Sunteți pe pagina 1din 196

Cezar Bîrzea

CETĂŢENIA EUROPEANĂ

POLITEIA–SNSPA, 2005
CUPRINS
Introducere /4
Modulul I – Teoria şi practica cetăţeniei /6
1. Redescoperirea cetăţeniei: dezbaterea contemporană /6
2. Contextul cultural şi istoric al cetăţeniei /12
3. Ce este cetăţenia /14
a) Cetăţenia statutară şi cetăţenia identitară /15
b) Cetăţenia normativă şi cetăţenia efectivă /16
c) Definiţia pragmatică a cetăţeniei /16
4. Cetăţenia – o nouă paradigmă a ştiinţelor politice /17
a) Teoria cetăţeniei /18
b) Teritorialitate, stat naţional, cetăţenie /25
5. Cetăţenia şi societatea civilă /30
a) Definiţia societăţii civile /32
b) Structura spaţiului public /33
c) Tipologia regimurilor politice /35
d) Globalizarea societăţii civile /38
6. Competenţa civică /39
a) Cultura civică /39
b) Drepturile şi responsabilităţile /40
c) Învăţarea cetăţeniei /42
Modulul II – Cetăţenia europeană ca statut juridic /45
1. Cetăţenii şi exercitarea puterii În Uniunea Europeană /45
2. Statutul juridic al cetăţeanului european /48
3. Sistemul de protecţie a drepturilor cetăţenilor europeni /49
Modulul III – Identitatea europeană /52
1. Formarea conştiinţei europene /54
a) Mitul unităţii teritoriale /54
b) Mitul destinului istoric /54
c) Mitul imperiului universal /55
d) Mitul unităţii creştine /57
e) Mitul unităţii intelectuale /57
f) Mitul unităţii pacificatoare /59
2. Spiritul Europei: reperele identităţii culturale europene /60
3. România şi Europa: dileme identitare /64
Modulul IV – Democraţia europeană /68
1. Uniunea Europeană ca spaţiu public (“Euro-polity”) /69
2. Sistemul decizional /77
a) Metoda parteneriatului /78
b) Metoda negocierii /79
c) Metoda co-opţiunii /79
d) Metoda consensuală /80
3. Guvernanţa europeană: regim, federaţie sau stat supranaţional? /83
4. Naţional şi supranaţional în construcţia europeană /91
Modulul V – „Europenizarea” spaţiului public naţional /98
1. „Europenizarea” ca fenomen istoric şi politic /99

2
2. Actorii „europenizării” /105
a) Administraţia publică /106
b) Parlamentele naţionale /106
c) Partidele politice /107
d) Justiţia /108
e) Regiunile /108
f) Grupurile de interes /109
3. Societatea civilă transfrontalieră /110
4. Abordarea comparativă a „europenizării”: convergenţă sau diversitate? /
111
Modulul VI – Construcţia culturală a cetăţeniei europene /114
1. Cetăţenia europeană: mituri fondatoare, simboluri, tradiţii reconstruite /115
2. Cetăţenia şi construcţia identitară europeană /119
3. Cultura organizaţională a spaţiului public european /124
4. Rolul educaţiei /129
a) Dimensiunea europeană /130
b) Procesul de la Bologna /130
c) Strategia de la Lisabona /131
Concluzii /132
Anexa I – Sensul dat cetăţeniei în diverse contexte culturale /134
Anexa II – Componentele culturii civice /135
Anexa III – Educaţia civică în curriculum-ul formal din ţările europene /136
Anexa IV – Caracteristicile identităţii europene /145
Anexa V – Cronologia unificării europene /146
Bibliografie /148

3
INTRODUCERE

Ce înseamnă să fii cetăţean al Europei? Care sunt drepturile şi res-


ponsabilităţile care definesc cetăţenia europeană? Este oare suficientă
deţinerea actelor civile ale naţionalităţii unui stat membru al Uniunii
Europene? Care este spaţiul public în care se exercită această formă de ci-
vitate: statul supranaţional, federaţia interguvernamentală sau coaliţia -
unor „polity“ naţionale? Ce fel de identitate colectivă este cetăţenia U.E.?
Care sunt sistemele sale de legitimare şi mobilizare civică? Cum se
raportează cetăţenia U.E. la democraţia europeană? Cum se poate
transforma cetăţenia naţională într-o cetăţenie supranaţională şi care sunt
mijloacele acestei construcţii identitare?
Aceste întrebări generice sintetizează premisele conceptuale ale acestui
curs, destinat în primul rând studenţilor în ştiinţele sociale şi politice,
precum şi tuturor celor interesaţi de problematica integrării europene.
Faţă de alte demersuri (consacrate „studiilor europene“, dreptului
comunitar, instituţiilor şi politicilor U.E.), cursul de faţă are propria
identitate:
• el pleacă de la conceptul integrator de „cetăţenie“, considerat ca o
paradigmă a ştiinţelor politice;
• circumscrie problematica democraţiei europene (îndeosebi aspectele
controversate ale reprezentativităţii, transparenţei, participării şi
răspunderii publice) în contextul specific al cetăţeniei europene;
• interpretează cetăţenia europeană într-o viziune lărgită (ca statut
juridic, identitate colectivă, cultură organizaţională şi acţiune socială), ceea
ce permite abordarea unor aspecte înrudite, devenite teme majore ale
ştiinţelor politice, precum globalizarea, suveranitatea şi declinul statului
naţional;
• plasează dezbaterea actuală privind viitorul Uniunii Europene în cadrul
explicativ al ştiinţelor politice, aşa cum sunt teoria neo-funcţionalistă
(care fundamentează metoda consensuală şi dreptul comunitar),
instituţionalismul (baza teoretică a „europenizării“) şi guvernanţa (ca
alternativă la guvernare);
• face distincţia între comunitatea culturală şi comunitatea politică, între
identitatea culturală europeană şi identitatea politică a U.E.;
• propune căi şi mijloace ale construcţiei identitare a euro-cetăţeniei, care
pot interesa direct pe viitorii formatori şi specialişti în politicile publice,
pe diverşii actori ai spaţiului civic comunitar.

4
Pe scurt, în intenţia noastră, cursul de faţă are în vedere familiarizarea
cu problematica generală a Uniunii Europene ca proiect politic. Acest
proiect trebuie susţinut de o construcţie identitară adecvată, de
schimbarea normelor şi proceselor instituţionale din fiecare sistem
naţional, de redefinirea rolului statului şi a spaţiului public, de asumarea
drepturilor şi a responsabilităţilor care decurg din cetăţenia europeană.
În această perspectivă, cursul nostru vizează următoarele obiective
generale:
• înţelegerea şi utilizarea conceptului de cetăţenie (şi a variantei sale,
cetăţenia europeană) ca paradigmă a ştiinţelor politice;
• definirea cetăţeniei europene în dubla sa ipostază, de statut juridic
(cetăţenia formală sau ansamblul drepturilor supranaţionale oficial
recunoscute) şi identitate colectivă (cetăţenia informală sau
apartenenţa subiectivă);
• caracterizarea identităţii culturale europene ca sursă posibilă de
legitimare a identităţii politice a U.E.; diferenţierea comunităţii culturale
de comunitatea politică în care se exprimă cetăţenia;
• înţelegerea democraţiei supranaţionale a Uniunii Europene, a insti-
tuţiilor, politicilor şi metodelor de guvernare pe care le-a produs;
• caracterizarea fenomenului de „europenizare“ a spaţiului public
naţional şi a consecinţelor sale asupra euro-cetăţeniei;
• analiza construcţiei culturale a identităţii U.E. şi înţelegerea meca-
nismelor care deosebesc identificarea naţională de identificarea
postnaţională.
Fiecăruia din aceste şase obiective îi este consacrat câte un modul
relativ autonom, cu obiectivele sale specifice şi instrumente proprii de
evaluare (teste-grilă, proiecte personale, construcţia unor „reader“,
aplicaţii în grupuri de lucru). Între aceste module există relaţii de
interdependenţă şi continuitate, astfel încât învăţarea unuia nu este
posibilă fără achiziţionarea cunoştinţelor şi a competenţelor prevăzute în
modulul precedent. În acest fel, cursul nostru îşi propune să promoveze şi
să aplice câteva elemente-cheie ale asigurării calităţii: centrarea pe
obiective precise, cunoscute şi asumate în prealabil; folosirea unor criterii
clare de măsurare a performanţei (obiectivele specifice ale fiecărui
modul); evaluarea formativă, după fiecare unitate de conţinut (după
fiecare modul); folosirea unor metode participative, care să angajeze
studenţii în construirea propriului parcurs academic. Ponderea se va
deplasa astfel de la cunoştinţe la activităţi de învăţare, de la textul
„predat“, memorat şi reprodus la o abordare interactivă şi responsabilă.
Suportul de curs va fi distribuit încă de la început în formă electronică sau
tipărită, urmând ca fiecare modul să genereze propriile activităţi de
cercetare, rezolvare de probleme concrete şi dezvoltare de proiecte de
către studenţi.

5
În elaborarea acestui curs am beneficiat de sprijinul colegilor de la
Facultatea de Ştiinţe Politice a SNSPA – Bucureşti şi de susţinerea
programului academic New Europe Colege – NEC-Link. Le mulţumim
tuturor şi pe această cale.

6
MODULUL I

TEORIA ŞI PRACTICA CETĂŢENIEI

Cetăţenia europeană este o provocare pentru teoria şi practica ce-


tăţeniei. Ea vizează o cetăţenie postnaţională care, pentru prima dată, se
referă la un set de valori şi instituţii, în locul apartenenţei obligatorii la un
teritoriu, la o cultură şi un stat naţional. Ea îşi propune să construiască o
comunitate politică transteritorială şi să facă din Uniune un spaţiu public
comunitar.
În această perspectivă, studiul conceptului de cetăţenie este in-
dispensabil. El permite înţelegerea fundamentelor legale şi politice ale
drepturilor supranaţionale şi definirea practicilor sociale care decurg din
aceste drepturi.
Studenţii şi cercetătorii în ştiinţele politice au însă un motiv suplimentar
pentru a se concentra asupra acestui termen. Cetăţenia este o paradigmă a
ştiinţelor politice care permite interpretarea proceselor democratice din
perspectiva apartenenţei, a participării politice, a identităţii, a drepturilor
şi responsabilităţilor. Ea valorifică diverse concepte-cheie ale teoriei
politice (democraţia participativă, societatea civilă, drepturile omului,
justiţia socială), într-un model explicativ al societăţii democratice. Ea
uneşte comunitatea academică în jurul unui concept integrator, capabil să
relanseze interesul public pentru problematica socială şi politică. În sfârşit,
cetăţenia inspiră o serie de norme şi practici sociale, un sistem de instituţii
şi relaţii care reglează comportamentul public şi orientează acţiunea
colectivă.
Acest prim modul precede analiza propriu-zisă a cetăţeniei europene ca
proiect cultural şi politic. Este o introducere în problematica generală a
cetăţeniei şi a consecinţelor sale asupra politicilor publice. La încheierea
acestui modul, studenţii vor fi capabili:
• să definească cetăţenia ca statut juridic şi politic (naţionalitatea) şi ca
identitate;
• să explice consecinţele acestei dualităţi asupra cetăţeniei europene;
• să înţeleagă fundamentele politice, culturale şi istorice ale cetăţeniei;
• să deosebească cetăţenia ca sistem de valori, ca instituţie politică şi
acţiune socială;
• să conceapă şi să dezvolte acţiuni voluntare inspirate din principiile
cetăţeniei şi să definească societatea civilă din perspectiva participării
politice;

7
• să definească competenţa civică şi cultura politică subiacentă;
• să folosească cuplul drepturi – responsabilităţi în situaţiile cotidiene ale
vieţii publice.

1. Redescoperirea cetăţeniei: dezbaterea contemporană

Conceptul de cetăţenie („citizenship“) este central pentru ştiinţele


politice şi sociologie. Fără o înţelegere minimală a acestui concept, ar fi
dificil să explicăm probleme conexe precum participarea democratică,
drepturile omului, coeziunea socială, ordinea civică, politicile publice,
relaţia dintre stat şi societatea civilă. Din acest motiv, cetăţenia face parte
din cultura profesională de bază a studenţilor în ştiinţele politice şi sociale.
Cetăţenia a marcat gândirea occidentală încă de la începuturile sale. Se
poate chiar afirma, împreună cu Heater (1990), că societăţile şi modul lor
de guvernare s-au definit în raport cu sensul dat cetăţeniei. Momentele
acestei evoluţii istorice vor fi tratate ulterior, în altă parte a acestui modul.
Cu această ocazie, vom examina conţinutul cetăţeniei în gândirea politică
până la Marshall (1950), autorul care a relansat interesul pentru cetăţenie
în epoca modernă.
În contextul de faţă, ne vom concentra asupra dezbaterilor
contemporane consacrate cetăţeniei, după „momentul Marshall“. Putem
identifica astfel trei etape:
• Criza democraţiei (anii 1960–1980) a apărut pe fondul protestelor contra
războiului din Vietnam, a afacerii Watergate, a mişcărilor contestatare
din 1968 şi a recesiunii economice consecutive „şocului petrolului“.
Atât cetăţenii de rând, cât şi specialiştii în ştiinţele politice au pus în
discuţie capacitatea instituţiilor democratice fondate în secolul al XIX-
lea de a gestiona noul context politic şi social. Raportul „Comisiei
trilaterale“ (Crozier, Huntington şi Watanuki, 1975), de exemplu, a
arătat că statul este depăşit de noile presiuni sociale şi că el trebuie să-
şi asocieze partenerii din societatea civilă (este ceea ce s-a numit mai
târziu „governance“, opus simplei „government“ care se exercită
exclusiv în interiorul structurilor statului).
• Reabilitarea democraţiei (anii 1980) s-a produs ca urmare a celui de „al
treilea val al democratizării“ (Huntington, 1991) şi a măsurilor luate de
guvernele conservatoare şi neo-liberale (legitimate doctrinar de
reaganism şi thatcherism), predominante în anii ’80 şi care au redus
substanţial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre
alternative de decizie. Ca urmare, aşa cum au arătat „Eurobarometer
Surveys“ şi datele proiectului „Beliefs in Government“, încrederea în
democraţie a fost restabilită (Klingemann şi Fuchs, 1995).

8
• Relansarea cetăţeniei (începând cu anii 1990) a coincis cu marile
schimbări istorice ale anilor ’90 (tranziţiile postcomuniste, criza statului
bunăstării, globalizarea economică, erodarea statului-naţiune), numiţi
de Dahrendorf (1994) „deceniul cetăţeniei“ („decade of citizenship“).
Atât politicienii de dreapta (care pun accentul pe obligaţii), cât şi cei de
stânga (interesaţi mai ales de drepturi şi libertăţi), ca şi analiştii şi
cercetătorii în ştiinţele politice, au formulat mari aşteptări de la
cetăţenie ca nou contract social. De exemplu, după Beck (1992),
singura cale de a ieşi din „societatea de risc“ (sau „modernitatea
incompletă“, caracterizată prin fragilizarea sistemelor de securitate
publică) ar fi participarea cetăţenească bazată pe vechiul principiu al
virtuţii civice.
Unii autori (Giddens, 1998; Bloom şi Path, 2000) consideră însă că
aceste aşteptări sunt nerealiste. Conceptul de cetăţenie pare să unească
discursul politic despre problemele publice (asupra unor chestiuni precum
participarea, afilierea politică, responsabilitatea publică, guvernarea
democratică), dar el nu aduce soluţii propriu-zise. În pofida acordului rela-
tiv asupra termenului, problemele structurale mai vechi (de exemplu,
sărăcia, inechitatea, insecuritatea ocupării, degradarea mediului, violenţa
socială, corupţia) au fost doar amânate, fără o rezolvare durabilă. În
schimb, odată cu intrarea în noul mileniu, au apărut probleme noi (tero-
rismul, manipularea genetică, deficitele publice, dezechilibrele
demografice, instabilitatea sistemelor de asigurare socială) care accen-
tuează sentimentul de incertitudine globală. Această incertitudine pune în
discuţie însăşi democraţia ca proiect istoric şi politic. Aşa cum am arătat
cu altă ocazie (Bîrzea, 2004), democraţia este un proiect continuu, o idee
normativă care măsoară progresul, aşa cum funcţionează infinitatea în
matematică sau fericirea în filosofie. Acest proiect va fi întotdeauna
perfectibil şi incomplet. Între proiect şi realitate, aşa cum spune Bobbio
(1987), există o tensiune naturală rezultată din decalajul inerent dintre o
structură simbolică („democraţia formală“) şi realităţile zilnice
(„democraţia substantivă“).
Pentru ca proiectul să se transforme în realitate este nevoie de ce-
tăţenie, de asumarea atât a valorilor subiacente, cât şi a practicilor spe-
cifice vieţii democratice. Cetăţenia nu este însă un patrimoniu politic şi nici
nu se transmite prin simplă imitaţie socială. Ca să devii cetăţean nu este
suficient să te naşti într-o societate democratică. Pentru aceasta, trebuie
ca fiecare persoană să înveţe codurile şi conduitele specifice cetăţeniei.

9
Relansarea interesului public pentru cetăţenie în anii ’90 nu se
datorează unei mode trecătoare sau motivaţiei pur academice. Un public
din ce în ce mai larg se interesează astăzi de cetăţenie deoarece cetăţenii
şi oamenii politici sunt preocupaţi de ceea ce datele statistice şi specialiştii
au numit deficitul democratic. Acesta este prezent atât în S.U.A., cât şi în
Europa. În S.U.A., aşa cum arată raportul „Noua generaţie a democraţiei“
(1989) şi studiile lui Putnam (2000), există deja o îngrijorătoare eroziune a
capitalului social şi a încrederii în instituţiile politice. În Europa, ca şi în
S.U.A., deficitul democratic se manifestă prin apatie politică, individualism,
neîncredere în clasa politică şi rată scăzută a participării civice. De
exemplu, conform datelor „Eurobarometer 2001“, doar un tânăr din doi
participă la societatea civilă iar rata absenteismului electoral a depăşit
40%. În SUA, rata de participare la alegeri este încă şi mai scăzută: doar
35%.
Cea mai completă analiză a situaţiei din Europa o găsim însă în datele
„European Values Study“ (EVS), o fundaţie independentă care întreprinde
anchete periodice asupra valorilor dominante la fiecare 10 ani începând cu
anul 1970. Conform acestor date (Halman, 2001; Tchernia, 2002),
opţiunile cetăţenilor din Europa lărgită (40 de ţări) au fost relativ stabile la
cele trei reprize ale anchetei (1980, 1990, 2000). Mai exact, cu mici
fluctuaţii, ordinea de preferinţe a rămas constantă, respectiv:
• Familia (86% din opţiuni în 2000);
• Munca (54%);
• Prietenii şi relaţiile sociale (47%);
• Timpul liber („leisure“ sau „loisir“, 37%);
• Religia (17%);
• Politica (8%);

Pe ultimul loc, la mare distanţă, se află interesul pentru politică, în


special la grupul de vârstă 18-26 ani. Doar 54% din indivizi participă la
viaţa asociativă şi doar 37% din ei au încredere în clasa politică.
Acest deficit democratic are efecte asupra coeziunii sociale şi pune sub
semnul întrebării însăşi legitimitatea proiectului democratic. Fără cetăţeni
activi, fără participare la instituţiile politice şi fără un minim de încredere
în clasa politică, guvernarea democratică şi democraţia ca regim politic nu
sunt eficiente. Din acest motiv, chiar şi organizaţiile globale consacrate
condiţiei umane precum PNUD, OECD sau UNESCO au luat în considerare
influenţa cetăţeniei asupra dezvoltării. PNUD, de exemplu, a dedicat
raportul din 2002 privind dezvoltarea umană unei teme sensibile şi
preocupante, respectiv „Aprofundarea democraţiei într-o lume
fragmentată“. Conform acestui raport (2002, p.10), evoluţia globală a
proceselor democratice este mai degrabă încurajatoare. Există însă mari
decalaje privind realizarea efectivă a democraţiei la nivel global:

10
Progresul general Discrepanţe globale
Regimul politic
• Începând cu 1980, 81 de ţări au • Dintre cele 81 noi
realizat paşi importanţi către democraţii, doar 47 sunt
democraţie; 33 regimuri militare au regimuri democratice
fost înlocuite cu guverne civile. efective. Celelalte nu au
• 140 dintre cele aproximativ 200 ajuns încă la o tranziţie
ţări ale lumii beneficiază de alegeri pro-democratică, au
multipartide. revenit la regimuri
autoritare sau se află în
conflict.
• Pe ansamblu, doar 82 de
ţări (din 200), respectiv
57% din populaţia globului,
sunt efectiv democratice.
• •
Societatea civilă

În anul 2000 erau înregistrate 51 de ţări nu au ratificat


37.000 de O.N.G.-uri internaţionale, Convenţia I.L.O. privind
cu 20% mai mult decât în 1990. libertatea asocierii iar 39
Peste 2.150 O.N.G.-uri au statut ţări nu au ratificat
consultativ pe lângă O.N.U convenţia I.L.O. privind
(Consiliul Economic şi Social) şi negocierea colectivă.
1550 sunt asociate cu • N.G.O.-urile încă nu au
Departamentul Informaţiilor Publice statut consultativ pe lângă
al O.N.U. Adunarea Generală a
O.N.U. Doar 251 dintre
cele 1550 O.N.G.-uri
asociate O.N.U. (Dept. Inf.
Publice) provin din ţările în
curs de dezvoltare.
Libertatea presei

• 125 de ţări (62% din populaţia • 61 de ţări (38% din


lumii) au presă liberă sau parţial populaţia lumii) încă nu au
liberă. libertatea presei.
• Între 1970 şi 1996, numărul În 2001, 37 ziarişti au
ziarelor din ţările în curs de murit la datorie, 118 au
dezvoltare s-a dublat (de la 29 la fost închişi, peste 600
60 de titluri la 1000 de persoane) ziarişti sau organizaţii ale
iar numărul canalelor de media au fost atacate fizic
televiziune a crescut de 16 ori. sau intimidate.
Drepturile omului

• Numărul ţărilor care au ratificat • 106 ţări încă îngrădesc


cele şase mari convenţii ale respectarea libertăţii civice
drepturilor omului a crescut şi politice.
semnificativ după 1990. Ratificarea • 38 de ţări nu au ratificat
I.C.E.S.R. (drepturile economice, sau semnat încă I.C.C.P.R.
sociale şi culturale) şi a I.C.C.P.R. iar 41 ţări nu au ratificat
(drepturile civice şi politice) s-a sau semnat încă I.C.E.S.R.
făcut în 150 de ţări (faţă de 90).
• •
genEgalitatea de

În 10 ţări peste 30% dintre membrii În lume, doar 14% dintre


Parlamentului sunt femei. membrii Parlamentului
sunt femei (în 10 ţări, nici
o femeie nu este în
Parlament).

Acest tablou conţine atât elemente optimiste (care confirmă teza celui
de-al treilea val al democratizării promovată de Huntington), cât şi date
preocupante, referitoare la marile disparităţi în realizarea democraţiei ca

11
proiect global. În acest sens, concluziile sunt contradictorii: există ţări cu
un PIB înalt dar cu un indice slab al democraţiei, precum Kuweit, sau ţări
cu un PIB scăzut dar cu un indice mare al democraţiei (de exemplu, Costa
Rica). Oricum, aşa cum se observă din figura 1, datele raportului PNUD
arată că există o relaţie pozitivă între democraţie, modernitate şi
dezvoltare economică. Această relaţie nu este neapărat una de cauză-
efect; ea constituie însă un factor predispozant: regimul democratic
favorizează acumularea de capital uman şi reduce inegalităţile sociale. Să
notăm că, în clasificarea PNUD, România ocupă locul 63, cu indicele de
dezvoltare umană de 0,775 (sub media mondială de 0,800). În 1975
acelaşi indice era de 0,755 iar în 1995 ajunsese la 0,772 ceea ce denotă o
evoluţie pozitivă pe calea democratizării şi dezvoltării umane.
Fig. 1. Relaţia dintre democraţie şi dezvoltarea umană

DEZVOLTAREA UMANĂ

Capacităţi crescute ale persoanelor de a-şi determina condiţiile de viaţă

Participarea la viaţa Expresia personală Starea de sănătate Condiţii de viaţă


comunităţii

Drepturi civice Dialog social Presiune publică Presiune publică


şi politice şi acţiune socială şi acţiune socială

DEMOCRAŢIA
Instituţiile şi practicile democraţiei
• contestarea puterii
• participarea cetăţenilor
• responsabilitatea autorităţilor

La nivel european, dezbaterile contemporane privind cetăţenia („cit-


izenship“) au fost impulsionate în anii ’90 în special datorită următoarelor
împrejurări:
• dezmembrarea marilor entităţi fondate pe criterii ideologice (de exem-
plu, URSS, Iugoslavia) şi apariţia de noi state naţionale;
• reinventarea democraţiei în ţările postcomuniste;
• emergenţa unor noi minorităţi în noile state naţionale, rezultate fie din
migraţiile umane (dinspre regiunile mai sărace spre zonele mai bogate
sau de la cele mai puţin sigure spre cele mai sigure), fie din retrasarea
frontierelor (la fel ca la încheierea primului război mondial, fostele
populaţii majoritare din marile imperii multinaţionale au devenit
minoritare în noile state – de exemplu, ruşii în ţările baltice sau în
Ucraina);
• ieşirea la suprafaţă a unor probleme civice altădată doar camuflate de
statul totalitar (ex. situaţia particulară a populaţiei Roma);

12
• presiunile asupra cetăţeniei din partea imigranţilor, a refugiaţilor sau a
populaţiei dislocate în urma războaielor;
• noul proiect de cetăţenie supranaţională introdus de U.E. prin Tratatul
de la Maastricht;
• incapacitatea statului bunăstării de a susţine cetăţenia efectivă pentru
toţi cetăţenii (în special la nivelul drepturilor sociale) şi extinderea
categoriei de „second class citizens“ sau a cetăţenilor cu drepturi li-
mitate;
• apariţia celei de-a treia generaţii de drepturi ale omului (absente din
instrumentele iniţiale de protecţie) şi interesul pentru drepturile co-
lective şi drepturile culturale;
• agravarea „deficitului democratic“ în special datorită aproprierii
democraţiei ca bun de consum, fără susţinerea civică adecvată (de
exemplu, reducerea progresivă a ratei de participare la alegeri sau la
dezbaterile civice, apatia şi neîncrederea în forţa democraţiei ca liant
social).
Dezbaterile pe marginea acestor probleme de societate, pe de o parte,
au generat mari aşteptări (uneori nerealiste) faţă de capacitatea
cetăţeniei şi virtuţii civice de a mobiliza energiile populare. Pe de altă
parte, ele au pus sub semnul întrebării însăşi tipul modern de societate şi
civilizaţia subiacentă. S-a afirmat de unii autori, de exemplu, că cetăţenia
şi drepturile omului sunt un apanaj al modernităţii. Terrén (2002, p.163)
spune astfel că modernitatea s-a exprimat prin trei tipuri de activităţi:
munca, participarea şi identificarea culturală (vezi fig. 2). Dacă ne referim
doar la sfera politicii, se pare că societatea postmodernă este inevitabil o
societate depolitizată. Ceea ce Terrén şi alţi autori (Wexler, 1990; Tenzer,
1990; Ichilov, 1998) numesc „atitudine postmodernă“ nu invalidează
democraţia ca model de guvernare, ci doar reflectă starea de nemulţumire
faţă de modul său de funcţionare. Apatia şi dezinteresul public sunt forme
de dezavuare a „politicii politicianiste“, a corupţiei, a egoismului sau
demagogiei politice. Nu valorile democraţiei sunt contestate (democraţia
formală), ci modul său de realizare concretă (democraţia substantivă). Cu
alte cuvinte, deşi aceste atitudini pot afecta însuşi proiectul democratic
(datorită lipsei de susţinere cetăţenească), incivilitatea este o formă
naturală de protest şi contestare publică, inerentă democraţiei.

Fig. 2. Atitudinile moderne şi postmoderne privind cetăţenia


(Terrén, 2002)

Domeniul Activităţi principale (modernitatea) Atitudini postmoderne

Economia Munca Descurajarea şi demotivarea


Politica Participarea Indiferenţa şi apatia
Cultura Recunoaşterea şi identificarea Relativismul şi esenţialismul

13
Această analiză a fost confirmată de o anchetă globală asupra valorilor
modernităţii şi postmodernităţii realizată de Inglehart (1997) la începutul
anilor ’90. Conform acestei cercetări de anvergură, ţările industrializate au
trecut de la o „civilizaţie a penuriei“ (ale cărei valori principale erau
munca, societatea de masă şi bunăstarea materială) la o „societate
postmaterială“, în care valorile centrale sunt activitatea socială,
solidaritatea şi diversitatea. În această societate postmaterială predomină
„atitudinea postmodernă“ care este de fapt o contestare spontană a
oricărei forme de autoritate instituţionalizată: naţiunea, armata, religia,
familia, învăţământul, guvernul, parlamentul etc.
Această relativizare a autorităţii publice, spune Inglehart, are atât părţi
negative, cât şi aspecte pozitive: pe de o parte, ea slăbeşte capacitatea de
influenţă a instituţiilor publice; pe de alta, ea deschide calea guvernării
participative prin redistribuirea puterii într-o multitudine de organizaţii
non-guvernamentale, structuri reticulare şi centre alternative. În mod
paradoxal, deşi contestă ordinea instituită, atitudinea postmodernă
favorizează cetăţenia prin ponderea pe care o acordă cetăţenilor
organizaţi, în detrimentul autorităţii formale.

2. Contextul cultural şi istoric al cetăţeniei

Aşa cum am văzut, cetăţenia se află în centrul dezbaterilor


contemporane. Acest concept controversat şi mobilizator1 are meritul de a
exprima chintesenţa gândirii politice dintr-o epocă istorică şi de a sintetiza
ansamblul problemelor care rezultă din relaţia stat-cetăţeni. Este un
termen paradigmatic, caracterizat prin următoarele trăsături:
a)este o construcţie culturală, specifică anumitor valori şi semnificaţii;
b)are o evoluţie istorică, în funcţie de tipul de societate şi modul de
guvernare cu care a fost asociat;
c) este expresia dominaţiei occidentale, fiind rezultatul gândirii politice
europene care s-a impus în toată lumea;
d)are un conţinut contradictoriu, fiind capabil să desemneze atât
drepturile cât şi obligaţiile, să încorporeze atât o viziune
individuală cât şi una colectivă asupra societăţii.

1
Heater (1960, p. 293) îl numeşte „buzz word": el captează atenţia şi
stimulează dezbaterea, chiar dacă sensul său nu este clar pentru toată lumea.

14
Termenul ca atare vine din gândirea greacă, fiind preluat de limbile
europene moderne (în special franceza şi engleza) prin intermediul limbii
latine. El a apărut mai întâi în cetăţile-stat din Grecia antică şi a fost
transferat la Roma o dată cu alte produse ale culturii antice greceşti. Aici a
cunoscut o nouă dezvoltare, legată îndeosebi de asocierea cu virtutea
civică (idealul moral al Romei republicane) şi de problemele de
implementare a cetăţeniei romane. Uitat mult timp, termenul de cetăţenie
a reapărut în timpul Revoluţiei Franceze (1789), când a fost coroborat -
pentru prima dată cu drepturile omului. Secolul XIX a consacrat relaţia
dintre cetăţenie şi statul-naţiune pentru ca, din nou, să urmeze o fază de
declin, în perioada interbelică. Sensul multidimensional de astăzi (cetă-
ţenia politică, civilă şi socială) îl datorăm sociologului englez Marshall
(1950) care, practic, a reuşit să capteze interesul lumii academice pentru
acest termen paradigmatic. De atunci, aşa cum am văzut în capitolul
precedent, cetăţenia domină dezbaterea contemporană din ştiinţele
politice şi sociale.
Într-o cercetare anterioară (Bîrzea, 2003), am colectat definiţii ale
cetăţeniei din diverse limbi şi medii culturale. În Anexa I, care sintetizează
datele respective, constatăm că termenul de „cetăţenie“ este specific
limbilor latine şi limbii engleze, care încorporează rădăcina comună
„civitas“ („civis“ = cetate). Aceasta, la rândul său, este o traducere a
cuvântului „polis“, denumirea greacă pentru cetatea-stat. În limbile
scandinave, rădăcina comună este tot echivalentul pentru „cetate“ (burg)
iar în limba germană apar trei referinţe diferite: una care denumeşte
naţionalitatea („Staatsangehörigkeit“), alta care desemnează statutul de
deţinător de drepturi („Staatsbürgerschaft“) şi alta care subînţelege
participarea politică („Staatsbürgerstatus“). În limbile slave, care au pre-
luat mai târziu acest termen, echivalentul pentru cetăţenie trimite la
„obscia“, care înseamnă de fapt comunitate (prima formă de organizare
politică, înaintea statului unitar). Cele mai mari diferenţe se constată însă
în cadrul culturilor non-occidentale. În limbile popoarelor din Asia Centrală,
de exemplu, cetăţenia este tradusă frecvent prin patriotism iar în limba
arabă ea evocă apartenenţa la un anumit teritoriu („wand“ = patrie,
teritoriu). În sfârşit, în limba chineză se pune accentul pe obligaţii şi
îndatoriri publice, conform doctrinei confucianiste a dependenţei părţii faţă
de ansamblu şi a loialităţii individului faţă de stat.
În ce priveşte evoluţia istorică a cetăţeniei, ea poate fi sintetizată în
următorul tablou:
• Atena – democraţia („guvernarea de către popor“) presupune cetăţeni. Statutul
de „cetăţean“ era acordat doar indivizilor liberi (aproximativ 25.000 în Atena;
cam tot atâţia erau sclavi şi femei, care aparţineau comunităţii domestice sau
„domos“, fără să beneficieze de statutul de cetăţean). Statutul de cetăţean
presupunea:
a) apartenenţa la „polis“ (republica ateniană);
b) participarea – dreptul de a lua parte la Adunarea Populară („Ecclesia“);

15
c) identitatea – este ceea ce Aristotel numeşte „methexis“, respectiv
mândria de a fi grec. Exista astfel o dublă identitate: ca cetăţean al
republicii şi ca grec, membru al diasporei (ansamblul comunităţilor
greceşti, reunite anual în cadrul jocurilor olimpice).
• Roma antică – statutul de cetăţean roman („civitas“) conferea dreptul de
mobilitate şi drepturi civice (de exemplu, participarea publică) acordate
inclusiv populaţiei din teritoriile ocupate (de exemplu, Saul din Tarsus devenit
Apostolul Pavel). Pentru a-i diferenţia, romanii au introdus două categorii de
cetăţeni: cei care proveneau din metropolă şi noii cetăţeni, fără drept de vot
(„civitas sine suffragio“). Romanii au păstrat cele trei caracteristici iniţiale
(apartenenţa, participarea, identitatea), cărora le-au adăugat o codificare
elaborată (dreptul roman) şi virtutea civică („virtus“), un ideal moral care
promova patriotismul şi devoţiunea faţă de interesul general. Cicero, Cato şi
Titus Livius au exacerbat acest sentiment al loialităţii şi altruismului, preluat
ulterior ca o valoare centrală a Renaşterii italiene şi a Romantismului german.
• Iluminismul – după o uitare de aproape o mie de ani, cetăţenia revine în atenţia
gândrii politice. Omul politic florentin Machiavelli relansează republica ca
alternativă la guvernarea autocratică. Montesquieu reia teza participării
populare. Rousseau se inspiră din modelul cetăţeniei la scară redusă din
cetăţile antice, propunând micro-comunităţi politice de tip contractual.
• Revoluţia franceză a asociat cetăţenia cu drepturile omului („Declaraţia
Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului“, 1789).
• Liberalismul, reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat această dimensiune:
cetăţenia înseamnă în primul rând drepturi şi libertăţi acordate individului
(diferit de abordarea colectivistă din republica ateniană, unde prevala interesul
comun).
• Naţionalismul, specific secolelor XVIII şi XIX, a asociat cetăţenia de o construcţie
politică şi culturală nouă, naţiunea. Statele teritoriale devin state naţionale
(„natio“ = comunitate omogenă având o identitate culturală unică şi care
adoptă un sistem comun de organizare politică). Drepturile civile şi politice se
acordă în funcţie de apartenenţa la naţiunea dominantă. Se folosesc două
criterii de acordare a cetăţeniei: „jus sanguinis“ (dreptul descendenţilor) şi „jus
soli“ (dreptul celor născuţi pe teritoriul naţional). Această schemă este
perturbată de migraţiile umane, îndeosebi în cadrul marilor imperii coloniale,
dar şi după dispariţia acestora, în anii 1960.
• Comunismul a promovat interesul general, altruismul şi colectivismul, în dauna
drepturilor omului. Cetăţenia sovietică, de exemplu, a fost o formă
supranaţională de civitate, justificată ideologic. Spaţiul public de referinţă era
partidul-stat ceea ce anula, practic, societatea civilă şi pluralismul politic.
• Cetăţenia multiplă a existat încă din lumea antică (de exemplu, cetăţenia dublă
legiferată de Augustus). În timpul nostru, statele formate prin imigraţie (SUA,
Canada, Australia) au încurajat ideea de „cetăţenie multiculturală“.

Din acest tablou rezultă că au existat trei modele de cetăţenie:


a) Modelul republican este specific cetăţilor-stat din lumea antică,
republicilor italiene ale Renaşterii şi Revoluţiei Franceze. Acest model se
caracterizează prin următoarele trăsături:
• prevalenţa interesului comun şi referinţa la o entitate politică
integratoare (polis, civis, republica, naţiunea, statul-partid);

16
• patriotismul, ca expresie a loialităţii faţă de stat; corespunde idealului
antic de „virtus“;
• accentul pus pe obligaţii şi responsabilităţi;
• obligativitatea participării civice;
• existenţa unor raporturi civice care unesc membrii comunităţii politice
(ceea ce presupune interdependenţe, ierarhii, negocieri de roluri,
control public, contract civic şi social);
• asumarea ordinii civice şi a responsabilităţii comune (engl.
„ownership“).
b) Modelul liberal a fost susţinut de iluminişti şi utilitarism. Se ca-
racterizează prin următoarele trăsături:
• egalitatea tuturor indivizilor;
• guvernarea este legitimată prin acordul fiecărui individ;
• existenţa unei tensiuni între indivizi şi stat, exprimată printr-o
negociere continuă a drepturilor şi obligaţiilor;
• focus pe drepturi, nu pe obligaţii;
• încurajarea indivizilor să-şi depăşească condiţia socială şi statutul civic,
prin emancipare politică;
• exercitarea mutual benefică a drepturilor individuale (drepturile unei
persoane nu trebuie să aducă atingere drepturilor altor persoane).
c) Modelul comunitarist pune accentul pe drepturile colective ale
comunităţilor constituite istoric. El a fost promovat îndeosebi în societăţile
multiculturale (de exemplu, Canada, Australia), care recunosc drepturile
colective ale entităţilor etnice şi culturale. Acest model presupune
următoarele trăsături:
• recunoaşte drepturile colective ca bază de referinţă (drepturile omului
sunt drepturi individuale care se exercită însă colectiv);
• cetăţenia este condiţionată de apartenenţa la o comunitate culturală
(nu doar la una politică);
• accentul este pus pe identităţile colective;
• comunitatea constituie mediul cel mai favorabil expresiei şi dezvoltării
personale;
• apartenenţa la o comunitate nu este predeterminată şi imuabilă:
membrii săi au libertatea de a alege şi a decide conform propriilor
afinităţi;
• relaţiile intercomunitare sunt mai clare şi mai stabile decât relaţiile
interindividuale (se previne astfel posibilitatea prejudiciului reciproc
prin exercitarea abuzivă a drepturilor individuale).
Aceste trei modele au interacţionat continuu. Ele au fost combinate
într-o viziune multidimensională de către Marshall, autorul care a reuşit să
facă din cetăţenie conceptul-cheie al dezbaterilor privind societatea
democratică.

17
3. Ce este cetăţenia?
Cetăţenia („citizenship“) este unul din acele concepte care suferă de pe
urma propriei popularităţi. Ca şi alţi termeni-cheie din ştiinţele sociale şi
politice (societatea civilă, guvernarea, capitalul social), cuvântul cetăţenie
pare accesibil şi clar tocmai pentru că este folosit de toată lumea şi în
orice împrejurare. Simpla sa rezonanţă „civică“ şi referinţa implicită la
relaţia stat-cetăţeni par satisfăcătoare pentru a asigura un consens
terminologic minimal.
Cu toate acestea, literatura specializată este mult mai eterogenă şi
discordantă decât pare la prima vedere. Iată, spre exemplificare, o co-
lecţie de definiţii semnate de autori celebri în domeniul nostru de re-
ferinţă.
Marshall (1973): „Cetăţenia este statutul acordat tuturor celor care sunt
membri efectivi ai comunităţii. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în
ce priveşte respectarea drepturilor şi a obligaţiilor consecutive. Cetăţenia
presupune un sens direct al apartenenţei la comunitate bazat pe loialitatea faţă
de civilizaţia pe care o împărtăşesc în comun. Este loialitatea unor persoane libere
dotate cu drepturi şi protejate de o legislaţie comună.“
Kymlicka şi Norman (1995): „Cetăţenia nu este doar un statut, definit de un set
de drepturi şi responsabilităţi. Ea este de asemenea o identitate, expresia
apartenenţei la o comunitate politică.“
Barbalet (1988): „Cetăţenia constă în participarea la viaţa publică a celor dotaţi
cu drepturi cetăţeneşti.“
Ichilov (1998): „Cetăţenia este un concept complex şi multidimensional. Ea
constă în elemente juridice, culturale, sociale şi politice care conferă cetăţenilor
anumite drepturi şi obligaţii, un sens al identităţii şi interacţiunii sociale.“
Janowitz (1983): „Cetăţenia se referă la relaţiile dintre indivizi şi stat.“
Habermas (1994): „Cetăţenia este lupta paşnică de tip «dialogic» pe arena
publică.“
Turner (1993): „Cetăţenia se referă la drepturile legale şi la expresia lor
politică în viaţa publică.“
Dahrendorf (1994):„Cetăţenia este un concept non-economic care presupune
practica atât a drepturilor civice sau fundamentale, cât şi a drepturilor generice
(drepturile politice şi sociale).“
Hayek (1967): „Cetăţenia este practica unui cod moral – un cod care este
orientat spre interesele celorlalţi – fondat mai degrabă pe dezvoltarea personală şi
cooperarea voluntară decât pe puterea represivă şi intervenţia Statului.“
Varietatea acestor definiţii ne obligă la o încercare de sistematizare.
Vom apela astfel la trei criterii: dicotomia statut-identitate, cetăţenia ca
proces social şi cetăţenia ca instituţie politică.

a) Cetăţenia statutară şi cetăţenia identitară


Din tabloul de mai sus rezultă că definiţiile oscilează în jurul a două
ipostaze ale cetăţeniei:
 Statut legal şi politic

18
În acest sens (care predomină, fiind mai bine structurat, mai precis şi
mai uşor de codificat), cetăţenia constă în ansamblul drepturilor şi res-
ponsabilităţilor conferite de stat cetăţenilor săi. Este statutul legal al ce-
tăţenilor ca subiecţi ai dreptului, care defineşte regulile şi limitele
apartenenţei la o comunitate politică (de exemplu, cetăţenia recunoscută
de statul naţional). Acest statut se bazează pe reciprocitate, sub forma -
unui contract civic inclus în drepturile constituţionale: pe de o parte, statul
acordă, recunoaşte şi garantează drepturile şi responsabilităţile care
decurg din statutul de cetăţean; pe de alta, în schimbul acestora, cetăţenii
trebuie să fie loiali ordinii civice pe care trebuie să o apere şi să o
promoveze.
Forma cea mai concretă a acestei relaţii este naţionalitatea
(apartenenţa oficială la statul naţional), recunoscută sub forma diverselor
documente publice: certificate de naştere şi de deces, paşapoarte, cărţi de
identitate.
În cazul cetăţeniei U.E., acest statut se limitează la cele 4 drepturi
supranaţionale introduse de Tratatul de la Maastricht (vom reveni pe larg).
Este un statut care se aplică doar cetăţenilor unui stat membru al U.E. şi
care completează cetăţenia recunoscută de constituţiile naţionale ale
statelor respective.
Această dimensiune juridică a cetăţeniei formale este însă limitativă.
Între altele, ea condiţionează accesul la drepturile omului de statutul de
cetăţean. Din acest motiv, Hanna Arendt şi Dahrendorf au recomandat ca
drepturile omului să fie aplicate persoanelor fizice, nu cetăţenilor. Aceasta
ar împiedica, de exemplu, să se ajungă la situaţiile de excludere civică
oficializate prin acordarea statutului bizar de „non-cetăţean“ (de exemplu,
În Letonia, Estonia şi Slovenia) care, de fapt, înseamnă lipsa de acces
deplin la drepturi pentru imigranţi, minorităţi sau persoane dislocate în
urma conflictelor militare.
 Identitate şi rol social
În acest sens, cetăţenia este una din identităţile individuale. Fără să se
restrângă în mod necesar la un teritoriu, această identitate poate excede
spaţiul legal de apartenenţă. De exemplu, în acest sens identitar şi
cultural, cetăţenia se poate raporta la o localitate, la o regiune, la un
amplu spaţiu cultural şi istoric. Fără să presupună o constrângere juridică
sau politică propriu-zisă, cetăţenia informală este o formă de apartenenţă
culturală şi psihologică pe care individul şi-o asumă şi prin care preferă să
fie recunoscut. Poate exista astfel un cetăţean al regiunii, al naţiunii, dar şi
un cetăţean european şi chiar un cetăţean al lumii. Dacă statutul de
cetăţean este strict şi gestionat printr-o legislaţie precisă (Heater îl
numeşte „hard core“ al cetăţeniei), cetăţenia identitară este supusă unor
mari variaţii culturale: ea disociază apartenenţa de teritorialitate, este
contextuală (un individ poate avea simultan mai multe identităţi civice) şi
fluctuantă.

19
În acest sens, identitatea europeană poate fi asumată de orice locuitor
al Europei geografice şi nu numai.

b) Cetăţenia normativă şi cetăţenia efectivă


Faţă de limitările distincţiei anterioare, unii autori (Sommers, 1993;
Bernbaum, 1996) preferă să vorbească de o cetăţenie normativă şi de una
efectivă. Prima se referă la idealul de cetăţean, susţinător activ al virtuţii
civice. Este mai degrabă un sens moral care conferă cetăţeniei valoarea
unui cod al conduitei zilnice. În acest sens, Bellah (1975) consideră cetă-
ţenia ca o „religie civilă“ capabilă să regleze ansamblul relaţiilor sociale.
Cealaltă ipostază pune accentul pe cetăţenie ca proces, nu ca simplu
input al vieţii publice. Turner (1993, p. 2), de exemplu, defineşte cetăţenia
ca „un set de practici politice, economice, juridice şi culturale, care
caracterizează persoana ca membru competent al societăţii“. Aceste
practici pun în evidenţă capacitatea individului de a fi cetăţean efectiv şi
dimensiunea interactivă a cetăţeniei: nu există cetăţeni în sine, ci doar co-
cetăţeni. Cetăţenia se defineşte astfel nu în raport cu titlurile abstracte
recunoscute membrilor de drept ai comunităţii juridice, ci prin modalităţile
concrete în care aceste drepturi sunt folosite pentru a regla relaţiile dintre
cetăţeni şi autorităţile publice.

c) Definiţia pragmatică a cetăţeniei


După alţi autori, cetăţenia se confundă cu existenţa socială, astfel încât
este iluzoriu şi imposibil să o cuprindem într-o ipostază unică. Mai
degrabă, spune van Gunsteren (1998, p. 11), ne interesează capacitatea
operaţională a cetăţeniei ca program de acţiune socială: „Cetăţenia nu este
o esenţă eternă, ci un artefact cultural. Este ceea ce oamenii reuşesc să
obţină de la ea. Ca şi limbajul, ea depinde şi se modifică în funcţie de
utilizare: schimbările de regim politic sau de pe agenda publică implică de
obicei schimbări în valorificarea şi semnificaţia cetăţeniei“.
Această interpretare pragmatică, tributară „jocurilor de limbaj“ ale lui
Wittgenstein, consideră că cetăţenia are un sens strict sau formal
(participarea şi egalitatea în drepturi ca urmare a statutului de cetăţean) şi
un sens substantiv care se referă la capacitatea reală a cetăţenilor de a
influenţa politica. În această perspectivă, van Gunsteren dezvoltă o teorie
„neo-republicană“ a cetăţeniei bazată pe trei elemente:
• cetăţenia este o instituţie a vieţii publice la care are acces fiecare
cetăţean, în mod egal şi ne-discriminatoriu;
• cetăţenia este un pluralism organizat, o comunitate politică ce
recunoaşte şi încurajează diversitatea;
• cetăţenia este o acţiune socială care constă în practica efectivă a
drepturilor şi responsabilităţilor într-un context dat.
În această viziune, cea mai importantă condiţie a cetăţeniei este
utilizarea sa în situaţiile cotidiene ale vieţii publice. Cetăţenia, concluzio-

20
nează van Gunsteren, este „o acţiune civică“ sau ceea ce fac cetăţenii în
mod real: prin participare activă (la instituţiile politice, la vot, viaţă
asociativă, serviciu militar), prin contestaţie civică („cetăţenia critică“),
schimbare socială şi guvernare democratică.
*
* *
La capătul acestei incursiuni terminologice, vom încerca să propunem o
definiţie operatorie care să ţină cont de toate aspectele identificate mai
sus. Propunem astfel următoarea definiţie pe care să o subînţelegem pe
tot parcursul acestui curs:
Cetăţenia este apartenenţa şi participarea activă la viaţa publică a
cetăţenilor beneficiari de drepturi şi responsabilităţi, care au astfel
capacitatea de a influenţa politicile publice.

Din această definiţie rezultă următoarele caracteristici:


– apartenenţa la o comunitate politică, cee ce conferă un sens comun
identităţilor personale şi colective;
– participarea activă, prin acţiuni civice şi „co-cetăţenie“;
– statutul juridic rezultat din setul de drepturi şi responsabilităţi recu-
noscute oficial (este ceea ce se numeşte de obicei „naţionalitate“);
– capacitatea de a influenţa decizia politică, ceea ce presupune un mi-
nimum de competenţe civice şi conştiinţa acestei capacităţi.

4. Cetăţenia – o nouă paradigmă a ştiinţelor politice


Din definiţia de mai sus rezultă că cetăţenia este în acelaşi timp un
statut politic şi juridic, un tip de cultură organizaţională, o identitate şi un
set de practici sociale. Această lărgire considerabilă a ariei tematice şi a
problemelor subiacente explică interesul deosebit al specialiştilor, al
oamenilor politici şi al practicienilor. Pe scurt, împreună cu Turner (1993,
p. 3), putem afirma fără ezitare că cetăţenia a devenit o nouă paradigmă a
ştiinţelor politice. Nu întâmplător, cetăţenia este deja un domeniu de
formare universitară, fie ca specialitate principală (de exemplu, la
universităţile din Lund, Leicester şi Strasburg), fie ca specializare
secundară (de exemplu, la universităţile din Geneva, Pavia şi Tübingen).
Cetăţenia face obiectul a numeroase proiecte de cercetare şi reprezintă
subiectul principal a numeroase cărţi, studii, articole şi rapoarte oficiale.
Există în prezent peste 50 de fundaţii, asociaţii şi centre specializate de
cercetare şi analiză a cetăţeniei. În martie 2002, rezultatul unei explorări
la intrarea „cetăţenie“ („citizenship“) a obţinut 1.560.000 răspunsuri
(www.google.co.uk). Să adăugăm şi evenimentele considerate deja
„cotidiene“ (conferinţe, seminarii, dezbateri în media, stagii de formare) şi
vom avea imaginea unui subiect care domină interesul comunităţii de
specialişti, studenţi şi practicieni în ştiinţele politice.

21
Aceste argumente confirmă faptul că cetăţenia este o paradigmă activă
a ştiinţelor politice. Mai exact, cetăţenia:
• reprezintă un cadru teoretic care orientează cercetarea şi formarea în
domeniul ştiinţelor politice şi sociale;
• oferă o serie de concepte-cheie (de exemplu, apartenenţa,
participarea, identitatea) intrate deja în patrimoniul comun al
vocabularului politic;
• uneşte comunitatea de specialişti din acest domeniu în jurul acestor
concepte, modele şi practici sociale;
• inspiră un set de acţiuni sociale şi fundamentează unele opţiuni politice
majore precum guvernanţa, parteneriatul civic, echilibrul drepturi-
responsabilităţi, multiculturalismul, instituţionalizarea drepturilor
culturale şi sociale;
• susţine alte construcţii teoretice, primordiale pentru domeniul nostru
de studiu, precum societatea civilă, responsabilitatea publică, echitatea
sau coeziunea socială.
Unele din aceste aspecte vor fi aprofundate în cele ce urmează.

a) Teoria cetăţeniei
De ce este nevoie de o teorie a cetăţeniei? În ce măsură mai poate fi
interesată comunitatea academică de o astfel de problemă, din moment
ce toţi cetăţenii, sau aproape toţi, beneficiază de drepturi şi libertăţi? Cui
poate folosi un astfel de efort?
Cu toate ezitările sugerate de aceste întrebări, cetăţenia s-a impus ca o
temă majoră în special în legătură cu rolul statului în societatea modernă.
Fie că este vorba de „welfare liberals“ (Rawls), de „minimalists“ (Hayek şi
Nozick), de conservatori (Oakeshott) sau de comunitarişti (Nisbet), există
o reticenţă clar exprimată faţă de capacitatea statului de a garanta în
continuare justiţia socială, interesul comun şi ordinea civică. De fapt,
spune Kelly (1995, p. 79), această neîncredere privind rolul statului a
favorizat deplasarea interesului spre cetăţeni şi cetăţenia organizată
(societatea civilă). Aceste aşteptări alimentează încercările de codificare a
cetăţeniei sub formă de teorii, modele sau practici explicitate.
Unii analişti, precum Kymlicka şi Norman (1995, p. 284), spun că
presiunile în favoarea unei teorii a cetăţeniei sunt nerealiste, din cel puţin
două motive:
• o astfel de teorie este potenţial fără limite căci „obiectul“ de referinţă
(cetăţenia) este extrem de vast; de obicei, cei care se hazardează să
producă astfel de teorii fie se limitează la modele (forme inferioare ale
analizei teoretice), fie reduc „obiectul“ la unele componente ale sale;
• al doilea risc provine din dualitatea cetăţeniei ca statut legal (dedus din
apartenenţa la o comunitate politică) şi activitate concretă
(participarea efectivă la viaţa societăţii politice).

22
Pentru a depăşi aceste adevărate „obstacole epistemologice“, pentru ca
teoria cetăţeniei să nu se limiteze la o teorie a „bunului cetăţean“, s-a
procedat la o departajare pragmatică. Teoretizarea asupra cetăţeniei
poate fi o teorie a discursului despre cetăţenie, o teorie a instituţiilor
democratice şi o teorie a practicii sociale. Aceste distincţii sunt cel mai clar
exprimate de Giesen şi Eder (2001, p. 7) care identifică trei sfere ale
cetăţeniei, fiecare cu tipul său de construcţie teoretică (vezi fig. 3).
Fig. 3. Trei concepţii asupra cetăţeniei (Giesen şi Eder, 2001)
Paradigma Paradigma politică Paradigma identităţii
individualistă (modelul participării, colective (modelul
Ipostaza
(modelul pieţei, teoria democraţiei, apartenenţei, teoria
cetăţeniei
teoria liberală şi critica republicană şi universalistă şi critica
critica socialistă) comunitaristă) primordialistă)
Practică Libertăţi individuale Obligaţii civice Virtuţi şi valori
socială (libertatea negativă) (libertăţile pozitive) comune
Beneficii sociale
Democraţia ca sferă Cultură şi tradiţii
Instituţie („welfare
publică activă comune
entitlements”)
Discurs Drepturi Obligaţii Apartenenţă

În ultimă analiză, spun cei doi autori, cetăţenia se referă la relaţia


dintre indivizi şi societate iar această relaţie poate fi descrisă şi explicată
în diverse feluri, ceea ce dă naştere la o multitudine de teorii şi modele.
Diversele interpretări posibile converg spre cele trei variante prezentate în
fig. 3:
– paradigma individualistă se centrează pe garanţiile legale şi pe realizarea
raţională a intereselor individuale; această paradigmă se bazează pe
ideea liberală că fiecare individ trebuie să obţină acces pe scena
politică şi să se manifeste în viaţa publică;
– paradigma politică pune în primul plan participarea activă pe arena
publică; accentul este pus nu pe drepturile şi libertăţile formale, ci pe
societatea civilă, parteneriatul civic, negocierea colectivă şi critica
socială („critical citizenship“); acţiunea politică este văzută ca
principala sursă a cetăţeniei;
– paradigma identităţii colective asociază cetăţenia la o comunitate
culturală istoric constituită; ea pune în valoare solidaritatea umană,
valorile şi proiectele comune, apartenenţa şi simbolistica identitară; se
focalizează pe coeziune socială şi construcţia culturală a cetăţeniei.
În continuare, am ales câteva contribuţii teoretice care să exemplifice
această schemă. Paradigma individualistă va fi susţinută de modelele lui
Marshall şi Donati. Paradigma politică va fi ilustrată de modelele lui
Dahrendorf şi Turner. În sfârşit, paradigma identităţii colective va fi exem-
plificată într-o primă fază de modelul lui Leca şi, într-o secţiune ulterioară,
de teoria cetăţeniei multiculturale a lui Kymlicka.

23
i) Modelul evoluţionist al lui Marshall
Am evocat de mai multe ori până acum numele acestui sociolog englez,
profesor la London School of Economics, care a relansat practic interesul
academic pentru cetăţenie. Contemporan cu Parsons, Marshall (1950,
1971), s-a ocupat îndeosebi de problema stratificării sociale şi de impactul
cetăţeniei egale pentru toţi asupra claselor sociale, organizate inegal. În
ce măsură, s-a întrebat Marshall, capitalismul poate coexista cu cetăţenia,
dat fiind faptul că egalitatea intrinsecă pe care o presupune statutul de
cetăţean este în contradicţie cu structura socială reală, profund
inegalitară?
Prin aceasta, Marshall se străduie să concilieze convingerea sa liberală
cu ideea cetăţeniei egale pentru toţi. Pentru el, cetăţenia este un statut
conferit în mod egal tuturor membrilor comunităţii politice, ceea ce are
drept consecinţă acordarea de drepturi şi libertăţi egale. În acest fel,
abordarea lui Marshall este esenţială pentru că ea atacă direct relaţia
dintre democraţie şi capitalism: cum poate fi armonizat cadrul politic al
democraţiei (cetăţenia fiind forma concretă de manifestare a acesteia) cu
efectele sociale ale capitalismului ca sistem economic? Răspunsul dat tot
de Marshall este unul previzibil, în sensul că formula reuşitei este statul
bunăstării („welfare state“). Din acest motiv, comentatorii ulteriori (Roche,
1994; Birnbaum, 1996) l-au considerat pe Marshall un „social liberal“, un
fel de precursor al cunoscutei „a treia cale“.
Modelul lui Marshall este interesant, pe de o parte, pentru că ana-
lizează componentele cetăţeniei în funcţie de drepturile acordate, pe de
alta, pentru că ia în consideraţie ansamblul celor trei dimensiuni, respectiv
aspectele civile, politice şi sociale. Democraţia, ca sistem social, nu este
eficientă decât în măsura în care Încorporează toate cele trei aspecte.
Acest proces este unul istoric şi presupune următoarea evoluţie2:
 Componenta civilă a fost prima, fiind localizată de Marshall în secolul
XVIII (deşi primele drepturi civile au fost codificate prin „Habeas
Corpus“, în sec. XIV). Este vorba de drepturile civile (libertatea de
expresie şi gândire, libertatea cuvântului şi a credinţei, dreptul la
proprietate, egalitatea în faţa legii) pe care se bazează întreg edificiul
democraţiei. Instituţiile direct implicate în implementarea acestor
drepturi sunt justiţia şi statul de drept („the rule of law“).
 Componenta politică se referă la drepturile politice garantate începând
cu secolul XIX: dreptul de vot (recunoscut femeilor abia în secolul XX),
dreptul de a participa la exercitarea puterii politice şi dreptul de
asociere. Aceste drepturi au fost instituţionalizate prin sistemul
parlamentar şi pluralismul politic.
 Componenta socială a apărut abia în sec. XX şi este încă în curs de
consolidare, în pofida performanţelor obţinute de statul bunăstării.

2
Această evoluţie se referă strict la situaţia din Marea Britanie. Etapele
respective au fost diferite în SUA şi Europa continentală iar demarcaţiile nu au fost
întotdeauna atât de nete cum rezultă din analiza lui Marshall.

24
Drepturile sociale respective se referă la standarde minimale de viaţă,
securitate socială, asistenţă şi protecţie socială, acces la serviciile
publice etc. Se realizează prin serviciile sociale (educaţie, sănătate,
cultură, transporturi) susţinute de stat.
Criticii acestui model tripartit (de exemplu, Barbalet, Mann, Oldfield,
Turner) au invocat următoarele lacune:
– cele trei dimensiuni nu sunt echivalente ca importanţă şi nici nu pot fi
separate sau tratate ca sedimente succesive;
– modelul este linear şi simplificator;
– se ignoră aspectele economice (de exemplu, rolul reglator al statului în
relaţia cu piaţa) şi drepturile culturale;
– lasă impresia că drepturile sunt acordate automat şi echitabil, fără să
invoce negocierile şi tensiunile dintre stat şi cetăţeni pe tema
drepturilor omului (cetăţenia poate genera ea însăşi conflicte sociale);
– nu este clară distincţia între cetăţenia ca expresie a egalităţii şi ce-
tăţenia ca suport al solidarităţii umane în cadrul unui sistem social
extrem de stratificat.
Pe scurt, Marshall lasă deschisă întrebarea dacă există o singură formă
de cetăţenie (multidimensională însă unitară, echivalent al „conştiinţei
colective“ a lui Durkheim, o apartenenţă seculară comună care transcende
diferenţele de gen, proprietate sau grup etnic) sau, din contră, cetăţenia
este contextuală şi multiformă, în funcţie de circumstanţe, context cultural
sau priorităţi.

ii) Modelul „lib-lab“ al lui Dahrendorf


În literatura politică britanică, „lib-lab“ desemnează combinaţia ideo-
logică dintre liberalism şi laburism („liberal-labour“). Viziunea lib-lab
asupra cetăţeniei, promovată între alţii şi de Dahrendorf (1985, 1994),
pune accentul pe echilibrul care trebuie să existe între oportunităţile
oferite de economia de piaţă şi drepturile garantate de stat. Cetăţenia ar fi
o formă de egalitate redistributivă, modalitatea practică de a echilibra
oportunităţile („provisions“) cu drepturile („entitlements“).
Ca şi Rawls (1971), Mann (1987) şi Roche (1992), Dahrendorf consideră
că cetăţenii nu dispun niciodată de un statut identic. Acordarea de
drepturi civile nu anulează inegalităţile economice structurale. Mai mult,
criza statului bunăstării din anii ’90 a făcut ca principiile cetăţeniei să fie
practic inaplicabile pentru numeroase categorii de cetăţeni (pe care Lister
îi numeşte „second class citizens“):
– „non-cetăţenii“ (de exemplu, imigranţii);
– cei care nu mai sunt cetăţeni (persoanele fără discernământ, deţinuţii);
– cei care sunt doar parţial cetăţeni (persoanele fără adăpost, margi-
nalizate sau excluse social);
– cei care nu sunt încă cetăţeni (tinerii şi copiii).

