ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE „DAVID OGILVY”

LUCRARE DE ABSOLVIRE

CONDIŢII DE POSIBILITATE ALE COMUNICĂRII

ÎNTRE CULTURI. PERSPECTIVE PENTRU
UNIFICAREA CULTURALĂ A EUROPEI

ABSOLVENT:
Maria-Cristina Fernolendo

COORDONATOR:
Conf. univ. dr. Dumitru Borţun

Bucureşti, 2006
 CUPRINS

INTRODUCERE

I. CADRUL TEORETIC

1. CULTURA ŞI CERINŢELE EI
1.1. Semnificaţiile conceptului de cultură
1.2. Definiţii ale culturii
1.3. „Civilizaţie” pentru aprofundarea noţiunii de „cultură”
1.4. Abordarea semiotică a culturii
1.5. Abordarea pentru care optăm
1.6. Unitate şi diversitate

2. COMUNICAREA ŞI IMPORTANŢA EI
2.1. Comunicare şi cultură
2.2. Abordări ale comunicării. Scoala Proces şi Şcoala Semiotică.
3. COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
3.1. Ce înţelegem prin comunicare reală între culturi
3.2. Bariere în comunicarea interculturală
4. CONDIŢII DE REALIZARE A COMUNICĂRII AUTENTICE ÎNTRE
CULTURI
4.1. Critica relativismului cultural şi a scepticismului epistemologic
4.2. "A treia cultură " (F. Casmir) - o cale constructivă spre întelegere şi
colaborare;
4.2.1. Conceptul de a treia cultură
4.2.2. Trăsăturile celei de a treia culturi
4.2.3. Nivelurile comunicării sociale la care a treia cultura devine
relevantă

2
 4.2.4. Importanţa conceptului de a treia cultură în abordarea comunicării
interculturale

II. PERSPECTIVE PENTRU UNIFICAREA CULTURALĂ A EUROPEI

1. EUROPA?! Sau către ce se îndreapta Uniunea Europeană

1.1. În căutarea identităţii culturale europene
1.2. Paradigmele integrării
1.3. Uniunea Europeană- promotor al integrării
1.4. Neajunsurile integrării europene

2. STUDIUL DE CAZ : COMUNICARE INTERETNICĂ ÎN

ORAŞELE EUROPENE AFLATE LA GRANITA DINTRE “VEST” SI “EST”
2.1 Relevanta studiului relatiilor interetnice stabilite intre comunitatile aflate la
granita dintre “Vest” şi “Est”
2.2. “Border Identities” – un proiect pentru Europa
2.2.1.Prezentarea proiectului
2.2.2.Obiectivele proiectului
2.2.3.Metodologie
2.2.4.Rezultatele cercetarii
2.2.5.Concluzii şi propuneri

3. CONCLUZII PENTRU STRATEGIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

CONCLUZII FINALE ŞI PERSPECTIVE

BIBLIOGRAFIE

3
4
 INTRODUCERE

În lucrarea de faţă am ales să cercetez care sunt posibilităţile de realizare a unei

comunicări autentice între culturi pentru a întelege mai bine modalităţile prin care se
poate realiza construcţia unei identităţi europene, în acord cu proiectul politic al lărgirii
Uniunii Europene şi unificării culturale a Europei.
Lucrarea de faţă nu a apărut doar în urma dorinţei de cunoastere, ci în primul rând
motivată de credinţa că modalitatea în care este abordată unificarea culturală a Europei
are o importanţă decisivă în construirea unei Europe unite, a unei Europe bazate pe
respect şi toleranţă, înţelegere şi comunicare între cetăţenii europeni aparţinând, în fapt,
unor etnii şi naţionalităţi diverse.
Voi arata ca nici multculturalsimul şi nici abordarea interculturală nu oferă căi
credibile pentru construirea unei Europe Unite, pentru întemeierea unei politici de
cooperare interetnice şi nici pentru constituirea unei identitati supranationale care să nu
presupună renunţarea sau alterarea identităţilor naţionale. Voi argumenta că singura
strategie plauzibilă imi pare a fi depaşirea paradigmei de gândire a lui “sau-sau” –
paradigma co-generatoare a conflictelor identitare ce au traversat istoria europeană de
până acum -, şi abordarea unificării culturale europene în termenii paradigmei “şi-şi” . În
termenii acestei paradigme îşi construieşte modelul analitic Fred Casmir1, care va
propune conceptul de “a treia cultură”, concept care ne va ajuta să înţelegem mai bine
condiţiile şi nivelurile la care se poate realiza comunicarea autentica între culturi.
Pe parcursul acestei lucrari voi prezenta principalele direcţii în care au mers
teoriile despre cultură, despre cultură şi comunicare, despre posibilităţile de realizare a
unei comunicari autentice între culturi. Îmi propun să arăt, astfel, ce presupune, în
accepţiunea lucrării de faţă, o comunicare autentică între culturi pentru ca apoi să
identific principalele bariere care împiedică o astfel de comunicare şi care sunt
posibilitatile de depăşire a acestor bariere. Voi dezvolta conceptul de “a treia cultură”,
conform modelului analitic al lui Fred Casmir şi voi cerceta care sunt nivelurile la care
1
Fred L. Casmir, Nobleza C. Asuncion-Lande (1990), Intercultural Communication Revisited:
Conceptualization, Paradigm Building, and Methodological Approaches .

5
aceasta devine relevantă pentru procesul comunicării. Voi argumenta faptul că “a treia
cultură” imi pare o abordare plauzibilă în vederea construirii unei identităţi europene,
fiind un model care respinge dominaţia/aservirea culturala (care de cele mai multe ori au
fost generatoare de conflicte interetnice!) şi propune o supracultură care nu alterează
culturile naţionale, favorizând în acelaşi timp o continuă creştere, având un scop mutual
benefic: sporirea controlului asupra mediului şi a încrederii reciproce.
Având în vedere acest suport teoretic, imi propun să fac apoi o incursiune în noua
paradigmă europeană. Voi dezbate, astfel, problema identităţii europene, voi analiza
principalii paşi care s-au facut în vederea integrării structurilor economice, politice şi
culturale ale ţărilor membre, voi evidenţia principalele neajunsuri ale integrării şi
principalele riscuri pe care le-ar putea presupune o astfel de unificare. Pentru a studia
posibilitatea unei unificări culturale europene, posibilitatea existenţei unei comunicări
autentice între culturile statelor membre, voi analiza apoi un caz concret: starea de fapt în
oraşele de granita. Voi avea în vedere un proiect de cercetare finantat de Uniunea
Europeana intitulat « Border Identities. Border Discourse: Changing Identities,
Changing Nations, Changing Stories in European Border Communities », care se vrea o
abordare multidisciplinară a situaţiei prezente în comunităţile etnice aflate la graniţa
dintre statele cu tradiţie ale Uniunii Europene (Germania, Austria, Italia ) şi cele care au
făcut parte din ultimul val de aderare la Uniunea Europeană (Polonia, Ungaria, Slovenia).
Îmi propun să cercetez astfel în ce măsura este posibilă o comunicare autentică între
membrii unor astfel de comunităţi, despărţite până nu demult de graniţa dintre state -
comunităţi deţinătoare de istorii, culturi, limbaj, religii diferite -, pentru ca apoi să
identific ce abordări şi ce politici concrete ar putea favoriza o astfel de comunicare.
Având în vedere toate aspectele amintite mai sus, voi încerca în finalul lucrarii să
conturez propuneri concrete în vederea construirii unor strategii şi proiecte eficiente
pentru realizarea unei Europe unite.

6
 I. CADRUL TEORETIC

1. CULTURA ŞI CERINŢELE EI

1.1. Semnificaţiile conceptului de cultură

Fiind o entitate inteligentă, raţională şi comunicativă, omul a simţit întotdeauna

nevoia de a deveni creator, de a da naştere unor lucruri şi fapte absolut noi şi valoroase,
interacţionând şi relaţionând în acelaşi timp cu semenii săi, cu natura şi cu divinitatea.
Probabil ca aceasta cerinţa viscerală de a fi creator este tocmai o ramaşiţă a faptului că
omul a fost plăsmuit “după chipul şi după asemănarea” (Facere 1, 27) Creatorului –
Dumnezeu.
Capacitatea creativă, inovatoare şi inventivă a fiinţei umane reprezintă, fără
îndoială, un potenţial extraordinar şi inepuizabil care stă la baza tuturor produselor
culturale din lume. Ea este “motorul” care mişcă inteligenţa umanităţii spre noi şi noi
valori materiale şi spirituale. Acest potenţial l-a făcut deseori pe om să se indentifice cu
zeii, să se mândrească datorită creaţiilor sale valoroase, să crească şi să trăiască numai
pentru ele, să orbească privind la strălucirea lor puternică, să se autodivinizeze sau să fie
divinizat de ceilalţi oameni.
Când vorbim de cultură, vorbim în primul rând de un imperativ ontologic al
umanităţii, acela de a genera noi valori, unele în completarea altora, altele în opoziţie cu
cele deja existente, toate definind şi redefinind spiritul uman ca fiind ceva unic, irepetabil
şi original în fiecare dintre noi, posedând însă un fond comun, o natură specifică şi
superioară oricărei alte forme de viaţă de pe Pământ. Iar când vorbim despre valori ale
societăţii umane trebuie să avem în vedere complexitatea valenţelor pe care această
noţiune le ia, de la persoană la persoană, de la epocă la epocă şi de la comunitate la
comunitate. Astfel, unele vor fi valori general valabile, universale şi indestructibile prin

7
ele însele, altele relative, parţial valabile şi susceptibile de a fi combătute şi anulate de la
un context istoric la altul, de la o scară de valori la alta, de la o persoană la alta.
A defini cultura înseamnă a defini însăşi condiţia umană, în unitatea şi varietatea
ei, în încercările nesfârşite de a crea, de a lăsa posterităţii valori inestimabile. Prin cultură,
omul îşi depăşeşte mediul de existenţă şi dă sens vieţii sale. Nu există o definiţie standard
a culturii. De fapt, cultura, spune Abraham Moles2, se pretează la o “definiţie deschisă”,
oricând susceptibilă de corecturi şi adăugiri.
Conceptul de cultură poate fi definit folosindu-ne de o perspectivă
interdisciplinară care ar putea descifra articulaţia diverselor sale aspecte şi implicaţiile
socio-umane. Numai printr-o privire de ansamblu în toate ramurile vieţii sociale şi în
toate disciplinele educaţionale ne putem face o idee completă în legătură cu ceea ce
reprezintă de fapt cultura. Cum acest lucru este practic imposibil de realizat în doar
câteva pagini, voi încerca să surprind doar câteva definiţii, păreri şi idei legate de
conceptul de cultură, în scopul de a înţelege rolul şi implicaţiile ei în societatea
contemporană.
Cultura ne apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii care sunt
integrate într-un amplu şi complex proces de comunicare. Cel care dă tonus şi culoare
acestui ansamblu este omul, interesat mereu de tot ceea ce-l înconjoară.
În acest sens, Edgar Morin afirmă că “omul este o fiinţă culturală prin natură
pentru că este o fiinţă naturală prin cultură”3. Deci, cultura este un fel de a doua natură
a omului, o natură secundară, apărută prin îmbogăţirea naturii primordiale fără însă a
vorbi de o ruptură radicală între cele două realităţi. Ele se combină permanent în fiinţa
umană. Pentru om, cultura reprezintă mediul specific de existenţă. Ea delimitează un
domeniu existenţial, caracterizat prin sinteza dintre obiectiv şi subiectiv, dintre real şi
ideal.
Cultura defineşte sintetic modul uman de existenţă şi este simbolul forţei
creatoare a omului. Ea reprezintă un adevărat sistem de valori. S-au căutat tot felul de
definiri şi de explicaţii care să stabilească sfera în care se mişca cultura ca realitate sau
concept. Pentru a surprinde mai bine acest aspect putem face o apreciere legată de partea

2
Abraham Moles, Sociodinamica culturii , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1974, p. 45.
3
Edgar Morin, Le paradigme perdu: la nature humanine, Seuil, Paris 1973, p. 100.

8
materială şi cea spirituală a creaţiei întrucât ele reprezintă laturile constitutive ale vieţii
umane.
Componenta materială a culturii, care este exprimată de obicei prin termenul de
civilizaţie, cuprinde mijloacele şi valorile care asigură reproducerea materială a vieţii
sociale, adică procesele existenţei sociale.
Componenta spirituală a culturii cuprinde sistemele de valori în care se
cristalizează eforturile de cunoaştere, atitudinile şi reacţiile omului in contact cu ceea ce îl
înconjoară. De obicei, acestea îmbracă forma unor sisteme ca filosofia, arta, mitologia,
religia, morala, dreptul etc.
Termenul de cultură a fost preluat de mai toate limbile moderne din limba latină,
unde cuvântul cultură avea atât înţelesul de cultivare a pământului, cât şi pe cel de
cultivare a spiritului. Se avea în vedere atât ideea de transformare a naturii exterioare
omului, cât şi a facultăţilor naturale ale omului, pe care educaţia le poate transforma din
potenţialităţi în realităţi. Cuvântul trece astfel în sfera largă a educaţiei care urmăreşte
formarea spiritului şi a sufletului, instruirea şi modelarea personalităţii pe baza
cunoştinţelor şi a experienţei personale.
Conceptul de cultură a început să fie utilizat tot mai frecvent în decursul secolului
al XIX-lea, odată cu formarea noilor discipline sociale. El a fost asociat cu cel de
civilizaţie, impus încă din secolul al XVIII-lea, pentru a semnifica progresul cunoaşterii
şi al societăţii pe baza extinderii gândirii raţionale şi a mijloacelor tehnice. Pe măsură ce a
dobândit o utilizare frecventă în disciplinele sociale, termenul de cultură a căpătat
semnificaţii foarte largi. Cultura a fost considerată ca un factor definitoriu al existenţei
umane, ca element indispensabil al realităţii sociale.

1.2. Definiţii ale culturii

Cercetările din secolul al XIX-lea au dus la cristalizarea unei prime definiţii care
poartă amprenta antropologului Eduard B. Tylor. Acesta porneşte de la studiul culturilor
primitive pentru a ajunge la o generalizare care înglobează în conceptul de cultură toate

9
manifestările de viaţă ale unui popor, de la mitologie, limbaj, rituri, ceremonii, simboluri,
cunoştinţe, până la instituţii şi forme de organizare socială.
Putem spune că definirea noţiunii de cultură este de origine engleză, Edward
Burnett Tylor (1832-1917), fiind cel dintâi care a văzut-o ca un “ansamblu complex ce
include cunoaşterea, credinţele, arta, morala, dreptul, tradiţiile şi orice alte producţii şi
modalităţi de viaţă create de omul ce trăieşte în societate” 4. Astfel, termenul “cultură” a
fost introdus în antropologie de către Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. În
aceeaşi lucrare, „Primitive culture” (1871), în capitolul I: „Ştiinţa despre cultură” E. B.
Tylor enunţă şi alte forme ale culturii: îmbrăcămintea, uneltele, armele, dreptul de
proprietate şi căsătoria, învăţătura morală şi religioasă, pentru ca în capitolul II:
„Dezvoltarea culturii” să afirme că “recensământul tuturor faptelor vieţii obişnuite ale
unui popor reprezintă acel întreg pe care îl numim cultură” 5. Odată cu aceste idei, paralel
cu dezvoltarea studierii realităţilor legate de cultură, se observă o proliferare
extraordinară a semnificaţiilor termenului, chiar dacă au apărut nenumărate ambiguităţi şi
confuzii.
Definiţiile culturii s-au multiplicat la începutul secolului XX, când diverse
discipline sociale au început să cerceteze mai aplicat fenomenul cultural, pornind de la:
spirit/materie, subiectiv/obiectiv, valori/fapte, creaţii spirituale/bunuri materiale,
tradiţie/inovaţie, particular/universal.
În acest sens, Aurelian Bondrea definea cultura ca “totalitate de valori materiale
şi spirituale ale omenirii ajunse la un anumit prag al dezvoltării, produse ale cunoaşterii
şi practicii umane create, transmise şi asimilate în procesele social-istorice”6.
Potrivit lui Al. Tănase 7, putem înţelege cultura punând-o în corelaţii cu cel puţin
patru sisteme de referinţă: natură, societate, conştiinţa individuală/socială şi
personalitatea umană.
După Ovidiu Drîmba, cultura include în sfera ei atitudinile şi actele privitoare la
spirit, la intelect; sferei culturii îi aparţin datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile
4
E. B. Tylor, Cultura primitivă, apud. Pierre Bonte, Michel Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie,
Ed. Polirom, Iaşi 1999, p. 682.
5
E. B. Tylor, Cultura primitivă, apud. Prof. Univ. Dr. Nicolae Frigioiu, Politologie şi doctrine politice, Ed.
Comunicare.ro, Bucureşti 2001, p. 104.
6
Aurelian Bondrea, Sociologia culturii, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti 1993, p. 95.
7
Al. Tănase, Cultură şi civilizaţie, Ed. Politică, Bucureşti 1977, p. 13.

10
religioase, divertismentele, operele de ştiinţă, filosofie, literatură, muzică, arhitectură,
pictură, etc.8. Cultura este ca o interpretare a lumii, o lectură si o apreciere a existenţei,
un mod de a traduce experienţa în limbaje simbolice.
Importanţa ei ca întreg, indiferent de modalităţile de abordare, nu poate fi pusă la
îndoială. În acest sens, Lucian Blaga afirma că omul nu poate evada din sfera culturii
întrucât i-ar afecta calitatea de om: “Exodul din cultură ar duce la abolirea umanităţii ca
regn” 9. Existenţa umană este, deci, o existenţă culturală, cu tot ceea ce implică această
condiţie.
Cultura poate fi percepută şi ca un ansamblu de deprinderi sufleteşti întrucât
presupune un proces de asimilare şi trăire subiectivă a valorilor. Dar aceste deprinderi şi
stări ale conştiinţei sociale şi individuale se exprimă în opere, în conduite şi practici
sociale.
În raport cu personalitatea umană, cultura reprezintă tot ceea ce omul a dobândit
în calitatea lui de membru al unui grup social. Ea este un sistem de idei, de obiceiuri,
habitudini, modele comportamentale şi reacţii caracteristice pentru modul de viaţă al unei
societăţi. Fiind un rezultat al dorinţei de cunoaştere asupra lumii, un mecanism de
adaptare în lupta pentru existenţă, cultura este “numele colectiv pe care îl dăm diverselor
creaţii ale omului”10.
Sapir consideră că nucleul semantic al conceptului de cultură se referă la un
“ansamblu de atitudini, de viziuni asupra lumii şi de trăsături specifice de civilizaţie
care conferă unui popor anumit locul său original în lume”11.
La rândul său, Alexandru Tănase 12, oprindu-se cu interes asupra aceluiaşi subiect,
a privit cultura ca un dialog al omului cu lumea, dialog care implică: un progres interior
al omului pentru cunoaştere de sine şi pentru desăvârşirea spirituală, precum şi o creştere
a puterii sale asupra lucrurilor. Din păcate, lumea modernă pune accent în special pe cel

8
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Ed. Vestala şi Saeculum I.O., Bucureşti 2001, p. 6.
9
Lucian Blaga, “Trilogia valorilor”, în Opere, vol.10, Ed. Minerva, Bucureşti 1987, p. 510.
10
Daya Krishna, « Cultura », în vol. Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Ed. Politică, Bucureşti 1986,
p. 317.
11
Edward Sapir, Anthropologie, Editions de Minuit, Paris 1967, p. 329.
12
Alexandru Tănase, Cultură şi religie, Ed. Politică, Bucureşti 1973, pp. 150-151.

11
din urmă aspect, nemaiarătându-se interesată de vreo realizare interioară, spirituală. Acest
minus se impută în special dezvoltării fără precedent a tehnicii, a mijloacelor materiale.
Prin cultură se modelează personalitatea umană, întrucât cultura transmite modele
comportamentale, atitudini sociale, reacţii dobândite şi învăţate, întreaga istorie a omului
ca fiinţă socială. Cultura păstrează experienţa socială şi cognitivă, deţine formele în care
se exprimă conştiinţa de sine a unei societăţi, elaborează şi întreţine mecanismele prin
care se afirmă creaţia umană.
Cultura nu este ceva adiacent condiţiilor materiale, nu este un lux, ci o latură
indispensabilă a existenţei umane, un sistem de creaţii care răspund unor cerinţe
existenţiale concrete. Cultura este un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care
omul îşi dobândeşte demnitatea sa. În cultură omul se întâlneşte mereu cu sine însuşi.13

1.3. „Civilizaţie” pentru aprofundarea noţiunii de „cultură”

“Valoarea reală a culturii se precizează în relaţia ei cu civilizaţia, care, în ceea ce

priveşte referinţa terminologică, adesea se confundă, deşi ele sunt separate în esenţa lor.
Substanţa culturii o formeaza spiritul, necesităţile lui, în timp ce substanţa civilizaţiei o
formează materia: biologicul şi satisfacerea cerinţelor şi nevoilor lui. Cele două
componente ale istoriei, cultura şi civilizaţia, trebuie să se afle, deci, în permanenţă într-o
interacţiune, similară cu cea dintre suflet şi trup, să se condiţioneze reciproc. Civilizaţia
are nevoie, mai ales la nivelul individului, de cultură”14.
Pentru a percepe şi a înţelege mai bine teritoriul pe care cultura îl acoperă, trebuie
să aruncăm o privire şi asupra implicaţiilor şi domeniului noţiunii de „civilizaţie”. Acest
lucru se impune în special datorită spectrului larg cuprins de cele două domenii dar şi
pentru întrepătrunderea sferelor pe care ele le domină.
Termenul de civilizaţie a apărut prin derivarea lui din cuvintele latine civis,
civilis, care făceau referire la cetăţeanul care trăieşte într-o stat şi care dispune de anumite
calităţi ce-l ajută să se conformeze regulilor de conduită în relaţiile sociale şi publice.
Astfel, civilizarea însemnă educarea cetăţeanului pentru comportarea lui adecvată
13
Werner Heisenberg, Paşi peste graniţă, Ed. Politică, Bucureşti 1977, pp. 118-119.
14
Aurelia Bălan-Mihailovici, Istoria culturii si civilizaţiei creştine, Ed. Oscar Print, Bucureşti 2001, p. 11.

