Drept Institutional Al Uniunii Europene PDF

Lect. Univ. Dr.
HOREA CRIŞAN
DREPT INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

-Manual de studiu individual-
DREPT INSTITUŢIONAL
AL UNIUNII EUROPENE
-Manual de studiu individual-
CUPRINS
INTRODUCERE.......................................................................................................................3
MODULUI I
Unitatea de învăţare 1
INSTITUIREA COMUNITATILOR EUROPENE..............................................................7
DEZVOLTAREA ISTORICĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE...............................18
IZVOARELE DREPTULUI EUROPEAN...........................................................................26
RAPORTUL DINTRE DREPTUL UNIONAL ŞI DREPTUL INTERN AL STATELOR
MEMBRE................................................................................................................................32
MODULUL II
INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE...............................................................................39
ORGANELE UNIONALE DE JURISDICŢIE....................................................................46
INSTITUŢII UNIONALE SECUNDARE............................................................................50
2
INTRODUCERE
Incepând cu sec. XIV, de la Pierre Dubois la Kant şi Bluntschli şi până astăzi, ideea de
integrare europeană a fascinat şi preocupat literatura, filosofia, istoria, ştiintele politice şi juridice din
majoritatea statelor europene, fiind utilizată, nu de puţine ori, drept mijloc pentru atingerea unor
scopuri politice.
Fundamentul valoric al acestei idei este plasat însă mult mai devreme, în moştenirea
romană, respectiv în cultura comună şi in memoria unitătii politice a lumii europene de la acea vreme.
După căderea Imperiului Roman, urmată de formarea, pe considerente culturale şi/sau religioase, a
unor state suverane, Europa, ca întreg, a devenit din ce in ce mai puternică dar relaţiile dintre statele
constituite pe teritoriul ei au devenit din ce in ce mai fragile. Dezbinările religioase şi cruciadele pe de
o parte, iar pe de alta parte, dezvoltarea economică diferită, fenomenul colonialismului şi tendinţele
hegemonice ale unor state, dictatul celor tari asupra celor slabi şi intriga politică au determinat o
realitate europeană complexă, caracterizată printr-o puternică dinamică interioară.
Unitatea politică din cadrul Imperiului Roman a fost înlocuită cu o unitate culturală si
religioasă relativă, mai mult exterioară decât interioară.
Nici o unitate pur exterioară nu a avut însa vreodată trăinicie. Incercările de unificare politică a
Europei, de felul celor întreprinse de Carol Cel Mare sau Napoleon Bonaparte, au eşuat pentru că, la
vremea aceea, deosebirile dintre popoarele europene însemnau mai mult decât aveau ele în comun.
Din perspectiva experienţei interioare posibile, distanţa dintre Paris si Koeln era, chiar în
vremea lui Napoleon I, la fel de mare ca distanţa dintre Berlin şi Sydney astăzi. Franţa si Anglia au
trăit după 1914 într-o puternică simbioză dar, niciodată, popoarele lor n-au fost mai diferite şi mai
conştiente de diferenţa dintre ele.
Orice totalitate preexistentă a condiţionat aşadar, de la sine, o diferenţiere de alt gen faţă
de ce a existat anterior. Precum odinioară familiile erau mai importante decât naţiunile, ba chiar
acestea din urma nici nu au existat cu adevărat, în sensul actual, până la Revoluţia Franceză, astăzi se
articuleaza noi unitati, vii, plecând de la starea ecumenică preexistentă lăuntric. Ori una din aceste stări
este Europa, ideea de Europa, care nu ia naştere din cauza mişcării paneuropene sau a altor mişcări
asemănătoare ci pentru că această mişcare, ca şi celelalte de acelaşi sens, este posibilă intrucât
reprezintă, printre altele, o tendinţă vie, ce acţionează primar, de la sine.