25
Pentru Dahrendorf (1985, p. 104-105), toţi aceştia constituie o
„subclasă“ („underclass“), lipsită de garanţii civice şi neorganizată. Este o
zonă albă a cetăţeniei, caracterizată prin incompetenţă politică şi
incapacitate de exercitare efectivă a drepturilor civice.
Politicile publice trebuie să redistribuie beneficiile şi prosperitatea astfel
încât să atenueze inegalităţile produse de economia de piaţă. Accesul la
servicii sociale, garantat de statul bunăstării, este corolarul obligatoriu al
pieţei. În acest fel, cetăţenia este liantul dintre piaţă şi stat, o formă de
repartizare a bunăstării pe bază de echitate şi justiţie socială. În cazul
Uniunii Europene, spune Dahrendorf (1994, p. 17), cetăţenia este
incompletă şi ineficace tocmai pentru că Uniunea rămâne o piaţă globală
(capabilă să ofere oportunităţi şi bunăstare), dar care nu asigură încă
drepturi supranaţionale corespunzătoare.
„Freedom vs. system“, libertate contra sistem, oportunităţi şi drepturi –
sunt aspectele dicotomice care caracterizează cetăţenia duală promovată
de curentul „lib-lab“.

iii) Modelul co-cetăţeniei al lui Donati


Donati (1993, 1995) are rezerve faţă de cetăţenia lib-lab pe care o
consideră utopică şi inoperantă. Cetăţenia nu poate fi realizată prin simpla
extensie a sistemului de securitate socială iar statul bunăstării şi-a pierdut
de mult capacitatea de a contracara inegalităţile structurale.
După Donati (1995, p. 304), cetăţenia modernă este din ce în ce mai
mult privită ca o sumă de drepturi şi obligaţii decât ca apartenenţă.
Comunitatea politică nu se reduce la regulile stricte ale descendenţei sau
teritorialităţii, ci se raportează la o serie de cercuri concentrice ale apar-
tenenţei: de la local la general, de la naţional la supranaţional etc. Din
punct de vedere sociologic, spune Donati, cetăţenia este un ansamblu de
interacţiuni („the complex of citizenship“) care unesc prin relaţii formale
cetăţenii, pe de o parte, instituţiile care formează comunitatea politică, pe
de alta. Cetăţenia este de fapt o co-cetăţenie, nu un simplu mediator între
stat şi piaţă.
Rezultă un contract implicit între cetăţeni, exprimat prin negocierea
continuă a rolurilor şi atribuţiilor, prin interferenţe, coaliţii şi jocuri de
putere. Drepturile nu se „acordă“ de către autoritate (ca în cazul schemei
lib-lab), ci se decodifică, se însuşesc şi se aplică în viaţa cotidiană. Donati
numeşte „cetăţenie postmodernă“ această manieră de deconstrucţie
cotidiană a drepturilor şi obligaţiilor.
Elementul esenţial al modelului propus de Donati este gradul de
autonomie al titularilor de drepturi. Cetăţenia nu este unică şi identică
pentru toţi, aşa cum pretindea Marshall, ci este contextuală şi diferenţiată
în funcţie de interacţiunile reale care se produc. Aceste interacţiuni diferă
după gradul de autonomie şi afilierea indivizilor, astfel încât rezultă patru
tipuri de cetăţenie (vezi fig.4):
– etatistă difuză;

26
– etatistă centralizată;
– societal-corporatistă;
– societal-pluralistă.
Fig. 4. Complexul civităţii (Donati, 1995)
Gradul de autonomie al indivizilor
Apartenenţa
Slab Puternic
Abordare Cetăţenie etatistă difuză Cetăţenie societală
particularistă corporatistă
Abordare Cetăţenie etatistă Cetăţenie societală
universalistă centralizată pluralistă

Variantele etatiste („state citizenship“) se centrează pe relaţia stat-


cetăţeni iar variantele societale („societal citizenship“) sunt ad-hoc,
spontane şi incrementale. Primele au în vedere drepturile şi obligaţiile
oficiale, în versiunea lor instituţionalizată, recunoscută de stat. Celelalte
sunt rezultatul practicii curente, sunt interindividuale şi se bazează pe un
contract implicit. Aceste variante pot fi discordante, în măsura în care
cetăţenia formală nu coincide întotdeauna cu cetăţenia substantivă.
Împreună, ele formează „complexul civităţii“.

iv) Modelul individualist al lui Leca


Problema esenţială a ştiinţelor politice, spune Leca (1994, p. 149), este
tranziţia de la individ la cetăţean. Mai exact, se pune întrebarea în ce
măsură este posibilă o ordine civică care depinde de gradul său de
acceptare şi susţinere de către indivizi? După Leca, această întrebare
suscită trei chestiuni particulare:
– care este legitimitatea obligativităţii politice şi care sunt limitele
acesteia?
– care este conţinutul comun al statutului de cetăţean dat fiind faptul că
punerea sa în aplicare se exprimă prin diferite ipostaze civice
(proprietar, plătitor de taxe, posesor de naţionalitate, membru al unui
grup etnic sau religios, rezident al unui anumit teritoriu, cetăţean
european etc.)?
– în ce măsură natura drepturilor şi obligaţiilor variază conform acestor
ipostaze particulare ale cetăţeniei?
Dat fiind faptul că drepturile omului sunt drepturi ale individului, a
apărut ecuaţia individ = cetăţean, pe care mulţi o consideră deja ca o axio-
mă a analizei politice. Ca urmare, individualismul nu este incompatibil cu
cetăţenia, aşa cum considera, de exemplu, Lamennais (individualismul
duce la anarhie) sau Cochin (teza coruperii cetăţeniei de către
individualism).
Dacă admitem că individualismul înseamnă de fapt valorificarea în plan
colectiv a individualităţii (prin „self-interest“ şi „self-development“), atunci
nu există nici o incompatibilitate între aceasta şi cetăţenie. Conştiinţa
valorii individului şi dorinţa de emancipare personală devin motorul

27
cetăţeniei. În acest sens, individualismul nu înseamnă auto-izolare, egoism
şi fragmentare socială, ci autonomie, afirmare de sine şi dorinţa de a
decide asupra propriului destin. Sfera privată se valorifică astfel în sfera
publică, prin cetăţenie.
Această dinamică a cetăţeanului-individ are efecte asupra
apartenenţei. După Leca, sentimentul de apartenenţă variază pe trei axe:
– axul particular-general, care permite individului să se exprime în raport
cu o entitate globală (comunitatea politică amplasată pe un teritoriu) şi
diverse grupuri particulare (de exemplu, grupurile de interes, clasele
sociale);
– axul comunitate-societate, care se referă atât la grupurile primare de
apartenenţă colectivă (familia, grupul etnic, vecinătatea), cât şi la
grupurile secundare precum organizaţiile profesionale;
– axul centru-periferie sau central-local defineşte apartenenţa la entităţile
naţionale sau la comunităţile locale.
Identificarea personală faţă de aceste coordonate, spune Leca, nu se
traduce doar prin afiliere, ci şi prin sentimentul angajării publice, esenţial
pentru cetăţenie. Deşi individul este titularul drepturilor şi al libertăţilor,
cetăţenia se manifestă doar în plan colectiv, prin angajare publică: „Fără o
formă oarecare de viaţă comunitară nu există cetăţenie căci «comunitatea
politică» nu este doar suma indivizilor ce o compune“ (Leca, 1986, p. 209).
Dacă ne concentrăm atenţia asupra angajării publice şi nu doar asupra
apartenenţei (care este o dimensiune pasivă a cetăţeniei), obţinem atunci
o altă tipologie, care comportă noi referinţe:
– axul public-privat opune „civismul“ (referitor la viaţa publică) faţă de
„civil“ (restrâns la familie, civilitate, viaţă privată); prima se referă la
aspectele politice ale afirmării individului pe arena publică, cealaltă
desemnează aspectele morale ale convieţuirii;
– axul integrare-autonomie polarizează comportamentele conformiste faţă
de cele individualiste, rezultate din autonomia actorilor sociali;
– axul revendicarea drepturilor-recunoaşterea obligaţiilor, în sfârşit,
contrastează acţiunea revendicativă a indivizilor cu acceptarea
obligaţiilor intrinseci, ca parte componentă a procesului de negociere
colectivă a drepturilor şi responsabilităţilor.
Poziţionarea indivizilor pe cele două tipuri de axe (apartenenţa şi
angajamentul) permite să se identifice mai multe niveluri de cetăţenie, sub
forma următoarelor cupluri opozabile:
– cetăţenie militantă vs. cetăţenie civilă;
– cetăţenie participativă vs. cetăţenie privată.

Primul cuplu se referă la o cetăţenie bazată pe apartenenţă exclusivistă


şi angajament puternic (cetăţenia militantă) în contrast cu o apartenenţă
flexibilă şi un angajament diferenţiat (cetăţenia civilă). Al doilea cuprinde o
participare puternic motivată şi clar afirmată pe scena publică (cetăţenia

28
participativă) faţă de o apartenenţă discretă şi bine circumscrisă
(cetăţenia privată).
Această tipologie confirmă teza susţinută de Donati, după care
cetăţenia are o componentă empirică importantă care rezultă din variaţia
individuală a situaţiilor şi conduitelor. Aceste variaţii, după Leca, provin din
următoarele surse: modul de interpretare personală a normelor generale,
gradul de empatie sau disponibilitatea pentru co-cetăţenie, capacitatea
individuală de a gestiona tensiunile care rezultă din diferenţierea socială şi
apartenenţa comună.

v) Modelul istoric-comparativ al lui Turner


Una dintre criticile aduse modelului lui Marshall, în special de către
Mann (1987), a fost etnocentrismul: modelul său tripartit s-a redus la cazul
Angliei, pe care Marshall a considerat-o exemplară pentru statul capitalist.
Ca alternativă, Mann (1994) a elaborat o analiză mai complexă, extinsă la
cinci modele istorice de cetăţenie, în funcţie de societatea de referinţă:
liberală, reformistă, absolutistă, fascistă şi socialist-autoritaristă.
Cetăţenia nu este unică şi unitară, spune la rândul său Turner (1994).
Ea nu este produsul unei singure culturi politice şi nu se reduce la un tip
ideal. De aceea, în locul unei teorii standard a cetăţeniei, Turner propune o
schemă euristică capabilă să surprindă diversele variaţii culturale şi istorice.
Această schemă combină două axe (vezi fig. 5), corespunzătoare
următoarelor dimensiuni ale cetăţeniei:
– diviziunea privat/public;
– distincţia conducere / acţiunea populară.

Fig. 5. Tipurile istorice de cetăţenie (Turner, 1994)


Cetăţenia
Conducere Acţiunea populară
Modelul republican Democraţia pasivă Spaţiul
revoluţionar public
Pluralismul liberal Autoritarismul Spaţiul
plebiscitar privat

Din intersecţia acestor axe de analiză rezultă patru modele de cetă-


ţenie:
– tradiţia republicană franceză combină presiunea de jos în sus cu un
interes puternic pentru viaţa publică, asociat cu reticenţă şi chiar
suspiciune faţă de sfera privată;
– pluralismul liberal, specific liberalismului american, se caracterizează
prin ample mişcări de jos în sus în favoarea drepturilor individuale, dar
cu recunoaşterea şi apărarea consecventă a vieţii private;
– democraţia pasivă, exemplificată de pasivismul politic britanic,
recunoaşte legitimitatea instituţiilor reprezentative (de exemplu,
justiţia şi statul de drept), dar nu există o tradiţie propriu-zisă a luptei
pentru cucerirea drepturilor; cetăţenia rămâne o strategie de
reglementare şi instituţionalizare a conflictelor sociale a căror rezolvare

29
este atribuită însă unor instituţii şi agenţii guvernamentale; modelul
britanic este considerat o „democraţie pasivă“ pentru că lipseşte
cererea populară şi elementul de presiune de jos în sus;
– autoritarismul plebiscitar, exemplificat prin regimurile totalitare (de
exemplu, Germania nazistă descrisă de Max Weber şi Carl Schmitt),
impune autoritatea de sus în jos, statul fiind principalul gestionar al
spaţiului public; cetăţenii sunt invitaţi periodic să-şi desemneze
conducătorul (deciziile sale nu sunt însă controlate printr-un sistem
curent de responsabilitate publică); viaţa privată rămâne un tabú şi
constituie deseori un refugiu pentru contestaţia cetăţenească.
Evident, aceste tipuri istorice primare au evoluat. De exemplu, stra-
tegia autoritarismului plebiscitar a dispărut din spaţiul european, fiind
astăzi prezentă doar în societăţile non-occidentale. La fel, există dubii
privitoare la unele departajări, după cum pluralismul liberal nu înseamnă
neapărat dezetatizare (Birnbaum, 1996).
Chiar dacă nu se mai aplică întocmai la societăţile europene, tipologia
lui Turner păstrează totuşi unele constante: viziunea conservatoare asupra
cetăţeniei (considerată preponderent pasivă şi privată) contrastează cu
ideea republicană a unei civităţi active şi publice.
*
* *
Cele cinci modele sau „teoretizări“ de mai sus au fost alese pentru că
au ceva în comun: ele încearcă şi pretind că avansează o „teorie“ a
cetăţeniei care să explice ansamblul situaţiilor. În realitate, fiecare din
aceste tentative este subiectivă şi incompletă, astfel încât, în cel mai bun
caz, nu reuşeşte să explice decât o parte a problematicii.
Cetăţenia rămâne un termen amplu şi controversat asupra căruia nu
există încă o teorie exhaustivă, care să acopere toate aspectele. Probabil
că, la fel ca în cazul altor „obiecte“ complexe, şi în acest domeniu se va
opera în continuare cu definiţii pragmatice, modele sau teorii parţiale.
Oricum, este cert că fiecare sistem sau teorie politică majoră include deja
cetăţenia şi explicarea sa ca o componentă de bază. Aceasta
demonstrează faptul că este nevoie de analiza şi înţelegerea cetăţeniei ca
fenomen general, care traversează practic toate activităţile umane.
Rezultatul acestui demers este dublu: pe de o parte, sub forma unor
teoretizări parţiale şi contextualizate, de tipul celor prezentate mai înainte;
pe de altă parte, sub forma unor aserţiuni explicative referitoare la
cetăţenie, încorporate însă în cadrul unor teorii politice mai generale.

b) Teritorialitate, stat naţional, cetăţenie


Evoluţia istorică a apartenenţei a cunoscut în timpurile moderne trei
momente: servitutea („subjecthood“), naţionalitatea şi cetăţenia. Primul se
referă la situaţia supuşilor faţă de autoritatea feudală având la vârf

30
monarhul absolut3. Cealaltă marchează trecerea de la statul teritorial la
statul naţional după modelul Franţei secolului XVIII. Liantul social era
asigurat de naţiune, o comunitate culturală (unitate de limbă, origine
etnică, tradiţie şi identitate) care a devenit mai târziu o comunitate
politică. O dată cu Revoluţia Franceză, statul naţional a căpătat dreptul la
autodeterminare politică. Apartenenţa la acelaşi stat se suprapune cu
apartenenţa naţională iar discursul lor comun de legitimare este
naţionalismul. Naţiunea devine în acelaşi timp o comunitate etnică4 şi una
politică iar statul naţional consfinţeşte această simbioză. Din acest
moment, aşa cum observă Bendix (1964), Habermas (1992) şi Zawadski
(1996), construcţia naţională se diferenţiază în vestul şi estul Europei. Pe
de o parte, Europa occidentală este mai mult conectată ideii de naţiune
politică (modelul Renan) care presupune că naţiunea este mai întâi o
comunitate de cetăţeni, nu una etnică. Pe de alta, sub influenţa „spiritului
naţional“ („Volksgeist“) promovat de Herder, Europa centrală şi orientală
rămâne ataşată naţiunii etnice. Această formă de afiliere se explică prin
carenţa istorică a statului şi prin nevoia unei identităţi naţionale care să
contracareze dominaţiile imperiale. Dacă, în primul caz, statul naţional s-a
transformat într-o comunitate politică, în celălalt caz naţionalismul etnic a
rămas principala sursă a identităţii şi suveranităţii (vezi în acest sens
„principiul naţionalităţilor“ promovat de Preşedintele Wilson).
Un important moment de ruptură în evoluţia apartenenţei este cel al
Revoluţiei Americane. Se ştie că Declaraţia de Independenţă a fost de fapt
o negare a servituţii şi a obligaţiilor fiscale faţă de Coroana Britanică. Din
acest motiv, una din primele schimbări aduse de Constituţia Federală
(1787) a fost înlocuirea termenului de supus („subject“) cu cel de
cetăţean. Din acel moment, apartenenţa cetăţenilor americani nu se mai
raportează nici la teritoriul propriu-zis, nici la ordinea colonială, ci la o
nouă simbolistică identitară centrată pe valorile textului constituţional. Este
ceea ce Bellah (1975) a numit „religie civilă“ iar Anthony Smith (1986) a
desemnat prin „naţionalism civic“ (deosebit de naţionalismul etnic al
statului naţional). Statul se eliberează astfel de atributul „naţional“,
devenind o comunitate politică a cetăţenilor titulari de drepturi şi obligaţii.
În acest fel, naţionalitatea (apartenenţa la un anumit stat) a fost
combinată cu identitatea şi participarea în cadrul conceptului modern de
cetăţenie („citizenship“). Aşa cum remarcă Parsons (1971, p. 13), cetăţenia
înlocuieşte fundamentele tradiţionale ale coeziunii sociale (religia,
etnicitatea şi teritoriul) cu o platformă seculară comună care îmbină
naţionalitatea cu identitatea.
În noul context al Europei, teritoriul nu mai este o referinţă exclusivă a
apartenenţei, datorită migraţiilor umane, globalizării şi jocului fără limite al
3
Chiar şi astăzi cetăţenii britanici se numesc „supuşi ai Majestăţii Sale".
Această denumire relevă însă mai mult de o excepţionalitate culturală decât de o
diferenţă de fond privind statutul juridic al cetăţeanului britanic.
4
În mitologia romană „Natio” desemna zeiţa naşterii şi a originii.

31
opţiunilor identitare. La fel, nici naţiunea nu mai constituie un cadru cert
din moment ce ea a fuzionat deja cu statul şi comunitatea politică sub
forma statului naţional. La rândul său, nici statul naţional nu mai satisface
exigenţele unor societăţi tot mai diversificate şi multiculturale. Este deci
nevoie de alte construcţii identitare, la fel de eficace cum au fost la
vremea respectivă naţiunea şi statul naţional. Aceste construcţii trebuie să
susţină efortul de instituţionalizare a cetăţeniei postnaţionale care
reprezintă marele proiect politic al Uniunii Europene la acest început de
secol.
În această perspectivă, vom trata în continuare două situaţii care ne
pot ajuta în acest demers. Acestea sunt cetăţenia multiculturală şi ce-
tăţenia supranaţională.

i) Cetăţenia multiculturală
Tradiţional, dezbaterile despre cetăţenie erau iniţiate şi conduse de
jurişti. Interesul acestora, preluat şi de marele public, se concentra asupra
statutului de cetăţean (definit printr-un set de drepturi egale şi prin
naţionalitate), termenul de „citizenship“ sau „citoyenneté“ fiind tradus de
obicei prin naţionalitate.
Această abordare a devenit prea îngustă în momentul în care s-au luat
în consideraţie identitatea5 şi diversitatea situaţiilor de aplicare a statutului
de cetăţean. De exemplu, s-a constatat că este foarte greu să se separe
apartenenţa la stat şi societatea civilă, pe de o parte, de apartenenţa la
societatea culturală, pe de alta.
Cu alte cuvinte, apartenenţa la comunitatea politică şi identificarea cu
comunitatea culturală sunt două planuri diferite, dar interdependente.
Statul naţional a fost prima entitate de integrare a celor două forme de
apartenenţă. Ea s-a realizat prin raportarea la cultura dominantă al cărei
exponent politic a fost naţiunea.
Idealul omogenităţii culturale şi politice promovat de statul-naţiune
este astăzi chestionabil. De fapt, nici o societate europeană nu mai vi-
zează să obţină coeziunea socială şi ordinea civică prin politici publice
deschis integratoare şi omogenizante. Din contră, diversitatea şi pluralismul
sunt valori fundamentale ale democraţiei reprezentative care determină
viziunea modernă asupra cetăţeniei. Societăţile noastre sunt
multiculturale, la fel şi spaţiul public în care se exprimă cetăţenia.
Pornind de la aceste premise, Kymlicka (1995) a propus o nouă formă
de cetăţenie, specifică în primul rând contextului canadian. Este cetăţenia
multiculturală, o formă inedită de articulare a comunităţii politice cu
mozaicul comunităţilor culturale. În loc să se refere la cadrul rigid al

5
Prin identitate înţelegem acele elemente ale culturii pe care o persoană şi le
atribuie şi prin care doreşte să fie recunoscută. Un individ poate avea astfel mai
multe identităţi în acelaşi timp: membru al unei familii sau comunităţi etnice,
exponent al unui grup social, aderent la o religie sau credinţă, practicant al unei
profesii, purtător al unui nume propriu, vorbitor al unei limbi materne, persoană
cu o apartenenţă de gen etc.

32
statului naţional, imposibil de aplicat în cazul Canadei şi SUA, Kymlicka
valorifică conceptul de „cultură societală“ introdus de Dworkin. Este
ansamblul semnificaţiilor pe care diverse grupuri şi comunităţi le dau
activităţilor umane şi produselor acestora. Aceste activităţi se desfăşoară
în domenii variate, inclusiv În arena publică şi în sfera privată.
Într-o societate multiculturală, termenul de minoritate nu-şi mai are
sensul: orice individ, grup sau comunitate poate fi minoritate în funcţie de
criteriu şi de context. O persoană poate fi minoritară după o anumită
identitate (de exemplu, profesiunea sau afilierea politică) dar poate deveni
majoritară după alt criteriu şi în alte împrejurări (de exemplu, după
criteriul limbii, al genului sau al religiei). Din acest motiv, în anii ’80-’90
„Grupul de la Fribourg“ (condus de Meyer-Bisch) şi Comitetul CAHMIN din
cadrul Consiliului Europei au încercat să instituţionalizeze drepturile
culturale şi să înlocuiască termenul sensibil de minoritate prin cel de
„comunitate culturală“. Aceste iniţiative nu au fost însă acceptate în
contextul european de atunci deoarece unele state nu au fost de acord cu
recunoaşterea drepturilor culturale, din două motive: absenţa lor din
instrumentele internaţionale şi statutul lor ca drepturi colective. S-a pus
astfel sub semnul întrebării în special aşa-numitul „droit du regard“,
respectiv dreptul unui stat de a avea un cuvânt de spus asupra drepturilor
propriei populaţii stabilite pe teritoriul ţărilor vecine. Două situaţii juridice
particulare au complicat discuţia respectivă, anume cazul ruşilor din Ţările
Baltice şi Ucraina (aproximativ 30 de milioane) şi statutul populaţiei
maghiare dispersate în ţările vecine.
Cetăţenia multiculturală se aplică în primul rând societăţii canadiene,
deşi Kymlicka încearcă să o generalizeze şi la alte societăţi multiculturale.
El pleacă de la o idee formulată anterior de Young (1989, p. 258) conform
căreia nu există cetăţenie universală, aplicabilă identic în orice fel de
societate politică, ci o cetăţenie diferenţiată („differentiated citizenship“).
Kymlicka şi Norman (1995, p. 302) vorbesc de o „group differentiated
citizenship“ care să susţină politicile de echitate şi discriminare pozitivă.
Această abordare a cetăţeniei ar promova trei tipuri noi de drepturi,
ignorate de statutul uniformizant al cetăţeniei bazate pe naţionalitate,
respectiv:
– drepturile de reprezentare specială pentru săraci, vârstnici, afro-
americani, homosexuali, respectiv grupurile sociale care au nevoie de
propria reprezentare în cadrul comunităţii politice; aceste drepturi sunt
de obicei acordate temporar, în situaţiile de opresiune, devenind
anacronice de îndată ce dispare acţiunea de discriminare;
– drepturile de auto-guvernare pentru grupurile constituite istoric, cu o
puternică identitate culturală, aşa cum sunt populaţiile aborigene,
comunităţile Roma şi Shinti (populaţiile arctice), dar şi populaţiile care
aparţin unui anumit teritoriu (Québec); aceste comunităţi culturale nu
solicită o mai bună reprezentare în guvern şi instituţiile centrale, ci

33
transferul limitat al unor prerogative şi competenţe legislative către
autorităţile locale;
– drepturile multiculturale, cum ar fi drepturile diverselor grupuri de
imigranţi (de exemplu, hispanicii) în SUA; solicitările acestor comunităţi
vizează dreptul la instruire bilingvă, şcoli proprii, exceptări fiscale în
legătură cu unele practici religioase, ca măsuri de prezervare şi
afirmare a propriei identităţi culturale; spre deosebire de drepturile de
auto-guvernare, drepturile multiculturale promovează mai degrabă
integrarea într-o societate pluralistă decât autonomia locală.
Aceste propuneri readuc în discuţie caracterul dual al cetăţeniei. Pe de o
parte, cetăţenia este o expresie a ordinii civice bazate pe drepturi egale
pentru toţi. În această variantă, cetăţenia are un rol integrator şi reprezintă
cel mai important factor de coeziune socială. În cealaltă ipostază,
cetăţenia susţine pluralismul şi diversitatea culturală, încurajând
multiculturalismul, identitatea şi expresia personală. În acest sens, nu
există cetăţenie în sine, ca statut universal sau standard unic al
democraţiei, ci o mare varietate de situaţii şi experienţe individuale.
Ideea de „cetăţenie diferenţiată“ este ea însăşi contradictorie, ceea ce
explică faptul că nu a fost încă instituţionalizată în toate societăţile. Ea
valorifică aparteneţa şi încurajează diferenţele culturale şi sociale prin
măsuri de echitate, descentralizare administrativă şi responsabilizare po-
litică. Ea menţine însă caracterul unificator al cetăţeniei căci baza po-
liticilor publice rămâne tot sistemul drepturilor individuale acordate în mod
egal pentru toţi. Măsurile preconizate de „cetăţenia multiculturală“ sunt
de fapt demersuri de incluziune socială pentru grupurile care se consideră
marginalizate sau chiar excluse, pentru comunităţile cu nevoi specifice sau
cele care solicită mai mult sprijin din partea autorităţilor publice.
Un caz aparte îl reprezintă patriotismul american. Spre deosebire de
imperiile şi puterile coloniale europene, care şi-au obţinut diversitatea prin
cuceriri şi alianţe dinastice, pluralismul american s-a realizat prin
adiţionarea de indivizi. În aceste condiţii, etnicitatea şi naţionalitatea nu
au coincis cu teritoriul. Oameni şi comunităţi foarte diferite s-au stabilit pe
acelaşi spaţiu geografic devenind cetăţeni americani, chiar dacă şi-au
păstrat rădăcinile identitare şi cultura de origine. În acest caz, comu-
nitatea politică (definită prin adeziunea la Constituţie şi „The Bill of
Rights“) a precedat comunitatea culturală americană. Cea mai eficientă
cale de a uni primele comunităţi de imigranţi a fost cea emoţională, prin
afilierea la o patrie de adopţiune şi la valorile constituţionale americane.
Acest sentiment de devoţiune civică s-a transmis de la o generaţie la alta,
astfel încât şi astăzi recunoştinţa şi ataşamentul patriotic sunt sentimente
foarte puternice printre cetăţenii americani. Spre deosebire de Europa,
unde patosul patriotic a dispărut practic din discursul public, în SUA
patriotismul rămâne o componentă esenţială a cetăţeniei identitare.

34
ii) Cetăţenia supranaţională
Procesul în care s-au angajat statele membre ale Uniunii Europene este
în sens invers: de la state naţionale la o comunitate politică supra-
naţională, de la dreptul interguvernamental la dreptul comunitar şi de la
etnos la demos. Dacă, în cazul american, patriotismul şi Constituţia au
precedat cetăţenia propriu-zisă, construcţia cetăţeniei europene a pornit
de la drepturile supranaţionale înaintea Constituţiei.
Principala problemă a cetăţeniei supranaţionale rămâne însă difi-
cultatea de a realiza ambele componente, respectiv cetăţenia legală şi
cetăţenia identitară. Până în prezent, diversele proiecte de integrare
europeană au fost relativ uşor de acceptat: ele nu au avut repercusiuni
majore asupra ocupării, mobilităţii, rezidenţei sau securităţii sociale. Difi-
cultăţile propriu-zise au apărut din momentul în care s-a pus problema
statutului juridic şi politic al cetăţeniei europene ca atribut al statului
supranaţional. Cele patru drepturi supranaţionale introduse prin Tratatul
de la Maastricht (1992) sunt doar un început şi, în orice caz, nu garantează
decât o cetăţenie limitată. Din acest motiv, aşa cum vom vedea în
modulele II şi III, problema cetăţeniei europene rămâne în continuare des-
chisă şi controversată.
În această perspectivă, ne vom referi în continuare la două exemple
care pot ajuta reflecţia privind cetăţenia europeană. Primul aduce în
discuţie o versiune de cetăţenie statutară propusă de Habermas. Al doilea
are în vedere o formă inedită de identitate postnaţională, anume cetăţenia
cosmopolită.
 Patriotismul constituţional
Ca să rezolve contradicţiile inerente cetăţeniei, Habermas (1995)
creează un hibrid statut-identitate pe care îl propune ca nucleu al cetă-
ţeniei europene supranaţionale. Este „patriotismul constituţional“ sau
loialitatea faţă de valorile şi instituţiile europene în care demos-ul pre-
valează faţă de etnos iar apartenenţa se raportează la o comunitate
politică, nu la un teritoriu. Individul se identifică cu sistemul de drepturi şi
obligaţii supranaţionale într-o manieră „patriotică“, în acelaşi fel în care
patriotismul şi constituţionalismul alimentează cetăţenia americană.
Identitatea se suprapune cu statutul, astfel încât acestea încetează să mai
fie alternative opozabile. Unitatea indivizilor rezultă din ataşamentul faţă
de o comunitate politică („Euro-polity“), fără să existe neapărat şi o
unitate culturală.
În acest caz, comunitatea supranaţională funcţionează pe bază de deli-
berare şi negociere, după acelaşi principiu consensual pe care Aristotel îl
numise „phronesis“ iar Thomas d’Aquino îl desemnase prin „prudentia“
(deciziile importante se iau prin reflecţie şi consultare cetăţenească).
Este ceea ce Raymond Aron (1994) a numit „cetăţenie fără inamici“. Ea
nu se construieşte neapărat contra altor identităţi ci printr-o lărgire
considerabilă a apartenenţei şi acţiunii colective.

35
 Cetăţenia cosmopolită
Atât Diogene, cât şi Comenius sau Schiller s-au considerat „cetăţeni ai
lumii“. La rândul său, Kant în „Pacea eternă“ a susţinut ideea unei „ius
cosmopoliticum“ în care toţi indivizii să se simtă „cetăţeni ai unui stat
universal al umanităţii“.
Astfel de referinţe sunt însă mai degrabă utopii identitare decât pro-
iecte politice plauzibile. Ele nu fac decât să prelungească proiecţiile
personale dincolo de propria cetate sau stat naţional spre o entitate
globală, fără frontiere, numită „cosmopolis“.
Bineînţeles, oamenii politici şi guvernanţii nu au luat niciodată în
consideraţie astfel de speculaţii identitare. Pentru ei, singura certitudine
era teritoriul şi statul în interiorul căruia îşi puteau exercita puterea.
Această viziune strict etatistă a fost însă pusă la îndoială de unii autori
contemporani (Meehan, 1993; Baubock, 1994; Ohmae, 1995; Linklater,
1999; Delanty, 2000). Ei constată că au apărut astăzi numeroase centre
de autoritate, atât la nivel subnaţional cât şi la nivel transnaţional. Ca
urmare, atât apartenenţa, cât şi loialitatea, participarea şi identitatea
(atribute definitorii ale cetăţeniei) se pot raporta la aceste diverse niveluri
ale comunităţii politice.
Această abordare depăşeşte atât viziunea utopică de tip kantian
(limitată la compasiunea şi solidaritatea universală), cât şi modelul etatist
al cetăţeniei. Noul cosmopolitism are ambiţia să definească o cetăţenie
globală care să fie în acelaşi timp statut politic şi identitate.
Aşa a apărut conceptul de cetăţenie cosmopolită susţinut îndeosebi de
Linklater (1999) şi Delanty (2000). Este o cetăţenie informală („unbounded
citizenship“), spre deosebire de cetăţenia formală care este obţinută prin
naţionalitate („bounded citizenship“). Acţiunea civică se derulează în
societatea globală şi este legitimată prin drepturile şi libertăţile garantate
de instrumentele universale şi europene (în special „Declaraţia
Universală“ şi „Carta Europeană a Drepturilor Omului“). Chiar dacă
guvernele rămân încă strâns ancorate de spaţiul politic care le-a emanat
(comunitatea electorală sau cea a propriilor organizaţii politice), cetăţenii
pot deja să participe sau să se adreseze unei societăţi civile globale. Prin
diversele acorduri bilaterale sau sisteme de integrare regională, frontierele
spaţiului politic devin deschise şi permeabile, astfel încât drepturile şi
responsabilităţile depăşesc cu uşurinţă spaţiul public al teritoriului
naţional.
Cetăţenia cosmopolită este însă mai mult un principiu şi o opţiune
identitară, rezultată din interdependenţa şi globalizarea comunităţilor
politice, decât o referinţă explicită, instituţionalizată şi recunoscută ca
atare de legislaţia naţională. Ea se regăseşte doar în analizele politice şi
discursul academic, nu şi în textele constituţionale sau în dreptul in-
ternaţional.

36
5. Cetăţenia şi societatea civilă
Societatea civilă este spaţiul public în care interacţionează cetăţenii
organizaţi. Ea este astfel un sistem de relaţii organizaţionale, un set de
valori şi o acţiune colectivă.
În contextul analizei noastre, societatea civilă reprezintă atât o
oportunitate cât şi o modalitate de exprimare a cetăţeniei. Din acest
motiv, cele două concepte au fost adeseori asociate, incriminându-se o
relaţie de interdependenţă. Janoski (1998, p. 76), de exemplu, unul dintre
autorii care s-au ocupat îndeaproape de această relaţie, elaborează chiar o
tipologie a cetăţeniei în funcţie de participarea în spaţiul public. Ar exista
astfel un comportament auto-centrat („self-interested behaviour“) şi un
comportament altruist („other-interested behavior“). Primul denotă o
opţiune pe termen scurt şi are în vedere bunăstarea materială reciprocă,
pe baza unei mutualităţi bine circumscrise: A oferă ceva lui B iar B îi dă lui
A altceva. Forma altruistă acţionează pe termen lung şi vizează scopuri
spirituale şi ideologice, pe baza unui „schimb generalizat“. Ea presupune
oferta de servicii şi bunuri de la o persoană către un grup sau o
comunitate, fără să existe neapărat reciprocitate directă. Motivaţia acestei
acţiuni este interesul general sau cea ce anticii au numit „virtute civică“.
Aceste relaţii au fost sintetizate de Janoski sub forma schemei din
tabelul 1. Interacţiunea limitată este specifică pieţei, unde contractele sunt
pragmatice, se stabilesc în termeni precişi şi urmăresc beneficiul direct.
Este relaţia de vânzare-cumpărare care s-a extins şi asupra schimburilor
sociale şi culturale (de exemplu, negocierea condiţiilor de muncă). Ea se
caracterizează prin reciprocitate, indiferent dacă interacţiunea are loc
între individ-individ, între individ-grup sau grup-grup.
Tabelul 1. Tipologia interacţiunilor civice (Janoski, 1998)
De la individ la
De la individ la grup De la un grup la alt grup
individ
Interacţiune (1) (3) (5)
limitată Schimbul diadic Către un grup Reciprocitate limitată
limitat (suprapunerea parţială a
A↔B intereselor)
A↔CDEFG ABCDEFV↔CDEFGH
(2)
Schimbul (4) (6)
multiplu Către o Excluderea reciprocă (între
comunitate largă grupuri cu interese similare)
A↔B (t1) (societatea,
A↔B (t2) naţiunea) ABCDEF↔GHIJKL
A↔B (t3) A↔BCDEFGHIJK
Interacţiune (7) (8) (10)
generalizată Secvenţiere Circuit închis Schimbul unilateral cu un grup
similar, fără beneficiu direct
A→B→C→D→E A→BCDE, ABCD→
→A B→ACDE, BCDE→
C→ABDE, ...
D→ABCE, WXYZ→

37
E→ABCD XYZA

(9) (11)
Circuit deschis Excludere reciprocă
A→BCDE, ABCD→
B→CDEF, EFGH→
C→DEFG, IJKL→
D→EFGH, WXYZ→
Z→ABCD ABCD

Interacţiunea generalizată, pe de altă parte, este generoasă şi


unidirecţionată. Ea nu obţine avantaje pentru iniţiatori, ci doar efecte în
folosul comunităţii sau al altor indivizi. Motivaţia acestei forme altruiste de
interacţiune este interesul general sau beneficiul în favoarea altor indivizi,
grupuri sau comunităţi (de exemplu, acţiunile filantropice sau caritabile,
recursul la drepturile omului pentru a apăra interesele unor persoane sau
grupuri oprimate, sensibilizarea publică în favoarea unor idei sau proiecte
civice etc.). Astfel de demersuri sunt voluntare, pentru că decurg din
opţiunea morală a iniţiatorilor, nu din obligaţiile care revin din statutul de
cetăţean.
Această formă de patos civic, de acţiune în beneficiul general stă la
baza societăţii civile. După Janosky (1998, p. 95), nu orice deţinător al
statutului de cetăţean este capabil şi dispus să se implice în societatea ci-
vilă. În funcţie de gradul şi forma participării civice, există şase tipuri de
cetăţeni:
– cetăţeanul încorporat – este parte a elitei sau se consideră ca atare; se
identifică cu acţiunea guvernamentală şi o susţine fără rezerve;
– cetăţeanul oportunist – participă la activităţi politice doar în măsura în
care îi convine sau obţine un avantaj personal;
– cetăţeanul activ – ia parte la viaţa obştească, fiind deseori implicat în
conflicte cu autoritatea publică; poate fi angajat în partide politice sau
alte organizaţii şi se preocupă de interesul general, într-o manieră
altruistă;
– cetăţeanul pasiv – acceptă autoritatea şi conducerea politică deşi nu
este convins că acţiunea acestora este cea mai potrivită; se manifestă
incidental şi periodic, cu ocazia votului sau a unor evenimente
deosebite;
– cetăţeanul cinic – este similar cetăţeanului activ, fiind capabil şi
interesat de participarea politică; confruntat cu dificultăţile unui schimb
generalizat, specific societăţii civile, el/ea se mulţumeşte cu o critică
indirectă (de exemplu, ironie politică, absenteism) sau se opreşte la o
interacţiune limitată;
– cetăţeanul marginalizat – este inactiv şi alienat, datorită lipsei de
mijloace şi oportunităţi; este categoria celor cu drepturi formale, lipsiţi
însă de posibilitatea reală de a le exercita; poate face obiectul
manipulării politice, mai ales în situaţii pre-electorale;

38
– cetăţeanul fatalist – este apatic, inactiv şi defetist; el neagă chiar
utilitatea participării politice, fiind neîncrezător în oportunitatea unui
atare efort.
Participarea la societatea civilă se bazează în special pe forma altruistă
de cetăţenie şi pe cetăţenii activi (primele trei forme din tipologia lui
Janoski). Aşa cum vom vedea în continuare, altruismul şi activismul politic
sunt esenţiale pentru disputa cu statul în negocierea drepturilor civile şi
politice.

a) Definiţia societăţii civile


Ca şi cetăţenia, termenul de societate civilă înseamnă diferite lucruri
pentru diverse persoane. Este un termen care captează atenţia şi
beneficiază de o largă circulaţie, în pofida lipsei de acord conceptual. Din
acest motiv, Seligman (1992) preferă să se refere la „ideea de societate
civilă“ în locul unei definiţii standard. Sensul acestei sintagme se
precizează prin utilizare, în funcţie de context şi epocă istorică.
În tabelul 2 am sintetizat principalele poziţii clasice faţă de societatea
civilă. Termenul ca atare a fost introdus de Hegel, pentru a desemna
sistemul de solidaritate colectivă al burgheziei în negocierea drepturilor
sale cu statul.
Ceea ce ne interesează în contextul de faţă este sensul contemporan al
societăţii civile, aşa cum apare în teoria politică. Putem decela astfel trei
tipuri de definiţii:
– contraputere sau alternativă faţă de stat şi de piaţă („societatea civilă
este societate minus stat“ sau ceea ce rămâne din societate în afară de
stat) – această definiţie a fost introdusă de iluminismul scoţian din sec.
XVIII (Adam Smith, David Hume, Francis Hutchinson şi Adam Ferguson);
– sectorul non-profit al societăţii, unde cetăţenii desfăşoară activităţi
benevole, fără beneficii economice; aceste activităţi sunt în favoarea
interesului comun, al unor persoane sau grupuri oprimate (este sensul
introdus de comunităţile puritane din SUA în secolul XIX);
– organizaţiile non-guvernamentale pe bază voluntară, ca expresie a
drepturilor şi libertăţilor dobândite la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX.
Tabelul 2. Definiţii clasice ale societăţii civile
Autorul Criteriul Definiţia
ARISTOTEL participarea politică un tip de societate (Koinomia) care
permite participarea politică a cetăţenilor
egali
SF. AUGUSTIN separarea Naturii de este „Urbis” (societatea umană) în opoziţie
Graţie cu „civitas Dei” (lumea transcendentă)
HOBBES coeziunea socială interesul comun şi uniunea tuturor
entităţilor politice (guvernanţi, grupuri,
cetăţeni) pe baza unui contract social
LOCKE primordialitatea comunitatea politică a cetăţenilor pentru a

39
indivizilor faţă de stat proteja proprietatea privată
KANT distincţia dintre un spaţiu public comun unde sunt
legalitate şi moralitate garantate participarea la structurile civile
şi autonomia indivizilor; societatea civilă
este o sinteză a raţiunii, egalităţii şi
libertăţii, care face posibil controlul vieţii
publice de către moralitatea privată
HEGEL respectul reciproc al solidaritatea etică bazată pe reciprocitate
drepturilor individuale şi recunoaşterea mutuală a drepturilor;
(în special a dreptului unitatea dintre dreptul public şi etica
de proprietate) privată; statul rămâne garantul
contractului social
MARX tensiunea dintre statul o zonă de influenţă a non-statului ca
capitalist şi clasa rezultat al capitalismului şi industrializării;
muncitoare exploatată este arena publică unde se desfăşoară
lupta de clasă

Acest din urmă sens predomină în literatura politică şi sociologică din


ultimele decenii. Astfel, după Schmitter (1997, p. 240): „Societatea civilă
poate fi definită ca un set sau un sistem de grupuri intermediare auto-
organizate care
– sunt relativ independente atât faţă de autorităţile publice, cât şi faţă de
unităţile private de producţie şi reproducţie, adică faţă de firme şi
familie;
– au capacitatea de a delibera şi a întreprinde acţiuni colective în
apărarea sau promovarea intereselor şi ideilor lor;
– nu urmăresc să ia locul funcţionarilor de stat sau al întreprinzătorilor
particulari, nici să accepte responsabilităţi publice;
– convin să acţioneze conform unor reguli prestabilite, de exemplu, sub
forma unor înţelegeri civice, pe bază de încredere şi respect reciproc“6.
Cea mai apropiată de poziţia noastră este însă definiţia lui Janoski
(1998, p. 12): „Societatea civilă reprezintă sfera discursului dinamic şi
interactiv dintre stat, sfera publică reprezentată de organizaţiile voluntare
şi sfera pieţei cuprinzând firmele private şi sindicatele“.
Această definiţie ne convine cel mai mult pentru că:
– pune accentul pe negocierea colectivă a drepturilor şi responsabi-
lităţilor, ca expresie a cetăţeniei;
– ia în consideraţie nu doar relaţia stat-cetăţeni, ci toate formele de
interacţiune dintre sfera publică, stat, piaţă şi sfera privată;
– îmbină discursul civic cu acţiunea politică.

b) Structura spaţiului public


Din definiţia de mai sus, rezultă că societatea civilă nu este o zonă
strict delimitată a societăţii globale şi nici nu se reduce la opoziţia

6
Pentru diversitate, poate fi utilă şi definiţia lui Barber (1998, p.6), după care
societatea civilă este spaţiul public al cetăţenilor organizaţi, autonomi în raport cu
statul şi piaţa. Este al treilea sector al sistemului public, „un spaţiu pentru noi
toţi”, care funcţionează prin exercitarea drepturilor şi responsabilităţilor
cetăţeneşti.

40
sistematică faţă de puterea publică. Ea constă în interacţiunile pe care
toate componentele sistemului social le angajează pe arena publică.
Ca şi Habermas (1989), Janoski se referă la patru componente
interdepedente ale societăţii (vezi fig. 6):
 statul cuprinde cele trei puteri (legislativă, executivă şi juridică),
precum şi instituţiile specializate ale ordinii publice (poliţia, vama,
armata, informaţiile interne şi externe);
 sfera privată include viaţa familială, prietenii, relaţiile personale şi
intimitatea;
 piaţa este reprezentată de firmele private şi corporaţiile angajate în
activităţi lucrative, bursele de valori, federaţiile patronale, grupurile
profesionale, asociaţiile consumatorilor, sindicatele;
 sfera publică este zona cea mai complexă şi mai vizibilă a societăţii:
este spaţiul civic unde interacţionează celelalte trei componente (este
forum-ul societăţii moderne), unde au loc negocieri şi dispute, unde se
desfăşoară „acţiunea comunicativă“ (Habermas); sfera publică
cuprinde cel puţin cinci tipuri de organizaţii voluntare (Janoski, 1998, p.
14):
– partidele politice care nu sunt la guvernare şi nu sunt subordonate
statului;
– grupurile de interes, menite să influenţeze deciziile asupra unor
probleme care interesează un anumit grup;
– organizaţiile filantropice („comunitas“) colectează fonduri pentru a
completa bugetul public pentru asistenţă sau protecţie socială;
furnizează ajutor direct (Crucea Roşie, Rotary Club) sau
organizează întrajutorarea (Asociaţia Bolnavilor Parkinson,
Asociaţia Sindromului Down etc.);
– mişcările sociale se centrează pe activităţile de „lobby“, de
promovare a imaginii publice, pe campanii de presă, colectare de
semnături, demonstraţii, acţiuni de protest;
– grupurile religioase fac parte din sfera publică (nu din cea privată,
restrânsă la aderenţi) în măsura în care oferă servicii de interes
comun (de exemplu, asistenţă socială şi medicală) sau propun
politici publice alternative (de exemplu, eliminarea avorturilor
pentru susţinerea politicii demografice); intră aici asociaţiile şi
federaţiile, fundaţiile religioase, cluburile pe baze confesionale şi
fondurile de caritate.

41
Fig. 6. Componentele sistemului social (Janoski, 1998)

Poliţia
Executivul
Statul Armata
Justiţia
Informaţiile
Legislativul interne şi externe

Securitatea Contractele
Partidele socială, mediile privind Reglementările
politice de stat, educaţia apărarea
publică,
Sfera
cercetarea ∗
publică
Federaţiile Sfera pieţii
Media particulare, sindicale
Asociaţiile educaţia, sănătatea
voluntare Asociaţiile Firmele Sindicatele
patronale

Grupurile de Mişcările Asociaţiile Pieţele


întrajutorare sociale consumatorilor

Viaţa privată Firmele de


analizată de media familie, cluburile
şi tribunale de elite

Familia
Intimitatea
Prietenii şi Sfera
cunoştinţele privată Viaţa privată

* În această zonă sunt constituite corporaţiile publice sub autoritate tripartită


(de exemplu, parteneriatul social).

În această reprezentare multidimensională, spaţiul public este un câmp


de forţe care angajează interacţiuni cu toate celelalte sfere ale vieţii
sociale, respectiv statul, piaţa şi sfera privată. Cetăţenia nu este o relaţie
simplă între cetăţeni şi stat, ca în definiţiile etatiste tradiţionale, ci un
sistem de acţiuni şi negociere colectivă care angajează toate cele patru
componente ale societăţii globale: sfera publică, sfera privată, statul şi
piaţa.
La rândul său, societatea civilă nu se reduce la organizaţiile non-
guvernamentale, ci include:
– discursul public (de legitimare, mobilizare, argumentare sau
contestaţie);
– ansamblul interacţiunilor dintre componente, exprimate pe arena
publică;
– cele cinci organizaţii voluntare descrise mai sus.
În această optică, societatea civilă este comunitatea politică cea mai
dinamică şi mai eficientă, care oferă cele mai diverse şi mai
reprezentative oportunităţi de exercitare a cetăţeniei.

42
c) Tipologia regimurilor politice
Configuraţia propusă de Janoski nu trebuie să ne inducă imaginea unei
superorganizaţii armonioase, identice pentru toate societăţile, în care
interesul comun prevalează întotdeauna. Din contră, definirea celor patru
sfere interdependente nu anulează posibilitatea comportamentelor
impredictibile şi atipice sau, pur şi simplu, absenţa cooperării între
cetăţeni. Activismul şi modelul altruist coexistă cu celelalte forme de
cetăţenie din clasificarea lui Janoski, astfel încât este posibil ca
angajamentul civic şi conduitele colectiviste să nu fie atitudini dominante.
Aceasta explică, de altfel, incidenţa destul de mare a manifestărilor care
caracterizează „deficitul democratic“ (apatie, absenteism, individualism
exacerbat, intoleranţă) la care ne-am referit cu altă ocazie.
Există însă şi altă sursă de variaţie, care influenţează forma concretă
de articulare a celor patru componente ale societăţii. Este vorba de regimul
politic şi ideologia subiacentă, care pot determina ponderea efectivă a
statului, a pieţei şi a sferei private în raport cu arena publică.
Janoski a sesizat foarte bine acest aspect şi a încercat el însuşi să aplice
tipologia binecunoscută a lui Held (1987) după care există patru tipuri generice
de regimuri politice: modelul pluralist, modelul elitist, modelul neo-corporatist şi
modelul societăţii de masă. Fiecare dintre acestea se caracterizează prin
anumite relaţii între componentele vieţii sociale, pe care Janoski (1998, p. 110–
111) le sintetizează sub forma diagramelor din fig. 7. Ceea ce pare să
diferenţieze aceste modele este importanţa dată diverselor organizaţii ale
societăţii civile: asociaţii religioase, partide politice, grupuri de interes, grupuri
„watch dog“ sau de monitorizare civică, cluburi recreative, fundaţii caritabile. În
regimul liberal, organizaţiile voluntare domină arena publică, astfel încât nu mai
este nevoie de intervenţia statului. În acest model, statul este practic
deconectat de organizaţiile voluntare: el încurajează iniţiativele şi soluţiile
oferite de sectorul privat şi de „business“ (este modelul care predomină în SUA,
Canada, Australia şi Japonia). Modelul elitist, exemplificat de Franţa şi Germania
doreşte să contracareze imprevizibilitatea şi inechitatea soluţiilor de tip liberal.
Ca urmare, statul acordă un rol important organizaţiilor considerate de elită
(sindicale, religioase, patronale, regionale) în susţinerea serviciilor sociale. De
exemplu, în baza principiului subsidiarităţii, astfel de organizaţii non-profit pot
utiliza fondurile specializate colectate de stat (fondul de şomaj, fondul de
patrimoniu sau fondul de dezvoltare regională) pentru a implementa politicile
sociale. Regimul neo-corporatist încurajează comasarea grupurilor de interes sub
formă de asociaţii pe bază de afinităţi sau programe (de exemplu, asociaţiile
patronale, confederaţiile, sindicatele de ramură, parteneriatul social). Spre
deosebire de modelul elitist, aceste structuri se auto-guvernează şi sunt supuse
competiţiei. Ele se deosebesc şi de modelul liberal, pentru că sunt mai stabile
(de exemplu, agenţiile specializate din Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda).

43
Fig. 7. Tipologia regimurilor politice (Janoski, 1998)

1. Modelul pluralist Statul 2. Modelul elitist Statul

IG1 IG2 IG3 SM IG1 IG2 IG3

C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 C10 C1 C2 C3 C4 C5 C6 ...+ Cn
...+

3. Modelul neo-corporatist 4. Modelul societăţii de masă


Statul
Executivul
Statul

Partidele Partidele
de de
stânga dreapta IG1 IG2

IG1 IG2
IG3 IG4 Federaţiile Federaţiile IG5 IG6
sindicale patronale
M E D I A

U1 U2 U3 E1 E2 E3 E4

C1 C2 C3 C4 C5 C6
C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9
+... ...+
În modelul societăţii de masă, mediile de informare domină sfera publică.
Este „societatea-spectacol“, exemplificată cel mai bine de SUA, unde
media nu constituie doar unul din grupurile de interes (ca în celelalte trei
modele), ci principalul factor de influenţă politică. Puterea lor este atât de
importantă, încât tinde să monopolizeze întreaga sferă publică. Riscul în
acest caz este ca mesajul civic propriu-zis să-şi piardă autenticitatea şi să
se banalizeze, fiind pus pe acelaşi plan cu reclamele comerciale,
manipularea politică şi propaganda în interes personal.

d) Globalizarea societăţii civile


Una din limitele analizei lui Janoski este că cele patru sfere de activitate
sunt circumscrise statului naţional. Modelele sale de societate au fost
exemplificate prin regimuri politice specifice unor state şi guverne.
Cetăţenia se exercită doar în interiorul acestei entităţi politice pe care
Janoski o desemnează prin „sistemul social global“. Această abordare
rămâne tributară ecuaţiei etnocentriste a lui Marshall, după care naţio-
nalitatea (statutul de cetăţean) este o precondiţie a drepturilor omului şi
se exercită în interiorul unui stat suveran.
Această condiţionare a accesului la drepturi de afilierea statală şi de
statutul de cetăţean este astăzi chestionabilă. Proiectul de unitate politică
europeană este o provocare directă a acestei condiţionări tradiţionale. Am
văzut, de asemenea, cum cetăţenia postnaţională se detaşează de un te-
ritoriu anumit, luând ca referinţă drepturile omului, care sunt universale.
Unii autori, ca de exemplu Turner (1993), Soysal (1994), Badie (1995) şi
Ohmae (1995), se întreabă în acest context dacă nu cumva centrarea pe
drepturile omului nu înseamnă de fapt sfârşitul cetăţeniei ca paradigmă
politică.
În realitate, drepturile omului în sine nu asigură automat participarea la
comunitatea politică. Chiar şi versiunea postnaţională a cetăţeniei (de
exemplu, patriotismul constituţional al lui Habermas) presupune anumite
competenţe civice şi înţelegerea mecanismelor instituţionale ale
democraţiei participative.
În plus, aşa cum vom vedea imediat, drepturile singure nu sunt
suficiente ca statutul de cetăţean să funcţioneze. Ele sunt de obicei aso-
ciate cu responsabilităţile care instrumentează loialitatea faţă de
comunitatea politică şi obligativitatea morală a participării civice.
Exemplul societăţii civile şi configuraţia multipartită a lui Janoski ne-au
atras însă atenţia asupra faptului că statul nu este singura formă de
comunitate publică. „Interacţiunile generalizate“ care caracterizează
indivizii altruişti şi responsabili traversează practic întreaga societate, sub
forma societăţii civile.
Întrebarea este însă dacă această interpretare a societăţii civile poate fi
extinsă dincolo de un teritoriu sau tip de societate. Janoski nu abordează
acest subiect, însă alţi analişti (Hann şi Dunn, 1996; Scholte, 1999)
vorbesc deja de o „societate civilă globală“. Scholte (1999, p. 10), de
exemplu, defineşte globalitatea ca o suprateritorialitate, ceea ce înseamnă
că societatea civilă globală:
– se ocupă de problemele transversale ale umanităţii,
– presupune comunicare transfrontalieră,
– se sprijină pe organizaţii transteritoriale,
– este o formă de solidaritate suprateritorială.
Trebuie să recunoaştem că, în pofida aspiraţiilor, aceste patru atribute
sunt mai greu de realizat la nivel global decât în interiorul unei societăţi
naţionale. „Lumea“ este mult mai eterogenă şi mai inegală decât statele
suverane, astfel încât ea este departe de a deveni o comunitate politică
propriu-zisă. La nivel european, date fiind contingenţele istorice şi
elementele unificatoare deja în funcţiune (piaţa comună, moneda unică,
dreptul comunitar), globalizarea societăţii, inclusiv a societăţii civile, este
mult mai plauzibilă.
Până în prezent, problemele mondiale globale au fost abordate prin
prisma agenţiilor internaţionale ca ONU, sistemul Bretton Woods (Banca
Mondială şi FMI), OSCE, Grupul G8. Mesajul acestor organizaţii
interguvernamentale, chiar dacă ele au promovat standarde comune ale
democraţiei, nu a fost întotdeauna credibil. În mare parte, activismul civic
global s-a orientat chiar împotriva acestor organizaţii, considerate
nereprezentative pentru societatea civilă globală.
Cu alte cuvinte, fără participarea efectivă a tuturor părţilor (statele şi
business-ul), aşa cum preconizează de fapt modelul lui Janosky, nu este
posibilă o societate civilă globală. Activismul transfrontalier, solidaritatea
internaţională a cetăţenilor şi mobilitatea ONG-urilor, ca şi referinţa
comună la drepturile omului, nu sunt suficiente pentru a realiza o so-
cietate civilă cu vocaţie universală.

6. Competenţa civică
Democraţia nu este de conceput fără cetăţenie iar cetăţenia nu este
posibilă fără cetăţeni competenţi şi angajaţi. Această relaţie simplă stă la
baza competenţei civice, pe care Mead (1986), Turner (1993), Almond şi
Verba (1996) o plasează la originea cetăţeniei. Este capacitatea
persoanelor, grupurilor şi comunităţilor de a participa activ la viaţa
publică, ceea ce presupune:
– o cultură civică minimală;
– un set de drepturi şi responsabilităţi;
– oportunităţi civice.
Cu alte cuvinte, dincolo de statutul formal al cetăţeniei, deţinătorul de
drepturi şi responsabilităţi trebuie să fie capabil să le exercite în mod
efectiv, să aibă competenţele adecvate şi să beneficieze de şanse reale de
exprimare a acestor competenţe.
Vom analiza cele trei aspecte în continuare.

46
a) Cultura civică
Prin cultură civică înţelegem ansamblul cunoştinţelor, valorilor,
atitudinilor şi abilităţilor referitoare la comunitatea politică, la instituţiile
publice şi la actorii participanţi. Este aceea parte a culturii umane care
susţine cetăţenia şi comportamentul politic.
Există trei ipostaze ale culturii civice, în funcţie de cadrul de referinţă:
 Cultura civică ideală este ansamblul cunoştinţelor şi abilităţilor necesare
pentru participarea politică şi realizarea democraţiei ca proiect istoric.
Ea cuprinde competenţele minimale ale cetăţeniei într-un regim
democratic şi se referă la valorile şi instituţiile democraţiei, la sistemul
de decizie colectivă, la drepturile şi responsabilităţile cetăţeanului, la
cunoştiinţele privind procesele politice, legislative şi financiare, la
modul de funcţionare a societăţii civile.
 Cultura civică specifică unui tip de societate democratică se carac-

terizează prin anumite „pattern“-uri psiho-culturale, în funcţie de


condiţiile particulare ale comunităţii politice. Almond şi Verba (1996, p.
47), de exemplu, au identificat trei modele predominante, respectiv
cultura parohială, cultura dependentă şi cultura participativă. Cultura
civică a unei comunităţi politice se defineşte prin cunoştinţele, atitu-
dinile şi ataşamentul cetăţenilor faţă de sistemul politic în general, faţă
de input-urile sistemului politic (roluri, actori şi politici publice), faţă de
output-uri (procesele administrative care aplică politicile publice) şi faţă
de sine ca participant activ. Cultura civică (pe care Almond şi Verba o
mai numesc şi „cultură politică“) cuprinde astfel trei componente:
„orientarea cognitivă“, respectiv cunoştinţele despre sistemul politic,
instituţiile şi actorii săi; „orientarea afectivă“ sau atitudinile şi
dispoziţiile referitoare la sistemul politic; „orientarea evaluativă“, care
rezultă din judecăţile şi opiniile cu privire la sistemul politic şi realizările
sale într-un context dat.
 Cultura civică şcolară este de fapt o analiză a „bunului cetăţean“, sub
formă de competenţe dezirabile. Este o versiune normativă dedusă din
celelalte două (cultura civică ideală şi cultura civică specifică) care,
după Almond şi Verba (1996, p. 59), poate fi etichetată drept
„raţionalist-activistă“ pentru că pune accentul pe participarea raţională
în interiorul input-urilor sistemului politic. S-au propus diverse inventare
de competenţe care să definească această ipostază a culturii civice,
aşa cum se prezintă ea în curriculum şi manualele şcolare. Sinteza din
anexa II, unde am reunit cele mai cunoscute variante (Audigier, Velhuis
şi Civitas), pune în evidenţă patru tipuri de competenţe: cunoştinţe,
atitudini, valori şi abilităţi. Toate cele trei inventare de competenţe sunt
acceptabile în măsura în care rămân orientative, sub formă de repere
curriculare.