12
(politeţe, bune maniere, obiceiuri) în viaţa civilă, în spaţiul civic, în spaţiul public, unde
trebuie să respecte anumite convenţii şi reguli consacrate ale relaţiilor interumane şi
sociale.
Pe lângă sensul antropologic - de stăpânire a naturii prin cunoaştere, invenţii
tehnice, civilizaţia a vizat prin chiar înţelesul ei primar reglementarea relaţiilor sociale
prin norme şi instituţii, organizarea vieţii comunitare potrivit unor exigenţe diverse:
calitatea mediului de viaţă, ordine, curăţenie, conversaţie, comportament afabil.
Termenii de “cultură” şi “civilizaţie” au fost utilizaţi, cu sensuri diferite în spaţiul
francez şi în cel german. În Franţa, “civilizaţia” era considerată un termen cu o sferă mai
amplă, ce conţine cultura ca o componentă a sa. În Germania, dimpotrivă, teoreticienii au
acordat “culturii” o sferă mai largă şi au văzut în “civilizaţie” doar componenta materială,
tehnică şi economică a “culturii”.
Ovidiu Drîmba15 vorbeşte de “civilizaţie” ca despre cea care se ocupă de
totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora omul se adaptează mediului, reuşind să-l supună,
să-l transforme, să-l organizeze.
Date fiind urmele şi urmările pe care ideea de civilizaţie le-a lăsat de-a lungul
istoriei, ea este înţeleasă ca fiind “cultura în acţiune”, adică “întruchiparea culturii în
mediul de viaţă, de muncă şi comportare, în obiecte ale universului artificial, deci
mişcarea sa din panteonul valorilor spre forumul cetăţii, pătrunderea în laboratorul vieţii
practice”16.
În cele mai multe reprezentări, civilizaţiile decupează mari unităţi ale istoriei
universale, modurile de viaţă ale unor popoare şi societăţi solidare prin religie, tradiţii,
instituţii politice şi juridice, trăsături culturale, valori, idealuri, forme artistice, tipare de
acţiune practică, tehnologii. Civilizaţiile s-au născut şi s-au diferenţiat în fluxurile
ramificate ale istoriei, interacţionând în forme variate, fără a-şi pierde specificitatea. Ele
exprimă structuri de durată lungă ale existenţei umane, în varietatea lor geografică şi
istorică, manifestându-se prin moduri complexe de organizare economică, instituţională
şi politică a societăţilor.

15
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Ed. Vestala şi Saeculum I.O., Bucureşti 2001, p. 6.
16
Alexandru Tănase, Cultura şi civilizaţia, Ed. Politică, Bucureşti 1977, p. 145.

13
 La rândul său, Tudor Vianu afirmă că “civilizaţia nu este, de fapt, decât o cultură
definită prin sfera ei, o cultură socială parţială, din punctul de vedere al unei singure
valori, şi anume din punctul de vedere al valorii tehnico-economice.Civilizaţia ar fi deci o
cultură afectată exclusiv ţintelor tehnico-economice. Civilizaţia nu este o entitate care s-
ar opune culturii, este numai unul dintre aspectele ei”17 .El consideră că distincţia dintre
cultură şi civilizaţie este necesară, dar militează pentru sinteza lor în procesul dezvoltării
sociale.
Oprindu-se asupra aceloraşi noţiuni, Arnold Toynbee18 este convins că în inima
fiecărei civilizaţii pulsează un factor spiritual, un suflet specific. Astfel, el respinge
viziunea ce reduce substanţa unei civilizaţii la invenţiile tehnice şi la aspectele materiale
ale vieţii.
Civilizaţia nu se limitează numai la procesul realizării tehnice şi practice a
valorilor, la transmiterea lor în spaţiul social şi asimilarea lor de către indivizi. Toate
invenţiile care au sporit puterea omului asupra naturii şi au ameliorat condiţiile de viaţă,
toate reprezintă de fapt sinteze între cunoştinţe, atitudini şi tehnici, deci între cultură şi
civilizaţie.

1.4. Abordarea semiotică a culturii

Abordarea semiotică a culturii a marcat o distanţare criticã faţă de caracterul

relativ speculativ al abordărilor tradiţionale, cantonate în filosofia valorilor sau a
limbajului. Din perspectivă semiotică, cultura este un sistem de semne, de practici
semnificante, prin care omul îsi codifică experienţa şi o comunică (sincronic şi
diacronic).19 Cultura ne apare astfel ca un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii
care sunt integrate într-un proces de comunicare.

17
Tudor Vianu, Opere, Vol.8, Ed. Minerva, Bucureşti 1979, p. 158.
18
Arnold Toynbe, Studiu asupra istoriei, Humanitas, Bucureşti 1997, pp. 60-66.
19
Prof. univ. Dr. Grigore Georgiu, Cultură şi comunicare, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti 2004, p.194.

14
 Altfel spus, cultura poate fi privită ca o sumă de limbaje, de sisteme semiotice, de
texte, prin care au loc traducerea nonsensului în sens, a nontextului (lumea, faptele) în
text si includerea informatiei într-un sistem.
Lévi-Strauss definea cultura, sub raport antropologic, ca sumă de reguli, de
norme, deci de coduri şi restricţii aplicate vieţii umane.20 El spune că unde apar reguli,
apare cultura, în opozitie cu natura. General umanul, natura omului aparţine naturii şi se
caracterizează printr-un automatism spontan. Ceea ce e definit de reguli şi norme
restrictive, adică cultura, constituie relativul şi particularul. Reguli şi norme înseamnă
„coduri“ ale comportamentului social, coduri de semnificare şi de interpretare a
experienţei, limbaje prin intermediul cărora oamenii comunică şi construiesc astfel
mediul lor specific de existenţă.
Prin lucrările sale teoretice, Umberto Eco s-a impus ca semioticianul cel mai
sistematic (şi mai cunoscut) din aria acestei metaştiinte, care studiază repertoriul atât de
divers al limbajelor şi al activităţilor de semnificare/comunicare, privite ca practici
sociale şi semnificante. El ne avertizeazã că „semiotica studiazã procesele culturale ca
procese de comunicare. Şi totusi, fiecare din aceste procese pare să subziste doar pentru
că dincolo de ele se statorniceste un sistem de semnificare.“21 Distincţiile lui Eco sunt
fundamentale. Condiţiile de posibilitate ale oricărei comunicării interumane sunt definite
prin existenţa unor coduri intersubiective de semnificare, pe care o comunitate le
utilizează pentru a-şi traduce experienţa cognitivă şi practică în diferite limbaje.
Preexistenţa codului comun (sistem de semnificare) este o condiţie pentru transmiterea şi
interpretarea mesajului de către destinatar (proces de comunicare). Abia când intervine
„interpretarea“ de către destinatar a mesajului avem de a face cu un autentic proces uman
de comunicare. Cultura este simultan un proces de semnificare şi unul de comunicare.
Codificarea unei semnificaţii a experienţei într-un tip de limbaj nu poate avea loc decât
prin utilizarea unui cod, definit de Eco drept „un sistem de semnificare care cuplează
entităti prezente şi entităti absente“22.

20
Ibidem., p.194.
21
Umberto Eco, Tratat de semioticã generalã, apud. Prof. univ. Dr. Grigore Georgiu, op. cit., p.194.
22
Ibidem, p.195.

15
 În rezumat, cultura este mecanismul semiotic prin care se realizează aceastã
articulare functională între expresia materială şi semnificaţia ideală, între dimensiunea
fizică a unui simbol şi întelesurile sale multiple. Cultura este deci un ansamblu de coduri,
coduri ce pun în relaţii variate semnele sensibile şi perceptibile cu un evantai de
semnificaţii abstracte şi ideale.

1.5. Abordarea pentru care optăm

Abordarea semiotică este doar una dintre numeroasele viziuni asupra culturii. Asa
cum am arătat mai sus, de-a lungul timpului au fost produse numeroase accepţiuni şi
definiţii ale conceptului de cultură. În jurul anului 1950 Linton inventaria, deja, 147 de
definiţii23 iar Kroeber şi Kluchohn clasificau, în 1952, 160 de definiţii.24. În studiul
introductiv la volumul « Images de la culture », intitulat « Systemes de valeurs et
aspitations culturelle », Chombart de Lauwe clasifică abordările culturii astfel: 1) cultura
ca dezvoltare a persoanei în societate, 2) culturile proprii unor societăţi sau unor medii
sociale particulare şi 3) problema dezvoltării unei culturi universale25. Consider că a
doua dintre abordări corespunde cel mai bine obiectivelor lucrării de faţă, fapt pentru care
voi opera în continuare cu această accepţiune.
Una dintre definiţiile care ma vor ajuta în demersul propus, acela de a cerceta
posibilitatea existenţei unei comunicări autentice între culturi, este cea dată de T. Parsons,
pentru care cultura este “o organizare (un reglaj) de sentimente, de credinte,
reprezentând valorile comune care sunt esenţiale unui sistem de acţiune proprii unei
societăţi”26 În volumul “Images de la culture”, Paul-Henry Chombard de Lauwe insistă
pe infrastructura generatoare a aspiraţiilor şi a sistemelor de valori, considerând cultura
ca fiind “marcată de o serie de modele, de imagini-ghid, de reprezentări la care se
raportează membri unei societăti în comportamentele lor, în munca lor, în rolurile lor şi

23
Ralf Linton, Fundamentul cultural al personalităţii, apud. Dumitru Borţun, Semiotică. Limbaj şi
comunicare, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti 2001, p.41.
24
Dumitru Borţun, op. cit., p.41.
25
Ibidem, p.41.
26
P.H. Chombart de Lawe, Images de la culture, apud. Bortun, Dumitru, op. cit., p.41.

16
în relaţiile lor sociale”27. Din acestă perspectivă, fiecare individ apare ca purtător al unei
culturi iar comunicarea interidividuală ca una interculturală. În ce măsură se poate ajunge
la o comunicare autentică între culturi, între indivizi aparţinând unor culturi diferite? La
acestă întrebare voi încerca să răspund in lucrarea de faţă.

1.6. Unitate şi diversitate

Într-un cadru care se vrea unitar, problema unităţii şi a diversităţii culturale sau
sociale a constituit dintotdeauna un subiect interesant şi de multe ori greu de abordat,
indiferent de climatul supus problematizării. Acest lucru s-a accentuat şi mai mult în
societatea democratică ce, încurajând spiritul privat, face eforturi deosebite pentru a
menţine, prin legi, o oarecare ordine constructivă care să rupă limitele şi frontierele dintre
oameni. Deşi la prima vedere pare un paradox, ideea de unitate în diversitate şi diversitate
în unitate are atuurile sale, dacă ţinem cont de principiile religioase, sociale, care au
adunat oamenii în jurul interesului pentru aceleaşi idealuri.
Fără îndoială că diversitatea ideilor, a personalităţilor, a trăirilor umane, nu poate
fi pusă la îndoială indiferent de timp sau de spaţiu. Rămâne de rezolvat conceptul de
unitate care ar putea crea un climat propice bunei manifestări a diversităţilor. Acest lucru
se încearcă de secole, însă contemporaneitatea pare să se axeze din ce în ce mai mult pe
acest deziderat ţinând cont sau nu de toate aspectele culturale, sociale, religioase si
economice.Realitatea timpului prezent constată creşterea diversităţii în interiorul
societăţilor actuale, care au devenit un complex de instituţii, relaţii şi activităţi extrem de
variate.
Culturile naţionale au o firească deschidere spre universal, spre dialog şi schimb
de valori cu alte culturi şi spaţii spirituale. Epoca modernă şi cea contemporană au
intensificat comunicarea socială a valorilor şi comunicarea dintre culturi, odată cu
extinderea extraordinară a sistemului mediatic, astfel că interferenţele culturale,
conexiunile şi schimburile de valori au devenit astăzi realităţi dominante. In ce masura

27
Dumitru Bortun, op.cit. , p.42.

17
putem vorbi despre o comunicare autentica intre culturi, si nu doar despre un schimb
informational, lipsit de intelegere, imi propunem sa dezbat in aceasta lucrare.
În plan cultural, lumea contemporană reproduce raportul structural dintre unitate
şi diversitate, culturile interferând şi comunicând între ele. Acest lucru susţine
specificitatea şi ne atenţionează că “nici o fracţiune a omenirii nu dispune de formule
aplicabile totalităţii şi că o omenire amalgamată într-un gen de viaţă unic e de
neconceput, deoarece ar fi o omenire osificată”.28
Este de observat în ce măsură se ţine cont de aceste aspecte, de vreme ce asistăm
la o expansiune a diversităţilor care par să nu-şi găsească locul în mediul unei lumi
descentralizate. Ne îndreptăm, se pare, spre o lume în care societăţile se vor caracteriza
prin opţiuni multiple, o lume în care nu vor mai exista curente dominante şi exclusive, o
lume particularizată prin arhitecturi regionale şi locale, cu forme de o varietate
debordantă, care dau impresia unui pluralism hibrid şi eclectic, lipsit de marca unor stiluri
unificatoare.
Diversitatea umană îşi are temeiul în circuitul nesfârşit al interacţiunilor sociale,
cu registrele lor obiective şi subiective, diferenţiate şi solidare. Culturile diverse sunt puse
astăzi faţă în faţă, sunt într-o dependenţă mutuală, angajate într-un context comun ce se
extinde la scară planetară. Aceste entităţi trebuie armonizate în contemporaneitate, în
spaţiul ideal al unei co-existenţe în care universalul şi specificul să nu se opună, ci să se
întrepătrundă în favoarea creaţiei autentice.
Discuţiile în jurul ideii de « cultură europeană » nasc necesitatea unor precizări
legate de realitatea diversităţii într-un spaţiu care tinde să devină unul european unitar.
Trebuie să avem în vedere faptul că cele două aspecte păstrează fiecare valoarea lui în
încercarea de adaptare la cerinţele prezente. Aşadar unitatea este necesar valabilă,
diversitatea este creatoare; unitatea trebuie să aibă un cadru real pentru a se manifesta,
diversitatea nu iese în evidenţă dar lasă urme în istorie; unitatea este logică pentru că ţine
de principii bine definite, diversitatea este o realitate istorică ce nu poate fi ignorată.

28
Claude Levi-Strauss, Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti 1978, p. 45.

18
 Epoca noastră impune astfel o nouă relaţie dintre unitate şi diversitate. Această
relaţie reprezintă cadrul teoretic în care putem înţelege schimbările atât de variate din
cultura contemporană.
Deşi contradictorii în aparenţă, unitatea şi diversitatea reprezintă cele două
aspecte de nedespărţit ale omului şi, implicit, cei doi poli în care se mişcă cultura. Având
în vedere acest lucru, termenul de cultură, cu tot ce implică el, ar trebui scris cu aceeaşi
îndreptăţire la singular şi la plural.29
Sub aspectul unităţii şi diversităţii, cultura cuprinde un ansamblu complex de
instituţii aferente şi mijloace de comunicare, în jurul cărora este organizată viaţa culturală
şi prin care valorile pătrund în spaţiul social. Printre cele mai însemnate instituţii care
mijlocesc raporturile dintre cultură şi societate trebuie să menţionez: sistemul de
învăţământ, institutele de cercetare ştiinţifică, mijloacele de comunicare în masă,
biblioteci, muzee, etc.. Ele constituie forme prin care cultura se socializează şi îşi exercită
toate funcţiile sale.
Diversitatea culturilor nu are corespondenţă direct în diversitatea biologică a
indivizilor, ci în formele sociale diferite ale grupurilor etnice. Împrejurări geografice,
sociologice şi istorice, factori care ţin de aspectul intern al unei comunităţi şi societăţi, de
forma particulară pe care o îmbracă raportul subiect/obiect în existenţa comunităţii
respective, acestea sunt, în general vorbind, domeniile şi planurile care explică
diversificarea culturilor.
La nivelul vieţii sociale, creativitatea umană s-a desfăşurat totdeauna în modalităţi
extrem de variate, în condiţii determinate, care cunosc o gamă indefinită de factori.
Culturile diferite reflectă deci modurile diferite de manifestare a condiţiei umane.
Disciplinele sociale şi istorice au asimilat în profunzime ideea unităţii în
diversitate a umanului. Specificitatea culturilor, inclusiv sub aspectul identităţii lor
naţionale, este un fenomen de acumulare istorică şi îşi are temeiul în structura modului
uman de existenţă. Gândirea modernă a descoperit că omul este un subiect plural, divers
în el însuşi, o unitate în diversitate, o fiinţă paradoxală ce trăieşte în lumea obiectivităţii,
încercând să-i dezvăluie misterul. Treptat, sub presiunea acestor noi interpretări,

29
Fernand Braudel, Ecrits sur l'histoire, Flamarion, Paris 1969, p. 307.

19
diversitatea culturilor a ajuns să fie privită ca o realitate prin care subiectul uman îşi
asigură statutul de fiinţă creatoare.
Dacă elementele culturale ale omului n-ar fi avut diversitatea uimitoare pe care
ne-o înfăţişează istoria, începând cu diversitatea relevantă a limbilor naturale (după unele
estimări30 astăzi se vorbesc efectiv pe glob circa patru sau cinci mii de limbi), existenţa
umană s-ar fi oprit într-o formă staţionară, s-ar fi blocat într-un tipar unic de
comportament, precum celelalte specii de vieţuitoare.
Diversificarea a devenit legea culturii, mecanismul ei de creaţie. Interesul pentru
problemele culturii este legat astăzi de noile modele de dezvoltare socială şi de faptul că
componentele culturii au devenit factori hotărâtori ai schimbării sociale.
În momentul în care a intrat în câmpul existenţei culturale, omul intră şi în câmpul
unei tensiuni de structură: tensiunea dintre unitate şi diversitate, dintre universal şi
specific. Aceasta deoarece societăţile şi culturile, ca realităţi istorice concrete, reproduc în
forme diverse trăirile universale ale existenţei umane.
Orice definire a culturii va avea deci o referinţă explicită la cadrul social, istoric,
cultura definind modul de viaţă al unui popor, privit în integralitatea sa, ca sistem de
atitudini, valori, idei, conduite şi instituţii.

30
George Steiner, După Babel, Ed. Univers, Bucureşti 1983, p. 80.

20
 2. COMUNICAREA ŞI IMPORTANŢA EI

2.1. Comunicare şi cultură

Comunicarea este o condiţia primară a existenţei umane şi a vieţii sociale, este

emblema şi manifestarea spiritului uman. Ea este liantul, factorul de legătură, ţesătura
ce-i uneşte pe indivizii ce apartin diferitelor grupuri, comunităţi, etnii, societăţi, state,
naţiuni, culturi şi blocuri de civilizaţie, până la cel mai înalt nivel integrator, cel al
umanităţii, cu întreaga ei desfăşurarea în spaţiu şi timp, atât de diversă şi totuşi unitară în
datele sale fundamentale.
Indiferent din ce perspectivă vrem să definim condiţia umană, nu putem ocoli un
dat fundamental al fiinţei umane: capacitatea de a comunica printr-o gamă extrem de
variată de limbaje naturale sau artificiale. Ca şi cultura, comunicarea reprezintă un atribut
specific, de ordin ontologic, pentru existenţa umană. Întregul univers al culturii este un
rezultat cumulativ al formelor de expresie şi de comunicare pe care omul le-a inventat şi
experimentat în decursul istoriei.
Termenul „comunicare”31 începe a fi utilizat din secolul al XIV-lea şi provine la
origine din latinescul “communis” care înseamnă a pune în comun, a fi în relaţie, a
împărtăşi, a împărţi.
Aşadar, comunicarea este actul cultural primar, ce presupune un schimb interactiv
de masaje între indivizi, grupuri, societăţi, culturi. Ea face posibilă continuitatea şi
coeziunea vieţii sociale, fiind un tip de acţiune socială. În lumea contemporană, circulaţia
informaţiei este decisivă şi a devenit o necesitate vitală pentru societăţi şi indivizi.
Sistemul mediatic a fost asemănat cu sistemul nervos al societăţii.
Comunicarea este principalul instrument de integrare a individului în societate şi
de modelare a culturii sale. Nimeni nu poate însă ignora că “limbajul este faptul cultural
prin excelenţă”.32 Omul nu poate fi înţeles decât relaţional. Comunicarea e baza existenţei
în colectivitate, e piatra de temelie fără de care nu se poate vorbi de societate.

31
Ioan Drăgan, Sociologia comunicării în masă,Ed. Comunicare.ro, Bucuresti, 2001, p. 5.
32
Claude Levi-Strauss, Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti 1978, p. 433.

21
 Comunicarea este deci un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu şi
structural, fără de care nu putem înţelege nici o formă de cultură. Ea înseamnă un
permanent schimb de informaţii, mesaje şi semnificaţii între indivizi şi grupuri, ceea ce
dă consistenţă şi bogăţie fenomenului cultural. Ea este esenţa vieţii sociale a omului,
întrucât viaţa în comun, stocarea informaţiilor şi transmiterea moştenirii sociale către
noile generaţii nu ar fi posibile fără existenţa multiplelor forme de semnificare şi de
comunicare.
Cultura şi comunicarea sunt o pereche conceptuală în toate ştiinţele care
cercetează condiţia umană. Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate,
ambele au o funcţie majoră în integrarea socială şi în transmiterea experienţei cognitive şi
practice. Ele nu sunt identice, dar nici separate dacă înţelegem că viaţa în comun, deci
viaţa socială, în datele sale elementare, nu este posibilă fără comunicarea cotidiană. În
realitate, spune un specialist în domeniu, “cultura şi comunicarea formează un cuplu
ciudat. Nici una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanşe,
nu se conţin şi nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondenţă
analogică”.33 Unul dintre cei mai de seama teoreticieni americani ai comunicarii, John
Fiske considera comunicarea ca fiind « o dimensiune centrala a vietii noastre culturale.
Fara ea, orice tip de cultura moare ».34
Cultura şi comunicarea interferează însă nu putem pune semnul egalităţii între ele.
A trăi înseamnă a comunica, a fi în relaţie cu mediul. Omul comunică prin întreaga sa
fiinţă şi prin toate formele de manifestare expresivă, nu numai prin cuvânt. Individul nu-
şi poate trăi viaţa fără se manifeste în relaţie cu alţii, adică să-şi exprime prezenţa,
gândurile, interesele şi aspiraţiile. Orice gest are o semnificaţie pentru ceilalţi, astfel că
putem îndrăzni să punem semnul echivalenţei între comunicare şi comportament. Nu
putem să nu comunicăm, nu există vreun comportament care să nu aibă nici o
semnificaţie. În universul uman, semnele şi comunicarea sunt omniprezente, pentru că nu
putem să nu avem un comportament, adică un fel de manifestare. Chiar tăcerea sau
refuzul de a schiţa vreun gest într-o situaţie anumită sunt purtătoare ale unui sens.