Ideea de integrare europeană a apărut şi a evoluat, într-un ritm şi o consistenţă condiţionate
istoric, împreună dar paralel şi paradoxal în raport cu istoria statelor europene, intensificându-se în
vremuri de criză şi estompându-se în vremuri de pace, în interiorul Europei. In cursul acestei evoluţii
ea a generat modele şi scopuri integrative care constituie astăzi bazele teoretice ale procesului
integrativ european. Coordonatele conceptuale fundamentale ale ideii de integrare europeană în
evoluţia ei istorică sunt :
3
1. ideea asigurării păcii
2. ideea supranaţionalitatii
3. ideea liberei circulaţii si a pieţei comerciale libere
4. ideea asigurării puterii politice
Obiectivele cursului
Principalele obiective ale manualului sunt: iniţierea studenţilor şi celor interesaţi în studierea
dreptului european la scară naţională şi internaţională, pregătirea acestora cu un ansamblu de cunoştinţe
teoretice şi practice. Cunoaşterea sistemului instituţional european va da posibilitatea studentului să
descopere arhitectura instituţional europeană şi implicarea nemijlocită în soluţionarea problemelor cu
care se confruntă Europa. Prezentul supor de curs este completat cu o varietate de teme europene şi
vizuaşizarea site-urilor oficieale ale instituţiilor europene care sunt într-o continua dezvoltare din punct
de vedere politic şi social.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va fi în măsură:

- Să cunoască şi să utilizeze în mod corect conceptele şi noţiunile specifice disciplinei;
- Să identifice termeni, relaţii, procese, să perceapă relaţii şi conexiuni în cadrul instituţiilor
europene;
- Să utilizeze corect termenii de specialitate din domeniul dreptului european şi internaţional;
- Să definească/nominalizeze conceptele ce apar în dreptul unional;
- Să dobândească o capacitate de adaptare la situaţii noi ce pot apărea în activitatea politică
instituţională;
- Să realizeze conexiuni între noţiuni specifice domeniului dreptului european;
- Să explice şi să interpreteze idei, proiecte, procese din teoria şi practica politicii europeane;
- Să dobândească abilităţi de organizare şi planificare a activităţilor din sfera dreptului intern şi
internaţional;
- Să fie capabili să analizeze şi să sintetizeze fenomenele generate de efectul direct al dreptului
unional în sistemul de drept naţional;
- Să obţină abilităţi de cercetare şi creativitate în sfera europeană;
- Să poată soluţiona litigiile apărute la nivel instituţional european;
- Să aibă capacitatea de apreciere a diversităţii şi multiculturalităţii pe plan european;
- Să dobândească cunoştinţele necesare pentru o bună colaborare cu specialişti din domeniul
dreptului european;
4
- Să transpună în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de volum
auxiliar privind studii de caz, statistici şi legislaţie în domeniu necesar întregirii cunoştinţelor practice
şi teoretice în domeniul dreptului european. În timpul convocărilor, în prezentarea temelor cursului
sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor
pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei
grupe:
1. Instituţiile europene şi structura acestora (1 oră);
2. Rolul colegislativ al Parlamentului şi Consiliului (1 oră);
3. Procedura legislativă şi bugetară (1 oră);
4. Rolul instituţiilor secundare (1 oră).
Structura cursului
Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. INSTITUIREA COMUNITATILOR EUROPENE (4 ORE)

DEZVOLTAREA ISTORICĂ A COMUNITĂŢILOR
Unitatea de învăţare 2.
EUROPENE (4 ORE)
Unitatea de învăţare 3. IZVOARELE DREPTULUI UNIONAL (4 ORE)
RAPORTUL DINTRE DREPTUL UNIONAL ŞI DREPTUL
Unitatea de învăţare 4.
INTERN AL STATELOR MEMBRE (4 ORE)
Unitatea de învăţare 5. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE (4 ORE)
Unitatea de învăţare 6. ORGANELE UNIONALE DE JURISDICŢIE (4 ORE)
Unitatea de învăţare 7. INSTITUŢII UNIONALE SECUNDARE (4 ORE)
Teme de control (TC): 2 teste grilă cuprinzând 15 întrebări cu 4 variante de răspuns la

terminarea fiecărui modul.
Bibliografia se regăseşte în curs şi este completată pe parcursul semestrului cu articole cu

teme europene, precum şi informaţii care se găsesc pe site-urile oficiale ale instituţiilor europene
www.europarl.europa.eu
5
Cursul scris recomandat pentru a complete informaţiile acestui suport de curs este cel aparţinând
autorului Gyula Fabian, “Drept Instituţional al Uniuni Europene”, Editura Hamangiu, 2012.
Metoda de evaluare:
Examenul final la această disciplină este un examen scris, sub formă de 15 întrebări tip grilă, cu
patru variante de răspuns care are o valoare procentuală din nota finala de 70%, ţinându-se seama de
două teste de tip grilă la finalizarea fiecărui modul, ce va reprezenta 30% din nota finală.