47
Cu alte cuvinte, cultura civică poate fi considerată ca un standard sau
un referenţial comun al societăţilor democratice doar în măsura în care
luăm în consideraţie ipostaza sa ideală, aşa cum este prezentată în tra-
tatele de ştiinţe politice. În momentul în care se trece la definirea
politicilor publice dintr-o anumită comunitate politică sau la curriculum-ul
naţional dintr-un anumit sistem de învăţământ, modelul ideal are nevoie
de adaptări şi contextualizări, în funcţie de specificităţile culturale şi prio-
rităţi. Aceasta nu înseamnă nici denaturarea principiilor democratice, nici
folosirea de standarde duble sau realizarea unor hibrizi eufemistici de tip
„democratura“ (Schmitter), ci doar contextualizarea şi concretizarea
cetăţeniei ca acţiune socială.

b) Drepturile şi responsabilităţile
Teoria politică admite astăzi fără rezerve că cetăţenia presupune
apartenenţa la o comunitate politică, participarea, identitatea, drepturile şi
responsabilităţile ce decurg din statutul de cetăţean. Dincolo de acest
consens relativ încep însă controversele, referitoare în special la drepturi
şi responsabilităţi: Sunt drepturile suficiente pentru a garanta statutul
juridic de cetăţean? Drepturile civile, politice şi sociale sunt reciproc
contradictorii sau unitare? Cum se articulează între ele şi cum interac-
ţionează drepturile şi responsabilităţile? Care este statutul lor juridic? Ne
referim la obligaţii şi îndatoriri sau la responsabilităţi?
Aceste întrebări sunt suficiente ca să ne convingă de faptul că pro-
blema drepturilor şi responsabilităţilor se află în centrul dezbaterilor pri-
vind cetăţenia. Unii autori, ca Twine (1994), Freeden (1998) şi Janoski
(1998) consideră că atât ideologiile, cât şi clasificarea regimurilor politice
se fac în funcţie de poziţia faţă de drepturi şi responsabilităţi. De o
manieră generală, liberalismul a pus accentul pe drepturi şi potenţialul lor
emancipator, pe contribuţia pieţei şi a iniţiativei private. La polul opus,
doctrinele conservatoare şi social-democraţia au acordat mai multă
importanţă obligaţiilor şi statului ca garant al egalităţii şi ca mediator al
conflictelor sociale.
Această opoziţie este însă ultrasimplificatoare. De exemplu, libera-
lismul ca doctrină nu este deloc omogen, chiar dacă primii teoreticieni
(Locke şi Paine) privilegiau indivizii faţă de comunitate. Ulterior, aşa cum
arată Faulks (2000, p. 56), ideea unui individ deconectat de „polis“ a
devenit caducă. Comunitatea şi drepturile individuale formează un
ansamblu indivizibil, astfel încât nu pot funcţiona ca un factor de dife-
renţiere a ideologiilor şi regimurilor politice.
De fapt, principala eroare aici este însăşi interpretarea celor două ca
alternative opozabile. Drepturile şi responsabilităţile sunt inseparabile,

48
astfel încât orice considerare izolată a uneia, prin excluderea sau în
opoziţie faţă de cealaltă, este artificială şi prejudiciabilă. Ele alcătuiesc
împreună nucleul tare al competenţei civice şi dau substanţă statutului de
cetăţean. Fără drepturi şi responsabilităţi, apartenenţa şi identitatea ar fi
sterile, fiind imposibilă acţiunea socială şi participarea politică. Din acest
motiv, preferăm să ne referim la responsabilităţi, nu la obligaţii şi îndatoriri.
Obligaţiile scot în evidenţă obligativitatea respectării legii şi a deciziilor
majorităţii iar îndatoririle decurg din loialitatea faţă de stat. Obligaţiile şi
îndatoririle sunt impuse şi nu se negociază. Responsabilităţile, în schimb,
decurg din liberul arbitru şi exprimă o opţiune, o decizie personală, o
îndatorire morală. Competenţa civică este mai eficientă în cazul
responsabilităţii asumate decât ca efect al obligativităţii şi constrângerii.
Principalul motiv pentru care drepturile şi responsabilităţile au avut un
tratament asimetric a fost regimul lor juridic diferit. Drepturile au fost
concepute pentru a apăra libertatea şi autonomia individului în faţa
statului şi a oricărei forme de putere laică. În consecinţă, toate
instrumentele universale şi europene de protecţie (Declaraţia Universală,
Carta Europeană, Carta Drepturilor Fundamentale) se referă la drepturi, nu
la responsabilităţi. Pentru a palia acest dezechilibru, în 1999 anul ani-
versării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, un grup de foşti şefi
de state conduşi de Helmut Schmidt („Grupul Interaction“) a înaintat ONU
o Declaraţie Universală a Responsabilităţilor. Proiectul a eşuat pentru că
nu s-a căzut de acord asupra instituţionalizării acestei Declaraţii şi, mai
ales, nu s-a găsit un instrument de implementare a responsabilităţilor care
să evite recurgerea la statul totalitar.
Drepturile şi responsabilităţile au fost deseori interpretare ca opozabile
pentru că aparţin unor forme diferite de raţionalitate (Kovács, 1999):
drepturile sunt norme juridice iar responsabilităţile sunt norme morale.
Enunţarea drepturilor sub formă de enunţuri imperative implică în mod
intrinsec consecinţa morală a respectării lor conform clauzei limitării
reciproce: drepturile unui individ sunt limitate de drepturile similare ale
altui individ iar acordarea de drepturi implică responsabilitatea morală a
respectării lor.
Prin urmare, responsabilităţile nu sunt neapărat o contrapondere a
drepturilor sau alternativa lor simetrică. Ele sunt versante complementare
ale ansamblului comun numit competenţă civică. Responsabilităţile sunt
enunţuri atât de abstracte şi difuze (fiind vorba de un principiu moral),
încât este imposibil să se cupleze direct cu anumite drepturi, printr-o
relaţie de la cauză la efect (un drept – o responsabilitate cores-
punzătoare). În plus, aşa cum demonstrează Hart (1968, p.11),
responsabilitatea este multiformă, fiind dificil de codificat în formă juridică:
responsabilitatea poate fi sursă (a fi responsabil de ceva), poate avea

49
sensul de „accountability“ (a da seamă), poate sugera capacitatea de a
face ceva („compos mentis“ sau cerinţa de a fi competent mintal şi legal),
poate fi înţeleasă ca o însărcinare publică (deţinerea unei funcţii) sau ca o
virtute (ceea ce exprimă o judecată de valoare: o persoană are „simţul
responsabilităţii“ sau se comportă în mod „responsabil“). Ca să complice şi
mai mult analiza, Bovens (1998, p. 51) apreciază că drepturile sunt
individuale sau colective, pe când responsabilitatea poate fi individuală, de
grup sau corporativă, poate fi activă (exprimată pe parcursul acţiunii) şi
pasivă (responsabilitatea „post-factum“ sau reactivă).
Teoria politică este deci confruntată cu o triplă problemă privind relaţia
drepturi-responsabilităţi:
– asimetria şi opozabilitatea lor;
– dificultatea de a disocia diversele drepturi; din punct de vedere juridic,
drepturile rămân inseparabile şi unitare, chiar dacă analizele politice le
ierarhizează sau le separă conjunctural;
– imposibilitatea de a codifica juridic responsabilităţile, care rămân în
domeniul opţiunii şi al judecăţii morale.

Aceste probleme persistă în orice situaţie de aplicare a competenţei


civice, inclusiv în cazul cetăţeniei europene.

c) Învăţarea cetăţeniei
Cetăţenia este o construcţie culturală şi istorică. Ea se învaţă de fiecare
individ şi generaţie de cetăţeni, printr-un proces spontan de socializare
politică sau prin demersuri sistematice de educaţie civică într-un mediu
specializat (de exemplu, în şcoală).
Societatea şi comunitatea politică reprezintă cadrul natural în care se
formează ceea ce Crick şi Porter (1978) au numit „alfabetizarea politică“
(„political literacy“). Este un mediu polivalent şi deschis în care
competenţele civice se formează spontan, împreună cu alte forme de
„alfabetizare“ (cognitivă, comunicativă, digitală, tehnologică etc.).
În acest context global, socializarea politică are propriile mijloace şi
forme de acţiune. Dekker şi Meyenberg (1991, p. 39-40) au identificat trei
forme de acţiune:
– socializarea politică intenţionată şi directă, al cărui scop explicit este
dobândirea de cunoştinţe specializate, formarea atitudinilor şi a
comportamentelor cetăţeneşti (de exemplu, prin educaţie civică sau
alte materii şcolare);
– socializarea politică intenţionată indirectă se realizează prin influenţele
care nu au drept scop principal educaţia politică (de exemplu, prin
participarea la o activitate voluntară);

50
– socializarea politică neintenţionată şi indirectă are loc în situaţiile de
învăţare informală, de exemplu, prin lectura presei sau urmărirea
„spectacolului străzii“.

51
Tabelul 3. Sistemul agenţilor de socializare politică
(Dekker şi Meyenberg, 1991)
Agenţi de
Persoane sau grupuri Instituţii, organizaţii şi medii sociale
socializare politică
grupuri primare părinţii, bunicii, fraţii şi mediul familial
familia surorile, vecinii

sistemul de profesorii, colegii procesul de învăţământ, instituţia


învăţământ şcolară, sistemul intern de decizie,
şcoala curriculum-ul, manualele, ritualul
academic, activităţile extraşcolare
biserica clerul serviciile religioase
media şi prezentatorii, formatorii TV, cinematografele, radioul, presa
comunicaţiile de de opinie, actorii, scrisă, Internetul, jocurile interactive
masă cântăreţii preferaţi
colegii şi prietenii colegii de echipă, cluburile de tineret, activităţile
partenerii, liderii informali recreative şi sportive, competiţiile
sistemul de patronii, angajatorii, companiile şi firmele, echipa de muncă,
ocupare formatorii, partenerii comunităţile sociale, asociaţiile
profesională sociali, managerii profesionale, sindicatele, centrele de
formare profesională
comunităţile membrii de rând, partidele politice, organizaţiile de femei
politice persoanele carismatice, şi de tineret, serviciile de informare
funcţionarii publici, cetăţenească, structurile electorale,
oficialităţile din justiţie, grupurile de interes, organizaţiile
poliţie şi armată, liderii voluntare, serviciul militar, campaniile
partidelor politice de sensibilizare

În ansamblul său, întreaga societate funcţionează ca un mediu colectiv


de socializare politică. Dekker şi Meyenberg au descris cu amănunţime
componentele sistemului global de socializare politică sub forma din
tabelul 3, unde se observă clar diversitatea agenţilor de socializare
(„political socializers“ sau „political socialization agents“).
Şcoala rămâne unul din mediile cele mai influente şi o opţiune majoră în
cadrul demersurilor de socializare politică. Ca mediu de formare a culturii
civice, şcoala are contribuţii specifice:
– cuprinde copiii şi tinerii reuniţi într-o organizaţie de integrare socială;
– este un mediu de acţiune şi decizie colectivă, ipostază valorificată
îndeosebi prin tendinţele moderne de autonomie şi responsabilizare a
unităţilor de învăţământ („self-development“ şi „self-improvement
schools“);
– este un spaţiu public în care se pot exercita toate atributele cetăţeniei
democratice, respectiv apartenenţa, identitatea, participarea, dreptu-
rile şi responsabilităţile; în acest sens, „democraţia internă“ a şcolii se
inspiră direct din principiile cetăţeniei;
– oferă situaţii civice reale, similare cu cele din societatea globală,
precum relaţia cu autoritatea, negocierea colectivă, inechitatea sau jo-
curile de putere;

52
– permite transmiterea sistematică a cunoştinţelor despre cetăţenie şi
formarea deliberată a valorilor, atitudinilor şi abilităţilor necesare vieţii
publice;
– este un mediu complex de socializare politică care integrează trei
forme specifice de influenţe educative (vezi fig. 8): educaţia formală
(curriculum-ul oficial şi învăţarea sistematică a unei materii, finalizată
prin diplome şi certificate formale), educaţia non-formală (activităţile
extraşcolare) şi educaţia informală, realizată prin învăţare difuză şi
spontană (de exemplu, prin media).
Fig. 8. Educaţia pentru cetăţenie în mediul şcolar

Curriculum ascuns (imitarea Învăţarea cu ajutorul media (imitarea


Educaţia colegilor, evenimente persoanelor carismatice, influenţa
informală emoţionante, experienţe de simbolurilor, miturilor, metaforelor,
vacanţă) stereotipurilor, reclamelor,
anecdotelor)

Activităţile extraşcolare Etosul şcolar (climatul Luarea deciziei în


(proiecte, vizite, clasei, cultura şcoală (consiliile
Educaţia
schimburi şcolare, organizaţională, şcolare, parlamentul
non-formală
cluburi, campanii, relaţiile interetnice, elevilor, grupurile de
activităţi voluntare) liderii informali) interes şi de presiune)

Materie aparte (ex. Programe integrate


Educaţia educaţia civică, cultura Temă cross-curriculară (ex. studiile sociale,
formală civică, educaţia politică) (ex. drepturile omului) omul şi societatea)

Într-o anchetă realizată de Consiliul Europei în toate cele 46 de ţări


membre, s-a constatat că cea mai frecventă şi mai vizibilă cale de
realizare a educaţiei civice în şcoală este curriculum-ul formal (cf. Bîrzea,
2003, p. 18). Aşa cum se observă din anexa III, care sintetizează datele
respective, există trei modele de organizare a curriculum-ului destinat
educaţiei civice:
• o materie aparte cu alocare proprie în planul de învăţământ (1-2 ore pe
săptămână): „educaţia civică“ (Austria, Franţa, Anglia, Norvegia,
România), „cultura civică“ (Slovenia şi România), „educaţia politică“
(Germania), „educaţia socială“ (Estonia), educaţia pentru drepturile
omului (Turcia, Croaţia), educaţia juridică (Ucraina, Armenia), ştiinţele
sociale (Cipru, Ungaria, Italia, Olanda, Suedia, Danemarca, Letonia,
Polonia);
• teme cross-curriculare inserate în toate materiile (Elveţia, Grecia,
Belgia, Malta, Anglia);
• programe integrate centrate pe anumite teme (drepturile omului, stu-
diul societăţii, educaţia morală, omul şi societatea), prin regruparea
unor componente din disciplinele apropiate precum istoria şi instruirea

53
civică (Italia), istoria şi studiile sociale (Finlanda), antropologia şi
ştiinţele sociale (Ungaria), religia şi educaţia morală (Scoţia), etica şi
instruirea civică (Slovenia), etica, geografia, istoria şi ştiinţele sociale
(Spania).

Aceste date, ca şi analiza precedentă referitoare la competenţa civică, vor


fi utile în mod special studenţilor de la departamentele de ştiinţe politice şi
studii europene care sunt interesaţi de o viitoare carieră didactică, În calitate
de profesori de educaţie civică.

54
MODULUL II

CETĂŢENIA EUROPEANĂ CA STATUT JURIDIC

Am precizat la început că vom folosi cuvântul cetăţenie ca echivalent


general al termenului englez de „citizenship“ (fr. „citoyenneté“). În
schimb, pentru a respecta sensul comun din limba română, vom recurge în
acest modul şi la cuvântul naţionalitate pentru a desemna statutul juridic şi
legal al cetăţeanului beneficiar de drepturi şi libertăţi.
Cetăţenia europeană se referă la statutul juridic al cetăţenilor ţărilor
membre ale Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de
la Maastricht şi dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii
sub forma unui set de drepturi supranaţionale. Mai exact, noul art. 17 al
„Tratatului de constituire a Comunităţii Europene“ (fostul art. 8 al
Tratatului de la Maastricht) stipulează că este cetăţean al Uniunii
Europene orice persoană care beneficiază în prealabil de naţionalitatea
unuia din statele membre. Acest statut supranaţional vine în completarea
cetăţeniei naţionale prin exercitarea unui număr restrâns de drepturi pe
teritoriul altui stat membru decât propria ţară.
Chiar incompletă şi subordonată, cetăţenia europeană suscită deja
controverse politice importante: În ce măsură acest statut juridic se de-
taşează de contextul legislaţiei naţionale? Care sunt repercusiunile sale
asupra suveranităţii? Mai putem oare recurge la principiul subsidiarităţii
pentru a echilibra naţionalitatea şi cetăţenia europeană? Sunt oare
instrumentele actuale de protecţie compatibile cu noul statut
supranaţional? Care este impactul său asupra procesului constituţional
european? În ce măsură cetăţenia europeană ţine cont de principiile
comune ale democraţiei europene, incluse în Tratatul de la Amsterdam
(principiile libertăţii, pluralismului, respectării drepturilor omului şi statului
de drept)?
La aceste întrebări vom încerca să răspundem în continuare, într-un
modul dedicat statutului juridic al cetăţeniei Uniunii Europene. După stu-
dierea sa, studenţii vor fi în măsură:
• să facă distincţia dintre statutul juridic şi dimensiunea identitară a ce-
tăţeniei europene;
• să identifice drepturile supranaţionale care definesc acest statut;
• să recunoască limitele cetăţeniei europene în raport cu cetăţenia con-
ferită de statele naţionale;
• să deosebească mecanismele juridice şi cele non-juridice de protecţie a
drepturilor cetăţenilor Uniunii Europene;

55
• să identifice instrumentele de protecţie a drepturilor omului, în special
cele de care beneficiază cetăţenii ţărilor membre ale Uniunii Europene.

1. Cetăţenii şi exercitarea puterii în Uniunea Europeană


Condiţia de cetăţean se bazează pe o relaţie contractuală între stat şi
indivizi: statul recunoaşte drepturile fundamentale ale individului dar
pretinde în schimb obligaţii civice, loialitate şi participare. Ansamblul
acestor drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de cetăţean,
consfinţit în setul de documente oficiale care însoţesc individul-cetăţean
pe toată durata vieţii: certificate de naştere, buletine sau cărţi de
identitate, paşapoarte, certificate de deces.
Ca titular de drepturi, cetăţeanul devine un element al exerciţiului
puterii şi al principiului suveranităţii. Prin capacitatea sa de a influenţa
configuraţia puterii politice, cetăţeanul este deţinătorul unei părţi din
suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernării.
În ultimă analiză, atât structura puterii politice cât şi executarea deciziilor
luate de guvernanţi depind de voinţa cetăţenilor. Această colectivitate de
cetăţeni egali în drepturi, numită „Philia“ de către greci şi „comunitate de
drept“ de către romani, este sursa puterii şi a legitimităţii politice.
Extrapolarea acestui contract civic de la statul naţional către nivelul
supranaţional ridică însă unele probleme de fond, pe care vom încerca să
le clarificăm pe parcursul acestui modul. Aşa cum am văzut din analiza
precedentă, în cursul primului modul, principiul cetăţeniei nu este neapărat
circumscris cadrului naţional. Cetăţenia a fost asociată unui spaţiu public
în continuă evoluţie, fie că a fost vorba de statele-cetate ale lumii antice,
de principatele sau burgurile medievale, de republicile moderne sau de
statele-naţiune. Este un proces istoric în care principiul cetăţeniei a fost
deseori coroborat cu statul naţional, fără ca această asociere să fie
obligatorie sau exclusivă.
Influenţa acestui determinism istoric al cetăţeniei se observă şi în cazul
cetăţeniei europene. Practic, nu există cetăţenie europeană deconectată
de cetăţenia naţională, ceea ce diminuează foarte mult forţa şi
credibilitatea statutului juridic de cetăţean european. Majoritatea drepturilor
sunt garantate în continuare de cetăţenia naţională (franceză, suedeză,
belgiană etc.), cetăţenia europeană constând doar în patru drepturi
supranaţionale introduse destul de târziu, prin Tratatul de la Maastricht
(1992). În plus, aceste patru drepturi, cum vom constata în continuare, nu
sunt de primă importanţă pentru viaţa de zi cu zi a cetăţeanului, care
constată astfel că cetăţenia europeană este ceva posterior şi secundar,
adăugat la drepturile recunoscute prin constituţiile naţionale.
Suveranitatea şi exercitarea puterii rămân cu precădere la nivelul statului
naţional, în baza celor două principii ale dreptului comunitar, respectiv
subsidiaritatea şi proporţionalitatea.

56
Din acest motiv, recunoaşterea şi operaţionalizarea cetăţeniei
europene nu sunt atât de simple cum au părut la începutul anilor ’90 când,
din iniţiativa primului ministru spaniol Philippe Gonzales, s-au făcut
primele demersuri comunitare în acest sens. Unii analişti (Neunreither,
1995; Delanty, 1995; Meehan, 1993) văd această întârziere ca o disfuncţie
internă a construcţiei europene. Neunreither (1995, p. 5), de exemplu,
consideră că problemele cetăţeniei şi participării populare au fost
sacrificate încă de la început, procesul construcţiei europene fiind
rezultatul deciziei unor elite politice şi al concertării „la vârf“. În acest
sens, după Neunreither, au existat trei etape:
• „Prima Europă“, cea a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a
fost reglementată de Tratatul de la Roma (1957), printr-o abordare de
tip paternalist: guvernanţii au decis pe baza unui design politic foarte
elaborat, dar fără o participare populară propriu-zisă. La vremea
respectivă, când priorităţile imediate erau de altă natură (satisfacerea
nevoilor zilnice, vindecarea traumatismelor morale, reconcilierea
postbelică), foarte puţini cetăţeni întrezăreau importanţa noului proiect
european.
• „A doua Europă“ a început prin crearea Comunităţii Economice
Europene sau a pieţei comune (consfinţită prin Actul Unic European,
1986). Comunitatea începe să se intereseze mai mult de cetăţeni şi de
modul în care piaţa comună le afectează viaţa zilnică. După
Neunreither, această etapă este dominată de două demersuri coerente
privind problemele cetăţeneşti: pe de o parte, este ceea ce autorul
numeşte „abordarea funcţionalistă“ care pune accentul pe nevoile
directe ale indivizilor sau grupurilor de cetăţeni (această abordare este
considerată ca o „segmented citizenship“); pe de alta, este ceea ce se
numeşte „indirect citizenship“, respectiv construcţia noii identităţi
colective, comune tuturor cetăţenilor. Ca urmare, se elaborează
primele simboluri ale cetăţeniei europene, cum ar fi culoarea roşie
comună pentru paşapoartele europene, adoptarea vechiului drapel cu
12 stele al Consiliului Europei ca simbol al CEE sau imnul european
(„Oda Bucuriei“ a lui Beethoven). Acestea marchează, în termenii lui
Neunreither, trecerea de la „market citizen“ la „political citizen“.
• „Cea de a treia Europă“ a început cu Tratatul de la Maastricht (1992) şi
primele codificări ale cetăţeniei supranaţionale. Esenţial pentru această
nouă fază este implicarea cetăţenilor, conform noului slogan al
„Europei cetăţenilor“. De altfel, însuşi Monnet spunea că „noi unim
persoane, nu naţiuni“, însă această propoziţie nu s-a regăsit în
demersurile iniţiale ale construcţiei europene. După Maastricht, se
pune problema democraţiei şi guvernanţei europene, a construcţiei
unui spaţiu public şi a unei cetăţenii europene, aspecte care fac
obiectul principal al cursului nostru.

57
Fig. 9. Ataşamentul cetăţenilor faţă de Uniunea Europeană (Eurobarometer, 2003)
L 24 75
I 36 62
F 45 53
IRL 46 50
P 50 49
A 48 49
B 49 49
D 49 46
DK 53 46
Media U.E. 52 45
E 55 43
GR 62 38
S 64 34
NL 69 29
UK 68 27
FIN 74 24

% nu foarte sau de loc atraşi de U.E. % foarte sau destul de ataşaţi U.E.

Aceste aspecte devin prioritare pentru politicile publice din spaţiul


european, inclusiv pentru ţările candidate precum România. Problema care
se pune în prezent, dincolo de reforma instituţiilor şi consolidarea
democraţiei europene, este cea a pregătirii şi conştientizării cetăţenilor.
Atât Tratatul de la Maastricht, cât şi Tratatul de la Nisa s-au realizat prin
consultări cu uşile închise, prin negocieri întreprinse de diplomaţi şi
oameni politici. Cele patru decenii de integrare europeană s-au desfăşurat
aproape exclusiv la nivel birocratic, prin voinţa reprezentanţilor oficiali,
fără să existe o preocupare sistematică de mobilizare a cetăţenilor. Din
acest motiv, aşa cum arată datele Eurobarometer 2003 (vezi fig. 9), doar
45% din cetăţenii europeni sunt atraşi de Uniunea Europeană. Pe ţări,
diferenţele sunt foarte mari, cei mai pro-europeni fiind cetăţenii din
Luxemburg (75%), Italia (62%) şi Franţa (53%), ţări fondatoare ale C.E.E.
În schimb, cei mai puţin favorabili U.E. sunt cetăţenii Finlandei (24%), Marii
Britanii (27%) şi Olandei (29%).
Aceste date arată că nivelul de participare şi asumare („ownership“) a
cetăţeniei europene este încă destul de scăzut. Evaluările respective nu au
inclus încă actualele ţări candidate unde anchetele naţionale sunt mult
prea optimiste (cu un ataşament declarat de peste 70%, datorat probabil
insuficientei cunoaşteri a dificultăţilor integrării).
Cert este însă faptul că, în condiţiile actuale, când cetăţenia europeană
reprezintă doar câteva drepturi în completarea drepturilor recunoscute
prin constituţiile naţionale, cetăţenii nu au încă imaginea clară a Europei
ca spaţiu politic comun. Rămâne de văzut dacă reforma instituţiilor
comunitare şi revigorarea democraţiei europene, preconizate prin
adoptarea Constituţiei Europene, vor asigura cadrul necesar pentru
realizarea „celei de a treia Europe“ descrise de Neunreither.

58
2. Statutul juridic al cetăţeanului european
Întrebarea care se pune cel mai des în legătură cu acest subiect este
dacă cetăţenia europeană (înţeleasă ca cetăţenie U.E.) poate să rămână
ca o simplă prelungire a cetăţeniilor naţionale sau trebuie construită o
nouă formă de identitate colectivă, bazată pe ideea de „drepturi-creanţe“
respectiv drepturi garantate condiţionat, în măsura în care s-au îndeplinit
anumite cerinţe prealabile (de exemplu, anumite obligaţii sau drepturi). La
fel ca în viziunea multidimensională a lui Marshall, adepţii acestei noi
forme de cetăţenie pun accentul pe natura socială, economică, politică şi
civică a statutului de cetăţean. Autorii care preconizează o astfel de
abordare (Habermas, 1995; Neuwahl, 1995; Eder, 2001) ne reamintesc
faptul că cetăţenia europeană nu se reduce la statutul juridic propriu-zis
iar Europa nu va putea deveni o naţiune extinsă la nivel continental.
Construcţia europeană a pus deja bazele acestei cetăţenii supranaţionale,
de exemplu, prin cele patru libertăţi fundamentale ale pieţei comune
(libertatea de circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, bunurilor şi
serviciilor), prin recunoaşterea comună a drepturilor sociale ale
angajaţilor, prin promovarea coeziunii sociale şi a dezvoltării regionale etc.
Cele patru drepturi civice şi politice introduse prin Tratatul de la Maastricht
completează de fapt un ansamblu la baza căruia sunt politicile de
solidaritate şi politicile de acţiune comună, deja realizate în primele
decenii ale construcţiei europene.
Rezultatul acestor dezbateri nu este încă previzibil. Cert este faptul că,
atunci când se vorbeşte de cetăţenia Uniunii Europene (prescurtat:
cetăţenia europeană), se înţelege un statut supranaţional acordat automat
cetăţenilor ţărilor membre ale U.E. Cetăţenia U.E. este deci o calitate
suplimentară, în completarea cetăţeniei recunoscute de statul naţional.
Această prelungire „europeană“ a naţionalităţii nu este însă reversibilă:
cetăţenii unei ţări membre a U.E. nu pot obţine automat cetăţenia
celorlalte ţări membre. Această limitare a fost clar stipulată de Curtea
Constituţională a Danemarcei, de exemplu, care a făcut următoarele
precizări (apud: von Beyne, 2001, p. 72): „Cetăţenia Uniunii este un
concept politic şi juridic care este complet diferit de sensul conceptului de
cetăţenie din Constituţia Regatului Danemarcei şi sistemul juridic danez.
Cetăţenia Uniunii nu conferă dreptul unui cetăţean al unui alt stat membru
să obţină cetăţenia daneză sau orice drepturi, obligaţii, privilegii sau
avantaje inerente cetăţeniei daneze“.
Statutul de cetăţean al Uniunii Europene a fost introdus prin Tratatul de
la Maastricht (art. 8) sub forma a patru drepturi supranaţionale garantate
persoanelor care deţin deja naţionalitatea uneia din ţările membre ale U.E.
Acest statut se referă la:
• dreptul de mişcare liberă şi rezidenţă în oricare din ţările membre ale
U.E.;

59
• dreptul de a alege şi a fi ales în Parlamentul European şi alegerile
locale;
• dreptul la protecţie diplomatică într-o ţară terţă, în care propria ţară nu
are reprezentanţă consulară;
• dreptul de petiţie la Parlamentul European şi dreptul de a se adresa
Avocatului Poporului („Ombudsman“).
Se observă că, de fapt, aceste drepturi nu devin efective decât în afara
spaţiului politic şi juridic al propriului stat (acoperit prin cetăţenia naţio-
nală). Este o formă de „external citizenship“, superioară vechiului statut
de „muncitor străin“, introdus în anii ’60 între ţările comunitare (de exem-
plu, statutul de „Gastarbeiter“ al muncitorilor italieni din Germania).
Ceea ce se reproşează cetăţeniei europene este lipsa dimensiunii trans-
naţionale. De altfel, în unele ţări ca Germania, Austria sau Luxemburg
cetăţenia duală sau multiplă nu este acceptată.
În plus, situaţia persoanelor imigrante sau a „non-cetăţenilor“
(„denizenship“) nu s-a ameliorat prin introducerea cetăţeniei europene.
Aceste persoane nu au acces la drepturile şi libertăţile cetăţenilor statelor
membre şi, prin urmare, nu beneficiază de drepturile cuprinse în cetăţenia
europeană. Din acest motiv, una din direcţiile de dezbatere în legătură cu
statutul juridic de cetăţean european este tocmai garantarea accesului -
direct la euro-cetăţenie pentru imigranţi şi refugiaţi, fără să se mai treacă
neapărat prin cetăţenia recunoscută de naţionalităţile statelor membre ale
U.E.
În sfârşit, altă direcţie ar fi întărirea statutului de cetăţean european şi
diminuarea ponderii naţionalităţii, într-o formă similară cu amendamentul
14 al Constituţiei SUA, introdus imediat după războiul civil (1868). În acest
caz, mai puţin probabil în actualul context european, cetăţenia naţională
ar deveni una reziduală, subordonată cetăţeniei europene. S-ar renunţa
astfel la clauza drepturilor-creanţă.
Această inversare a ponderii nu este încă posibilă şi nici nu face
obiectul Constituţiei Europene. Art. 8 al acestei Constituţii păstrează cele 4
drepturi supranaţionale ale Tratatului de la Maastricht (adăugând dreptul
de a folosi propria limbă în relaţia cu instituţiile europene) şi asociază
cetăţenia europeană cu drepturile fundamentale garantate prin textul
constituţional (mai exact, prin Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii,
inclusă în cadrul Constituţiei Europene).

3. Sistemul de protecţie a drepturilor cetăţenilor europeni

Cetăţenia europeană este de fapt o construcţie cu două niveluri: ce-


tăţenia naţională sau naţionalitatea recunoscută de un stat membru şi
cetăţenia supranaţională, reprezentată de cele patru drepturi adiţionale,
introduse prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht. În plus, la nivelul
Uniunii, există o multitudine de drepturi particulare, aferente pieţei

60
comune („market citizenship“), cum ar fi drepturile consumatorilor sau
drepturile sociale. În ce priveşte drepturile politice şi civice, ele sunt doar
parţial recunoscute la nivel unional.
Această evoluţie de la „market citizenship“ către „Union citizenship“
face necesar un nou sistem de protecţie a drepturilor cetăţeneşti. După
Marias (1995, p. 208), există un dublu sistem de protecţie a drepturilor
care decurg din cetăţenia europeană, respectiv:
a. Mecanismele non-juridice, reprezentate de:
– Comitetul pentru Petiţii al Parlamentului European şi
– Avocatul Poporului (Ombudsman).
Primul recepţionează sesizările şi plângerile cetăţenilor europeni sau
cele ale persoanelor legale rezidente în statele membre, pe care le rezolvă
în cooperare cu instanţele naţionale (comitetele pentru petiţii ale
parlamentelor naţionale şi Avocatul Poporului din statele membre).
Avocatul Poporului la nivel european (instituţie creată ca urmare a
Tratatului de la Maastricht) are mai multă putere. El poate realiza propriile
investigaţii în statele membre iar instituţiile europene şi cele naţionale
sunt obligate să dea un aviz asupra cauzei, în termen de trei luni.
Ombudsman-ul european propune soluţii şi măsuri, informează
Parlamentul şi persoanele interesate asupra rezultatelor anchetelor
întreprinse. Competenţele Avocatului Poporului la nivel european rămân
însă circumscrise „acquis“-urilor comunitare: această instituţie supranaţio-
nală acţionează numai în situaţiile de sesizare a încălcării prevederilor
Tratatelor Uniunii.
b. Mecanismele juridice de protecţie a drepturilor cetăţenilor europeni se
referă la sistemele de judecată la nivel unional, respectiv Curtea
Europeană de Justiţie (cu sediul la Luxemburg). Pe lângă obligaţia de a
verifica legalitatea deciziilor europene, CEJ veghează asupra respectării
drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din aplicarea Constituţiei Europene şi
a Tratatelor Uniunii. Din acest motiv, odată cu adoptarea Constituţiei
Europene, CEJ a căpătat prerogative sporite, în special în raport cu
celelalte instituţii europene.
Din punctul de vedere al cetăţeniei europene, Constituţia Europeană
face un important pas înainte pentru că încorporează Carta Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii, un text politic de bază pentru consolidarea
democraţiei europene. Titlul V („Drepturile cetăţenilor“) stipulează deja o
configuraţie lărgită a drepturilor cetăţenilor Uniunii Europene. Cele 4
drepturi recunoscute de Tratatul de la Maastricht şi textul Constituţiei
Europene (art. 8.2.) sunt completate cu noi precizări, astfel că în Cartă
(art. II 39-46) avem următoarea listă a drepturilor care definesc cetăţenia
U.E.:
• dreptul de a vota şi a candida la alegerile pentru Parlamentul
European;
• dreptul de a vota şi a candida pentru alegerile municipale;

61
• dreptul la o bună administraţie europeană care, la rândul său, cu-
prinde:
– dreptul fiecărei persoane de a fi audiată, înainte de luarea oricărei
decizii individuale care o afectează;
– dreptul fiecărei persoane de a avea acces la propriul dosar, cu
respectarea confidenţialităţii, a secretului profesional şi de afaceri;
– obligaţia administraţiei europene de a-şi justifica deciziile.
• dreptul de acces la documentele instituţiilor europene;
• dreptul de a se adresa Avocatului Poporului (Ombudsman) la nivel
european;
• dreptul de petiţie la Parlamentul European;
• dreptul de deplasare şi rezidenţă pe teritoriul statelor membre;
• dreptul la protecţie diplomatică şi consulară într-o ţară terţă, în care
propria ţară nu este reprezentată.
Se observă că acest pachet de drepturi conţine îndeosebi drepturi
politice în raport cu instituţiile europene. Se pune un mai mare accent pe
raporturile dintre cetăţean şi structurile publice ale guvernanţei europene,
ceea ce reprezintă deja o întărire a cetăţeniei supranaţionale.
Pentru cetăţenii statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene dar
care sunt afiliate Consiliului Europei, există alte instrumente de protecţie,
respectiv Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului (1950) şi
Carta Socială Europeană (1962). În cazul în care cetăţenii reclamă violări ale
drepturilor omului, se pot adresa direct, chiar împotriva propriilor state, la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasburg.
Ţările membre ale Uniunii Europene sunt însă şi membre ale Consiliului
Europei, astfel încât pot beneficia de ambele instrumente juridice de
protecţie, respectiv Carta Drepturilor Fundamentale şi Convenţia
Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului. Cele două instrumente nu
sunt contradictorii, însă rezultă diferenţe care decurg din statutul Uniunii
Europene ca instituţie de integrare (supusă deci dreptului comunitar, prin
care statele membre transferă unele prerogative la nivelul Uniunii), faţă de
Consiliul Europei care este o organizaţie de cooperare, respectiv un
consorţiu de state suverane, reunite pe baza dreptului internaţional. Dacă
cetăţenia U.E. acoperă deja unele drepturi politice şi civice la nivel unional,
Consiliul Europei rămâne o organizaţie interguvernamentală, care nu-şi
propune codificarea unui statut legal supranaţional. În schimb, Consiliul
Europei este mult mai implicat în construirea identităţii europene,
respectiv a dimensiunii psihologice şi culturale a cetăţeniei europene, de
care ne vom ocupa în continuare.

62
MODULUL III

IDENTITATEA EUROPEANĂ

Cetăţenia rezultă dintr-o relaţie simbolică între indivizi şi o organizaţie


socială şi politică. Această relaţie se constituie pe două căi:
a)printr-un contract social între stat şi cetăţenii săi – statul conferă
drepturi şi pretinde în schimb loialitate şi participare civică; cetăţenia
este în acest sens statutul juridic şi politic al cetăţenilor care beneficiază
de drepturile recunoscute oficial;
b)prin asumarea culturii organizaţionale, a normelor şi a
comportamentelor specifice entităţii politice de referinţă; cetăţeanul se
identifică cu spaţiul public sau cu anumite componente ale acestuia, fie
că este vorba de un „polity“ global (Europa, naţiunea, lumea,
civilizaţia), sau de o organizaţie de proximitate, eventual teritorializată
(localitatea, regiunea, patria, statul naţional); în acest sens psihologic şi
cultural, cetăţenia este o identitate colectivă, o formă de atribuire şi
asumare a unor particularisme culturale sau politice.
Aceste două aspecte ale cetăţeniei nu sunt contradictorii. Din contră,
ele sunt complementare:
• fiecare individ are de fapt mai multe identităţi, astfel încât apartenenţa
formală a naţionalităţii (statutul oficial) poate coexista cu diverse
identificări informale, proprii fiecărei persoane; de exemplu, un cetăţean
cu paşaport românesc se poate identifica cu o regiune cultural-istorică
(Oltenia), cu Europa (printr-o afiliere pur subiectivă, chiar dacă nu
deţine paşaportul U.E.) sau cu Lumea (poate fi „cetăţean al lumii“, în
sensul cosmopolit al lui Kant);
• statutul de cetăţean este întărit prin identificarea cu organizaţia politică
(de exemplu, statul naţional este referinţa identitară a naţionalităţii);
cetăţenia nu devine efectivă decât în momentul în care apartenenţa
formală recunoscută prin acte de identitate este asumată de cetăţeni ca
parte componentă a personalităţii lor; în această formă ideală,
participarea la activitatea publică preconizată de statul naţional este
deliberată şi explicită, pentru că se bazează pe convingere, pe
asumarea conştientă a rolului de cetăţean.
Am reiterat aceste concluzii ale modulelor precedente pentru a
introduce modulul de faţă, consacrat „Identităţii europene“. Reamintim
faptul că scopul nostru este de a analiza cetăţenia europeană în dubla sa
ipostază, de statut juridic şi nouă identitate colectivă. Statutul a fost

63
definit, în cadrul modulului II, prin cele patru drepturi supranaţionale,
urmând să revenim cu o analiză mai amănunţită în modulul dedicat „De-
mocraţiei europene“.
În ce priveşte identitatea europeană, este nevoie de unele clarificări
prealabile:
• Organizaţia de referinţă nu se reduce la stat (prin simplă analogie cu
relaţia dintre naţionalitate şi statul naţional). Cum Uniunea Europeană
nu este reductibilă la un stat şi nici la cele patru drepturi de importanţă
secundară introduse prin Tratatul de la Maastricht, este necesar să
redefinim spaţiul public de referinţă. Acest „Euro-polity“ este
reprezentat de sistemul de guvernanţă multiplă şi multi-centrică care
implică instituţiile europene şi actorii naţionali prin ceea ce vom numi
„europenizarea“ statelor naţionale. Pe scurt, cetăţenia europeană este
un atribut al guvernanţei europene, nu a unui stat supranaţional,
imposibil de obţinut în condiţiile istorice actuale.
• Identitatea politică a U.E. şi identitatea culturală europeană sunt două
aspecte diferite, deşi interdependente. Prima se referă la cultura
organizaţională a democraţiei europene, la o identificare
supranaţională cu instituţiile, normale şi procesele U.E. Această iden-
titate politică trebuie construită, prin reinventarea tradiţiilor, valo-
rificarea conştiinţei europene, întărirea simbolurilor unionale şi
formarea noii mitologii colective. Cealaltă constă în valorile şi pa-
trimoniul cultural pe care popoarele europene şi le-au format în cadrul
unui destin istoric comun. Este vorba de un fond cultural (idei, mituri,
opere, instituţii, simboluri, conduite, norme, stiluri de viaţă) faţă de
care europenii se simt ataşaţi şi prin care se consideră diferiţi.
• Identitatea politică a cetăţenilor europeni se construieşte în raport cu o
comunitate politică emergentă a cărei formă juridică este Uniunea
Europeană. Această identificare politică tinde să ocupe sau să se
fondeze pe spaţiul identitar al culturii şi conştiinţei europene. În
condiţiile unei legitimităţi fragile (U.E. este produsul deciziei la vârf şi al
negocierilor diplomatice, nu al sufragiului popular), identitatea culturală
este un puternic mijloc de justificare şi mobilizare politică. Apartenenţa
comună la cultura europeană, în pofida dificultăţilor de a defini
conceptul antropologic şi cultural de Europa, devine un puternic suport
identitar al cetăţeniei unionale. Această nouă identitate politică se
raportează la un „Euro-polity“ în curs de afirmare şi se prezintă drept
continuatorul istoric al „ideii europene“.
Această tentativă de confiscare a istoriei europene în beneficiul unei
identităţi colective care nu dispune încă de o comunitate politică proprie
este considerată de unii autori ca artificială (Smith, 1992) sau chiar
imorală (Pieterse, 1991). Astfel de evaluări sunt însă prea severe pentru
că, în realitate, toate construcţiile identitare au valorificat anumite
elemente culturale pe care le-au impus prin decizie politică. Aşa a fost
cazul, de exemplu, cu cetăţenia romană sau cu formarea statelor naţio-

64
nale care au consacrat, prin măsuri legislative, prin educaţie sau birocraţia
oficială, anumite limbi, norme de conduită publică sau simboluri identitare
(de exemplu, stemele, drapelele, imnul naţional).
Importanţa recursului la identitatea culturală este cu atât mai
importantă în cazul cetăţeniei europene, care nu are un statut juridic solid
şi nu se raportează la o comunitate politică capabilă să rivalizeze cu cea a
statelor naţionale. Din acest motiv, analiza care urmează are ca scop evi-
denţierea construcţiei culturale a Europei, evoluţia „ideii europene“ şi
formarea conştiinţei europene ca suport al cetăţeniei comunitare. Mai
concret, după studierea acestui modul, studenţii vor fi în măsură:
• să facă distincţia dintre o comunitate politică şi comunitatea culturală;
• să caracterizeze identitatea culturală şi „spiritul european“ prin ele-
mentele lor specifice;
• să explice modul de valorificare politică a identităţii culturale europene
în cazul identităţii politice a U.E.;
• să dea exemple proprii referitoare la acţiunea principiului dialogic şi a
„unităţii în diversitate“;
• să aplice aceste principii la identitatea culturală românească;
• să propună acţiuni specifice prin care cetăţenii români îşi pot asuma
cetăţenia europeană ca propria identitate politică.

1. Formarea conştiinţei europene


Deşi amplasarea geografică a teritoriului european a fost cunoscută
încă din sec. VII î.H. (prin Herodot), noţiunea de continent european a
apărut abia în sec. XVIII d.H. Datorită împrejurărilor istorice, teritoriul
geografic a fost asociat unei apartenenţe culturale globale, compatibilă cu
diversele proiecte politice şi militare de unificare continentală.
Europa a fost o referinţă identitară constantă (de multe ori implicită), în
primul rând datorită „europenizării“ progresive a continentului şi chiar a
întregii lumi. „Ideea europeană“ (Adrian Marino) a traversat întreaga istorie
şi a dus la formarea conştiinţei apartenenţei comune, pe care Shore (2000,
p. 21) o numeşte „Europeanness“. Este o identitate colectivă cu vocaţie
continentală care se ataşează diverselor comunităţi culturale şi politice cu
care a fost identificată Europa. În funcţie de conţinutul şi criteriile de con-
stituire a acestor comunităţi, se pot observa şase mituri identitare ale
unităţii europene.

a) Mitul unităţii teritoriale


Comunitatea politică se legitimează, printre altele, prin unitatea te-
ritorială în care funcţionează. Această idee simplă şi influentă (vezi
sloganurile „Casa mare a Europei“ a lui Gorbaciov sau „Europa de la
Atlantic la Urali“ a lui De Gaulle) maschează însă o situaţie geografică mai
degrabă contradictorie. Deşi este un teritoriu cu coordonate exacte,

65
continentul european are un statut imprecis. Aşa cum constată Morin
(2002, p. 39-40), Europa este delimitată pe trei sferturi de coaste
maritime, ceea ce a favorizat deschiderea şi apetitul spre expansiune.
Spre vest, marea a reprezentat puntea spre alte lumi, „europenizate“ şi
ele. Spre Est, în lipsa unei frontiere geografice, Asia a fost sursa
permanentă de migraţii şi invazii, astfel încât nu a existat niciodată o
demarcaţie clară între cele două continente: Rusia rămâne o putere euro-
asiatică, la fel şi Turcia, ceea ce creează dificultăţi în a defini o comunitate
politică pe criterii teritoriale.
Mai mult, teritoriul a fost mai degrabă un factor de dezbinare şi
destabilizare, decât unul de unificare şi coeziune politică. Monarhii
medievali reuşeau, pe durata deţinerii puterii, să asigure ordinea publică
pentru că inoculau ideea transcendenţei statului: această putere era de
origine divină şi trebuia aplicată întocmai în teritoriul de referinţă. Era însă
suficientă dispariţia fizică a monarhilor, pentru ca statele teritoriale să fie
contestate de urmaşi sau vecini. Aşa a fost cazul, de exemplu, cu Imperiul
Carolingian, unde moştenitorii lui Carol cel Mare şi-au împărţit pământurile
(acţiune legitimată de dreptul germanic al jus sanguis), anulând astfel titlul
imperial. Pe scurt, unitatea teritorială a generat comunităţi politice
efemere şi personalizate după profilul psihologic, spiritual sau moral al
conducătorilor.

b) Mitul destinului istoric


Din punct de vedere geografic, Europa este un continent mic care, la
prima vedere, nu-şi justifică supremaţia. Ceea ce a contat a fost însă
modul în care europenii au ştiut să folosească resursele umane şi să se
impună asupra altor continente.
Intrarea în istorie a Europei s-a făcut destul de târziu, după ce alte
civilizaţii se afirmaseră în special pe continentul asiatic. Ideea de Europa a
fost fabricată de greci pentru a desemna un spaţiu plasat între nordul
Greciei, Dunăre (Istros) şi Don (Tanais). Această identitate confuză, co-
respunzătoare Balcanilor de astăzi, era însă subordonată celei greceşti
care domina spaţiul constituit la intersecţia a trei continente (Europa,
Africa şi Asia).
Tot grecii au fost şi cei care au inventat primul mit identitar al Europei.
Cunoscut prin intermediul lui Herodot, acest mit al originii este
semnificativ pentru modul în care grecii îşi proiectau misiunea istorică în
raport cu vecinii. Conform acestui mit, Europa era fiica unui rege fenician,
răpită de Zeus şi transferată în spaţiul grecesc, unde a dat naştere mai
multor copii, între care şi întemeietorului primei civilizaţii europene
(Minos). Este proiectul unei lumi noi, născute într-o mică peninsulă asiatică
(continentul european), dar cu un destin istoric cu totul special.
Europa şi misiunea sa istorică a fost reactualizată de poeţii curţii lui
Carol cel Mare, proclamat drept „noul suveran al Europei“. Ulterior, chiar
dacă termenul de Europa a dispărut din istorie pentru multe secole, „ideea

66
europeană“ a fost încorporată în diverse proiecte unificatoare. Sensul
iniţial al Europei născute ca să-şi sfideze propriile rădăcini asiatice s-a
menţinut, chiar dacă mitul destinului istoric a suferit reciclări şi adaptări
conjuncturale. Valurile succesive de cuceritori, colonizatori, cruciaţi,
descoperitori, misionari religioşi sau negustori au fost convinse că au un
drept legitim şi o misiune istorică care trebuie îndeplinită cu orice preţ.
Cert este că, urmare a acestei expansiuni sistematice, lumea a fost treptat
„europenizată“. Până la al doilea război mondial, supremaţia Europei a
fost covârşitoare.
Conştiinţa europeană s-a format, pe de o parte, prin diferenţiere de
„ceilalţi“ („barbari“, „păgâni“, „sălbatici“), care trebuiau să fie cuceriţi,
asimilaţi şi convertiţi, pe de alta, printr-o sinteză a gândirii greceşti, a
ordinii romane, a credinţei creştine şi a libertăţii germanice. Convinşi de
superioritatea lor, europenii s-au întors contra vecinilor, cărora le-au impus
o civilizaţie pragmatică, novatoare şi raţională.

c) Mitul imperiului universal


Unul din premiile U.E. pentru merite europene se numeşte „Carol cel
Mare“. Nu întâmplător, cetăţenia europeană este deseori comparată cu
cea romană, ca să nu mai vorbim de diversele utopii unioniste (apelul lui
George Podiehrad, regele Boemiei, „Marele Proiect European“ al regelui
Henric al IV-lea sau proiectul lui Laplace, centrat pe misiunea pan-
europeană a lui Bonaparte), care plasează Europa în perimetrul unor
imperii cu vocaţie universală.
Evident, analogia cu oricare din imperiile europene nu are decât o
valoare limitată. Recursul la istorie are ca scop să creeze un mit identitar
care să justifice acţiunile prezente şi să susţină ideea că a existat un liant
organizaţional puternic sub forma imperiilor universale. Timp de şapte
secole, între încoronarea lui Carol cel Mare (25 decembrie 800) şi moartea
împăratului habsburg Maximilian (1519), Europa continentală a fost
dominată de diverse imperii: carolingian, germanic („Hohenstaufen“),
habsburgic, napoleonian. Dacă adăugăm şi imperiile coloniale din sec. XV-
XX, constatăm că imperiul a fost organizaţia politică cea mai durabilă din
istoria Europei. Această constatare necesită însă unele explicaţii
suplimentare.
Imperiul Roman, de exemplu, este singura entitate politică recunoscută
astăzi ca denominator comun al tuturor naţiunilor europene. Indiferent
dacă teritoriul lor a făcut sau nu parte din Imperiul Roman, toate
popoarele europene au fost influenţate de civilizaţia romană. Latinitatea s-
a constituit astfel într-un mit al originii comune iar statul roman este
deseori citat (Sartre, 1992) ca un posibil model al uniunii europene. Acest
mit identitar conţine unele elemente similare cu guvernanţa multiplă şi
policentrică pe care mulţi o revendică astăzi pentru Uniunea Europeană.
Iată câteva exemple:

67
• Statul era descentralizat, lăsând comunităţilor locale administrarea
problemelor curente. Ca să nu încarce administraţia imperială, foarte
costisitoare, romanii au cedat populaţiei autohtone gestiunea pro-
blemelor curente, cu excepţia fiscalităţii şi a menţinerii ordinii publice.
• Imperiul Roman s-a format prin absorbirea unor oraşe, state, cetăţi sau
comunităţi sacerdotale care şi-au păstrat o autonomie relativă. Dreptul
roman se aplica doar în situaţii excepţionale, cea mai mare parte a
populaţiei fiind supusă în egală măsură dreptului şi cutumelor locale:
dreptul cetăţilor greceşti, dreptul iudaic (Torah), regulile tradiţionale ale
triburilor germanice etc. Această juxtapunere de forme de organizare şi
apartenenţe juridice a creat o mare diversitate umană, unică în istorie.
• Este greu de spus dacă Imperiul Roman a asimilat helenismul sau a fost
el însuşi dominat de patrimoniul grecesc. Cert este că se poate vorbi de
o cultură greco-romană ca fundament identitar, valorificat ulterior în
construcţia europeană. De exemplu, începând cu Claudiu (41-54), la
Roma a existat o dublă cancelarie imperială, care funcţiona în latină şi
greacă. Acest bilingvism oficial recunoştea faptul evident că cele două
limbi se foloseau curent în majoritatea teritoriului.
• Imperiul Roman a tolerat diversitatea religioasă, fără să încerce să-şi
impună propriile zeităţi. Mai mult, pentru a întări această integrare
greco-romană, a existat un sistem de echivalenţe între zeităţile latine şi
cele greceşti.
• Începând cu anul 212 (Edictul lui Caracalla), s-a instituit cetăţenia
romană, acordată tuturor locuitorilor liberi, indiferent de apartenenţa
etnică şi provincială.
Factorii de unificare a acestui imens conglomerat de popoare, culturi,
limbi vernaculare şi credinţe erau: dreptul roman, cultura greco-latină,
cetăţenia, limbile oficiale, sistemul urbanistic şi reţelele de drumuri şi
poduri. Prin cuceriri succesive, Imperiul Roman s-a extins dincolo de
teritoriul Europei geografice. Axul său de referinţă identitară a rămas însă
Marea Mediterană, pe care a transformat-o într-un lac roman (mare
nostrum).
Modelul Imperiului Roman a fost reluat, într-un context diferit, de
Sfântul Imperiu Roman proclamat de Otton în 960. Proiectul politic al noului
imperiu continental se numea „Imperium romanorum renovatio“ (conform
inscripţiei de pe sceptrul lui Otton) sau, pe scurt, „renovatio imperii“. Ca şi
romanii, împăraţii romano-germani se legitimau printr-o misiune
unificatoare şi un statut mesianic, reclamându-se „unşi ai lui Dumnezeu“.
Sfântul Imperiu, se afirma în teologia oficială, primise investitura divină de
a unifica toate popoarele, iar împăratul Carol cel Mare era instrumentul
pământean al acestui proiect universalist. Problemele au apărut în sec. XII,
când acelaşi rol a fost revendicat de Papă, ceea ce a dus la o luptă foarte
terestră pentru supremaţie. „Republica Christiana“ (sec. XII-XIV) s-a
constituit astfel într-o alternativă la imperiul continental, unitatea
diverselor regate, principate, comitate, ducate, burguri sau oraşe libere

68
fiind de ordin spiritual (unitate religioasă, sub sceptrul Papei, nu şi
politică).
Deşi nu cuprindea decât statele de limbă germană şi nordul Italiei,
Sfântul Imperiu Roman era un fel de confederaţie princiară şi urbană care
încorpora diverse constituente formate pe criterii etnice şi familiale.
Aceste formaţiuni politice eterogene erau reprezentate într-o Dietă su-
pranaţională cu sediul la Aachen, care alegea împăratul. Această
organizaţie descentralizată şi multi-centrică constituia un spaţiu de
dispute politice şi diversitate multiculturală a cărei unitate era asigurată
de religia catolică şi şcoala palatinală, organizată în cadrul mănăstirilor
(prima şcoală din lume a fost înfiinţată de Alcuin, consilierul lui Carol cel
Mare, la începutul anilor 800).
Două evenimente sunt interesante pentru contextul nostru:
• apariţia primelor partide politice, în nordul Italiei (sec. XIII), respectiv
„guelfii“ (ataşaţi Papei) şi „gibelinii“ (favorabili autonomiei cetăţilor);
• angajarea unei adevărate dezbateri publice, animate de universităţile
din Bologna (prima universitate din lume, înfiinţată în 1088) şi Padova,
în legătură cu „disputa investiturii“: fiecare parte se străduia să
influenţeze opinia populară ca un element de presiune politică în
favoarea numirii prelaţilor de către Papă sau de către Împărat.
Mitul imperiului universal a animat şi alte tentative de unificare
continentală, în primul rând Imperiul Habsburgic (care se considera conti-
nuatorul direct al Sfântului Imperiu Roman), Imperiul Universal al lui Carol
al V-lea şi Imperiul lui Napoleon.

d) Mitul unităţii creştine


Deşi este considerat ca unul din principiile fondatoare ale Europei,
creştinismul provine din Iudeea şi s-a răspândit mai întâi în Asia Mică. Cu
toate acestea, timp de două milenii, creştinismul a fost principalul liant
identitar al europenismului.
Ca şi alte identităţi colective, creştinismul s-a afirmat prin decizie
politică şi diferenţiere:
• a devenit religie dominantă printr-un demers „de sus în jos“, o dată cu
evanghelizarea împăraţilor: mai întâi Constantin (313), apoi Clovis
(496), ceea ce a asigurat convertirea în masă atât a cetăţenilor romani,
cât şi a „barbarilor“;
• a fost adoptat ca principiu unificator prin diferenţiere faţă de arabi; se
poate chiar spune că Europa s-a afirmat ca o nouă entitate începând cu
sec. VIII, în opoziţie cu invadatorii musulmani; de exemplu, în
cronologia formării conştiinţei europene, se citează ca primă referinţă
certă cronica lui Isidor de Badajoz, care descrie „armata europenilor“
învingători la Poitiers (732) contra Islamului.
În această cronică, europenii sunt sinonimi cu creştinii, adevăraţii
credincioşi. Din punct de vedere politic, suprapunerea identităţii europene
cu unitatea credinţei a dus la folosirea curentă a trei termeni echivalenţi:

69
Occidens = Europa = Christianitas
Forţa unificatoare a creştinismului a slăbit însă pe măsură ce credinţa a
fost folosită în diverse demersuri de manipulare politică iar spaţiul public a
fost secularizat. Fractura Roma-Bizanţ (sec. V), schisma catolicism-
ortodoxie (sec. XI) şi ruptura papalitate-imperiu (sec. XI-XIII) au făcut din
religie mai degrabă un factor de dezbinare şi conflicte (vezi războaiele
civile religioase şi războiul de 30 de ani din sec. XVII), decât unul de
înţelegere şi uniune continentală. Această evoluţie a fost definitivată de
iluminism şi Revoluţia Franceză (sec. XVIII), care au dus la evacuarea
religiei din sfera publică şi la diminuarea considerabilă a şanselor sale de a
influenţa unificarea politică. Ca urmare, în recenta Constituţie Europeană
s-a renunţat la menţionarea creştinismului ca valoare identitară a Europei.

e) Mitul unităţii intelectuale


Ceea ce n-au reuşit imperiile, au obţinut reţelele transfrontaliere şi
organizaţiile de cooperare culturală. După epuizarea marilor invazii (sec.
X), Europa a devenit un spaţiu uman extrem de dinamic, care a realizat
mai întâi integrarea în interior, urmată de o expansiune fără precedent
spre celelalte continente şi civilizaţii. După Nolte (1992), acest dublu
proces de „europenizare“ (a propriului continent şi a întregii lumi) a trecut
prin următoarele etape:
• Epoca negustorilor şi a cavalerilor (sec. XI-XIV) a fost caracterizată printr-o
expansiune mai întâi internă, apoi spre Orient:
– Într-o primă fază, a avut loc o „europenizare“ internă, prin cucerirea
propriului teritoriu şi consolidarea unităţilor politico-administrative
nou create: prin căsătorii (Polonia-Lituania), prin alianţe (Ungaria-
Austria), prin cucerirea militară a paienilor (Livonia) şi
musulmanilor (Spania). În interiorul acestui nou spaţiu
administrativ, s-a dezvoltat un sistem clientelar, de
interdependenţă între centru şi periferie: suveranii recunoşteau
unele drepturi limitate de proprietate, în schimbul loialităţii. În
acest fel, spre deosebire de ierarhia birocratică din Imperiul
Bizantin, în Occident au apărut germenii competiţiei şi descentra-
lizării. Această autonomie relativă a componentelor periferice este
la originea subsidiarităţii.
– În această perioadă, au loc primele tentative de expansiune spre
Est, îndeosebi sub formă militară (cruciadele şi campaniile de
creştinare a populaţiilor slave, maghiare şi bulgare). În faţa unor
inamici comuni (epidemiile de ciumă şi ameninţarea otomană),
europenii nu reuşesc însă să se mobilizeze ca o entitate unită.
• Epoca aventurierilor şi a companiilor (sec. XV-XVIII) este caracterizată
printr-o puternică expansiune extracontinentală. America este
descoperită de Columb (1492) iar navigatorii portughezi (Magellan,
Vasco da Gama) inaugurează epoca descoperirilor geografice (India,

70
Africa). În noile teritorii, europenii impun acelaşi sistem de organizare
feudală, bazat pe loialitate şi protecţie. Apar organizaţii
transfrontaliere, cum sunt companiile comerciale (de exemplu,
Compania Olandeză a Indiilor Orientale) şi Liga hanseatică. Se dezvoltă
relaţia centru-periferie (metropolă-colonii), sub forma unui nou tip de
interdependenţă globală: comerţul cu sclavi „exportă“ o mână de lucru
ieftină dinspre colonii spre alte teritorii periferice, în expansiune
economică (America de Nord, Brazilia, Australia), unde se produc
resurse indispensabile pentru metropole, care se specializează în
activităţi de manufacturare şi creaţie tehnologică, foarte rentabile.
• Epoca generalilor şi a industriaşilor (sec. XIX) se remarcă prin apariţia de
noi actori sociali, capabili să administreze vastele imperii coloniale.
Militarii devin guvernatori teritoriali iar industriaşii se mondializează: ei
gestionează imperii economice care trancend spaţiul european şi
localizarea întreprinderilor de producţie.
În interior, Europa a fost puternic globalizată. Chiar dacă puterea
politică şi militară era repartizată în diverse centre antagonice, în plan
cultural şi comercial s-a produs o integrare transfrontalieră de facto.
Unitatea intelectuală a precedat astfel unitatea politică şi integrarea
economică. Mai mult, se poate spune că acestea din urmă nu ar fi fost
posibile fără apropierile şi cooperarea din domeniul cultural. Piaţa comună,
moneda unică şi politicile comunitare nu s-ar fi realizat în zilele noastre
dacă nu ar fi existat deja o cultură a unităţii, ai cărei pilieri sunt conştiinţa
şi identitatea europeană, patrimoniul comun şi un mod de viaţă care să
apropie şi să unească, în pofida diferenţelor.
Această cultură a unităţii şi interdependenţei a fost estompată de
conflicte, războaie şi relaţii de dominaţie care, din motive de legitimitate şi
mobilizare politică, au fost foarte vizibile în retorica şi istoriografia oficială.
Cu toate acestea, deşi proiectele de integrare politică şi militară au eşuat
unul după altul, Europa s-a constituit ca un spaţiu cultural în care s-au
dezvoltat reţele transfrontaliere şi focare de convergenţă.
O listă completă a acestor reţele transeuropene este imposibil de
stabilit. Iată însă câteva exemple:
• ordinele călugăreşti (de exemplu, cistersienii, dominicanii, franciscanii);
• rutele de pelerinaj (de exemplu, drumul Romei, itinerariul Sf. Santiago
de Compostela);
• ordinele cavalereşti (de exemplu, Ordinul Sf. Ioan al Cavalerilor de la
Malta, Ordinul Templierilor, Ordinul Teutonic);
• marile târguri europene (Champagne, Hanovra, Gand, Verona, Leipzig,
Winchester, Novgorod);
• bursele de mărfuri (de exemplu, Bruges şi Amsterdam) şi băncile
transfrontaliere (de exemplu, imperiul financiar al familiei de Medicis);
• Liga hanseatică (confederaţie a 72 de oraşe libere);
• reţeaua universităţilor (de exemplu, programul „peregrinatio
academica“ promova mobilitatea studenţilor şi a profesorilor);

71
• elitele transfrontaliere, care practicau o cultură cosmopolită, vorbeau
limbile de circulaţie europeană, se formau în diverse centre de cultură
şi practicau activităţi similare (vânătoarea, dansul, luptele, studiile
clasice, poezia);
• culturile transnaţionale (latină, germană, slavă), care regrupează
popoare, state şi naţiuni dispersate.
Aceste reţele de actori europeni au reuşit să promoveze ideea unităţii
dincolo de disputele teritoriale şi aspiraţiile hegemonice. Reţelele trans-
europene au fost globalizate, multiculturale, pluraliste şi transfrontaliere
înainte ca elitele politice să încerce să instituţionalizeze cooperarea şi
unitatea europeană, câteva secole mai târziu.

f) Mitul unităţii pacificatoare


Europa fost teatrul celor mai multe războaie. Violenţa a fost o realitate
cotidiană, astfel încât nu este de mirare că pacea şi securitatea colectivă
au constituit tema favorită a numeroase proiecte utopice. Neputincioşi în
faţa conflictelor militare şi a violenţei cotidiene, oamenii au început să
viseze la o lume mai bună, deosebită de realitatea care-i copleşea.
Europa unită a devenit una din aceste utopii. Proiectele utopice res-
pective s-au numit, pe rând, „Noua Cynee“ (Emeric Cruce, 1623),
„Renaşterea universală“ (Jan Amos Comenius, 1645), „Proiectul de pace
eternă“ (Abatele Saint-Pierre, 1712), „Pacea eternă“ (Immanuel Kant,
1795), „Concertul european“ (Friedrich von Gentz, 1815), „Statele Unite
ale Europei“ (Victor Hugo, 1841), „Federaţia Europeană“ (Aristide Briand,
1929). Aceste utopii au avansat trei idei care se pare că au inspirat pe
fondatorii U.E.:
• uniunea europeană nu este posibilă fără un sistem de garantare a păcii
şi securităţii continentale, aşa cum au fost Tratatul de la Westphalia
(1648), Sfânta Alianţă (1815) şi Liga Naţiunilor (1929);
• unificarea trebuie să se facă pe cale paşnică, prin înţelegeri la vârf ale
şefilor de state;
• elitele intelectuale şi conducătorii luminaţi au un rol major în realizarea
efectivă a unificării pan-europene.
*
* *
Fiecare din cele şase mituri fondatoare poate fi actualizat în construcţia
identităţii politice a U.E. Ca orice mit, ele nu oferă însă decât explicaţii
parţiale, limitate la anumite simboluri, instituţii sau actori istorici, cărora le
conferă o valoare dominantă. Miturile identitare sunt însă indispensabile
pentru că ele conţin o naraţiune plauzibilă asupra originilor şi se constituie
într-un important factor de legitimare simbolică de care orice identitate
colectivă are nevoie. Conştiinţa europeană, atât cât există ea în prezent,
ar fi lipsită de conţinut fără trama istorică, reperele normative şi eroii
exemplari ai miturilor „pro-europene“.