33
Jean Caune, Cultură şi comunicare, Ed. Cartea românească, Bucureşti 2000, p. 17.
34
John Fiske, Introduction to communication studies, apud Dumitru Borţun, op.cit., p.4.

22
 “Dacă admitem că într-o interacţiune orice comportament are valoarea unui
mesaj, altfel spus, că este o comunicare, urmează în mod firesc că nu putem să nu
comunicăm, fie că vrem, fie că nu vrem. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere,
orice are valoare de mesaj. Astfel, comportamentele noastre îi influenţează pe alţii, iar
aceştia, la rândul lor, nu pot să nu reacţioneze la aceste comunicări şi, prin însuşi acest
fapt, ei comunică.”35 Astfel, comunicarea este privită ca o structură ce cuprinde orice
formă de relaţie a omului cu lumea naturală şi socială. De aceea ea joacă un rol
fundamental în modelarea vieţii şi în consacrarea unor tipare culturale dominante în
cadrul societăţilor.
Noile mijloace de comunicare sunt instrumente culturale cu o forţă deosebită în
orientarea percepţiilor şi a atitudinilor, în formarea imaginilor despre lume şi în difuzarea
unor modele de comportament social. Ceea ce este interesant de evidenţiat este faptul că,
faţă de modurile în care se desfăşura comunicarea socială în antichitate sau în urmă cu
două-trei secole, schimbarea este gigantică.
Acesta prezenţă masivă a mijloacelor de comunicare a dat naştere unui nou tip de
cultură36 , ce a fost numit iniţial cultură de masă, datorită impactului social foarte larg, iar
mai recent s-a impus noţiunea de cultura media. Cartea tipărită, apoi presa de masă,
telefonul, filmul, radioul, patefonul, televiziunea, publicitatea, casetele audio şi video,
sateliţii de comunicare, calculatoarele, internetul, telefoanele mobile şi toată gama noilor
tehnologii ale informaţiei au produs, în cascadă, un salt uriaş în domeniul comunicării.
“Comunic, deci exist”37, aceasta ar fi noua formulă prin care gândirea actuală
încearcă să definească omul. Comunicarea a ajuns sa fie considerata miezul culturii,
cunoasterii si comportamentului social.

2.2. Abordări ale comunicarii. Şcoala Proces şi Şcoala Semiotică

35
Paul Watzlawick, J.Helmick Beavin, Don D. Jackson, Une logique de la communication, Seuil, Paris
1972, p. 46.
36
Grigore Georgiu, op. cit., pp. 13-14.
37
Ibidem, p. 144.

23
 Într-o carte clasica dedicata studiului teoretic al comunicării, John Fiske38
considera că în studiul comunicării există două mari şcoli: şcoala proces şi şcoala
semiotică. Prima orientare consideră comunicarea drept transmitere de mesaje, fiind
preocupată de modul în care emiţătorul şi receptorul codifică şi decodifică mesajele, de
felul în care transmiţătorii folosesc canalele şi mediile comunicării. Această scoală vede
comunicarea ca un proces prin care o persoană afectează comportamentul sau starea de
spirit a unei alte persoane. Daca efectul este diferit faţă de ceea ce intentiona să se
comunice , tendinta este să se interpreteze acest lucru drept eşec al comunicării 39. Scoala
semiotică abordează comunicarea ca producere şi schimb de inţelesuri, este preocupată de
modul în care mesajele interactionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri
(semnificaţii), de rolul textului în cultură. Şcoala semiotică nu consideră neînţelegerile ca
fiind neapărat efecte ale eşecului in comunicare, ci consideră că ele pot rezulta din
diferenţele culturale dintre emiţător şi receptor.
În lucrarea de faţă, referindu-ma la determinismul cultural al comunicării, voi
avea în vedere ambele abordări, însa voi pune accentul pe abordarea proprie şcolii
semiotice. În abordarea semiotică, atenţia se îndreaptă asupra textului şi a modului în care
este “citit” acesta. Lectura este procesul de descoperire de sens ce apare atunci când
“cititorul” interacţionează sau “negociază” cu textul. Negocierea are loc atunci când
“cititorul” filtrează mesajul, prin sita modelului cultural, în ceea ce priveşte semnele şi
codurile care compun mesajul. Cu cât împărtăşim aceleaşi coduri şi acelaşi sietem de
semne, cu atât mai apropiate vor fi cele două semnificaţii atribuite mesajului. Ce se va
întampla în momentul în care codurile şi sistemele de semne proprii unor culturi nu vor fi
similare celor ale unei alte culturi? Vom putea vorbi despre existenta posibilităţii unei
comunicări autentice între indivizi apartinând unor culturi diferite? Care sunt nivelurile la
care se poate realiza – în cazul în care este posibil un asemenea lucru – comunicarea
dintre aceşti indivizi?
3. COMUNICARE INTERCULTURALĂ

38
John Fiske, Introduction to Communication Studies(1982), apud. Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Teoria
Comunicarii, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti , 2001, pp. 42-43.
39
Vasile Tran, Irina Stănciugelu, op.cit. , pp. 42-43.

24
 3.1. Ce întelegem prin comunicare reală între culturi

A comunica înseamnă faptul primar prin care oamenii, ca fiinţe raţionale, fac
schimb de mesaje inteligibile şi interacţionează complex în spaţiul social sau, din unghiul
abordarii semiotice, a comunica inseamna a produce si schimba intelesuri, determinate
intotdeauna cultural. Procesul de comunicare este vital pentru existenţa omului şi pentru
desfăşurarea tuturor activităţilor care produc şi reproduc viaţa societăţilor şi de aceea el
se manifestă ca fundament în crearea cadrului social. Societatea sau ceea ce numim fapte
sociale nu există în afara comunicării. « Comunicarea face posibila interactiunea ».40
A comunica înseamnă a pune ceva în comun, a pune în relaţie, a împărtaşi, a uni.41
Comunicarea între culturi, între grupuri etnice presupune vehicularea de semnificaţii şi
subîntelesuri. Comunicarea interculturală se bazează pe o relaţie biunivocă, de egalitate.
Consider că o comunicare reală presupune un transfer constientizat de sensuri şi
semnificaţii, constientizare ce este o condiţie sine-qua-non pentru biunivocitatea
transferului. Din această perspectivă sunt de parere că imitarea unor modele culturale
apartinând unei alte culturi, cum se întampla adesea în tările lumii a treia, unde sunt
importate, prin intermediul modei, idei şi conduite occidentale, ideologii sau institutii, nu
reprezintă o ilustrare a comunicării interculturale reale. Mai devreme sau mai târziu,
ineficienţa socială a acestui gen de preluare neconştientizată (necritică) iese la iveală şi
nu vor întârzia nici reacţiile împotriva acestei ineficienţe, reacţii care pot îmbrăca forma
unor atitudini anti-occidentale42.
Comunicarea interculturală reală presupune aşadar un transfer bidirectional de
idei, de ideologii, de instituţii.
În accepţiunea pe care o voi da în lucrarea de faţă comunicării reale între culturi,
nici « expotul », nici « importul » de cultură, nici « agresiunea » culturală şi nici reacţiile
violente împotriva « agresorilor » nu reprezintă forme de comunicare interculturală reală,
eficientă.43

40
Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti 1992, p.137.
41
Constantin Noica, Rostirea filosofica românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag.17.
42
Dumitru Borţun, op.cit., p.73.
43
Ibidem., p. 73.

25
 Consider că o comunicare reală este posibilă numai în condiţiile în care relaţiile
dintre grupurile apartinând unor etnii, unor culturi diferite nu sunt grevate de îngrădiri de
ordin politic, ideologic, religios şi dacă acestea subscriu la aceleaşi valori generale, au
obiective şi interese comune. Recursul la valori implică o comunitate bazată pe atitidini
compatibile în domenii estenţiale, pe experienţe pozitive comune, pe respectul reciproc al
trecutului şi al prezentului grupurilor etnice, pe proiecte comune în zonele de confluenţa
şi în organismele internaţionale.44
Comunicarea interetnică este un proces dificil, adesea generator de disonanţa şi
conflicte, ea s-a impus totuşi ca un proces necesar şi posibil. Comunicarea a costituit
întotdeauna alternativa la închistare, izolare şi confruntare.45 Realizarea comunicării
implică întotdeauna efortul grupurilor etnice, efortul reprezentanţilor unor culturi diferite
de a ieşi din propriul sistem, stabilirea unor cadre de referinţă şi a unor repertorii de
existenţă compatibile şi tolerante. În ce măsură poate exista această comunicare reală
între culturi ? În ce măsură pot fi depaşite barierele comunicaţionale ?Acest lucru îl voi
discuta în cele ce urmează.

3.2. Bariere în comunicarea interculturală

Societăţile contemporane, prinse în hora globalizării, sunt caracterizate de istorii

sociale şi particulare şi de « pattern-uri culturale » diferite, adesea opuse şi
„incomensurabile“, aşa cum spunea Thomas Kuhn46 despre relaţia dintre paradigmele
ştiinţei. Cu toate legăturile şi interdependenţele dintre societăţile moderne şi cele actuale,
acestea îşi păstrează identităţile şi deosebirile culturale. Barierele comunicaţionale apar
tocmai datorită acestor paradigme diferite care caracterizează culturile, acestor
« software-uri mentale »47 - « programări colective ale gândirii care disting membrii unui

44
Ion Chiciudean, Bogdan-Alexandru Halic, Noţtiuni de Imagologie istorică şi comunicare interetnică,
Ed.Comunicare.ro, Bucureşti 2003, p. 99.
45
Ibidem, p. 100.
46
Thomas Kuhn, Structura revoluţiilor ştiintifice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 16.
47
Geert Hofstede, Organizations, Software of the mind, apud. Dumitru Borşun, op.cit. , p. 73.

26
grup de un altul ».48 Astfel, indivizii aparţinând unor culturi diferite – unor paradigme
diferite ( în sensul teoriei lui Thomas Kuhn ) se află în lumi diferite şi de aceea văd
lucruri diferite, aflate în corelaţii diferite. Comunicarea dintre ei nu va putea avea loc în
adevăratul sens al cuvântului, consideră adepţii relativismului cultural.
Mi-am propus în cele ce urmează să fac o incursiune în paradigma relativistă care
a fost îmbrăţişată de oamenii de ştiinţă din epoca postmodernă. Voi studia principalele
supoziţii de la care pleacă şi pricipalele direcţii de cercetare, pentru ca mai departe, în
următorul capitol, să cercetez care sunt limitele acestei abordări şi care sunt alternativele
propuse de alţi cercetători în domeniile comunicării, culturii, cunoaşterii în general.
Prin schimbarea paradigmelor ştiinţifice, prin diversificarea limbajelor simbolice,
prin varietatea de stiluri artistice şi de experiente spirituale, secolul XX a impus o
mentalitate relativistă, pornind de la ipoteza că nu există un tipar cultural care să poată fi
considerat universal, că „nici o practică culturală nu este inerent bună sau rea; fiecare
trebuie înteleasă în raport de locul ei într-o configuratie culturalã mai largă“49.
Relativismul a apãrut initial ca o replicã amplã, sub raport cultural, faţã de
modelul hegemonic al raţionalismului modern occidental, dezvoltat în proiectele
universaliste din Epoca Luminilor. Relativismul reabiliteazã subiectivitatea şi valorile,
modelele culturale şi referinţele la contexte, aspecte ce diferentiază demersurile
cognitive, dar şi societăţile, epocile, stilurile.
„Era postmodernă a relativismului“ este inaugurată o dată cu publicarea lucrării
lui Thomas Kuhn (Structura revoluţiilor ştiinţifice, 1962), în care paradigmele ştiinţei,
apreciate ca fiind „incomensurabile“, erau puse în dependenţă de contextele sociale şi
istorice, conform tezei după care în anumite practici ştiinţifice putem descoperi
presupoziţii filosofice şi angajamente valorice tacite. Ideea relativităţii viziunilor
ştiinţifice, preluată şi dezvoltată într-o manierã excesivã de Paul Feyerabend şi de alţi
teoreticieni ai ştiinţei, a modificat radical imaginea pe care a promovat-o raţionalismul
modern asupra ştiinţei.
De la convingerea că ştiinţa reprezintă un teritoriu al cunoaşterii în care se
elaborează şi se tezaurizează adevărurile obiective şi universale asupra lumii s-a ajuns la

48
Ibidem, p. 73.
49
Norman Goodman, op. cit., p. 60.

27
ideea „postmodernã“ cã şi cunoasterea ştiintificã este „o construcţie socialã“ şi culturalã,
cã opereazã cu reprezentãri şi paradigme concurente, dependente de modele valorice şi
culturale.
La fel ca în domeniul ştiinţific, în domeniul comunicării interculturale paradigme
au un cuvânt greu de spus. Este suficient să existe două paradigme rivale (concurente
pentru acelaşi domeniu al realului) pentru ca în comunicare să apară obstacole. Pornind
de la definitia lui Thomas Kuhn a paradigmelor din lumea ştiinţei, paradigma culturală
poate fi definită ca « o constelaţie de valori, credinţe şi metode (inclusiv tehnici de
problematizare50) împărtăşite la un moment dat de membrii unei comunităţi »51. Astfel,
privind din prisma teoriei lui Kuhn, comunicarea dintre indivizii aparţinând unor culturi
diferite este întotdeauna partială. O comunicare deplină, reală, nu poate exista decât în
interiorul aceleiaşi paradigme.
Ajungem astfel să formulăm fireasca întrebare: există vreo modalitate de a
schimba o paradigmă, de a depăşi limitele unei anumite paradigme şi a îmbăţişa un nou
sistem de a vedea lumea? Printre cei care au încercat să formuleze un răspuns la această
întrebare se află şi gânditorul francez Edgard Morin în lucrarea sa « Paradigma
pierdută: natura umană », răspuns care ni se pare elocvent pentru lucrarea de faţă –
pentru problematica posibilităţii existenţei unei comuncări autentice între culturi, în
genaral, pentru problema construcţiei europene, în particular. Edgard Morin ne va indica,
în termeni practici, procesele care concură la schimbarea unei paradigme (cauze,
mecanisme, implicaţii) , adică la ceea ce el numeşte « revoluţie paradigmatică ». O
revoluţie paradigmatică – consideră Vasile Tonoiu – « minează însăşi structura sistemului
de gândire, formele, configuraţiile şi ierarhiile conceptuale recunoscute, evidenţele
empirice şi logice, regulile şi normele fundamentale până atunci necontestate ».52
Revoluţia paradigmatică presupune transformarea regulilor de transformare, a regulilor
generate de nucleul unei paradigme.53 Procesul înlocuirii unei paradigme de către alta, ne

50
Termen introdus de Susane Langer în cartea sa “Philosophy in a New Key” (1942). Indivizilor aparţinând
unor culturi diferite, unor “orizonturi de viaţă diferite”, cum le numeşte Dumitru Borţun, le corespund
anumite organizări mentale şi deci anumite tehnici de formulare a problemelor, diferite de la o cultură la
alta.
51
Dumitru Borţun, op. cit., p. 69.
52
Vasile Tonoiu, În căutarea unei paradigme a complexităţii, apud. Dumitru Borţun, op.cit., p.71.
53
Dumitru Borţun, op.cit. , p. 72.

28
avertizeaza E. Morin, nu poate fi un proces conştient, nici un proces « logic », orice
logica fiind pre-definită în cadrul unei paradigme.
Însăşi civilizaţia europeană traversează în zilele noastre o astfel de revoluţie
paradigmatică. Numai în acest context, de transformare a regulilor de transformare, ne
putem simţi îndreptăţiţi să gândin posibilitatea unei culturi europene unificate, a unei
culturi europene apartinând acestei paradigme noi, acestei paradigme unificatoare –
paradigma complexităţii. Vasile Tonoiu, referindu-se la această paradigmă a
complexităţii remarca urmatoarele : « este vorba despre sporirea competenţei umane, de
comunicare şi dialog, de întelegerea reciprocă între indivizi, grupuri umane, societăţi şi
culturi, fără a suprima diferenţa şi alteritatea prin asimilare reductivă, adică
simplificatoare»54.

54
Ibidem.

29
 4. CONDIŢII DE POSIBILITATE ALE COMUNICĂRII
AUTENTICE ÎNTRE CULTURI

4.1. Critica relativismului cultural şi a scepticismului epistemologic

Abordarea relativistă a cunoaşterii şi limbajului pune mari semne de întrebare

posibilităţii existenţei unei reale comunicări între culturi, posibilităţii comunicării în
general. Care sunt criticile care au fost/ pot fi aduse acestei abordări mi-am propus să
tratez în cele ce urmează.
Problema cea mai dificilă a relativismului postmodernist generalizat este cea a
limitelor pânã la care acceptarea diversitãţii practicilor culturale pãstreazã un sens
rational autentic şi nu duce la un „relativism filosofic cu rezonanţe iraţionaliste, sceptic-
agnostice sau nihiliste“55
Constatând multiplicitatea referenţialelor filosofice şi înrãdãcinarea lor în structuri
socio-culturale diferite, nu trebuie sã cãdem într-un „pur relativism“ care ar declara total
lipsitã de sens problema confruntãrii acestor referenţialuri cu o instantã de validare
oarecare. Dacă în faţa ideii de paradigmă culturală ne mulţumim cu constatarea existenţei
incomensurabilităţii, intraductibilităţii şi , în final , a incomunicabilităţii, fără a căuta o
56
soluţie constructivă, vom cădea pradă fenomenului de modă intelectuală . S-ar putea
ajunge la o degradare a gândirii şi , mai ales , la o steririlate a demersului teoretic , « care
ar ajunge sa ne confirme ceea ce stim dintotdeauna ».57 « Sloganul pluralismului cu orice
preţ este pe cât de fragil şi superficial pe atât de steril. El te duce foarte repede la acel
« totul e bun » adică, la urma urmelor, la scepticism»58.
„Înlãturarea ca fictivã a ideii unei instanţe absolute de apel sau de legitimitate nu
59
eliminã problema metodologicã a instanţei legitime“ . Astfel, relativismul excesiv

55
Vasile Tonoiu, Dialecticã si relativism, Bucuresti, Editura Stiintificã şi Enciclopedicã, 1978, p. 8.
56
Dumitru Borţun, op. cit., p.93.
57
Raymond Boudon, Tratat de sociologie, apud. Dumitru Borţun op.cit. p.93
58
Idem.

30
ajunge în situaţia de a legitima toate practicile, stilurile, opiniile şi credinţele, fãrã a le
putea ordona şi ierarhiza.
Consecinţele sociale şi morale ale relativismului excesiv sunt problematice.
Anulând reperele stabile şi universale, relativismul poate fi utilizat, în plan politic, si
drept argument pentru a justifica pozitii anacronice sau pentru a respinge unele valori
democratice si general-umane. O serie de întrebãri se ridicã si cu privire la noul val
politic al democratizãrii, care tinde sã devinã planetar si presupune depãsirea
relativismului si reabilitarea conceptelor si a abordãrilor universaliste.
De fapt, controversele generate de principiul relativitãtii sunt nesfârsite printre
teoreticieni, atât în stiintele naturii, cât si în gândirea filosoficã si socialã. Dacã toate
credintele si valorile sunt egale în dreptul lor la afirmare, atunci „nici una nu le poate
judeca pe celelelalte“, ajungând astfel la exclusivism si intolerantã.
De aceea, paradoxal, relativismul radical este cea mai vulnerabilã si mai
stânjenitoare pozitie a postmodernismului, dovedind, cum spune Mircea Malita, cã „tot ce
este virtute în postmodernism se transformã în eroare, în momentul în care este împins
dincolo de pragul unui scepticism benign, într-o refutatie totalã“60.
Critica pe care o face Raymond Boudon pluralismului cultural şi relativismului
rezultat din acesta este întemeiată pe aşa-zisul « paradox de compoziţie » - termen care
desemnează « acele enunţuri în care un enunţ adevărat local este fals global sau reciproc
Lucrările lui Kuhn şi Feyerabend oferă un astfel de exemplu remarcabil de paradox de
compozitie de tip diacronic (ceea ce este adevărat acum poate fi fals în timp şi invers)» 61.
Boudon susţine faptul că Feyerabend şi Kuhn sunt prizonieri ai unei « iluzii
metodologice ». Această iluzie metodologică ar consta în « prezenţa unui a priori
deopotrivă implicit, putând fi considerat de la sine înteles, şi totuşi încărcat de sens :
singura realitate este aceea a momentului »62.

59
Claude Lévi-Strauss, „Rasã si istorie“, în vol. Rasismul în fata stiintei, apud. Grigore Georgiu, op.cit., p.
300
60
Mircea Maliţa, Zece mii de culturi o singură civilizaţie, apud. Grigore Georgiu, op.cit. , p. 301.
61
Raymond Boudon, Tratat de sociologie, apud. Dumitru Borţun, op.cit., p. 94.

62
Idem.

31
 Pe de altă parte, Boudon nu aduce nici un argument consistent în favoarea tezei
sale conform căreia, de-a lungul istoriei ştiinţei sau în procesul istoric al cunoaşterii, s-ar
impune existenţa adevărului sau a unei realităţi out there , că s-ar manifesta convingator
un progres în obiectivitate. Kuhn ne-a atras atenţia că o paradigmă este « irefutabilă » la
nivelul cunoaşterii ştiintifice iar Raymond Boudon, prin a sa critică la adresa noii
epistemologii, nu face decât să dovedească acest lucru : respingerea critica a
relativismului nu se poate realiza la nivelul sociologiei cunoaşterii.
Pe de altă parte, ceea ce ne propune relativismul cultural, consider că este mai
degrabă de natură practică decât de natură teoretică şi de aceea trebuie înteles şi tratat ca
atare. Soluţiile trebuie găsite nu în plan teoretic (am văzut că acest lucru este imposibil),
ci în plan practic.