6
INSTITUIREA COMUNITATILOR EUROPENE
Cuprins:
1.1. Ideea înfiinţării unei Europe unite;
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare;
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare;
1.3.1. Organizaţii internaţionale de cooperare constituite în Europa occidentală după cel de
al II-lea război mondial;
1.3.2. Organizaţii internaţionale cu caracter integrativ constituite în Europa occidentală după
cel de-al doilea război mondial;
1.4. Comunitatea Europeană a Cărbunelului şi Oţelului (CECO);
1.5. Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comuniatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA);
1.6. Îndrumare pentru autoverificare;
1.1. Ideea înfiinţării unei Europe unite
Primul război mondial a afectat puterea şi poziţia privilegiată a Europei pe harta lumii. Din
punct de vedere ideologic se produce separarea aparent ireductibilă faţă de Uniunea Sovietică. În acest
context ideea necesităţii integrării europene dobândeşte un nou conţinut şi o forţă nouă.
Una din cele mai angajate personalităţi în promovarea acestei idei a fost, la acea vreme, contele
Richard Coundenhove-Kalergi. El a reuşit să impună nu numai literar, prin cărţile sale “Paneuropa”,
“Lupta pentru Paneuropa” sau “Europa se trezeşte” ideea necesităţii constituirii unei federaţii
europene dar este şi fondatorul în anul 1923 a Uniunii Paneuropene. În anul 1927 a fost numit ca
preşedinte de onoare al acestei mişcări, ministrul de externe al Franţei, Aristide Briand.
Declanşarea celui de al II-lea război mondial a reuşit să inhibe dezvoltarea evolutivă a ideii
de integrare europeană, deplasând, la sfârşitul acestuia, centrul de greutate al dezbaterilor spre punctul
de vedere enunţat în anul 1943 de către premeierul Marii Britanii, Winston Churchill, respectiv acela
de creare a unei comunităţi a statelor europene în scopul rezolvării prin efort comun a problemelor
reconstrucţiei după război şi eradicării fascismului în Europa.
A urmat apoi influenţa puternică a o serie de alte realităţi determinate de război precum
accentuarea conflictului Est-Vest, ameninţarea sovietică, pretenţiile SUA, slăbiciunea economică a
marilor state europene, tendinţa Franţei de redobândire a statutului de mare putere politică în Europa,
problema germană.
7
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
- Însuşirea unor definiţii, concepte, istorice referitoare la evoluţia geo-politică a statelor
europene fenomen economico-social;
- Cunoaşterea factorilor care influenţează evoluţia istorică a Europei;
- Cunoaşterea istoriei cu privire la evenimentele istorice ce au marcat Europe după Primul şi al
Doilea Război Mondial;
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească conceptele cooperare europeană şi internaţională

– studenţii vor cunoaşte importanţa evoluţiei economico-sociale, culturale e statelor europene;
– studenţii vor cunoaşte în plan instituţional, deosebirea dintre cele două concepte, în primul
rând, faptul că integrarea presupune o structură organizatorică mult mai complexă, având o
competenţă proprie specifică şi exclusivă.
Timpul alocat unităţii de învăţare: 4 ore
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Organizaţii internaţionale de cooperare constituite în Europa occidentală după cel

de al II-lea război mondial:
 1948 - Organizaţia pentru Cooperaree Economică Europeană (OCEE) constituită în
scopul implementării planului Marschall (1947), transformată în anul 1961 în Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare în Europa (OCDE Această organizaţie, cu sediul la Paris,
susţine, potrivit art.1 din tratatul său de constituire, creşterea economică în statele membre şi
8
în statele în curs de dezvoltare. Din OCDE fac actualmente parte, alături de aproape toate
statele europene, şi SUA, Canada şi Japonia
 1948 - Uniunea de Vest transformată la 23 octombrie 1954 în Uniunea Europei Occidentale
(UEO), constituită prin aşa numitul Acord de la Bruxelles între Belgia, RFG, Franţa, Italia,
Luxemburg, Olanda şi Regatul Unit al Marii britanii şi Irlandei de Nord. Scopul principal al
acestei organizaţii a fost coordonarea politicilor de apărare ale statelor membre şi controlul
politicilor de înarmare şi înzestrare a armatelor. Potrivit art.17 din Tratatul de la Maastricht de
constituire a Uniunii Europene, UEO face parte integrantă din strategia de dezvoltare a
Uniunii Europene. În acest context trebuie menţionat că a existat şi un proiect de constituire a
unei Comunităţi europene de apărare care a eşuat însă în anul 1955 dar a deschis drumul
pentru RFG de aderare la Pactul Nordatlantic (NATO) constituit la 4 aprilie 1949.