72
2. Spiritul Europei: reperele identităţii culturale europene
Conştiinţa europeană este mai mult implicită decât explicită: ea face
parte din inconştientul colectiv, este simţită şi recunoscută ca atare, dar
foarte greu de descris şi conceptualizat. Două împrejurări pot explica
această situaţie:
Pe de o parte, aşa cum am văzut, „ideea europeană“ a fost
conştientizată destul de târziu (aproximativ în sec. IX). Chiar şi după ce a
apărut în discursul politic şi naraţiunea identitară, Europa nu a fost decât o
referinţă secundară, alternativă şi ocazională: în opoziţie cu „ceilalţi“, în
momentele de confruntare militară, ideologică sau confesională.
Pe de alta, în condiţiile în care valorile, instituţiile şi produsele culturale
ale Europei s-au răspândit în toată lumea, este foarte greu să se
circumscrie ceea ce a rămas caracteristic doar locuitorilor „bătrânului
continent“. Cultura şi civilizaţiile europene au devenit universale, astfel
încât deosebirile pe criterii continentale sunt relative.
Aceste dificultăţi incontestabile au generat o atitudine mai degrabă
rezervată, chiar neîncrezătoare, faţă de o posibilă identificare colectivă cu
Europa istorică şi culturală. În spaţiul românesc, de exemplu, Alexandru
Duţu (1999) preferă să vorbească de „ideea de Europa“, Mihai Zamfir
(2000) se referă la „visul european“, pentru ca Tăslăuanu (1996) să dedice
o carte „obsesiei europene“. Cel mai tranşant este însă Nae Ionescu
(1990, p. 91), care apreciază că standardul european (ce zice „Europa“
despre noi?) este relativ şi chestionabil: „Europa nu există. Nu există
unitate spirituală. Ceea ce numim noi astăzi spirit european este o
atitudine precumpănitor anglo-saxonă care nu izbuteşte a încadra decât
nord-vestul Europei, lăsând în afara acestei structuri spirituale într-o bună
măsură sudul şi întru totul sud-estul şi estul continentului. De altfel,
această structură nici nu defineşte spiritul european ca atare; ci
însemnează, pur şi simplu, o preponderenţă istorică pe o anumită
perioadă, cea care începe cu Renaşterea. Dacă mâine prin spirit european
se va înţelege acelaşi lucru, e cu totul îndoielnic. Căci astăzi spiritul
european se defineşte prin structura anglo-saxonă cam în acelaşi fel în
care acum două mii cinci sute de ani el se definea prin cea greacă, acum
două mii prin cea romană şi aşa mai departe“.
Problema comună a încercărilor de delimitare a Europei ca entitate
unitară este imposibilitatea de a da contururi precise unei realităţi
eterogene şi fluide. Europa a devenit o idee directoare, un proiect utopic şi
un referenţial comun, fără să fie nevoie de localizări precise, reductibile la
un anumit tip de societate. „Spiritul Europei“, „conştiinţa europeană“ sau
„ideea europeană“, prin încărcătura lor emoţională, au devenit referinţe
identitare suficient de atrăgătoare ca să mobilizeze imaginaţia elitelor şi
entuziasmul popular. Aşa cum afirmă Morin (2002, p. 27-28), Europa are o
valoare simbolică tocmai prin imprecizia şi complexitatea sa: „Europa se
dizolvă atunci când vrei să o vezi clar şi distinct, se desface în bucăţi dacă

73
vrei să-i surprinzi unitatea. Dacă încercăm să-i găsim o origine fondatoare
sau o originalitate intransmisibilă, descoperim că la început nu avea nimic
propriu şi că astăzi nu posedă nimic în exclusivitate... Aşadar, trebuie să
abandonăm conceptul de Europă unică, clară, distinctă, armonioasă, să
respingem ideea unei esenţe sau substanţe europene primare, să alungăm
gândul unei realităţi europene care ar precede diviziunea şi
antagonismul“.
Cu toate aceste dificultăţi de circumscriere, Europa rămâne un puternic
pol de atracţie identitară. Chiar dacă invocarea trecutului şi recursul la
metafora eco-sistemelor (Europa ca spaţiu de diversitate, policentrism şi
„anarhie organizatoare“) nu sunt întotdeauna convingătoare, este cert că
Europa are propriul său etos pe care euro-tehnocraţii contemporani se
străduiesc să-l valorifice. Nu întâmplător, nicicând în istorie nu s-a scris şi
s-a vorbit despre Europa comună ca în zilele noastre, când elitele politice
caută motive de legitimitate istorică şi culturală pentru un proiect
economic şi politic. Acest proiect este prezentat drept continuatorul
natural al istoriei comune, expresia unei evoluţii ireversibile care are în
Uniune finalizarea cea mai plauzibilă şi desăvârşită a „visului european“.
Rămâne chestiunea controversată a conţinutului propriu-zis a ceea ce
numim în continuare „spiritul european“. Cercetările pe această temă sunt
încă la început şi, în contextul actual al integrării europene, este de
aşteptat ca eforturile de definire a Europei identitare să se intensifice.
Europa nu este doar un spirit comun sau o „idee“, ci şi o sumă de
caracteristici şi elemente culturale cu care cetăţenii săi se identifică. Morin
(2002, p. 63-64) sintetizează foarte bine trăsăturile acestui spaţiu
identitar: „Ce mai rămâne din Europa? ce mai rămâne din acest complex
polinuclear, policentric, geo-istoric, de civilizaţie şi cultură, care nu a putut
exista decât în cadrul conflictelor şi comunicaţiilor, prin rezistenţa faţă de
hegemoniile politică şi culturală? Rămâne marea diversitate a culturilor
transnaţionale (germanice, latine, slave) şi a culturilor naţionale, marcate
fiecare de o limbă originală. Mai rămâne şi o extraordinară varietate de
micro-culturi provinciale, rod al texturii micro-etnice a Europei după
ultimele invazii, acele bogăţii salvate prin nedesăvârşirea unităţii
naţionale, inclusiv în naţiunile foarte vechi, precum Franţa şi Anglia... Doar
această diversitate, această pluralitate este specific europeană? Nu există
oare şi un fundament, o unitate, un principiu ordonator şi organizator care
să răspundă necesităţilor noastre de astăzi? Sau poate că fundamentul
Europei este pierderea fundamentelor (Imperiul, Mediterana,
Creştinismul); ordinea Europei este dezordinea unui şantier tumultuos.
Europa nu a fost ea însăşi decât în anarhia eco-organizatoare şi nu a
existat niciodată ca Organizaţie superioară componentelor sale. De unde
problema literalmente bulversantă care se pune: să căutăm în prezent şi nu
în trecut principiul organizării europene. Dar, pentru a face acest lucru,
putem apela la principiul istoric ce leagă identitatea europeană de

74
dezvoltare şi metamorfoză. Exigenţa vitală de a-şi salva identitatea
reclamă Europei o nouă metamorfoză“.
Ultima propoziţie ne sugerează trecerea la un nou ciclu al construcţiei
identitare. Unitatea politică valorifică „ideea“, „spiritul“ şi conştiinţa
europeană pentru legitimarea propriului proiect, chiar dacă elementele
acestei relaţii nu sunt foarte clare. Unitatea politică, cu toate controversele
sale, este însă şi o oportunitate istorică pentru că, pentru prima dată,
preconizează o organizaţie transversală („Euro-polity“) şi o cetăţenie
supranaţională, ceea ce va întări sentimentul apartenenţei comune şi
participarea la o societate europeană. Aceste demersuri politice şi civice,
fondate pe ideea comunalităţii culturale şi a originilor comune, vor fi în
măsură să stimuleze, la rândul lor, acea metamorfoză identitară de care
vorbea Morin. Comunitatea politică europeană se construieşte pe tiparul
identitar al comunităţii culturale şi istorice, pe care o va dezvolta însă prin
întărirea ideii de unitate în diversitate.
Ce uneşte astăzi pe europeni? La această întrebare cu modulaţii
retorice, răspunsurile au fost neaşteptat de variate, ceea ce demonstrează
că nu există încă un consens asupra criteriilor care definesc identitatea
culturală europeană. Guibernau (2001, p. 19-20), de exemplu, stabileşte o
listă de cinci caracteristici care pot părea mult simplificatoare pentru alţi
analişti. Este vorba de:
• memoria istorică a celor două „războaie civile europene“;
• experienţa imperiilor coloniale;
• emergenţa unei culturi politice transnaţionale;
• apariţia unor mişcări contestatare care reclamă o nouă ordine socială;
• omogenizarea culturală sub influenţa americanizării, cunoscută sub
numele de „globalizare“.
Această schemă este clar reducţionistă, pentru că nu ia în consideraţie
decât evenimentele comune ale istoriei moderne. Cele mai multe cercetări
consacrate acestei chestiuni se referă însă la elementele culturale (idei,
paradigme, valori, instituţii, stiluri de viaţă) care definesc identitatea
europeană.
În anexa IV, am reunit câteva din studiile deseori citate7, semnate de
autori consacraţi precum Braudel, Morin, Huntington sau Duroselle. Din
acest tabel rezultă o mare diversitate a criteriilor de definire a identităţii
culturale europene, ceea ce este cu totul explicabil dacă avem în vedere
extensia posibilităţilor de interpretare. Unii autori (Huntington şi Duroselle)
au pus accentul pe componentele culturii europene, într-o perspectivă
evoluţionistă. Alţii, precum Wright, scot în evidenţă paradigmele specifice
culturii europene, devenite între timp referinţe universale, îndeosebi
pentru societăţile moderne. În altă viziune, exemplificată prin contribuţia
7
De remarcat contribuţia Cartei Identităţii Europene, propusă de Preşedintele
Vaclav Havel într-un discurs la Parlamentul European (1994). Documentul
respectiv a fost realizat de un ONG german (Europa Union – Deutschland) şi
susţinut de societatea civilă europeană (ex. Federaţia Europeană pentru Educaţie
şi Ştiinţă, Uniunea Europeană a Jurnaliştilor).

75
lui Braudel, cel mai mult contează arhetipurile şi ideile perene care au
traversat istoria civilizaţiilor europene, indiferent de exprimarea lor
concretă prin diverse culturi şi stiluri de viaţă. În sfârşit, Carta Identităţii
Europene defineşte comunitatea culturală a europenilor ca o comunitate a
destinului istoric, o comunitate de valori, a modului de viaţă, a condiţiilor
socio-economice şi a responsabilităţii comune.
Alţi autori adaugă unele elemente culturale absente în inventarul din
anexa IV. Iată câteva exemple (pentru detalii, vezi monografia coordonată
de Compagnon şi Seebacher, 2002):
• omniprezenţa raţiunii şi căutarea unei metode ştiinţifice universale (de
exemplu, „Mathesis universalis“ a lui Leibniz), ceea ce a dus la
pozitivarea tuturor ştiinţelor, inclusiv a ştiinţelor umane;
• introducerea logicii formale ca instrument polivalent, inclusiv în analiza
limbajului artificial;
• înclinaţia spre acţiune, descoperire şi productivitate (spiritul faustian),
deosebită de predilecţia pentru contemplaţie a civilizaţiilor orientale;
• munca şi producţia materială ca valori centrale ale modernităţii („ora et
labora“), îndeosebi începând cu sec. XVIII;
• arta de a reinventa produsul, de a obţine o mare plusvaloare a materiei
prime, îndeosebi a celei furnizate de colonii; de exemplu, chinezii au
inventat porţelanul, hârtia şi praful de puşcă, dar europenii le-au
exploatat pe cale industrială;
• iniţierea şi valorificarea revoluţiei industriale: mai întâi, prin exploa-
tarea cărbunelui şi inventarea maşinii cu aburi (sec. XVIII-XIX), apoi prin
folosirea electricităţii (sec. XIX – începutul sec. XX);
• recursul la standarde comune de măsură cum ar fi sistemul metric,
numărătoarea decimală, calendarul iulian, cronologia creştină şi
moneda-etalon;
• reglementarea relaţiilor dintre individ şi comunitate: prin sistemul de
vasalitate, prin legile şi cutumele tradiţionale, prin statutul de cetăţean
şi persoană liberă;
• iluzia comună a libertăţii: de exprimare, de gândire, acţiune şi
organizare; „istoria Europei este căutarea permanentă a libertăţii“,
spune Karl Jaspers în eseul „Ce este Europa?“ (1946); chiar dacă nu
toate persoanele, comunităţile sau naţiunile au beneficiat de libertate,
nevoia şi aspiraţia către libertate au fost motivaţii puternice în acţiunea
europenilor;
• viziunea lineară asupra timpului, ceea ce a impus ideile de progres,
creştere, evoluţie, metamorfoză, periodicitate, succesiune;
• spiritul critic, îndoiala şi neîncrederea în certitudinile aparente furnizate
de ordinea instituită (socială, politică, spirituală);
• promovarea identităţii indo-europene (Mylius, 1612; Jäger, 1671), o
comunitate lingvistică mai mult virtuală pentru că limbile europene
rămân extrem de diverse;

76
• permanenţa războiului ca realitate socială, ca instituţie geopolitică
(utilizată pentru constituirea comunităţilor politice) şi mijloc predilect
de rezolvare a conflictelor;
• identificarea unor duşmani comuni, pe criterii religioase, culturale sau
militare; identitatea europeană s-a constituit la început prin diferenţiere
şi detaşare de „ceilalţi“, nu prin conştiinţa unităţii sau a originii
comune;
• promovarea unui complex de superioritate faţă de alte civilizaţii, în
baza unei misiuni istorice, legitimate prin credinţă, moravuri superioare
şi progres tehnic;
• diversificarea alimentaţiei (mai ales după aclimatizarea noilor alimente
de bază precum cartoful, porumbul şi orezul) şi a vestimentaţiei
(îndeosebi prin valorificarea bumbacului şi a lânei furnizate de colonii).
Cea mai interesantă contribuţie ni se pare însă cea a lui Morin (2002, p.
106-107), după care identitatea culturală europeană nu este produsul unui
program preconceput, al unui demers raţional, ci efectul unei multitudini
de programe concurenţiale care au interacţionat întâmplător şi spontan,
conform unei logici dialogice: „Originalitatea culturii europene nu constă
doar în a fi fost fiica iudeo-creştinismului, moştenitoare a gândirii greceşti,
producătoare a Ştiinţei şi Raţiunii moderne. Constă în faptul de a fi fost
fără încetare producătorul şi produsul unui vârtej format din interacţiuni şi
interferenţe între multiple dialogici care au legat şi opus: religia/raţiunea;
credinţa/îndoiala; gândirea mitică/gîndirea critică;
empirismul/raţionalismul; existenţa/ideea; particularul/ universalul;
problematizarea/reîntemeierea; filosofia/ştiinţa; cultura umanistă/cultura
ştiinţifică; vechiul/noul; tradiţia/evoluţia; reacţia/revoluţia; indivi-
dul/colectivitatea; imanentul/transcendentul; hamletismul/ prometeismul;
quişotismul/sancho-panzismul etc... Specificul culturii europene rezidă în
primul rând în continuitatea şi intensitatea dialogicilor sale, unde nici una
dintre instanţele constitutive nu striveşte sau extermină pe celelalte, şi
nici măcar nu exercită în mod durabil o hegemonie apăsătoare“.
Spre deosebire de alţi autori, a căror metodă era analitică şi descriptivă
(inventarul trăsăturilor, juxtapunerea etapelor construcţiei europene,
evoluţia „ideii europene“ etc.), Morin concepe unitatea europeană cu
ajutorul a două noi metode:
• principiul dialogic, care leagă într-o unitate două sau mai multe „logici“
diferite, fără să se piardă dualitatea primară: „Astfel, ceea ce dă unitate
culturii europene nu este sinteza iudeo-creştino-greco-romană, ci jocul
complementar, dar în acelaşi timp concurent şi antagonist între aceste
instanţe care au, fiecare în parte, o logică proprie: dialogica“ (Morin,
2002, p. 28).
• principiul de recursie, spre deosebire de cauzalitatea lineară (evoluţia de
la părţi la întreg şi invers), presupune că „trebuie să concepem
procesele generatoare sau regeneratoare ca nişte bucle productive
neîntrerupte, unde fiecare moment, componentă sau instanţă a

77
procesului este deopotrivă produs şi producător al celorlalte momente,
componente sau instanţe“ (Morin, 2002, p. 28). Acest principiu este de
fapt o aplicaţie a formulei „unitas multiplex“ a lui Pascal: „Toate lucrurile
fiind cauzate şi cauzatoare, ajutate şi ajutătoare, indirecte şi directe, şi
toate hrănindu-se printr-o legătură naturală şi imperceptibilă ce leagă
pe cele mai îndepărtate şi diferite, consider că este imposibil să cunoşti
părţile fără a cunoaşte întregul ori să cunoşti întregul fără a cunoaşte în
particular părţile“.
Înţelegerea identităţii europene nu este deci posibilă prin recursul la
logica dicotomică, unde unitatea anulează ideea de multiplicitate şi
metamorfoză, iar referinţa la diversitate presupune doar inventarul
elementelor juxtapuse.
Din această analiză rezultă două limitări considerabile ale construcţiei
identităţii politice a U.E. prin recuperarea simbolică a comunităţii culturale:
• pe de o parte, evocarea istoriei şi a patrimoniului cultural comun nu
explică în întregime datele actuale şi nu permite elaborarea unei
organizaţii politice, ci cel mult legitimarea demersului de constituire a
acestei organizaţii;
• pe de alta, comunitatea politică a U.E. ca organizaţie supranaţională nu
coincide cu comunitatea culturală europeană, difuză şi mondializată;
identitatea politică a cetăţenilor U.E. se construieşte printr-un proces
similar celui care a generat identitatea culturală europeană, dar având
propriile referinţe dialogice (naţional/supranaţional; drept
comunitar/drept internaţional; subsidiaritate/ proporţionalitate;
suveranitate/integrare; guvernanţă/guvernare; uniune/ federaţie;
europeni/non-europeni; extindere/aprofundare a integrării etc.) şi
propriile „bucle“ decizionale (ratificarea Tratatelor, primirea de noi
membri, orientările politice ale Consiliului European, negocierea
„acquis“-urilor, reforma instituţiilor, hotărârile Curţii Europene de
Justiţie, implementarea fondurilor structurale, adoptarea simbolisticii
unionale etc.).

3. România şi Europa: dileme identitare


Unul din sloganurile care au animat schimbările politice din 1989 a fost
„întoarcerea la Europa“. Ca şi în basmul „Frumoasei din pădurea adormită“,
s-a considerat că popoarele din centrul şi estul Europei revin la marea
familie europeană după o somnolenţă istorică impusă prin experienţa
nefericită a unui despotism de inspiraţie asiatică. Revoluţiile anticomuniste
au fost astfel prezentate ca mişcări pro-europene, deşi nici una din ele nu
avuseseră un program explicit în acest sens. Fie că este vorba de
„revoluţia de catifea“ din Cehoslovacia, de „revoluţia cântată“ din Estonia,
de „revoluţia televizată“ din România sau de „revoluţia diplomatică“ din
Ungaria, „întoarcerea la Europa“ a fost mai mult un efect ulterior, decât un
scop iniţial.

78
Interesant însă că, în entuziasmul anului 1989 şi în perioada imediat
următoare, Europa nu însemna neapărat Uniunea Europeană (obiectiv
politic prea îndepărtat pentru momentul respectiv), cât un spaţiu de
libertate şi prosperitate, opozabil comunismului sovietic. „Întoarcerea la
Europa“ avea însă diverse semnificaţii pentru ţările postcomuniste
(Meyenberg şi Dekker, 1992): pentru Polonia, ea însemna revendicarea
unui statut de putere europeană medie (poziţie realizată efectiv prin
Tratatul de la Nisa, în anul 2000); pentru Ungaria, Europa amintea de
măreţia de altă dată şi de rolul său de putere danubiană; pentru Cehia şi
Slovacia, revenirea la Europa însemna în primul rând garantarea propriilor
identităţi naţionale, după dezmembrarea Cehoslovaciei. Nu întâmplător,
aceste patru ţări au lansat „Iniţiativa Central Europeană“ („Statele de la
Vîşegrad“), o tentativă de restabilire a identităţii central europene, după
modelul „Mitteleuropa“ (susţinut doctrinar de Franz Palacky). Este o
identitate colectivă construită pe o comunitate politică multinaţională
(Imperiul Austro-Ungar sau „Federaţia Danubiană“, în versiunea anilor
1990), unde legalitatea administraţiei imperiale se substituia identităţilor
naţionale. Evoluţia rapidă a integrării europene şi perspectiva aderării la
U.E. au făcut uitat acest model de federalism danubian fondat pe lega-
litatea supranaţională (statul pur şi impersonal, ca referinţă colectivă
comună, indiferent de etnie sau provincie).
Pentru România de la începutul anilor ’90, „întoarcerea la Europa“ a
însemnat în primul rând afilierea la Consiliul Europei (1993), urmată de
invitaţia de începere a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, în
decembrie 1999. Pentru unii analişti (Alina Mungiu-Pippidi), perspectiva
aderării la U.E. este un eveniment istoric major, similar Păcii de la
Versailles (1918), care a dus la definitivarea unităţii naţionale. Pentru -
Andrei Pleşu, însă, „întoarcerea la Europa“ înseamnă în primul rând re-
găsirea normalităţii istorice: „Pentru noi, cei din Est, «integrarea»
europeană nu e însă simţită ca dobândire a unui statut nou, cât ca recupe-
rare a celui vechi. Iar Europa care urmează să renască după dispariţia zi-
dului berlinez e cea veche. «Nouă» şi provizorie a fost Europa de după
1945. Desigur, nimic nu poate renaşte după o jumătate de secol în
perfectă identitate cu sine: spiritul vremii e altul, contextul e modificat,
perspectivele se calculează în funcţie de o altă linie a orizontului“
(„Europa, spiritul critic şi imaginaţia“, În: „Dilema“, X, nr. 477/2002).
Această Europă redescoperită a apărut pentru cetăţenii români ca o
nouă ţară a făgăduinţei, un spaţiu identitar nebulos dar capabil să ofere
oportunităţi pe care societatea românească nu este încă în stare să le
producă. Nu este deci de mirare că, în anchetele Barometrului de Opinie
Publică (cf. Neculau şi Constantin, 2004, p. 19-21), se constată urmă-
toarele tendinţe:
• o mare parte din cetăţenii români (45%) nu ştiu ce înseamnă Uniunea
Europeană;
• cei mai mulţi asociază Europa şi aderarea la U.E. cu perspectiva unui
trai mai bun (60%);
• marea majoritate a românilor (68% în noiembrie 2000) sunt pro-
europeni, chiar dacă nu ştiu bine ce înseamnă acest lucru.

79
De o manieră generală, cercetările consacrate filiaţiei europene a
identităţii româneşti aplică aceeaşi metodă ca în cazul identităţii culturale
europene. Aşa cum am văzut, majoritatea studiilor descriu diversele
componente ale culturii spaţiului european (valori, idei, instituţii, stiluri de
viaţă, opere exemplare) faţă de care se ataşează procesele de identificare
colectivă. Au rezultat inventare, analize şi sisteme descriptive, mereu in-
complete şi subiective, care pun în evidenţă diversele componente a ceea
ce numim „cultură europeană“. În aceeaşi manieră, majoritatea autorilor
români (vezi în acest sens numerele speciale ale „Secolului XX“,
10-12/1999 şi 1-3/2000, precum şi cărţile lui Adrian Marino, Lucian Boia,
Alexandru Duţu şi Sorin Alexandrescu) au pus accentul pe diverse
caracteristici ale identităţii româneşti, aşa cum sunt latinitatea, creştinismul
oriental, sinteza interculturală, echilibrul geopolitic, cultura ţărănească,
toleranţa religioasă, spiritul contemplativ, modernitatea întârziată.
Ne atrage însă atenţia cercetarea întreprinsă de Fundaţia „A Treia
Europă“ din Timişoara, a cărei metodă se aseamănă cu „principiul dialo-
gic“ al lui Morin. În loc să susţină teza unităţii apriorice şi a omogenităţii,
grupul respectiv avansează ideea că în România, ca în orice spaţiu cultural
major, există de fapt mai multe identităţi culturale care interacţionează, se
concurează şi se completează reciproc. România este astfel spaţiul mai
multor identităţi de sorginte europeană, spune de exemplu Gavrilescu
(2002, p. 195): „România este mai degrabă eterogenă decât omogenă
identitar, «România» este formată din mai multe «Românii»“. Temere: o
asemenea viziune încurajează secesionismul. Departe de a propune o
alternativă de acest gen la omogenitatea proclamată şi încurajată astăzi,
lectura noastră sugerează doar nevoia de abandonare a perspectivei sub-
stanţialiste unificatoare. În consecinţă, cultivarea diferenţei poate deveni
mai degrabă un atu decât un handicap, în timp ce postularea ideologică şi
susţinerea social-politică cu orice preţ a unei omogenităţi culturale –
îndeosebi după criteriul etniei – poate conduce la tensiuni care se adâncesc,
mai degrabă decât se soluţionează. Întotdeauna, realitatea locală şi
interacţiunea nemijlocită cu «celălalt» (indiferent de etnie, confesiune,
origine regională) cu care actorul a construit natural o istorie comună va
genera reprezentări, aşteptări şi proiecte reciproce mai generoase decât
cele proprii unei istorii siluite, în care o entitate străină realităţilor locale
impune ce identităţi se cuvin preţuite şi care depreciate“.
Această teză este interesantă şi merită atenţia, deşi poate fi inaccep-
tabilă pentru unii analişti. Unitatea politică este un concept ideologic, legat
de diversele forme ale puterii, pe când unitatea culturală este mai degrabă
o construcţie circumstanţială, asociată anumitor repere identitare: limbă,
patrimoniu, istorie, etnie, confesiune. Unitatea este în primul rând un
atribut al comunităţii politice, care nu se poate aplica întocmai în cazul
comunităţilor culturale. Apartenenţa la spaţiul politic (codificată, de
exemplu, prin cetăţenie) este un alt tip de referinţă decât apartenenţele
culturale. Unitatea politică înseamnă legislaţie comună, coeziune
organizaţională, un sistem coerent de decizie şi elaborare a politicilor
publice, referinţa la acelaşi cod al drepturilor cetăţeneşti, responsabilitatea
comună în faţa cetăţenilor. În sens cultural, unitatea ar însemna
omogenitate, convergenţă, armonizare a valorilor, ideilor şi stilurilor, ceea

80
ce este imposibil. Singura formă de suprapunere a comunităţii politice cu
comunitatea culturală a fost statul-naţiune, un tip de organizaţie pe care
Uniunea Europeană nu îl poate prelua.
Al. Duţu (1999, p. 14) propune o schemă de analiză care poate fi utilă
în contextul românesc. „Câte Europe sunt de fapt în Europa?“, din moment
ce europenii au căpătat o conştiinţă de sine doar în raport cu alţii iar
centrele de dominaţie şi identificare culturală s-au mutat de la un colţ la
altul al vechiului continent. La fel ca în metoda dialogică a lui Morin sau în
contestarea unităţii substanţiale de către grupul de la Timişoara, Duţu face
distincţia între diversele procese de identificare:
• Pe de o parte, există identităţile imediate care se formează prin relaţia
dintre individ şi reperele sale de proximitate:
– sub forma patriotismului organic, prin raportarea la comunitatea de
apartenenţă imediată (familie, localitate, regiune);
– prin patriotismul organizat, promovat de discursul oficial al clasei
politice şi în programele statului, care susţin o solidaritate extinsă
la frontierele comunităţii politice.
• Pe de alta, identităţile amplificatoare promovează forme transfrontaliere
de solidaritate, dincolo de teritoriul de acţiune directă sau spaţiul public
al propriei comunităţi politice. Aşa au fost imperiile multinaţionale,
reţelele hanseatice sau uniunile ideologice, dar şi formele regionale,
bazate pe consensul relativ al elitelor, precum „Mica Antantă“ sau
„Mitteleuropa“.
Între aceste niveluri de identificare, există interferenţe şi relaţii de
complementaritate. Fiecare individ poate să-şi asume mai multe referinţe
informale, indiferent de cetăţenia sa formală. Pericolele apar în momentul
în care Statul îşi adjudecă ansamblul patriotismelor organice sub forma
unei forme speciale de patriotism organizat care este unitatea naţională: „O
relaţie firească impune, în aceste condiţii, o reîntoarcere a celor două
forme de patriotism în matca lor, proces care presupune o reconsiderare a
schemelor noastre mentale. Ceea ce pare a fi de primă urgenţă este o
reducere drastică a rolului Statului în viaţa societăţilor, deoarece Statul a
fost contaminat de maladiile intelectuale şi politice moderne şi a ajuns la
forme de elefantiasis care favorizează apariţia şi consolidarea regimurilor
totalitare“ (Duţu, 1999, p. 21).
Aşadar, „întoarcerea la Europa“ nu este un simplu proces de
reconectare la instituţiile şi modelele europene. Atât România, cât şi
Europa au evoluat foarte mult, astfel încât pentru societatea românească
de la începutul secolului XXI provocarea integrării în U.E. înseamnă mai
mult decât reinventarea identităţii europene. Apartenenţa europeană este
pentru România nu doar o modalitate de rezolvare a unor probleme
imediate (locuri de muncă în străinătate, circulaţie liberă, acces la
informaţie şi bunuri de consum, formare în universităţile europene), ci şi o
şansă istorică de refacere a relaţiei dintre libertatea individuală şi ordinea
publică. „Europenizarea“ şi cetăţenia europeană, aşa cum vom vedea în
modulul următor, reprezintă o formă de identificare colectivă cu un spaţiu
dialogic, supus în permanenţă mişcărilor şi metamorfozelor, în care
România este parte participantă. Această apartenenţă la o comunitate
politică postnaţională nu se justifică doar prin evocarea unor caracteristici

81
şi experienţe comune, nici prin accentuarea continuităţii istorice sau a
comunităţii culturale. Este o opţiune a elitelor politice care devine efectivă
doar în momentul în care cetăţenii români îşi asumă cetăţenia europeană ca
propria identitate colectivă.

82
MODULUL IV

DEMOCRAŢIA EUROPEANĂ

Din punctul de vedere al analizei politice, Uniunea Europeană (U.E.)


este o sumă de paradoxuri: ea nu este o naţiune, dar înglobează mai multe
state naţionale; nu uneşte direct cetăţenii, ci statele membre, deşi îşi
propune să realizeze o „Europă a cetăţenilor“; rezultă din coexistenţa
dimensiunii federale (dubla guvernare) cu abordarea interguvernamentală
(cooperarea între state autonome, cu suveranitate auto-limitată), printr-o
guvernare hibridă pe care Quermonne (apud: Herzog, 2002, p. 57) a
numit-o „federalism interguvernamental“. În sfârşit, U.E. se bazează pe o
imensă piaţă comună care nu dispune însă de propriile bunuri publice. Să
adăugăm la aceste paradoxuri unele abateri de la modelul consacrat al
democraţiei care au surprins mai mulţi analişti (Ulrich şi d’Oliveira, 1995;
Marks et al. 1998): legislativul este de fapt o instituţie formată din
reprezentanţi numiţi ai guvernelor (Consiliul Miniştrilor); guvernarea este
bicefală (Consiliul Miniştrilor plus o instituţie supranaţională, Comisia,
desemnată de şefii statelor membre), fără să fie legitimată prin votul
direct al cetăţenilor; puterea legislativă este împărţită între Parlamentul
European (ales prin sufragiu direct şi universal) şi Consiliul Miniştrilor;
separarea puterilor este chestionabilă; Parlamentul nu dispune de o
veritabilă opoziţie politică iar societatea civilă se exprimă aproape exclusiv
în raport cu statul şi spaţiul public naţional.
Aceste contradicţii interne ale Uniunii rezultă din statutul său inedit de
„federaţie a unor state naţionale“ (Jacques Delors). Este însă un statut
intenţionat ambiguu, care a funcţionat bine atât timp cât priorităţile au
fost de ordin economic. O dată cu extinderea masivă din mai 2004 şi
adoptarea Constituţiei Europene, se pune problema reformei democraţiei
europene. Este un proiect politic de anvergură, care va angaja mai multe
generaţii de cetăţeni europeni, inclusiv actualii noştri studenţi.
În această perspectivă, modulul de faţă îşi propune să clarifice unele
întrebări esenţiale legate de specificul Uniunii ca proiect politic. După
studierea acestui modul, ne aşteptăm ca studenţii să fie în măsură:
• să identifice elementele care definesc „deficitul democratic“ al Uniunii
Europene;
• să caracterizează principalele proiecte de reformă a democraţiei
europene;

83
• să facă distincţia dintre modelul federalist şi modelul
interguvernamental de guvernare europeană;
• să descrie sistemul decizional al Uniunii Europene;
• să identifice elementele care caracterizează guvernanţa şi societatea
civilă europeană;
• să aplice principiile guvernanţei multi-centrice la contextul specific al
societăţii româneşti.

1. Uniunea Europeană ca spaţiu public


(„Euro-polity“)
Discuţiile care au însoţit procesul constituţional european au depăşit cu
mult cadrul propriu-zis al Tratatului constituţional. În fond, textul propriu-
zis al Constituţiei Europene nu contrazice nici una din constituţiile
naţionale ale statelor membre. Opoziţia s-a manifestat mai puţin în le-
gătură cu textul propriu-zis, cât faţă de însăşi ideea de constituţie su-
pranaţională. Dacă întregul exerciţiu ar fi vizat un scop mai modest sau
mai bine circumscris (de exemplu, extinderea drepturilor supranaţionale),
probabil că s-ar fi ajuns mai repede la un consens.
Ceea ce complică foarte mult dezbaterea privind democraţia europeană
şi derutează analiştii politici este faptul că U.E. este o creaţie de drept: ea
nu a rezultat din folosirea forţei, ci s-a obţinut cu ajutorul unor mijloace
juridice, respectiv celebrele „acquis“-uri comunitare (tratatele şi instituţiile
europene). Acest statut este însă incomplet, pentru că U.E. nu este un
subiect politic, ci doar consecinţa unor tratate între state. Chiar dacă CEJ a
recunoscut în 1999 echivalenţa dintre Tratatele Uniunii şi o constituţie,
aceasta din urmă rămâne atributul exclusiv al unui stat. Este şi raţiunea
pentru care U.E. s-a dotat ulterior cu un Tratat constituţional, denumirea
de „Constituţie Europeană“ fiind un abuz terminologic.
Susţinătorii constituţionalismului european invocă necesitatea de a
formaliza, într-o viziune clară şi de perspectivă, realităţile politice actuale.
Sistemul comunitar a fost construit prin decizii succesive, de multe ori
reactive şi conjuncturale, fără un proiect de societate sau o viziune politică
de ansamblu. Realizarea Europei celor 25 este un moment de turnură,
care face necesară elaborarea unui text programatic şi cuprinzător.
În ultimă analiză, dincolo de diferenţele de cultură politică ale
protagoniştilor, dezbaterea legată de Constituţia Europeană reia în forme
noi vechea opoziţie dintre adepţii unui „common law“, pragmatic şi
consensual, şi susţinătorii unei legi fundamentale, din care să rezulte
politicile publice şi legile specializate. Această controversă a început cu
„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului“ (1789), pe

84
care Burke şi Bentham au contestat-o, ca fiind prea ambiţioasă şi
abstractă.
Adversarii de astăzi invocă de obicei următoarele argumente
(Magnette, 2003, p.
39-40):
• Uniunea ar fi prea complexă pentru a fi simplificată sub forma unui text
legislativ unic;
• Europa nu mai poate fi constituţionalizată din moment ce statele
membre au fost deja constituţionalizate; exerciţiul istoric al con-
stituţionalizării s-a epuizat o dată cu formarea statelor naţionale şi nu
mai poate fi aplicat unei entităţi politice care nu este stat.
Astfel de controverse sunt legitime dacă ne gândim la amploarea
demersului politic preconizat. De altfel, discuţii similare au loc în zilele
noastre, la două sute de ani după adoptarea sa, în legătură cu Constituţia
americană, considerată ca un model de către constituţionaliştii europeni.
Unii nu ezită să vorbească chiar de ambiguităţi fundamentale în chestiuni
de substanţă precum natura federalismului, separarea puterilor sau con-
ţinutul drepturilor subiective. Cu toate acestea, ceea ce contează cel mai
mult pentru cetăţenii americani este principiul constituţional care asigură
liantul identitar şi legitimarea politică a Uniunii.
Tratatele U.E. constituie o bază juridică amplă şi reprezintă deja, după
Magnette (2003, p. 48), „o cartă constituţională a Uniunii“. Atât tratatele,
cât şi Constituţia, stabilesc valorile comune şi principiile comunităţii
politice, al cărei scop este unitatea politică, nu formarea unui singur
popor, aşa cum a fost cazul cu statele naţionale. Altfel spus, dificultăţile nu
sunt de ordin juridic, ci de natură politică: unele guverne se tem de riscul
ca o constituţie să fie asociată ideii de stat european.
Controversatul proces constituţional s-a iniţiat însă pentru ca U.E. să
devină o unitate politică şi juridică de sine stătătoare, respectiv o entitate
supranaţională cu propria personalitate juridică. După Telo (apud:
Magnette, 2000), rolul noii Constituţii Europene este dublu:
• să întărească prerogativele statelor, Constituţia Europeană fiind o esen-
ţă a Tratatelor U.E., o versiune simplificată a acestora, asupra cărora
statele deţin încă ultimul cuvânt;
• să stabilească o putere supranaţională, printr-un pact federativ între
state.

Interesant este faptul că, intenţionat sau nu, se menţine o ambiguitate


semantică prin care se echivalează Tratatul constituţional cu Constituţia
Europeană (această suprapunere se observă chiar şi în textele oficiale ale
U.E.). Ca instrumente juridice, cele două sunt însă diferite. Tratatele devin
legitime prin simpla ratificare în parlamentele naţionale, pe când

85
Constituţia se adoptă prin sufragiu popular (de exemplu, prin referendum
sau adunări constituante supranaţionale). Tratatele sunt acorduri între
state, în urma negocierilor diplomatice, pe când Constituţia presupune
deliberarea publică şi consultarea directă a cetăţenilor. Din acest motiv,
majoritatea statelor aderente au recurs la validarea populară a Tratatului
constituţional, astfel încât să-i confere statutul unei Constituţii propriu-
zise.
Un alt aspect interesant al procesului constituţional european este
relaţia dintre instrumentul de protecţie a drepturilor şi textul Constituţiei. La
Nisa, s-a adoptat un instrument comun de protecţie, respectiv Carta
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, inclus deja ca parte componentă a
noului Tratat al U.E. (2000), dar înaintea adoptării unei Constituţii
Europene. În SUA, procesul istoric a fost invers: s-a adoptat mai întâi
Constituţia (1787), urmată ulterior de „Bill of Rights“ (1791).
O altă chestiune controversată a Constituţiei Europene este concen-
trarea pe federalismul politic, în baza principiului „reprezentare fără
taxare“ (opus sloganului iniţial al Revoluţiei Americane „no taxation
without representation“). Federalismul fiscal va fi probabil o mare
provocare pentru următorii 10 ani, negocierile pe această temă fiind pur şi
simplu amânate.
Dezbaterea constituţională a readus în discuţie şi problema spaţiului
public european. Au apărut astfel noi dileme şi controverse. Este oare
posibil să se creeze un spaţiu public suprananţional, la fel de legitim ca
orice „polity“ naţional? Poate el să funcţioneze din moment ce nu există
un discurs politic european, o presă europeană, o societate civilă sau un
sistem de partide politice la nivel european? Ce se va întâmpla cu
serviciile publice? Poate fi acceptată ideea unei democraţii supra-
naţionale?
De fapt, astfel de întrebări nu fac decât să proiecteze la nivel supra-
naţional modelul democraţiei naţionale şi problemele sale specifice.
Democraţia a fost de la început asociată identităţilor colective strict teri-
torializate şi statului naţional. În pofida eforturilor din ultimele decenii,
identitatea europeană rămâne o construcţie mult mai puţin solidă decât
identităţile naţionale, rezultate dintr-o evoluţie istorică îndelungată.
Din acest motiv, unii autori (Milward, 1992; Habermas, 1995) consideră
că Uniunea Europeană nu este decât o încercare disperată de salvare a
statului naţional a cărei formă de guvernare, depăşită istoric, este preluată
la nivel supranaţional. Alţii, precum Meyer (1995) şi Gamberale (1997),
încearcă să identifice primele elemente ale sferei publice europene,
îndeosebi sub forma discursului contestatar şi a tensiunii dintre cetăţeni şi
instituţiile statului supranaţional. Laitin (1997) merge şi mai departe,
comparând construcţia statului supranaţional european cu modelul

86
statului multicultural din India care aplică, după independenţa şi unificarea
din 1949, un sistem original de guvernare federală pe trei nivele. În sfârşit,
scepticii precum Preuss (1995) şi Grimm (1995) afirmă tranşant că statul
european nu este posibil atât timp cât mai există încă state naţionale
europene.
Această logică dicotomică nu mai este însă de actualitate. Statele
naţionale sunt deja slăbite de auto-limitările succesive ale suveranităţii
consecutive pieţei comune, monedei unice şi politicilor comunitare. Aşa
cum a demonstrat Meehan (1993), cetăţenia europeană nu se mai
raportează exclusiv la spaţiul public al statului naţional: „Euro-polity“
înseamnă deja sfera politică a instituţiilor europene, dar şi cea a euro-
regiunilor. În acest fel, cetăţenia europeană este de fapt o identitate
multiplă, definită prin afinităţi supranaţionale, naţionale, regionale şi
locale.
În pofida rezervelor exprimate de unii analişti şi a caracterului său
contradictoriu faţă de statul naţional, există elemente certe care definesc
„Euro-polity“ sau spaţiul public european. Democraţia europeană, chiar
imperfectă şi atipică, funcţionează cu ajutorul unor instituţii politice
supranaţionale, deţine propriile instrumente de protecţie a drepturilor
fundamentale, presupune dezbateri şi exprimarea liberă a diversităţii, se
bazează pe sufragiul direct şi universal. Chiar dacă nu există o societate
civilă europeană bine conturată în raport cu statul supranaţional, cetăţenii
europeni sunt organizaţi într-o multitudine de centre de acţiune civică,
deseori transfrontalieră.
Problema care se pune în dezbaterile consacrate democraţiei europene
nu se referă însă doar la existenţa spaţiului public supranaţional. Ceea ce
preocupă cel mai mult, îndeosebi în contextul extinderii masive din 2004,
este capacitatea statului supranaţional conceput în anii ’60 de a gestiona
un spaţiu uman şi politic atât de vast. Pentru a rezista tentaţiei birocratice
şi a nu supradimensiona şi mai mult un aparat deja încărcat, se caută
forme de guvernare adecvate noilor realităţi.
În ciuda aparenţelor, competenţele supranaţionale sunt deja foarte
importante, astfel încât influenţa statului supranaţional nu mai poate fi
pusă în discuţie. În tabelul 4, preluat după Schmitter (1998a, p. 125), am
reprezentat rezultatele transferului gradual al autorităţii dinspre statul
naţional spre nivelul european. Se observă că, practic, nu există nici un
domeniu al politicilor publice care să fie gestionat exclusiv de către statul
naţional. Deşi opinia publică nu pare să fi realizat acest lucru, politicile
publice din statele membre sunt deja puternic integrate.

87
Tabelul 4. Integrarea progresivă a politicilor publice în Europa
(1950-2001)
195 195 196 197 199 200
0 7 8 0 2 1
I. Domeniul economic
1. Bunuri şi servicii 1 2 4 4 4 4
2. Agricultură 1 1 4 4 4 4
3. Circulaţia capitalurilor 1 1 1 1 4 4
4. Fluxul de persoane şi forţă de muncă 1 1 2 2 3 4
5. Transporturile 1 2 2 3 2 3
6. Energia 1 2 1 1 2 2
7. Comunicaţiile 1 1 1 1 2 3
8. Mediul 1 2 2 2 3 3
9. Dezvoltarea regională 1 1 1 1 3 3
10. Competiţia 1 2 3 3 3 3
11. Industria 1 2 2 2 2 3
12. Finanţele şi creditele 1 1 2 2 2 4
13. Schimburile şi împrumuturile externe 1 1 3 4 2 4
14. Taxele şi impozitele 1 1 3 3 2 3
15. Politicile macro-economice 1 1 2 3 2 4
II. Domeniul socio-cultural
1. Condiţiile de muncă 1 1 2 2 2 3
2. Sănătatea 1 1 1 1 2 2
3. Asistenţa socială 1 2 2 3 2 2
4. Educaţia şi cercetarea 1 1 3 3 2 3
5. Relaţiile de muncă 1 1 1 1 1 3
III. Domeniul politico-constituţional
1. Justiţia şi dreptul de proprietate 1 1 1 2 3 4
2. Cetăţenia 1 1 1 1 2 3
3. Participarea 1 1 2 2 2 2
4. Poliţia şi ordinea publică 1 1 2 2 1 2
IV. Relaţiile internaţionale şi securitatea
externă
1. Negocierile comerciale 1 1 3 4 5 5
2. Asistenţa militaro-economică 1 1 1 1 2 4
3. Diplomaţia şi apartenenţa la organizaţiile 1 1 2 2 2 4
internaţionale
4. Apărarea 1 1 1 1 2 3

Legendă:
1 = toate deciziile se iau la nivel naţional
2 = doar unele decizii se iau la nivelul U.E.
3 = deciziile se iau împreună (la nivelul U.E. şi la nivel naţional)
4 = cele mai multe decizii se iau la nivelul U.E.
5 = toate deciziile se iau la nivelul U.E.

88
Faţă de această evoluţie, problema spaţiului public european apare
într-o nouă lumină. Tratatul de la Maastricht a instaurat, după spusele lui
Schmitter (1998, p. 131), o ordine politică europeană stabilă, capabilă:
– să ia decizii;
– să rezolve conflicte;
– să producă bunuri publice;
– să direcţioneze comportamentul public;
– să reglementeze modul de funcţionare a pieţelor;
– să organizeze alegeri;
– să răspundă la presiunile grupurilor de interes;
– să genereze venituri;
– să încorporeze noi membri;
– să aloce fonduri;
– să acrediteze şi să primească reprezentanţi diplomatici;
– să încheie acorduri internaţionale;
– să declare chiar război.
Aceste atribuţii ale „Euro-polity“ sunt echivalente cu funcţiile ordinii
publice într-un stat naţional. În schimb, spaţiul public european nu are
următoarele caracteristici:
– localizarea unică şi clar definită a autorităţii;
– ierarhia stabilă şi centralizată a serviciilor publice;
– competenţa clară a sferei publice, în interiorul căreia să se ia decizii
obligatorii pentru toţi;
– teritoriul de referinţă în interiorul căruia să-şi exercite autoritatea;
– apartenenţa individuală la organizaţiile internaţionale şi capacitatea de
a semna tratate internaţionale;
– o identitate puternică prin care să exercite dominaţia simbolică asupra
propriilor cetăţeni;
– monopolul efectiv asupra mijloacelor legale de coerciţie;
– capacitatea unică a implementării directe a propriilor decizii la nivelul
grupurilor, comunităţilor şi indivizilor;
– competenţa de a controla fluxul bunurilor, serviciilor, capitalului şi al
persoanelor în interiorul propriilor frontiere.
Până în anii ’70, metoda neo-funcţionalistă imaginată de Jean Monnet a
funcţionat foarte bine. Piaţa comună a coexistat cu politicile naţionale,
printr-o simbioză a federalismului cu guvernarea supranaţională. Pe
măsură însă ce comunitatea şi politicile comune s-au extins, s-au
accentuat presiunile asupra instituţiilor europene concepute ca o
prelungire supranaţională a democraţiei naţionale. De exemplu, Comisia
Europeană (echivalentul executivului supranaţional) poate să iniţieze legi
şi să gestioneze punerea în aplicare a legislaţiei europene, dar nu poate să
decidă singură: această prerogativă rămâne la nivelul statelor naţionale.
Pentru ca un stat membru să nu decidă totuşi unilateral şi discreţionar,
dreptul comunitar a instituit un sistem inedit de decizii consensuale, care

89
nu există în cazul ONU sau NATO. Regula majorităţii calificate, de
exemplu, incită statele să coopereze iar co-decizia legislativă (acordul
necesar între Parlamentul European şi Consiliul Miniştrilor) obligă la
negocieri permanente. Acest sistem a creat propria guvernare coope-
rativă, dar are limite importante în ce priveşte:
• legitimitatea – cu excepţia membrilor Parlamentului European, toţi
reprezentanţii naţionali în instituţiile europene sunt numiţi de
guvernele în exerciţiu;
• participarea – cetăţenii îşi exprimă drepturile şi responsabilităţile mai
ales într-un cadru naţional, indiferent dacă este vorba de societatea
civilă, de instituţiile publice sau de mass-media; „Euro-polity“ oferă încă
puţine oportunităţi de participare civică, cetăţenia rămânând un atribut
al apartenenţei naţionale;
• răspunderea publică – fiind numite, nici Comisia şi nici Consiliul nu sunt
obligate să răspundă direct în faţa cetăţenilor.
În continuare, dezbaterile privind democraţia europeană vor avansa în
funcţie de soluţiile la următoarele două chestiuni fundamentale:
a)Pe de o parte, este vorba de relaţia dintre suveranitatea naţională şi
principiul federal. Aşa cum se prezintă lucrurile în prezent, scena
publică europeană pare mai mult preocupată de lupta pentru influenţă
(ponderea voturilor, numărul de locuri în Parlament, accesul la
subsidiile comunitare), decât de o dezbatere privind principiile sau
valorile Uniunii. Fără excepţie, atât cei mari cât şi cei mici, atât membrii
vechi cât şi noii sosiţi, par să nu se detaşeze de obsesia suveranităţii
naţionale.
Această dependenţă de cadrul statului naţional este însă anacronică.
Aşa cum arată Bobbio (1998), orice suveranitate naţională este limitată de
factori interni (de exemplu, limitele statului în raport cu cetăţenii, datorită
obligaţiei de a respecta drepturile omului) sau factorii externi (de
exemplu, limitarea acţiunii externe a unui stat datorită intereselor sau exi-
genţelor altor state). De altfel, aşa cum demonstrează Malberg (cf. Herzog,
2002, p. 68), dreptul constituţional modern a introdus deja o abordare mai
nuanţată, conform căreia suveranitatea naţională comportă:
– referinţa la un text juridic fondator, aşa cum este Constituţia; din
acest punct de vedere, nici Tratatele Uniunii, nici Tratatul
constituţional nu sunt incompatibile cu constituţiile naţionale;
– democraţia reprezentativă; suveranitatea completă se păstrează
doar în cazul confederaţiilor, unde guvernarea se exercită de
reprezentanţi direcţi ai fiecăruia din guvernele membre; federaţia,
în schimb, funcţionează printr-un stat federal care se substituie
statelor componente în exercitarea anumitor funcţii (apărarea,
politica externă, moneda), beneficiază de propria legitimitate
(rezultată din alegeri) şi de propriul buget. Uniunea Europeană nu
este nici confederaţie (ca Elveţia), nici o federaţie (ca Germania

90
sau Belgia), pentru că nu se bazează pe o democraţie
reprezentativă;
– existenţa unui drept naţional instrumentalizat de un aparat juridic
intern; spre deosebire de federaţii, care sunt capabile să emită un
drept aplicabil în fiecare stat component, Uniunea Europeană nu a
reuşit să creeze această unitate legislativă: „legile“ unionale sunt
de fapt „directive“ pe care fiecare stat le „transpune“ în spaţiul
naţional sau „reglementări“ cu aplicaţie directă;
– capacitatea de a decide asupra propriilor competenţe; statele
naţionale sunt cele care, în fond, decid asupra competenţelor pe
care le păstrează la nivel naţional.
b)Pe de altă parte, democraţia europeană este o construcţie inedită,
diferită de cadrul naţional de referinţă. Sistemul de decizie internă şi
repartizarea puterii pe baza principiilor generice ale subsidiarităţii şi
proporţionalităţii fac necesar un permanent proces de negociere, dialog
şi căutare a consensului. Din exterior, prin raportare la raţionalitatea şi
simplitatea aparentă a cadrului naţional, aceste procese par rebar-
bative, inutile şi ineficace. În realitate, faţă de amploarea misiunii
asumate (crearea unui nou tip de societate democratică), nici costurile
şi nici sinuozităţile nu sunt nejustificate. Dacă privim retrospectiv la
crizele de creştere şi evoluţie ale Uniunii (primirea Marii Britanii,
negocierile cu euro-scepticii, trecerea de la Comunitate la Uniune,
instituţionalizarea euro-cetăţeniei, moneda unică, Constituţia),
observăm că procesul a fost dramatic, dar extrem de dinamic. În doar
jumătate de secol s-a reuşit nu doar reconcilierea, integrarea
economică şi financiară, dar s-au pus bazele unei noi entităţi
supranaţionale, într-un demers istoric fără precedent. Acest proces nu a
rezultat din cuceriri militare sau anexări teritoriale, ci s-a obţinut prin
consens şi liber consimţământ.
Limbajul politic a sesizat foarte bine această evoluţie. Vechile repere
terminologice ale democraţiilor naţionale nu mai corespundeau
democraţiei europene, astfel încât s-au creat, uneori artificial şi
incomprehensibil (vezi ceea ce se desemnează de obicei prin
„comitologie“, respectiv comitetele, comisiile şi structurile birocraţiei
europene), noi referinţe. Gondrand (1991) a elaborat în acest sens un
dicţionar al noului limbaj politic european cu peste 1000 de intrări. Iată
câteva exemple: acquis comunitar, drept comunitar, efect „spill-over“
(angrenaj), subsidiaritate, proporţionalitate, majoritate calificată, co-
decizie, geometrie variabilă etc. Într-o lucrare anterioară (Bîrzea, 2001),
am realizat un astfel de glosar, adaptat condiţiilor societăţii româneşti,
care poate fi util studenţilor care vor să aprofundeze chestiunea
terminologiei.
Geneza democraţiei europene nu trebuie să se fondeze neapărat pe
structurile naţionale, chiar dacă Uniunea Europeană este rezultatul unui
transfer limitat de prerogative dinspre statul naţional spre structurile

91
supranaţionale. Este posibil, aşa cum susţine Marks et al. (1998, p. VII), ca
„Euro-polity“ să pornească de la propria sa logică, ceea ce înseamnă
altceva decât o simplă propensiune comunitară a democraţiei naţionale.
Schmitter (1998b) încearcă să impulsioneze reflecţia asupra acestei
chestiuni printr-o analiză conceptuală care se detaşează de cadrul neo-
funcţionalist al părinţilor Uniunii (Schuman, Adenauer, De Gasperi,
Monnet, Spaak). În acest sens, Schmitter face apel la patru tipuri ideale pe
care le angrenează sub forma din fig. 10. Spre deosebire de încercările
anterioare, care construiau spaţiul public european pornind de la
experienţa cunoscută a formării statelor naţionale sau de la modelele de
integrare regională, Schmitter crede că putem avansa doar dacă
imaginăm scheme noi, ireductibile la referenţialul nostru istoric. El pleacă
de la premisa că politicile publice se legitimează în primul rând prin
reprezentativitate. Guvernanţii şi guvernaţii îşi măresc capacitatea de
comunicare şi interacţiune doar în măsura în care centrele de autoritate se
dispersează prin două forme de configuraţie politică: teritorială şi funcţio-
nală. Spaţiul politic („polity“) s-a format prin relaţiile dintre autorităţile
publice şi diversele forme de reprezentare teritorială şi/sau funcţională a
cetăţenilor, aşa cum sunt partidele politice, mişcările sociale, ONG-urile,
grupurile de interes. Această interacţiune dintre decizie şi participanţi
(„stakeholders“) face posibilă atât autoritatea cât şi responsabilitatea
publică („accountability“), atribute fundamentale ale oricărui spaţiu public.
În ce priveşte formarea „Euro-polity“, după Schmitter, există două
variante posibile:
• prin strategia neo-funcţionalistă iniţială a lui Jean Monnet, în care
obiectivele integrării s-au realizat mai ales prin intermediul repre-
zentării teritoriale, respectiv prin guvernele statelor naţionale (este
metoda interguvernamentală care a prevalat până la Actul Unic
European, 1986);
• printr-o abordare comunitară, care detaşează reprezentarea funcţională
de reprezentarea teritorială, prin prevalenţa intereselor transnaţionale
şi formarea unui spaţiu public transteritorial.
Fig. 10. Formarea spaţiului public european
Caracteristici teritoriale
Variabil Stabilizat
Tangenţial Contiguu
Egalitar Ierarhic
Diferenţiat Identic
Reversibil Ireversibil

92
Variabil

Caracteristici funcţionale
Dispersat Condominio Consortio
Partajat
Suprapus
Stabilizat
Cumulativ Confederatio Stato/Federatio
Separat
Coincident

În prezent, Uniunea se bazează pe un amestec al metodei


interguvernamentale (relaţii între state naţionale suverane) cu metoda
comunitară (politici comune reglementate prin dreptul comunitar).
Provocările apărute în urma extinderii progresive şi presiunile rezultate din
globalizare au perturbat acest echilibru. Soluţia, după Schmitter, poate fi
într-unul din modelele identificate în fig. 10, respectiv:
• Stato/federatio corespunde modelului de guvernare existent în
Germania („Politikverflechtung“) şi Elveţia („federalismul cooperativ“),
unde unităţile subnaţionale şi naţionale au propria identitate în
interiorul unei ierarhii a autorităţii. Apartenenţa la această structură
este destul de solidă pentru că, altminteri, separarea ar fi foarte cos-
tisitoare. Această localizare teritorială strictă (delimitări clare ale
unităţilor şi ale federaţiei) coincide cu o specializare funcţională bine
determinată, printr-o alocare fixă a competenţelor la fiecare nivel
(federal şi subfederal).
• Confederatio este astfel constituită încât să protejeze unităţile faţă de
dominaţia centrală. Aranjamentele funcţionale sunt clar definite şi au
limite precise astfel încât să nu îngrădească suveranitatea statelor
componente, care se pot oricând retrage din comunitatea politică.
Fiecare entitate participantă (stat, canton, provincie) poate negocia
termenii afilierii la confederaţie dar, odată consimţită, apartenenţa
impune reguli comune privind moneda, schimburile comerciale,
protecţia mediului, securitatea colectivă. Din punct de vedere istoric,
confederaţia a fost o structură destul de fragilă, singurele experienţe
fiind Confederaţia Helvetică (1291-1848), Ţările de Jos (1581-1795),
SUA (1781-1789), Germania (1815-1866) şi Iugoslavia (1980-1991).
• Consortio este o platformă de cooperare între entităţi autonome.
Caracteristicile teritoriale sunt păstrate dar se asigură o acţiune
consensuală într-un cadru funcţional bine delimitat. Ca exemplu, se
citează Comisia Superioară a Navigaţiei pe Rin (1816), prima
organizaţie cu vocaţie europeană, „Concertul European“ (1823-1914)
sau aranjamentele bilaterale speciale între SUA şi Canada, între Suedia
şi Norvegia etc.

93
• Condominio este cel mai puţin adecvat construcţiei politice europene
pentru că presupune variaţii interne atât ale atributelor teritoriale cât şi
ale caracteristicilor funcţionale. Exemplul potrivit ar fi cel al „Europei cu
mai multe viteze“ sau al Europei cu mai multe instituţii regionale
acţionând autonom. Aceste formule conduc însă la suprapuneri şi
paralelisme, care ar favoriza mai mult interesele divergente decât
acţiunea concertată.
Limita comună a acestor patru modele constă în focalizarea pe procese,
fără prefigurarea clară a produsului. Toate presupun un anumit grad de
integrare, dar nu reuşesc să fie mai precise în ce priveşte configuraţia
democraţiei europene. Aderarea de noi membri şi lărgirea ariei de
cuprindere a politicilor comunitare nu fac decât să pună în evidenţă
limitele sistemului actual de guvernare, vulnerabil atât în ce priveşte
legitimitatea şi reprezentarea, cât şi în raport cu răspunderea publică.
Schema bipolară a lui Schmitter (teritorialitate vs. funcţionalitate) se do-
vedeşte astfel utilă doar pentru analiza politică, nu şi pentru decizia
privind viitorul democraţiei europene. Ca şi în cazul altor încercări ale
analiştilor politici (Meyer, 1995; Scharpf, 1998; Bromley, 2001), la fel de
limitative, soluţia nu poate veni dintr-o construcţie de modele sau tipuri
ideale, ci din efortul comun al guvernanţilor şi guvernaţilor de a găsi soluţii
viabile unor probleme politice reale.

2. Sistemul decizional
Inevitabil, democraţia europeană trebuie să ţină cont de sistemul
decizional actual. Că ne convine sau nu, aşa imperfect cum pare multora,
sistemul decizional al Uniunii Europene este rezultatul unui proces istoric.
Noua democraţie europeană nu este deductibilă dintr-un model
conceptual imaginat în mediile academice, ci este produsul negocierilor
dure între parteneri încă puternic acroşaţi egoismelor şi identităţilor
naţionale. Aceste negocieri au fost dintotdeauna anevoioase, dar au
marcat un progres evident.
Tratatul de la Roma (1957) stipula o separare simplă a puterilor, după
modelul statului naţional: Comisia iniţiază propuneri legislative,
Parlamentul le avizează iar Consiliul le adoptă. Veriga slabă a acestei
ecuaţii era Parlamentul, care nu era nici instanţă executivă (funcţie
deţinută de Comisie) şi nici organism legislativ. Funcţia legislativă revenea
Consiliului Miniştrilor, format însă din reprezentanţi desemnaţi ai
guvernelor naţionale (miniştrii de externe).
De atunci, s-au adus corecţii şi s-au încercat metode care să
contracareze ceea ce Majone (1998) a desemnat prin „deficitul democratic“
al Uniunii Europene. Pe parcursul evoluţiei care a urmat, a devenit din ce
în ce mai clar faptul că democraţia europeană are propriile instituţii şi
propriul sistem de guvernare. Acest sistem a fost creat pentru a rezolva

94
doar anumite probleme şi nu este la fel de polivalent şi adaptabil ca
sistemele naţionale de guvernare. Democraţia politică şi cetăţenia
europeană au apărut ca obiective realizabile abia după ce piaţa comună şi
procesul integrării au devenit o certitudine (prin Actul Unic European,
1986).
Fig. 11. Metoda parteneriatului a lui Monnet

COMISIE CONSILIU Curtea Europeană de


Justiţie
decizii
colective

politici
naţionale
guvernele convergente
elitele socio- statelor
economice membre

Wallace (1998b) a analizat sistemul decizional al U.E. într-o perspectivă


istorică. Ea distinge astfel patru metode:

a) Metoda parteneriatului
Această metodă avea în centrul său tandemul Comisie-Consiliu,
Parlamentul jucând doar un rol simbolic (de eventuală mediere între cei
doi poli). Ea funcţiona prin consensul obţinut prin negociere între cele
două forţe, respectiv Comisia şi Consiliul. Echilibrul era relativ uşor de
obţinut, dat fiind numărul redus de ţări membre. El se baza însă pe efortul
unor elite, fără o participare populară propriu-zisă. De fapt, Monnet nici
nu-şi propusese să realizeze o democraţie supranaţională (obiectiv apărut
de-abia la sfârşitul anilor ’80), ci doar să susţină reconcilierea postbelică
printr-un sistem asemănător mai mult diplomaţiei (negocieri între
tehnocraţi, în deplină discreţie) decât acţiunii democratice propriu-zise.

95
Fig. 12. Metoda negocierii a lui De Gaulle

decizii negociate

CONSILIUL COMISIA

Stat 1 Stat 2 Stat 3 Stat n

parlamentele
elitele socio-economice
naţionale

b) Metoda negocierii
Prin metoda parteneriatului, Comisia primise practic aceeaşi pondere
ca şi Consiliul. Inevitabil, cele două au intrat în competiţie, lucru devenit
public în 1965, prin „criza de la Luxemburg“ (boicotarea Consiliului de
către Franţa, în semn de opoziţie faţă de clauza care obliga un stat
membru să se supună votului majoritar). Ca urmare a poziţiei lui De
Gaulle, s-a ajuns la „compromisul de la Luxemburg“, care acorda un rol
mai mare statelor naţionale (implicit şi Consiliului, care le reprezintă). Aşa
cum se observă din fig. 12, negocierile aveau loc preponderent între
statele membre, în mod direct, Comisia având un rol secundar. Ca să facă
faţă presiunilor care se exercitau asupra sa, Consiliul şi-a creat un sistem
de comitete şi grupuri de lucru (de exemplu, Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi sau COREPER). În acest fel, negociatorii naţionali au devenit
mai importanţi decât funcţionarii europeni. S-au stabilit astfel consilii spe-
cializate, unde participă miniştrii de resort (de exemplu, ECOFIN este
Consiliul Miniştrilor de Finanţe), la care se adaugă peste 150 de grupuri de
lucru formate din experţi naţionali. Politicile europene au devenit extrem
de segmentate, astfel încât să răspundă diverselor interese şi priorităţi ale
statelor membre. La rândul său, Comisia s-a organizat pe direcţii generale
(cunoscutele DG) corespunzătoare domeniilor politicilor publice acoperite
de structurile Consiliului. Coordonarea internă a fost tot mai dificilă şi, mai
grav, au apărut probleme în asigurarea răspunderii publice: dat fiind faptul
că în acest sistem stufos şi complicat este greu de localizat cine ce a
decis, a devenit la fel de dificil de ştiut cine răspunde de deciziile
respective.

