizare ale documentului cu dreptul existent, fiind dedicat unor
dispoziţii cu caracter general.
În capitolul Solidaritatea sunt introduse drepturi sociale şi economice, precum: dreptul la
grevă, dreptul salariaţilor la informaţie şi consultări, dreptul de a avea atât viaţă de familie, cât şi
viaţă profesională, dreptul la protecţie socială şi la serviciile sociale din interiorul Uniunii
Europene, protecţia sănătăţii.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene promovează, de asemenea, egalitatea
între sexe şi introduce drepturi, precum protecţia datelor, interzicerea practicării eugeniei şi a
clonării fiinţelor umane, dreptul la un mediu protejat, drepturile copilului şi ale persoanelor în vârstă
sau dreptul la o bună administrare.
Cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează
protecţia intereselor acestora. Tratatul de la Maastricht instituie cinci categorii de drepturi
supranaţionale, complementare cetăţeniei naţionale3:

 Dreptul la libera circulaţie, dreptul la sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi studiu încelelalte
state membre ale Uniunii. Legislaţia Uniunii stabileşte însă numeroase condiţii pentru
exercitarea acestor drepturi. Pentru un sejur mai lung de 3 luni este necesar un certificat de
sejur.Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din raţiuni de
securitate şisănătate publică, iar interzicerea trebuie justificată (art.18 al TCE (fost articol
8A));

3
Mănăilă Ioana, Petcu Mariana, Rusu Titiana, România și Uniunea Europeană – Cetățean European, p. 30-32 (sursa
http://www.fes.ro/ accesat la 02.05.2020)
4
https://www.europarl.europa.eu/ (Accesat la 02.05.2020)
3
https://europa.eu/ (Accesat la 02.05.2020)

8
 Dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul european şi laalegerile
locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv (art.19 alTCE
(fost articol 8B));
 Dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al
UniuniiEuropene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat
membru, încazul în care ţara din care provine nu are reprezentanţă diplomatică ori consulară
în statul terţrespectiv (art.20 al TCE (fost articol 8C));
 Dreptul de petiţie în faţa Parlamentului european (art.21 al TCE (fost articol 8D));
 Dreptul de a apela la Ombudsman-ul european (Avocatul Poporului) pentru
examinareacazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor
comunitare (atr.21 alTCE (fost articol 8D)).
Aceste drepturi antrenează existenţa unor responsabilităţi la fel de importante, ce se
manifestă pe scena multi-dimensională a spaţiului european. Cetăţenii europeni au responsabilitatea
de a-şi exercita drepturile cuvenite şi de a se implica în diversele aspecte ale vieţii unei societăţi
democratice. În calitate de cetăţeni, avem un cuvânt de spus în politica UE, după cum avem şi
responsabilitatea de a ne alege reprezentanţii în Parlamentul European, sau de a ne implica în
activităţile ce ne privesc, valorificând cadrul democratic îmbunătăţit1.

IV.2. Impactul aderării la Uniunea Europeană asupra cetățenilor români

Aderarea României la Uniunea Europeană a reprezentat o mare provocare pentru


administrație dearece aceasta trebuie să implementeze, în plan social, modelele de succes ale
democraţiilor occidentale: servicii publice de calitate, debirocratizare, transparenţă şi eficienţă în
cheltuirea fondurilor publice, standarde ridicate de performanţă pentru instituţiile publice. România
a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, conform calendarului stabilit,
încheind astfel un proces care a început la mijlocul anilor 1990.
Consolidarea capacităţii administraţiei publice din România a reprezentat una dintre
condiţiile esenţiale în asigurarea succesului în procesul de aderare la Uniunea Europeana, formarea
funcţionarilor publici jucând un rol important în accelerarea reformei din administraţia publică
românească. Pentru a răspunde cerinţelor impuse de Uniunea Europeana, orice funcţionar public
trebuie să deţină anumite cunoştinţe, care se reflectă în tematica programelor care acoperă o arie
largă de subiecte, de la etica profesională şi transparenţă în administraţia publică, managementul
proiectelor, politici şi instituţii europene, până la managementul conflictelor, managementul
timpului şi negociere.
Aşadar, personalul din administraţia publică locală trebuie să fie recrutat, să dovedească
aptitudini profesionale. În această privinţă, România a luat o serie de măsuri care au în vedere acest
scop. Astfel, a fost modificat „Statutul funcţionarului public”, a fost adoptat un cod de conduită al
acestuia şi a fost înfiinţată o Agenţie Naţională a Funcţionarilor Publici, cu rol de coordonare a
acţiunilor administraţiei pe linia recrutării, promovării şi perfecţionării funcţionarului public.