 Consiliul Europei, care astăzi este o organizaţie europeană compusă din 41 de state
democratice, iniţial fiind constituit din 25 de state europene. Obiectivele fundamentale ale
Consiliului Europei sunt asigurarea, protecţia şi garantarea democraţiei şi a respectării
drepturilor omului la nivelul Europei. Activităţile cele mai impotante ale acestei organizaţii se
manifestă preponderent în domeniul culturii şi educaţiei. Organele sale sunt Comitetul de
Miniştri şi Adunarea parlamentară (care nu are însă o legitimitate democratică directă diind
compusă din delegaţi ai parlamentelor naţionale ale statelor membre şi nu din reprezentanţi ai
popoarelor acestor state). Instrumentele de lucru ale Consiliului Europei sunt acte tipice de
drept internaţional public, convenţii cu caracter multilateral şi recomandări făcute guvernelor
statelor membre. Cel mai notoriu act al acestei organizaţii este Convenţia europeană de
Protecţie a Drepturilor şi Libertăţilor Omului (CEDO) adoptată la 04.11.1950, inclusiv cele 11
protocoale adiţionale. Drepturile şi libertăţile consacrate în această convenţie sunt garantate
prin sistemul instituţional-jurisdicţional al Curţii Europene pentru Drepturile Omului, cu
sediul la Strasbourgh. CEDO prezintă o importanţă deosebită şi pentru dreptul comunităţilor
europene respectiv pentru dreptul dezvoltat de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) cu sediul la
Luxemburg, în materia asigurării şi protecţiei drepturilor omului în sistemul juridic al
Comunităţii Europene (CE)
 1973 - Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), constituită cu 35 de
state membre, inclusiv SUA şi URSS, care a adoptat în anul 1975 Actul Final de la Helsinki.
Procesul CSCE a dobândit un nou conţinut odată cu stingerea conflictului Est-Vest,,
reformulându-şi scopurile şi obiectivele în aşa numita Chartă de la Paris pentru o nouă
Europă, adoptată la 21.11.1990. În cadrul acestui act statele membre, dintre care şi România,
s-au angajat la realizarea unei noi epoci a democraţiei, păcii şi unităţii. denumirea acestei
organizaţii a fost modificată în anul 1995, dată de la care este cunoscută ca Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).
Cu toate acestea, cu greu se poate vorbi astăzi despre un sistem real al securităţii colective în
Europa. Capacitatea acestei organizaţii de a soluţiona conflictele de la nivelul Europei pe cale paşnică
a fost pusă la grea încercare şi a eşuat odată cu declanşarea războiului civil dintre Croaţia şi Serbia.
1.3.2. Organizaţii internaţionale cu caracter integrativ constituite în Europa occidentală

după cel de-al doilea război mondial
 18 aprilie 1951 - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), constituită
prin tratatul de la Paris
 27 mai 1952 - Comunitatea Europeană de Apărare, (CEA) care a eşuat prin refuzul de
ratificare a tratatului constitutiv de către Adunarea Naţională a Franţei din 30 august 1954.
 25 martie 1957 - Comunitatea Economică Europeană (CEE), constituită prin tratatul de la
Roma
 25 martie 1957 - Comunitatea Europeană a Energiei Atomului (CEEA) constituită prin
tratatul de la Roma
 7 februarie 1992 - Comunitatea Europeană, constituită pri tratatul de la Maastricht prin
transformarea şi lărgirea competenţelor CEE.
9
 7 februarie 1992, Uniunea Europeană, constituită prin tratatul de la Maastricht, ca formă de
cooperare politică între state, fără personalitate juridică proprie care urmează să dobândească
personalitate proprie de drept internaţional public după ratificarea şi intrarea în vigoare a
Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, adoptat prin consens de
Convenţia Europeană la 13 iunie şi 10 iulie 2004, adoptat de Consiliul european în anul 2004
şi supus în prezent procesului de ratificare din partea Parlamentelor naţionale ale celor 25 de
state membre ale CE.
În perioada 7-10 mai 1948 a avut loc la Haga, un Congres european organizat de către
Comitetul Mişcării pentru Unitatea Europei, mişcare fondată încă din anul 1947. La acest congres au
participat 750 de reprezentanţi din 26 de state care au solicitat constituirea unei uniuni economice şi
politice deschisă tuturor popoarelor europene care doreau să trăiască dup principiile şi într-un sistem
statal democratic cu obligaţia respectării şi garantării drepturilor omului. Rezultatul nemijlocit al
acestor demersuri de instituţionalizare a unor criterii şi valori europene comune a fost constituirea la 5
mai 1949 a Consiliului Europei.