96
c) Metoda co-opţiunii
În esenţă, această metodă revine la parteneriatul Consiliu-Comisie
(metoda Monnet), păstrând totuşi sistemul de negociere cu statele
membre introdus de De Gaulle. Contextul politic european a favorizat
această schimbare: începând cu anii ’80, vechiul consens dintre creştin-
democraţi şi social-democraţi a dispărut, ceea ce a permis venirea la
putere a unor guverne neo-liberale şi slăbirea statelor ca autoritate
politică. Comisia a început să-şi dezvolte relaţii strategice cu diverse
grupuri de interes şi să-şi creeze chiar structuri proprii de consultanţă (de
exemplu, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor). Ca urmare,
negocierile s-au realizat nu numai la nivelul macro (Consiliul), dar şi la
nivelurile meso şi micro, prin grupuri transnaţionale de experţi, formatori
de opinie sau parteneri sociali. Este perioada Delors, care a marcat
trecerea de la Comunitate la Uniunea Europeană (prin Actul Unic
European) şi asumarea de noi obiective strategice, inclusiv integrarea
politică. Începând cu Tratatul de la Maastricht (1992), Uniunea devine
posibilă prin conlucrarea abordării comunitare (politicile comune sau
pilonul I care funcţionează pe baza dreptului comunitar, prin combinarea
metodei parteneriatului cu metoda co-opţiunii) cu abordarea
interguvernamentală (politica externă şi de securitate sau pilonul II,
politica internă şi justiţia sau pilonul III, ambele reglementate în baza
dreptului internaţional, unde predomină metoda negocierii între state
suverane, sau metoda lui De Gaulle). Această duplicitate se menţine şi
astăzi (vezi fig. 14). Ea constituie punctul nodal al dezbaterilor privind
reforma instituţiilor U.E. şi este sursa multor reticenţe pentru că vizează
direct două din chestiunile-cheie ale integrării: limitele suveranităţii
naţionale şi statul supranaţional.

97
Fig. 13. Metoda co-opţiunii

elitele socio-economice şi
grupurile de interes

CONSILIUL COMISIA

Statul 2 Statul n
Statul 1

Parlamentele Parlamentul European


naţionale

Autorităţile regionale

d) Metoda consensuală
După extinderile din anii ’70-’80 şi, mai ales, după cele din 2004
(Europa celor 25), democraţia internă a U.E. a suferit modificări
importante. Primul pas a fost renunţarea la metoda gaullistă a deciziei prin
unanimitate (care dădea importanţă votului fiecărei ţări) în favoarea
deciziei prin consens (Tratatul de la Maastricht, 1992).

98
Fig. 14. Guvernanţa europeană (conform Tratatului de la Maastricht)
UNIUNEA EUROPEANĂ
Pilonul I: domeniul comunitar Pilonul II: politica externă Pilonul III: politica
(Comunitatea Europeană, piaţa şi securitatea internă şi justiţia
comună, politica socială, politica
regională, politica agricolă
comună, politica mediului, politica
de protecţie a consumatorului)
Metoda co-opţiunii Metoda De Gaulle Metoda De Gaulle
(varianta forte) (varianta slabă)

Consiliul Statele
Metoda Monnet European membre

Comisia, Consiliul, Parlamentul

guvernanţa colectivă negociere negociere concertare

parteneriatul

Al doilea pas a fost renunţarea la dreptul de veto al statelor membre şi


introducerea, prin Tratatul de la Nisa (2000), a sistemului dublei majorităţi:
deciziile se iau pe baza a peste 55% din voturile statelor membre,
reprezentând minimum 65% din populaţia ţărilor U.E. Acest sistem
încurajează negocierile şi căutarea consensului, dar acordă o importanţă
sporită ţărilor mari (pentru prima dată, se introduce criteriul demografic).
În prezent, sistemul instituţional al U.E. se prezintă sub forma
organigramei din fig. 15. În interiorul acestui sistem, sunt posibile urmă-
toarele tipuri de decizii (instanţele decizionale sunt haşurate):

99
Fig. 15. Sistemul instituţional al U.E.

Autoritate politică Consiliul European


(orientări generale)
(şefii statelor)

Executiv Comisia Europeană (propuneri)

Organisme Comitetul Economic şi Comitetul Regiunilor


consultative Social (aviz) (aviz)

Legislativ Parlamentul European Consiliul Miniştrilor


(aviz şi co-decizii) (decizii)

Executiv şi
Comisia Europeană (decizii
decizie operaţională privind execuţia, bugetul,
concurenţa etc.)

Curtea Europeană de Curtea Europeană de Justiţie


Organisme de control Conturi (control juridic)
(control financiar)

• Consultarea este procedura iniţială, introdusă prin Tratatul de la Roma


(1957). Comisia face propuneri (de exemplu, iniţiative legislative) pe
care le transmite Consiliului (miniştrii de externe, reprezentând
guvernele statelor membre) care decide, după ce obţine avizul
Parlamentului.
• Asentimentul presupune dreptul de veto al Parlamentului (introdus prin
Tratatul de la Maastricht) în probleme de maximă importanţă cum sunt
drepturile cetăţenilor, fondurile structurale, acordurile de asociere a noi
membri, funcţionarea Băncii Centrale Europene.
• Cooperarea se bazează pe un circuit reversibil, în care Comisia iniţiază
texte legislative iar Parlamentul, înainte de aprobarea de către Consiliu,
are mai multe opţiuni în afară de simplul aviz: poate respinge
propunerea, poate propune amendamente sau o poate adopta prin
majoritate simplă (peste 50% din voturi).
• Co-decizia a fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam (1997) şi face
din Parlament o co-instanţă legislativă (alături de Consiliul Miniştrilor).
Acest rol este limitat la situaţiile de co-decizie (pentru anumite texte
legislative) şi acordă Parlamentului aceeaşi putere ca şi Consiliului.

100
Uniunea Europeană este un spaţiu de reguli unde nu există o ierarhie a
normelor (Tratatul constituţional nu are forţa juridică a textelor
constituţionale naţionale). Spre deosebire de dreptul naţional, care este
unitar şi obligatoriu, dreptul comunitar este un drept de integrare şi se
aplică doar politicilor şi prerogativelor transferate în gestiunea Comisiei
Europene. Dreptul comunitar comportă patru tipuri de instrumente
juridice:
• reglementarea are efect general, este obligatorie în toate elementele
sale şi direct aplicabilă în toate statele membre;
• directiva comunitară este o lege-cadru care obligă statele membre în
privinţa rezultatelor, nu şi a mijloacelor sau căilor de realizare;
• decizia este obligatorie, însă nu se adresează decât
persoanelor/companiilor şi statelor membre, luate individual;
• recomandările, avizele şi rezoluţiile Consiliului Miniştrilor nu au o valoare
constrângătoare.
Adoptarea Constituţiei Europene va avea drept consecinţă întărirea
Uniunii şi transformarea sa în organizaţie politică cu propria personalitate
juridică. În prezent, statutul său juridic este confuz, datorită ezitării între
cooperare şi integrare, între dreptul interguvernamental şi dreptul comunitar
(vezi comparaţia celor două în tabelul 5, preluat după Moreau Defarges,
2002, p. 44). În cadrul cooperării interguvernamentale, decizia este
consecinţa compromisului între state suverane şi nu are efecte juridice
propriu-zise. Prin integrare, statul naţional nu va fi decât un actor în cadrul
uneia dintre instituţiile europene (Consiliul) şi va pierde monopolul
execuţiei şi al legitimităţii. În plus, statele vor fi angrenate într-un
dispozitiv juridic care le va obliga să respecte deciziile comunitare. De
fapt, aici este şi miza reală a Constituţiei Europene: este simbolul său de
instrument juridic al supra-statului european, care va marca sfârşitul
supremaţiei statelor naţionale.
Tabelul 5. Diferenţele dintre integrare şi cooperarea interguvernamentală
Integrarea Cooperarea interguvernamentală
Domenii libera circulaţie, concurenţa politica externă
poliţia
justiţia
Organizare transfer de competenţe dinspre competenţele rămân la nivelul
statele membre către Comunitate statelor membre
(organism cu personalitate
simplă concertare între
juridică)
reprezentanţii statelor membre
Luarea mecanism integrat: Comisia consens între statele membre.
deciziei propune, se adoptă prin co- Eventual, votarea măsurilor de
decizie între Consiliu (prin votul aplicare
cu majoritate calificată) şi
Parlamentul European
Execuţia de către Comisie şi/sau statele de către statele membre
membre, sub controlul instituţiilor
comunitare
Legitimitatea dublă: în cadrul statelor şi al la nivelul statelor
instanţelor comune

101
Analiza dispozitivului instituţional şi a sistemului decizional al U.E. ne
conduce la câteva concluzii semnificative pentru contextul cetăţeniei
europene:
• democraţia internă a U.E. s-a constituit iniţial printr-o prelungire
supranaţională a configuraţiei statului naţional;
• această proiecţie supranaţională s-a făcut printr-o abatere de la
standardele democraţiei, în primul rând reprezentativitatea directă,
răspunderea publică şi separarea puterilor;
• lărgirea progresivă a U.E. a creat noi presiuni asupra sistemului
decizional şi a instituţiilor europene, care au recurs la reforme interne;
• chiar dacă democraţia europeană nu a fost un obiectiv iniţial, priori-
tatea fiind reconcilierea postbelică şi integrarea economică, Uniunea a
dovedit capacităţi de autoreglare şi adaptări progresive, ceea ce a dus
la rezultate notabile pe calea democraţiei supranaţionale: emergenţa
spaţiului public european, recursul la decizia consensuală şi votul cu
dublă majoritate, co-decizia Consiliu-Parlament, extinderea guvernanţei
şi a structurilor consultative, euro-cetăţenia.

3. Guvernanţa europeană: regim, federaţie sau stat


supranaţional?
Uniunea Europeană, în mod cert, nu este un guvern. Chiar dacă se pot
face unele apropieri între competenţele Comisiei şi cele ale executivului
într-un stat naţional (de exemplu, iniţiativa legislativă, gestiunea unui
buget, specializarea pe domenii de activitate), nici comisarii şi nici
direcţiile generale nu au atribuţiile unor ministere: nu au în sarcină
elaborarea politicilor publice, controlul execuţiei, relaţia directă cu cetă-
ţenii sau cooperarea internaţională. Din acest motiv, unii autori (Buchen,
1993; Scott, 1995; Wallace, 2003) au identificat încă un paradox al de-
mocraţiei europene: Uniunea este guvernată fără să mai fie nevoie de un
guvern.
Intervine însă aici un joc de cuvinte şi apar unele nuanţe terminologice
greu de surprins în limba română: este distincţia dintre guvern
(„government“) şi guvernanţă („governance“). Primul se referă la o ordine
ierarhică şi o repartizare centralizată a autorităţii publice. Puterea este
strict localizată şi concentrată în anumite instituţii, organizate după
principiul birocraţiei. Guvernanţa8, în schimb, comportă reţele interactive
şi dispersarea autorităţii publice, în care decizia se ia prin negociere şi
implicarea unei multitudini de centre specializate. Intervenţia centrală pe
bază de autoritate (politică, economică, ideologică sau organizaţională)
este înlocuită prin parteneriate interorganizaţionale şi o abordare

8
„Dicţionarul explicativ al limbii române” nu conţine acest termen. Este un
neologism foarte recent, folosit doar de specialiştii în Ştiinţele sociale şi politice,
chiar dacă limbajul curent nu l-a adoptat încă. Vom folosi şi noi acest termen, cu
precauţia de rigoare.

102
„incrementală“ a luării de decizii. Puterea revine unor structuri mixte cum
sunt „parteneriatele sociale“ (guvern-patronat-sindicate), „complexul profe-
sional-birocratic“ (funcţionari-experţi), „parteneriatul civic“ (autoritate
publică-societatea civilă) sau „parteneriatul public-privat“ (stat-firme
particulare).
De fapt, însăşi ideea de organizaţie non-guvernamentală sau modelul
sub-guvernamental (care acordă prioritate proceselor locale şi interacţiunii
între actorii din teren) introdus de sociologia americană sub termenul de
„policy network“ (Jordan şi Schubert, 1992), nu sunt decât forme concrete
de „governance“, în sensul de alternativă la guvern şi la acţiunea sa
administrativ-birocratică. În Europa, Rhodes (2003, p. 36–37) a definit
„reţelele de politici publice“ („policy networks“) ca un consorţiu temporar
de organizaţii interesate să-şi utilizeze în comun resursele pentru a obţine
beneficii reciproce. Aceste reţele acţionează în sfera publică şi, în
consecinţă, sunt supuse obligaţiei de a asigura transparenţa şi controlul
cetăţenesc (este ceea ce le deosebeşte de organizaţiile mafiote, de
exemplu).
În funcţie de gradul lor de integrare, Rhodes defineşte cinci tipuri de
„policy networks“:
• comunităţile teritoriale implică un înalt grad de coeziune, sunt stabile şi
centrate pe interesele majore ale unei unităţi teritoriale (de exemplu,
sănătatea publică într-un judeţ); în acest exemplu, este vorba de
interdependenţa serviciilor publice teritoriale care au competenţe (fie şi
indirecte) în gestionarea stării de sănătate a populaţiei din judeţul
respectiv: serviciile de igienă publică, spitalele, direcţiile sanitare,
oficiile de asistenţă socială, centrele pentru persoane cu nevoi speciale
etc;
• reţelele profesionale se bazează pe interesele particulare ale unui grup
de experţi (de exemplu, profesorii) pe care le promovează în raport cu
instituţiile statului sau alte grupuri profesionale; ele pot funcţiona sub
forma unei reţele ad-hoc, a unui grup de presiune sau ONG;
• reţelele interguvernamentale cuprind toţi reprezentanţii autorităţilor
locale (de exemplu, consiliile locale, instituţiile ordinii publice, serviciile
de protecţie socială, direcţiile forţei de muncă, instituţiile culturale
etc.);
• reţelele de producţie se caracterizează prin prevalenţa intereselor
economice şi cooperarea patronatului şi a sectorului privat cu
autorităţile publice; un exemplu este participarea patronatului la ana-
liza nevoilor locale de formare sau la susţinerea unui proiect de
dezvoltare comunitară;
• reţelele tematice sunt foarte diverse, ele fiind deschise tuturor
partenerilor instituţionali interesaţi de un domeniu sau de o problemă
specifică a politicilor publice (de exemplu, finanţarea învăţământului,
protecţia mediului, organizarea unui festival sau a altui eveniment
cultural).

103
Ca şi alţi termeni larg folosiţi în ştiinţele sociale şi politice (de exemplu,
echitate, societate civilă, calitate, mentalitate), cuvântul „governance“ (fr.
„gouvernance“) nu beneficiază de un consens terminologic. El a fost
introdus în relaţiile internaţionale pentru a desemna aceea împrejurare
consecutivă globalizării când este posibil să se guverneze fără guverne, de
exemplu, prin intermediul reţelelor transnaţionale (Rosenau şi Czempiel,
1992). Alţii îl reduc la activitatea operaţională a guvernelor (Nugent,
1999), înţelegând prin aceasta că guvernele rămân pivotul politicilor
publice dar cooperează şi cu alţi actori sociali. Alţii, în schimb, precum
March şi Olsen (1995, p. 6) introduc o interpretare mult extinsă, după care
„guvernanţa este contextul în care se produce acţiunea cetăţenilor şi a
oficialilor, în care se implementează politicile şi unde se exprimă
identităţile şi instituţiile societăţii civile“. Guvernanţa („governance“) nu
este deci spaţiul public dominat de acţiunea guvernului, ci un cadru
operaţional unde politicile publice sunt susţinute de diverşi actori. Centrul
atenţiei nu mai este implementarea administrativă, ci acţiunea politică în
cadrul unui spaţiu public determinat.
Aceste diferenţe sunt clar sintetizate de Stoker (1998, p.20):
• „Guvernul se referă la instituţiile oficiale ale statului şi la puterea
coercitivă legitimă asupra căreia au monopolul. Guvernul se ca-
racterizează prin capacitatea de a lua decizii şi prin puterea de a le
aplica. Cuvântul «guvern» se aplică în special proceselor formale şi
instituţionale care, la nivelul statului naţional, au ca scop să asigure
menţinerea ordinii publice şi facilitarea acţiunii colective.“
• „Guvernanţa vizează, în ultimă analiză, tot crearea condiţiilor puterii
organizate şi ale acţiunii colective. Rezultatele guvernanţei nu sunt deci
diferite de cele ale guvernului. Diferenţele rezultă mai ales din
metodele utilizate. Guvernanţa se referă la elaborarea structurilor de
guvernare prin care frontierele dintre sectorul public şi sectorul privat,
precum şi în interiorul fiecăruia din acestea, tind să se estompeze.
Esenţa guvernanţei este că ea privilegiază mecanismele de guvernare
care, pentru a funcţiona, nu au nevoie de autoritate şi de sancţiunile
date de puterea publică.“
Cu alte cuvinte, guvernul (sistemul de instituţii oficiale ale statului
naţional) şi acţiunea sa (guvernarea) presupun exercitarea legală a puterii,
pe când guvernanţa constă într-un sistem participativ şi deliberativ, unde
ordinea nu mai este impusă de sus în jos, ci rezultă din interacţiunea unui
mare număr de participanţi care se influenţează reciproc.
Într-o versiune succintă, Rhodes (2003, p. 23) rezumă astfel atributele
guvernanţei ca alternativă la acţiunea guvernelor naţionale:
• interdependenţa organizaţiilor; guvernanţa depăşeşte limitele
guvernului, astfel încât departajările dintre sectorul public, sfera privată
şi activităţile voluntare devin irelevante;

104
• emergenţa reţelelor de parteneriat, ceea ce presupune schimburi
permanente, negocieri, dezvoltarea de proiecte convergente, dar şi
răspundere publică în comun;
• dinamica permanentă a interacţiunilor, rolurilor şi atribuţiilor; este similar
cu un joc cu reguli, în care echilibrul de forţe se schimbă continuu;
• autonomia faţă de stat, în sensul că reţelele sunt responsabile faţă de
cetăţeni şi proprii participanţi („stakeholders“), nu faţă de stat.
Din această trecere în revistă, reţinem unele consecinţe interesante
pentru contextul nostru: importanţa dată instituţiilor politice (Pierre şi
Peters, 2000, p. 12), rolul consorţiilor şi al grupărilor pe bază de interese
(Armstrong şi Bulmer, 1998, p. 55), parteneriatul public-privat (Héritier,
2001, p. 185), interacţiunea orizontală a actorilor sociali (Mayntz, 1998, p.
7-8), negocierea colectivă a deciziilor (Schmitter, 2002, p. 53). Guvernanţa
nu se reduce la acţiunea de implementare a politicilor publice de către
guverne şi structurile lor subordonate, ci comportă activitatea politică
concertată a diverselor forţe care se manifestă pe arena publică. Aceasta
implică parteneriate şi consorţii, negocieri colective, interacţiunea dintre
stat şi societate, dintre sfera publică şi cea privată.
După Stoker (1998, p.22), guvernanţa pune în discuţie însăşi actua-
litatea statului unitar, reprezentat de „modelul Westminster“ şi caracterizat
prin suveranitatea Parlamentului, prin puteri considerabile acordate
Consiliului Miniştrilor şi responsabilitate ministerială directă. Acest sistem,
bazat pe premisa unui centru unic de putere, nu mai reflectă
complexitatea societăţilor europene, unde nucleele de influenţă sunt
difuze şi multiple. Pentru a contracara concentrarea puterii la nivelul
guvernului central, Stoker propune cinci principii ale guvernanţei care, prin
extrapolare, se pot aplica democraţiei europene. Acestea sunt:
• implicarea instituţiilor şi a actorilor care nu aparţin de sfera guvernului;
• responsabilizarea societăţii civile, printr-un nou echilibru între stat şi
ONG-uri;
• interdependenţa instituţiilor participante la acţiunea colectivă;
• implicarea reţelelor de actori autonomi;
• gestionarea acţiunii colective fără intervenţia obligatorie a autorităţii
statului.
Este interesant de notat, referitor la puterea excesivă a executivului în
cadrul „statului unitar“ (descris de literatura britanică prin „modelul
Westminster“), că implementarea „acquis“-urilor în ţările membre s-a
făcut până în prezent cu participarea redusă a parlamentelor şi a
partidelor politice naţionale. Cu alte cuvinte, integrarea europeană s-a
realizat preponderent prin decizii ale executivului. Nu întâmplător, puterea
reprezentanţilor executivului în instituţiile europene (Consiliul, de
exemplu) este superioară şi asimetrică în raport cu alţi actori naţionali. Din
acest motiv, opţiunea pentru guvernanţă şi tipul de acţiune colectivă pe
care îl presupune este o direcţie promiţătoare, care poate rezolva unele
din contradicţiile interne ale democraţiei europene.

105
Pe scurt, teoria guvernanţei (Kooiman, 1993 şi 2002; Hooghe, 1996;
Mayntz, 1998; Pierre şi Peters, 2000) a introdus unele elemente
interesante pentru situaţia atipică a Uniunii Europene, formată din
guverne naţionale şi state teritorializate. Iată câteva exemple:
• reducerea funcţiei reglatorii a statului (de exemplu, introducerea auto-
reglării şi a auto-evaluării ca alternativă la reglarea externă prin
mecanisme de coerciţie şi control);
• promovarea conducerii corporatiste, prin reţele de parteneriat şi
consorţii interguvernamentale;
• introducerea subsidiarităţii în guvernarea locală (decizia se ia cât mai
aproape de nivelul de execuţie);
• dezvoltarea de reţele de cooperare la nivelul meso, aşa cum sunt
regiunile în cadrul U.E.;
• implementarea „noului sistem de management public“ („new public
management“), o metodă de operaţionalizare a politicilor publice prin
recursul la manageri profesionişti, centrarea pe obiective, definirea
unor criterii clare de măsurare a performanţei, stabilirea unor rezultate
şi beneficii concrete în raport cu resursele alocate, apropierea de
cetăţean, capacitatea de auto-reglare şi auto-dezvoltare.

Aceste noi repere au atras atenţia specialiştilor care se ocupă de vii-


torul democraţiei europene. Astfel, într-o serie de publicaţii consacrate
guvernanţei europene, „Unitatea de prospectivă“ a Comisiei (De Munck şi
Lenoble, 2001, p. 42) a iniţiat o serie de dezbateri privind alternativele
posibile la statul modern. În ultimă instanţă, aceste dezbateri s-au coa-
gulat în jurul a doi poli conceptuali (Wallace, 2003, p. 3):
Pe de o parte, abordarea analiştilor germani, după care U.E. este cadrul
operaţional primordial în interiorul căruia trebuie să se desfăşoare
guvernanţa europeană. U.E. este un „polity“ nu un stat, un sistem auto-
definit şi legitimat prin propriile sale obiective politice. Statele ţărilor
membre sunt circumscrise acestui cadru operatoriu unic, unde guvernele
naţionale sunt doar unul dintre participanţii la guvernanţă, printre mulţi
alţii.
Pe de alta, abordarea preferată de experţii britanici nu agreează ideea
cadrului politic unic, inspirat de modelul federalist. Ei favorizează
parteneriatele transnaţionale limitate în timp şi spaţiu, centrate pe probleme
precise. Ponderea nu mai revine unui „Euro-polity“ global şi integrator, ci
multiplelor procese transfrontaliere, mai uşor de gestionat din perspectiva
guvernanţei. În locul unui „design“ supranaţional, în care spaţiul public
european integrează spaţiile naţionale şi regionale într-o viziune
normativă bine structurată, modelul britanic este mai apropiat logicii

106
concurenţiale şi pluraliste a pieţei, unde parteneriatele şi consorţiile
transfrontaliere se schimbă perpetuu, în funcţie de condiţii şi interese.
Aceste două poziţii, aparent antagonice, domină climatul intelectual
actual privind integrarea europeană. Este greu de anticipat care din cele
două poziţii va fi confirmată de evoluţia ulterioară. Modelul german aduce
o structură coerentă, care şi-a dovedit eficacitatea în statele federale.
Modelul britanic este mai dinamic şi mai inclusiv, dar nu rezolvă problema
propriu-zisă a luării deciziilor care preocupă atât de mult pe guvernanţii
europeni. Ca şi în alte situaţii, probabil că soluţia va apărea pe parcurs,
prin practica directă a guvernanţei, aşa cum s-a început deja prin metoda
consensuală introdusă de Actul Unic European. Rămâne de văzut cât de
mult guvernarea europeană va fi de tip federal sau în ce măsură va
rămâne o formă de regim politic, în care majoritatea deciziilor se vor lua la
nivel naţional.
Această dilemă stă în centrul analizei într-un studiu semnat de Wallace
(1998b) care pleacă de la următoarea propoziţie: U.E. este mai mult decât
un regim, dar mai puţin decât o federaţie. Această afirmaţie lasă însă
impresia unei evoluţii lineare şi ireversibile către modelul federal pe care
Wallace, ca orice analist britanic, îl refutează din start. După Wallace
(1998b, p. 40) există de fapt o dublă mişcare, atât dinspre regim spre
federaţie, cât şi invers (vezi relaţiile din fig. 16). Ca să exprime mai fidel
realitatea politică a U.E, Wallace (1998a, p. 13) foloseşte metafora
pendulului. În locul ierarhiei şi ordinii inerente modelului federal, pendulul
sugerează o situaţie mult mai complexă, dar şi mai neclară, în care
construcţia europeană oscilează permanent între polul naţional şi cel
supranaţional. Chiar dacă această reprezentare nu oferă o soluţie propriu-
zisă, ea pare să exprime foarte bine situaţia actuală, caracterizată printr-
un cumul de paradoxuri şi incertitudini.
Fig. 16. Uniunea Europeană: regim sau federaţie?
Dominaţia Competiţie între Comisia, Curtea
Consiliului Consiliu şi Comisie Europeană de Justiţie şi
Parlamentul European
Guverne naţionale Decizie la nivel sunt puternice
puternice naţional şi european
Influenţă redusă a
guvernelor naţionale
FEDERAŢIE
REGIM

107
U.E. nu este doar un regim, adică o anumită ordine instituită prin
sistemul de putere al instituţiilor europene. Ea nu este însă nici federaţie,
deşi Germania doreşte cu insistenţă să se ajungă la o relaţie de tip federal
între prerogativele supranaţionale (de exemplu, Banca Centrală -
Europeană, constituită după modelul lui Bundesbank) şi competenţele
statelor, pe baza subsidiarităţii şi proporţionalităţii (vezi în acest sens
celebrul discurs al lui Joschka Fischer de la Universitatea „Humboldt“ din
Berlin, în mai 2000). Pentru analiştii britanici, pe care Helen Wallace îi
reprezintă foarte bine prin euro-pendulul său, incertitudinea şi reglarea
spontană nu sunt decât atribute ale guvernanţei europene. Există în acest
sens următoarele ingrediente (Wallace, 1998a):
• interese comune;
• un cadru instituţional;
• probleme de rezolvat;
• politici comune;
• un sistem de implementare a acestor politici într-un cadru naţional.
Cu alte cuvinte, după Wallace, nu este obligatoriu să forţăm
constituirea unui „Euro-polity“ atât timp cât structurile naţionale pot fi
mobilizate să susţină interese comune, prin „governance“. Aceste „policy
networks“ sunt deja transfrontaliere şi au condiţii favorabile de lucru în
comun, datorită globalizării şi deschiderii interne a spaţiului public
european (prin piaţa comună, moneda unică, fondurile structurale).
Aceeaşi idee este susţinută şi de alţi autori, de exemplu Buchan (1993),
Anderson şi Den Boer (1994), Bulmer (1994) şi Scott (1995). Ca să se
compenseze deficitul democratic al Uniunii (datorat slabei
reprezentativităţi şi lipsei sistemelor de responsabilitate publică), se
spune, este nevoie de lărgirea bazei de participare. În locul descentralizării
sistemice presupuse de modelul federal, mult mai eficiente ar fi consorţiile
sectoriale, asocierile pe bază de interese comune şi rezultate direct
verificabile. În acest sens, atenţia noastră trebuie să se concentreze
asupra structurilor operaţionale din interiorul fiecărui stat naţional,
capabile să coaguleze sub formă de proiecte concrete atât resursele
locale, cât şi cele europene. Politicile unionale ar fi astfel implementate nu
sub forma unui super-stat, ci prin agenţii specializate, grupuri de experţi,
companii sau autorităţi publice locale. În aceste „policy networks“, aşa
cum arată experienţa de până acum, partidele politice şi parlamentele
naţionale au jucat un rol minor (Ladeur, 1997). Guvernanţa europeană ar
implica deci relaţii directe între Comisie şi beneficiarii politicilor europene,
nu raporturi birocratice interguvernamentale, mediate de administraţia
centrală din fiecare stat membru.

108
În fig. 17, preluată după Wallace (1998b, p. 41), se pot observa trei
situaţii:
• cooperarea bilaterală;
• comunitatea bilaterală prin suprapunerea intereselor;
• guvernanţa multilaterală, deschisă diverşilor parteneri.

Acest ultim model, susţinut de metoda consensuală care prevalează în


practica U.E., este cel mai apropiat guvernanţei europene. Deja, ca urmare
a Tratatului de la Maastricht şi a reformelor întreprinse de Jacques Delors,
Comisia a devenit o organizaţie complexă, deschisă relaţiilor directe cu
beneficiarii. Au fost create agenţii specializate (câte una în fiecare din cele
15 state membre, centrate pe diverse politici publice: protecţia mediului,
condiţiile de muncă, cercetarea, formarea profesională, protecţia
consumatorului etc.), comitete de experţi, grupuri de „lobby“, organisme
consultative. Aceste structuri descentralizate şi specializate, funcţionând
dincolo de controlul naţional şi în afara instituţiilor europene, au dat însă
naştere altor preocupări (Everson şi Majone, 2001):
• riscul politizării (tentaţia controlului politic);
• problema juridică a delegării autorităţii (în ce măsură Comisia poate
transfera în afară prerogativele sale definite prin Tratate);
• reticenţa unor state membre faţă de noile agenţii, dotate în acelaşi
timp cu competenţe executive, legislative şi juridice.
Fig. 17. Modele de guvernanţă europeană

Cooperarea bilaterală simplă


A S1 B S1 = guvernare comună

Comunitatea bilaterală
A S2 B S2 = zonă extinsă de guvernare comună

A
Guvernanţa multilaterală
S1 S2 S1, S2, S3 = diverse arii de guvernare comună
S4 S4 = zona de guvernanţă multilaterală
B S3 C

Dincolo de obiectivele imediate, legate de instituirea unui sistem


operaţional de guvernanţă europeană, aceste structuri descentralizate au
readus în discuţie fundamentele şi aşa chestionabile ale democraţiei

109
europene. Pentru a găsi o soluţie convenabilă la această dezbatere, -
Majone (1996) a reamintit faptul că abateri de la principiul separării pu-
terilor au existat şi în alte societăţi democratice, de exemplu, în sistemul
de instituţii şi agenţii guvernamentale care au controlat mecanismul pieţei
în contextul lui New Deal din SUA anilor ’30. La fel, venerabila democraţie
britanică trece cu vederea o abatere evidentă de la principiul separării
puterilor, prin instituţia atipică a Lordului Cancelar, care face parte atât din
executiv (membru al Cabinetului), cât şi din legislativ (Preşedinte sau
„Speaker“ al Camerei Lorzilor) şi justiţie (este şi „Chief Law Lord“ sau
preşedinte al „Final Court Appeal“).
În aceeaşi ordine de idei, Dehousse (2001, p. 187) ne semnalează că
democraţia reprezentativă, pe care mulţi o revendică în mod riguros pentru
Uniunea Europeană, a încetat de mult să mai fie infailibilă. Deja
Schumpeter demonstrase că este eronat să mai credem că poporul se
pronunţă în mod decisiv prin alegeri. Pe de o parte, aleşii nu sunt
întotdeauna reprezentativi (din punct de vedere social şi moral) pentru
configuraţia de interese şi aşteptări ale alegătorilor. Motivaţia
electoratului, legată de rezolvarea unor probleme imediate, nu coincide
întotdeauna cu obiectivele aleşilor, care sunt centrate pe obţinerea,
gestionarea şi conservarea puterii. Pe de alta, este iluzoriu să mai credem
în această relaţie statistică (reprezentanţii aleşi constituie un eşantion
reprezentativ pentru populaţia electorală care i-a emanat) din moment ce
rata de participare electorală este extrem de mică: în jur de 35% în SUA,
de 50% în Europa. Obligativitatea participării la vot în ţări ca Belgia, Grecia
sau Australia nu rezolvă decât formal problema democraţiei
reprezentative, în declin în toate statele democratice: civitatea nu se
impune, ci este o opţiune a indivizilor liberi şi conştienţi.
De altfel, spune Dehousse, procesul de decizie din democraţiile na-
ţionale nu este cu mult diferit de cel din instituţiile europene: legislaţia
este adoptată de parlamente, dar este pregătită de executiv şi condiţio-
nată de avizul experţilor, de negocierea cu partenerii sociali sau cu alte
structuri consultative.
Această constatare pune însă în discuţie însăşi esenţa reformei
instituţionale din anii ’90, care a plecat de la premisa că Parlamentul
European trebuie să joace un rol-cheie, la fel ca în democraţiile naţionale.
Or, dacă nici la nivel naţional democraţia reprezentativă şi parlamentele
nu sunt eficiente, simpla diversificare a competenţelor Parlamentului
European nu este decât nu artefact. Soluţia recomandată de unii autori
(Delors, 1992; Scharpf, 1994; Majone, 1996) ar fi aplicarea principiului
federalismului pe care Madison (fondatorul constituţionalismului american)
l-a sintetizat în „Federalist No. 10“: pe măsură ce trecem de la un nivel la
altul (local  regional  statal  unional), există tot mai puţine şanse ca o
oligarhie să-şi impună voinţa. Diversitatea devine mai mare, astfel încât
este nevoie de pluralism, de concertare şi negociere colectivă. Aplicat în
contextul european actual, acest principiu ar avea drept consecinţă

110
lărgirea participării la decizie (dincolo de iluzia reprezentativităţii prin
alegeri directe) şi dezvoltarea instanţelor de guvernanţă multiplă.
Centrul controverselor rămâne problema suveranităţii şi a statelor
naţionale, la care populaţia europeană nu este încă pregătită să renunţe.
Federalismul american nu a plecat de la constituţii şi state naţionale, ci de
la comunităţi şi grupuri eterogene care şi-au construit singurul lor liant
politic în jurul patriotismului şi al Constituţiei unionale. Chiar şi în aceste
condiţii, fapt mai puţin pus în evidenţă, SUA a fost completată în urma
victoriei nordiste şi prin impunerea unui protectorat militaro-administrativ
în statele confederale din sud, pe o perioadă de 10 ani („Reconstrucţia“
după războiul civil).
Întrebarea este dacă între guvernanţa multi-centrică britanică şi modelul
german al subsidiarităţii (continuator al gestiunii carolingiene şi al
catolicismului social) diferenţele sunt atât de mari încât să fie imposibil să
se elaboreze un proiect politic comun. Pentru moment, cele două abordări
par să se constituie în doi poli care se exclud reciproc. Cu toate acestea,
nu ar fi pentru prima dată în istoria construcţiei europene când aparentele
incompatibilităţi de interese au fost depăşite mai uşor decât se credea. Ca
să inspire un astfel de compromis, Calame (2001) recurge la un artificiu
terminologic, avansând conceptul de subsidiaritate activă. După Calame
(2001, p. 247), blocajul vine din insistenţa de a aborda repartizarea
competenţelor în loc să se treacă la fondul problemei, care este modul de
articulare a competenţelor. Este vorba, bineînţeles, de subsidiaritate
pentru că se plasează acţiunea publică la baza sistemului politic şi social,
dar într-o viziune activă, în sensul că acest demers comportă proiecte
comune care angajează o multitudine de actori sociali. Faţă de sensul
tradiţional de transfer ierarhic (deplasarea deciziei spre baza de execuţie),
se adaugă dimensiunea orizontală, care implică o participare diversificată,
prin parteneriate, consorţii sau „joint ventures“. Reamintim în treacăt că
acestea sunt, de fapt, caracteristici pe care alţi autori le atribuie
guvernanţei (htt://www.harvard.edu/law school).
Astfel de căutări au dat naştere unei veritabile efervescenţe inte-
lectuale, atât în mediile euro-tehnocraţilor, cât şi în centrele de reflecţie în
ştiinţele politice, drept sau administraţie publică (http://
www.europa.eu.int/comm/cdp/scenario/index-fr.htm). Un grup de experţi
ai „Celulei de prospectivă“ a Comisiei, de exemplu, a elaborat cinci
scenarii privind evoluţia democraţiei europene (Bertrand, Michalski, Pench,
1999), care pot fi utile pentru cei interesaţi în aprofundarea analizei. Două
dintre scenarii favorizează piaţa comună ca element integrator (cu unele
dominante în favoarea politicilor sociale şi, respectiv, noilor tehnologii).
Celelalte trei acordă prioritate altor aspecte ale politicilor publice
(dezvoltarea regională, cetăţenia şi securitatea externă) ceea ce, în ultimă
instanţă, face ca „scenariile“ să nu fie decât accente unilaterale asupra
uneia sau alteia din politicile comune, fără să imagineze o alternativă
propriu-zisă la statul naţional.

111
Fără să fie cazul să ne gândim că există deja o „scenarită“ în domeniu,
vom menţiona şi alte tentative care, în esenţă, nu fac altceva decât să reia
într-o formă sistematică diversele teme la care ne-am referit mai sus. Este
vorba de trei scenarii (Duff şi Williams, 2001), de patru (Federal Trust,
1991), de cinci (Labohm, Rood şi van Staden, 1998) etc. Dintre acestea,
schema lui Duff şi Williams (2001) ne interesează cel mai mult pentru că,
în final, cele trei scenarii (supra-statul Europa, uniunea flexibilă şi Europa
cu mai multe viteze) converg spre „Uniunea Federală Europeană“, după
modelul german, pentru care autorii schiţează chiar o Constituţie
supranaţională. Art. 2 al acestei Constituţii se referă la cetăţenia
europeană definită, în linii mari, la fel ca în textul Tratatului constituţional
(iunie 2004).
Dincolo de efortul de a găsi soluţii la provocările extinderii şi integrării
politice, astfel de demersuri ne interesează însă şi din perspectiva euro-
cetăţeniei: ele încearcă să definească un spaţiu public de referinţă pentru
democraţia europeană.
În fond, indiferent care va fi până la urmă balanţa instituţională şi
repartizarea puterii între state şi uniune, este evident că nu poate exista o
cetăţenie europeană fără referinţa obligatorie la un „Euro-polity“. Această
cerinţă depăşeşte miza celor patru drepturi supranaţionale introduse după
Maastricht, drepturi nesemnificative în ansamblul drepturilor umane. În
ultimă analiză, existenţa spaţiului public european va fi garanţia integrării
politice a Uniunii Europene, faţă de care statele membre manifestă încă
destule reticenţe.
Este greu de prevăzut care va fi rezultatul efortului de imaginaţie
politică materializat în scenarii, modele sau proiecte instituţionale. Cert
este doar faptul că această căutare constituie deja o mare provocare dar
şi o oportunitate pentru ştiinţele sociale şi politice. Acest demers merită
tot interesul pentru că miza, cum am mai spus, este de anvergură:
construirea societăţii şi a democraţiei europene.
În această perspectivă, dincolo de căutările experţilor şi cercetările
specializate, există deja o intensă activitate de construcţie de facto a
spaţiului public european. Chiar dacă nu este clar ce fel de stat va funcţio-
na la nivel comunitar, au apărut deja numeroase structuri operaţionale
care angajează regiunile, cetăţenii şi actorii locali. Aceştia conlucrează în
utilizarea fondurilor structurale (de exemplu, Fondul European de
Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul PHARE), realizează
proiecte comune şi îşi formează o conştiinţă civică a interdependenţei şi a
responsabilităţii comune. Cele trei cercuri succesive ale integrării (spaţiul
economic european, cetăţenia europeană şi moneda unică) au creat deja
premisele trecerii la ultimul nivel al integrării, care este de natură politică.
Chiar dacă proiectul politic european este mai dificil, pentru că atinge
direct cadrul de referinţă al modernităţii europene, respectiv statul
naţional, avem suficiente motive de optimism: acest proiect se va realiza

112
nu pentru că el este dorit de euro-birocraţi, de intelectuali vizionari sau de
politicieni luminaţi, ci pentru că el corespunde unei necesităţi istorice.

4. Naţional şi supranaţional în construcţia europeană


Aventura integrării europene este unică în istorie: pentru prima dată se
trece de la state naţionale suverane la o entitate supranaţională fără să se
mai recurgă la războaie, cuceriri teritoriale sau aranjamente matrimoniale
la nivel înalt. Este o experienţă unică, incitantă pentru analiza politică, dar
şi o provocare pentru cetăţenii europeni.
Inginerie socială sau proces de învăţare colectivă? Efort al imaginarului
politic sau efect al pragmatismului, al intereselor comune şi al globalizării?
Demers de auto-reflecţie şi reformă internă sau produs al mişcării
populare? Design prospectiv al elitelor transnaţionale sau consecinţa
naturală a interdependenţelor economice, culturale şi sociale? Integrarea
politică este, până la urmă, o sinteză a tuturor acestor aspecte particulare.
Democraţia europeană nu mai este doar o formă de regim politic, ci a
devenit deja un mod de guvernare care are propriile norme, instituţii şi
structuri operaţionale.
Care sunt metodele şi soluţiile organizaţionale concrete ale integrării
politice? Răspunsurile la această întrebare sunt foarte diverse, însă
formulele propuse de cei mai mulţi autori (Rometsch şi Wessels, 1996;
Héritier şi Knill, 2000; Magnette, 2003) par să conveargă spre următoarele
modele de integrare:
• Europa cu o geometrie variabilă („Kerneuropa“ sau strategia cercurilor
concentrice) presupune integrarea diferenţiată, pe obiective bine
delimitate. Integrarea politică rămâne la latitudinea ţărilor membre, în
funcţie de interese şi priorităţi, ceea ce, evident, va avea repercusiuni
asupra coeziunii interne şi eficienţei Uniunii ca entitate politică. De
exemplu, Marea Britanie este membră a Uniunii, deşi nu face parte din
Spaţiul Schengen sau din Uniunea Economică şi Monetară şi a aderat
parţial la Carta Drepturilor Sociale. În schimb, spre deosebire de Italia
sau Portugalia, Marea Britanie este interesată de înfiinţarea unei
Agenţii Europene pentru Industria Armamentului.
• Europa cu mai multe viteze („Abgestufte Integration“) se realizează pe
baza unor obiective comune, implementate însă diferenţiat: un grup de
ţări îşi asumă riscul de a iniţia un program sau o politică, aşa cum a fost
cazul cu moneda unică şi Uniunea Europei Occidentale9. În contextul
extinderii la 25 de membri şi al disputelor privind Constituţia
Europeană, ţările fondatoare ale Uniunii (în primul rând Germania şi

9
U.E.O. este o organizaţie de cooperare militară, înfiinţată în 1984. Cuprinde
28 de ţări, cu patru statute diferite: statele membre ale U.E. (cu excepţia Austriei,
Danemarcei, Finlandei, Irlandei şi Suediei), membrii asociaţi (Islanda, Norvegia,
Turcia, Cehia, Polonia şi Ungaria), partenerii (ţările candidate, inclusiv România) şi
observatorii (ţările scandinave, Austria şi Irlanda).

113
Franţa) sunt deja dispuse să treacă la o nouă etapă a integrării politice
pe principii federale, fără să mai aştepte asentimentul tuturor.
• Europa „à la carte“ (integrarea „opt-in“, „opt out“ sau „ad libitum“) este
tot o strategie de integrare diferenţiată, unde un stat membru poate
opta pentru anumite obiective comune şi pentru o participare limitată
la unele politici comunitare (este cazul, de exemplu, al Marii Britanii
care aplică doar parţial Protocolul asupra Politicilor Sociale). Un alt
exemplu este „metoda deschisă de coordonare“, introdusă de Strategia
de la Lisabona, care implică formarea de consorţii de state interesate în
implementarea anumitor obiective.
Punctul comun al acestor trei strategii este integrarea diferenţiată, pe
anumite politici, obiective sau instrumente comunitare. Ele susţin
constatarea realistă după care întreaga istorie a integrării europene,
îndeosebi după primul val de extindere din 1972 (Marea Britanie, Irlanda şi
Danemarca), a fost marcată de crize succesive de creştere şi dezvoltare,
în care unele ţări şi-au asumat dintotdeauna iniţiativa, costurile şi riscurile.
Şi în cazul integrării politice, mai ales după transformările din 2004, ne
aşteptăm ca unele ţări să fie mai dinamice şi mai interesate decât altele în
realizarea Europei politice. Cu alte cuvinte, este posibil ca integrarea
politică să consfinţească mai degrabă o evoluţie de facto, la capătul unui
proces de interdependenţe efective, decât să înceapă cu o decizie
unanimă, impusă din start prin autoritatea birocraţiei supranaţionale.
Indiferent care va fi până la urmă rezultatul acestei evoluţii, putem deja
constata un dublu proces de armonizare. Pe de o parte, este evidentă
preocuparea Uniunii de a-şi reforma sistemul instituţional. Opţiunea sa
pentru guvernanţa multi-centrică şi la mai multe niveluri, clar exprimată
printr-o Carte Albă asupra „European Governance“ (2001), precum şi
disputele actuale dintre „interguvernamentalişti“ (care favorizează
Consiliul Miniştrilor) şi „supranaţionalişti“ sau „federalişti“ (care păstrează
Comisia ca organ executiv dar acordă un rol mai mare Parlamentului)
ilustrează foarte bine aceste preocupări. Pe de alta, aşa cum vom vedea în
modulul V, înseşi statele naţionale fac eforturi de „europenizare“ a
propriilor politici publice.
Înainte de a intra în fondul acestei dezbateri, este momentul să ne
întrebăm de ce federalismul pare unora un mod de guvernare atât de
incompatibil cu proiectul politic european. O explicaţie ar putea veni din
rădăcinile istorice ale poziţiilor actuale: Marea Britanie este produsul unui
imperiu multinaţional gestionat de un aparat militaro-administrativ des-
centralizat, cu participarea efectivă a elitelor locale; Germania, în schimb,
este exemplul tipic al federaţiei continentale, realizată prin uniunea unor
principate cu suveranitate limitată. Spre deosebire de domeniile coloniale,
care nu erau autonome deşi conduse în cooperare cu reprezentanţii locali,
statele constitutive ale federaţiei sunt entităţi politice de sine stătătoare
(au propriile parlamente, guverne şi curţi de justiţie).

114
În aceste condiţii, nu este de mirare că teoria politică a federalismului
este un produs al culturii germane10, având ca autor principal pe Carl
Schmitt. De fapt, „Teoria constituţională a Federaţiei“, elaborată de
Schmitt în 1928, este mai actuală ca oricând. Ea defineşte principiile de
bază ale federaţiei, care pot fi actualizate şi în contextul Uniunii Europene.
Spre deosebire de „comunitatea internaţională“, care cuprinde ţări care
consimt să-şi regleze relaţiile reciproce pe baza dreptului internaţional
(temporar, fără să-şi piardă totuşi suveranitatea), federaţia este o uniune
durabilă, care integrează entităţi cu autonomie limitată. Tratatul federal
are forţa unei constituţii şi, în mod paradoxal, este cea mai puternică
garanţie a supravieţuirii constituentelor: federaţia nu se justifică decât prin
statele sale componente căci, fără ele, s-ar transforma într-un super-stat
(Schmitt, 1992, p. 30). Federaţia funcţionează conform principiului subsidia-
rităţii11, care reprezintă fundamentul conceptual al guvernanţei europene.
Formulată de Schmitt într-o propoziţie adaptată federalismului („este
suveran cel ce decide asupra situaţiei de excepţionalitate“),
subsidiaritatea este referinţa comună atât pentru „federaliştii“ europeni
cât şi pentru „interguvernamentalişti“. Aşa cum apreciază Kühnhardt
(1992, p. 85), condiţiile suveranităţii s-au schimbat, astfel încât
subsidiaritatea este metoda cea mai bună de guvernare. Cele mai multe
din politicile publice din ţările europene sunt de fapt politici comune, ceea
ce face ca statele naţionale să aibă deja o acţiune limitată şi convergentă,
datorită „acquis“-urilor comunitare.
Criticii federalismului european invocă uneori incompatibilitatea dintre
democraţie şi federaţie. Aşa cum a arătat chiar Schmitt la începutul
secolului, federalismul poate deveni o piedică pentru democraţie doar
dacă înţelegem federaţia ca o separare rigidă a competenţelor, astfel încât
statele şi cetăţenii să nu aibă oportunităţi de exprimare la nivel federal.
Modelul german implică însă atât relaţii pe orizontală, în interiorul
„Länder“, cât şi pe verticală, prin posibilitatea tuturor cetăţenilor de a
participa la instanţele federale (de exemplu, prin alegerile pentru
„Bundesrat“ sau Parlamentul Federal).

10
Nici pamfletele „Federaliste” ale lui Madison şi Hamilton, nici eseul filosofic
al lui Proudhon, intitulat „Principiul Federaţiei”, nu pot fi considerate teorii politice
propriu-zise. În aceeaşi categorie intră şi „Manifestul pentru Europa liberă şi
unită”, un text al antifasciştilor italieni (Altiero Spinelli) pe care unii îl consideră la
originea federalismului european.
11
Din lat. „subsidium”, care înseamnă trupă de rezervă, ajutor, preluat de
doctrina socială a catolicismului (enciclica „Quadragesimo anno” a Papei Pius XI,
în 1931) pentru a desemna un principiu al acţiunii publice: „Omul este
beneficiarul, creatorul şi scopul tuturor instituţiilor sociale”.

115
Tabelul 6. Modele de organizare federală
Asociaţia de Statele
Uniunea Federaţia Confederaţia Condominium Liga
tip federal asociate
Cameru Africa de Uniunea SUA – Franţa – Andorra şi Adunarea
n Sud Economică Insulele Monaco Franţa / Baltică
China Argentina Benelux Mariane India – Spania Asociaţia Asiei
Columbi Australia Comunitatea SUA – Porto Bhutan de Sud pentru
a Caraibelor Rico Italia – San Cooperarea
Austria (CARICOM) Regională
Italia Danemarca – Marino
Belgia Comunitatea Feroe (SAARC)
Japonia Noua
Brazilia Statelor Finlanda – Zeelandă – Asociaţia
Olanda Independent Aaland Cook Naţiunilor
Canada
e Asiei de Sud-
Marea Elveţia India – Olanda –
Uniunea Est (ANASE)
Britanie Caşmir Antilele
Emiratele Europeană Commonwealt
Sudan Portugalia – olandeze
Arabe Unite h
Bosnia şi Azore Elveţia –
Tanzani Etiopia Herzegovina Liechtenste Consiliul
a Portugalia –
Germania in Nordic
Ucraina Madera
India Liga Arabă
Marea
Malaezia Britanie – NATO
Mexic Jersey
Nigeria
Pakistan
Rusia
Serbia-
Montenegro
Spania
SUA
Venezuela

Ceea ce se ignoră de multe ori în astfel de dezbateri este faptul că nu


orice fel de federalism este adecvat integrării europene. Federalismul
european sau, mai precis, proiectul său este contestat a priori pentru că
este asociat imediat statului german şi, implicit, influenţei sale ca cel mai
puternic membru al Uniunii. În realitate, aşa cum rezultă din tabelul 6,
preluat după Watts (2001, p.29), există o mare varietate de structuri
federale dintre care cele mai importante sunt:
• uniunea este un sistem politic în care entităţile îşi conservă integritatea
dar recurg la organe comune de guvernare (fără structuri duble, la
nivel central şi regional);
• federaţia funcţionează prin dublă guvernare, cu structuri similare la
nivel federal şi la nivelul componentelor, ambele având puterea de a
trata direct cu cetăţenii în exercitarea competenţelor legislative,
administrative şi fiscale; atât instituţiile federale cât şi cele regionale
sunt puternice, dar cu preţul amplificării administrative şi al unei le-
gislaţii pletorice;
• confederaţia se realizează prin asocierea temporară şi pe obiective
limitate (de exemplu, apărarea sau dezvoltarea regională), însă
guvernul comun este dependent de guvernele statelor componente;
baza electorală şi fiscală a guvernului confederal nu este decât

116
indirectă, guvernele regionale mediind între cetăţeni şi structurile
confederale;
• asociaţia de tip federal se obţine prin relaţia dintre o componentă mai
slabă (un stat mic sau slab dezvoltat) şi o componentă puternică,
dominatoare; inevitabil, relaţia de acest tip devine asimetrică;
• asociaţia între state comportă un grad mare de suveranitate, fiecare din
părţi putând decide separat;
• condominionul presupune o unitate politică sub tutela comună a unor
puteri exterioare, care acceptă autonomia statului plasat sub protecţie;
• liga este o entitate politică independentă, cu un secretariat comun,
unde membrii se pot retrage unilateral; comportă relaţii
interguvernamentale, fără un guvern supranaţional.
Interesant este că în această clasificare, ca şi în analiza comparativă a
lui Elazar (1994), Uniunea Europeană este considerată „o corporaţie, chiar
dacă îşi adjudecă din ce în ce mai mult trăsăturile unei federaţii“ (Watts,
2001, p.27).
Această exprimare este ambiguă şi inactuală dacă avem în vedere
evoluţiile recente ale Uniunii Europene. Din analiza lui Watts, reţinem însă
criteriile federalismului ca sistem de guvernare, care pot fi valorificate în
dezbaterea privind viitorul politic al U.E.:
• co-existenţa a cel puţin două niveluri de guvernare, care acţionează
direct asupra cetăţenilor;
• repartizarea constituţională a autorităţii legislative şi executive, precum
şi a resurselor provenite din impozitare, la diversele niveluri de
guvernare;
• garantarea reprezentării regiunilor în cadrul instituţiilor federale
însărcinate cu elaborarea politicilor publice ( de regulă, în cea de a
doua cameră legislativă);
• supremaţia Constituţiei, care nu poate fi amendată unilateral, ci doar în
condiţii foarte restrictive (de exemplu, prin asentimentul unei mari părţi
a componentelor);
• existenţa unei instanţe de arbitraj, de obicei sub forma tribunalelor
federale sau a referendum-ului, care să permită rezolvarea litigiilor
privind competenţele constituţionale ale guvernelor;
• posibilitatea cooperării interguvernamentale în domenii unde guvernele
participante au competenţe comune.
Dintre acestea, doar unele criterii (guvernarea pe mai multe niveluri,
repartizarea autorităţii, arbitrajul şi cooperarea interguvernamentală) se
aplică federalismului european. Cu alte cuvinte, chiar dacă se va opta
pentru acest sistem de guvernare, este clar că Federaţia Europeană va fi
diferită de experienţele cunoscute şi de modelul standard al organizării
federale. Aşa cum vom vedea în continuare, este posibil să rezulte un
hibrid politic care să combine subsidiaritatea cu instituţionalismul şi gu-
vernanţa participativă. Acest hibrid poate să se numească „federalism

117
interguvernamental“ (Quermonne), „federaţie de state naţionale“ (Delors),
„confederaţie economică“ (Forsyth) sau pur şi simplu „putere publică
confederală“, cum propune Burgess (2000, p.260). Indiferent de denumire,
cert este că U.E. este o confederaţie care, începând cu anii ’90, după defi-
nitivarea integrării economice şi monetare, tinde să devină o federaţie cu
personalitate juridică proprie (de aici, miza Constituţiei Europene care
încearcă să consfinţească această evoluţie).
Transformarea Uniunii într-un stat federal european nu este atât de
îndepărtată cum pare la prima vedere. Cel puţin acesta este punctul de
vedere al lui Magnette (2003, p. 61), care constată că avem deja
suficiente elemente pentru a considera Uniunea ca un stat incipient:
concepţia federalistă intrinsecă a tratatelor (de exemplu, efectul direct şi
supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului naţional, votul cu
majoritate calificată, alegerea Parlamentului European prin vot direct,
existenţa unei Curţi de Justiţie şi a unei Bănci Centrale supranaţionale);
dotarea cu propria Constituţie care conferă U.E. personalitate juridică; gu-
vernanţa multi-centrică şi pluralistă. Pentru definitivarea acestei evoluţii,
ar fi suficientă o ratificare parlamentară sau un referendum paneuropean,
plus unele măsuri imediate menite să corecteze deficitul democratic şi să
consolideze componentele federaliste, cum ar fi:
• creşterea puterilor Parlamentului European;
• delegarea mai multor competenţe executive către Comisie;
• integrarea pilierilor interguvernamentali (justiţia şi securitatea internă,
apărarea şi afacerile externe) în cadrul politicilor comune;
• generalizarea votului cu majoritate calificată, împreună cu procedura
de co-decizie.
Rămâne de văzut însă în ce măsură, dacă se va impune, federalismul
european va fi deosebit de modelele clasice, cum sunt constituţionalismul
lui Madison, super-statul continental al lui Schmitt sau mutualismul utopic
al lui Proudhon. Nu în ultimul rând, ne interesează maniera în care
Federaţia Europeană va reuşi să-şi legitimeze existenţa în afara sau
deasupra cadrului conceptual al statului.
Teoria politică a furnizat deja un cadru normativ al legitimităţii, cunoscut
sub numele de „teoria democraţiei complexe“ (Scharpf, 1998; Schmidt,
2000). Acest cadru a fost folosit de unii autori (Benz, 2003, p. 83) pentru a
evalua „deficitul democratic“ al U.E. şi a prefigura unele direcţii de
reformă. Este vorba de următoarele clauze:
• instituţiile şi procedurile trebuie să aducă soluţii efective la problemele
politice;
• sistemul politic trebuie să respecte interesele cetăţenilor şi să le
includă pe agenda guvernării;
• toate autorităţile publice trebuie să fie răspunzătoare pentru deciziile şi
acţiunile lor.
Aceste criterii au fost luate în consideraţie de diversele proiecte de
reformă ale Uniunii şi de Cartea Albă a „European Governance“ (2001). S-

118
a creat astfel un nou cadru instituţional, care să răspundă mai bine
cerinţelor „democraţiei complexe“ (Kincaid, 1999). Este vorba de o
variantă supranaţională de federalism care, după Lord (1998, p. 46-54) şi
Benz (2003, p. 85), presupune:
a)instituţionalizarea diverselor niveluri de reprezentare, prin alegeri
directe (P.E.), numire şi validare supranaţională (Comisia), delegare a
suveranităţii (Banca Centrală) ;
b)guvernarea bicefală, prin co-decizia Parlamentului European şi a
Consiliului (asemănătoare cu legislatura bicamerală din sistemul
federal german), unde P.E. are putere de veto;
c) rezolvarea parţială a problemei responsabilităţii, prin co-existenţa a
două moduri de reprezentare; de aici, dubla responsabilitate (Consiliul,
în faţa parlamentelor naţionale; P.E., faţă de electoratul său, cetăţenii
europeni), ceea ce asigură un ascendent politic în favoarea P.E.;
d)desemnarea conducerii Comisiei cu avizul P.E. şi prin votul cu majoritate
calificată în Consiliu.
Tabelul 7. Democraţia reprezentativă în cadrul U.E.
Eficienţa
Considerarea
Consorţii şi parteneriate rezolvării Responsabilitat
diverselor
(modele de asociere) problemelo ea publică
interese
r
Comitete consultative şi ++ + –
reţele
Consiliul şi parlamentele +– + –
naţionale
Consiliul şi Parlamentul + + –
European
+ + foarte pozitiv; + pozitiv; + – acceptabil; – negativ

Aceste demersuri nu rezolvă însă toate problemele „deficitului de-


mocratic“ al U.E. Într-o analiză realizată de Benz (2003, p. 104), sintetizată
în tabelul 7, se constată că cea mai preocupantă rămâne problema
răspunderii publice. În ciuda aparenţelor, spune Benz, dificultăţile cele mai
mari nu sunt la nivelul instituţiilor europene (ale căror decizii sunt
transparente şi accesibile marelui public), ci în zona parlamentelor
naţionale care nu acordă încă o atenţie adecvată problematicii integrării.
Fie că informaţia „europeană“ nu este transmisă către public, fie că modul
de definire şi monitorizare a politicilor publice rămâne ancorat la pa-
radigma interesului naţional, cert este că parlamentele naţionale nu-şi
asumă suficient această responsabilitate europeană care le revine prin
Tratatele Uniunii.
Această incursiune în problematica democraţiei europene şi a
reformelor politice ale Uniunii are un obiectiv explicit. Ea se plasează în
contextul cetăţeniei europene, care rămâne preocuparea noastră principală
şi pe care dorim să o raportăm la spaţiul public european. În ultimă
instanţă, aşa cum am afirmat încă din primul modul, cetăţenia nu poate să
se manifeste decât într-un cadru de drepturi şi responsabilităţi,
reglementat prin instrumente juridice circumscrise unei anumite entităţi
politice: statul naţional şi, în perspectivă, uniunea politică europeană.

119
Analiza de mai sus ne-a ajutat să aprofundăm relaţia dintre individul titular
de drepturi şi comunitatea politică de referinţă. Au apărut astfel referinţele
inevitabile la guvernanţa pluralistă şi la problemele deficitului democratic
al Uniunii, pe care reformele recente încearcă să-l atenueze. Rămâne de
văzut, în continuare, în ce măsură statele naţionale membre ale U.E. sunt
pregătite să se reformeze ele însele, astfel încât să susţină eforturile de
constituire a spaţiului public comun.