1
Centrul de Informare Europe Direct (CIED), Broșura Inițiativa cetățenească europeană (2013), București, pp. 16-17
(sursa http://europedirectbucuresti.ier.ro/ accesat la 02.05.2020)

9
Administraţia publică românească a fost supusă unui intens proces de „europenizare”
încercându-se să se facă, cât mai repede, trecerea către un sistem nou, un sistem deja implementat cu
succes în spaţiul european şi care ar fi trebuit să ducă într-un sfârşit la îmbunătăţirea performanţelor
şi standardelor din administraţie. În cursa pentru adrerarea la Uniunea Europeană, s-a dorit
adaptarea din mers la direcţiile de acţiune şi recomandările venite din exterior, administraţia
naţională căzând de multe ori în capcana imitării, iar impactul comunitar resimţindu-se adesea prin
adoptarea unor reforme şi măsuri, fără a exista o strategie şi o concepţie proprie şi generală a
reformei administraţiei publice1.
Consolidarea profilului României în UE este una dintre priorităţile centrale ale României.
Principalii vectori ai acţiunii României în cadrul UE sunt legaţi de promovarea valorilor europene
fundamentale şi a consolidării proiectului european. În acest sens, România sprijină o acţiune
eficientă a UE, atât în plan intern cât şi extern, prin promovarea obiectivelor majore susţinute în
cadrul politicilor şi documentelor strategice europene (Agenda Strategică, noua Strategie Globală a
UE etc.).
România participă la demersul comun de consolidare a pieţei interne, a creşterii economice
şi a ocupării forţei de muncă, inclusiv printr-o politică investiţională activă şi prin susţinerea
principiilor care stau la baza pieţei interne. Din perspectiva României, toate aceste măsuri trebuie să
aibă ca finalitate reducerea decalajelor de dezvoltare între diferitele state membre şi asigurarea
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor europeni, inclusiv libera
circulaţie a persoanelor.
Cetăţenii români, prin prisma calităţii de cetăţeni europeni, beneficiază de o extindere a
orizontului de interese şi sferei de responsabilităţi din multiple puncte de vedere. Atât pe plan
profesional, cât şi personal, cetăţenii pot accesa cu mai multă uşurinţă structurile instituţionale
abilitate să le rezolve diverse probleme. Este vorba despre o facilitare şi o susţinere a dialogului cu
aparatul instituţional european, dar şi de o reprezentare a lor în cadrul acestora. În calitatea lor de
cetăţeni europeni, românii se pot implica în procesele decizionale, participând activ în cadrul
mecanismelor de consultare şi dialog. Pot de asemenea să ocupe locuri de muncă în instituţiile
europene2.
O oportunitate aparte ne este oferită de iniţiativa cetăţenească, prin intermediul căreia ne
putem face auzită vocea şi manifesta voinţa la nivelul forumurilor de conducere ale Uniunii
Europene. În calitate de cetăţeni europeni, românii au un acces îmbunătăţit la surse de informare, la
consiliere specializată, adaptată nevoilor sau specificului domeniului lor de activitate. Prin
intermediul unei conduite sociale responsabile şi a unei cetăţenii active, putem influenţa procesul
decizional la nivelul comunităţii europene3.

1
https://www.mae.ro/ (Accesat la 02.05.2020)
2
Centrul de Informare Europe Direct (CIED), Broșura Inițiativa cetățenească europeană (2013), București, pp. 17-18
(sursa http://europedirectbucuresti.ier.ro/ accesat la 02.05.2020)
3
Ibidem.