Constituirea Consiliului Europei nu a fost însă de natură să satisfacă ideile cu caracter integrativ
prezentate pe masa eurocongresului de la Haga. Ea a fost mai mult o soluţie de compromis faţă de
atitudinea negativă a Marii Britanii faţă de caracterul parlamentar propus pentru organul reprezentativ
al noii organizaţii.
Se poate deci afirma că, cu toată constituirea Consiliului Europei, ideea integrării şi unificării
europene în sensul în care fusese propusă iniţial, a eşuat.
Cu acest prilej a devenit însă din ce în ce mai clar că Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) nu va
reuşi să se ridice în planul rezultatelor la nivelul pretenţiilor sale de garant al păcii mondiale, cel puţin
la nivelul Europei care urma să se divizeze ireconciliabil între Est şi Vest (Acordurile de la Yalta din
1945) cu consecinţe majore asupra echilibrului puterilor în lume. (1945-1951- instituirea Cortinei de
Fier, 1954- Marea Britanie, Franţa, SUA declară războiul rece împotriva URSS şi sateliţilor acesteia,
intensificându-se totodată conflictele între aceste state în problema administrării Germaniei)
1.4. Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
Iniţiativa unor noi demersuri de integrare europeană, după eşecul de la Haga din 1948, a
aparţinut Franţei pe fondul înrăutăţirii relaţiilor cu Germania determinată de divergenţele teritoriale cu
privire la regiunea SAAR. Îniţiativa franceză a fost determinată de interese politico-teritoriale şi
economice directe respectiv, pe de o parte, interesul de a-şi crea o piaţă de desfacere sigură pentru
produsele industriei proprii a cărbunelui şi oţelului şi, pe de altă parte, interesul de a-şi asigura anumite
garanţii împotriva unei Germanii federale din ce în ce mai puternice din punct de vedere economic,
după reconstrucţie.
Ideea fundamentală cuprinsă în propunerea de constituire a unei comunităţi integrate a
cărbunelui şi oţelului a fost deci aceea că o contopire a industriilor grele europene, în primul rând
franceză şi germană, ar îngreuna dacă nu ar face practic imposibilă izbucnirea unui nou război între
cele două state şi la nivelul altor state ale Europei occidentale.
În acest context, la 9 mai 1950, ministrul de externe francez, Robert Schumann face o declaraţie
celebră în Sala ceasurilor palatului Quai d Orsay din Paris prin care propune subordonarea industriilor
grele, franceză, germană şi ale altor state, faţă de un organism cu caracter supranaţional.
Această propunere a găsit receptivitate în rândul participanţilor la Conferinţa de la Paris, astfel
că aceştia semnează, la 18 aprilie 1951, Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (TCECO), tratat care a intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952 după ratificarea sa de către
Parlamentele naţionale ale tuturor statelor semnatare. Acest tratat mai este cunoscut sub denumirea de
Tratatul de la Paris, Tratatul Montan sau Planul Schumann iar organizaţia creată prin el sub denumirea
de Uniunea Montană.
Potrivit art.97 al acestui tratat, comunitatea se constituie pe o perioadă de 50 de ani, începând cu
data de 23 iulie 1952.
10
Tratatul, considerat a fi expresia unei forme de integrare economică sectorială specializată în
domeniul producţiei şi distribuţiei cărbunelui, oţelului, fierului şi produselor feroase, a intrat în
conflict, la data intrării sale în vigoare, cu normele GATT (General Agreement on Tarrifs and Trade –
Acordul general de tarife şi comerţ) din 30 octombrie 1947, care nu permiteau încheierea, între statele
semnatare ale GATT, încheierea unor acorduri bi-sau multilaterale în afara sistemului GATT, în
domenii specializate ale economiei şi comerţului internaţional, ci numai convenţii cu caracter
economic general. (A se vedea art. XXIV/VIII din GATT). Acest conflict de norme a fost soluţionat
prin elaborarea la 10 noiembrie 1952, în baza art. XXV/V al Gatt, a unei norme derogatorii, de
excepţie pentru CECO, numite « waiver ».