Noua lume istoricã are o configuratie de asa naturã încât e compatibilã cu schema
conceptualã a relativitãtii, în care „observatori“ multipli, atasati de sisteme de referintã
(sisteme de valori) diferite, obtin imagini diferenţiate şi fac descrieri cu valabilitate
„localã“ asupra lumii. Existã evident o compatibilitate a acestor imagini, o interferentã a
lor, un mediu intersubiectiv în care paradigmele dialogheazã fecund; ele nu sunt
ireductibile si „incomensurabile“, în pofida tezelor kuhniene. O abordare practica a
posibilităţii comunicării autentice între cuturi o găsim la Fred Casmir şi Nobleza C.
Asuncion-Lande, în studiul publicat în 1990, intitulat « Comunicarea interculturală
revizuită : conceptuaizarea, construirea paradigmei şi abordările metodologice »,
abordare la care voi face referire în cele ce urmează.

4.2. A treia cultură - o cale constructivă spre întelegere şi colaborare

Şi totuşi... există posibilitatea unei comunicări reale între culturi! , ne asigură Fred
Casmir şi asociata sa Nobleza C. Asuncion-Lande. În studiul intitulat « Comunicarea

32
interculturală revizuită : conceptuaizarea, construirea paradigmei şi abordările
metodologice » (1990), aceştia abordează problema depaşirii barierelor de comunicare,
inerente pluralismului cultural, în direcţia unei comunicări autentice, ca şi prolemă
practică.
Care sunt caile în vederea dezvoltării mutuale a unor culturi aflate în interacţiune
proximală? Cum se poate realiza o comunicare autentică între indivizii aparţinând unor
astfel de culturi? Principala concluzie a analizei lui Fred Casmir este urmatoarea: datorită
capacităţii de a sintetiza, capacitate specfic umană, este posibilă construirea unor situaţii
concret-istorice în care comunicarea interculturală să devină autentică, să nu se reducă la
un simplu import/export de tehnologie.63 Astfel de situaţii vor fi descrise cu ajutorul
conceptului de “a treia cultură”.
Unghiul de abordare pe care ni-l propune Fred Casmir îmi pare a fi crucial pentru
abordarea întregii problematici a unificării culturale la nivel european. Prin formularea
modelului său analitic în termenii paradigmei “şi-şi”, Fred Casmir depăşeşte limitele tot
mai evidente ale multiculturalismului şi interculturalismului – curente de gândire care, în
viziunea mea, ramân prizonierii paradigmei lui “sau-sau” – paradigma co-generatoare a
64
conflictelor identitate ce au traversat istoria de pâna acum (inclusiv istoria Europei).
Multiculturalismul nu face decât să constate existenţa mai multor culturi şi recunoaşte
legitimitatea acestui pluralism. Interculturalismul va merge mai departe, va propune o
abordare mai complexă a diversităţii culturale, va adăuga inperativul inter-cunoaşterii şi
al comunicării reale între culturi. Însă această abordare ne apare lipsită de aplicabilitate
practică; ne apare irealizabil, idealistic, imperativul propus de interculturalism. Nici
multculturalsimul şi nici abordarea interculturală nu oferă căi credibile pentru întemeierea
unei politici de cooperare şi nici pentru constituirea unei identităţi supranaţionale care să
nu presupună renunţarea sau alterarea identităţilor naţionale65.
Spre deosebire de aceste abordări, Fred Casmir propune o a treia cultură, care nu
numai că nu înlocuieşte culturile originare, însă contribuie la conservarea acestora (într-
un context nou însă), el respinge dominaţia/aservirea culturală şi propune o cultură care
favorizează o continuă creştere, având un scop mutual benefic: sporirea controlului
63
Dumitru Bortun, op.cit. , p. 95.
64
Idem.
65
Ibidem, p. 102.

33
asupra mediului şi a incrderii reciproce. Până acum, consideră Casmir, efortul depus în
confruntarea cu ceilalti a fost mult mai mare decât efortul depus în confruntarea cu
problemele (materiale, intelectuale, spiritiale). Calea propusă de Casmir spre înţelegere şi
colaborare ni se pare una dintre posibilităţile reale care ar trebui avute în vedere în
abordarea unificării culturale a Europei.

4.2.1. Conceptul de “a treia cultură”

Pentru Casmir, “a treia cultura” este o “subcultură de situaţie”66 ce ia naştere în

urma co-joncţiunii dintre culturile indivizilor care interactionează în vederea atingerii
unui obiectiv comun. În cadrul eforturilor comune, de adecvare reciproca, indivizii vor
acumula o experienţă a aspectelor comune, care ulterior le poate servi ca punct de plecare
pentru noi interacţiuni.
A treia cultura este mai cuprinzătoare decât cele originare şi va fi împărtăşită de
ambele parţi – reprezentate de indivizii aparţinând celor două culturi, este produsul
armonizării reciproce a acestora, care devin componentele unui întreg concret. În cadrul
celei de-a treia culturi, cele originare pot comunica între ele mai eficient decât atunci
când lipseşte o a treia cultură. La a treia cultură nu se poate ajunge nici prin perfecţionare
spirituală, nici doar prin educaţie (deşi educaţia poate avea un rol major în sprijinirea
acestui proces), ci doar sub presiunea unei situaţii obiective şi constrângătoare: situaţia
în care persoane aparţinând unor culturi diferite sunt constrânse să contribuie la
îndeplinirea unor sarcini asupra cărora au căzut de acord că trebuie îndeplinite67.

4.2.2. Trăsături caracteristice ale celei de a treia culturi 68

1. Este deschisă – nu există un “pattern” stabilit, nu este închistată în sisteme de

gândire şi simţire clar delimitate, este capabilă să absoarbă noi elemente, să se dezvolte.

66
Fred L. Casmir, Nobleza C. Asuncion-Lande (1990), Intercultural Communication Revisited:
Conceptualization, Paradigm Building, and Methodological Approaches, apud. Dumitru Borţun, op.cit., p.
96.

67
Dumitru Borţun, op.cit., p. 96.
68
Idem.

34
 2. Este expansivă – îşi poate lărgi graniţele contextuale, fiind în stare să includă
noi situaţii de comunicare (individuale, organizaţionale, instituţionale sau mediatice).
3. Este sensibilă la provocări – răspunde la nevoia de înţelegere dintre
participanţii la interacţiune, la noi solicitări provenite din ajustările şi reajustările
continue, necesare pentru alinierea percepţiilor şi aşteptărilor participanţilor (atât ale
unora cu privire la ceilalti, cât şi ale ambilor cu privire la situaţia care îi constrânge la
colaborare şi comunicare interculturală).
4. Este orientată spre viitor – ea marchează începutul unei inter-relationări, unei
întreprinderi comune. Orientarea spre viitor determină atitudini anticipantive, raportate la
eventualitatea unei noi situaţii comunicaţionale.
Naşterea spontană a celei de a treia culturi face posibilă îndeplinirea simultană a
două condiţii ale comunicării interculturale eficinente care, în absenţa ei, nu pot fi
întâlnite decât alternativ: prezervarea culturilor originare şi existenţa unui limbaj comun.
Numai în prezenţa celei de a treia culturi cele două aspecte pot fi îndeplinite simultan. În
lipsa ei, ori se păstrează culturile originare, lipsind astfel un limbaj comun, ori va exista
un limbaj comun, însă cu preţul sacrificării culturilor originare, cu preţul omogenizării şi
uniformizării culurale – prin impunerea unei supraculturi dominante şi a supra-limbajului
aferent acesteia (cum, de pildă, se întamplă cu diversele etnii care convieţuiesc în
America).

35
 4.2.3. Nivelurile comunicării sociale la care a treia cultură devine relevantă

Considerăm că relevanţa celei de a treia culturi poate fi urmărită la diverse niveluri

ale comunicării sociale: nivelul individual, nivelul organizaţional şi nivelul mediatic.

A treia cultură la nivel individual

Individul care devine parte în a treia cultură este un produs al “sinergiei
culturale”, o persoană a cărei identitate este fondată pe diversitatea şi universalitatea
formelor culturale şi a condiţiilor de viaţă umană. El va privi lucrurile dintr-o perspectivă
care depaşeşte limitele culturii sale de provenienţă, va prezerva diferenţele fundamentale
însă în acelaşi timp se va dedica descoperirii de similarităţi esenţiale cu cealaltă cultură.
Relaţiile cu indivizii aparţinând unei culturi diferite (care a contribuit în aceeaşi măsură la
construcţia celei de a treia culturi) îi vor îmbogăţi universul personal cât şi relaţionarea cu
ceilalţi. O astfel de persoană, consideră Casmir, “are abilitatea de a-şi suspenda
identitatea culturală, astfel încât să creeze noi forme de realitate, bazate pe diversitatea
umană şi pe imprevizibilitatea evoluţiei umane.”69 Mentalul său se caracterizează prin
flexibilitate cognitivă, sensibilitate culturală, realism faţă de valorile şi atitudinile
culturale, întelegere empatică şi spirit inovator. 70

A treia cultură la nivel organizaţional

La nivel organizaţional, a treia cultură se întâlneşte cel mai bine în ceea ce
priveşte familia interetnică. Membrii familiei, de etnie diferită, vor putea construi o a
treia cultură care nu va fi altceva decât produsul armonizării reciproce a culturilor celor
doi soţi. Astfel, ei îşi vor crea propriile tradiţii, sisteme de valori, un mod comun de a trăi,
de a întelege şi de a se raporta la lume – toate bazate pe comportamente similare, dar şi
pe foarte multe diferenţe. Această a treia cultură va fi cea în care îşi vor educa copiii.

69
Ferd L. Casmir, Nobleza C. Asuncion-Lande – Intercultural Communication Revisited: Conceptualization,
Paradigm Building, and Methodological Approaches, apud. Dumitru Bortun, op.cit., p. 96.
70
Dumitru Bortun, op.cit., p. 96.

36
 A treia cultură la nivel mediatic
Ori de câte ori sunt utilizate mass-media, şansa dezvoltării unei a treia culturi este
mai scăzută în raport cu şansele care există în familii sau culturi tradiţionale. În primul
rând, pentru că mass-media creează doar iluzia de interacţiune, fiind de fapt o comunicare
unidirectională. Mass-media înlocuiesc vechile autorităţi cu altele noi, fără ca acceptarea
acestora sa fie argumentată. Mai mult decat atât, considerăm că modelul folosit de mass-
media are la bază confruntarea, înlocuirea vechii culturi în numele unui “mai bine” care
este definit întotdeauna de către cultura majoritară, de către “cei puternici”. Strategiile de
înlocuire sunt foarte asemănătoare cu cele de cucerire, cu acele “acte imperialiste”
utilizate în trecut, mai subtile însă.

4.2.4. Importanţa conceptului de a treia cultură

în abordarea comunicării interculturale
Sunt de parere că o analiză atentă a conceptului de “a treia cultura”, dezvoltat de
Fred Casmir şi întâlnit la diverse niveluri în societăţile actuale, ne va ajuta în primul rând
să realizăm că ne aflăm într-o epocă în care accentul se pune pe diversitate culturală, pe
respect şi înţelegere între membrii aparţinând unor culturi originare diferite. Mai mult
decât atât, modelul lui Fred Casmir oferă o posibilitate de a depăşi imperialismul cultural,
de a depăşi dominarea/aservirea culturală ca forme principale de interacţiune între culturi,
încă prezente din nefericire în rândul europenilor, în modurile în care acestia îi vad şi se
raporteaza la “ceilalţi” – cei de altă etnie, naţionalitate, categorie socială. Conceptul de “a
treia cultură” propune o nouă paradigmă de gândire, paradigma lui “şi-şi”, în care
culturile se armonizaează reciproc în faţa unei situaţii obiective comune şi în acelaşi timp
constrângătoare şi dau nastere unei a treia culturi, care nu va altera culturile originare, dar
la nivelul căreia se va putea realiza o comunicare autentică între cei implicaţi în acest
proces.
O alta ratiune-de-a-fi a celei de-a treia culturi vine din marele sau potential de
dezvoltare. Ea implica un efort constructiv in vederea realizarii unor obiective comune.
Un exemplu elocvent in acest sens mi se cazul migratiei de revenire : la revenirea în ţară,
migranţii aduc cunoştinţe profesionale ridicate, practici moderne şi o întregă serie de
capitaluri umane ce pot susţine dezvoltarea locală. Va trebui insa studiat fenomenul de
valorificare a experientei celor inrorsi acasa, de valorificare a cunostintelor dobandite , in

37
ce masura se va putea realiza o a treia cultura. Sunt, în acest sens, remarcabile iniţiativele
unor state cu o tradiţie importantă în migraţie, care sprijină sau chiar acţionează în sensul
repatrierii migranţilor săi având calităţi remarcabile (vezi cazul Coreei de Sud, care a
organizat o expediţie de căutare şi de convingere a expatriaţilor săi în Japonia şi SUA să
revină acasă, încheiată cu un succes relativ ridicat).
Evolutiile economice si politice ale lumii de azi merg in directia impunerii
strategiilor pentru o a treia cultura, bazate pe respectul fata de traditiile culturale locale si
in acelasi timp pe constientizarea necesitatii unei anumite schimbari. Se doreste astfel
trecerea catre o noua paradigma, in care participantii la communicare sunt constransi sa
se angajeze la indeplinirea unor sarcini comune, obligandu-se sa isi adapteze
referentialele mutual si din mers , chiar in procesul comunicarii. Privind prin perspectiva
acestei paradigme subiectul uman poate construi un edificiu transcultural, o casa comuna
in care comunicarea sa poata fi eficace si eficienta. Intr-o astfel de paradigma devine o
falsa problema ca o cultura sau alta sa isi impuna propriile standarde comunicationale. In
situatia constrangatoare a sarcinii comune, codul nu va fi cu siguranta elaborat unilateral,
codul si standardele se vor naste de la sine, in insusi procesul comunicarii.
Consider ca traim intr-o epoca in care tot mai multe culturi sunt puse in situatia
sarcinii comune, Uniunea Europeana fiind un exemplu elocvent in acest sens.
Constientizand importanta decisiva a modalitatii in care este si va fi abordata unificarea
culturala a Europei, voi incerca sa cercetez in continuare in ce consta identitatea
europeana, prin ce mijloace este posibila construirea unei astfel de identitati si ce ar
presupune aceasta, care sunt perspectivele si neajunsurile integrarii si in ce sens cea de a
treia cultura poate oferi cai credibile pentru intemeierea unei politici de cooperare, pentru
construirea unei identitati supranationale , care sa nu presupuna sacrificarea identitatilor
nationale.

38
 II. PERSPECTIVE PENTRU
UNIFICAREA CULTURALĂ A EUROPEI

1. EUROPA?!

Luând în seamă întreaga conotaţie a termenului, voi începe cu mitologia. Potrivit

legendei greceşti, Europa a fost fiica regelui Feniciei iar frumuseţea ei a suscitat iubirea
lui Zeus. Travestit în taur, acesta a răpit-o şi a dus-o în Creta, unde Europa i-a dăruit trei
fii ce aveau să devină regi: Minos al Cretei, Radamantus al insulelor Ciclade şi Sarpedon
al Luciei. Mai târziu, ea s-a căsătorit cu regele Asterion al Cretei, care i-a adoptat copiii.
Poporul a venerat-o sub numele de Hellotis, iar festivalul numit Hellotia s-a organizat
până târziu pentru celebrarea ei.71
O altă conotaţie a Europei provine din astronomie. Sub acest nume este vorba de
al patrulea satelit ca mărime al planetei Jupiter, descoperit de Galilei şi botezat astfel de
către un astronom german. Conotaţia care ne interesează mai mult pentru această lucrare
este însă cea geografică. Europa reprezintă continentul penultim în ordinea mărimii (după
el urmează Australia), ocupând 10,4 milioane kilometri pătraţi. El era locuit, în 1990, de
787,7 milioane de oameni. Mărginită de Oceanul Atlantic, de Marea Mediterană, Oceanul
Arctic, Marea Neagră, Marea Caspică şi Munţii Urali, Europa preia o cincime din
suprafaţa terestră a Pământului. În această suprafaţă sunt incluse şi insulele şi
arhipelagurile ce-i aparţin: Novaia Zemlia, Islanda, Insulele Britanice, Corsica, Sardinia,
Sicilia, Creta, Malta, Cipru.72 În acest teritoriu, de mai bine de 50 de ani, se fac
demersuri în vederea construcţiei Uniunii Europene, în vederea realizării unificarii la
nivel economic, politic şi cultural.

71
The New Encyclopedia Britannica, London, Chicago 1992, Volume 4, p. 602, apud Andrei Marga,
Filosofia unificării europene, http://idd.euro.ubbcluj.ro, cap. 1, p. 1.
72
Andrei Marga, Filosofia unificării europene, http://idd.euro.ubbcluj.ro, cap.1, p. 1.

39
 În cele ce urmează mi-am propus să dezbat problema identităţii europene, să
analizez principalii paşi care s-au făcut în vederea integrării structurilor economice,
politice şi culturale ale ţărilor membre şi să evidenţiez principalele neajunsuri ale
integrării şi principalele riscuri pe care le presupune o astfel de unificare. Pentru a studia
posibilitatea unei unificări culturale europene, posibilitatea existenţei unei comunicări
autentice între culturile statelor membre, voi analiza apoi un caz concret: starea de fapt în
orasşele de graniţă. Voi avea în vedere un proiect de cercetare finanţat de Uniunea
Europeana, intitulat «Border Identities. Border Discourse: Changing Identities,
Changing Nations, Changing Stories in European Border Communities », care se vrea o
abordare multidisciplinară a situaţiei prezente şi trecute a oraşelor de la graniţa dintre
ţările din Europa Centrala cu ţările din Europa Centrala şi de Est sau Europa de Est,
acestea din urmă, foste ţări ale blocului socialist, devenind parte în urmă cu câtiva ani
din Uniunea Europeană. Voi avea de asemenea în vedere şi experienţa personală,
observarea directă a interacţiunii dintre comunităţile de italieni şi cele de sloveni în anii
2003-2004 când, printr-un program Erasmus finanţat de aceeaşi Uniune Europeana, am
avut şansa să trăiesc în mijlocul comunităţilor aflate la granita dintre Italia şi Slovenia, să
le observ îndeaproape şi să interacţionez cu persoane aparţinând ambelor grupuri etnice.
Voi trece în revistă şi principalele programe finanţate de Uniunea Europeana în zonele de
graniţă şi voi încerca sa articulez propriile propuneri în vederea construirii unor politici
menite să încurajeze comunicarea interculturală, cooperarea între membrii diferitelor
comunităţi etnice, propuneri pentru construirea unui edificiu transcultural, unei case
comune în care comunicarea să poată fi eficace şi eficientă.

1.1. În căutarea identităţii culturale europene

Uniunea Europeană parcurge în ultimii ani un proces de aprofundare (de reformă

şi consolidare a instituţiilor comunitare) şi un proces de lărgire, ce are ca scop integrarea
ţărilor din Europa Centrală şi de Est în structurile ei politice, economice şi de securitate.
Prin implicaţiile sale geopolitice, de durată, integrarea europeană este unul dintre cele

40
mai importante procese istorice actuale. El se cere abordat în complexitatea sa, dintr-o
perspectivă interdisciplinară.
Tema identităţii este discutată în mediile occidentale, de mai bine de zece ani, dar
ea este resimţită cu un plus de intensitate în ţările central şi est europene, care sunt
angajate în tranziţia internă postcomunistă şi în procesul de integrare europeană.
Reformele pe care aceste societăţi au trebuit/ trebuie să le opereze în organismul lor
intern, pentru a îndeplini standardele şi criteriile de integrare, implică şi o redefinire a
identităţii lor, la toate nivelurile: politice, instituţionale, sociale, economice, culturale,
mentale.
Este interesant de precizat faptul că unificarea monetară, coordonarea
programelor economice, politicile externe comune şi existenţa unor instituţii politice
comunitare nu par să fi denaturat încă identităţile naţionale. Tendinţa de creare a unor
conglomerate de mecanisme economice care să domine piaţa a trecut şi în planul
politicului şi socialului, urmărindu-se cuprinderea unor teritorii întinse, probabil cu
scopul de a crea stabilitate şi de a întări unitatea. Astfel, departe de a şterge diferenţele şi
identităţile naţionale, viziunile actuale cer o întărire a vocaţiilor şi a ethosului naţional
prin însăşi puterea de comunicare şi schimbul de valori.Mai mult decat atat, se vrea o
constructie supranationala, care sa nu afecteze culturile statelor membre si in acelasi timp
sa creeze un mediu propice dezvoltarii unei comunicari reale, autentice intre membrii
apartinand unor culturi diferite.
Însă, provocarea majoră la care va trebui să facă faţă UE va fi, în viziunea lui Jean
Marie-Domenach, tensiunea dintre “Europa economică şi Europa culturală”.73 Prima
poate avea succes dacă ţinem cont de interesele financiare care primează astăzi. A doua
implică diverse probleme datorate situaţiilor existente în climatul social, politic, religios.
Deficienţa majoră a proiectului elaborat în scopul integrării este că s-a propus, ca bază a
integrării, Europa economică, nu Europa culturală. Acest lucru este lesne de înţeles dacă
luăm în calcul multitudinea programelor economice în comparaţie cu cele culturale.
Europa comunitară pare a fi obsedată doar de unificarea ei pe temeiul bunurilor şi
al valorilor utilitare, lasand pa planul doi planul cultural, în care relaţia
identitate/integrare dobândeşte o altă relevanţă şi semnificaţie.