10
Concluzii

În concluzia acestei lucrări am încercat să ofer multiple valențe ale sensului de „cetățenie”
spre o înțelegere corespunzătoare a acestui termen. Am pornit de la o analiză succintă a cetățeniei
naționale, a modului acesteia de formare spre a facilita comprehensiunea unui concept mult mai
complex, de o mare provocare intelectuală pentru doctrina de specialitate, concept ce poartă
denumirea de „cetățenie europeană”.
Având în vedere aspectele prezentate în capitolele anterioare, putem afirma că cetățenia
europeană, ca instituție politică, este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere
interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare şi a mobilizărilor sociale.
Tocmai la acest nivel putem regăsi „dinamica cetăţeniei”, noutatea sa şi în acelaşi timp aspectele
sale cele mai controversate.
Cetățenia europeană poate fi considerată ambiguă prin prisma faptului că este susceptibilă de
multiple accepțiuni. În primul rând, aceasta conservă sensul inițial dat cetățeniei, acela de relație
directă între cetățenii statelor membre și Uniune. În acest context statutul de cetățean european
desemnează totalitatea drepturilor și responsabilităților cetățeanului ca membru al propriului stat și
al Uniunii Europene. În al doilea rând, cetățenia europeană reprezintă și un nou tip de identitate
colectivă ireductibilă la ansamblul societăților și statelor naționale. Această indentitate colectivă
poate desemna, lato sensu, un cumul al diverselor identități : culturală, politică, economică.
Fiecare dintre aspectele cetăţeniei are propriul rol şi necesită a fi promovat şi valorificat prin
mai bună informare, conştientizare sau exercitare. Atunci când vorbim despre cetăţenie, facem
referire la valorile comune pe care aceasta le reflectă. Așa cum am arătat în capitolele anterioare,
scopul Uniunii Europene este de a păstra vii aceste valori, întărind ţesătura socială a popoarelor
europene şi, pe această bază, manifestarea beneficiilor cetăţeniei. Existenţa unui cadru legislativ şi
politic capabil să menţină pacea şi valorile fundamentale nu este suficientă. Este nevoie şi de
realizarea unui consens între cetăţeni pentru respectarea şi promovarea lor, în vederea culegerii
roadelor în spaţiul UE şi în lumea largă. Cetăţenii au îndatorirea de a respecta aceste drepturi şi
valori, în vederea consolidării unui standard de comportament, responsabilizându-se unii pe ceilalţi
cu privire la conştientizarea, cunoaşterea şi respectarea regulilor comune, scrise şi nescrise ale
popoarelor europene.
Altfel spus, în concluzia acestei lucrări, cetățenia europeană este ambiguă. Pe de o parte, ea
conservă sensul inițial al cetățeniei, așa cum a apărut în interiorul frontierelor juridice ale statului
național, ca relație direct între cetățenii statelor membre și Uniune. Ca în orice sistem federal, unde
drepturile se aplică direct cetățeanului (fără filtrul decizional al entităților intermediare), statutul de
cetățean european desemnează drepturile cetățeanului ca membru al propriului stat și al Uniunii.
Pe de altă parte, a fi cetățean al Uniunii presupune să fii membrul unei noi comunități
politice, ireductibilă la suma societăților și statelor naționale. În acest sens, cetățenia europeană
desemnează un nou tip de identitate colectivă, care asigură liantul politic și cultural între statele
membre, între acestea și instituțiile supranaționale. Este identitatea U.E., reprezentată de o cultură
politică comună care trebuie construită și inventată printr-un proces similar formării statelor
naționale în secolul al XIX-lea. În acest context, cetățeanul trebuie să accepte că puterea este
descentralizată, împarțită între o multitudine de actori naționali și europeni, ceea ce incită la
cooperare și formarea parteneriatelor. În sistemul de guvernanță pluralistă al Uniunii, nici un

11
participant nu mai este atât de puternic încât să-i domine autoritar pe ceilalți. Suntem în prezența
unei comunități multicentrice, pluraliste, pe mai multe niveluri, cu o structură reticulară complet
diferită de sistemul centralizat și ierarhizat al statului național.

12
Bibliografie

Cărți
1) Bîrzea Cezar (2005), Cetățenia Europeană, Editura Universitară Politeia-SNSPA, București
2) Deleanu Ion (1992), Drept constituțional și instituții politice, Editura Fundația „Chemarea”,
Iași
3) Eduard Dragomir, Dan Niţă (2010), Cetăţenia europeană, Editura Nomina Lex, Bucureşti

Articole/ Reviste
1) Centrul de Informare Europe Direct (CIED), Broșura Inițiativa cetățenească europeană
(2013), București
2) Mănăilă Ioana, Petcu Mariana, Rusu Titiana, România și Uniunea Europeană – Cetățean
European
3) Miguel Angel García López, Andreas Karsten, Peter Merry, Yael Ohana, Alison Straker,
T-kitul despre Cetățenia Europeană (Parteneriatul European pentru lucrǎtori de Tineret, sub
egida Comisiei Europene şi a Consiliului Europei)
4) Militaru Ioana Nely (2011), Cetăţenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona,
Revista Tribuna Juridică, Volumul 1 (Issue 1), Editura ASE

Acte normative
1) Directiva 93/109/C a Consiliului European (6 decembrie 1993), cu privire la normele de
exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales pentru Parlamentul European pentru cetăţenii
Uniunii care au reşedinţa într-un stat membru în care nu sunt resortisanţi
2) Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului
de a alege şi de a fi ales la alegerile locale pentru cetăţenii Uniunii care au reşedinţa într-un
stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin
3) Directiva 2004/38/CE privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor
membre pentru cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor, de modificare a
Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE,
72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE
4) Hotărârea de Guvern 868/2008 privind protecţia cetăţenilor UE prin misiunile diplomatice şi
consulare
5) Convenţia de la Roma, semnată la 4.11.1950 (a intrat în vigoare la 3.09.1953) a fost
amendată prin protocoalele nr. 3 din 6.05.1963, nr. 5 din 20.01.1966 şi nr. 8 din 19.03.1985
şi completată cu Protocolul nr. 2 din 6.05.1963, care fac parte din aceasta. Convenţia a fost
ratificată de România prin Legea 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea (…)
şi a protocoalelor adiţionale la această Convenţie (publicată în M. O. nr. 135 din
31.05.1994).

13
Surse web
1) http://www.fes.ro/ (accesat la 02.05.2020)
2) https://pjp-eu.coe.int/ (accesat la 02.05.2020)
3) https://europa.eu/ (accesat la 02.05.2020)
4) https://www.europarl.europa.eu/ (accesat la 02.05.2020)
5) http://europedirectbucuresti.ier.ro/ (accesat la 02.05.2020)

14