Membrii fondatori ai CECO au fost BELGIA, RF GERMANIA, FRANŢA, ITALIA,
LUXEMBURG şi OLANDA.
Acestora li s-au adăugat la :
- 1 ianuarie 1973, Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda
- 1 ianuarie 1981, Grecia
- 1 ianuarie 1986, Spania şi Portugalia
- 1 ianuarie 1998, Austria, Suedia şi Finlanda
La 15 martie 1991, Comisia Europeană se pronunţă asupra încetării acestei comunităţi, la data
prevăzută în tratatul său constitutiv, respectiv 23 iuli2 2002, arătându-se că această perioadă este
necesară dar şi suficientă pentru pregătirea absorbţiei CECO în sistemul Comunităţii Europene (CE).
La ora actuală Comunitatea europeană numără 25 de state membre cu drepturi depline, prin
aderarea în anul 2004 a încă 10 state : Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia, Lituania, Letonia,
Estonia, Cipru şi Malta.
Dispoziţiile tratatului înlăturau discriminările pe criterii de naţionalitate dintre producători,
comercianţi şi consumatori în sectoarele industriale integrate.Totodată, statele membre ale Comunităţii
şi-au stabilit tarife vamale comune în relaţiile externe.1 Crearea acestei organizaţii europene a
însemnat constituirea unor organe supranaţionale cu competenţa de a lua decizii în anumite domenii şi
de a le impune statelor membre. Aşa cum se arată în unele lucrări, el reprezenta materialitatea ideii de
constituire a Europei politice, pornind de la constituirea unei Europe economice.2Raţiunile politice
care se ascundeau sub această construcţie comunitară economică se refereau la situaţia Franţei care se
simţea ameninţată permanent de Germania (deşi aceasta din urmă fusese împarţită în aprilie 1949 prin
acordurile de la Washington), precum şi la potenţiala ameninţarea din partea ţărilor vest-europene de
către S.U.A., sau la şi mai evidentul pericol al războiului rece, care începuse să-şi facă simţită prezenţa
tot mai mult.
În ceea ce priveşte teama Franţei faţă de Germania, se ofereau garanţii în cadrul acestei
construcţii europene prin punerea în comun a resurselor metalurgice şi miniere, care făceau imposibilă
orice stare beligerantă între cele două ţări.
Această organizare economică, ce ducea la unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică, urmărirea
şi promovarea producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia menţinerii unor pieţe supuse
unor reguli şi practicii restrictive.
Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială (limitată la cărbune şi oţel), ea crea un precedent
instituţional de o deosebită importanţă.
Prin acest tratat se creau patru organe ale comunităţii:
 Înalta Autoritate, organ internaţional, care era însărcinat să favorizeze interesele preponderent
comunitare;
 Cosiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter interguvernamental;
 Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal direct şi care avea
sarcina controlului democratic;
 Curtea de Justiţie.3
1
C.Leicu, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1998, pag 8
2
L.Cartou citat de V. Marcu Drept instituţional comunitar, Edit.Lumina Lex, Bucureşti, 2001, 28
3
Idem
11
Membrii Înaltei Autorităţi, în număr de nouă, dispuneau de deplina independentă în îndeplinirea
atribuţiilor lor în interesul general al Comunităţii.
Pentru relizarea funcţiilor sale, Înalta Autoritate conlucrează cu celelalte instituţii ale
Comunităţii, şi anume: Consiliul de Miniştri, Comitetul Consultativ şi Adunarea Parlamentară.
Consiliul de Miniştri, compus din reprezentanţi ai statelor membre, îndeplineşte în principal
funcţia de armonizare a intereselor naţionale cu acţiunile Comunităţii.Articolul 26 al Tratatului
Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului prevede expres că activităţile Consiliului se vor desfăşura în
vederea armonizării activităţii Înaltei Autorităţi cu cele ale guvernelor statelor semnatare, ce sunt
răspuzătoare de politicile economice generale. În acest scop este instituită practica consultării şi cea a
schimbului de informaţii între cele două instituţii.
Adunarea Parlamentară, instituită prin prevederile Tratatului, era compusă din reprezentanţi ai
Parlamentelor naţionale ale statelor membre şi îndeplinea o funcţie de supraveghere a activităţii Înaltei
Autorităţi, având între prerogativele sale şi revocarea din funcţie a membrilor Înaltei Autorităţi. De
remarcat că Adunarea Parlamentară nu îndeplineşte alte funcţii, cum ar fi de pildă aprobarea bugetului
sau adoptarea de acte normative comunitare.