120
MODULUL V

„EUROPENIZAREA“ SPAŢIULUI PUBLIC NAŢIONAL

Cetăţenii europeni sunt astăzi confruntaţi cu un paradox: pe de o parte,


discursul public continuă să fie dominat de referinţele naţionale, aşa cum
sunt suveranitatea, teritorialitatea, apartenenţa şi interesul naţional; pe de
alta, Uniunea Europeană devine un centru de putere din ce în ce mai
puternic (buget în continuă creştere, prerogative mărite, cuprindere
geografică). Aparent, cetăţenii europeni nu sesizează cu promptitudine
această evoluţie şi continuă să fie preocupaţi mai mult de problemele de
proximitate (locală, regională, naţională) decât de Europa îndepărtată şi
abstractă. Chiar dacă participarea electorală locală şi naţională atinge cote
mediocre (în jur de 50%), ea este încă superioară ratei de participare la
alegerile europene (45% în 2004). În general, aşa cum arată datele
Eurobarometer din 2003, doar 45% din cetăţeni revendică o identitate
europeană.
O primă explicaţie a acestei situaţii este atitudinea clasei politice care
depinde, totuşi, de electoratul local şi naţional. În consecinţă, deşi Europa
a devenit deja un „polity“ cu propria identitate şi cu instituţii specializate,
discursul politic promovat de mass-media, de instituţiile publice şi liderii
politici continuă să fie dominat de problematica statului naţional. O altă
explicaţie ar putea fi faptul că atributele cetăţeniei (participarea, apar-
tenenţa, exercitarea drepturilor şi a responsabilităţilor) continuă să se
raporteze la spaţiul public circumscris de teritoriul naţional. Cetăţenia
europeană nu constituie încă un pol de atracţie civică şi politică care să
contracareze interesul pentru problematica naţională.
Cu toate acestea, chiar dacă discursul politic nu susţine suficient
această tendinţă, politicile publice ale statelor membre ale Uniunii sunt
puternic „europenizate“. Mai mult decât apare la prima vedere, spaţiul
public naţional este tot mai mult influenţat de politicile comune şi de
instituţiile supranaţionale.
A apărut astfel un termen ciudat şi ambiguu, „europenizarea“, pe care
ştiinţele politice l-au adoptat cu uşurinţă, probabil cu prea multă uşurinţă,
fără suficiente analize şi decantări conceptuale. Acest termen pare uşor
accesibil, prin semnificaţia sa „europeană“, dar nu spune nimic fără o
clarificare a conţinutului său operaţional. În realitate, aşa cum vom vedea
pe parcursul acestui modul, „europenizarea“ poate induce două tipuri de
interpretări:

121
• pe de o parte, sensul maximalist, după care „europenizarea“ se referă la
influenţa Europei ca actor global: vorbim în acest caz de
„europenizarea“ civilizaţiei mondiale;
• pe de alta, în sens minimalist, „europenizarea“ înseamnă transformarea
politicilor publice şi a spaţiului civic din statele membre sub influenţa
politicilor comune şi a instituţiilor europene.
În contextul acestui modul, vom trata „europenizarea“ doar în sensul
său minimalist, de transformare a politicilor publice ale statelor membre
ca urmare a apartenenţei la Uniunea Europeană. În acest sens restrâns,
„europenizarea“ este o condiţie a cetăţeniei europene, ceea ce justifică
abordarea subiectului în cadrul acestui curs.
Mai precis, am considerat util să acordăm o atenţie aparte „europe-
nizării“ şi consecinţelor sale asupra euro-cetăţeniei, din două motive. Pe
de o parte, în pofida lejerităţii sale terminologice, „europenizarea“ se
constituie deja într-un domeniu de cercetare faţă de care există un interes
apreciabil, manifestat prin studii şi proiecte de cercetare. Pe de alta, chiar
dacă nu beneficiază de suficientă vizibilitate, „europenizarea“ spaţiului
public naţional este o realitate incontestabilă şi reprezintă deja o
provocare pentru diverşii actori sociali. Între altele, este vorba de un
proces inedit de adaptare a politicilor publice la presiuni externe, printr-o
varietate de strategii şi modele, asupra căruia vom reveni în detaliu pe
parcursul acestui modul.
Cu alte cuvinte, „europenizarea“ se prezintă ca o temă aparte, căreia
am considerat oportun să-i dedicăm modulul de faţă. După studierea
acestui modul, studenţii vor fi capabili:
• să definească „europenizarea“ ca fenomen politic şi istoric;
• să caracterizeze „europenizarea“ ca proces de învăţare socială şi
instituţionalizare;
• să distingă influenţa specifică a „europenizării“ asupra diverşilor actori
naţionali (instituţii şi organizaţii, actori individuali şi colectivi);
• să înţeleagă avantajele şi limitele abordării comparative a „euro-
penizării“;
• să definească acţiunea specifică a societăţii civile europene;
• să analizeze efectele „europenizării“ asupra societăţii româneşti.

1. „Europenizarea“ ca fenomen istoric şi politic

Până la începutul anilor ’90, „europenizarea“ avea un sens istoric precis:


desemna procesul de expansiune a culturii europene, care a reuşit să se
impună şi în alte continente (mai ales în America şi Australia) datorită
revoluţiei industriale, descoperirilor geografice şi imperiilor coloniale.
Această „europenizare“ a întregii lumi (Borneman şi Fowler, 1997) a făcut
chestionabil însuşi conceptul antropologic de Europa şi a extins identitatea
europeană dincolo de spaţiul său geografic de referinţă.

122
„Europenizarea“ a căpătat un sens politic şi instituţional în contextul
Uniunii Europene, îndeosebi după ce Tratatul de la Maastricht (1992) a
relansat proiectul uniunii politice şi a codificat cetăţenia europeană. Spre
deosebire de integrare, care a părut multora ca o subminare a suveranităţii
naţionale, „europenizarea“ face referinţă la procesele de adaptare şi
transformare internă ca reacţie la dinamismul supranaţional. Este vorba
de un amplu proces de învăţare socială şi convergenţă politică, realizat nu
prin impunere din exterior sau de sus în jos, ci prin eforturile proprii ale
actorilor naţionali. Un exemplu edificator este implementarea „acquis“-
urilor comunitare în plan naţional, care are drept consecinţă atât
modificarea cadrului legislativ intern, cât şi adaptarea instituţiilor de
resort. Acest proces nu este unul formal, pentru că presupune
transpunerea tratatelor în comportamente cotidiene, în proceduri, relaţii
publice, practici cetăţeneşti, norme şi atitudini colective. În ultimă analiză,
„europenizarea“ comportă o schimbare de substanţă atât a cadrului
formal cât şi a comportamentului informal, ceea ce va avea ca efect
erodarea statului naţional ca referinţă istorică dominantă.
Faţă de această perspectivă, nu este de mirare că „europenizarea“ a
devenit un subiect de cercetare din ce în ce mai des abordat. Definiţiile
propuse au fost tot mai variate, dar şi mai precise şi compatibile cu analiza
empirică. Iată câteva tendinţe:
• „europenizarea“ este procesul prin care politicile interne devin subiect
al politicilor europene (Börzel, 1999, p. 574);
• „europenizarea“ constă în dezvoltarea la nivel european a unor
structuri distincte de guvernare, respectiv a unor instituţii politice,
juridice şi sociale specializate, precum şi a unor reţele transnaţionale
care implementează politicile europene (Cowles, Caporaso, Risse,
2001, p. 3);
• „europenizarea“ asigură dimensiunea europeană a politicilor naţionale;
este procesul de reorientare a politicilor publice naţionale astfel încât
dinamica integrării economice şi politice europene să fie încorporată în
logica organizaţională a politicilor naţionale (Ladrech, 1994, p. 69);
• „europenizarea“ constă în asimilarea internă a politicilor U.E. (Stone
Sweet et al., 2001);
• „europenizarea“ este procesul de construcţie, difuzare şi instituţiona-
lizare în plan naţional a regulilor formale şi informale, a procedurilor, a
paradigmelor politice, a stilurilor şi metodelor de lucru, a ideilor şi
normelor care fac să funcţioneze U.E. (Radaelli, 2003, p. 30).
În contextul nostru, vom folosi termenul de „europenizare“ în sensul
dat de Radaelli, care pune accentul pe procesele de învăţare, adaptare şi
construcţie. În acest sens, „europenizarea“ înseamnă mai mult decât
armonizarea, convergenţa sau transferul de „know-how“. Este vorba de un
proces în dublu sens, care presupune atât adaptarea politicilor naţionale la
politicile europene, cât şi capacitatea Uniunii de a influenţa politicile
comune ca urmare a transformării politicilor naţionale.

123
Analiza comparativă şi empirică a mers şi mai departe decât simpla
situare a „europenizării“ în raport cu spaţiul public naţional. O serie de
autori (Caporaso, 1996; Schmidt, 1997; Giuliani, 2003; Radaelli, 2003) au
construit indicatori de evaluare şi au propus chiar instrumente capabile să
măsoare gradul de „europenizare“ a politicilor publice sau a unor
segmente ale acestora. Radaelli (2003, p. 35), de exemplu, defineşte trei
domenii ale „europenizării“ şi, pentru fiecare, propune patru rezultate
concrete şi o scară de evaluare a fiecărui rezultat. Rezultă următoarea
configuraţie:
 structurile interne
– structurile politice
• instituţiile
• administraţia publică
• relaţiile interguvernamentale
• cadrul legal
– structurile de reprezentare
• partidele politice
• grupurile de presiune
• fragmentările sociale
 politicile publice
– actorii
– problemele-tip
– stilurile de lucru
– instrumentele
– resursele
 structurile cognitive şi normative
– discursul public
– normele şi valorile
– legitimarea politică
– identităţile
– tradiţiile de guvernare
– paradigmele politice şi cadrul conceptual.
Pentru fiecare din aceste categorii se iau în consideraţie patru tipuri de
rezultate ale „europenizării“:
• respingerea – care înseamnă de fapt o „europenizare“ negativă;
• inerţia – similară cu absenţa schimbării (de exemplu, întârzierea în
implementarea unor directive comunitare);
• absorbţia – constă în adaptarea parţială a sistemului propriu, pe anu-
mite componente sau obiective;
• transformarea – se referă la modificările sistemice (de exemplu,
schimbarea propriei politici monetare) ca urmare a unor politici
comunitare.
În sfârşit, pentru fiecare din categorii şi tipuri de rezultate, se stabileşte
o scară de evaluare inspirată din psihologia organizaţională, astfel încât
rezultă o grilă complexă de analiză instituţională. Această grilă pleacă de

124
la premisa că, spre deosebire de învăţarea individuală, care presupune
asimilări şi adaptări ale schemelor mintale, instituţiile se transformă printr-
un proces de dezvoltare organizaţională (schimbarea structurilor operatorii
ca urmare a unui nou mediu politic şi legislativ). Această transformare,
după Radaelli (2003, p. 39), comportă patru procese distincte, care se
pretează la măsurare şi operaţionalizare:
• interacţiunea – este procesul de rezonanţă interinstituţională, de
transformare a instituţiilor autohtone ca urmare a relaţiilor de
interdependenţă cu instituţiile europene (de exemplu, reforma
sistemului intern al pensiilor ca urmare a unui mesaj electoral al
populaţiei vârstnice în cadrul alegerilor europene);
• consolidarea – respectiv întărirea instituţiilor interne (de exemplu,
profesionalizarea conducerii sau creşterea coeziunii organizaţionale)
sub influenţa politicilor europene din domeniul respectiv; acest
parametru poate fi măsurat prin indicatori de coeziune internă a
instituţiei, indicatori de asigurare a calităţii sau evaluări comparative
ale performanţelor;
• reajustarea – constă în modificarea modului de funcţionare internă ca
urmare a unei situaţii de criză sau de inadaptare; se măsoară prin
indicatori de progres;
• legitimarea – se referă la credibilitatea politicilor de integrare, măsurată
prin anchete de opinie sau indicatori privind capitalul social.
Astfel de analize, ca de altfel întreaga literatură consacrată acestui nou
subiect de atracţie pentru lumea academică, par destul de complicate şi
prea elaborate faţă de simplitatea aparentă a fenomenului. Dacă aplicăm
aceeaşi metodă ca în cazul adoptării Tratatelor Uniunii (decizie la vârf, fără
consultare populară), ar însemna ca „europenizarea“ să se transmită, ca o
undă de şoc, de la centru la periferie, fără să mai fie nevoie de atâtea
eforturi de conceptualizare şi argumentare. În realitate, sistemele publice
naţionale sunt mult mai preocupate decât instanţele unionale de propria
legitimitate, de transparenţă, reprezentativitate şi răspundere publică. Din
acest motiv, chiar dacă sistemul decizional european este mai puţin
democratic decât cel din cadrul naţional, „europenizarea“ trebuie să
respecte aşteptările cetăţenilor în materie de democraţie internă şi să
procedeze la o abordare participativă, de jos în sus şi prin implicarea largă
a diverşilor actori sociali.
Dacă avem în vedere „europenizarea“ în ansamblul statelor membre,
atunci situaţia devine şi mai complicată decât relaţia unilaterală dintre
Uniune şi sistemul public al unei singure ţări. Apar astfel două dimensiuni
distincte ale „europenizării“:
• pe de o parte, dimensiunea internă, în cadrul unui singur stat naţional,
unde interesează diferenţele între diversele politici publice în
asimilarea „acquis“-ului comunitar (reamintim faptul că „acquis“-ul
desemnează ansamblul tratatelor şi legislaţiei U.E., împreună cu
instituţiile europene care le aplică);

125
• pe de alta, dimensiunea externă se referă la diferenţele dintre statele
membre în ce priveşte implementarea „acquis“-urilor şi a politicilor
europene; avem astfel diferenţe între statele mari şi cele mici, între
vechii şi noii membri, între tipurile de administraţie publică şi stilurile
guvernării etc.
În contextul nostru, ne interesează mai puţin analiza comparativă cât
abordarea politică a „europenizării“ ca relaţie între un cadru supranaţional
şi efectele acestuia asupra spaţiului public naţional.
Din această perspectivă, dispunem deja de câteva tentative de
explicare (Kohler-Koch şi Eising, 1999; Cowles, Caporoso şi Risse, 2001),
multe din ele fiind prea raţionale ca să cuprindă ansamblul situaţiilor. De
exemplu, Börzel şi Risse (2003, p. 60) apreciază că influenţa „euro-
penizării“ asupra cadrului naţional se exercită pe trei canale: prin politici
(„policies“), politică („politics“) şi activităţi publice („polity“). Ar rezulta
următoarea schemă funcţională:
Europenizarea
(procese, politici, instituţii)

Politici Politică Sfera publică


- standarde - centre de influenţă - instituţii politice
- instrumente - grupuri de interes - relaţii interguvernamentale
- metode de rezolvare - forme de - justiţie
a problemelor reprezentare - administraţie publică
- discurs de legitimare - discurs public - tipul de stat
- instituţii economice
- relaţii stat-societate
- identităţi colective

Această schemă pare că reduce totul la o relaţie de cauză la efect. Alţi


autori (Kohler-Koch şi Eising, 1999) au scos în evidenţă jocurile
transnaţionale de putere şi au descris mecanismele verticale şi cele ori-
zontale ale „europenizării“. Alţi, în schimb, precum Cowles, Caporaso şi
Risse (2001), acordă prioritate gradului de compatibilitate instituţională
(„goodness of fit“) dintre Uniune şi politicile naţionale. Alţi autori, în primul
rând Héritier (1999), insistă asupra diversităţii sistemelor de guvernare,
„europenizarea“ fiind un proces de învăţare sistemică şi realocare a
resurselor în funcţie de condiţiile concrete din fiecare stat naţional. Olsen
(1997), pe de altă parte, vede în „europenizare“ o sumă de oportunităţi
politice şi civice de care trebuie să profite actorii naţionali.
„Europenizarea“ creează noi situaţii de mobilizare socială şi politică prin
care se facilitează cooperarea, interacţiunea şi participarea civică. Altfel
spus, „europenizarea“ dinamizează spaţiul public naţional şi instituie noi
posibilităţi de exprimare şi organizare colectivă.

126
Fig. 18. Algoritmul „europenizării“

Incompatibilitate
(la nivelul politicilor şi al instituţiilor)

Presiune în favoarea adaptării

Noi oportunităţi Noi norme, idei


şi constrângeri şi reprezentări colective

Factori favorabili: reducerea Factori favorabili: agenţi ai schimbării


surselor de opoziţie, sprijin din (comunităţi epistemice, iniţiatori,
partea instituţiilor formale formatori de opinie), reţele informale

Redistribuirea
resurselor Învăţare socială
şi socializare

Responsabilizare Asumarea normelor


şi participare Formare de noi identităţi

Schimbare internă

În ultimă analiză, conform studiului lui Börzel şi Risse (2003, p. 69),


„europenizarea“ nu este un transfer de „know-how“, o implementare
mecanică a deciziilor supranaţionale sau o simplă convergenţă. „Europe-
nizarea“ este un amplu proces de schimbare socială care parcurge etapele
din fig. 18. Se observă că schimbarea se produce în principal din două
direcţii: prin crearea de oportunităţi şi redistribuirea resurselor, pe de o
parte, prin învăţare socială şi implicarea actorilor sociali, pe de alta.
În fig. 18, ţinta este schimbarea internă (a politicilor, normelor, le-
gislaţiei şi instituţiilor), ca urmare a realocării resurselor şi atribuirii de noi
roluri sociale. La acest nivel, după Börzel şi Risse (2003, p. 69-70), pot
interveni trei tipuri de schimbări interne:
• absorbţia – prin simpla încorporare a normelor şi politicilor europene în
cadrul operaţional naţional, fără ca acesta să se schimbe substanţial;
schimbarea internă este nesemnificativă;

127
• acomodarea – presupune o schimbare moderată, prin adaptarea
anumitor componente ale politicilor şi instituţiilor naţionale; este o
abordare „patching up“:
• transformarea – implică deja înlocuirea politicilor, proceselor şi
instituţiilor existente cu altele noi, diferite substanţial, care servesc mai
bine implementarea „acquis“-ului comunitar.
Situaţia este diferită în ţările candidate la aderare, aşa cum este cazul
României. Deşi cercetările sunt încă incipiente (un bun exemplu este seria
de studii de impact realizată de Institutul European din Bucureşti), se pot
evidenţia două planuri de analiză, respectiv două etape ale
„europenizării“:
• pe de o parte, etapa negocierilor şi a pregătirii aderării, când „acquis“-
urile sunt transpuse formal, prin modificări ale legislaţiei, instituţiilor şi
structurilor oficiale;
• pe de alta, etapa implementării propriu-zise, când politicile şi instituţiile
europene induc schimbări reale ale căror efecte pot fi vizibile în viaţa
de zi cu zi.
Acest decalaj între criteriile de aderare (politic, economic şi in-
stituţional) şi adoptarea formală a „acquis“-rilor prin angajamente politice
şi texte normative, pe de o parte, operaţionalizarea „europenizării“ sub
formă de procese cotidiene şi metode de lucru, pe de alta, face obiectul
celebrelor rapoarte de ţară, elaborate anual pentru fiecare ţară candidată.
Dintre cercetările dedicate „europenizării“ în ţările candidate, am
reţinut cea a lui Grabbe (2003) care consideră că „Europa“ funcţionează în
primul rând ca un cadru integrator care acţionează după logica glo-
balizării. Mai exact, cel puţin în ţările candidate (unde influenţa U.E. poate
fi directă şi oficială, dar şi indirectă, informală şi spontană), există cinci
mecanisme ale „europenizării“:
• modelele – respectiv „acquis“-urile comunitare;
• suportul financiar – prin fondurile de aderare şi fondurile structurale la
care ţările candidate au acces;
• monitorizarea şi evaluarea pe bază de criterii precise (“benchmarking
and monitoring“);
• asistenţa şi parteneriatele;
• negocierea condiţionată – asocierea progresului în negociere de anumite
reforme interne (de exemplu, privatizarea utilităţilor publice în
România, securizarea centralelor nucleare în Bulgaria etc.).
În esenţa sa, „europenizarea“ este un proces de instituţionalizare, în
sensul pe care ştiinţele politice îl dau acestui termen (March şi Olsen,
1989; Powell şi Di Maggio, 1991; Scott, 2004). „Europenizarea“ poate fi
interpretată ca un demers de schimbare instituţională care se produce fie
prin acţiunea de guvernare şi exercitare a puterii (pe cale descendentă, de

128
sus în jos), fie prin procese ascendente, iniţiate de înşişi actorii sociali (vezi
în acest sens configuraţia câmpului instituţional din fig.19, preluată după
Scott, 2004, p.239).
Fig.19. Procesele schimbării instituţionale (Scott, 2004)

Câmpuri
propagare
constrângere

propagare
constrângere

Politicile europene creează noi reguli şi norme care influenţează scopul


şi misiunea instituţiilor naţionale în aşa măsură încât, aşa cum am văzut
din algoritmul din fig. 18, se declanşează un amplu proces de schimbare a
codurilor instituţionale. Aceste noi reguli ale acţiunii sociale sunt
interpretare diferit de actorii naţionali, astfel încât mesajul politic şi juridic
„european“ poate fi diferit în funcţie de context. Intervine astfel, după cum
spune Mörth (2003), un triplu proces: de „interpretare“, de „traducere“ şi
de „editare“. „Acquis“-urile ar presupune, după Mörth (2003, p. 162), două
tipuri de reglementări: documentele legale (tratatele, directivele, deciziile,
rezoluţiile) şi regulile constitutive. De obicei, atât negocierile politice cât şi
demersurile de implementare se concentrează pe versantul legalistic al
„acquis“-urilor, deşi „europenizarea“ nu este posibilă fără regulile
constitutive, respectiv interpretările, rolurile şi contextul instituţional
efectiv în care acţionează actorii naţionali. „Europenizarea“ devine
operaţională doar prin instituţionalizare şi crearea de noi reguli
constitutive. Cu alte cuvinte, „europenizarea“ nu este efectivă decât în
măsura în care coboară la nivelul instituţiilor şi al actorilor sociali.

2. Actorii „europenizării“

Mai rămâne un aspect pe care instituţionalismul nu îl clarifică: cine se


„europenizează“? Héritier (1999), Börzel (1999) şi Giuliani (2003) insistă
asupra diferenţelor de operaţionalizare, în funcţie de actorii implicaţi, iar
Duina (1999) şi Mörth (2003) favorizează mai degrabă similitudinile şi

129
aspectele transversale rezultate din regulile comune ale instituţio-
nalismului. Când vorbim însă de statul naţional şi de modul în care acesta
este influenţat de procesele de integrare europeană, trebuie să avem în
vedere două lucruri: pe de o parte, în civilizaţia globalizării, statul
westphalian (perfect teritorializat şi cu frontiere greu permeabile) este
înlocuit de un stat deschis influenţelor externe şi proceselor
transfrontaliere (finanţe globale, companii multinaţionale, informaţie
liberă); pe de alta, în interiorul său, statul naţional este eterogen şi
dispersat, prin implicarea unor actori diverşi, care acţionează într-o mare
varietate de structuri ale sferei publice (vezi în acest sens reprezentarea
spaţiului public din fig. 6). Cu alte cuvinte, „europenizarea“ nu se reduce
la o relaţie între entităţi globale şi compacte, cum ar fi raportul dintre o
structură supranaţională unică şi unităţile sale componente. Statele
membre sunt părţi participante, actori ai procesului european, nu simple
entităţi subordonate. Prin însăşi logica integrării, Uniunea nu poate exista
fără statele constitutive iar „europenizarea“ nu ar avea obiect fără
suportul activ al actorilor şi al instituţiilor din fiecare stat naţional.
Revenind la întrebarea de mai sus, se pot distinge mai multe categorii
de actori sociali:

a) Administraţia publică
Scopul principal al fiecărei administraţii publice este să rezolve pro-
blemele interne ale propriei societăţi. Dimensiunea europeană s-a adăugat
o dată cu aderarea şi s-a amplificat concomitent cu reformele instituţiilor
europene din anii ’80 şi ’90. Aşa cum arată Kassim (2003, p. 90),
dimensiunea europeană nu se reduce la câteva noi obiective şi structuri
subordonate, juxtapuse sau asimilate de administraţia naţională. Ea presu-
pune o reorientare a politicilor publice ca urmare a apartenenţei la o
instituţie supranaţională de integrare.
Conform analizei comparative întreprinse de Kassim, această
reorientare a administraţiei publice se exprimă prin următoarele tendinţe:
• şefii de state şi guverne şi-au instituit propriile structuri de expertiză şi
analiză a politicilor europene (de exemplu, Secretariatul European în
Marea Britanie);
• miniştrii de resort contribuie direct la activitatea comitetelor specia-
lizate ale Consiliului şi interacţionează continuu cu omologii lor
europeni;
• coordonarea politicilor pro-europene la nivel naţional se face fie
centralizat, prin structuri interdepartamentale coordonate de primul
ministru (Franţa, Suedia, Danemarca), fie prin comitete exterioare
administraţiei centrale (Italia, Germania, Belgia);
• în fiecare minister, cu excepţia Spaniei, s-au înfiinţat unităţi interne de
implementare a politicilor europene;
• în implementarea „europenizării“ este implicat în special executivul,
ceea ce duce la „deparlamentarizarea“ politicilor publice;

130
• s-au constituit ministere specializate în integrarea europeană dar care,
cu excepţia Franţei, au un rol minor în cadrul cabinetelor;
• s-au instalat misiuni permanente pe lângă Comisie.

b) Parlamentele naţionale
După Pöhle (citat de Maurer, Mittag şi Wessels, 2003, p. 71),
parlamentele naţionale sunt adevăraţii perdanţi ai integrării europene. Ele
au un rol minor în „europenizare“ şi au pierdut unele prerogative naţionale
fără să obţină nimic în schimb la nivelul U.E.
Această concluzie comportă însă unele precizări. După Benz (2003, p.
97), trebuie făcute următoarele distincţii:
• rolul parlamentelor naţionale depinde de cadrul naţional (în Franţa,
executivul este mai puternic, pe când în Germania cele două camere
parlamentare reprezintă adevărata arenă pentru participarea
reprezentanţilor landurilor);
• unele parlamente naţionale au reacţionat la „europenizare“ prin
ajustări structurale (de exemplu, „Délégation de l’Assemblée Nationale
pour l’Union Européenne“ a fost creată în Franţa prin însăşi amendarea
Constituţiei);
• există relaţii informale (contacte, schimburi, proiecte comune) între
parlamentele naţionale şi Parlamentul European (de exemplu, în cazul
negocierii „Agendei 2000“).
Pe de altă parte, îndeosebi după Tratatul de la Nisa (2000),
parlamentele naţionale sunt asociate la definirea şi implementarea
politicilor europene. Implicarea parlamentelor nu se mai reduce la funcţiile
tradiţionale de control al executivului şi la elaborarea legislaţiei (Maurer şi
Wessels, 2001). Ele participă deja la definirea politicilor şi pot iniţia texte
legislative europene, prin intermediul reprezentanţilor naţionali în
structurile comunitare.
Nu este de neglijat însă şi situaţia inversă, când parlamentele naţionale
au captat şi speculat nemulţumirile populare faţă de unele politici
europene (de exemplu, adoptarea euro în Italia), alimentând astfel euro-
scepticismul. În astfel de cazuri, opoziţia din parlamentele naţionale a
folosit „europenizarea“ şi unele din efectele sale controversate (sub-
venţionarea agriculturii, cotele la pescuit, politica socială) pentru a
sancţiona propriile guverne (Norton, 1995).

c) Partidele politice
„Europenizarea“ afectează contextul politic intern. Ca urmare, partidele
politice trebuie, la rândul lor, să ia în consideraţie problematica europeană
şi influenţa sa asupra alegătorilor. Dintre puţinele studii consacrate acestei
chestiuni, ne atrage atenţia analiza lui Ladrech (2001), care se ocupă de
modul în care partidele politice se pregătesc pentru alegerile europene, de
influenţa problematicii europene asupra programelor politice, de interesul

131
oamenilor politici faţă de „europenizare“. Mai precis, Ladrech pune în
evidenţă cinci domenii de interes:
• schimbarea conţinutului programelor politice – Europa apare tot mai
frecvent ca o referinţă în doctrinele şi documentele de partid; de
exemplu, fostul Partid Comunist Italian a devenit cel mai pro-european,
sub denumirea Democraţii de Stânga; din contră, Partidul Independent
din Marea Britanie, care a ocupat al doilea loc la alegerile europene şi
locale din 2004, şi-a construit identitatea electorală cu un program de
scoatere a ţării din Uniunea Europeană;
• schimbări organizaţionale la nivelul statutului astfel încât să se permită
cooperări interparlamentare directe şi definirea unei strategii de partid
pentru propriile delegaţii la Parlamentul European; de exemplu, şeful
delegaţiei Partidului Laburist Britanic la Parlamentul European este
automat membru al Comitetului Executiv Naţional (organismul de
conducere al partidului);
• schimbarea tacticii şi a strategiei politice, astfel încât să se capitalizeze
„interesul european“: de exemplu, noul partid RPR înfiinţat de Jacques
Chirac în 1999 în perioada alegerilor parlamentare europene a folosit
cu succes atú-ul european, alături de cel naţionalist (RPR fiind
descendentul direct al partidului gaullist); de asemenea, partidul
bavarez CSU condus de Stoiber şi-a centrat strategia în opoziţie cu
opţiunea partidului naţional CDU în favoarea monedei unice;
• relaţiile partid-guvern – cum partidele au o influenţă redusă în plan
supranaţional, ele încearcă să influenţeze guvernele prin presiuni în
mass-media, prin campanii electorale sau acţiuni parlamentare; de
exemplu, divergenţele dintre guvernul suedez şi Partidul Social
Democrat (majoritar) în privinţa adoptării euro s-au exprimat prin
dispute parlamentare;
• relaţiile din afara sistemului naţional de partide politice – de exemplu, cele
trei mari grupuri de partide din Parlamentul European promovează
relaţii partizane cu partidele naţionale înrudite; unele dintre partidele
naţionale, precum Forza Italia a lui Berlusconi, se legitimează prin
înrudirea cu Partidul Popular European.
Cele trei mari familii politice din Parlamentul European reflectă prin-
cipalele orientări ideologice ale partidelor naţionale (Quermonne, 2002, p.
84-85), respectiv:
• Partidul Popular European este creştin-democrat şi susţine federalismul
atât la nivel naţional, cât şi la nivel european; se bazează pe o viziune
creştină asupra omului, de unde interesul pentru justiţie socială şi
valorile tradiţionale (familia, comunitatea, religia).
• Partidul Socialiştilor Europeni este integrat Internaţionalei Socialiste şi
promovează ideile socialiste şi social-democrate, precum echitatea,
accesul la muncă şi servicii sociale.
• Federaţia partidelor liberale, democrate şi reformatoare europene este
destul de eterogenă, fără o direcţie ideologică unică; cuprinde mai ales

132
politicieni de orientare liberală, de unde prioritatea dată unor valori
definitorii ale liberalismului precum libertatea, iniţiativa particulară,
optimismul şi elitismul.

d) Justiţia
Curtea Europeană de Justiţie nu este o instituţie politică, însă ea este
implicată în sistemul instituţional european: Curtea naţională controlează
implementarea dreptului comunitar în statele membre, conform princi-
piului prevalenţei legilor comunitare asupra legilor naţionale.
Justiţia şi Afacerile Interne (al treilea pilier al U.E.) au fost considerate
un domeniu de cooperare interguvernamentală. Împreună cu pilierul II
(Securitatea şi Afacerile Externe), ele reprezintă fundamentul suveranităţii
naţionale sau prerogativa definitorie a acesteia, la care statele membre nu
doresc să renunţe.
Cu toate acestea, aşa cum arată Eder şi Trenz (2003, p. 126), coope-
rarea în domeniul JAI a evoluat foarte mult, în sensul trecerii de la simple
negocieri interguvernamentale la o guvernanţă pe mai multe niveluri. Eder
şi Trenz argumentează prin apariţia unei dinamici orizontale, care se
manifestă prin:
• reţele transnaţionale de criticism public;
• integrarea instituţională din Spaţiul Schengen;
• controlul comun al frontierelor externe ale U.E.;
• politici comune în materie de refugiaţi.
Chiar dacă JAI rămâne încă un domeniu interguvernamental (subiect al
cooperării între state suverane), instituţiile interne se transformă şi se
acomodează cu „europenizarea“ prin ceea ce Eder şi Trenz (2003, p. 130)
numesc „structuri de rezonanţă transnaţională“.

e) Regiunile
În statele centralizate (Danemarca, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda,
Luxemburg, Marea Britanie şi Portugalia), principalul rol în „europenizare“
revine guvernelor, datorită competenţelor în relaţia cu U.E. şi aparatului
birocratic pe care l-au creat în acest scop. În statele descentralizate (Italia,
Olanda, Spania) şi în cele federale (Austria, Belgia şi Germania), implicarea
regiunilor este mai mare. De exemplu, în Germania miniştrii regionali
participă direct la activitatea Consiliului.
Chiar şi în statele centralizate, începând cu Tratatul de la Maastricht,
regiunile sunt încurajate să implementeze direct politicile U.E. De exem-
plu, autorităţile locale şi regionale au început să-şi adapteze structurile la
sistemul comunitar de decizie (Maurer, Mittag şi Wessels, 2003, p. 73). De
asemenea, reforma fondurilor structurale din 1999, ca şi Agenda 2000,
încurajează regionalizarea şi implementarea regională directă a politicilor
europene. Keating şi Hooghe (1996) văd în această tendinţă un demers

133
deliberat de slăbire a statului naţional, principala barieră în calea uniunii
politice.
Începând cu anii ’90, Uniunea Europeană recunoaşte guvernele
subnaţionale ca parteneri oficiali. Ca urmare, după datele lui Marks, Nelsen,
Ray şi Salk (1998), 54 de guverne regionale şi locale au oficii de
reprezentare la Bruxelles. Această formă de cooperare permite o mai bună
mobilizare a resurselor şi comunicarea directă cu actorii locali. Ca să
ilustreze această situaţie, Marks et al. (1998, p.51) au calculat indicele de
autonomie regională, prin agregarea datelor referitoare la federalism,
autonomia teritorială şi participarea regiunilor la guvernarea centrală (vezi
sinteza din tabelul 8). Aceste date arată că regionalizarea este foarte
diferită printre statele membre şi că, în general, U.E. colaborează mai mult
cu guvernele centrale. Diversitatea administraţiilor rămâne o importantă
sursă de variaţie a condiţiilor politice, ceea ce se repercutează asupra
„europenizării“.
Tabelul 8. Indicele de autonomie regională
în ţările membre ale U.E. (1998)
Participarea
Scor global
Autonomie la
Federalism (indicele de
teritorială (0 – guvernarea
(0 – 4) autonomie
2) centrală (0 –
regională)
2)
Belgia 3 1 2 6
Danemarca 0 0 0 0
Franţa 1 0 0 1
Teritoriile „outre- 1 1 0 2
mer”
Germania 4 0 2 6
Grecia 0 0 0 0
Irlanda 0 0 0 0
Italia 1 0 0 1
Luxemburg 0 0 0 0
Marea Britanie
Anglia 0 0 0 0
Scoţia, Ţara 0 1 0 1
Galilor şi Irlanda
de Nord
Olanda 0 0 0 0
Portugalia 0 0 0 0
Madera şi Azore 0 2 0 2
Spania
„Regimen 3 2 0 5
extraordinario”
„Regimen 3 1 0 0
ordinario”

f) Grupurile de interes
Este vorba aici în primul rând de firmele particulare şi de partenerii
sociali (sindicate + patronat + guvern). După Grote şi Lang (2003, p. 235),
grupurile de interes pot realiza două tipuri de schimbări organizaţionale:

134
• măsuri interne de absorbţie (de exemplu, flexibilizarea structurii orga-
nizaţionale);
• măsuri îndreptate spre exteriorul organizaţiei (de exemplu, Încurajarea
avantajului comparativ).
*
* *
„Cine se europenizează“? La această întrebare am reuşit să găsim o
varietate de răspunsuri. Pe scurt, analiza de mai sus ne-a arătat că există
mai multe tipuri de actori care să gestioneze implementarea „acquis“-
urilor în statele membre. Aceştia sunt:
• instituţiile – fie ca actori colectivi (sub formă de consorţii, forumuri sau
parteneriate), fie ca actori individuali, responsabili de implementarea
anumitor politici publice sau a unor componente ale acestora;
• administraţia publică, ca actor colectiv;
• autorităţile subnaţionale, regionale şi locale;
• grupurile de interes şi sectorul privat.

3. Societatea civilă transfrontalieră


La originea sa, în sec. XVIII, „societas civilis“ era un atribut al statului
naţional (Comaroff şi Comaroff, 1999, p.4): ea desemna ordinea paşnică,
obţinută prin consens implicit sau explicit, între cetăţenii beneficiari de
drepturi civice. Era considerată o formă consensuală de pace socială
garantată de stat în interiorul frontierelor sale naţionale. Spre deosebire
de stat, care acţiona pe bază de autoritate, societatea civilă a început să
apară ca o alternativă non-violentă, capabilă să mobilizeze interesul
cetăţenilor prin mijloace non-coercitive şi dialog social. În acest fel, statul
şi societatea civilă s-au asociat într-o relaţie de simbioză (Kaldor, 2003), ca
două componente inseparabile ale spaţiului public.
Este însă cazul să ne întrebăm în ce măsură „europenizarea“ afectează
această relaţie dintre stat şi societatea civilă. Sau, mai exact, ne
interesează să aflăm dacă societatea civilă este un actor colectiv al „euro-
penizării“, la fel ca administraţia publică, sistemul politic, justiţia sau
autorităţile locale. Această întrebare comportă două aspecte distincte:
a)Pe de o parte, libertăţile promovate de piaţa comună şi drepturile
supranaţionale instituţionalizate prin recenta versiune a Tratatului
Uniunii au creat noi oportunităţi de participare şi acţiune civică pentru
toate tipurile de ONG-uri naţionale. „Europenizarea“ implică toţi actorii
sociali, inclusiv cetăţenii organizaţi. În această viziune, societatea civilă
îşi desfăşoară activitatea în interiorul unui spaţiu public naţional, unde
interacţionează cu statul, sfera privată şi mass-media în implementarea
„acquis“-urilor comunitare. Ca urmare a deschiderii frontierelor şi a
apartenenţei la U.E., actorii din spaţiul public naţional desfăşoară
acţiuni transfrontaliere şi participă la procesele de „europenizare“ din
alte ţări membre (de exemplu, în cadrul unor proiecte comune, a unor
activităţi inter-regionale, în consorţii sau parteneriate). În ce priveşte
societatea civilă, ea capătă o responsabilitate directă în
„europenizare“, pe două căi: prin preluarea unor competenţe

135
operaţionale de la propriul stat, ceea ce îi permite mai multă libertate
de acţiune transfrontalieră; prin implementarea guvernanţei
supranaţionale, ceea ce face ca anumite funcţii publice să fie
transferate unor componente ale societăţii civile (de exemplu, definirea
politicilor în domeniul patrimoniului cultural). În ambele situaţii, ne
referim la participarea societăţii civile la „europenizarea“ spaţiului
public naţional de care aparţine.
b)Pe de altă parte, o dată cu formarea statului supranaţional şi a sferei
publice europene, este posibil să se constituie şi o societate civilă
europeană. Am asista astfel la reconstituirea în plan european a
schemei dicotomice după care orice stat trebuie să co-existe cu o
societate civilă. Această abordare este însă limitativă pentru că, aşa
cum am văzut în capitolul consacrat democraţiei europene, spaţiul
public supranaţional funcţionează altfel decât un stat naţional. Chiar
dacă presupun un deficit de legitimare şi de reprezentare inacceptabil
pentru orice democraţie naţională, instituţiile europene sunt capabile
să gestioneze pluralismul politic, şi-au creat propriile instrumente de
protecţie a drepturilor omului, garantează libertatea, iniţiativa privată şi
expresia opiniilor, asigură separarea funcţională a puterilor. Este drept
că, la nivel european, influenţa partidelor politice este mai mică, însă
spaţiul public european este mai eficient în promovarea şi
instituţionalizarea dialogului social: prin Comitetul Economic şi Social,
prin practica sistematică a sensibilizării publice (există peste 600
grupuri de „lobby“ pe lângă instituţiile europene), prin consultarea
partenerilor sociali (de exemplu, UNICE). În plus, prin politica sa
regională şi guvernanţa multicentrică, Uniunea Europeană este pe cale
să construiască un spaţiu public de un tip nou, care nu mai are statul
naţional ca axă de putere. Decizia este consensuală şi implică un amplu
proces de consultare şi negociere publică, în care societatea civilă
deţine un rol tot mai important. În acest fel, chiar dacă spaţiul public
european nu mai reproduce dualismul funcţional de la nivel naţional
(stat – societate civilă), „europenizarea“ aduce o nouă perspectivă
asupra vieţii publice, detaşată de teritorialitate şi cadrul statului
naţional.

4. Abordarea comparativă a „europenizării“: convergenţă


sau diversitate?
Analiza care precede nu trebuie să ne ducă la concluzia că există un
proces unic al „europenizării“, valabil pentru toate ţările membre. În
realitate, gradul de pregătire şi anticipare a schimbării, precum şi situaţiile
reale sunt extrem de diferite de la o societate la alta. Din acest motiv,
alături de interesul justificat pentru explicaţii comune şi tendinţe generale,
a apărut şi preocuparea de a compara diferitele reacţii ale sistemelor
naţionale faţă de „europenizare“.

136
Aşa cum am văzut, „europenizarea“ comportă un dublu proces de
schimbare:
• pe de o parte, la nivel european intervine un proces de instituţio-
nalizare şi guvernanţă participativă, faţă de care ţările membre trebuie
să ţină pasul; este sensul definiţiei date de Kohler-Koch şi Eising (1999),
după care „europenizarea“ constă în extensia democraţiei şi a spaţiului
public naţional la nivel supranaţional;
• pe de alta, esenţialul „europenizării“ se produce în interiorul statelor
membre (Schmidt, 1997); sistemul intern al fiecărui stat naţional se
adaptează la dinamica supranaţională în funcţie de cultura sa
organizaţională, structura puterii, priorităţi, condiţii, factori
predispozanţi.
Dacă aplicăm criteriile de analiză comparativă ale lui Lijphart (1999),
Uniunea Europeană poate fi considerată ca un sistem consensual de
democraţie (diferit de sistemul majorităţii, unde prevalează criteriul
statistic): are un executiv format prin consens (Comisia), este bicamerală
(Parlamentul şi Consiliul Miniştrilor), comportă un sistem multipartid ales
direct de cetăţeni, are o Curte Supremă şi o Bancă Centrală independentă.
Elementul esenţial care, după Lijphard, ar asigura funcţionarea unei
democraţii consensuale la nivelul U.E. ar fi izomorfismul instituţional, care
constă într-un sistem compatibil de instituţii între statele membre.
Faţă de această constatare, se pune imediat întrebarea dacă poate să
existe acelaşi grad de similitudine între instituţiile europene şi sistemele
naţionale, aşa cum pare să rezulte din prezumţia izomorfismului. Răs-
punsurile la această întrebare sunt destul de variate. Katzenstein (apud:
Giuliani, 2003, p.136), de exemplu, invocă o „congruenţă structurală“ care
ar explica integrarea rapidă a Germaniei alături de ţările europene mult
mai mici şi total deosebite din punct de vedere cultural. Tsebelis (2002), la
rândul său, introduce conceptul de „veto player“, care se referă la actorii
sociali al căror consimţământ este indispensabil pentru a produce o
schimbare socială de anvergură cum este „europenizarea“.
Giuliani (2003) preia aceste idei şi le structurează sub forma urmă-
toarei ipoteze: gradul de „europenizare“ depinde nu numai de capacitatea
de învăţare a sistemului social şi de congruenţa structurală a instituţiilor,
ci şi de numărul VP („veto players“). Plecând de la modelul de operaţio-
nalizare a democraţiei consensuale utilizat de Lijphart, Giuliani calculează
indicele de adaptare prin agregarea următoarelor date:
• rata de transpunere a directivelor comunitare;
• frecvenţa scrisorilor oficiale de notificare (din partea U.E.);
• nivelul sprijinului popular (de exemplu, conform anchetelor de opinie);
• frecvenţa apelurilor la Curtea Europeană de Justiţie.
Analiza lui Giuliani, sintetizată În fig.20, confirmă întârzierile în
implementarea „acquis“-urilor în Italia, Grecia şi Belgia, care au un indice
de adaptare negativ, precum şi pregătirea mai bună pentru „europe-
nizare“ a unor ţări ca Danemarca şi Marea Britanie. Ironia face însă că
aceste ultime două ţări, în pofida compatibilităţii lor cu „europenizarea“,
să fie şi cele mai euro-sceptice. Explicaţia vine din numărul mare de VP
sau actori negativi (de exemplu, ONG-uri, patronate, autorităţi locale, lideri

137
de opinie) care se opun unei „europenizări“ prea avansate, cum ar fi
introducerea euro sau adoptarea unui model social comun.
Fig. 20. Indicele de adaptare în ţările membre ale U.E. (1986-2000)

Implementarea „acquis“-urilor depinde în cea mai mare măsură de


voinţa politică şi de capacitatea de absorbţie a statelor membre. Cel puţin
aceasta este concluzia lui Lang (2003), la capătul unui studiu comparativ
privind utilizarea fondurilor structurale. Succesul „europenizării“, spune
Lang, depinde de disponibilitatea fiecărui stat de a-şi restructura sistemele
proprii de implementare, astfel încât obiectivele şi instrumentele naţionale
(de exemplu, agenţiile, fondurile publice, legislaţia) să interacţioneze cu
obiectivele şi instrumentele europene. În cazul fondurilor structurale, cele
mai reuşite exemple furnizate de Germania, Irlanda şi Suedia au fost cele
în care contribuţia fondurilor europene a fost planificată din timp, astfel
încât a devenit parte integrantă a mecanismului intern de implementare a
politicilor publice.
Fără îndoială, astfel de analize trebuie privite cu suficientă
circumspecţie. Sistemul de date al U.E. este destul de contradictoriu, după
cum demonstrează foarte convingător un studiu al lui Börzel (2001). Este
vorba de macrostatistici extrapolate unor fenomene care se produc
îndeosebi la nivel microsocial, sau de tentative de a explica procesele
instituţionale prin date cantitative.
În ultimă analiză, aşa cum arată Falkner (2001) şi Héritier (2001),
problema nu este doar de metodă, ci vizează însăşi concepţia: ce trebuie
să măsurăm, gradul de convergenţă sau nivelul de divergenţă? Ne
interesează asemănările şi soluţiile comune, în baza ipotezei după care
U.E. este o democraţie consensuală sau, din contră, trebuie să ne
concentrăm atenţia asupra variaţiilor interne şi a modului în care fiecare
stat membru rezolvă problemele de implementare a „europenizării“?
La aceste întrebări nu există un răspuns unic şi simplu. Chiar ideea de
convergenţă antrenează alte controverse care, la rândul lor, ne provoacă

138
şi mai mari dificultăţi: este vorba de convergenţa politicilor, de
similitudinea instituţiilor sau de omogenizarea produselor?
Cum scopul nostru nu este de a complica inutil analiza, ci de a
simplifica şi de a face accesibil conceptul de „europenizare“, vom preciza
că, aşa cum apare din experienţa de până acum, este posibilă convergenţa
la nivel macro (datorită isomorfismului instituţional şi politicilor comune),
însoţită însă de o mare diversitate la nivel micro (actorii implicaţi, dinamica
organizaţională, modul de alocare a resurselor, stilurile administrative,
identităţile colective).

139
MODULUL VI

CONSTRUCŢIA CULTURALĂ
A CETĂŢENIEI EUROPENE

„Dacă ar fi să încerc din nou, aş începe cu cultura“, sunt cuvintele


atribuite lui Jean Monnet ca un regret tardiv faţă de prevalenţa econo-
micului în construcţia europeană. La fel, Robert Schuman, un alt părinte
fondator al comunităţii europene, scria în testamentul său politic intitulat
„Pour l’Europe“: „Înainte ca Europa să devină o alianţă militară sau o
unitate economică, ea trebuie să fie o comunitate culturală în sensul cel
mai nobil al cuvântului“.
Conform metodei „neo-funcţionaliste“ a lui Monnet şi a celorlalţi autori
clasici, integrarea europeană trebuia să se facă în paşi mici („step-by-
step“), astfel încât să nu se contrarieze statele membre, preocupate de
păstrarea suveranităţii. Se începea cu integrarea economică ce urma să
declanşeze, prin efectul de „angrenare“ („spill-over“), convergenţa
politicilor sociale, politice şi culturale. Criticii acestei abordări (George,
apud: Shore, 2000, p.44) o consideră simplistă şi mecanică, centrată prea
mult pe măsuri economice: ea presupune că întărirea progresivă a
instituţiilor europene va antrena spontan transferul gradual al loialităţii ce-
tăţenilor către o comunitate socio-psihologică transnaţională, prezumţie
contrazisă însă de realitate.
Construcţia europeană nu a devenit posibilă decât în momentul în care
s-au îndeplinit două condiţii indispensabile, respectiv reconcilierea
postbelică (Planul Schuman) şi liberalizarea pieţei interne (ai căror ideologi
au fost Jeremy Bentham şi Richard Cobden). Până atunci, toate proiectele
fondate pe utopii („Statele Unite ale Europei“ în viziunea lui Victor Hugo),
ideologie („Tineretul European“ al lui Giuseppe Mazzini), religie
(„Republica Christiana“) sau raţiuni geopolitice şi militare (de exemplu,
apărarea comună contra invaziei turceşti) au eşuat. Deşi a fost susţinută
de mari personalităţi culturale şi politice, ideea europeană nu a fost
suficientă. Integrarea nu a devenit efectivă decât prin liberalizarea
schimburilor sociale şi economice, prin piaţa comună care, odată realizată,
a făcut posibilă trecerea la unificarea politică.
S-a ajuns astfel la un moment de răscruce pe care nu l-au prevăzut nici
părinţii fondatori şi nici eurocraţii anilor ‘60-’70. Este etapa cea mai
dificilă, cea a unităţii politice, care presupune cel puţin trei elemente:
statul supranaţional, personalitatea juridică a Uniunii şi o nouă identitate

140
colectivă. Primele două aspecte au fost abordate în modulul consacrat
democraţiei europene. Cel de al treilea, mai controversat, face obiectul
acestui modul.
Întrebarea pe care mulţi analişti o pun în legătură cu această temă (de
exemplu: Eder, 2001a; Meehen, 1993; Pakkuski, 1997) este dacă ne pro-
punem doar să extrapolăm construcţia identitară de la nivel naţional sau
dacă, din contră, avem în vedere un proces de negare a identităţilor na-
ţionale, de ruptură epistemologică faţă de vechile forme de apartenenţă.
Aşa cum vom vedea în cele ce urmează, cele două planuri sunt greu de
separat. Formarea cetăţeniei europene urmează traseul istoric al tuturor
identităţilor colective, prin ceea ce sociologia cunoaşterii a numit
construcţia socială a realităţii.
Poate fi Europa inventată, la fel ca orice proces de „making of a nation“
(Gehlen)? Această întrebare are implicaţii mult mai profunde decât ne
putem imagina la prima vedere. Cetăţenia europeană, în sens identitar, nu
este o realitate ca atare, care trebuie doar descoperită şi desemnată prin
noi simboluri şi noi concepte. De asemenea, nici soluţia unei construcţii
artificiale, realizate de tehnocraţii şi elitele comunitare, nu rezistă în timp.
Istoria a arătat ce efecte perverse poate avea construcţia unor naţiuni prin
demersuri pur intelectuale, fără suport popular şi fără să corespundă unor
realităţi sociale durabile. De aceea, în construcţia noii identităţi colective
trebuie evitată tentaţia rezolvării superficiale, de suprafaţă, printr-o
simbolistică forţată şi un discurs artificial, fără transformări de substanţă
ale societăţilor europene. Această tentaţie este cu atât mai pernicioasă în
cazul ţărilor mici sau al celor dependente, care nu au nici forţa politică şi
nici argumentele culturale şi economice care să prevină instalarea stării
de „formă fără fond“, cu care s-a confruntat modernitatea românească la
începuturile sale.
În această perspectivă, modulul de faţă este foarte important pentru
înţelegerea întregului nostru demers. El finalizează atât analiza spaţiului
public european (acel „Euro-polity“ în care se manifestă civitatea
europeană), cât şi discuţia anterioară privind „europenizarea“ ca proces
de schimbare socială şi instituţionalizare. De asemenea, acest modul
completează datele referitoare la identitatea europeană (care au făcut
obiectul modulului III), precum şi introducerea generală din primul modul,
unde am tratat cetăţenia europeană în dubla sa ipostază, ca statut politic
şi identitate colectivă.
După studierea acestui ultim modul, ne aşteptăm ca studenţii să fie în
măsură:
• să deosebească procesele identitare care au stat la baza naţiunii şi cele
implicate în construcţia identităţii U.E.;
• să definească specificul cetăţeniei europene ca nouă identitate politică
a cetăţenilor U.E.;
• să caracterizeze cultura organizaţională a spaţiului public european;

141
• să stabilească direcţiile de acţiune necesare pentru susţinerea
cetăţeniei europene ca nouă identitate colectivă;
• să precizeze rolul educaţiei în acest proces;
• să analizeze condiţiile construcţiei identitare europene în România.

1. Cetăţenia europeană: mituri fondatoare, simboluri,


tradiţii reconstruite
În cursul istoriei, identităţile colective s-au format pe două căi:
• prin procese spontane, naturale, de învăţare socială; o anumită cultură
sau anumite simboluri, mituri şi mentalităţi au fost asumate de o
comunitate umană ca fiind propriile sale semne distincte; identificarea
cu această cultură sau cu elementele sale s-a făcut pentru a se
demarca de alte comunităţi umane, de alte culturi, de alte identităţi
colective;
• prin decizii politice în favoarea anumitor simboluri sau elemente
identitare; în acest caz, faţă de diversitatea imensă a opţiunilor
culturale, autoritatea politică întăreşte influenţa acelora care convin
obiectivelor sale ideologice; în acest fel, învăţarea socială este
orientată în favoarea identităţilor colective promovate de putere,
interesată eventual să-şi obţină legitimitatea sau să creeze o pârghie
de mobilizare politică; aşa a fost cazul, de exemplu, cu limbile
naţionale12 din noile state formate în sec. XIX sau cu tricolorul naţional
(referinţă la triada valorilor Revoluţiei Franceze: libertate-egalitate-
fraternitate), care a apărut simultan în drapelul majorităţii republicilor
fondate după dezmembrarea imperiilor europene din sec. XIX şi
începutul sec. XX.
În cazul cetăţeniei europene, prima soluţie nu a avut timpul istoric
necesar pentru o elaborare eşalonată. Practic, „europenizarea“ a început
în 1951 (prin Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) şi, în pofida
progreselor înregistrate prin piaţa comună, moneda unică şi crearea
Uniunii, nu a avut când să formeze o nouă identitate colectivă.
Din acest motiv, cultura europeană a continuat să fie dominată de
reperele naţionale, în contrast cu tendinţele supranaţionale de integrare
economică şi politică. Comunitatea de limbă, teritoriu şi tradiţii istorice
este încă mult mai solidă decât referinţele recente la Europa şi instituţiile
sale, create şi impuse de elite care nu conving pe toată lumea. Naţiunea şi
statul naţional sunt încă puternice tocmai pentru că sunt rezultatul unui
proces de învăţare istorică, la care au participat toţi actorii sociali.

Limba naţională a rezultat uneori din impunerea unei limbi minoritare, prin
12

susţinere politică. Hobsbawm (1990, p. 60) citează cazul limbii italiene care, în
momentul unificării politice (1860), era vorbită curent doar de 2,5% din populaţie.
Această limbă s-a impus ulterior datorită utilizării sale în administraţia publică, în
presă, dar şi printr-o campanie de alfabetizare în limba respectivă.

142
Pentru a accelera procesul formării noii identităţi colective, oficialii
europeni au instituit o simbolistică supranaţională artificială, în
completarea simbolurilor naţionale. Cetăţenia europeană s-a identificat
astfel cu drapelul albastru cu 12 stele galbene13, cu paşapoartele de
culoare unică (roşu-bordeaux), cu imnul european (muzica din „Oda
bucuriei“ a lui Beethoven, dar fără text) şi înscrierea apartenenţei la
Uniune pe paşapoartele naţionale. De asemenea, au fost reactualizate
miturile fondatoare (de exemplu, revolta contra originilor asiatice, sinteza
greacă-iudeo-creştină, misiunea civilizatoare) şi s-au lansat sloganuri
adecvate („unitatea în diversitate“, „Europa cetăţenilor“, „întoarcerea la
Europa“).
Această nouă simbolistică, suprapusă referenţialului naţional, a
întâmpinat două dificultăţi notabile. Mai întâi, utilizarea lor episodică, în
ocazii strict „europene“: 9 mai „Ziua Europei“, alegerile europene,
comemorările, festivităţile sau premierile legate de merite „europene“.
Aceste ocazii sunt rare şi nesemnificative în raport cu omniprezenţa şi
forţa emoţională a simbolurilor naţionale, astfel încât simbolistica
europeană nu beneficiază de ataşamentul afectiv necesar construcţiei
unei identităţi colective. Cetăţenia europeană, în pofida eforturilor recente,
nu s-a impus în inconştientul colectiv al cetăţenilor europeni. În al doilea
rând, învăţarea cetăţeniei europene este ineficientă. Problematica
europeană apare ca o dimensiune adăugată, juxtapusă programelor şi ma-
nualelor şcolare, care rămân fidele paradigmei naţionaliste (îndeosebi
manualele de istorie, limbă şi literatură, geografie, ştiinţele umane). Din
acest motiv, cetăţenii europeni nu cunosc suficient de bine reperele noii
ordini culturale la care sunt chemaţi să contribuie. Atracţia emoţională a
apartenenţei naţionale, produs al învăţării istorice şi al exerciţiului
cotidian, este mult prea puternică pentru a ceda în faţa „europenizării“ şi
a mesajelor sale destul de abstracte.
Experienţa anilor ’90 a arătat că introducerea simbolurilor europene nu
ajută foarte mult în construirea noii identităţi colective, atât timp cât
procesele culturale rămân în apanajul politicilor naţionale. Emergenţa
spaţiului public european şi prioritatea acordată unităţii politice fac posibil
însă un alt tip de abordare, prin care construcţia identităţii europene să nu
repete în mod inexorabil experienţa construcţiei naţionale. În sec. XIX,
naţiunile s-au format îndeosebi prin accentuarea diferenţelor specifice: faţă
de vecini, faţă de „ceilalţi“, faţă de alte civilizaţii şi alte culturi. Specificul
naţional a fost principala forţă de coeziune şi identificare a populaţiei care
împărtăşea cultura dominantă din interiorul unui teritoriu bine delimitat. A
13
Acest simbol a fost ales tocmai pentru că avea o oarecare notorietate: a fost
folosit iniţial de Consiliul Europei timp de patru decenii, suficient pentru a se fixa
în memoria colectivă. De altfel, aşa cum arată Shore (2000, p. 47), citând o sursă
a Consiliului Europei, simbolismul numărului 12 este adânc ancorat în cultura
europeană: 12 este simbolul unităţii şi al plenitudinii, numărul apostolilor, al fiilor
lui Iacob, al tablelor dreptului roman, al muncilor lui Hercule, al orelor dintr-o zi, al
lunilor anului, al semnelor Zodiacului, al „halo"-ului sfânt al Fecioarei Maria
(„Revelaţiile”, 12:1) ş.a.m.d.

143
rezultat astfel un dublu proces: de incluziune (a co-naţionalilor) şi de
excludere (a „celorlalţi“). Această metodă de construcţie identitară nu mai
este posibilă în cazul cetăţeniei europene, definită prin drepturi
supranaţionale şi detaşarea de teritoriul naţional. În cazul în care s-ar
urma totuşi modelul naţional al diferenţierii, ar însemna ca identitatea
europeană să se auto-definească în opoziţie cu o altă identitate colectivă:
Islamul politic sau cetăţenia americană, de exemplu.
Între construcţia europeană şi formarea naţiunilor există însă şi
similitudini. Atât Uniunea Europeană, cât şi naţiunea sunt comunităţi
politice care trebuie imaginate sub forma unor noi identităţi colective care
nu au existat în prealabil. Aşa cum afirmă, de exemplu, Gellner (1994, p.
17): „naţionalismul nu înseamnă trezirea statelor naţionale prin conştiinţă
de sine; el constă în inventarea lor acolo unde nu există“. Anumite
elemente ale culturii sunt astfel interpretate şi structurate (sub formă de
scheme mentale, paradigme, coduri normative sau explicaţii simbolice),
încât să atragă şi să stimuleze adeziunea emoţională a subiecţilor. Această
formă de explicaţie, interpretare şi organizare simbolică trebuie inventată,
dezvoltată şi asumată de participanţi, prin ceea ce Berger şi Luckman
(1999, p. 66) au numit construcţia socială a realităţii.
În cazul care ne interesează, unele studii au insistat asupra aspectelor
comune ale diverselor construcţii identitare, cum sunt naţiunea şi
comunitatea europeană. Anderson (1983, p. 55), de exemplu, în cartea sa
fundamentală „Imagined Communities“, lansează teza interdependenţei
dintre organizaţie şi identitate: structura administrativă creează noi
semnificaţii care legitimează organizaţia socială şi se constituie astfel în
noi identităţi colective. Aşa a fost cazul unităţilor administrative coloniale
şi al birocraţilor locali din zonele periferice ale imperiilor coloniale (de
exemplu, Venezuela şi Argentina) care au evoluat spre constituirea unor
„patrias“, revendicând identităţi naţionale proprii. Aceste noi entităţi
naţionale s-au fondat pe veleităţile autonomiste ale administraţiei locale,
astfel că America Latină, în pofida comunităţii de limbă, religie şi tradiţii
culturale, nu a devenit o unitate politică de sine stătătoare. Ea s-a
fragmentat în mai multe naţiuni autonome, legitimate prin structurile
centrifuge ale administraţiei locale.
Acest exemplu confirmă analiza lui Hobsbawm (1990) referitoare la
rolul agenţilor de socializare în formarea naţiunilor. Este vorba de educaţia
de masă, de armata de voluntari şi de cultura scrisă („modern print
capitalism“) care au susţinut afirmarea noilor identităţi naţionale.
Referindu-se direct la asemănarea dintre formarea naţiunilor şi construcţia
europeană, Shore (2000, p. 33-34) pune în evidenţă două mijloace
comune de acţiune:
• pe de o parte, rolul intelectualilor şi al managerilor; la fel ca în formarea
naţiunilor, profesioniştii „europenizării“ şi participanţii la programele
europene au devenit o elită sau un grup de interes care susţine
integrarea şi formarea conştiinţei europene;

144
• pe de alta, construcţia europeană poate valorifica experienţa naţiunilor
în folosirea tehnologiei politice pentru a incita şi orienta conştiinţa
publică; este vorba de mijloacele de comunicare în masă, de susţinerea
politică a unor limbi sau instituţii culturale, de fixarea unor idei sau a
unor mesaje sub formă de programe, sloganuri, clişee sau stereotipuri
identitare.
La aceasta trebuie adăugat rolul simbolurilor în consolidarea diverselor
comportamente identitare. După Berger şi Luckman, simbolurile conferă
semnificaţii unor concepte cu care operează comunitatea politică, precum
„Europa“, „uniunea“, „cetăţenia“, „interesul comun“ etc. Simbolurile nu au
doar un rol estetic; ele direcţionează şi captează sentimentul popular, dau
sens şi explică opţiunile identitare. Aşa cum afirmă foarte convingător
Thiesse (2000, p. 9): „Naţiunea este rodul unui postulat şi al unei invenţii.
Dar ea nu fiinţează decât prin adeziunea la această ficţiune. Încercările
nereuşite sunt numeroase. Iar succesele sunt rezultatul unui prozelitism
susţinut, care îi instruieşte pe indivizi asupra identităţilor, le inculcă
datoria de a se conforma ei şi îi îndeamnă să răspândească, la rândul lor,
această referinţă colectivă. Sentimentul naţional nu răbufneşte decât
atunci când a fost perfect asimilat, însă el trebuie să fi fost mai întâi de
toate învăţat ... Astăzi se poate întocmi cu precizie lista elementelor
simbolice şi materiale pe care trebuie să le întrunească o naţiune demnă
de acest nume: o istorie ce statuează continuitatea în raport cu marii
înaintaşi, o serie de eroi pilduitori pentru virtuţile naţionale, o limbă,
monumente culturale, un folclor, locuri memorabile şi un peisaj tipic, o
mentalitate specifică, însemne oficiale – imn şi drapel –, precum şi
identificări de ordin pitoresc: costum, specialităţi culinare sau un animal
emblematic.“
Această analiză ne permite să reiterăm în acest context conceptul
nostru de bază, cel de cetăţenie europeană. Mai exact, vom încerca să
valorificăm datele din primele două module („Teoria şi practica
cetăţeniei“, „Cetăţenia europeană ca statut legal“) în explicarea
procesului de identificare supranaţională. În acest scop, vom integra
aspectele culturale şi cele politice („cetăţenia identitară“ şi „cetăţenia
statutară“) într-o viziune compozită, adecvată identităţilor postnaţionale.
În această abordare, cetăţenia europeană va fi definită independent de
teritoriul naţional, ca un produs al unui anumit cadru organizaţional
(instituţiile europene).
Este cazul însă să facem o precizare importantă, de care depinde discu-
ţia noastră în continuare. Cetăţenia europeană ţine de o anumită cultură
organizaţională şi se referă la identitatea U.E. ca identitate colectivă.
Această identitate se construieşte într-un anumit spaţiu public, ca-
racterizat prin instituţii specializate, politici şi acţiuni cetăţeneşti. Iden-
tificarea cu acest spaţiu public se face nu doar prin diferenţiere (în contrast
cu alte „polity“), ci şi prin interiorizare, în sensul înţelegerii şi asumării
„europenizării“ de către cetăţeni. Cu alte cuvinte, este de aşteptat ca

145
integrarea să ducă la afirmarea identităţii supranaţionale ca una din
identităţile multiple ale cetăţeanului european.
Astfel înţeleasă, identitatea U.E. se deosebeşte de identitatea culturală
europeană, în sensul de patrimoniu cultural, destin istoric şi valori comune,
aşa cum a fost definită în modulul III. Această identitate colectivă este
foarte veche şi, în pofida dificultăţilor metodologice (spaţiu cultural vs.
teritoriu geografic; universalism vs. particularism, incluziune şi/sau
excludere; focus pe diferenţe şi/sau pe similitudini), este definită prin
criterii relativ precise. Identitatea U.E., în schimb, este recentă (a fost
lansată ca un concept politic oficial în 1973, când Comunitatea Europeană
a adoptat „Documentul privind Identitatea Europeană“) şi mult mai greu
de realizat: este o identitate politică, atributul unei entităţi supranaţionale
controversate, al cărui statut este încă neclar.
Cu alte cuvinte, spre deosebire de identitatea culturală europeană, care
acoperă toate aspectele şi corespunde unui mod de viaţă deja instituit,
identitatea politică a U.E. este mai mult un proiect decât o realitate. Cele
două sunt însă complementare şi se susţin reciproc. Cetăţenia europeană
şi identitatea U.E. valorifică apartenenţa la cultura europeană pentru a
justifica unitatea politică şi acţiunea comună. La rândul său, identitatea
culturală europeană a inclus deja în patrimoniul comun valorile recente ale
democraţiei (drepturile omului, pluralismul politic şi statul de drept),
apărate atât de Consiliul Europei, cât şi de Uniunea Europeană. De altfel,
atât identităţile individuale cât şi cele colective sunt multiple: fiecare
persoană sau comunitate se poate identifica în acelaşi timp cu mai multe
repere culturale, fără ca acestea să fie neapărat contradictorii. În cazul
unei apartenenţe supraordonate precum identitatea U.E., spune Shore
(2000, p. 42), avem de a face cu o ierarhie de loialităţi interdependente,
aşa cum sunt setul de păpuşi ruseşti sau cutiile chinezeşti interpozabile.
Astfel de construcţii la nivelul meta includ diverse cercuri concentrice de
apartenenţă, cum este identitatea locală, identitatea regională şi
identitatea naţională. Această imagine se regăseşte în cazul studiilor
(Delanty, 1995) care afirmă că o identitate politică (identitatea U.E.)
încapsulează mai multe straturi succesive de apartenenţă şi valorifică
diversele forme particulare de identificare. În această viziune optimistă,
cetăţenia europeană şi identitatea U.E. ar fi apogeul unui proces evolutiv
care nu se poate finaliza decât prin integrarea politică.
În realitate, aşa cum arată Shore (2000, p. 228) şi Guibernau (2001),
identitatea politică europeană este contradictorie, tocmai pentru că în-
cearcă să legitimeze o formă de stat (instituţiile europene) renunţând la
suportul lor cultural, naţiunea şi „demos“-ul. Ca urmare, în pofida unor
similitudini incontestabile (modul de viaţă şi sistemul de valori),
identificarea politică este mult mai lentă. Ceea ce s-a reuşit, spune Shore
(2000, p. 87), a fost formarea cetăţeanului-consumator, participant activ la
constituirea pieţei comune, fără să se obţină ceea ce este cel mai
important, anume conştiinţa europeană. Folosirea normelor comune de

146
consum nu reprezintă un proces de identificare, cu atât mai puţin unul de
identificare politică.
Evident, această apreciere este prea drastică şi prea tranşantă în
raport cu evoluţia procesului de integrare politică. Piaţa comună are
meritele sale incontestabile şi, istoric vorbind, a fost cea care a declanşat
şi a făcut posibilă construcţia europeană. Piaţa nu poate rezolva însă toate
situaţiile: ca să funcţioneze, ea însăşi are nevoie de o societate democra-
tică şi de o cultură organizaţională favorabilă cooperării. Cu alte cuvinte,
piaţa comună trebuie coroborată cu cetăţenia europeană şi cadrul
instituţional supranaţional. Aceste trei elemente se regăsesc, de altfel, în
criteriile de aderare („criteriile de la Copenhaga“) şi reprezintă substanţa
„europenizării“ sau contextul organizaţional în care se va forma
identitatea U.E.