73
Jean Marie-Domenach, Europe: le défi culturel, La Découverte, Paris 1991, p. 12.

41
 Probabil de aceea, Jean Marie-Domenach74 susţine că inca nu putem vorbi de o
cultură europeană, ci de culturi ale Europei, în care se conjugă elementele comune cu cele
diferenţiale ale fiecărei culturi. Putem vorbi, însă, de o civilizaţie europeană, ceea ce este
altceva dacă păstrăm distincţiile clasice. Huntington75 însă in al sau studiu « Ciocnirea
civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale » vede discrepanţe şi la nivel civilizaţional,
Europa fiind divizată în: zona creştinismului occidental şi a celui răsăritean.
Departe de a se omogeniza, lumea rămâne diversă şi contradictorie, iar mâine s-ar
putea să fie şi mai divizată după criterii şi principii pe care nici nu le putem intui astăzi.
Este adevărat că interacţiunile din ce în ce mai accentuate dintre oameni, culturi şi
civilizaţii, prin comerţ, turism, comunicaţii, generează o nevoie psihologică de identitate
şi comunitate, întrucât individul se confruntă cu idei şi modele străine care-l ajută să-şi
definească identitatea. Aceste realităţi nu ne permit totuşi să întrevedem consecinţele pe
care procesul deja început le va avea în planul cultural.
Principala problemă la adresa UE va veni, aşadar, din partea identităţilor
culturale, ceea ce ar putea da naştere unor întrebări de genul:
• Poate avea perenitate o Europă integrată economic şi politic, dar diferenţiată
interior de structuri culturale naţionale?
• Pot supravieţui diferenţele culturale sub cupola unificării monetare, financiare şi
politice?
• Putem vorbi de o adevărată cultură europeană de vreme ce ea caută să înglobeze
şi realităţile tragice ale ţărilor aflate într-o continuă tranziţie??
• In ce masura si prin ce mijloace se va putea crea o cultura supranationala, o
cultura europeana, care sa care sa nu presupuna renuntarea sau alterarea identitatilor
nationale?
• Va fi posibila o comunicare autentica intre culturile din interiorul acestei
structuri supranationale ?

74
Ibidem, p. 12.
75
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Bucureşti 1998.

42
 Întrebările sunt fireşti întrucât în planul cultural intră în joc bariere lingvistice,
psihologice, mentale, religioase, întreaga fundaţie spirituală a naţiunilor europene,
acumulată în decursul secolelor de evoluţie diferenţiată şi specifică. Răspunsurile vor
apărea în timp, dezicând sau nu profeţiile făcute astăzi.

1.2. Paradigmele integrării

Europa Occidentală, sub stindardul „libertate, egalitate, fraternitate”, s-a consacrat

ca un spaţiu al libertăţii şi implicit al pluralismului.76 De aici şi până la o paradigmă a
integrării este un drum sinuos, fără a mai pune la socoteală perspectiva estică asupra
aceloraşi dimensiuni. Din aceste motive, credem noi, a fost mai uşor a se aborda
problema integrării din punct de vedere tehnic, adică juridic, implicând instituţii, decât
din punct de vedere cultural, adică implicând popoare, ceea ce s-a şi realizat, inclusiv în
cadrul Uniunii Europene.
În acest context, modelul integrării europene, a pornit de la premisa transferului
de suveranitate, ca apanaj exclusiv al statului, subiect de drept internaţional, definit sau
restrâns prin Convenţia asupra drepturilor şi îndatoririlor statelor de la Montevideo, 1933.
Art. 1 prevedea:

“Statul ca persoană a dreptului internaţional trebuie

să fie caracterizat prin:
1 a) o populaţie permanentă,
0 b) un teritoriu delimitat,
2 c) guvern şi
3 d) capacitate de a intra în relaţii cu alte state».

76
H. R. Patapievici, aducând în discuţie lucrarea lui Francois Guizot, Istoria civilizaţiei în Europa, remarca
faptul că în viziunea lui Guizot, „geniul Europei invită în mod natural la următoarele reflecţii: libertatea nu
este consecinţa adevărului, ci a pluralismului, a coexistenţei opiniilor diferite. Libertatea ţine în mod
esenţial de posibilitatea afirmării unei opinii, indiferent că ea e adevărată, morală, folositoare ori decentă.
Paradoxul libertăţii ţine, deci, de împrejurarea că se bazează pe posibilitatea ca minciuna, răul şi
imoralitatea să existe.” H. R. Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, Bucureşti 2004, p. 217.

43
 Înţelegem astfel prin suveranitate, capacitatea unui stat de a se manifesta autonom
în raport cu forţe extrinseci lui.
Este un model cât se poate de apreciabil din punct de vedere tehnic, care însă la
momentul transpunerii în cotidianul vieţii europene provoacă nu de puţine ori scindări şi
rumoare, întrucât omite un aspect pe care statele pan-americane nu aveau cum să îl simtă
la momentul 1933: importanţa specificului cultural în Europa, a contextului european ca
atare, atât de generos în manifestarea entităţilor. Din această perspectivă, europeană,
conceptul de suveranitate se simte prizonier rigidei noţiuni de stat.
Consider ca suveranitatea în dimensiunea sa culturală, europeană, ţine de noţiunea
de popor, adică nu de un număr, ci de relaţiile între oameni, în scopul creării « binelui
comun ». Suveranitatea nu poate să se nască decât din metafora popoarelor moderne, ca
mari scene de teatru care să aibă la bază principiile constituţionale, în care democraţia să
însemne în primul rând inter-relaţionare, adică importanţa individului, ca şi potenţial
creator de bine comun, în defavoarea masei.
Astfel, considerând că Europa nu poate admite existenţa culturii fără popoare, că
aceasta aparţine popoarelor, în detrimentul statului, care în acelaşi timp nu dă
dimensiunea suveranităţii, se creează un conflict stat – suveranitate – popor subversiv
pentru validarea paradigmei integrării „tehnice” europene, care se manifestă din plin în
prezent.

1.3. Uniunea Europeană, promotor al integrării

Uniunea Europeană s-a născut cu viziunea amplorii mesajului integrator pe care îl

promovează şi astăzi. La 9 mai 1950, prin declaraţia Schuman77 se proclama modelul
european comunitar : „Europa nu se va constitui dintr-o dată sau ca urmare a unui plan
unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate reala”. Se mai
afirma că „pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare
proporţionale cu perioadele care o ameninţă”. Desigur, citatele rămân de actualitate, iar

77
Robert Schuman, Ministrul afacerilor externe francez, promotor al ideii comunitare, alături de Jean
Monet.

44
punctul de plecare este fără îndoială admirabil în finalitatea sa. Dar, la fel de evident este
că ceea ce s-a pus în aplicare în 1952 prin înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului sau în 1957 prin crearea Comunităţii Economice Europene şi a EUROATOM,
a implicat în mai mare măsură o politică de compromis economic şi de influenţă în
teritoriu decât idealurile declaraţiei popoarelor.
Nu este pentru prima dată când istoria ne arată că ambiţiile statelor sunt mai
prejos decât aspiraţiile oamenilor cu viziuni, aparţinători popoarelor. Pe de altă parte,
poate cerem prea mult de la o Europă hărţuită de umbra Zidului sau de hegemonia
americană, obsedată de posibilitatea renaşterii pericolului german şi obligată să se
regăsească, între aceste forţe, în timp record. Astfel, dacă admitem în contextul
momentului Paris 1952, sau Roma 1957, faptul că „familiile politice” semnatare erau nu
numai „urmaşe”78 dar şi protagoniste ale marilor războaie ale secolului XX, nu este mai
puţin important că acestea au fost capabile să prevadă prin vizionarii francezi amploarea
mesajului integrator.
Franţei şi Germaniei li se vor alătura Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, într-o
Europă a celor 6. La 25 martie 1957, prin constituirea Comunităţii Economice Europene,
cu o prealabilă pregătire a opiniei publice79, se va deschide o nouă etapă a procesului de
integrare care propunea printre altele echilibrul economic, uniunea vamală, politici
comune în agricultură, ridicarea nivelului de trai şi sporirea climatului de pace.
De la Europa celor 6, prin perioade de progres şi criză, se va ajunge în anul 1973
la lărgirea comunităţilor europene, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca devenind
membre. Grecia aderă în 1981, Spania şi Portugalia în 1986, Finlanda şi Suedia în 1992.
Tratatul de la Maastricht 1992 avea să dea definiţia Uniunii Europene. Practic din
acest moment putem pune în discuţie demersul integrator, în jurul Comunităţii Europene,
care, prin Maastricht, primeşte verticalitate şi se desprinde ca atare de contextul politic în
care s-a format. Tratatul de la Maastricht reprezintă un moment cultural. El a recreat

78
Romano Prodi consideră naţiunile europene ale începutului de secol XX ca fiind “urmaşe ale marilor
războaie[…] - dintre laici şi catolici, dintre socialişti şi liberali, dintre democraţi şi adepţii regimurilor
autoritare - şi prin urmare, incapabile să înfrunte marile provocări ale secolului XXI », Romano Prodi, O
viziune asupra Europei, Ed. Polirom, Bucureşti 2001, p. 7.
79
Conflictul din Coreea, în 1950, punea comunitatea în faţa unei noi încercări: cooperarea pe plan militar,
tentativă eşuată din lipsă de sprijin din partea parlamentelor britanic şi mai apoi francez .

45
conştiinţa europeană, a reuşit să speculeze motivul spaţiului unitar, lăsând în acelaşi timp
dreptul de adeziune al popoarelor la identitatea europeană. Tratatul de la Maastricht
întăreşte perspectivele alternativei în regândirea spaţiului european, militar (în contextul
în care NATO se redefineşte ca organizaţie, după fărâmiţarea Uniunii Sovietice, în 1991),
printr-o politică de securitate comună propusă în Titlul V, sau economic, prin uniunea
monetară, apreciată ca „un eveniment fără precedent în istoria omenirii”.80
Înţelegem să ne susţinem afirmaţia anterioară, în continuarea ideilor prezentate
anterior (când arătam că suveranitatea trebuie privită în contextul dinamicii culturale a
popoarelor ) prin câteva prevederi ale tratatului, care subliniază importanţa popoarelor
Europei în construirea identităţii europene :
Common provisions, art. A,
This Treaty marks a new stage in the process of creating an ever closer union
among the peoples of Europe, in which decisions are taken as closely as possible
to the citizen.
Art. F ,
1. The Union shall respect the national identities of its Member States, whose
systems of government are founded on the principles of democracy.
2. The Union shall respect fundamental rights, as guaranteed by the European
Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental
Uniunea monetară, desfiinţarea frontierelor, o politică de coeziune socială şi
economică precum şi protejarea intereselor naţiunilor membre, vor constitui alături de
afirmarea Uniunii Europene pe plan internaţional obiectivele Tratatului de la Maastricht,
în spiritul respectării identităţii naţionale şi a drepturilor omului şi libertăţile
fundamentale. Cel mai important însă, este faptul că momentul Maastricht reglementează
subiectul culturii, aparent uitat la Roma ; articolul 151 pune în discuţie cultura, ca o
responsabilitate a comunităţii. Pentru prima dată se ia în consideraţie moştenirea culturală
europeană şi punerea ei în vigoare, alineatul 1 prevăzând:

80
Romano Prodi, op. cit., p. 25.

46
 1 1. The Community shall contribute to the flowering of the cultures of the
Member States, while respecting their national and regional diversity and at the
same time bringing the common cultural heritage to the fore.

În ce fel comunitatea s-a achitat de această obligaţie, rămâne încă un subiect

deschis, cert este că după părerea noastră există reţineri în chiar definirea moştenirii
culturale europene, iar dacă anul 1992 a fost unul al marilor schimbări pe plan european,
reglementările ulterioare nu se remarcă prin continuarea politicii articolului 151.
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la data de 1 mai 1999, încearcă să
contureze o comunitate fezabilă identităţii create prin Maastricht. În fapt, este vorba
despre o conştientizare a identităţii europene a cetăţeanului. Dacă în 1992 se afirma
Uniunea Europeană, fiind primul moment de la care putem vorbi la singular despre
Comunitatea Europeană, prin Amsterdam se încearcă implementarea acestei realităţi în
cadrul statelor membre. Creşterea rolului Parlamentului, ca reprezentant al popoarelor
comunitare, intrarea în vigoare a acordului Schengen în 1995 şi încorporarea acestuia în
cadrul tratatelor uniunii, fundamentarea noţiunii de „cetăţean al Uniunii Europene” adusă
în discuţie tot la Maastricht, libera circulaţie a forţei de muncă sunt câteva repere care să
evidenţieze evoluţia integrării europene.
Constituţia Uniunii Europene, în urma Tratatului de la Nisa, februarie 2001, a
Declaraţiei de la Laeken, decembrie 2001, până la Conferinţele Interguvernamentale din
2004, cand au aderat principalele state din Estul si Sud-Estul Europei, reprezintă apogeul
procesului de integrare, aşa cum îl vedem noi.
Însă tema culturii pare să fie mai mult un subiect sensibil decât o politică
unificatoare. Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa reprezintă cel mai
recent act european care se doreşte fundamental în orientarea Europei de mâine. Cu toate
acestea, discursul legiuitor se îndreaptă cu precădere asupra garantării diversităţii
culturale ; nimic grav, dacă numai s-ar lua în considerare şi elementele care ne apropie. În
general la acest capitol, reglementările proiectului de constituţie europeană se
concentrează lamentabil în jurul noţiunii de „umanism” ; în felul acesta, globalizarea
poate să înţeleagă ce vrea, iar Europa jubilează sub stindardele omului desţelenit, non-
cultural dar în acelaşi timp ultra-democrat, etic şi raţional către un „destin comun”.

47
 Europa ni se pare mai segmentată ca niciodată din perspectiva tratatului
constituţie. Cultura este apropriată de funcţia sa motrică. Rămâne undeva suspendată
într-un spaţiu nedefinit, garantată parcă numai în diversitate, conservată şi salvgardată
generic. Astfel, începând cu art. III –1 8, legiuitorul intră în spaţiul tabu al unei culturi
neidentificabile, prevăzând :
1.Uniunea contribuie la înflorirea culturilor statelor membre, concomitent cu
respectarea diversităţii lor naţionale şi regionale şi, în acelaşi timp, pune în evidenţă
moştenirea culturală comună.
2. Acţiunea Uniunii are drept scop să încurajeze cooperarea dintre statele
membre şi, dacă este necesar, să sprijine şi să completeze acţiunea lor în următoarele
domenii :
a) mai buna cunoaştere şi diseminare a culturii şi istoriei popoarelor europene ;
b) conservarea şi salvgardarea patrimoniului cultural de importanţă europeană ;
c) schimburile culturale necomerciale ;
d) creaţia artistică şi literară, inclusiv în sectorul audiovizual.
Este clar că din punctul de vedere al legiuitorului constituant, tema noastră nu
există. Paradoxal, sunt de parere că în acest caz nu mai putem vorbi de o diversitate
culturală, de evoluţie spirituală, de-a lungul vremurilor. O diversitate culturală presupune
un punct de pornire, un fel de numitor comun, în cel mai matematic sens al cuvântului, de
la care ceva devine diferit de altceva. Prin urmare credem că este o abordare fără
acoperire aceea a diversităţii în cultură care nu mai poate fi înţeleasă decât ca o expoziţie
de picturi aparţinătoare unor curente diferite, privite exclusiv din perspectiva diferenţelor
dintre materialele folosite şi fără a mai surprinde trăirea, impulsul creator care a dat
pânzei culoarea. Din acest punct de vedere, avem de-a face cu o diversitate de mijloace
doar, o diversitate moartă, care nu va avea decât un potenţial dezbinator sau superficial.
O diversitate moartă, întrucât valoarea nu mai poate fi pusă în circulaţie, nu se mai
produce întâlnirea, iar dialogul unor pânze care nu au nimic în comun, în esenţa lor,
rămâne la materialitatea monologului.
A fost necesară această prezentare a modului de funcţionare a mecanismelor
integrării în cadrul Uniunii Europene pentru a ne putea apropia de aspectul cultural al
modelului. Arătam în debutul capitolului că în procesul de integrare europeană se

48
abordează cu preponderenţă aspecte tehnice.81 Uniunea Europeană, aşa cum recunoaşte
doctrina, s-a creat „de sus în jos”. Iniţiativa a aparţinut Guvernelor şi din această cauză,
spre exemplu, Parlamentul a avut iniţial un rol pur decorativ în spaţiul instituţional.
Se susţine în general că „integrarea comunitară a fost calificată şi, în consecinţă,
studiată ca integrare politică, economică sau juridică ; însă […] finalmente orice tip de
integrare se poate reduce la o integrare juridică. Fenomenele de integrare economică şi
politică au nevoie de reguli juridice minimale care să ordoneze dezvoltarea procesului”.
De acord, cu singura observaţie că teoria formelor fără fond nu este nouă şi că o abordare
din perspectivă culturală a integrării europene nu poate fi minimalizată, în condiţiile în
care, credem, pentru succesul procesului este necesară o compatibilitate culturală
apriorică, care numai în spaţiul european poate fi găsită, şi care, subliniem, nu presupune
uniformitate. Lipsa evidentă a acestei dimensiuni, creează handicapul inclusiv de natură
juridică, al disfuncţionalităţii legăturii dintre legiuitorul exilat la Bruxelles şi comunitarul
francez spre exemplu.
Credem că tocmai această abordare „tehnicistă” face din Europa un spaţiu al
controverselor, privând-o de starea de coeziune a societăţii. Or, dacă punem în discuţie
statisticile, care la nivelul anului 2001 arătau în Europa celor 15 un procent de 38% dintre
europenii chestionaţi în favoarea afirmaţiei că Europa are o identitate culturală
împărtăşită de toţi europenii, împotriva a 49% adepţi ai contrariului82, şi dacă aceste date
sunt coroborate cu sentimentul scăzut de apartenenţă la cetăţenia europeană,83 sau cu cei
68% dintre europeni care afirmă că doresc să trăiască într-o societate bazată pe valorile
tradiţionale84, atunci ni se pare evident că Europa nu a reuşit creeze încă acel spaţiu al
întâlnirii.

81
Cristina Arion, « Suveranitate şi integrare europeană. Reflecţii asupra implicaţiilor constituţionale », în
Suveranitate naţională şi integrare europeană, Ed. Polirom, Uniunea Europeană, proiect finanţat prin
PHARE, România, 2002, p. 236.
82
European Comission, How Europeans see themselves. Looking through the mirror with
public opinion surveys, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2001,
p. 12.
83
Ibidem, p. 11.
84
Ibidem, p. 8.

49
 Aspectul cultural este foarte important fiindcă înlesneşte comunicarea. În afara
conştientizării apartenenţei la acelaşi spaţiu, este foarte dificil să coordonezi juridic o
comunitate formată din numeroase popoare. Mirajul bunăstării nu va reuşi să păstreze
pentru mult timp entuziasmul noilor state membre. Acest lucru este ştiut de mai vechii
comunitari, care în afară de faptul că trec deja printr-o perioadă de recesiune economică,
se îngrijorează de însemnătatea noului val în materie de costuri de extindere. În plus
acquis-ul comunitar, atât cât este de nenegociabil, presupune cerinţe mai puţin stricte
decât în cazul precedentelor extinderi, şi cu toate acestea epuizează resursele de energie
ale candidaţilor. Integrarea europeană nu este o problemă juridică. Aceasta este o utopie.
Integrarea europeană este o problemă culturală, iar dacă, datorită contextului geopolitic
această dimensiune nu a putut fi abordată iniţial, credem că arhitectura europeană nu o
poate ocoli în demersul său integrator. Dorim sa subliniem importanta decisiva a
modalitatii in care este abordata unificarea culturala a Europei.
Asa cum am subliniat si mai sus, prin lucrarea de faţă dorim să demonstrăm
necesitatea unei abordari în spiritul paradigmei «şi-şi», necesitatea depăşirii limitelor tot
mai evidente ale multiculturalismului şi interculturalismului, curente de gândire care, în
viziunea noastră, rămân prizonierii paradigmei lui «sau-sau», pe care o consideram co-
generatoare a conflictelor identitare care au traversat istoria.

1.5. Neajunsurile integrării europene!?

Odată ce procesul de integrare a fost început, au apărut o serie de păreri 85 în

legătură cu minusurile pe care acesta le-ar aduce. Consideram ca aceste pareri trebuie
avute in vedere in analiza stadiului in care se afla Uniunea Europeana astazi si , mai ales
in vederea elaborarii unor politici de cooperare eficiente, in vederea elaborarii de strategii
viitoare pentru unificarea culturala europeana, pentru construirea unei identitati
supranationale – identitatea europeana- care sa nu presupuna sacrificarea identitatilor
naţionale.

85
Grigore Georgiu, op.cit., pp. 117-119.

50
 S-a vorbit de o incompatibilitate între ideea naţională şi acţiunea de integrare, de o
voalare a valorilor naţionale, de riscul unui abandon al tradiţiilor şi al specificului
naţional, unei subaprecieri a istoriei şi simbolurilor naţionale. Încetând să mai fie o
asociere a unor naţiuni suverane, Europa poate da greş pentru că orice experienţă are
riscurile ei.
Philippe Seguin susţinea că nu se poate crea o nouă cetăţenie, nici un “ipotetic
popor european”86; mai mult, chiar se va ajunge la dezintegrarea statelor naţionale şi la
“federalizarea Europei”87 pe principiul regionalizării. “Europa care ni se propune nu este
nici liberă, nici dreaptă, nici eficace”88.
Raporturile dintre regiuni se pot tensiona, pe motive economice, şi nu vor mai
putea fi gestionate de instituţiile destrămate ale statelor naţionale. Regiunile, eliberate de
sub administraţia statului naţional, se vor contrapune violent între ele iar ostilităţile şi
conflictele se pot multiplica. Statul-naţiune, care a asigurat în ultimii patru sute de ani
performanţele Europei şi s-a generalizat la scară mondială, va suferi modificări
funcţionale şi de structură. Sentimentele patriotice, cu forţă de orientare în plan economic
pentru corporaţiile tradiţionale, vor ceda în faţa imperativului strict economic al creşterii
profitului.
Războiul economic şi informaţional îşi va pune sigur amprenta iar economiile
înapoiate nu vor face faţă concurenţei globalizate. Decalajele de dezvoltare, produse de
epoca modernă, riscă să se adâncească în epoca postmodernă. Naţionalismul va deveni o
afacere pentru puterile economice, care controlează totul. Numai naţionalismul ţărilor
mici este şi va fi condamnat. Decalajele ce se vor crea vor constitui o adevărată problemă
socială la care va trebui să răspundă secolele următoare. După cum se observă, ceea ce se
ignoră este elementul cultural care ar putea da răspuns la o multitudine de probleme.
Factorii culturali sunt consideraţi irelevanţi în economie sau subordonaţi forţelor
economice deşi cultura naţională este aceea care determină forma pe care o îmbracă o
economie.