În structura instituţională a Comunităţii a fost inclus şi Comitetul Consultativ de pe lângă Înalta
Autoritate.Comitetul Consultativ compus din 30 până la 51 de membri desemnaţi de Consiliul
Miniştrilor cuprindea reprezentanţi ai muncitorilor, industriaşilor, comercianţilor şi consumatorilor din
sectoarele reglementate în tratat.Comitetul îndeplinea - aşa cum arată denumirea sa - o funcţie de
consultare de lângă Înalta Autoritate a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului.
Aplicarea prevederilor Tratatului de la Paris, precum şi a normelor comuinitare subsegvente, era
asigurată de Curtea de Justiţie a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, compusă din 7 judecători şi 2
avocaţi generali desemnaţi de către guvernele statelor membre. Curtea de Justiţie avea competenţa de a
judeca litigiile intervenite între statele membre, instituţiile comunităţii şi, respectiv, persoanele fizice
şi juridice în procesul aplicării dispoziţiilor comunitare.
Dispoziţiile Tratatului de la Paris ce instituiau o formă de integrare economică europeană - la
nivelul industriilor cărbunelui şi oţelului - au constituit primul pas spre o integrare mai amplă ce avea
loc pe baza prevederilor Tratatului ce instituia Comunitatea Economică Europeană, precum şi a
Tatatului ce instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, ambele semnate la Roma în 1957.
În vederea realizării unei integrări mai ample decât cea a industriilor cărbunelui şi oţelului, cele
şase state membre ale comunităţii aveau în vedere şi alte sectoare economice, precum şi idea instituirii
unei pieţe comune. Aceaste obiective au fost incluse în Memorandumul statelor Benelux, ce au fost
elaborate în 1955, pornind de la o iniţiativă a ministrului de externe olandez Beyen, care viza
integrarea altor trei sectoare economice, şi anume transporturile, producţia de petrol şi de energie
atomică.
Ideile cuprinse în Memorandum au fost analizate şi apreciate favorabil de către reprezentanţii
statelor comunitare, în acelaşi an, în cadrul conferinţei de la Messina.În urma hotărârilor adoptate
conferinţa, în vederea instituirii pieţei comune, a fost adoptat un comitet al reprezentanţilor guvernelor
statelor membre condus de ministrul de externe belgian Paul-Henri Spaak.
Activitatea comitetului s-a concretizat în urma negocierilor în prezentarea în 1956 a raportului
Spaak celor şase guverne ale statelor comunitare.Raportul, ce a constituit o adevarată bază pentru
redactarea tratatelor de la Roma, cuprindea o analiză a măsurilor necesare pentru instituirea unei pieţe
comune.El evidenţia necesitatea realizării fuziunii pieţelor naţionale, a constituirii unei uniuni vamale
şi a promovării unei politici economice comune, toate acestea urmând să aibă loc într-un cadru
instituţional comun, care să asigure aplicarea normelor juridice comunitare.
Raportul Spaak a fost adoptat de către miniştrii de externe ai statelor comunitare în mai 1956, la
Veneţia, deschizându-se astfel calea negocierilor finale în vederea formării Comunităţilor Economice
Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice.4
4
C.Leicu, op. cit., pag 9-10
12
1.5. Constituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a
Energiei Atomului.
După constituirea CECO au eşuat o serie de iniţiative de constituire a unei comunităţi europene
de apărare şi, în acest context, a devenit din ce în ce mai evidentă realitatea potrivit căreia integrarea
politică a statelor europene nu se poate realiza decât treptat, în condiţiile în care centrele de greutate
trebuie să cadă în primul rând pe domeniile cu caracter economic.
Pe fondul liberalizării din ce în ce mai pronunţate a comerţului dintre statele Europei
occidentale a apărut şi necesitatea unor reglementări mai liberale decât normele GATT în domeniul
comerţului european.
De asemenea, în condiţiile accentuării crizei energetice, identificarea şi exploatarea unor noi
surse de energie a dobândit caracterul unei necesităţi vitale pentru statele Europei dar costurile de
implementare a noilor tehnologii în domeniul energiei atomului, după modelul SUA, depăşeau cu mult
posibilităţile individuale ale statelor europene, secătuite de resurse după război., fiind nevoie de
cooperarea acestor state pentru suportarea în comun a unor asemenea costuri.