2. Cetăţenia şi construcţia identitară europeană


În acest capitol vom pleca de la următoarea premisă: cetăţenia
comportă un anumit tip de acţiune socială, care se exercită într-un spaţiu
public bine determinat. Această acţiune constă în:
• participarea activă la activităţile şi instituţiile politice, atât în sectorul
public, cât şi în societatea civilă;
• exercitarea drepturilor şi responsabilităţilor civice care decurg din
statutul de cetăţean;
• cauţionarea modului în care statul respectă drepturile omului şi
răspunde de deciziile sale în faţa cetăţenilor;
• organizarea dialogului civic cu puterea instituită;
• participarea la diversele activităţi de solidaritate umană, de sprijin
moral şi material a persoanelor, grupurilor şi comunităţilor în
dificultate.
Aceste acţiuni civice nu se mai exercită exclusiv într-un spaţiu public
naţional şi nu se raportează doar la statul naţional. Ele se dezvoltă într-un
„polity“ pe mai multe niveluri, care cuprinde regiunile, statele naţionale,
guvernanţa transnaţională şi instituţiile europene.
Acest „polity“ european este însă recent şi fragmentat într-o
multitudine de culturi naţionale. El nu poate fi integrat decât printr-o
cultură politică europeană care să dea substanţă cetăţeniei europene. După
Habermas (1995, p. 266), această nouă cultură politică motivează
acţiunea civică transfrontalieră, promovează conştiinţa europeană şi ideea
apartenenţei la aceeaşi comunitate politică. Mai exact, Habermas propune
ca cetăţenia europeană să se sprijine pe o cultură civică în măsură să
transceandă diferenţele naţionale: „În general, sferele publice naţionale
sunt izolate cultural una faţă de alta. Ele sunt ancorate de un context în
care aspectele politice sunt relevante numai în raport cu istoria şi
experienţa naţională. În viitor însă, va trebui să intervină o diferenţiere în
cadrul culturii europene, între o cultură politică comună şi manifestările

147
naţionale prin artă, literatură, istoriografie, filosofie etc. Elitele culturale şi
mass media vor avea un rol important de jucat în acest scop. Spre
deosebire de varianta americană, patriotismul constituţional european
trebuie să rezulte din diferitele interpretări ale aceloraşi drepturi
universale şi din principii constituţionale marcate de diverse istorii
naţionale“.
Cheia de boltă a culturii politice europene este patriotismul
constituţional, care presupune adeziunea faţă de valorile şi instituţiile
europene, în locul unei identităţi culturale unice, imposibil de realizat.
Patria nu mai este pământul strămoşesc, aşa cum evocă originea latină a
cuvântului, ci spaţiul simbolic în care se dezvoltă acţiunea cetăţenească.
Voltaire imaginase acest spaţiu sub forma unei utopii, Republica Euro-
peană compusă din naţiuni distincte, conduse de regimuri diferite dar care
acceptă regulile comune de drept. Comenius, Penn şi Aristide Briand au
fost convinşi de importanţa elitelor culturale şi politice în asigurarea păcii
europene. La rândul lor, Wolton şi Dahrendorf consideră Europa Unită
drept ultima utopie politică a sec. XX, pentru simplul motiv că democraţia
nu poate funcţiona la nivel supranaţional. Absenţa „poporului european“ şi
a unei clase politice europene face imposibilă democraţia supranaţională:
instituţiile europene şi sistemul decizional funcţionează doar pe baza
canalelor naţionale de influenţă.
Această poziţie pesimistă nu corespunde cu rezultatele „europenizării“,
chiar şi în Marea Britanie. Aşa cum am constatat în modulele IV şi V,
politicile şi instituţiile naţionale sunt vizibil influenţate de apartenenţa la
U.E. Chiar dacă democraţia europeană depinde încă foarte mult de
deciziile statelor naţionale, se constată deja două procese care, conform
Raportului Cecchini (1988), sunt ireversibile (costurile renunţării ar fi
prohibitive):
• pe de o parte, „europenizarea“ a creat un spaţiu public supranaţional,
realizat prin interacţiunea celor trei instanţe (regională, naţională şi
europeană) unde identitatea politică a U.E. este recunoscută şi
valorificată;
• pe de alta, diverşi actori naţionali se adaptează la influenţele
comunitare, astfel încât îşi schimbă legislaţia, organizarea, metodele de
lucru şi sistemul de relaţii publice.
Cu alte cuvinte, aşa cum arată datele concrete invocate în modulele IV
şi V, „europenizarea“ schimbă organizaţiile (prin procesul de învăţare
socială numit „instituţionalizare“), dar şi cultura politică aferentă. În
această perspectivă, cetăţenia europeană nu mai poate fi înţeleasă doar în
sensul său legalistic, prin cele patru drepturi supranaţionale introduse de
Tratatul de la Maastricht. Ea constă în acţiunea civică desfăşurată de
actorii individuali şi colectivi în noul spaţiu public instituit prin „euro-
penizare“. Cetăţenia europeană este o formă extinsă de „patriotism
constituţional“, care se aplică întregului proces de construcţie a
democraţiei supranaţionale. Ea comportă, bineînţeles, anumite competenţe

148
civice şi politice (cultura politică a „europenizării“), un amplu proces de
învăţare socială (prin instituţionalism şi schimbarea culturii orga-
nizaţionale), un sistem de identificare colectivă (identitatea politică a U.E.),
dar şi acţiunile sociale specifice oricărei forme de cetăţenie democratică:
participarea politică, responsabilitatea publică, critica ordinii instituite, -
exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor cetăţeneşti, solidaritatea umană,
încurajarea diversităţii culturale şi a pluralismului politic, auto-organizarea
civică, promovarea echităţii şi justiţiei sociale.
Acestea sunt, de altfel, elementele constitutive ale cetăţeniei europene ca
atribut al culturii politice a „europenizării“. Pentru moment, cetăţenia (în
sensul de acţiune socială, identitate colectivă, statut juridic şi cultură
politică) se exercită preponderent în cadrul naţional. Statele naţionale sunt
referinţe instituţionale şi politice încă foarte influente, faţă de care se
raportează majoritatea acţiunilor cetăţeneşti. Prin „europenizare“, aşa
cum am văzut, statele naţionale au cedat din prerogativele lor tradiţionale
(politicile comune gestionate la Bruxelles) şi îşi transformă propriile politici
şi instituţii în conivenţă cu evoluţiile comunitare.
În perspectivă, pe măsură ce proiectul politic european va căpăta
consistenţă iar Uniunea va deveni instanţa decizională predominantă,
cetăţenia europeană va fi mult mai vizibilă şi influentă decât cetăţeniile
naţionale. Pentru aceasta, sunt necesare două demersuri:
• mai întâi, extinderea sferei de acţiune a cetăţeniei europene la întreg
spaţiul public creat prin „europenizare“; în prezent, limitarea cetăţeniei
europene la cele patru drepturi supranaţionale nesemnificative nu face
decât să ne priveze de un instrument extrem de influent prin care
proiectul politic european ar căpăta substanţă şi suport cetăţenesc;
• în al doilea rând, se impune definirea operaţională a cetăţeniei europene,
în sensul lărgit de mai sus (statut juridic + identitate colectivă +
cultură politică + acţiune socială); aceasta presupune noi cercetări şi
analize dedicate cetăţeniei în relaţie cu spaţiul public supra- şi
transnaţional constituit prin „europenizare“.
Să nu uităm faptul că cetăţenia a fost unul din pilierii construcţiei
naţiunilor şi a statelor naţionale. Spre deosebire de statele teritoriale, unde
loialitatea era ataşată unui spaţiu gestionat autarhic, statele naţionale au
realizat o formă superioară de coeziune socială, prin drepturi civile şi
politice acordate persoanelor care au statutul de cetăţean. Comunitatea
politică a cetăţenilor – subiecţi de drept s-a constituit ca o identitate
colectivă extrem de puternică, rezultată din contopirea interesului comun
(reprezentat de stat şi naţiunea care l-a emanat) cu interesele individuale
ale co-naţionalilor. Din acest motiv, cetăţenia şi naţionalitatea
(apartenenţa civilă oficial recunoscută şi garantată de statul naţional) au
devenit interpozabile, fiind considerate chiar sinonime.
Cetăţenia europeană este un alt tip de identitate colectivă. Ea nu se mai
raportează la un anumit stat şi este decuplată de teritoriu şi naţionalitate.
Indiferent de limbă, istorie sau tradiţii, cetăţenii îşi exprimă loialitatea faţă

149
de instituţiile U.E. şi participă la o guvernanţă transfrontalieră. În modelul
evoluţionist al lui Marshall, calcat pe particularismul istoric şi politic al
Marii Britanii, cetăţenia s-a transformat prin adiţionarea de noi drepturi:
civile în sec. XVIII, politice în sec. XIX şi sociale în sec. XX. Surprinzător,
schema evolutivă a lui Marshall poate să se aplice şi în cazul cetăţeniei
europene. Etapa reconcilierii şi a pieţei comune s-a realizat printr-o
abordare minimalistă a cetăţeniei (cele patru libertăţi de circulaţie: a
bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor). Ulterior, după
iniţierea integrării politice în anii ’80, s-a simţit nevoia codificării, chiar
incomplete şi superficiale, a drepturilor politice (dreptul la circulaţie liberă,
non-discriminare, protecţie consulară, participare la alegerile europene,
apel la Curtea Europeană), urmând ca, în continuare, să se abordeze
problema spinoasă a drepturilor sociale.
De altfel, modelul tripartit al lui Marshall a fost aplicat de o manieră
sistematică la cetăţenia U.E. de către Shaw (1998). Acest autor distinge
trei domenii ale drepturilor supranaţionale, într-o abordare mult extinsă
faţă de Tratatul de la Maastricht. Rezultă astfel trei etape, corespun-
zătoare celor trei tipuri de drepturi:
• instituţionalizarea drepturilor civile sau legale – de exemplu, Curtea
Europeană de Justiţie prevalează faţă de legislaţia naţională în cazuri
de discriminare pe bază de diferenţe etnice, religioase, lingvistice sau
de gen;
• garantarea drepturilor politice – de exemplu, dreptul de participare la
instituţiile U.E., dreptul la informare privind activitatea Comisiei şi a
Parlamentului;
• recunoaşterea drepturilor sociale – de exemplu, drepturile
consumatorilor, dreptul la muncă şi condiţii adecvate de salarizare etc.
Astfel de abordări ne arată că acceptarea cetăţeniei europene de către
statele membre este doar începutul unui proces mult mai complex. Este
posibil să asistăm chiar la o revizuire importantă a listei de drepturi şi a
modului lor de implementare la nivel european.
Interesantă este şi metoda prin care cetăţenia europeană a fost
instituită. Ideea a apărut pentru prima dată în 1976 (Raportul Tindemans),
dar conceptul juridic de „community national“ a fost introdus abia în 1992,
prin Tratatul de la Maastricht. Ca şi cetăţenia naţională, cetăţenia
europeană a devenit obligatorie pentru toţi cei eligibili, în cazul respectiv,
titularii prealabili ai cetăţeniei unui stat membru. Deşi principiul
subsidiarităţii ar fi permis acest lucru, nu s-a admis dreptul de alegere:
cetăţenia U.E. este obligatorie, adăugându-se automat cetăţeniei
naţionale. În plus, o altă abatere de la logica cetăţeniei este faptul că
drepturile nu sunt acompaniate de responsabilităţi. Uniunea nu este
asigurată că, în schimbul drepturilor supranaţionale, cetăţenii acceptă că
au şi responsabilităţi europene.
Cetăţenia europeană este o condiţie majoră a „europenizării“.
Instituţionalizarea sa ar dovedi că statul supranaţional (sau echivalentul

150
său) începe să funcţioneze, că există o democraţie europeană şi că spaţiul
public intrinsec „europenizării“ constituie un pol de atracţie pentru cetă-
ţenii europeni. În legătură cu şansele de afirmare a cetăţeniei unionale,
părerile sunt însă împărţite. Unii, precum Shaw (1998), Eder (2001b) şi
Quermonne (2002), sunt optimişti şi prevăd o evoluţie spre consolidarea
drepturilor politice şi codificarea drepturilor sociale, aşa cum a preconizat
Marshall pentru statele naţionale. Alţii, precum Delanty (1997), Closa
(2001) şi Wallace (2003) sunt mult mai rezervaţi, invoc@nd influenţa
nesemnificativă a drepturilor supranaţionale. Shore (2000, p. 77), de
exemplu, estimează că cetăţenia unională a fost adăugată la Tratatul de la
Maastricht doar pentru a-i da mai multă credibilitate într-un moment de
cumpănă (vezi referendum-urile din Franţa şi Danemarca).
Aceste analize au în vedere situaţia cetăţeniei europene în etapa
Maastricht. Între timp, conjunctura a evoluat considerabil, prin extinderea
masivă a Uniunii (2004), revizuirea Tratatului Uniunii (2000) şi adoptarea
Tratatului constituţional (2004). Provocările globalizării şi apariţia unor noi
factori de insecuritate colectivă (terorismul, degradarea ecologică,
precaritatea pieţei muncii, incertitudinea sistemelor de asigurări sociale)
au întărit ideea unităţii politice. Dezbaterile actuale în legătură cu
democraţia europeană şi reforma instituţiilor dovedesc această nouă
focalizare pe aspectele politice şi culturale. Această dezbatere nu era
posibilă şi nici nu interesa în anii ’50-’70, când cetăţenia europeană era
greu de imaginat.
Transformarea statelor naţionale în unităţi ale Federaţiei Europene, aşa
cum se prefigurează în diversele proiecte unionale, presupune însă nu
numai o cetăţenie europeană (chiar incipientă şi marginalizată, cum este
în prezent), ci şi cetăţeni europeni. Pentru aceasta, este necesar ca Europa
să se „subiectivizeze“ (în sensul psihologiei sociale), adică să fie
interiorizată sub formă de norme operatorii, coduri instituţionale şi repere
ale acţiunii colective. Identitatea politică a U.E. nu va fi doar atribuită (sub
formă de simboluri artificiale, fără rezonanţă afectivă în personalitatea
subiecţilor), ci asumată ca un sistem propriu de valori, fără de care
conduita cotidiană ar rămâne incompletă.
Această dimensiune a construcţiei identitare rămâne încă destul de
îndepărtată. S-ar putea însă ca rezultatele „europenizării“ şi presiunile
politice să devină atât de pregnante, încât să accelereze formarea
conştiinţei şi cetăţeniei europene. Experienţa identităţilor naţionale şi
constituirea istorică a „ideii europene“ (de care ne-am ocupat în modulul
III) ne permit deja să anticipăm tendinţe sau să formulăm unele aşteptări
în legătură cu ce ar trebui să fie cetăţenia europeană. Aceste aspecte au
fost abordate în analiza precedentă, care reflectă stadiul actual al
cunoştinţelor noastre şi, mai ales, rezultatele de până acum în operaţio-
nalizarea cetăţeniei unionale.
Rămâne de discutat o altă chestiune, la fel de importantă, anume ce
trebuie făcut pentru a consolida cetăţenia europeană şi a forma actorii

151
sociali de care are nevoie „europenizarea“. Încercările de răspuns la
această întrebare nu pot evita referinţele la experienţa istorică a con-
strucţiei naţionale şi la emergenţa statului modern, fondat pe principiul
drepturilor omului şi ale cetăţeanului.
Aceste date, aşa cum am văzut din primul modul, ne sugerează unele
direcţii de acţiune semnificative pentru afirmarea cetăţeniei europene ca
realitate istorică:
a)Reforma politicii culturale a U.E., astfel încât să susţină „europenizarea“
şi formarea cetăţeniei europene. Kastoryano (1998, p. 65) şi Shore
(2000, p. 62) sugerează câteva piste:
– liberalizarea pieţei comunicării şi a informaţiei transfrontaliere
(presă, televiziune, baze de date, biblioteci electronice);
– includerea educaţiei, culturii şi tineretului ca noi domenii ale
jurisdicţiei comunitare (de exemplu, articolul 128 al Tratatului de la
Maastricht defineşte noua „arie culturală“ în politicile comune);
– încurajarea cercetărilor consacrate patrimoniului cultural
european, pe care se poate construi conştiinţa europeană;
– valorificarea miturilor fondatoare ale identităţii europene în
construcţia noilor mituri identitare;
– susţinerea reţelelor transfrontaliere, similare structurilor de
integrare intelectuală din sec. XII–XV (universităţile, rutele de
pelerinaj, sistemul hanseatic, târgurile, ordinele cavalereşti);
– infiltrarea spaţiului simbolistic naţional cu simboluri supranaţionale
care folosesc acelaşi tip de suporturi şi acelaşi mod de captare
emoţională (de exemplu, drapelul, imnul, actul de identitate,
heraldica);
b)Utilizarea diverselor tehnologii politice prin care Shore (2001, p. 30)
înţelege „acele structuri ale cunoaşterii şi puterii care sunt mobilizate
în direcţia influenţării modului de gândire şi acţiune al indivizilor“. În
formarea naţiunilor, astfel de intervenţii dirijiste au vizat impunerea
unor simboluri, a limbilor naţionale sau a unui tip de instituţii publice.
Unul din impedimentele actuale ale unificării politice europene, care
limitează analogia cu identificarea naţională, spune Drulak (2001), p.
186), este marea diversitate lingvistică: 43 limbi vorbite în Europa,
dintre care 21 sunt deja limbi oficiale ale U.E. O soluţie ar fi încurajarea
prin măsuri politice a unei „lingua franca“ (de exemplu, limba engleză)
celelalte fiind păstrate ca limbi oficiale secundare.
c) Dezvoltarea „studiilor europene“ ca domeniu de cercetare şi formare, de
exemplu, prin catedrele Jean Monnet, înfiinţarea de departamente sau
centre specializate. Dependente de fondurile puse la dispoziţie de U.E.,
universităţile se orientează din ce în ce mai mult spre problematica
„europenizării“. Aceste programe de pregătire sunt extrem de utile
pentru asigurarea cunoştinţelor de bază şi formarea conştiinţei
europene a noii generaţii de cetăţeni.

152
d)„Europenizarea“ manualelor de istorie şi adaptarea curriculară. Interesant,
aşa cum observă Shore, este faptul că „perspectiva europeană“ se
substituie ideologiei naţionaliste, astfel încât, de cele mai multe ori,
„dimensiunea europeană“ se reduce la reliefarea evenimentelor cu
semnificaţie „europeană“ din istoria naţională şi estomparea celor care
fuseseră folosite ca suport al conştiinţei naţionale.
e)Constituirea şi utilizarea agenţilor de socializare politică europeană. Intră
aici elitele politice, formatorii de opinie, instituţiile de formare,
organizaţiile de tineret, grupurile de acţiune civică etc.
f) Formarea opiniei publice, interesată de problematica cetăţeniei
europene şi de activitatea autorităţilor publice comunitare. Un
instrument pertinent în acest sens, conform analizei lui Shore (2000, p.
31) şi Guibernau (2001, p. 173), este Eurobarometer şi statisticile
Eurostat. Dincolo de informaţia furnizată de aceste servicii specializate,
statisticile europene sunt puternice instrumente de influenţă politică:
– ele introduc categoriile politice subînţelese de cetăţenia europeană
(„spaţiul european“, „populaţia europeană“, „cetăţenii
comunitari“);
– folosesc meta-concepte politice, pe care le inoculează în
inconştientul colectiv (de exemplu, „opinia publică europeană“,
„publicul european“, „identitatea europeană“);
– constituie un mod de raportare publică („public accountability“)
privind progresele „europenizării“; acest sistem de transparenţă şi
răspundere publică este indispensabil pentru democraţia
europeană.

3. Cultura organizaţională a spaţiului public european

La începutul acestui curs, am definit cetăţenia prin următoarele patru


elemente:
• participarea,
• apartenenţa la o comunitate politică,
• exercitarea drepturilor şi a responsabilităţilor,
• cultura civică, respectiv ansamblul de competenţe care permit
cetăţeanului să influenţeze deciziile politice.
Dintre acestea, vom trata mai îndeaproape o anumită formă a culturii
civice, respectiv cultura organizaţională a spaţiului public european. Este
vorba de anumite competenţe ale cetăţeniei europene prin care se
exprimă „patriotismul constituţional“ şi care fac posibilă participarea la
„europenizare“. Este o cultură organizaţională inedită prin care o nouă
configuraţie instituţională îşi creează o identitate politică adecvată, prin
inventarea de noi simboluri şi referinţe identitare. Vechile apartenenţe
colective (naţiunea, imperiul, republica) sunt deconstruite şi demitizate,
fiind înlocuite de aderenţa la o comunitate politică supranaţională. Aceasta

153
oferă noi oportunităţi de manifestare a drepturilor şi libertăţilor, a
iniţiativei şi participării cetăţeneşti.
Wolton (1993) şi Pérez-Diaz (1998) apreciază că există diferenţe
notabile între sfera publică naţională şi spaţiul public emergent al
„europenizării“:
• primul a rezultat dintr-o istorie îndelungată şi comportă o comunitate
politică funcţională; celălalt, nu numai că este recent, dar se poate
baza doar pe suportul economic;
• primul are avantajul localizării precise (frontierele naţionale, în
interiorul cărora drepturile şi responsabilităţile pot fi operaţionalizate);
celălalt face referiri confuze, de tipul „de la Atlantic la Urali“ (expresia
lui de Gaulle), greu de transpus în acţiunea publică;
• cetăţenia europeană este mai mult un ideal decât o realitate, un
agregat de „polity“ naţionale, puternic ataşate identităţilor naţionale;
• prin cetăţenia europeană, comunitatea de valori nu mai poate fi un
criteriu de identificare, fie pentru că aceste valori au devenit universale
(democraţia, liberalismul, respectul drepturilor omului, economia de
piaţă), fie pentru că ele nu mai pot fi definitorii pentru Europa
(creştinismul, anticomunismul etc.);
• majoritatea spaţiilor publice naţionale s-au constituit pe baza unei limbi
comune; acesta nu este şi cazul Europei, unde se vorbesc 43 de limbi,
dintre care 21 sunt limbi oficiale ale U.E.;
• dezbaterea publică la nivel european este incipientă şi sporadică;
participarea cetăţenească în plan european vizează tot problemele
interne, raportate la „acquis“-urile comunitare.
Probabil că aceste observaţii sunt corecte. Spaţiul public european este
un proiect, dar un proiect care a început deja să prindă contur. Acest
spaţiu rezultă din interacţiunea actorilor naţionali cu instituţiile europene,
în cadrul „europenizării“. Este un spaţiu public unde funcţiile statului sunt
deţinute de mai multe instanţe operaţionale, prin ceea ce se numeşte
guvernanţă. Este un domeniu al acţiunii politice unde actorii tradiţionali
(parlamentele şi partidele politice) împart puterea cu noile centre de
influenţă precum agenţiile specializate, oficiile de consultanţă şi „lobby“,
mass-media, organizaţiile de patronat, sindicatele, companiile
supranaţionale. Este un spaţiu public în care apar noi tipuri de organizaţii
(de exemplu, parteneriatul social, structurile de dialog social şi civic), prin
fuzionarea şi transformarea instituţiilor tradiţionale.
Reamintim faptul că teza principală susţinută în capitolul anterior a fost
cea a relaţiei dintre tipul de organizaţie şi identitate. Această teză este
confirmată atât de sociologia politică şi psihologia socială, cât şi de
cercetările recente privind construcţia culturală a identităţilor colective. În
cazul cetăţeniei, această relaţie s-a stabilit între o comunitate politică
(„polity“ sau spaţiul public unde se manifestă cele patru atribute generice
ale cetăţeniei la care ne-am referit mai sus) şi identitatea colectivă care
asigură coeziunea şi specificitatea acestei comunităţi. Aşa a fost cazul cu

154
cetăţile-stat şi cetăţenia antică, cu imperiul roman şi cetăţenia romană, cu
republicile medievale şi cetăţeniile teritoriale, cu statele naţionale şi
cetăţenia naţională (asimilată naţionalităţii). În situaţia nouă a Uniunii
Europene, atât comunitatea cât şi identitatea politică sunt atipice:
organizaţia de referinţă nu mai este exclusiv statul, ci guvernanţa multi-
centrică; identitatea colectivă nu se mai construieşte în raport cu teritoriul
şi cultura naţională, ci prin valorificarea ataşamentului individual şi
colectiv faţă de unele principii universale (drepturile omului) şi reperele
specifice ale integrării politice europene (respectiv, instituţiile europene,
politicile comunitare şi tratatele Uniunii, eventual, Constituţia Europeană).
Această situaţie inedită constituie deja o provocare pentru ştiinţele
sociale şi politice, de unde şi interesul major pentru cetăţenia europeană ca
domeniu de studiu în universităţi14. În această perspectivă, considerăm
oportun să insistăm, în continuare, asupra celor doi factori ai construcţiei
culturale a „europenizării“, respectiv organizaţia şi identitatea. Mai exact,
ne vom ocupa mai pe larg de cultura organizaţională a guvernanţei
europene şi de oportunităţile create pentru formarea cetăţeniei europene
ca statut, apartenenţă, participare politică şi identitate colectivă.
Uniunea Europeană nu este un stat supranaţional care să practice un
sistem parlamentar de guvernare. Democraţia europeană nu reproduce
modelul statului naţional, aplicat unui consorţiu de state suverane. Chiar şi
federaţia europeană, pe care mulţi o întrevăd ca soluţie organizaţională,
nu va fi identică cu cea care funcţionează în Germania, SUA sau Belgia.
Miza cetăţeniei europene, în acest context extrem de complicat, nu este
cea a câtorva drepturi supranaţionale, adăugate mai degrabă din raţiuni
psihologice (inocularea ideii de unitate) decât din considerente politice şi
juridice. Interesul atât de mare pentru cetăţenia europeană, ca şi în cazul
Constituţiei Europene, este legat de problemele-cheie ale suveranităţii şi
viitorului statului naţional. În ultimă instanţă, dezbaterile privind „reforma
instituţională“ nu se referă doar la democratizarea U.E., ci vizează multe
aspecte domestice pe care guvernanţii ar fi fost nevoiţi să le trateze cu
sau fără existenţa U.E. Ceea ce este în joc, în această aparentă
confruntare de idei, este de fapt întreaga ordine politică a modernităţii,
realizată începând cu revoluţia industrială şi afirmarea naţiunilor ca
identităţi colective dominante. Această arhitectură politică se baza pe trei
pilieri, anume statul naţional, drepturile omului şi cetăţenia.
Noua ordine introdusă de guvernanţa europeană este o alternativă
istorică la organizarea ierarhică, centralizată şi etatistă instituită de statele
naţionale. Ideea de guvernanţă pluralistă, pe care am discutat-o în
14
Practic, „studiile europene” constituie un numitor comun al tuturor
universităţilor europene (fie sub forma unui pachet de opţiuni, fie printr-un curs
interdisciplinar sau prin departamente specializate). Cât despre „cetăţenia
europeană”, ea apare deja ca domeniu de studiu în universităţile din Bruges,
Strasburg, Florenţa, Bruxelles, Torino şi Berlin. La acestea, se adaugă proiectele
finanţate de U.E. şi activitatea Celulei de Prospectivă a Comisiei, precum şi
centrele de cercetare şi monitorizare a „europenizării”.

155
modulul IV, presupune interacţiunea instituţiilor supranaţionale cu actorii
naţionali, fără să se mai recurgă la mijloacele coercitive ale guvernării.
Este o ordine bazată pe metoda comunitară a consensului, în care nici
statele naţionale nu mai sunt suficient de autoritare ca să monopolizeze
deciziile cele mai importante şi nici instituţiile europene nu au forţa
politică şi legală a unui stat supranaţional. Este o metodă de organizare
consensuală, inspirată din conceptul de „consciational democracy“ al lui
Lijphart (1999), unde deciziile se iau prin negocieri şi cooperare. Această
metodă presupune că uniunea politică se realizează prin acordul între
state suverane, prin interdependenţa instituţiilor europene cu actorii
naţionali şi prin convergenţa de facto, sub forma reţelelor transfrontaliere,
a proiectelor transnaţionale şi a integrării economice.
Cultura organizaţională a acestei noi ordini politice poate fi caracterizată
prin patru elemente:
a) Guvernanţa multi-centrică şi pluralistă, ceea ce presupune des-
centralizarea deciziei, implicarea diverselor instituţii politice (nu doar a
statului naţional), participarea actorilor non-guvernamentali (ONG-urile,
centrele de expertiză, consultanţă şi „lobby“, mass-media). Optând
pentru această formă de organizare socială şi politică, U.E. aspiră să
devină prima „network society“ din istorie (Tallberg, 2000). Pentru unii
autori (Guibernau, 2001, p. 29), această asociere atipică între guverne,
sindicate, organizaţii cetăţeneşti, asociaţii de profesionişti şi instituţii
supranaţionale pune dubla problemă a coerenţei şi a responsabilităţii:
cum se asigură coeziunea organizaţională, cine şi cum răspunde în faţa
cetăţenilor din moment ce luarea deciziei este atât de dispersată?
b)Emergenţa unor noi actori colectivi, aşa cum sunt „policy networks“
(Rhodes, 2003), agenţiile şi parteneriatele sociale (Streeck şi Schmitter,
1991). Aceste forme corporatiste de actori sociali sunt descentralizate
şi relativ autonome, au libertate de mişcare şi sunt competente în
anumite domenii ale vieţii publice. Un exemplu este cel al „European
Works Council“, o formă de organizare transfrontalieră a muncitorilor
(echivalentă sindicatelor) care, după Streeck (2001, p. 129), permite
armonizarea drepturilor sociale ale „cetăţeniei industriale“ la nivel
european. Alte exemple sunt „Comitetul Economic şi Social“
(organizaţie europeană de parteneriat social) şi consorţiile inter-
regionale (de exemplu, Alpi-Adria).
Marks şi MacAdam (1998, p. 104) consideră că politicile sociale
europene sunt domeniul cel mai propice pentru parteneriat şi dialog
social. Într-un studiu exhaustiv consacrat acestei chestiuni, aceşti autori
identifică trei mari domenii unde se formează noii actori europeni:
• sindicalismul transnaţional – în prezent, există paradoxul după care
firmele devin tot mai multinaţionale, în timp ce sindicatele sunt tot
mai fragmentate şi limitate la cadrul naţional. Pentru a contracara
această evoluţie, s-a creat Confederaţia Europeană a Sindicatelor
(ETUC) în 1973, reprezentând peste 40 de federaţii şi peste 20 de

156
ţări; barierele actuale sunt însă la nivel naţional, unde legislaţia şi
modul de organizare sunt extrem de rigide;
• mişcările regionale au început să se organizeze fie la nivel global
(Asociaţia Europeană a Regiunilor), fie sub formă de grupuri de
interes şi consorţii; interesant este faptul că regiunile au
personalitate juridică (se pot angaja în nume propriu, direct, fără
să mai treacă prin controlul central) şi au format propriile structuri
operaţionale (de exemplu, centre de „lobby“ şi relaţii cu publicul);
• „noile mişcări sociale“ (NMS) care, spre deosebire de „vechile“
forme (Inglehart, 1990), se detaşează de ierarhia socială şi
tratează probleme transversale, comune tuturor societăţilor
europene. Iată câteva exemple: mişcările ecologice, mişcările anti-
nucleare, grupurile feministe, acţiunile de solidaritate cu Lumea a
Treia etc.; patru organizaţii paneuropene sunt deja reprezentate la
Bruxelles şi pe lângă Curtea Europeană de Justiţie.
c) Informalizarea deciziei sau ceea ce Benz (2003, p. 100) numeşte
„dezinstituţionalizarea luării deciziei“ se referă la procesul de
consultare şi negociere directă între indivizi şi noii actori colectivi.
Luarea deciziei nu mai este strict interguvernamentală: ea comportă
relaţii interpersoanle, jocuri cu roluri, negocieri, alianţe, influenţe,
discursuri carismatice, acţiuni de captare a bunăvoinţei („confidence-
building“), „lobby“ politic. Benz constată că astfel de relaţii informale
au început să apară şi în cazul colaborării dintre Consiliu şi Parlamentul
European, prin multiplicarea workshop-urilor şi a reuniunilor informale.
Poziţiile de negociere nu sunt neapărat interstatale şi nu pleacă de la
raporturi de putere, ci de la interacţiunea persoanelor şi a elitelor.
Această informalizare a relaţiilor oficiale este un pas important spre
formarea comunităţii politice şi a coeziunii organizaţionale care stau la
baza cetăţeniei europene.
d)Adaptarea normelor de civitate la contextul specific al cetăţeniei
europene. După Brubaker (apud: Schmitter, 2001, p. 88), cetăţenia
europeană este o variantă a tipului ideal de cetăţenie prin ajustări
conjuncturale care vizează următoarele aspecte:
• egalitatea în drepturi pentru toţi cetăţenii U.E.; este vorba de
drepturi egale pentru toţi cetăţenii statelor naţionale, recunoscute
şi la nivelul Uniunii;
• loialitatea nu se mai exprimă prin disponibilitatea la sacrificiu în
interesul „patriei-mamă“; această formă sacralizată de loialitate,
susţinută de serviciul militar obligatoriu, a dispărut în cazul euro-
cetăţeniei; ea este înlocuită de ritualuri pur simbolice (salutul
drapelului sau respectul imnului) şi de „patriotismul constituţional“
al lui Habermas;
• apartenenţa la o comunitate politică şi culturală care nu mai este
legată în mod necesar de naţiune şi teritoriu;

157
• participarea la activitatea unităţilor subnaţionale (de exemplu,
regiunile, municipalităţile) şi a instituţiilor europene specifice
(Ombudsman, Parlamentul European, Curtea Europeană de
Justiţie);
• naţionalitatea este dublată de cetăţenia U.E., astfel încât cetăţenii
statelor membre au o dublă cetăţenie (naţională şi europeană);
• beneficiile individuale de pe urma cetăţeniei europene nu sunt
foarte convingătoare (drepturile supranaţionale nu influenţează
foarte mult viaţa zilnică a cetăţenilor); cu toate acestea, euro-
cetăţenia este o condiţie favorizantă pentru alte drepturi prevăzute
în reglementările specializate referitoare la egalitatea de gen,
tratamentul angajaţilor sezonieri sau pe termen redus, protecţia
mediului, drepturile consumatorilor, asistenţa medicală a
persoanelor care se deplasează în interiorul U.E., practicile
competiţionale între firme, standardele minimale de sănătate şi
siguranţă socială, protecţia împotriva subculturilor etc. Statutul de
cetăţenie europeană deschide accesul la alte drepturi, incluse în
reglementări care nu se referă direct la euro-cetăţenie.
Aceste modificări ale tipului ideal de cetăţenie, spune Schmitter (2001,
p. 109), nu au reuşit totuşi să impună cetăţenia europeană ca o identitate
colectivă atrăgătoare, capabilă să capteze identificarea politică a
cetăţenilor. Cetăţenia U.E. rămâne ca un supliment la „polity“ naţional,
fiind incapabilă să rezolve problema legitimităţii şi democraţiei europene.
Soluţia constă nu în a începe cu inventarea miturilor identitare, a
tradiţiilor şi a simbolisticii aferente. După Schmitter, ceea ce trebuie rea-
lizat mai întâi este consolidarea organizaţională a „Euro-polity“ astfel încât
cetăţenia europeană să devină un concurent puternic pentru cetăţenia
naţională. Cu alte cuvinte, acţiunea politică trebuie să susţină cu prioritate
organizaţia, care va fi capabilă să-şi dezvolte ulterior propria identitate
colectivă. În acest scop, Schmitter avansează şase propuneri de reformă
politică vizând relansarea interesului pentru cetăţenia europeană:
• organizarea unor referendum-uri naţionale o dată cu alegerile
europene; această măsură ar da legitimitate şi ar atrage atenţia
asupra U.E. ca organizaţie politică;
• introducerea unui dublu sistem de votare pentru Parlamentul
European: pe liste de partid şi pe liste individuale;
• folosirea sistemelor indirecte (vot electronic) şi introducerea
deliberării colective (de exemplu, prin forum-uri Internet), astfel
încât cetăţenii să aibă mai multe informaţii despre candidaţi;
• aderarea U.E. la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
devenind astfel eligibilă pentru Curtea Europeană a Drepturilor
Omului cu sediul la Strasburg; acest demers trebuie completat prin
codificarea drepturilor din generaţia a 3a şi a 4a (de exemplu,
drepturile sociale, drepturile culturale, drepturile copilului,
drepturile consumatorului, drepturile ecologice), specifice spaţiului

158
public european; aceste drepturi ar fi complementare celor din
generaţia 1a şi a 2a, protejate de instrumentele naţionale;
• legiferarea statutului „Euro-denizens“, a persoanelor care nu au
acces la drepturi pentru că nu au statutul de cetăţean naţional;
cetăţenia europeană ar fi un statut juridic acordat nu numai
„comunity nationals“, ci şi azilanţilor politici, refugiaţilor de război,
solicitanţilor de rezidenţă iar U.E. ar căpăta responsabilităţi
efective în gestionarea acestei zone de „non-citizenship“;
• garantarea cetăţeniei europene pentru descendenţii cetăţenilor
statelor membre ale U.E. care trăiesc în afara Uniunii.
Toate aceste măsuri au drept scop să facă din cetăţenia europeană o
alternativă şi nu un derivat al cetăţeniei naţionale. Ele vizează întărirea
„Euro-polity“ ca organizaţie de integrare politică şi, implicit, ca suport al
formării noii identităţi colective. Această identitate va depăşi stadiul actual
de „market membership“. Ea va ocupa treptat spaţiul transnaţional al
societăţii europene prin valorificarea celui mai recent mit identitar: mitul
cetăţeanului. Este un mit care a mobilizat energiile populare în perioada
formării naţiunilor şi a reuşit să confere legitimitate statelor naţionale pe
baza unui contract social foarte simplu: cetăţenii primesc drepturi
garantate şi recunoscute de stat care, în schimb, cere loialitate şi
respectarea obligaţiilor civile. Aspectele intervenite ulterior, respectiv
participarea politică şi justiţia socială, au făcut ca cetăţenia să devină
piatra de încercare a politicilor publice şi măsura capacităţii statelor na-
ţionale de a gestiona echilibrul dintre drepturi şi responsabilităţi.
Pentru moment, nu dispunem de un proiect la fel de mobilizator pe
baza căruia să se construiască identitatea colectivă a U.E. Cetăţenia
europeană este mai mult decât suma cetăţeniilor naţionale. Ea nu se
reduce la cele patru drepturi supranaţionale recunoscute de Tratatul de la
Maastricht şi nici nu se limitează la simbolurile „europene“ (drapelul,
imnul, paşaportul etc.) introduse artificial, prin imitarea sistemelor de
identificare naţională. Cetăţenia europeană trebuie să reprezinte
activitatea unei comunităţi inclusive care funcţionează într-un spaţiu
public transnaţional. Ea va fi efectivă doar în momentul în care va îndeplini
toate criteriile cetăţeniei şi va fi capabilă să capteze adeziunea cetăţenilor
cel puţin în aceeaşi măsură ca cetăţenia naţională.

4. Rolul educaţiei
Formarea conştiinţelor individuale şi colective se face cel mai temeinic
prin educaţie. Îndeosebi în epoca modernă, guvernanţii au folosit educaţia
ca un mijloc de influenţă socială, mai eficace decât recursul la forţă,
prozelitismul, îndoctrinarea sau exorcizarea. În formarea naţiunilor, de
exemplu, învăţământul naţional, secularizat şi accesibil a fost un
instrument activ în inculcarea sentimentului naţional. Şcoala a fost spaţiul
cultural în care s-a învăţat limba, istoria şi geografia naţională, dar şi un
mediu pentru socializarea politică precoce. Prin instruire, viitorii cetăţeni
au fost sensibilizaţi în favoarea virtuţii civice şi a loialităţii faţă de statul-
naţiune.

159
Educaţia pentru cetăţenie europeană nu mai poate opera în aceleaşi
condiţii. Pe de o parte, pentru că identitatea colectivă a U.E. nu a devenit
încă un referenţial politic capabil să concureze spaţiul public naţional, care
continuă să monopolizeze activităţile civice şi politice.
Pe de altă parte, conform Tratatului Uniunii, educaţia este în atribuţia
statelor membre. Ea nu face obiectul unei politici comune, cu excepţia
unor competenţe legate de libertatea de circulaţie a persoanelor (dreptul
la educaţie al copiilor lucrătorilor migranţi, recunoaşterea calificărilor)
incluse în art. 149-150 din Tratatul Uniunii. În baza subsidiarităţii, educaţia
şi cultura rămân atribute definitorii ale statului naţional.
Această contradicţie dintre nevoia de educaţie pro-europeană şi
absenţa politicilor comunitare în acest domeniu a devenit preocupantă la
sfârşitul anilor ’90, când s-a constatat o rămânere în urmă a Europei faţă
de principalii săi concurenţi (SUA şi Japonia). Ca de obicei în situaţiile de
criză (vezi şocul Sputnik-ului şi efectele sale asupra educaţiei americane
sau mobilizarea naţională prin educaţie în Japonia postbelică şi în perioada
Meiji), politicienii şi-au adus aminte de educaţie. La început prin procese
spontane, de cooperare directă între instituţiile de învăţământ (Procesul
Bologna, Programele Leonardo şi Socrates), educaţia şi formarea
profesională au primit tot mai mult sprijin comunitar. Mai mult, începând
cu Summit-ul de la Lisabona (2000), educaţia şi cultura au devenit, pentru
prima oară în istoria U.E., priorităţi strategice ale politicilor europene.
În acest proces de valorificare a educaţiei în construcţia europeană, se pot
identifica trei momente de referinţă, respectiv introducerea dimensiunii
europene, Procesul de la Bologna şi Strategia de la Lisabona. Chiar dacă
nu se referă direct la cetăţenia europeană, aceste momente sunt
importante pentru formarea prin educaţie a conştiinţei europene şi a
identităţii politice corespunzătoare. Cele trei demersuri la care ne vom
referi în continuare sunt rezultatul unei schimbări de atitudine în favoarea
educaţiei şi formării profesionale la nivelul Uniunii care începe să se
comporte ca un stat supranaţional: şi-a creat un aparat birocratic
organizat pe domenii ale politicilor publice (inclusiv educaţia, cultura şi ti-
neretul), se preocupă de relaţia sa cu cetăţenii şi îşi asumă politici care
altădată erau lăsate în apanajul exclusiv al statelor naţionale (educaţia,
apărarea, securitatea, relaţiile internaţionale).

a) Dimensiunea europeană
Ideea de „dimensiune“ evocă deschiderea europeană a sistemelor edu-
cative naţionale, circumscrise jurisdicţiei statelor membre. Introdusă în
1983 printr-o recomandare a Parlamentului European, dimensiunea
europeană desemna o finalitate adăugată politicilor naţionale în domeniul
învăţământului ceea ce, practic, se traduce prin teme şi conţinuturi
europene în cadrul unor materii precum geografia şi istoria, studiul limbilor
străine şi al „acquis“-urilor, chiar prin materii aparte dedicate studiilor
europene. Adiţionarea acestor specificaţii la edificiul naţional al educaţiei
nu a mai corespuns aşteptărilor, astfel încât s-a simţit nevoia unor
dezvoltări mai consistente. Începând cu 1993, în „Carta Noii Europe“
(adoptată o dată cu Tratatul de la Maastricht), „dimensiunea“ a căpătat un
contur mai precis. Ea înseamnă:

160
• educaţia în Europa, care pune accentul pe apartenenţa la un spaţiu
cultural comun;
• educaţia despre Europa, care se referă la conţinuturile şi materiile care
studiază diversele aspecte ale societăţii europene;
• educaţia pentru Europa, care vizează formarea identităţii şi cetăţeniei
europene.
Acest din urmă aspect a devenit o prioritate în programele de co-
operare în domeniul educaţiei, cercetării şi tineretului. În condiţiile dublării
bugetului comunitar pentru educaţie şi triplării fondurilor pentru cercetare
în exerciţiul 2005-2008, este de aşteptat ca educaţia pentru cetăţenie
europeană să beneficieze de o susţinere masivă.

b) Procesul de la Bologna
Este vorba de o mişcare ad hoc a universităţilor europene în favoarea
unei „Arii Europene a Învăţământului Superior“. Aceasta presupune armo-
nizarea politicilor, a structurilor, a modului de recunoaştere a studiilor
universitare, ceea ce depăşeşte cu mult simpla „dimensiune“ injectată în
sistemele naţionale. Cele 6 obiective ale Procesului de la Bologna (validat
în 1999 prin susţinerea oficială a miniştrilor de resort din ţările semnatare,
inclusiv România) antrenează schimbări de substanţă, respectiv:
• un sistem comparabil de diplome şi acte de studii (de exemplu, „foaia
matricolă“);
• o structură echivalentă, similară învăţământului superior american,
care să cuprindă două cicluri, respectiv licenţa (ciclul inferior,
„Bachelor“ sau „undergraduate“ cu durata de 3 ani) şi nivelul Master
(„graduate“) cu durata de 2 ani; doctoratul va fi al 3-lea ciclu
universitar, inclus în învăţământul superior (nu va mai fi considerat
învăţământ postuniversitar, ca în România) şi va avea o durată de 3
ani;
• un sistem transferabil de credite (de exemplu, ECTS sau Sistemul
European de Credite Transferabile), echivalent pentru toate
universităţile europene, unde un semestru = 30 credite, 45 ore
săptămânal = 2 credite dintre care 30 ore de interfaţă (cu prezenţă) şi
15 ore de lucru individual; ECTS presupune o scară unică de evaluare
cu şapte calificative, care să înlocuiască sistemul de notare de la 1 la
10;
• intensificarea mobilităţii studenţilor şi a cadrelor universitare (de exem-
plu, prin programele TEMPUS şi ERASMUS);
• cooperarea în materie de asigurare a calităţii, de exemplu, prin
European Network of Quality Assurance in Higher Education;
• promovarea studiilor europene şi a educaţiei pentru Europa.

c) Strategia de la Lisabona
Consiliul European de la Lisabona (2000) a proclamat, pentru prima
dată în istoria U.E., că educaţia şi cultura devin priorităţi ale politicilor
comune. Ca urmare, sub numele generic „Strategia de la Lisabona“, s-au
fixat trei obiective strategice, respectiv:

161
• îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei sistemelor de educaţie şi formare
profesională din cadrul U.E.;
• facilitarea accesului la sistemele de educaţie şi formare din statele
membre;
• deschiderea sistemelor de educaţie şi formare către societate.
Cum sistemele naţionale de învăţământ sunt foarte variate (structuri,
tipuri de instituţii, examene şi certificate, legislaţie, curriculum, formarea
profesorilor, management şi finanţare), s-a convenit să se menţină
această diversitate dar să se obţină convergenţa şi armonizarea politicilor
educaţionale pe două căi:
• prin stabilirea unor obiective comune, realizate însă printr-o mare
diversitate de programe, actori şi stiluri manageriale;
• prin adoptarea unor standarde comune de performanţă („indicators
and benchmarks“) care să permită evaluarea după criterii comune,
comparabilitatea şi planificarea unor acţiuni comune.
Aceste tendinţe exprimă interesul statelor membre şi al U.E. de a
susţine demersurile de integrare politică prin acţiuni tot mai consistente în
domeniul educaţiei şi formării profesionale. „Europenizarea“ se extinde
astfel la toate sectoarele, inclusiv la cele considerate altădată ca atribuţii
inviolabile ale statului naţional. Fără îndoială, aceste evoluţii ne arată, pe
de o parte, că U.E. tinde să-şi asume toate prerogativele unei entităţi
politice funcţionale, pe de alta, că statul naţional nu mai este singur pe
arena publică şi că este nevoit să împartă puterea şi responsabilitatea cu
alţi parteneri, aflaţi în afara teritoriului naţional.

162
CONCLUZII

Statutul Uniunii Europene provoacă pentru moment confuzie, chiar


dacă cercetătorii în ştiinţele sociale şi politice sunt entuziasmaţi de faptul
că au lansat un nou termen: guvernanţa multiplă. Cetăţenia naţională s-a
format în interiorul spaţiului public naţional, caracterizat prin cele trei
puteri clar definite (executivul, legislativul şi juridicul), prin relaţii
manicheiste între stat şi societatea civilă, între guvernanţi şi opoziţia
politică. În schimb, democraţia europeană este prea complicată. Ea aduce
un amestec ciudat de principii, practici diplomatice şi structuri federaliste,
de subsidiaritate şi pluralism instituţional, de coabitare a dreptului
comunitar cu reglementarea interguvernamentală, toate acestea într-un
ansamblu compozit greu de explicat prin reperele anterioare. Cetăţeanul
de rând este derutat de faptul că, deşi guvernele naţionale rămân
puternice şi foarte vizibile, statele naţionale acceptă totuşi deciziile unor
instituţii supranaţionale care le limitează suveranitatea. Deşi a învăţat încă
din şcoală că cetăţenia nu are existenţă juridică decât în interiorul
propriului stat, cetăţeanul trebuie să admită că există un corp de drepturi
europene şi instrumente de protecţie care se aplică direct, în deplină
logică federală. Acestea nu sunt însă drepturi subiective, în sensul juridic
al termenului (ele nu stabilesc o relaţie juridică între cetăţeni şi Uniune), ci
principii de cooperare pe orizontală, între entităţi politice autonome. În
sfârşit, scena politică a democraţiei europene oferă şanse de participare
îndeosebi pentru elite, întreprinzători şi tehnocraţi, pentru persoanele
poliglote, cu o educaţie multiculturală şi dispuse la mobilitate. Apare astfel
riscul ca cetăţenia europeană, spre deosebire de aportul mobilizator şi
egalitar al cetăţeniilor naţionale, să mărească clivajele şi să încurajeze
inechitatea, marginalizarea, euro-scepticismul şi non-participarea.
Altfel spus, în concluzia acestei lucrări, cetăţenia europeană este
ambiguă. Pe de o parte, ea conservă sensul iniţial al cetăţeniei, aşa cum a
apărut în interiorul frontierelor juridice ale statului naţional, ca relaţie
directă între cetăţenii statelor membre şi Uniune. Ca în orice sistem fe-
deral, unde drepturile se aplică direct cetăţeanului (fără filtrul decizional al
entităţilor intermediare), statutul de cetăţean european desemnează drep-
turile cetăţeanului ca membru al propriului stat şi al Uniunii. Pe de alta, a fi
cetăţean al Uniunii presupune să fii membrul unei noi comunităţi politice,
ireductibilă la suma societăţilor şi statelor naţionale. În acest sens,
cetăţenia europeană desemnează un nou tip de identitate colectivă, care
asigură liantul politic şi cultural între statele membre, între acestea şi
instituţiile supranaţionale. Spre deosebire de identitatea culturală euro-

163
peană, care se referă la istoria, valorile şi patrimoniul cultural comun al
popoarelor europene, cetăţenia europeană trebuie înţeleasă în primul rând
ca o identitate politică. Este identitatea U.E., reprezentată de o cultură
politică comună care trebuie construită şi inventată printr-un proces
similar formării statelor naţionale în sec. XIX. Acest proces, aşa cum am
văzut, trebuie să înceapă cu organizaţia politică, cu demarcarea spaţiului
public în care se va desfăşura acţiunea cetăţenilor europeni. Această nouă
formă de organizaţie nu se mai reduce la stat şi la polaritatea putere-
opoziţie. Ea este pluralistă, multi-centrică şi pe mai multe niveluri, într-o
structură reticulară complet diferită de sistemul centralizat şi ierarhizat al
statului naţional.
Uniunea Europeană este o provocare pentru ştiinţele sociale şi politice
tocmai prin caracterul său inedit şi contradictoriu. Ea nu se limitează la
termenii specifici statului, nici chiar la versiunea sa federală, şi nici nu mai
poate fi explicată prin logica guvernării. Puterea este descentralizată,
împărţită între o multitudine de actori naţionali şi europeni, ceea ce incită
la cooperare şi formarea parteneriatelor. În sistemul de guvernanţă
pluralistă al Uniunii, nici un participant nu mai este atât de puternic încât
să-i domine autoritar pe ceilalţi. Această formă de organizaţie politică
decurge din noua ordine europeană care a reuşit să aducă nu numai
stabilitate, dar şi prosperitate, facilităţi economice, comerciale şi
financiare fără precedent.
Rămâne ca proiectul de integrare politică, început în anii ’90, să
definitiveze acest proces. Hibridul juridic al Uniunii ca îmbinare între
dreptul internaţional şi dreptul comunitar, între un stat federal şi o or-
ganizaţie supranaţională, este greu de conceptualizat. El nu mai poate fi
cuprins prin tiparele obişnuite, astfel încât este nevoie de alte încercări
explicative, de alte concepte, de alte cercetări. Tocmai din acest motiv,
am considerat interesant şi oportun să introducem conceptul integrator de
cetăţenie europeană în formarea studenţilor în ştiinţele sociale şi politice.
Dezbaterea pe care am iniţiat-o în acest curs poate deschide accesul spre
concepte înrudite, la fel de complexe şi dificil de încadrat, precum
„europenizarea“, „guvernanţa“, „societatea civilă“, „identitatea
europeană“, „drepturile omului“, „societatea reticulară“, „globalizarea“
etc. Acestea sunt nu numai provocări intelectuale de mare atractivitate,
dar şi concepte operaţionale, utile în viaţa de zi cu zi a viitorilor cetăţeni
europeni.