86
Philippe Seguin, Discours pour la France, Grasset & Fosquelle, Paris 1992, pp. 37-38.
87
Ibidem, p. 17.
88
Idem.

51
 Fiecărei culturi naţionale îi corespunde o formă proprie de dezvoltare, de
modernizare, de capitalism. Reprezentarea comună care domină acum mediile
intelectuale, politice şi jurnalistice, introduce o ruptură între economie şi cultură. Ţinând
cont şi de aceste aspecte, dupa parerea noastra duse la extrem, Uniunea Europeană pare a
fi un experiment crucial pentru istoria postmodernă în care am intrat.
Desigur, sunt constientă de faptul ca s-au făcut demersuri şi se vor mai iniţia
proiecte ale Uniunii Europene în vederea promovării întelegerii şi cooperării dintre
regiunile proximale, purtătoare de istorii, de culturi diferite. Unul dintre aceste proiecte
va fi prezentat în cele ce urmează, pentru a ilustra, pe de o parte, situaţia actuală a unor
comunităţi etnice diferite aflate în vecinatate, desparţite de graniţa dintre state, situaţia
interacţiunii şi comunicării interculturale care se stabileşte între acestea, iar pe de altă
parte pentru a evidenţia demersurile şi programele Uniunii Europene în aceste regiuni şi
efectele preconizate ale acestora asupra comunităţilor existente în aceste regiuni.
Sunt de părere că numai o politică europeana ce va pune accent pe cunoaşterea şi
păstrarea identităţilor culturale şi construirea unei a treia culturi, care să preia elemente
unificatoare şi în cadrul căreia să existe o comunicare reală între indivizi, relevantă la
diverse niveluri sociale, va putea evita tensionarea raporturilor dintre regiuni, dintre
diferitele entităţi culturale aflate în proximitate.

52
 2. STUDIUL DE CAZ: COMUNICARE INTERETNICĂ ÎN
ORAŞELE EUROPENE AFLATE LA GRANIŢA
DINTRE “VEST” SI “EST”

2.1 Relevanţa studiului relaţiilor interetnice stabilite între

comunităţile aflate la graniţa dintre “Vest” şi “Est”

Pe parcursul acestei lucrări am urmărit principalele direcţii în care au mers teoriile

despre cultură, despre cultură şi comunicare, despre posibilităţile de realizare a unei
comunicări autentice între culturi. Mai mult decât atât, am studiat conceptul de “a treia
cultură”, concept dezvoltat de Fred Casmir şi am argumentat faptul că o comunicare
autentică între culturi se poate realiza la nivelul acestei a treia culturi. Am aratat că “a
treia cultura” ni se pare o abordare plauzibila în vederea construirii unei identitati
europene, fiind un model care respinge dominaţia/aservirea culturală (care de cele mai
multe ori au fost generatoare de conflicte interetnice!) şi propune o supracultură care nu
alterează culturile naţionale, favorizând în acelaşi timp o continuă creştere, având un scop
mutual benefic: sporirea controlului asupra mediului şi a încrederii reciproce.
Mai mult decât atât, am văzut care este situaţia integrării europene în acest
moment şi care ar fi pericolele cât şi posibilităţile de realizare a unei unificări culturale la
nivel european.
Ne propunem să abordăm în continuare un caz concret, să ne îndreptăm cercetarea
asupra stării de fapt existente în oraşele care pâna nu demult au constituit graniţa de
delimitare a Uniunii Europene: oraşele aflate la graniţa dintre Germania şi Polonia
(Gorlitz, Zgorozelec), Germania şi Cehia (Vejprty, Barenstein), Austria şi Ungaria
(Nagysaroslak, Allerheiligen), Austria şi Slovenia (Eisenkappel si Jezersko) şi , în sfârşit
Slovenia şi Italia ( Nova Gorica şi Gorizia). Până nu demult zone cu un mare potenţial de
conflict interetnic, oraşele aparţinând Sloveniei, Cehiei, Poloniei şi Ungariei au fost
integrate în marea familie europeană. Vor reuşi comunităţile etnice din aceste oraşe să
depaşască barierele lingvistice, psihologice, mentale, religioase, întreaga fundaţie
spirituală a naţionalitatilor din care fac parte, acumulată în decursul secolelor de evoluţie
diferenţiată şi specifică?

53
 Am ales sa îmi îndrept cercetarea asupra regiunilor de graniţă din mai multe
considerente. În primul rând, pentru că explorarea situaţiei existente în aceste regiuni ne
va ajuta să aprofundăm supratema lucrării noastre: comunicarea între culturi.
Comunităţile care vieţuiesc în aceste regiuni sunt deţinătoare de istorii, culturi, limbaj,
religii diverse. În ce măsură este posibilă o comunicare autentică între aceste culturi?
Care sunt abordările şi politicile concrete care ar putea favoriza o astfel de comunicare?
În al doilea rand, vom avea în vedere nu orice oraşe de graniţă, ci cele care se află la
graniţa dintre statele cu tradiţie ale Uniunii Europene (Germania,Austria, Italia) şi cele
care au facut parte din ultimul val de aderare la Uniunea Europeană. Mentionăm că datele
pe care le vom folosi pentru studiul de faţă se referă la situaţia acestor state înainte de
aderarea efectivă la Uniunea Europeană. Vom vedea astfel în ce măsură au fost ele
pregătite din punct de vedere cultural, din punctul de vedere al percepţiei oamenilor care
trăiesc în oraşele de graniţă ale acestor state, să facă parte din marea familie europeană.
De asemenea, vom avea în vedere şi politicile de cooperare pre-aderare iniţiate de
Uniunea Europeană în aceste regiuni şi impactul lor asupra comunităţilor locale, asupra
relaţiilor care se stabilesc între diferitele etnii prezente în aceste regiuni. Nu în ultimul
rând, considerăm că aceste regiuni fac parte din categoria zonelor cu un mare potenţial de
conflict interetnic, fiind cele care trebuie primele avute în vedere în studiul relaţiilor
interetnice, în vederea construirii unei culturi europene unitare.
Voi folosi în acest demers rezultatele unui proiect demarat la iniţiativa Uniunii
Europene intitulat “Border Identities. Changing Identities, Changing Nations, Changing
Stories in European Border Communities”, care ne va fi de mare folos în a ne contura o
imagine de ansamblu asupra realităţilor existente în aceste oraşe de graniţă cu doar un an
înainte de aderarea efectivă la Uniunea Europeană. În acelaşi timp, mentionez că voi avea
in vedere si observarea directă, experienţa personală – căci, printr-un program Erasmus
finanţat de aceeaşi Uniune Europeană, am avut şansa să trăiesc un an in oraşul Trieste,
oraş afat la graniţa dintre Italia şi Slovenia, în vecinătatea oraşelor Gorizia şi Nova
Gorica (care constituie obiectul cercetarii in proiectul mentionat mai sus), în mijlocul
acestor comunităţi etnice diferite, să le observ îndeaproape şi să interactionez cu persoane
aparţinând ambelor grupuri etnice.

54
 Prin acest studiu de caz mi-am propus să aduc în discuţie şi să cercetez realităţile
existente în oraşele de la graniţa dintre ţările din Europa de Vest şi cele din Europa de Est
si Sud-Est, urmărind în special anumite aspecte pe care eu le consider relevante pentru
subiectul lucrării de faţă, după cum urmează:
1. modalitatea în care îşi construiesc identităţile comunităţile etnice aflate în
oraşele de graniţă / cum se văd pe ei şi cum îi văd pe ceilalti / posibile stări şi
situaţii conflictuale;
2. interactiunea dintre aceste grupuri etnice şi nivelurile la care ea se
realizează;
3. măsura în care şi nivelurile la care se realizează o comunicare autentică între
diversele comunităţi etnice;
4. măsura în care se poate vorbi despre o identitate europeană conştientizată de
către aceste comunităţi / modalitatea în care se raportează la Integrarea
Europeană;
5. posibilitatile existente de încurajare/facilitare a comunicării, cooperării şi
realizării unei mai bune întelegeri între aceste grupuri etnice prin diverse proiecte
europene; modul în care sunt percepute programele europene de cooperare la
nivelul acestor comunităţi;
6. propuneri de politici care să încurajeze mai buna întelegere şi realizarea unei
comunicări autentice între membrii comunităţilor aflate la graniţa dintre state.

2.2. “Border Identities” – un proiect pentru Europa

Europa este caracterizată de pregnanta conştiinţă etnică a popoarelor ce trăiesc în

sânul ei. Apartenenţa etnică este trăită de majoritatea persoanelor ca un fel de realitate
ultimă, de reper definitiv, asemenea unui destin. Europa rezidă în fapt, de câteva secole,
în istoria multiplu împletită a câtorva zeci de comunităţi etnice, numite popoare, naţiuni
şi naţionalităţi. Dacă prin paradigmă înţelegem ceea ce împărtăşesc membrii unei
comunităţi, constelaţia de convingeri, valori, metode înăuntrul căreia ei formulează

55
întrebări şi elaborează răspunsuri, atunci avem motive să spunem că, fie şi în grade
diferite, trăim în Europa zilelor noastre cursul unei schimbări de paradigmă.
Pentru a întelege mai bine situaţia Europei în momentul de faţă propunem o scurtă
incursiune în istoria recentă a statelor europene. Astfel, in secolul al XIX-lea, Europa s-a
caracterizat prin formarea de state naţionale şi, legat de aceasta, prin concentrarea
resurselor în direcţia consolidării politice, economice şi spirituale a acestor state. După
Primul Război Mondial au dispărut statele multinaţionale, precum Rusia ţaristă, Austro-
Ungaria şi, pe locul acestora, s-au format state naţionale. Harta Europei a fost remodelată
în funcţie de considerente etnice şi demografice, dar şi de interesele puterilor momentului
de a împiedica creşterea influenţei Germaniei spre centrul Europei şi de a stăvili
expansiunea Rusiei bolşevice. Dar, oricum ar fi croită harta Europei, minorităţile
naţionale sunt inevitabile. Statele naţionale, oricum ar fi stabilite frontierele, cuprind
inevitabil, alături de grupuri etnice puternic majoritare, grupuri etnice minoritare. Situaţia
lor a fost reglementată pentru Europa Răsăriteană prin acorduri internaţionale care au
vizat Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Grecia, dar niciodată nu s-a putut
ajunge la un aranjament la nivelul Europei. Statele naţionale au abordat problema
minorităţilor naţionale pe cont propriu, aplicând diverse politici naţionale, pe o gamă
care, la extreme, cuprinde proclamarea nonexistenţei minorităţilor naţionale în propriul
stat şi, în consecinţă, a unor drepturi specifice acestora, şi, la cealaltă extremă,
proclamarea dreptului propriului stat de a interveni în protejarea minorităţilor situate în
alte state. Şi într-un caz şi în celălalt s-a ajuns la situaţii explozive.
În Europa este astăzi foarte clar că problematica minorităţilor poate genera
conflicte pe scară mare, încât este adevărat că asigurarea păcii şi drumul spre unitatea
Europei încep acum cu aceea că naţiunile convieţuiesc în mod reuşit cu vecinii lor
nemijlociţi, iar naţiunile titulare cu minorităţile etnice, şi invers. Suntem, efectiv, din
punctul de vedere al problematicii minorităţilor, dincoace de situaţiile potenţial
conflictuale cunoscute de Europa până nu demult?
În ce măsură se va reuşi construirea unui edificiu transcultural, a unei case
comune în care membrii diferitelor grupuri etnice să poată coopera, să se poată întelege,
să poată comunica în adevăratul sens al cuvantului? Care sunt abordarile corecte şi
politicile aferente în vederea construirii unei identităţi europene, unei culturi europene

56
 care sa nu altereze culturile naţionale? Cum se raporteaza indivizii apartinand unei
anumite comunităţi etnice la ceilalţi (apartinând comunităţilor etnice invecinate), cum se
raportează la ei inşişi şi cum se raporteaza la marea familie europeană din care fac/
urmează să facă parte?
Sunt de părere că pentru a putea elabora politici eficiente în vederea construirii
unei Europe unite nu numai din punct de vedere administrativ, unei Europe caracterizate
de coeziune socială şi care în acelaşi timp respectă tradiţiile culturale orginare, unei
Europe unite bazate pe toleranţa şi respect faţă de ceilalţi fără a ingnora însa problemele
cauzate de neîntelegerile şi conflictele încă prezente între diferite comunităţi etnice este
nevoie de o întelegere adânca a realităţilor particulare ale diverselor comunităţi etnice.
Proiectul de cercatare la care vom face referire în cele ce urmează a urmărit
întocmai investigarea realităţilor sociale existente, a modului în care comunităţile etnice
îşi construiesc identitatea culturală în câteva dintre oraşele care până nu demult
constituiau zone de graniţă ale Uniunii Europene şi care acum sunt considerate parte din
marea familie europeana. Consider că pentru întocmirea unor politici de coopearare
eficiente trebuie avute în vedere numeroasele schimbări socio-economice prin care trec/
au trecut comunitatile în cauză. De accea am decis sa prezint în cele ce urmează
principalele aspecte ale proiectului de cercetare finanţat de Uniunea Europeană, la care au
colaborat numeroşi oameni de ştiinţă din diverse colţuri ale Europei. Astfel, după
prezentarea în linii mari a proiectului, a principalelor obiective şi a metodologiei de
cercetare folosite, vom insista asupra rezultatelor investigaţiei, punând desigur accent pe
aspectele pe care le considerăm relevante pentru subiectul lucrării noastre.

.1. Descrierea proiectului

Proiectul de cercetare intitulat “Border Identities - Border Discourse:

Changing Identities, Changing Nations, Changing Stories in European
Border Communities” - reprezintă primul studiu comparativ referitor la
comunităţile aflate la graniţa dintre Uniunea Europeană şi naţiunile aflate la estul şi sud-
estul acesteia, care se aflau în perioada respectivă în curs de aderare la marea familie
europeană. O echipă de cercetători din şapte ţări europene diferite a desfăţurat pe
parcursul a trei ani (2000-2003) o activitate intensă de studiu şi cercetare a realităţilor

57
existente în şase perechi de comunităţi aflate de o parte şi de alta a graniţelor, în total 12
regiuni, după cum urmează (prezentate de la Nord la Sud) :
• la graniţa dintre Germania şi Polonia, oraşele GÖRLITZ şi ZGORZELEC;
• la graniţa dintre Germania şi Cehia, oraşele BÄRENSTEIN şiVEJPRTY;
• la fosta graniţă dintre Germania de Est şi Germania de Vest – regiunile Bavaria
şi Turingia;
• la graniţa dintre Austria şi Ungaria satele MOSCHENDORF (Nagysároslak) şi
PINKAMINDSZENT (Allerheiligen);
• la graniţa dintre Austria şi Slovenia oraşele EISENKAPPEL şi JEZERSKO;
• la graniţa dintre Italia şi Slovenia oraşele GORIZIA şi NOVA GORICA.

Cercetatorii şi-au propus să studieze modalitatea în care trăiesc oamenii în aceste

comunităţi proximale şi să ajungă la o înţelegere aprofundată a unor aspecte
fundamentale pentru viitorul construcţiei europene, după cum urmează :
• În ce măsură schimbările socio-politice pe care comunităţile studiate le
traverseaza în prezent/le-au traversat de-a lungul istoriei au influenţat
atitudinile oamenilor referitoare la cetaţenia europeană, în aceste spaţii
culturale şi administrative vizate să fie înglobate în scurt timp în Uniunea
Europeană ?
• În ce măsură schimbările politice au influenţat modul în care oamenii se
raporteaza la ei inşişi/ la ceilalti? În ce măsură facilitează ele comunicarea şi
cooperarea interetnice ?
• În ce măsură sunt aceste procese interconectate cu identităţile oamenilor şi
cum se manifestă acestia, cum se construiesc pe ei inşişi şi pe ceilalţi în
discursul de zi cu zi ?
Cercetarea s-a concentrat asupra a trei generaţii de familii care trăiesc în oraşele
de graniţă dintre statele Uniunii Europene şi vecinii de la est şi sud-est. Comunităţile
asupra cărora s-a îndreptat studiul de faţă au traversat schimbări socio-politice majore, cu
un mare grad de conflict, de-a lungul istoriei recente. Anul 1989 a deschis pentru aceste
naţiuni şansa înaintării spre Europa. Pentru a întelege mai bine situaţia acestor
comunităţi, schimbările majore prin care au trecut într-o perioadă relativ scurtă de timp,

58
să vedem mai întâi, în linii mari, cum arăta Europa cu treizeci de ani în urmă şi în
deceniile ce au urmat până la cotitura istorică din 1989. Zguduită de două războaie
mondiale, Europa nu a mai putut evita tensiuni interioare, iar în exterior ea şi-a pierdut
autonomia de mişcare. Tensiunile au continuat să subziste, chiar dacă ţinute sub control,
căci, pe de o parte, statele naţionale au năzuit şi năzuiesc să se desfăşoare independent în
politica lor, dar, pe de altă parte, nici un stat naţional nu îşi putea şi nu îşi poate asigura
securitatea (economică, politică, militară) fără a intra în acorduri şi dependenţe în raport
cu alte state. În exterior, mişcările statelor europene au depins limpede de cele două
supraputeri rezultate din al doilea război mondial, S.U.A. şi Uniunea Sovietică.
Dependenţa sporeşte încă o dată în 1949, când Europa se scindează oficial în blocuri
politice şi militare opuse şi intră în lumi ce se organizează pe baze valorice antagonice:
lumea liberă şi lumea dictaturii comuniste. Dar, chiar în cadrul acestei dependenţe
sporite, statele europene occidentale au iniţiat procesul regăsirii unităţii lor distruse de
conflicte şi au creat Europa comunitară sau “mica Europă”89. Aceasta a jucat rolul cauzei
finale pentru ţările de dincoace de “cortina de fier”, iar 1989 a deschis şansa înaintării
spre ”marea Europă”. Prin chiar crearea ei, “mica Europă” a infirmat prognoza declinului
(Untergang) şi a deschis, împotriva acesteia, o perspectivă: cea a reunificării europene pe
bază de valori noi. Suntem astăzi în mediul creat de această perspectivă şi de paşi pe
direcţia convertirii ei într-o reală nouă configuraţie a vieţii europene. “Mica Europă” este,
în urma noastră, a europenilor, ca un exemplu de urmat, “marea Europă” este în faţa
noastră, a aceloraşi, ca o problemă şi un ideal de realizat.90 Căci este tot mai limpede că
Europa politică se poate organiza numai în acord cu situaţia ei proprie în lume şi cu
propria ei complexitate.
După cum am văzut, Europa a trecut prin schimbări majore în ultima jumatate de
secol. Atât în urma celui De-al Doilea Război Mondial cât şi în urma prăbuşirii
Imperiului Sovietic s-au construit noi graniţe, s-au redefinit graniţe existente, s-au
prabuşit vechi graniţe, reunind teritorii până nu demul divizate. Astăzi se propune o
schimbare totală de paradigmă: integrarea în Uniunea Europeană. Astfel, membrii
comunităţilor amintite mai sus se confruntă cu o schimbare majoră: sunt participante la

89
Andrei Marga, Filosofia unificării europene, http://idd.euro.ubbcluj.ro, cap.1, p. 11.
90
Ibidem, p. 12.

59
 crearea unei Europe caracterizate de toleranţă, respect reciproc, coeziune socială şi
politică şi prosperitate economică. Cum se raportează membrii acestor comunităţi la
schimbarile socio-politice prin care trec? Cum vad ei lumea, cum se vad pe ei inşişi, cum
îi văd pe ceilalţi? La ce niveluri se realizează astăzi întelegerea şi cooperarea interetnice
în oraşele care până nu demult erau despărţite de graniţa dintre Est şi Vest, dintre
comunism şi capitalism, dintre saracie şi prosperitate economică? Care este situaţia
comunicării între membrii unor comunităţi cu istorii, tradiţii, mentalităţi atât de diverse
una faţă de cealaltă? Care sunt politicile europene ce trebuie iniţiate în sânul acestor
comunităţi pentru a încuraja comunicarea reală între culturi? Acestea sunt principalele
aspecte care constituie raţiunea de a fi a proiectului “Border Identities”. Cercetatorii şi-au
propus să facă o incursiune în realitatea deosebit de complexă a acestor comunităţi, să
cerceteze identităţile potenţial conflictuale pe care oamenii apartinând diferitelor naţiuni,
etnii , generaţii şi genuri şi le construiesc şi negociaza în relatie şi posibil în contrast cu
sferele oficiale ale politicii. Nu în ultimul rând, proiectul a avut ca obiectiv final
formularea unor serii de recomandări în vederea unor viitoare programe şi politici
europene care să faciliteze depăşirea barierelor dintre respectivele comunităţi şi
încurajarea cooperării şi comunicării interetnice.

.2. Obiectivele proiectului

Scopul cercetarii este de a identifica natura identităţilor potenţial conflictuale pe

care oamenii apartinând diferitelor comunităţi aflate la graniţele din estul şi sud-estul
Uniunii Europene şi le construiesc si de a oferi soluţii viabile în vederea construirii unor
politici eficiente pentru integrare şi coeziune sociala la nivel regional, transnational şi, nu
în ultimul rând, european.
Am vazut ce şi-au propus cercetătorii ca obiectiv general, să vedem acum care ar
fi obiectivele specifice. Ele sunt enumerate pe pagina web a cercetarii91, dupa cum
urmează :
• Identificarea diferenţelor şi similarităţilor istorice şi culturale dintre comunităţile
aflate la graniţele din Estul şi Sud-Estul Uniunii Europene;

91
www.borderidentities.com.