164
ANEXA I – SENSUL DAT CETĂŢENIEI
ÎN DIVERSE CONTEXTE CULTURALE
Ţara Denumirea Semnificaţia
ARMENIA kaghokatsintyum statut civil, apartenenţă
AUSTRIA Staatsbürgerschaft statut juridic, naţionalitate
AZERBAIJAN vatandaslig patriotism
BOSNIA ŞI državljanstvo statut civil
HERZEGOVINA
BULGARIA grajdanstvo cetăţenie, naţionalitate
CHINA loialitate şi obligaţii
CROAŢIA državljanstvo drepturile civile, statut juridic
REPUBLICA CEHĂ občanstvi statut juridic
ESTONIA kodakondsus naţionalitate
FINLANDA kansalaisuus cetăţenie, naţionalitate
FRANŢA citoyenneté cetăţenie, statut politic şi juridic
GEORGIA nokalaksoba apartenenţă, statut civil
GERMANIA Staatsangehörigkeit naţionalitate
Staatsbürgerstatus statut civil, participare politică
GRECIA Υπυκοότυτα apartenenţă la polis
(ipikootita)
ITALIA cittadinanza naţionalitate, statut juridic
KAZAHSTAN atuldyk patriotism, loialitate faţă de stat
KIRGHISTAN grajdanstvo statut juridic, naţionalitate
atuulduk patriotism (atuul = patriot), obligaţii civice
LETONIA pilsoniba naţionalitate
MALTA cittadinanza naţionalitate, statut juridic
MAREA BRITANIE citizenship statut politic şi juridic, participare, ansamblu de
drepturi şi obligaţii
OLANDA burgerschap naţionalitate
POLONIA obywatelstwo apartenenţă, naţionalitate
ROMÂNIA cetăţenie naţionalitate
RUSIA grajdanstvo apartenenţă, naţionalitate
SERBIA državljanstvo statut civil, apartenenţă
grajdanstvo statut civil
SLOVACIA občianstvo apartenenţă (občia = comunitate), naţionalitate
SLOVENIA državljanstvo naţionalitate, statut civil
SPANIA ciudadania cetăţenie, naţionalitate
SUEDIA medborgare cetăţean al statului (borg = burg, cetate, oraş)
TURCIA vatandaşlik naţionalitate, statut juridic
UCRAINA gromadyanstvo statutul de cetăţean, titular de drepturi
UNGARIA allampolgársag apartenenţă, naţionalitate
LIMBA ROMANI romaniphen loialitate şi obedienţă faţă de comunitate şi legea
tradiţională (romani criss = tribunalul tradiţional)
LIMBA ARABĂ al mwatana apartenenţă, identitate, patriotism (watan = pământ,
‫فطاوطا‬ teritoriu, patrie)

165
ANEXA II – COMPONENTELE CULTURII CIVICE
Civitas (1994) Audigier (1998) Veldhuis (1997)

Standarde de conţinut - Competenţe cognitive Cunoştinţe de bază


cunoştinţele de bază • cunoştinţe privind • democraţia ca valoare şi
despre valorile şi legislaţia şi activitatea regim politic
principiile democraţiei, politică: regulile vieţii • cetăţenia democratică
guvernarea colective, distribuirea • funcţionarea democraţiei
democratică, viaţa puterilor în societatea • influenţa societăţii asupra
civică, sistemul politic democratică, instituţiile indivizilor
(american), drepturile şi publice, regulile acţiunii • decizia politică şi legislativă
responsabilităţile politice şi ale exercitării • drepturile şi obligaţiile
cetăţeanului, relaţiile libertăţii individuale cetăţeneşti
internaţionale • cunoştinţe despre • rolul partidelor politice şi al
lumea contemporană grupurilor de interes
Competenţe intelectuale -
• competenţe de natură • participarea la luarea
reprezintă operaţiile
procedurală: abilitatea deciziilor
mintale care ajută
de a argumenta şi • modul de influenţare a
învăţarea standardelor
dezbate, de a reflecta şi politicilor publice
de conţinut. Ele se
evalua argumentele şi • problemele curente ale
definesc prin
acţiunile altora politicilor publice
următoarele verbe:
• cunoaşterea principiilor
• a identifica Atitudini şi opinii
drepturilor omului şi ale
• a descrie • interesul faţă de problemele
cetăţeniei democratice
• a explica sociale şi politice
• a evalua o poziţie (o Competenţe sociale • identitatea naţională
idee sau o afirmaţie) (necesare co-cetăţeniei) • atitudinea faţă de
• a lua poziţie (faţă de • capacitatea de a democraţie şi cetăţenie
mai multe opţiuni) convieţui • încrederea în instituţiile
• a apăra o poziţie (un • capacitatea de a politice
punct de vedere) coopera • loialitatea
• capacitatea de a • toleranţa şi recunoaşterea
Competenţe de
rezolva conflictele pe prejudiciilor
participare
baza legilor şi • respectul faţă de ceilalţi
• capacitatea de a
principiilor democraţiei • valorificarea identităţii
influenţa politica şi
• capacitatea de a lua europene
deciziile prin acţiuni
parte la dezbaterea • ataşamentul faţă de valorile
colective
publică democraţiei europene
• exprimarea clară a
Competenţe intelectuale
intereselor în atenţia
• colectarea şi valorificarea
decidenţilor şi
informaţiei din diverse
politicienilor
media
• construirea de
• abordarea critică a
coaliţii, negocierea,
informaţiei, politicilor şi
realizarea
opiniilor
compromisului şi
• deprinderi de comunicare
căutarea consensului
(capacitatea de a raţiona,
• gestiunea
de a argumenta şi a
conflictelor
exprima un punct de
vedere)

166
ANEXA III – EDUCAŢIA CIVICĂ ÎN CURRICULUM-UL FORMAL DIN ŢĂRILE EUROPENE
Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea Timpul alocat
Albania educaţie civică primar (clasele I-IV) materie distinctă, obligatorie 5% din orele de predare
educaţie civică primul ciclu de învăţământ materie distinctă, obligatorie 4% din orele de predare
secundar (clasele V-VIII)
educaţie civică al doilea ciclu de învăţământ materie distinctă, obligatorie 11% din orele de predare
secundar (clasele IX-X)
Andorra ştiinţe sociale primar (clasele I-VI) integrată „blocuri” transcurriculare
ştiinţe sociale şi umane secundar (clasele VII-X) integrată
Armenia competenţe cotidiene primar şi secundar (clasele I- integrată
VII)
drepturile omului secundar (clasa a VIII-a) materie distinctă, obligatorie
statul de drept secundar (clasele IX-X) materie distinctă, obligatorie
Austria educaţie civică primar abordare transcurriculară
istorie şi educaţie civică secundar (ISCED 2 şi 3) nouă materie obligatorie
Azerbaijan instruire civică primar şi secundar transcurriculară
studii constituţionale secundar (clasa a IX-a) materie distinctă, obligatorie
omul şi societatea secundar (clasele VIII-XI) materie distinctă, obligatorie
Belgia
Comunitat educaţie civică primar şi secundar teme transcurriculare
ea
francofonă
Comunitat educaţie cetăţenească primar şi secundar teme transcurriculare cercuri tematice
ea
flamandă
Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea Timpul alocat
Bulgaria ştiinţe sociale şi primar şi secundar (clasele I- combinaţie de conţinuturi o oră pe săptămână;
educaţie civică XII) transcurriculare şi materie examen obligatoriu la
distinctă sfârşitul şcolarizării
omul şi lumea al doilea ciclu de învăţământ opţională
secundar (clasa a XII-a)
Cipru studii sociale primar (clasele I-VI) materie distinctă
istorie, educaţie civică şi primul ciclu de învăţământ materie distinctă o oră pe săptămână timp
economie secundar sau gimnazial de un semestru (educaţia
(clasele VII-IX) civică este materie
distinctă)
Croaţia educaţia pentru primar şi secundar (clasele I şi materie opţională program pilot
drepturile omului şi IX)
cetăţenie democrată
Danemarca ştiinţe sociale primar şi secundar (clasele I-IX materie distinctă, obligatorie
şi X-XII)
istorie şi instruire civică al doilea ciclu de învăţământ materie distinctă, obligatorie
secundar (clasele X-XII)
Elveţia studii sociale primar şi secundar non-obligatorie, integrată

Estonia educaţie socială primar (clasa a IV-a) materie distinctă, obligatorie 1 oră pe săptămână
educaţie socială secundar (clasele IX şi XII) materie distinctă, obligatorie 2 ore pe săptămână
Federaţia introducere în educaţia primar (clasele I-IV) materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
Rusă civică şi juridică
materiile asociate primar (clasele I-IV) facultativă
dreptului (dreptul şi
politica, fundamentele
cetăţeniei, instruirea
civică)

168
Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea Timpul alocat
introducere în studiile primul ciclu de învăţământ facultativă
sociale secundar (clasele V-IX)
(„obchestvovedenie”),
dreptul şi politica,
instruirea civică,
fundamentele dreptului,
fundamentele cetăţeniei
materiile auxiliare primul ciclu de învăţământ facultativă
dreptului secundar (clasele V-IX)
studii sociale, ştiinţe al doilea ciclu de învăţământ materie distinctă, obligatorie
politice, fundamentele secundar (clasele X-XI)
dreptului
drepturile omului, al doilea ciclu de învăţământ facultativă
bazele culturii civice şi secundar (clasele X-XI)
juridice
Finlanda istorie şi studii sociale primar (clasele I-VI) materie distinctă, obligatorie; 114 lecţii săptămânale în
instruirea civică face parte din 6 ani
studiul mediului şi a naturii
(570 lecţii pe un interval de 6
ani)
istorie şi studii sociale primul ciclu de învăţământ materie distinctă, obligatorie 288 ore săptămânale în 3
secundar (clasele VII-IX) ani
cetăţenie şi spirit secundar (clasele VII-XII) conţinuturi transcurriculare consiliere (76 ore în 3 ani,
antreprenorial clasele VII-IX)
Franţa a trăi împreună („vivre primar (vârsta 6-8 ani) materie distinctă, obligatorie
ensemble”)
educaţie civică primar şi primul ciclu de materie distinctă, obligatorie materie la examenul
învăţământ secundar (ISCED 1 naţional
şi 2)

169
Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea Timpul alocat
educaţie socială, civică al doilea ciclu de învăţământ trunchi comun obligatoriu, 3 - 4 ore din totalul de 26
şi juridică secundar separat şi integrat (cu istoria şi de ore săptămânal
geografia)
Germania studii sociale primar materie auxiliară şi parte inclus în curriculum-ul
(Sozialkunde) componentă a altor materii formal din toate statele
(istorie, geografie şi economie), federale (Länder)
obligatorie
studii sociale al doilea ciclu de învăţământ integrată, non-obligatorie opţional pentru concursul
secundar de admitere la
universitate
Grecia educaţie civică primar activităţi transcurriculare
literatura greacă veche, al doilea ciclu de învăţământ materii specifice
istoria, psihologia, secundar
dreptul civil şi instituţiile
politice, sociologia,
istoria şi ştiinţele
sociale, civilizaţia şi
identitatea europeană,
tehnologia comunicării,
ştiinţele mediului
Irlanda educaţie socială, primar integrată trei teme: eu, eu şi
personală şi pentru ceilalţi, eu şi lumea
sănătate
educaţie civică, socială primul ciclu de învăţământ materie distinctă, obligatorie obiect la examenul de
şi politică secundar capacitate („junior
certificate”)
«Leaving Certificate al doilea ciclu secundar parte integrantă a programelor
Applied» şi «Transition speciale respective (în cadrul
Year Programme» limbii engleze, istoriei,
geografiei)

170
Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea Timpul alocat
Islanda studii sociale integrate primar (clasele I-VII) integrată 3 lecţii pe săptămână
cu studiile religioase (clasele I-IV), 4 lecţii pe
săptămână (clasele V-VI),
3 lecţii pe săptămână
(clasa a VII-a)
competenţe de viaţă primar şi primul ciclu de integrată o oră pe săptămână
(„life skills”) învăţământ secundar (clasele (clase IV-X)
IV-X a şcolarităţii obligatorii)
studii sociale primul ciclu de învăţământ integrată 3 ore pe săptămână
secundar (clasele VIII-X) (clasa a VIII-a), 2 ore pe
săptămână (clasele IX-X)
competenţe de viaţă al doilea ciclu secundar integrată o oră pe săptămână
(clasele XI-XIII) (clasa a XI-a)
Italia studii sociale primar integrată
istorie şi educaţie civică primul ciclu de învăţământ materie distinctă
secundar
istorie şi educaţie civică, al doilea ciclu de învăţământ autonom şi transcurricular
economie secundar (instruirea civică asociată cu
istoria, geografia şi economia)
Letonia ştiinţe sociale primul ciclu de învăţământ integrată instruirea civică face
secundar parte dintr-un bloc de
materii („ştiinţele
sociale”) alături de
educaţia pentru sănătate,
etica, economia şi istoria
ştiinţe sociale al doilea ciclu de învăţământ integrată
secundar (clasele X-XII)

171
Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea Timpul alocat
Liechtenstein cunoştinţe civice preşcolar integrată în funcţie de necesităţi,
pe vârste şi niveluri
primar integrată
secundar integrată
Lituania principiile societăţii primar (clasele VII-VIII) materie distinctă o oră pe săptămână
civile
principiile societăţii secundar (clasa a X-a) materie distinctă 2 ore pe săptămână
civile
Luxemburg educaţie civică („cours al doilea ciclu de învăţământ materie distinctă o oră pe săptămână
d'instruction civique”) secundar (clasa a XII-a)
Macedonia educaţie civică primar (clasele VII-VIII) curs opţional
(FYROM) educaţie civică şcolile secundare profesionale materie distinctă
sistemul politic şi şcolile secundare generale inserturi specifice în diverse
cultura civică (clasele IX-XII) programe
Malta învăţarea democraţiei primar şi secundar transcurriculară, integrată în fiecare şcoală trebuie să-
toate materiile şi elaboreze propriul
curriculum pe baza unor
standarde naţionale
Moldova educaţie civică primar (clasele I-IV) materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
educaţie civică primul ciclu de învăţământ materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
secundar (clasele V-IX)
educaţie civică al doilea ciclu de învăţământ materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
secundar (clasele X-XII)

172
Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea Timpul alocat
Norvegia ştiinţe sociale primar (clasele I-VII) integrată (istoria, geografia şi 2-3 ore pe săptămână
instruirea civică)
activităţi de consiliere primar (clasele I-VII) integrată
ştiinţe sociale primul ciclu de învăţământ integrată 3-4 ore pe săptămână
secundar (clasele VIII-X)
activităţi de consiliere primul ciclu de învăţământ integrată
secundar (clasele VIII-X)
instruire civică al doilea ciclu de învăţământ materie distinctă 2 ore pe săptămână
secundar (clasa a XII-a)
Olanda educaţie pentru primar predată în cadrul „attainment în acest „attainment
cetăţenie target” despre om şi societate target” mai intră
geografia, istoria, studiul
societăţii şi mediului,
educaţia pentru sănătate
studii sociale secundar teme transcurriculare
(„Maatschappijleer”)
Polonia istorie şi societate primul ciclu de învăţământ arie curriculară integrată
secundar
cunoaşterea societăţii al doilea ciclu de învăţământ materie distinctă
secundar
Portugalia dezvoltare personală şi primar fiecare şcoală îţi defineşte predomină educaţia non-
socială propriul cadru curricular pe formală şi activităţile
baza unui curriculum naţional cross-curriculare
ciclul secundar superior (cls. X- activităţi cross-curriculare
XII)
Regatul Unit

173
Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea Timpul alocat
Anglia educaţie pentru primar transcurriculară, ca parte la alegere la nivelul
cetăţenie („citizenship integrată a ariei opţionale fiecărei şcoli
education”) „educaţie personală, socială,
sanitară şi civică”
cetăţenie primul ciclu de învăţământ transcurriculară
secundar
Scoţia dezvoltare personală şi primar şi primul ciclu de integrată şi transcurriculară
socială învăţământ secundar (vârsta (arie tematică)
5-14 ani)
educaţie religioasă şi primar şi primul ciclu de integrată şi transcurriculară
morală învăţământ secundar (nivelul (arie tematică)
de vârstă 5-14 ani)

Republica educaţie civică primar (clasele VI-IX) materie distinctă 1-2 ore pe săptămână
Cehă
ştiinţe sociale şi secundar (clasele XII-XIII) integrată ştiinţelor sociale, 2 ore pe săptămână în
educaţie cetăţenească educaţiei ecologice şi filosofiei curriculum-ul Şcolii
Naţionale; 1 oră pe
săptămână în curriculum-
ul Şcolii de Bază
România educaţie civică primar (clasele III-IV) materie distinctă, obligatorie 1-2 ore pe săptămână
(aria curriculară „om şi
societate”)
cultură civică primul ciclu de învăţământ curs opţional o oră pe săptămână
secundar (clasele V-VI)
cultură civică primul ciclu de învăţământ materie obligatorie completată o oră pe săptămână
secundar (clasele VII-VIII) de conţinuturi transcurriculare
(ex. cursurile opţionale
„comunicarea în sfera publică”
şi „rezolvarea de conflicte”)
San Marino studii sociale primar integrată

174
Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea Timpul alocat
istorie şi educaţie civică primul ciclu de învăţământ materie distinctă
secundar
istorie şi educaţie civică, al doilea ciclu de învăţământ materie distinctă
economie secundar
Serbia-
Muntenegro
Serbia educaţie pentru primar şi secundar materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
cetăţenie
Muntenegr educaţie pentru primar şi secundar materie distinctă, optională proiect pilot
o cetăţenie
Slovacia instruire civică primar (clasele VI-IX) materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
ştiinţele societăţii secundar (clasele IX-XI) materie distinctă
Slovenia educaţie civică şi etică primar (clasele VII-VIII) materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
cultură civică secundar (clasa a IX-a) materie distinctă, curs opţional o oră pe săptămână (32
în cadrul modulului „ştiinţe ore într-un an şcolar)
umane”
ştiinţe sociale şcolile secundare profesionale materie distinctă, obligatorie 85 ore într-un an şcolar
(ciclul de 2 ani), 70 ore pe
an şcolar (ciclul de 3 ani)
Spania ştiinţe, geografie şi primar materie distinctă
istorie
etică, ştiinţe sociale, secundar (ambele cicluri) materie distinctă
geografie şi istorie
filosofie şi istorie; istoria al doilea ciclu de învăţământ materie distinctă şi teme
lumii contemporane secundar (Bachillerato) transcurriculare
(filiera ştiinţe sociale)
Suedia studii sociale primar (clasele I-VI) materie distinctă 855 ore în 9 ani de
secundar (clasele VII-IX) învăţământ obligatoriu

175
Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea Timpul alocat
Turcia democraţie şi educaţie primar (clasele I-III) materie distinctă, obligatorie
pentru drepturile omului
instruire civică şi primul ciclu de învăţământ materie distinctă, obligatorie
drepturile omului secundar (clasele VII-VIII)
democraţie şi educaţie al doilea ciclu de învăţământ materie distinctă, curs
pentru drepturile omului secundar (clasa a XI-a) facultativ
Ucraina „Suntem cetăţeni” primul ciclu de învăţământ materie distinctă, obligatorie ultimul an de şcolaritate
secundar (clasa a IX-a)
educaţie juridică primul ciclu de învăţământ materie distinctă, obligatorie
secundar (clasa a IX-a)
educaţie pentru al doilea ciclu de învăţământ materie distinctă, obligatorie
cetăţenie secundar (clsasele IX-XI)
Ungaria istorie şi cetăţenie primar (clasele V-VIII) trunchi comun obligatoriu 10 - 14% din orele din
(parte a ariei curriculare „om şi curriculum
societate”)
antropologie şi studii primar (clasa a VII-a)
sociale
studii sociale secundar (clasele IX-XII) integrată alocări variabile în
curriculum-ul la dispoziţia
şcolii
studiul omului şi etica secundar (clasa a XI-a) integrată
introducere în filosofie secundar (clasa a XII-a) integrată
istorie şi cetăţenie secundar profesional (clasa a materie distinctă
XII-a)

Sursa: C. Bîrzea (2003) EDC Policies in Europe: A Synthesis,


Strasbourg, Council of Europe.

176
177
ANEXA IV – CARACTERISTICILE IDENTITĂŢII EUROPENE
CARTA
HUNTINGTON DUROSELLE BRAUDEL WRIGHT MORIN IDENTITĂŢII
EUROPENE
Moştenirea Dreptul roman Interpretarea Umanismul: Caracterul dialogic al Comunitatea
clasică Morala iudeo- cantitativă a tendinţa de a identităţii europene, destinului
Creştinismul creştină existenţei considera omul ca rezultat dintr-o serie de istoric
Revolta prometeică măsura tuturor antagonisme interne:
Separarea Arta clasică Comunitatea
lucrurilor şi un scop religia/raţiunea
autorităţii Umanismul şi Atracţia originilor şi valorilor
în sine
temporale de individualismul mitul eternului credinţa/îndoiala
autoritatea retur Liberalismul: Comunitatea
Renaşterii gândirea
spirituală încrederea în modului de
Raţionalismul şi Atracţia faţă de mitică/gândirea critică
individ şi dreptul viaţă
Diversitatea ştiinţa iluminismului interzis, empirismul/raţionalismu
fiecăruia de a-şi
lingvistică necunoscut, l Comunitatea
Romantismul dezvolta propriul
Statul de drept îndepărtat socială şi
potenţial existenţa/ ideea
Încrederea în economică
Instituţiile Pragmatismul: particularul/universalul
politice bazate raţiune, mitul Comunitatea
convingerea că nu problematizarea/reînte
pe supremaţiei responsabilităţi
există adevăruri meierea
reprezentativitat subiectului i
absolute, ci doar
e Spiritul critic şi filosofia/ştiinţa
cele confirmate de
Individualismul autocritic practică cultura
umanistă/cultura
Relativismul:
ştiinţifică
circumscrierea
oricărei experienţe vechiul/noul
într-un context tradiţia/evoluţia
(ştiinţific, social reacţia/revoluţia
sau cultural) care
individul/colectivitatea
limitează
capacitatea imanentul/trancendentu
noastră de l
generalizare hamletismul/prometeis

178
mul
quişotismul/sancho-
panzismul

179
ANEXA V – CRONOLOGIA UNIFICĂRII EUROPENE

768- 814 Carol cel Mare, părinte al Europei


1100-1300 „Republica Christiana“
1308 Dante: „Despre monarhie“ (unificarea europeană sub o
monarhie unică)
1463 George Podiehrad (regele Boemiei): „Tratat de alianţă şi de
confederaţie pentru a rezista in faţa turcilor“ (model federal creştin)
1623 Emeric Cruce (călugăr-pedagog francez): „Noua Cynee“
1638 Ducele de Sully (ministrul Finanţelor a1 regelui protestant -
Henric al IV-lea): „Marele Proiect a1 Regelui Henric al IV-lea“
1645 Jan Amos Comenius: „Renaşterea universală“
1654 William Penn (quaker englez, fondatorul Pennsylvaniei
americane): „Prezentul şi viitorul păcii in Europa“
1712 Abatele Saint-Pierre: „Proiect de pace eternă“
1761 Jean-Jacques Rousseau: „Contribuţie la Proiectul de pace
eternă“
1789 Jeremy Bentham (fondatorul utilitarismului): „Principiile legii
internaţionale“
1795 Immanuel Kant: „Pacea eternă“
1800 Friedrich von Gentz (consilierul lui Mätternich, secretarul
Congresului de la Viena): „Despre pacea eternă“
1800-1813 Laplace: „Europa sub Napoleon cel Mare“ (proiectul de unificare
imperială al lui Bonaparte)
1814 Henri de Saint-Simon (teoretician al socialismului): „Despre
reorganizarea Societăţii Europene“
1834 Giuseppe Mazzini: mişcarea „Tineretul european“ (Risorgimento
la scară europeană)
1846 Richard Cobden (economist britanic): „Schimbul liber în Europa“
1851 Victor Hugo: „Statele Unite ale Europei“
1863 Pierre-Joseph Proudhon: „Despre principiul federativ“
1878 Johann Kaspar Bluntschli: „Organizarea Societăţii Statelor
Europene“ (după modelul helvetic)
1879 Constantin Frantz (diplomat prusac): „Despre federalism ca
principiu conducător“
1923 Richard Coudenhove-Kalergi (diplomat austriac, fondatorul
mişcării paneuropene): „Pan-Europa“
1924 Alfred Nossia: „Noua Europă“
1929 Aristide Briand (ministru de externe francez): „Liga Naţiunilor“
1949 înfiinţarea Consiliului Europei, cu sediul la Strasburg
1950 Planul Schuman privind integrarea limitată şi progresivă a
Europei (metoda neo-funcţionalistă)
1951 Tratatul de la Paris prin care se creează Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), la care aderă Franţa, RFG,
Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg
1952 proiectul Comunităţii Europene a Apărării (eşuat in 1954)
1957 Tratatele de la Roma privind constituirea Comunităţii Econo-
mice Europene şi, respectiv, a Euratom
1961 lansarea proiectului de uniune politică; prima încercare de ade-
rare a Marii Britanii
1962 eşecul Planului Fouchet de Uniune politică; iniţierea politicii
agricole comune (PAC)
1962 proiectul Kennedy, privind parteneriatu1 euro-atlantic
1968 realizarea uniunii vamale a celor şase ţări membre
1972 Tratatele de aderare a Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei şi
Norvegiei (ultimul fiind respins de populaţie)
1972 crearea ,,şarpelui monetar european“ (stabilizarea cursurilor
interne de schimb)
1976 Raportul Tindemans, privind crearea Uniunii Europene prin
întărirea cooperării politice
1979 intrarea în vigoare a Sistemului Monetar European (SME);
primele alegeri prin sufragiu universal direct pentru Parlamentul
European
1985 aderarea Spaniei şi a Portugaliei; Convenţia privind Spaţiul
Schengen
1986 Actul Unic European (prima mare revizuire a Tratatului de la
Roma)
1989 Planul Delors de uniune economică şi monetară
1992 Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) sau cea de
a doua mare modificare a Tratatului de la Roma
1992 instituţionalizarea cetăţeniei europene prin Tratatul de la
Maastricht
1993 realizarea pieţei unice
1994 cea de a doua etapă a Uniunii Economice şi Monetare
1997 Tratatul de la Amsterdam (cea de a treia revizuire majoră a
Tratatului de la Roma)
2000 Tratatul de la Nisa (sau cea de a patra revizuire majoră a Trata-
tului Uniunii) şi adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii,
ca parte integrantă a Tratatului Uniunii
2004 cea mai mare extindere a UE, prin aderarea Cehiei, Ciprului,
Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei, Sloveniei şi
Ungariei
2004 adoptarea Tratatului constituţional

181
BIBLIOGRAFIE

ABROMEIT, H. (1998) Democracy in Europe. How to Legitimize Politics in a Nation-


State Polity, Oxford, Berghan Books.
ALEJANDRO, R. (1993) Hermeneutics, Citizenship and the Public Sphere, Albany,
State University of New York Press.
ALEXANDRESCU, S. (1998) Paradoxul român, Bucureşti, Ed. Univers.
ALMOND, G.; VERBA, S. (1996) Cultura civică, Bucureşti, Editura DU Style.
ANDERSEN, S.S.; ELIASSEN, K.A. (1993) (eds.) Making Policy in Europe: The
Europeification of National Policy-Making, London, Sage.
ANDERSEN, S.S.; ELIASSEN, K.A. (1996) (eds.) The European Union: How Democratic
Is It?, London, Sage.
ANDERSON, B. (1983) Imagined Communities, London, Verso.
ANDREWS, G. (1991) (ed.) Citizenship, London, Lawrence and Wishart.
APPIAH, K.A. (1998) Cosmopolitan Patriots. In: P. Cheah, B. Robbins (eds.)
Cosmopolitics: Thinking and Feeling beyond the Nation, Minneapolis, University
of Minnesota Press.
ARCHIBUGI, D.; HELD, D.; KÖHLER, M. (1998) (eds.) Re-Imagining Political
Community: Studies in Cosmopolitan Democracy, Cambridge, Polity Press.
ARMSTRONG, K.A.; BULMER, S. (1998) The Governance of the Single European
Market, Manchester, Manchester University Press.
ARON, R. (1994) Is Multinational Citizenship Possible? In: B. Turner, P. Hamilton
(eds.) Citizenship. Critical Concepts, London, Routledge, vol. II, p. 279-291.
AUDIGIER, F. (1999) L’éducation à la citoyenneté. Paris, INRP.
BACHE, I. (1998) The Politics of European Union Regional Policy. Multi-level
Governance or Flexible Gatekeeping, Sheffield, Sheffield Academic Press.
BADIE, B. (1995) La fin des territoires, Paris, Fayard.
BANKOWSKI, Z.; CHRISTODOULIDIS, E. (1999) Citizenship Bound and Citizenship
Unbound. In: K. Hutchings, R. Dannreuther (eds.) Cosmopolitan Citizenship,
London, Macmillan; New York, St. Martin’s Press, p. 83-120.
BARBALET, J.M. (1988) Citizenship: Rights, Struggle and Class Inequality, Minneapolis,
University of Minnesota Press (trad. rom.: Cetăţenia, Bucureşti, Editura DU
Style, 1997).
BARBER, B.R. (1998) A Place for US: How to Make Society Civil and Democracy Strong,
New York, Hill and Wang.
BAUBOCK, R. (1994) Transnational Citizenship, Aldershot, Edward Elgar.
BECK, U. (1992) The Risk Society, London, Sage.
BEETHAM, D.; LORD, C. (1998) Legitimacy and the EU, London, Longman.

182
BEINER, R. (1995) Why Citizenship Constitutes a Theoretical Problem in the Last
Decade of the Century. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany,
State University of New York Press, p. 1-28.
BELLAH, R. (1975) The Broken Covenant: American Civil Religion in Time of Trial, New
York, Seabury.
BELLAMY, R.; CASTIGLIONE, D. (1998) Between Cosmopolis and Community:
Three Models of Rights and Democracy within the European Union. In: D.
Archibugi, D. Held, M. Köhler (eds.) Re-Imagining Political Community: Studies
in Cosmopolitan Democracy, Cambridge, Polity Press.
BENDIX, R. (1964) Nation-Building and Citizenship, New York, J. Wiley and Sons.
BERCEANU, B. B. (1999) Cetăţenia. Monografie juridică, Bucureşti, Ed. All Beck.
BERGER, P.L.; LUCKMANN, Th. (1999) Construirea socială a realităţii, Bucureşti, Ed.
Univers.
BERTEN, A. (1992) Identité européenne, une ou multiple? Réflexion sur les
processus de formation de l’identité. In: J. Lenoble, N. Dewandre (eds.)
L’Europe au soir du siècle. Identité et démocratie, Paris, Editions Esprit, p.
81-97.
BERTRAND, G.; MICHALSKI, A.; PENCH, L.R. (1999) Scenarios Europe 2010. Five
Possible Futures for Europe, Brussels, European Commission.
BIRNBAUM, P. (1996) Sur la citoyenneté. L’Année sociologique. vol. 46, nr. 1, p.
57-85.
BÎRZEA, C. (2000) Education for Democratic Citizenship: A Lifelong Learning
Perspective, Strasbourg, Council of Europe Press.
BÎRZEA, C. (2001) Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Corint.
BÎRZEA, C. (2003) EDC Policies in Europe: A Synthesis, Strasbourg, Council of Europe
Press.
BÎRZEA, C. (2004) Learning Democracy, Strasbourg, Council of Europe Press.
BLOOM, D.E.; PATH, R. (2000) Social Capitalism and Human Diversity. In: The
Creative Society of the 21st Century, Paris, OECD, p. 25-77.
BOBBIO, N. (1987) The Future of Democracy, Cambridge, The Polity Press.
BOBBIO, N. (1998) L’Etat et la démocratie internationale, Bruxelles, Complexe,
1998.
BORNEMAN, J.; FOWLER, N. (1997) Europeanization. Annual Review of Anthropology,
vol.26, p.487-514.
BÖRZEL, T. (2001) Non-compliance in the European Union: Pathology or Statistical
Artifact? Journal of European Public Policy, vol.8, nr.5, p.803-824.
BÖRZEL, T.A.; RISSE, Th. (2003) Conceptualizing the Domestic Impact of Europe.
In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization,
Oxford, Oxford University Press, p.57-80.
BOVENS, M. (1998) The Quest for Responsibility. Accountability and Citizenship in
Complex Organizations, Cambridge, Cambridge University Press.
BRAUDEL, F. (1993) La civilisation européenne. In: Grammaire des civilisations,
Paris, Flammarion.
BRÉCHON, P. (2002) Des valeurs politiques entre pérennité et changement,
Futuribles, nr. 277, p. 95-128.

183
BRIDGES, Th. (1994) The Culture of Citizenship, Albany, State University of New
York Press.
BUCHAN, D. (1993) Europe: The Strange Superpower, Aldershot, Dartmouth.
BULMER, S. (1996) The Governance of the European Union: A New Institutionalist
Approach. Journal of Public Policy, vol. 16, nr. 4, p. 351-380.
BURGESS, M. (2000) Federalism and European Union: The Building of Europe,
1995-2000, London, Routledge.
BURGESS, M.; GAGNON, A.G. (1993) (eds.) Comparative Federalism and Federation:
Competing Traditions and Future Directions, London, Harvester Wheatsheaf.
CAIRNS, W. (2001) Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Bucureşti, Ed.
Universală Dalsi.
CALAME, P. (2001) Le principe de subsidiarité active. Concilier unité et diversité.
In: O. De Schutter, N. Lebessis, J. Peterson (eds.) La gouvernance dans l’Union
Européenne, Bruxelles, Commission Européenne, p. 247-260.
CAPORASO, J. (1995) The European Union and Forms of State: Westphalian,
Regulatory or Post-Modern? Journal of Common Market Studies, vol.34, nr.1,
p.29-52.
CHECKEL, J.T. (2001) The Europeanization of Citizenship? In: M.G. Cowles, J.A.
Caporaso, Th. Risse (eds.) Transforming Europe. Europeanization and Domestic
Change, Ithaca, Cornell University Press, p.180-197.
CHRISTIANSEN, TH.; JORGENSEN, K.E.; WIENER, A. (1999) The Social Construction
of European Integration. Journal of European Public Policy, vol. 6, nr. 4, p.
528-544.
CIVITAS (1994) National Standards for Civics and Government, Calabasas, Center for
Civic Education.
CLARKE, B. (1994) Citizenship, London, Pluto Press.
CLARKE, P. (1996) Deep Citizenship, London, Pluto Press.
CLOSA, C. (2001) Requirements of a European Public Sphere. Civil Society, Self
and the Institutionalization of Citizenship. In: K. Eder, B. Giesen (eds.)
European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects,
Oxford, Oxford University Press, p. 180-201.
COHEN, J.L.; ARATO, A. (1992) Civil Society and Political Theory, Cambridge, Mass.,
MIT Press.
COMAROFF, J.L.; COMAROFF, J. (1999) (eds.) Civil Society and the Political
Imagination in Africa: Critical Perspectives, Chicago, University of Chicago
Press.
COMPAGNON, A.; SEEBACHER, J. (2002) Spiritul Europei, Iaşi, Polirom, 3 vol.
COUSSENS, W.; CRUM, B. (2003) Towards Effective and Accountable Leadership of
the Union: Options and Guidelines for Reform. Romanian Journal of European
Affairs, vol. 3, nr. 1, p. 5-38.
COWLES, M.G.; CAPORASO, J.; RISSE, T. (2001) (eds.) Transforming Europe:
Europeanization and Domestic Change, Ithaca, N.Y., Cornell University Press.
CRICK, B.; PORTER, A. (1978) Political Education and Political Literacy, London,
Longman.

184
CROZIER, M; HUNTINGTON, S.P.; WATANUKI, J. (1975) The Crisis of Democracy:
Report on the Governability of Democracies to the Trilateral Commission, New
York, New York University Press.
DAGGER, R. (1997) Civic Virtues, Oxford, Oxford University Press.
DAHRENDORF, R. (1974) Citizenship and Beyond: The Social Dynamics of an Idea.
Social Research, vol. 41, p. 673-701.
DAHRENDORF, R. (1985) Law and Order, Boulder, California, Westview Press.
DAHRENDORF, R. (1994) The Challenging Quality of Citizenship. In: B. Van
Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, London, Sage, p. 10-19.
DALTON, R. (1996) Citizen Politics, New Jersey, Chatham House.
DAUENHAUER, B. (1996) Citizenship in a Fragile World, Maryland, Rowan and
Littlefield.
DE MUNCK, J.; LENOBLE, J. (2001) Les mutations de l’art de gouverner. In: O. De
Schutter, N. Lebessis, J. Paterson (eds.) La gouvernance dans l’Union
Européenne, Bruxelles, Commission Européenne, p. 31-54.
DE SCHOUTHEETE, Ph. (1992) The European Community and its Sub-Systems. In:
W. Wallace (ed.) The Dynamics of European Integration, London, Pinter, p.
106-124.
DEHOUSSE, R. (2001) Les institutions européennes en quête de légitimité:
nécessité d’une approche privilégiant la procédure. In: O. De Schutter, N.
Lebessis, J. Peterson (eds.) La gouvernance dans l’Union Européenne,
Bruxelles, Commission Européenne, p. 247-260.
DEKKER, H.; MEYENBERG, R. (1991) (eds.) Politics and the European Younger
Generation. Political Socialization in Western, Central and Eastern Europe,
Oldenburg, University of Oldenburg.
DELANTY, G. (1995) Inventing Europe: Idea, Identity, Reality, London, Macmillan.
DELANTY, G. (1997) Models of Citizenship: Defining European Identity and
Citizenship. Citizenship Studies, vol. 1.
DELANTY, G. (2000) Citizenship in a Global Age, Buckingham, Open University
Press.
DELORS, J. (1992) Le nouveau concert européen, Paris, Editions Odile Jacob.
Democracy’s Next Generation (1989), Washington D.C., People for American Way.
DONATI, P. (1993) La citadinanza societaria, Roma, Laterza.
DONATI, P. (1995) Identity and Solidarity in the Complex of Citizenship: The
Relational Approach. International Sociology, vol. 10, nr. 3, p. 299-314.
DRULAK, P. (2001) (ed.) National and European Identities in E.U. Enlargement,
Prague, Institute of International Relations.
DUCULESCU, V. (2003) Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Bucureşti, Ed.
Lumina Lex.
DUFF, A.; WILLIAMS, Sh. (2001) European Futures. Alternative Scenarios for 2010,
London, The Federal Trust.
DUINA, F.G. (1999) Harmonizing Europe. Nation-States within the Common Market,
New York, State University of New York Press.
DUROSELLE, J.B. (1965) L’idée de l’Europe dans l’histoire, Paris, Denoël.
DUŢU, Al. (1999) Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Bucureşti, Ed. All.

185
EDER, K. (2001a) Integration through Culture? The Paradox of the Search for a
European Identity. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between
National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p.
222-244.
EDER, K. (2001b) Citizenship and the Making of a European Society. From the
Political to the Social Integration of Europe. In: K. Eder, B. Giesen (eds.)
European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects,
Oxford, Oxford University Press, p. 245-269.
EDER, K.; TRENZ, H.-J. (2003) The Making of a European Public Space: The Case of
Justice and Home Affairs. In: B. Kohler-Koch (ed.) Linking EU and National
Governance, Oxford, Oxford University Press, p.111-134.
ELAZAR, D.J. (1994) (ed.) Federal Systems of the World: A Handbook of Federal,
Confederal and Autonomy Arrangements, Harlow, Longman, 2nd edition.
ETZIONI, A. (1993) The Spirit of Community, New York, Crown.
EUROPEAN COMMISSION (2001) European Governance: a White Paper, Brussels,
Commission of the European Communities.
EUROPEAN COUNCIL (2001) The Future of the EU: Declaration of Laeken, 15
December.
FALKNER, G. (2001) Policy Networks in a Multi-Level System: Convergence
Towards Moderate Diversity? In: K.H. Goetz, S. Hix (eds.) Europeanized
Politics? European Integration and National Political Systems, London, Frank
Cass, p.94-120.
FAULKS, K. (2000) Citizenship, London, Routledge.
FEATHERSTONE, K.; RADAELLI, C.M. (2003) (eds.) The Politics of Europeanization,
Oxford, Oxford University Press.
FEDERAL TRUST (1991) Europe’s Future: Four Scenarios, London.
FERRY, J.-M. (1992) Pertinence du postnational. In: J. Lenoble, N. Dewandre (eds.)
L’Europe au soir du siècle, Paris, Esprit, p. 39-57.
FERRY, J.-M. (2000) La question de l’Etat européen, Paris, Gallimard.
FISCHER, J. (2000) From Confederacy to Federation, speech at the Humboldt
University, 12 May.
FOLLESDAL, A.; KOSLOWSKI, P. (1998) (eds.) Democracy and the European Union,
Berlin, Springer.
FONTAINE, P. (1993) L’Europe des citoyens, Bruxelles, Commission Européenne.
FRAZER, N.; GORDON, L. (1994) Civil Citizenship against Social Citizenship. In: B.
van Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, London, Sage, p. 90-107.
FREEDEN, M. (1998) Drepturile, Bucureşti, Editura DU Style.
FREEMAN, M. (1995) Are There Collective Rights? Political Studies, vol. 43, p.
25-40.
FRIES, F. (1995) Les grands débats européennes, Paris, Seuil.
GALTUNG, J. (1973) The European Community: A Superpower in the Making, Oslo,
Universitetsforlaget.
GAMBERALE, C. (1997) European Citizenship and Political Identity. Space and
Polity, nr. 1, p. 37-59.
GARCIA, S. (1993) (ed.) European Identity in Search for Legitimacy, London, Pinter.

186
GAVRELIUC, A. (2002) Imaginar identitar şi aşteptări sociale în vestul României. În:
A. Neculau (coord.) Noi şi Europa, Iaşi, Ed. Polirom, p. 194-221.
GELLNER, E. (1994) Naţiuni şi naţionalism, Bucureşti, Antet/CEU.
GIDDENS, A. (1998) The Third Way, Cambridge, The Polity Press (trad. rom.).
GIESEN, B., EDER, K. (2001) European Citizenship: An Avenue for the Social
Integration of Europe. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship
between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University
Press, p. 1-16.
GIRAULT, R. Identités et conscience européennes au XXe siècle, Paris, Hachette.
GIULIANI, M. (2003) Europeanization in Comparative Perspective: Institutional Fit
and National Adaptation. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics
of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.134-155.
GONDRAND, Fr. (1991) Parlez-vous Eurocrate?, Paris, Editions d’Organisation.
GRABBE, H. (2003) Europeanization Goes East: Power and Uncertainty in the EU
Accession Process. In: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of
Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.303-330.
GRIMM, D. (1995) Does Europe Need a Constitution? European Law Journal, nr. 1,
p.282-302.
GROTE, J.R.; LANG, A. (2003) Europeanization and Organizational Change in
National Trade Associations: An Organizational Ecology Perspective. In: K.
Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford,
Oxford University Press, p.225-254.
GUNSTEREN, H. VAN (1994) Four Conceptions of Citizenship. In: B. van
Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, Newbury Park, California,
Sage, p. 36-48.
HABERMAS, J. (1989) The Structural Transformation of the Public Sphere, Cambridge,
MIT Press.
HABERMAS, J. (1992) Citoyenneté et identité nationale. Réflexions sur l’avenir de
l’Europe. In: J. Lenoble, N. Dewandre (sous dir.) L’Europe au soir du siècle.
Identité et démocratie, Paris, Editions Esprit, p. 17-39.
HABERMAS, J. (1994) Citizenship and National Identity. In: B. van Steenbergen
(ed.) The Condition of Citizenship, Newbury Park, California, Sage, p. 20-35.
HABERMAS, J. (1995) Citizenship and National Identity: Some Reflections on the
Future of Europe. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State
University of New York Press, p. 255-282.
HABERMAS, J. (1995) The European Nation-State: Its Achievements and its Limits.
On the Past and Future of Sovereignty and Citizenship. Rivista Europea di
diritto, filosofia e informática, nr. 2, p. 27-36.
HABERMAS, J. (1999) Au-delà de l’Etat-nation, Paris, Fayard.
HALMAN, L. (2001) The European Values Study: A Third Wave, Tilburg, Tilburg
University/EVS.
HAMON, D.; KELLER, I.S. (1997) Fondements et étapes de la construction européenne,
Paris, PUF.
HANN, C.; DUNN, E; (1996) Civil Society: Challenging Western Models, London,
Routledge.

187
HART, H.L.A. (1968) Punishment and Responsibility: Essays in the Philosophy of Law,
New York, Free Press.
HASSENTEUFEL, P. (1996) L’Etat-Providence ou les métamorphoses de la
citoyenneté. L’Année sociologique, vol. 46, nr. 1, p. 127-149.
HAVENS, M. (1991) Citizenship. In: The American Intellectual Encyclopedia, New
York, Grolier, p. 742-745.
HAYEK, F. (1967) Studies in Philosophy, Politics and Economics, London, Routledge.
HEATER, D. (1990) Citizenship: The Civic Ideal in World History, London, Longman.
HEDETOF, U. (1998) (ed.) Political Symbols, Symbolic Politics: Europe between Unity
and Fragmentation, Aldershot, Ashgate.
HELD, D. (1987) Models of Democracy, Stanford, Stanford University Press.
HELD, D. (1991) Between State and Civil Society: Citizenship. In: G. Andrews (ed.)
Citizenship, London, Lawrence and Wishart, p. 19-25.
HÉRITIER, A. (1999) Policy-making and Diversity in Europe. Escape from Deadlock,
Cambridge, Cambridge University Press.
HÉRITIER, A. (2002) (ed.) Common Goods : Reinventing European and International
Governance, Lanham, Rowman and Littlefield Publishers.
HERITIER, A. et al. (2001) Differential Europe : New Opportunities and Restrictions for
Policy-Making in Member States, Lanham, MD, Rowman and Littlefield.
HÉRITIER, A.; KNILL, Ch. (2000) Differential Responses to European Integration: A
Comparison, Bonn, Max Planck.
HERZOG, Ph. (2002) L’Europe après l’Europe. Les voies d’une métamorphose,
Bruxelles, Editions De Boeck Université.
HIX, S. (1999) The Political System of the European Union, New York, St. Martin’s
Press.
HOBSBAWM, E. (1990) Nations and Nationalism since 1780, Cambridge, Cambridge
University Press.
HOOGHE, L. (1996) (ed.) European Integration and Cohesion Policy: Building Multi-
Level Governance, Oxford, Oxford University Press.
HOOGHE, L.; MARKS, G. (2001) Multi-Level Governance and European Integration,
Lanham, Rowman and Littlefield.
HOWE, S. (1991) Citizenship in the New Europe: A Last Chance for the
Enlightenment? In: G. Andrews (ed.) Citizenship, Milton Keynes, Open
University Press.
Human Development Report 2002. Deepening Democracy in a Fragmented World
(2002), New York, UNDP; Oxford, Oxford University Press.
HUNTINGTON, S.P. (1991) The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth
Century, Norman, The University of Oklahoma Press.
ICHILOV, O. (1998) Patterns of Citizenship in a Changing World. In: O. Ichilov (ed.)
Citizenship and Citizenship Education in a Changing World, London, The Woburn
Press, p. 11-27.
INGLEHART, R. (1997) Modernization and Postmodernization. Cultural, Economic and
Political Change in 43 Societies, Princeton, Princeton University Press.
INGLEHART, R.; BASANEZ, M.; MORENO, A. (1998) Human Values and Beliefs: A Cross
– Cultural Sourcebook. Political, Religious, Sexual, and Economic Norms in 43

188
Societies. Findings from the 1990-1993 World Values Survey, Ann Arbor, The
University of Michigan Press.
IONESCU, N. (1990) Între realităţile noastre. În: Roza vânturilor, Bucureşti.
JANOSKI, Th. (1998) Citizenship and Civil Society, Cambridge, Cambridge University
Press.
JANOWITZ, M. (1983) The Reconstruction of Patriotism. Education for Civic
Consciousness, Chicago, The University of Chicago Press.
JORDAN, A.G.; SCHUBERT, K. (1992) (eds.) Policy Networks. Special issue of the
„European Journal of Political Science“, vol. 21, nr. 1-2.
KALDOR, M (2003) Global Civil Society, Cambridge, Polity.
KASSIM, H. (2003) Meeting the Demands of EU Membership: The Europeanization
of National Administrative Systems. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.)
The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.83-111.
KEATING, M.; HOOGHE, L. (1996) By-passing the Nation-State? Regions in the
European Union. In: J. J. Richardson (ed.) European Union: Power and Policy
Making, London, Routledge, p.216-229.
KELLY, G.A. (1995) Who Needs a Theory of Citizenship? In: R. Beiner (ed.)
Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 79-104.
KINCAID, J. (1999) Confederal Federalism and Citizens Representation in the
European Union. In: J.B. Brzisnki, Th. D. Lancaster, Ch. Tuschhoff (eds.)
Compounded Representation in West European Federations, London, Frank Cass.
KLINGEMANN, H.-D.; FUCHS, D. (1995) (eds.) Citizens and the State, Oxford, Oxford
University Press.
KOHLER-KOCH, B. (1997) Organized Interests in European Integration: The
Evolution of a New Type of Governance? In: H. Wallace, A.R. Young (eds.)
Participation and Policy-making in the European Union, Oxford, Clarendon Press,
p. 42-68.
KOHLER-KOCH, B. (2003a) (eds.) Linking EU and National Governance, Oxford,
Oxford University Press.
KOHLER-KOCH, B. (2003 b) Interdependent European Governance. In: B. Kohler-
Koch (ed.) Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford University
Press, p.10-23.
KOHLER-KOCH, B.; EISING, R. (1999) (eds.) The Transformation of Governance in the
European Union, London, Routledge.
KOOIMAN. J. (1993) (ed.) Modern Governance, London, Sage.
KOOIMAN, J. (2002) Governance: A Social-Political Perspective. In: J. Grote, B.
Gbikpi (eds.) Participatory Governance. Political and Societal Implications,
Opladen, Leske and Budrich, p. 121-139.
KOVÁCS, P. (1999) The Rights and Responsibilities of the Citizen in Europe.
National Contexts and European Construction. In: Concepts of Democratic
Citizenship, Strasbourg, Council of Europe, p. 3-7.
KÜHNHARDT, L. (1992) Federalism and Subsidiarity. Telos. A Quarterly Journal of
Critical Thought, nr. 91, p. 77-83.
KUMAR, K. (1993) Civil Society: An Inquiry into the Usefulness of an Historical
Term. British Journal of Sociology, vol. 44, p. 375-395.

189
KYMLICKA, W. (1995) Multicultural Citizenship. A Liberal Theory of Minority Rights,
Oxford, Clarendon Press.
KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (1995) Return of the Citizen: A Survey of Recent Work
on Citizenship Theory. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State
University of New York Press, p. 283-322.
KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (2000) (eds.) Citizenship in Diverse Societies, Oxford,
Oxford University Press.
LABOHM, H.H.J.; ROOD, J.Q. Th.; VAN STADEN, A. (1998) Europe on the Threshold of
the 21st Century: Five Scenarios, The Hague, Clingendael – Study.
LADEUR, K.-H. (1997) Towards a Legal Theory of Supranationality: The Viability of
the Network Concept. European Law Journal, vol. 3, nr. 1, p. 33-53.
LADRECH, R. (2001) Europeanization and Political Parties: Towards a Framework
for Analysis. In: Queen’s Papers on Europeanization, nr.2, p.1-11.
LAITIN, D.D. (1997) The Cultural Identities of a European State. Politics and Society,
vol. 25, p. 277-302.
LANG, J. (2003) Policy Implementation in a Multi-Level System: The Dynamics of
Domestic Response. In: B. Kohler-Koch (ed.) Linking EU and National
Governance, Oxford, Oxford University Press, p.154-174.
LECA, J. (1986) Individualisme et citoyenneté. In: P. Birnbaum (sous dir.). Sur
l’individualisme, Paris, Presses de FNSP, p. 176-209.
LECA, J. (1991) La citoyenneté entre la nation et la société. In: D. Colas, C. Emeri,
J. Zylberberg (sous dir.) Citoyenneté et nationalité, Paris, PUF.
LECA, J. (1994) Individualism and Citizenship. In: B.S. Turner, P.Hamilton (eds.)
Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 148-187.
LEPSIUS, R.M. (2001) The European Union: Economic and Political Integration and
Cultural Plurality. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between
National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p.
205-221.
LIJPHART, A. (1999) Patterns of Democracy. Government Forms and Performance in
Thirty-Six Countries, New Haven, Yale University Press.
LINKLATER, A. (1999) Cosmopolitan Citizenship. In: K. Hutchings, R. Dannreuther
(eds.) Cosmopolitan Citizenship, London, Macmillan; New York, St. Martin’s
Press, p. 35-59.
LISTER, R. (1990) The Exclusive Society. Citizenship and the Poor, London, CPAG.
LISTER, R. (1997) Citizenship: Feminist Perspective, London, Macmillan.
LORD, Ch. (1998) Democracy in the European Union, Sheffield, Sheffield Academic
Press.
LUNDBERG, E. (1995) Political Freedoms in the European Union. In: A. Rosas, E.
Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage
Publications, p. 113-134.
MAGNETTE, P. (1999) La citoyenneté européenne. Droits politiques, institutions,
Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles.
MAGNETTE, P. (2000) La Constitution Européenne, Bruxelles, Université Libre de
Bruxelles.
MAJONE, G. (1996) Regulating Europe, London, Routledge.

190
MAJONE, G. (1998) Europe’s „Democratic Deficit“: The Question of Standards.
European Law Journal, vol. 4, nr. 1, p. 5-28.
MANN, M. (1994) Ruling Class Strategies and Citizenship. In: B.S. Turner, P.
Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p.
63-79.
MARCH, J.; OLSEN, J.P. (1989) Rediscovering Institutions, New York, Free Press.
MARCH, J.G.; OLSEN, J.P. (1995) Democratic Governance, New York, The Free Press.
MARGA, A. (1995) Europa şi specificul european. Filosofia unificării europene, Cluj,
Biblioteca Apostrof.
MARIAS, E.A. (1995) Mechanisms of Protection of Union Citizens’ Rights. In: A.
Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London,
Sage Publications, p. 207-233.
MARINO, A. (1995) Pentru Europa, Iaşi, Polirom.
MARITAIN, J. (1993) L’Europe et l’idée fédérale, Paris, Mame.
MARKS, G. (1992) Structural Policy in the European Community. In: A. Sbragia
(ed.) Euro-Politics: Institutions and Policy-making in the „New“ European
Community, Washington D.C., Brooking Institution.
MARKS, G.; NIELSEN, F.; RAY, L.; SALK, J. (1998) Competencies, Cracks and
Conflicts: Regional Mobilization in the European Union. In: G. Marks, F.W.
Scharpf, Ph. C. Schmitter, W. Streeck (eds.) Governance in the European
Union. London, Sage, p. 40-63.
MARKS, G.; SCHARPF, F.W.; SCHMITTER, Ph.C.; STREECK, W. (1998) Governance in
the European Union, London, Sage.
MARSHALL, T.H. (1973) Class, Citizenship and Social Development, Chicago,
University of Chicago Press.
MATHIEU, J.-L. (1993) La Communauté européenne: marché ou Etat? Paris, Nathan.
MATHIEUX, J.; MOREAUX, D.; MOUGENOT, P. (1994) La civilisation européenne,
Paris, Bordas.
MAURER, A.; WESSELS, W. (2001) (eds.) National Parliaments on their Ways to
Europe: Losers or Latecomers? Baden-Baden, Nomos.
MAYNTZ, R. (1998) New Challenges to Governance Theory, Florence, European
University Institute.
MEAD, L. (1986) Beyond Entitlement: The Social Obligations of Citizenship, New York,
Free Press.
MEEHAN, E. (1993) Citizenship and the European Community, Newbury, California,
Sage.
MENY, Y.; MULLER, P.; QUERMONNE, J.I. (1996) (eds.) Adjusting to Europe: The
Impact of the European Union on National Institutions and Policies, London,
Routledge.
MEYENBERG, R.; DEKKER, H. (1992) (eds.) Perceptions of Europe in East and West,
Oldenburg, University Press.
MEYER, T. (1995) European Public Sphere and Societal Politics. In: M. Teló(ed.)
Démocratie et construction européenne, Bruxelles, Editions de l’Université
Libre de Bruxelles, p. 123-140.
MILLON-DELSOL, C. (1993) Le principe de subsidiarité, Paris, PUF.

191
MILWARD, A.S. (1992) The European Rescue of the Nation State, London, Routledge.
MOREAU DEFARGES, Ph. (2002) L’Union européenne, empire démocratique?, Paris,
Institut Français des Relations Internationales.
MÖRTH, U. (2003) Europeanization as Interpretation, Translation and Editing of
Public Policies. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of
Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.159-178.
NAUTA, L. (1992) Changing Conceptions of Citizenship. In: Praxis International, vol.
12, p. 20-34.
NECULAU, A.; CONSTANTIN, T. (2002) Românii şi integrarea europeană;
radiografia unei atitudini. În: A. Neculau (coord.) Noi şi Europa, Iaşi, Ed.
Polirom, p. 13-28.
NEILL, N. (1995) The Government and Politics of the European Community, Durham,
N.C., Duke University Press.
NEUNREITHER, K. (1995) Citizens and the Exercise of Power in the European
Union: Towards a New Social Contract? In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A
Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 1-18.
NOICA, C. (1993) Modelul cultural curopean, Bucureşti, Humanitas.
NOLTE, H.-H. (1992) L’Europe dans la société planétaire jusqu’au XXe siècle. Revue
internationale des sciences sociales, nr. 131, p. 25-43.
NORTON, Ph. (1995) (ed.) National Parliaments and the European Union, London,
Frank Cass.
NUGENT, N. (1999) The Government and Politics of the European Union, Basingstoke,
Macmillan, 4th ed.
OHMAE, K. (1995) The End of the Nation State, New York, Free Press.
OLDFIELD, A. (1990) Citizenship and Community: Civic Republicanism and the Modern
World, London, Routledge.
OLDFIELD, A. (1994) Citizenship: An Unnatural Practice? In: B.S. Turner, P.
Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p.
188-198.
OLIVER D.; HEATER, D. (1994) The Foundations of Citizenship, London, Harvester
Wheatsheaf.
OLSEN, J.P. (1996) Europeanization and Nation – State Dynamics. In: S.
Gustavsson, L. Lewin (eds.) The Future of the Nation-State, London,
Routledge, p. 245-285.
OLSEN, J.P. (1997) European Challenges to the Nation State. In: B. Steunberg, F.
van Vught (eds.) Political Institutions and Public Policy, Dordrecht, Kluwer,
p.157-188.
OOMMEN, T. (1997) Citizenship, Nationality, and Ethnicity, Cambridge, Polity Press.
OSBORNE, D.; GAEBLER, E. (1993) Reinventing Government, New York, Penguin.
PAKKUSKI, J. (1997) Cultural Citizenship. Citizenship Studies, vol. 1, nr. 1, p. 73-86.
PARSONS, T. (1971) The System of Modern Societies, Englewood Cliffs, Prentice Hall.
PELKMANS, J. (2003) Integrarea europeană. Metode de analiză economică. Bucureşti,
Institutul European din România, ed. II-a.
PEREZ-DIAZ, V. (1998) The Public Sphere and a European Civil Society. In: J.
Alexander (ed.) Real Civil Societies, London, Sage.

192
PHILLIPS, A. (1991) Citizenship and Feminist Theory. In: G. Andrews (ed.)
Citizenship, London, Lawrence and Wishart, p. 76-88.
PIERRE, J.; PETERS, G.B. (2000) Governance, Politics and the State, Houndsmills,
Macmillan.
POWELL, W.; DI MAGGIO, P. (1991) (eds.) The New Institutionalism in Organizational
Analysis, Chicago, University of Chicago Press.
PREUSS, U.K. (1995) Problems of a Concept of European Citizenship. European Law
Journal, nr. 1, p. 267-281.
PUTNAM, R. (2000) Bowling Alone: The Colapse and Revival of American Community,
New York, Simon and Schuster.
QUERMONNE, J.-L. (2002) Le système politique de l’Union Européenne, Paris,
Montchrestien, 5e édition.
RADAELLI, C.M.. (2003) The Europeanization of Public Policy. In: K. Featherstone,
C.M. Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University
Press, p.27-56.
RAWLS, J. (1971) A Theory of Justice, Cambridge, Mass., Harvard University Press.
REES, A. (1996) (ed.) Citizenship Today, London, UCL.
REISENBERG, P. (1992) Citizenship in the Western Tradition, Chapel Hill, University
of North Carolina Press.
RHODES, R.A.W. (2003) Understanding Governance. Policy Networks, Governance,
Reflexivity and Accountability, Maidenhead, Open University Press.
RISSE, Th. (2001) A European Identity? Europeanization and the Evolution of
Nation-State Identities. In: M.G.Cowles, J.A. Caporaso, Th. Risse (eds.)
Transforming Europe. Europeanization and Domestic Change, Ithaca, Cornell
University Press, p.198-216.
ROCHE, M. (1992) Rethinking Citizenship, Cambridge, Polity Press.
ROCHE, M. (1994) Citizenship, Social Theory and Social Change. In: B.S. Turner, P.
Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p.
80-110.
ROMETSCH, D.; WESSELS, W. (1996) (eds.) The European Union and Member States.
Towards Institutional Fusion? Manchester, Manchester University Press.
ROSAS, A.; ANTOLA, E. (1995) (eds.) A Citizen’s Europe. In Search of a New Order,
London, Sage.
ROSENAU, J.N.; CZEMPIEL, E.-O. (1992) (eds.) Governance without Government:
Order and Change in World Politics, Cambridge, Cambridge University Press.
SARTRE, M. (1992) L’Empire romain comme modèle. Commentaire, nr. 57, p.
27-35.
SBRAGIA, A.M. (1992) (ed.) Euro-Politics: Institutions and Policy-making in the „New“
European Community, Washington D.C., Brookings Institution.
SCHARPF. F.W. (1991) Crisis and Choice in European Social Democracy, Ithaca,
Cornell University Press.
SCHARPF, F.W. (1994) Community and Autonomy: Multi-Level Policy-making in the
European Union. Journal of European Public Policy, vol. I, nr. 2, p. 219-242.
SCHARPF, F.W. (1998) Governing Europe: Efficient and Democratic, Oxford, Oxford
University Press.

193
SCHARPF, F.W. (1998) Negative and Positive Integration in the Political Economy
of European Welfare States. In: G. Marks et al. (eds.) Governance in the
European Union, London, Sage, p. 15-39.
SCHEUER, A. (1999) A Political Community? In: H. Schmitt, J. Thomassen (eds.)
Political Representation and Legitimacy in the European Union, Oxford, Oxford
University Press, p. 25-46.
SCHMIDT, V. (1997) European Integration and Democracy: The Differences Among
Member States. Journal of European Public Policy, vol.4, nr.1, p.128-145.
SCHMITT, C. (1992) The Constitutional Theory of Federalism. Telos. A Quarterly
Journal of Critical Thought, nr. 91, p. 26-56.
SCHMITTER, Ph. C. (1998a) Examining the Present Euro-Polity with the Help of
Past Theories. In: G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union,
London, Sage, p. 1-14.
SCHMITTER, Ph. C. (1998b) Imaging the Future of the Euro-Polity with the Help of
New Concepts. In: G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union,
London, Sage, p. 121-150.
SCHMITTER, Ph. C. (2002) Participation in Governance Arrangements. In: J. Grote,
B. Gbikpi (eds.) Participatory Governance. Political and Societal Implications,
Opladen, Leske and Budrich, p. 51-69.
SCHNAPPER, D. (1994) La Communauté des citoyens, Paris, Gallimard.
SCHNAPPER, D.; BACHELIER, Ch. (2001) Ce este cetăţenia?, Iaşi, Ed. Polirom; Qu’est
– ce que c’est la citoyenneté?, Paris, Gallimard, 2000.
SCHOLTE, J.A. (1999) Global Civil Society: Changing the World?, Coventry, University
of Warwick, Center for the Study of Globalisation and Legislation.
SCHUMAN, R. (1963) Pour l’Europe, Paris, Nagel.
SCOTT, J. (1995) Development Dilemmas in the European Community, Buckingham,
Open University Press.
SCOTT, R.W. (2004) Instituţii şi organizaţii, Iaşi, Polirom.
SELIGMAN, A. (1992) The Idea of Civil Society, New York, The Free Press.
SHAW, J. (1998) A Concept of EU Citizenship. In: A. Kershen (ed.) A Question of
Identity, London, Ashgate.
SHKLAR, J. (1991) American Citizenship: The Quest for Inclusion, Harvard, Harvard
University Press.
SHORE, C (2000) Building Europe: The Cultural Politics of European Integration,
London, Routledge.
SHOTTER, J. (1993) Psychology and Citizenship: Identity and Belonging. In: B.S.
Turner (ed.) Citizenship and Social Theory, Newbury Park, California, Sage, p.
115-138.
SIDJANSKI, D. (1992) L’avenir fédéraliste de l’Europe, Paris, PUF.
SMITH, A.D. (1986) The Ethnic Origins of Nations, Oxford, Basil Blackwell.
SOMMERS, M. (1993) Citizenship and the Place of the Public Sphere. American
Sociological Review, vol. 58, p. 587-620.
SOYSAL, J. (1994) The Limits of Citizenship, Chicago, University of Chicago Press.
SPINNER, J. (1994) The Boundaries of Citizenship, Baltimore, John Hopkins
University Press.

194
STOKER, G. (1998) Cinq propositions pour une théorie de la gouvernance. Revue
internationale des sciences sociales, nr. 155, p. 19-30.
STRAUSS, L. (1999) Cetatea şi omul, Iaşi, Polirom.
STREECK, W. (2001) Citizenship under Regime Competition: The Case of the
‘European Works Council’. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship
between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University
Press, p. 122-158.
TALLBERG, J. (2000) Europe at the Eve of the 21st Century: Deep Trends and Policy
Analysis, Brussels, European Commission.
TAYLOR, D. (1994) Citizenship and Social Power. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.)
Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 136-147.
TĂSLĂUANU, C.O. (1996) Obsesia europeană, Bucureşti, Ed. Scripta.
TCHERNIA, J.-F. (2002) Les enquêtes sur les valeurs des Européens. Futuribles, nr.
277, p. 7.
TENZER, N. (1990) La société dépolitisée. Essai sur les fondements de la politique,
Paris, PUF.
TERREN, E. (2002). Post-modern Attitudes: A Challenge to Democratic Education.
European Journal of Education, vol. 37, no. 2, p. 161-177.
THIESSE, A.-M. (2000) Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX, Iaşi,
Polirom.
TIILIKAINEN. T. (1995) The Problem of Democracy in the European Union. In: A.
Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London,
Sage Publications, p. 19-38.
TURNER, B.S. (1986) Citizenship and Capitalism, London, Allen and Unwin.
TURNER, B.S. (1992) Outline of a Theory of Citizenship. In: Ch. Moufe (ed.)
Dimensions of Radical Democracy: Pluralism, Citizenship, Community, London,
Verso.
TURNER, B.S. (1993) Contemporary Problems in the Theory of Citizenship. In: B. S.
Turner (ed.) Citizenship and Social Theory, Newbury Park, California, Sage, p.
1-18.
TURNER, B.S. (1993) Citizenship and Social Theory, London, Sage.
TURNER, B.S. (1994) Outline of a Theory of Citizenship. In: B.S. Turner, P.
Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p.
199-226.
TWINE, F. (1994) Social Rights and Citizenship, London, Sage.
ULRICH, H.; D’OLIVEIRA, J. (1995) Union Citizenship: Pie in the Sky? In: A. Rosas, E.
Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage
Publications, p. 58-84.
VAN GUNSTERREN, H. R. (1998) A Theory of Citizenship. Organizing Plurality in
Contemporary Democracies, Boulder, Co., Westview Press.
VELDHUIS, R. (1997) Education for Democratic Citizenship: Dimensions of Citizenship,
Core Competencies, Variables and International Activities, Strasbourg, Council
of Europe.
VLĂSCEANU, M. (1996) Sectorul non-profit: contexte, organizare, conducere,
Bucureşti, Ed. Paideia.

195
VOGEL, U. (1991) Is Citizenship Gender-Specific? In: U. Vogel, M. Moran (eds.) The
Frontiers of Citizenship, New York, St. Martin’s Press, p. 58-85.
VOGEL, U.; MORAN, M. (1991) (eds.) The Frontiers of Citizenship, New York, St.
Martin’s Press.
VOYENNE, B. (1964) Histoire de l’Idée européenne, Paris, Payot.
WALDINGER, R.; DAWSON, R.; WOLOCH, I. (1992) (eds.) The French Revolution and
the Meaning of Citizenship, London, Greenwood Press.
WALLACE, H. (1998a) Politics and Policy in the EU: The Challenge of Governance.
In: H. Wallace, W. Wallace (eds.) Policy-making in the European Union, Oxford,
Oxford University Press, p. 3-36.
WALLACE, H. (1998b) The Institutions of the EU: Experience and Experiments. In:
H. Wallace, W. Wallace (eds.) Policy-making in the European Union, Oxford,
Oxford University Press, p. 37-70.
WALLACE, H. (2003) Contrasting Images of European Governance. In: B. Kohler-
Koch (ed.) Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford University
Press, p.1-9.
WALLACE, H.; WALLACE, W. (1998) Policy-making in the European Union, Oxford,
Oxford University Press, 3rd edition.
WALLACE, W. (1990) (ed.) The Dynamics of European Integration, London, Pinter.
WATTS, R. (2001) Les modèles de partage fédéral des compétences. Revue
internationale des sciences sociales, nr. 167, p. 25-35.
WEILER, J. (1999) The Constitution of Europe, Cambridge, Cambridge University
Press.
WEXLER, P. (1990) Citizenship in the Semiotic Society. In: B.S. Turner (ed.)
Theories of Modernity and Postmodernity, London, Sage, p. 164-175.
WINCOTT, D. (2003) The Idea of the European Social Model: Limits and Paradoxes
of Europeanization. In: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of
Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.279-302.
WOLTON, D. (1992) La dernière utopie: naissance de l’Europe démocratique, Paris,
Flammarion.
WOOD, E.M. (1990) The Uses and Abuses of Civil Society. In: R. Miliband at al.
(eds.) Socialist Register, London, Merlin.
YOUNG, I.M. (1989) Polity and Group Difference: A Critique of the Ideal of
Universal Citizenship, Ethics, vol. 99, p. 250-274.
ZAWADSKI, P. (1996) Le nationalisme contre la citoyenneté. L’Année sociologique,
vol. 46, nr. 1, p. 169-185.

196