60
• Identificarea modalităţilor în care membrii unor familii de trei generaţii îşi percep
şi îşi construiesc prin discurs identităţile în relaţie, şi posibil în contrast şi
opoziţie, cu ceilalţi şi cu sferele oficiale ale politicii;
• Examinarea modului în care apar indicatori şi elementele care construiesc
identitatea în structurile lexico-gramaticale. Examinarea modului în care aceşti
indicatori interferează cu/ reacţionează la stimulii vizuali oferiti prin fotografii –
reprezentări ale schimbărilor geografice şi socio-politice ale respectivelor teritorii
de graniţa şi alte imagini încărcate de simboluri;
• Identificarea diferenţelor şi similarităţilor existente în formarea identităţii
indivizilor şi grupurilor de diferite vârste şi genuri şi a modalităţii în care acestea
interacţionează cu diferenţele de naţionalitate, experienţa, memorie;
• Identificarea modului în care membrii aparţinând unei comunităţi etnice se
raportează la ceilalţi (poziţionări prieten/inamic) şi consecinţele asupra formării
identităţii de grup în propria comunitate;
• Examinarea măsurii în care membrii acestor comunităţi se percep ca cetăţeni
europeni, în opoziţie sau ca o extindere a altor forme identitare - personale, locale,
regionale, naţionale sau transnaţionale;
• Investigarea măsurii în care identitatea eropeană este privită ca o soluţie pentru
estomparea conflictelor naţionale sau regionale. Identificarea elementelor cheie
aparţinând mediului lingvistic şi cultural care încurajeaza percepţiile de coeziune/
divizune socială la nivel local, regional, naţional şi european;
• Examinarea modului în care se raportează oamenii la diferitele politici publice
implementate la nivel local, regional, national, politici bazate pe cooperare şi
comunicare interetnica (avand ca scop final realizarea coeziunii sociale şi sporirea
prosperităţii economice). Compararea modului în care sunt privite aceste politici
cu modul în care sunt privite alte activităţi ce au ca rezultat final îmbunătăţirea
cooperării, comunicării dintre membrii aparţinând unor comunităţi etnice şi
culturale diferite ( activităţi sportive, culinare, de divertisment);
• Examinarea diferenţelor/ similaritaţilor între realităţile existente în diversele zone
de graniţă analizate;

61
 • Crearea unor baze de date complexe referitoare la comunităţile studiate în vederea
sustinerii întocmirii unor politici europene concrete şi eficiente pentru a construi
o Europa bazată pe o comunicare reală între culturi, o Europa a toleranţei, a
coeziunii sociale şi a prosperităţii economice;
• Identificarea metodelor prin care politicile europene vor putea combate tensiunile
sociale şi vor promova identitatea şi cultura europeană.

.3. Metodologie

Conştienţi de dificultăţile inerente investigării credinţelor, atitudinilor,

sentimentelor oamenilor prin metodele interogative clasice, cercetătorii au stabilit
necesitatea găsirii unei modalităţi noi, mai putin directe, de cercetare. Astfel stând
lucrurile, ei au hotărât să depăsească limitele induse de interviurile semi-structurate,
bazate pe întrebări deschise şi au găsit o metodă alternativă : au folosit o serie de
fotografii pentru a genera răspunsurile, « poveştile » celor intervievaţi. În acest fel, s-a
evitat formularea unor întrebări care ar fi conţinut în structura lor inevitabil repere de
răspuns, s-a lăsat o libertate mai mare de exprimare a celor intervievaţi (acestia fiind
« obligaţi » să facă propriile alegeri lingvistice), obtinându-se astfel o intervenţie şi o
interferenţă minime ale cercetătorilor cu « poveştile » pe care le aveau de spus membrii
comunităţilor. Fotografiile prezentate au fost dintre cele mai diverse, mergând de la
imagini panoramice ala regiunii de graniţă în general, la imagini simbolice ale diviziunii
şi unităţii de-a lungul diferitelor etape ale existenţei comunităţii: de exemplu, imagini
georgafice cu o mare încărcătură simbolică – un pod peste râu care a devenit graniţă ;
imagini care reprezintă direct sau simbolizează rezultate ale investiţiilor publice - cum ar
fi clădiri finanţate de Uniunea Europeană, semne şi simboluri europene, cum ar fi stelele
Uniunii Europene sau steaguri naţionale. Prezentarea fotografiilor a conferit o mare
libertate de exprimare celor intervievaţi, intervenţia şi deci influenţa celor care au condus
interviul fiind astfel minime. Cercetatorii au fost interesaţi nu numai de ceea ce au avut
de spus cei intervievaţi referitor la experienţa personală, la comunitatea din care fac parte
şi referitor la ceilalţi, dar şi de modalitatea în care au « povestit », de limbajul pe care au
ales sa îl folosească. Astfel, s-a avut în vedere atât o abordare antropologică, dar şi
analiza discursului. Interviurile au fost ţinute de către cercetatori bilingvi iar ca

62
« subiecţi » au fost aleşi reprezentanţi a trei generaţii, membri ai comunităţilor locale. În
marea majoritate a cazurilor, cei de vârsta medie şi cei de vârsta a treia s-au dovedit a fi
foarte receptivi, folosind fotografiile pentru a « povesti » despre experienţele personale şi
colective, despre credinţele şi opiniile proprii. Generaţia tânără s-a dovedit mai reticentă
în privinţa fotografiilor, necesitând întrebări suplimentare din partea intervievatorului.

2.2.4.Rezulltatele cercetării

Studiul de faţă constituie nu numai o cercetare ştiinţifică detaliată pentru fiecare

regiune de graniţă în parte, dar şi primul studiu comparativ al unui set de comunităţi de la
graniţa dintre Uniunea Europeana şi statele din estul si sud-estul acesteia aflate în curs de
aderare, la vremea respectivă (cercetarea s-a finalizat cu un an înainte de aderearea
oficială a statelor în cauză la Uniunea Europeană). Cercetatorii şi-au propus să aducă la
lumină răspunsurile la o serie de întrebări interconectate şi de relevanţă maximă pentru
viitorul Uniunii Europene, pentru construcţia unei culturi europene bazate pe toleranţă şi
respect pentru culturile statelor membre, pe comunicare şi întelgere reciprocă.

Astfel, ei au încercat să găsească răspunsuri la întrebări de tipul:

• “Cum se raportează membrii acestor comunităţi la schimbările socio-politice
prin care trec?”
• “Cum văd ei lumea, cum se văd pe ei inşişi, cum îi văd pe ceilalti?”
• “La ce niveluri se realizează astăzi înţelegerea şi cooperarea interetnice în
oraşele care până nu demult erau despărţite de graniţa dintre Est şi Vest, dintre comunism
şi capitalism, dintre saracie şi prosperitate economică?”
• “Care este situaţia comunicării între membrii unor comunităţi cu istorii,
tradiţii, mentalităţi atât de diverse una faţă de cealaltă?”
• “Care sunt politicile europene ce trebuie iniţiate în sânul acestor comunităţi
pentru a încuraja comunicarea reală între culturi?”

După implemanterea metodologiei mai sus mentionate şi centralizarea datelor,

cercetătorii au întocmit un raport final92 în care au prezentat cele mai importante rezultate
92
Raportul final poate fi citit in format PDF la adresa:

63
ale studiului93. Voi menţiona în continuare aspectele care mi se par relevante pentu
această lucrare.
11. Prin analiza discursurilor celor intervievaţi s-a evidenţiat faptul că, deşi au fost
exprimate foarte multe opinii “liberale”, deseori ele ascundeau stereotipuri şi prejudecăţi
înrădăcinate în mentalul colectiv.
22. Au fost identificate o serie de stereotipuri cu privire la “celălalt”, la
comunităţile existente de cealaltă parte a graniţei. Aceste “imagini simplificatoare,
uniform fixate şi apriori oricărei judecăţi profunde şi obiective”94 s-au regăsit în
“poveştile” celor intervievaţi, cu referire la diverse aspecte de natură culturală – limba,
obiceiuri, comportamente, stiluri de viaţă.
33. Atitudinile negative referitoare la « ceilalti », stereotipurile şi prejudecăţile
împiedică interacţiunea, iar posibilitatea unei relaţionări directe cu « ceilalţi » este privită
cu indiferenţă, dezaprobare sau chiar frică.
44. Indiferenţa este un sentiment comun, ceea ce poate ascunde alte atitudini cum
ar fi frica, dezacordul faţă de «ceilalţi ».
5. Generaţia tânără este cea mai deschisă către ceilalţi, către comunicare şi schimb
de experienţă.
56. Extinderea Uniunii Europene nu îşi face simţită prezenţa direct în experienţele
şi sentimentele oamenilor. Relaţiile între graniţe sunt văzute în majoritatea cazurilor ca
fenomene translocale şi nicidecum ca o consecinţa firească a integrării europene.
67. Însuşi limbajul poate avea un rol însemnat în ceea ce priveste divergenţele
existente între comunităţile diferite, din moment ce atitudinile negative şi evaluările la
adresa « celorlalţi » sunt transferate, încorpotate în limbaj. Aceasta realitate este valabilă
atât la nivel de limbă naţională, cât şi la nivel de dialecte.

« Graniţa » ce desparte comunităţile

În cele ce urmează voi prezenta principalele bariere care stau în calea întelegerii şi
cooperării dintre comunităţile despărtite de graniţă – graniţă care, după cum va fi
evidenţiat în cele ce urmează, delimitează regiuni încărcate de istorii tensionate, de
http://www.euborder.soton.ac.uk/Final%20Report.pdf
93
Link-ul complet
94
Dictionar de Psihologie Sociala, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1981, p 139.

64
realităţi socio-economice distincte şi foarte diferite. Din analiza interviurilor pe care le-au
efectuat în cadrul comunitatilor enumerate mai sus, cercetatorii au observat modul în care
oamenii percep graniţa şi pe cei care trăiesc dincolo de aceasta. Astfel, ei au identificat o
serie de reprezentări ale graniţei în mentalul oamenilor, după cum urmează :

1. Axa istorică a traumei/suferinţei

În urma analizei comparative s-a evidenţiat faptul că există o rezonanţă foarte clar
conturată a experienţelor tragice prin care au trecut comunităţile de-a lungul istoriei,
rezonanţă a istoriei care constutuie un factor determinant în ceea ce priveşte imaginea de
sine a membrilor comunităţilor şi atitudinea lor faţă de “ceilalţi”. Cunoşterea realităţilor
istorice ale comunităţilor ne ajută să întelegem mai bine relaţia complexă dintre universul
politic la nivel macro şi schimbare politică, modalitatea în care oamenii îşi construiesc
identitatea şi, nu în ultimul rând, oferă chei de înţelegere a relaţiilor –uneori conflictuale -
care se stabilesc între membrii acestor comunităţi şi cei aparţinând comunitaţilor aflate în
proximitate.

2. Axa inegalităţii
O analiză atentă a discursurilor centralizate în urma interviurilor a evidenţiat
faptul că matricea istorică de mai sus poate duce la o înţelegere profundă a realităţilor
existente în oraşele de graniţă numai dacă se are în vedere şi perspectiva socio-
economică. În momentul în care privesc peste graniţă, membrii acestor comunităţi îşi
îndreaptă atenţia către o linie de demarcaţie socio-economică ce desparte naţiunile bogate
de cele sărace în actuala Europă, cu consecinţe directe asupra modului în care indivizii îşi
construiesc identităţile şi se manifestă în societate. Atât axa tensiunilor istorice cât şi cea
a inegalităţii socio-economice vin să confirme stereotipurile negative şi indiferenţa faţă
de « ceilalţi » ( aflaţi de cealaltă parte a acestor axe), care îi caracterizează pe membrii
fiecarei comunităţi în parte. În urma analizei comparative s-a evidenţiat faptul că în
regiunile de graniţă unde diferenţele economice sunt relativ mici şi tensiunile istorice nu
au fost foarte pregnante sau au fost depaşite, relaţiile interetnice sunt mult mai putin
tensionate, existând o cultură a schimburilor interetnice bazată pe acceptare, pe

65
colaborare. Un astfel de exemplu îl constituie comunităţile care trăiesc la graniţa dintre
Austria şi Slovenia cât şi Italia şi Slovenia.

3. Axe alternative
În afara celor două aspecte fundamentale care, aşa cum am văzut, au influenţat
modul în care indivizii apartinând regiunilor de la graniţa dintre ţările din Europa de Vest
şi cele din estul şi sud-estul Europei percep şi se raportează la lumea exterioară şi se
definesc pe ei inşişi, putem identifica o serie de alte bariere care au stat şi încă mai stau în
calea întelegerii si comunicării autentice dintre culturi, după cum urmează :

3.1. Axa post-comunistă

Comunităţile analizate, cele din estul şi sud-estul Europei, au trăit o experienţă
similară – au facut parte din blocul comunist format dupa cel de-al Doilea
Razboi Mondial iar după 1989 au trecut prin schimbări economice şi politice majore,
aflându-se până nu demult în tranziţie la economia de piaţă. Exprienţa comunistă şi
schimbările majore care au urmat şi-au lăsat cu siguranţă amprenta asupra membrilor
comunităţilor iar trecerea graniţei mai este înca privită de către diverse grupuri sociale ca
trecerea către capitalism, depaşirea comunismului şi a neajunsurilor pe care acest regim
le-a presupus.

3.2. Diviziunea rural/urban

Două din cele şase seturi de comunităţi pot fi descrise ca oraşe relativ mari,
Gorlitz-Zgorzelec de la graniţa dintre Germania şi Polonia şi Gorizia- Nova Gorica de la
graniţa dintre Italia şi Slovenia. În aceste oraşe, cercetatorii au identificat o serie de
iniţiative de colaborare între comunităţile aflate de o parte şi de cealaltă a graniţei.
Interacţiunile interetnice sunt puternice iar oamenii sunt în mare parte receptivi la
politicile publice de cooperare iniţiate de autorităţile locale cât şi la politicile iniţiate de
Uniunea Europeană. Pe de altă parte, în satele de la graniţa dintre Austria şi Ungaria
cercetătorii au remarcat lipsa oricarei iniţiative de comunicare şi cooperare între
comunităţi, interacţiunile între satele despărţite de graniţă fiind ca şi inexistente. Mai mult
decât atât, se remarcă prezenţa unui fenomen cu care se confruntă comunităţile rurale

66
aflate în zonele de graniţă : migraţia permanentă a tinerilor şi a celor de vârstă mijlocie,
care se vor îndrepta în special către oraşele mari, din centrul statelor-naţiune, pentru
studiu ori pentru a desfăşura activităţi lavorative.

3.3.Axa lingvistică
O altă barieră în comunicarea şi întelegerea dintre comunităţile aflate de o parte şi
de alta a graniţelor este cea lingvistică. În trei dintre cele şase perechi de comunităţi,
graniţa teritorială corespunde cu graniţa care desparte vorbitorii de limba germană de cei
de limba cehă, vorbitorii de germană de cei de poloneză, vorbitorii de germană din
Austria de cei care vorbesc ungureşte de cealalta parte a graniţei. În ceea ce priveşte
oraşele aflate la graniţa Austria-Slovenia şi Italia-Slovenia, graniţa politică nu coincide cu
cea lingvistică, existând comunităţi de minorităţi slovene atât în Italia cât şi în Austria.
Membrii acestor comunităţi minoritare s-au integrat în societăţile italiene, respectiv
austriece, pastrându-şi deopotriva specificul national, ei au devenit legatură, facilizator şi
catalizator pentru schimburile dintre culturi. Ei si-au asumat rolul de gardieni ai fluxului
de comunicare, translatori pentru mesajele expediate şi interpreţi pentru cele primite.

Uniunea Europeană şi desfiinţarea graniţelor

Odată cu aderarea Sloveniei, Cehiei, Ungariei şi Poloniei la Uniunea Europeană,

în 2004, graniţele au fost desfiinţate. Cu toate că acest studiu prezintă situaţia de fapt în
perioada 2000-2003, suntem de părere că rezultatele cercetării au o mare relevanţă pentru
lucrarea de faţă, căci ne permit să vedem care era stadiul comunicării interculturale,
colaborării dintre membrii comunităţilor respective cu doar un an înainte de aderarea
efectiva la Uniunea Europeană.
Cu mult înainte de intrarea oficiala a statelor în marea familie europeana au fost
initiate, de-a lungul timpului, diverse programme şi politici europene de încurajare a
cooperării şi înţelegerii între comunităţile aflate de o parte şi de alta a graniţelor
(INTERREG, RHARE, etc.).

67
 În fiecare dintre comunităţile care au constituit obiectul cercetarii există o amplă
evidenţă a investiţiilor europene în diverse domenii. Cu toate că cercetătorii au pornit de
la premisa că membrii comunităţilor, în special tinerii, sunt receptivi la schimbările care
se produc, la proiectele iniţiate in folosul comunităţilor din care fac parte şi, ca urmare,
vor constitui un factor de susţinere în vederea integrării acestor comunităţi, evidenţa a
dovedit contrariul. Rezultatele studiului au evidenţiat faptul că, de-a lungul graniţelor,
aceste proiecte sunt de cele mai multe ori ignorate sau respinse, în marea majoritate, de
către generaţiile tinere sau de vârsta medie. Membrii comunităţilor aflate de o parte şi de
alta a graniţelor au reacţionat preponderent negativ în momentul în care au fost aduse în
discuţie diverse proiecte europene, proiecte de investiţii menite să sporească prosperitatea
economică în ambele regiuni. Lipsa de informare constituie principala cauză pentru care
astfel de politici sunt respinse, fiind cea care generează suspiciuni şi atitudini ostile. Mai
mult decât atât, s-a observat că în numeroase cazuri proiectele finanţate de Uniunea
Europeană, menite să îmbunătăţească înţelegerea şi cooperarea dintre comunităţi, oferind
beneficii reale, nu au făcut decât să accentueze distanţa, disensiunile dintre acestea,
datorită gradului scăzut de acceptare din partea populaţiei locale.
Cercetarea de faţă trage astfel un semnal de alarmă asupra proiectelor şi politicilor
europene menite a fi implementate în folosul comunităţilor locale. Pentru a îşi atinge
obiectivele, pentru a accentua colaborarea şi buna întelegere dintre comunităţile vizate,
aceste programme investiţionale trebuie să se dovedească a fi mult mai sensibile, mai
receptive în ceea ce priveşte preocupările, atitudinile şi gradul de acceptare al membrilor
comunităţilor locale.

Desfiinţarea graniţelor aduce cu sine cetăţenia europeană

Unul dintre aspectele esenţiale urmărite prin cercetarea de faţă a fost acela de a
vedea în ce măsură membrii comunităţilor studiate se percep pe ei înşişi ca cetăţeni
europeni, în opoziţie sau ca o extindere a altor forme identitare - personale, locale,
regionale, naţionale sau transnaţionale. Având în vedere iminenta aderare la Uniunea
Europeană (studiul a fost finalizat în 2003 şi intrarea oficială în Uniunea Europeana un an

68
mai târziu), cercatătorii au pornit de la premisele ca vor identifica în rândul celor
intervievaţi atitudini, opinii, sentimente cu privire la rolul Uniunii Europene pentru
comunitatea din care fac parte, pentru ei, ca viitori cetăţeni europeni. Prin prezentarea
unui set de fotografii care reprezentau direct sau simbolizau Uniunea Europeană –cum ar
fi clădiri finanţate de Uniunea Europeană (rezultate ale investiţiilor publice), stelele
Uniunii Europene sau steaguri nationale (semne şi simboluri europene) – cercetătorii au
sperat să îi provoace pe cei intervievaţi să îşi exprime atitudinile şi experienţele trecute,
prezente şi să îşi exprime părerile şi aşteptările despre rolul pe care Uniunea Europeana îl
va juca în viaţa lor şi a comunităţilor din care fac parte. Rezultatele cercetărilor arată
faptul că aceste fotografii nu au provocat reacţiile aşteptate, în majoritatea cazurilor
lipsind cu desavârşire sentimentul apartenenţei la Uniunea Europeană. Aceasta poate fi
vazută ca o reflectare a faptului că unitatea europeană se află încă în proces de formare şi
că încă nu există o identitate europeană consolidată. Majoritatea persoanelor intervievate
nu împărtaşesc experienţe şi opinii pozitive referitoare la Uniunea Europeană, chiar dacă
evidenţele arată clar că adrearea înseamnă câstigarea unor serii de libertăţi (de exemplu
vor putea călători fără a fi nevoie de viză ) şi beneficii (de exemplu se vor bucura de
proiecte europene de investiţii în teritoriu ) pentru aceştia şi comunităţile din care fac
parte. Pe parcursul interviului aceştia au oferit răspunsuri contractorii, afisând o atitudine
pozitivă faţă de Europa în anumite contexte, iar în altele exprimând opinii negative – de
multe ori acestea ilustrând în fapt incertitudini şi temeri la un nivel mai degrabă local.
Prin compararea şi analiza datelor, cercetătorii au concluzionat faptul că Uniunea
Europeană este vazută de către membrii comunităţilor de graniăţ mai degrabă ca
organizaţie economică decât ca o entitate culturală/socială Asa cum am arătat la începutul
lucrării noastre, Europa traversează o revoluţie paradigmatică, o schimbare de paradigmă
(cel putin propune o asemenea schimbare) însa cetaţenii europeni, aşa cum a relevat
cercetarea de faţă, continuă să îşi construiască discursurile şi modalitatile de a privi
trecutul, prezentul şi viitorul în vechea paradigmă de gândire, cea bazată pe alteritate, în
cazul comunităţilor studiate, pe dihotomia Est-Vest.

2.2.5. Concluziile cercetarii. Propuneri

69
 În general, studiul a evidenţiat faptul că la nivel de relaţii interetnice înca există
disensiuni şi raportări negative între comunităţi, chiar dacă oamenii nu exprimă explicit
acest lucru. Cooperarea şi interacţiunile între membrii comunităţilor aflate la graniţa
dintre Uniunea Europeană şi ţările din estul şi sud-estul Europei - în curs de aderare la
momentul elaborarii raportului final al proiectului – s-au îmbunătăţit odată cu demararea
procesului de integrare europeană, odată cu politicile europene de cooperare trans-
graniţă, însă încă mai sunt multe bariere de depăşit, multe politici şi proiecte comune de
implementat pentru a putea vorbi despre existenţa unei comunicări reale dintre culturi,
despre aceste comunităţi ca făcând parte dintr-o mare familie- cea europeană.
Rezultatele cercetării au relevat faptul că graniţa este văzută de indivizii aflaţi de
o parte şi de alta nu numai ca o convenţie politică, ci şi ca o axă istorică a suferinţei, o
axă a inegalităţilor economice, o axă ce îi desparte pe cei care au trăit sub comunism de
cei care nu au avut această experienţă tragică, o axă ce desparte regiuni în care sunt
folosite limbaje complet diferite. Evidenţa ne-a demonstrat că, şi dupa trecerea unei
perioade relativ mari de timp de la desfiinţarea graniţei politice, comunitaţile continuă să
ramână divizate, relativ închise în ele însele, cum este cazul graniţei Germania de Est-
Germania de Vest. Atitudinile negative referitoare la « ceilalţi », stereotipurile şi
prejudecăţile împiedică interacţiunea, iar posibilitatea unei relaţionari directe cu
« ceilalţi » este privita cu indiferenţă, dezaprobare sau chiar frică.
Un aspect major al cercetării îl constituie investigarea atitudinii oamenilor
referitoare la Uniunea Europeană şi la programele de cooperare inter-graniţă pe care
aceasta le-a finanţat şi implementat de-a lungul timpului în comunităţile avute în vedere.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că extinderea Uniunii Europene nu îşi face simţită prezenţa
direct în experienţele şi sentimentele oamenilor. Relaţiile între graniţe sunt văzute în
majoritatea cazurilor ca fenomene translocale şi nicidecum ca o consecinţă firească a
integrării europene. Mai mult decât atât, s-a observat că, în general, proiectele finanţate
de Uniunea Europeană, menite să îmbunătăţească întelegerea şi cooperarea dintre
comunităţi, oferind beneficii reale, nu au făcut decât să accentueze distanţa, disensiunile
dintre membrii acestor comunităţi, datorită gradului scăzut de acceptare de care s-au
bucurat din partea populaţiei locale. Proiectul «Border Identities» a pus un mare accent

70
pe atitudinea oamenilor, pe modul în care aceştia se percep pe ei inşişi, pe ceilalţi, modul
în care îşi percep trecutul, prezentul şi, nu în ultimul rând, viitorul ca cetăţeni europeni.
Sunt de părere că Uniunea Europeană poate construi şi implementa proiecte de
cooperare interetnică eficiente numai în măsura în care va anticipa şi va ţine cont de
atitudinile membrilor comunităţilor locale şi va adapta respectivele programe specificului
local, regional. Astfel, vor trebui monitorizate îndeaproape opiniile, credinţele, atitudinile
oamenilor şi avute în vedere înainte de proiectarea unui program de investiţii sau
cooperare. Eurocraţii vor trebui să coboare în mijlocul comunităţilor locale pentru a
întelege specificul acestora şi potenţialele atitudini negative, posibilele tensiuni şi
divergenţe. Membrii comunităţilor locale vor trebui implicaţi în toate proiectele de
dezvoltare locala şi cooperare intergraniţă, va trebui ca aceştia să constientizeze şi să
profite de beneficiile de a fi şi a face ceva împreuna mai degraba decât de neajunsurile de
a fi despărţiţi, separaţi. Determinati să se angajeze la îndeplinirea unor sarcini comune,
membrii comunităţilor vor îmbrătişa în acest proces o nouă paradigmă, ei vor fi obligaţi
să îşi adapteze referenţialele mutual şi din mers, în procesul comunicării (întâlnim aici
conceptul de « a treia cultura », dezvoltat de Fred Casmir).
În acelaşi timp, trebuie implementate programe susţinute de informare a
cetăţenilor, desfăşurate la divrese niveluri şi privind principalele probleme comunitare,
princilpalele politici europene ce urmeaza a fi implementate la nivel local, neajunsurile şi
beneficiile pe care acestea le presupun. Rezultatele acestui proiect cât şi ale unor proiecte
de cercetare similare trebuie diseminate la nivel regional, subliniind beneficiile pentru
membrii comunităţii fără a avea însa o retorică propagandistică.
Mass-media locale, cum ar fi posturile de televiziune, de radio şi publicaţiile
scrise trebuie să devină mai implicate în problemele comunităţilor şi în oferirea de soluţii,
începând prin a disemina rezultatele cercetării de faţă şi a altor proiecte aflate în curs de
desfăşurare sau viitoare. O mai bună interacţiune între organizaţiile nonguvernamentale,
mass-media, organizaţiile culturale ale comunităţilor aflate în proximitate constituie un
ingredient vital în demersul pentru o cultură europeană unitara.

71
 3. CONCLUZII PENTRU
STRATEGIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

Am demonstrat în această lucrare faptul că ne aflăm la începutul unei noi epoci în

istoria europeană, în care resursele spirituale, etice şi politice sunt puse la lucru pentru a
unifica şi nu pentru a continua diviziunea continentului, pe fondul unei noi situaţii, în
care intenţiile hegemonice explicite lipsesc. Ramân, desigur, controverse susţinute
privind soluţiile practice găsite pentru asigurarea unificării europene. Sunt conştientă de
importanţa decisivă a modalităţii în care este abordată unificarea culturală a Europei.
Aşa cum am vazut din studiul de caz anterior, mai sunt multe de facut pentru a
depăşi barierele existente în calea întelegerii şi a comunicării autentice între culturi. Mai
mult decat atât, am subliniat faptul că adesea politicle şi programele europene concrete
menite să încurajeze cooperarea interculturala sunt privite de către membrii comunităţilor
implicate cu suspiciune sau indiferenţă. Consider că această situatie se datorează în mare
parte faptului că, in general, deciziile se iau la nivel înalt, fără a se ţine cont de specificul
fiecarei regiuni în parte, fără a implica efectiv membrii comunităţilor locale în construirea
şi implementarea unor astfel de proiecte.

În continuare voi încerca să conturez propuneri concrete în vederea construirii

unor strategii şi proiecte eficiente pentru realizarea unei Europe unite.
Rezultatele unor proiecte precum cel prezentat în lucrarea de fata identifică
sentimentele profunde şi atitudinile care duc la neîntelegerile dintre comunităţi şi la
respingerea politicilor de cooperare. Concluziile unor astfel de proiecte trebuie aduse la
cunoştinţa eurocraţilor, autorităţilor locale şi, nu în ultimul rând, la cunoştinţa elitelor
locale, acestea din urmă fiind cele care controlează accesul la discursul public (media
etc.). Atâta timp cât aceştia vor ţine cont de complexitatea realităţilor locale vor putea
construi programe eficiente bazate pe cooperarea dintre membrii comunităţilor
proximale, mai ales în zonele posibil conflictuale.
Coeziunea socială şi respectul pentru diversitatea culturală vor trebui să constituie
motorul de dezvoltare al europenizării. Acestea sunt deseori amintite în documentele

72
oficiale, însă trebuie efectiv puse în practică în politicile locale. Suntem de părere că
Uniunea Europeană va trebui să devină ea însăşi mai democrată şi să acorde un interes
sporit democratizării proceselor de luare a deciziilor la un nivel local. Aşa cum arată
cercetările (de exemplu, rezultatele proiectului “Border Identities”), oamenii se simt
excluşi, neimplicaţi, lipsiţi de o reală preocupare şi de interes pentru politicile şi
programele desfăşurate cu finanţare europeană. De exemplu, oamenii ar putea să voteze
comitete europene locale organizate la nivel de regiune, inculzând membrii comunităţilor
aflate în proximitate (cum este cazul oraşelor aflate de o parte şi de alta a graniţelor).
Europa va trebui să construiască şi să susţină politici locale de dezvoltare la nivel
regional, nu national, şi să sporească gradul de conştientizare al membrilor comunităţilor
locale asupra beneficiilor aduse de proiectele europene în rândul propriilor comunităţi,
asupra avantajelor colaborării şi unei mai bune intelegeri cu “ceilalţi” .

Aşa cum au relevat numeroase cercetări desfăşurate in diverse regiuni proaspăt

integrate în Uniunea Europeană sau aflate în curs de aderare (cum ar fi proiectul “Border
Identities”), în comunităţile locale nu există o bună informare a membrilor acestor
comunităţi cu privire la Uniunea Europeană şi rolul acesteia în plan local. Astfel, în ceea
ce priveşte proiectele europene de colaborare şi de investiţii în plan local şi regional,
implicaţiile acestora, beneficiile aduse comunităţilor nu sunt de cele mai multe ori
recunoscte ca atare şi pot genera sau amplifica indiferenţa şi sentimente negative din
partea comunităţilor. Astfel de politici sunt privite în general ca politici europene
distante, care nu au legatură propriu-zis cu comunităţile locale. Aceasta lipsă de
informare ar putea fi diminuată şi chiar înlăturată prin implicarea membrilor
comunităţilor locale în procesele de luare a deciziilor, în implementarea efectivă a
proiectelor, prin implicarea mass-media, organizaţiilor educaţionale şi organizatiilor non-
guvernamentale locale în diseminarea informaţiilor referitoare la proiecte, stadiul în care
se afla acestea, rolul lor în viaţa comunităţilor, rezultate şi recomandări.

1Va trebui avută în vedere şi necesitatea găsirii unor modalităţi prin care membrii
comunităţilor să se întâlnească şi să poată discuta, într-un cadru organizat, problemele
existente şi să propună soluţii, idei de proiecte noi, implementate la nivel local, în care

73
obligatoriu vor fi implicaţi membrii diferitelor comunităţi etnice aflate în proximitate.
Cooperarea va trebui astfel acompaniată de găsirea unui cod comun în care cei
implicati în proiecte comune să poată comunica eficient, depăşind astfel vechile
paradigme de gândire bazate pe alteritate, pe relaţia « noi »-« ceilalţi ». În situaţia
constrângătoare a sarcinii comune, codul nu va fi cu siguranţă elaborat unilateral, codul şi
standardele se vor naşte de la sine, în însuşi procesul comunicării.
2
Europa va trebui înţeleasă în sensul afirmării diferenţelor culturale şi realităţilor
multiculturale şi, totodata, în sensul incurajării unei comunicări autentice între culturi, în
sensul cooperării interculturale în vederea realizării unor obiective comune, reciproc
avantajoase. În vederea realizării acestui lucru vor trebui implicate organizaţiile
educationale - gradiniţele, scolile, liceele şi universităţile-; elevii şi studenţii vor trebui
cooptati în numeroase programe şi activităţi inter-comunitare ( inter-graniţă în ceea ce
priveşte studiul de caz elaborat). Într-o la fel de mare măsura, vor trebui implicate şi
asociaţiile lavorative. Cooperarerea economică şi strategiile comune de marketing vor
trebui susţinute. Spre exemplu, se pot organiza târguri comune în spaţiile rurale (în cazul
regiunilor de graniţă, aceste târguri se vor desfăşura alternativ, de o parte şi de alta a
acestor graniţe) încurajând astfel inter-cunoaşterea dintre culturi, afirmarea şi
recunoaşterea diversităţii. În acelaşi timp, sunt de părere că structurile specifice de suport
şi susţinere vor trebui îndreptate către zonele de cooperare economică. Un exemplu în
acest sens îl reprezintă cooperarea dintre producătorii de vin din Austria (Burgenland) şi
Ungaria care, aflaţi în faţa unui obiectiv comun (productia de vin de calitate ridicată) au
reusit sa îşi construiască o a treia cultura, în care comunicarea a devenit nu numai
posibilă ci şi eficientă şi eficace.

Toate aceste propuneri sunt menite a înlătura treptat divergnţele existente între
comunităţile diferite, a crea un spaţiu comun, transcultural, « o casă comună » în care
membrii unei culturi să conştientizeze nu numai elementele care îi separa de cei
apartinând unor culturi diferite ci, îdeosebi, ceea ce îi uneşte.

74
 Civilizaţia europeană traversează în zilele noastre o revoluţie paradigmatică. Se
doreste trecerea într-o paradigmă nouă, o paradigmă a complexităţii. Într-o astfel de
paradigmă devine o falsă problemă ca o cultură sau alta să îşi impună propriile standarde
comunicaţionale. Sarcina Uniunii Europene devine astfel de a pune culturi diferite în
situaţia sarcinii comune, eurocraţii vor trebui să conceapă politici de cooperare ţinând
cont de specificul local, în care cetăţenii Europei Unite sa fie atât beneficiari cât ăi actori
în cadrul acestor proiecte de dezvoltare, ceea ce va conduce pe termen lung la construirea
acelui edificiu transnational, în care culturile vor putea comunica. Coeziunea socială şi
diversitatea culturală vor trebui să constituie motorul de dezvoltare al europenizării.
Suntem de parere că Uniunea Europeană va trebui să devină ea însăşi mai democrată şi să
acorde un interes sporit construirii unor spaţii comune, bazate pe obiective şi interese
comune, ieşind din paradigma naţiunilor, din paradigma interculturalismului şi
multiculturalismului şi imbrăţişând o nouă paradigmă, cea a lui “şi-şi” , o a treia cultură,
care nu numai că nu va înlocui culturile originare însă va contribui la conservarea
acestora (într-un context nou însa). Numai în acest context, de transformare a regulilor de
transformare, ne putem simţi îndreptăţiţi să gândin posibilitatea unei culturi europene
unificate, a unei culturi europene apartinând acestei paradigme noi, acestei paradigme
unificatoare – paradigma complexităţii.

75
 CONCLUZII FINALE ŞI PERSPECTIVE

În lucrarea de faţă mi-am propus să abordez tematica posibilităţii comunicării

autentice între culturi pentru a întelege mai bine posibilitatile de realizare ale unei Europe
Unite, ale unei Europe bazate pe respect şi toleranţă, pe întelegere şi comunicare. Am
arătat că Europa traversează o revoluţie paradigmatică, civilizaţia europeană se îndreaptă
către o nouă paradigmă- cea a complexităţii. “Nu se mai poate atinge securitatea proprie
în pofida celuilalt, ci numai împreună cu el. Dependenţa entităţilor naţionale europene
una de alta a atins o nouă profunzime în condiţiile modernităţii târzii, iar strategia
abordării împreună a problemelor în fond comune este astăzi mai rafinată ca înainte”95.
Consider că provocarea majoră la care va trebui să facă faţă Uniunea Europeană va fi
tensiunea dintre «Europa economică» şi «Europa culturală». Astfel, am încercat să evidenţiez
principalele bariere care stau în calea înţelegerii şi a comunicării autentice dintre culturile
europene şi în ce măsură şi prin ce mijloace pot fi ele depăşite. Unitatea prin cultură, ca pas
esential pentru înfăptuirea unei Europe unite, după cum arăta şi Denis de Rougemont96, este
deschizătoare de dialog şi constructivă numai dacă se respectă specificitatea, fără pretenţia de a
căuta o cultură superioară care să se impună în faţa celorlalte.
Am demonstat faptul că o abordare care ni se pare plauzibilă, care ofera căi credibile
pentru întemeierea unei politici de cooperare, pentru construirea unei identitati
supranaţionale, care să nu presupună sacrificarea identitatilor naţionale este “teoria celei de a
treia culturi” a lui Fred Casmir. Suntem de parere că numai o politică europeană ce va pune
accent pe păstrarea identităţilor culturale şi construirea unei a treia culturi, care sa preia
elemente unificatoare şi în care să existe o comunicare reală între indivizi relevantă la diverse
niveluri sociale va putea evita tensionarea raporturilor dintre regiuni, dintre diferitele entităţi
culturale aflate în proximitate. Dar această posibilitate este astăzi la îndemâna oamenilor
maturi şi responsabili şi oferă de acum mai mult decât o şansă pentru ieşirea Europei din
structura unor conflicte ce ţin, din nefericire, de istoria ei.

95
Andrei Marga, Filosofia unificării europene, http://idd.euro.ubbcluj.ro, p.85
96
Denis de Rougement, apud Lucian N. Leuştean, Stadiul dialogului interreligios şi perspectivele sale în
ecumenismul european, http://hiphi.ubbcluj.ro/JSRI/htmlversion/indexno_2/ , p. 21.

76
 BIBLIOGRAFIE

1. Arion, Cristina. (2002). Suveranitate şi integrare europeană. Reflecţii asupra

implicaţiilor constituţionale. In Suveranitate naţională şi integrare europeană, Bucuresti:
Ed. Polirom.
2. Bălan-Mihailovici, Aurelia.(2001). Istoria culturii si civilizaţiei creştine. Bucureşti:
Ed. Oscar Print.
3. Blaga, Lucian. (1987). Trilogia valorilor. In Opere, vol.10. Bucureşti: Ed. Minerva.
4. Bondrea, Aurelian.(1993). Sociologia culturii. Bucureşti: Ed. Fundaţiei “România de
mâine”.
5. Bonte, Pierre si Izard, Michel. (1999). Dicţionar de etnologie şi antropologie. Iaşi :
Ed. Polirom.
6. Borţun, Dumitru.(2001). Semiotică. Limbaj şi comunicare. Bucureşti:
Ed.Comunicare.ro.
7. Braudel, Fernand. (1969). Ecrits sur l'histoire. Paris: Flamarion, 1969.
8. Caune, Jean.(2000). Cultură şi comunicare.Bucureşti: Ed. Cartea românească.
9. Chiciudean, Ion şi Halic, Bogdan-Alexandru.(2003). Noţiuni de imagologie istorică şi
comunicare interetnică. Bucureşti: Ed.Comunicare.ro.
10. Drîmba, Ovidiu. (2001). Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1. Bucureşti: Ed. Vestala şi
Saeculum I.O.
11. European Comission.(2001). How Europeans see themselves. Looking through the
mirror with public opinion surveys. Luxembourg: Office for Official Publications of the
European Communities.
12. European Commission. (2003). Candidate Countries Eurobarometer, Eurobarometer,
Hungary: The Gallup Organization.
13. Frigioiu, Nicolae.(2001). Politologie şi doctrine politice. Bucureşti : Ed.
Comunicare.ro.
14. Georgiu, Grigore.(2004). Cultură şi comunicare (editia a II-a). Bucuresti: Ed.
Comunicare.ro.
15. Goodman, Norman.(1992). Introducere în sociologie. Bucureşti:Editura Lider.
16. Heisenberg, Werner.(1977). Paşi peste graniţă. Bucureşti:Ed. Politică.
17. Huntington, Samuel P.. (1998). Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale.
Bucureşti: Ed. Antet.
18. Krishna, Daya.(1986). Cultura.In vol. Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane.
Bucureşti: Ed. Politică.
19. Thomas Kuhn.(1976). Structura revoluţiilor ştiinţifice. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică.

77
20. Levi-Strauss, Claude.(1978). Antropologia structurală. Bucureşti: Ed. Politică.
21. Marga, Andrei.(1995). Filozofia unificării europene. Cluj: Ed. Apostrof.
22. Marie-Domenach, Jean.(1991). Europe: le défi culturel. Paris : La Découverte.
23. Moles, Abraham. (1974). Sociodinamica culturii. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică.
24. Edgar, Morin.(1973). Le paradigme perdu: la nature humanine.Paris: Seuil.
25. Noica,Constantin. (1970). Rostirea filosofică românească. Bucureşti: Ed. Ştiintifică.
26. Noica, Constantin. (1992). Pagini despre sufletul românesc. Bucureşti: Ed. Humanitas.
27. Patapievici, Horia-Roman.(2004). Omul recent. Bucureşti: Ed. Humanitas.
28. Prodi, Romano.(2001). O viziune asupra Europei. Bucureşti: Ed. Polirom.
29. Sapir, Edward.(1967). Anthropologie. Paris: Editions de Minuit.
30. Seguin, Philippe.(1992). Discours pour la France. Paris : Grasset & Fosquelle.
31. Steiner, George.(1983). După Babel. Bucureşti: Ed. Univers.
32. Tănase, Alexandru.(1973). Cultură şi religie. Bucureşti: Ed. Politică.
33. Tănase, Alexandru.(1977). Cultură şi civilizaţie. Bucureşti: Ed. Politică.
34. Tran, Vasile şi Stănciugelu, Irina.(2001). Teoria Comunicării. Bucureşti: Ed. SNSPA
– Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice.
35. Tonoiu, Vasile.(1978). Dialecticã si relativism. Bucureşti: Editura Stiintificã si
Enciclopedicã.
36. Toynbe, Arnold.(1977). Studiu asupra istoriei. Bucureşti:Humanitas.
37. Vianu, Tudor.(1979). Opere, Vol.8. Bucureşti: Ed. Minerva.

Adrese WEB
38. Association of European Border Regions (AEBR). http://www.aebr.net
39. BBCi: BBC News. Europe's Changing Borders. www.borderidentities.com
40. Boreas, European Border Regions Database. http://boreas.ifg.dk
41. Centre for European Migration and Ethnic Studies (CEMES)
http://www.cemes.org
42. Centre for International Borders Research, Queens University Belfast/Northern
Ireland. http://www.qub.ac.uk/cibr
43. Crawford, Beverly and Ronnie D. Lipschutz. The Myth of “Ethnic Conflict”.
http://www.ciaonet/org/book/crawford/index.html .

78
44. LACE: an observatory for cross-border cooperation supported by the European
Commission. http://www.lace.aebr-ageg.de
45. Leuştean, Lucian N.. Stadiul dialogului interreligios şi perspectivele sale în
ecumenismul european. http://hiphi.ubbcluj.ro/JSRI/htmlversion/indexno_2 .
46. Marga, Andrei. Filosofia unificării europene.http://idd.euro.ubbcluj.ro .
47. Meinhof, Ulrike H., si Armbruster, Heidi si Rollo, Craig. Border Identities.
Border Discourse: Changing Identities, Changing Nations, Changing Stories in
European Border Communities. Final Report.
http://www.euborder.soton.ac.uk/Final%20Report.pdf
48. The European Research Centre on Migration and Ethnic Relations (ERCOMER),
University of Utrecht. Netherlands.
http://www.uu.nl/uupublish/onderzoek/onderzoekcentra/ercomer

79