În luna iunie a anului 1955, cu prilejul unei Conferinţe a miniştrilor de externe ai statelor
membre ale CECO, desfăşurată la Messina, în Italia, a fost instituită o comisie de analiză a
posibilităţilor de constituire a unei pieţe comune libere în materie comercială şi a unei comunităţi a
energiei atomului , sub conducerea ministrului belgian de externe Paul Henri Spaak.
Raportul acestei comisii a fost depus la 21 aprilie 1956, iar pe baza acestuia aşa cum a fost
completat cu punctele de vedere distincte ale ministrului de externe francez ARMAND, german
ETZEL şi italian GIORDANI privind comunitatea energiei atomice, a fundamentat elaborarea
proiectelor tratatelor de constituire a celor două comunităţi europene, tratate care au fost semnate la
data de 25 martie 1957 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Aceste tratate se mai cunosc şi sub denumirea de Tratatele de la Roma iar comunităţile
europene constituite ăn baza lor se numesc Comunitatea Economică Europeană (CEE) sau Piaţa
Comună şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomului (CEEA) sau EURATOM.
Potrivit art.240 din TCEE şi art.208 din TCEEA aceste comunităţi se constituie pe o perioadă
nedeterminatăde timp.
Membrii fondatori ai ambelor comunităţi sunt aceeaşi ca în cazul CECO respectiv: Belgia,
Olanda, Luxemburg, Franţa, Germania şi Italia cărora li s-au adăugat, la datele arătate mai sus,
aceeaşi membri ca şi în cazul CECO .
Cu acelaşi prilej indicat mai sus, Comisia europeană a statuat că şi pentru aceste două comunităţi
anul 2002 constiuie limita de timp necesară şi suficientă pentru absorbţia lor în Comunitatea
Europeană.
Obiectivul principal al Comunităţii Economice Europene îl constituia formarea unei pieţe
comune care să producă pe cât posibil caracteristicile unei pieţe naţionale .
În vederea realizării acestui deziderat, articolul 3 al Tratatului de la Roma enunţa imperativele
integrării economice, care cuprindeau:
 eliminare în relaţiile dintre statele membre a taxelor vamale, precum şi a restricţiilor cantitative la
importuri şi exporturi de bunuri, ca şi a oricăror alte măsur cu efect echivalent acestor restricţii;
 stabilirea unor tarife vamale comune şi a unei politici comerciale comune în relaţiile cu terţe state
nemembre ale comunităţii;
 înlăturarea în relaţiile dintre statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor;
 adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
 adoptarea unei politici comune în domeniul transportului;
 crearea unei politici comunitare în domeniul concurenţei comerciale;
 armonizarea legislaţiei naţionale ale statelor membre ale comunităţii în măsura în care aceasta era
cerută de asigurarea unei bune funcţionări a pieţei comune;
 crearea unui Fond Social European în vederea înbunătăţirii posibilităţilor de angajare a lucrătorilor
din Comunitate ;
 crearea unei Bănci Europene de Invetiţii;
13
 asocierea Comunităţii cu alte state în vederea asigurării dezvoltării comerţului şi creşterii
economice.
Pe lângă obiectivele de natură politică, membrii fondatori ai Comunităţii Economice Europene
au vizat şi realizarea unor deziderate de factură politică, cum sunt: stabilitatea şi securitatea statelor
membre şi, respectiv, creşterea încrederii reciproce în detrimentul confruntărilor militare.
Obiectivele comunităţii înfiinţate la aceeaşi dată de către cele şase state a Tratatului Comunităţii
Energiei Atomice, au vizat:
 promovarea activităţii de cercetare şi informare în domeniul energiei nucleare în cadrul
Comunităţii;
 stabilirea de standarde uniforme în ceea ce priveşte asigurarea protecţiei celor care lucrează în
domeniu, ca şi a populaţiei împotriva riscurilor accidentelor nucleare;î
 stimularea investiţiilor în domeniul energiei nucleare;
 asigurarea necesarului de energie nucleară;
 asigurarea folosirii energiei nucleare exclusiv în scopuri paşnice.
Astfel, pe lângă Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, creată în 1951 prin Tratatul de la Paris, au
luat naştere alte două comunităţi : Comunitatea Economică Europenă şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice. Din punct de vedere al structurii instituţionale, cele două Comunităţi nou formate
erau reglementate după modelul instituit în Tratatul de la Paris.5
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1
La Tratatele de la Roma, Mare Britanie a participat, dar numai la început după care s-a retras,
date fiind şi greutăţile pe care le-a întâmpinat în demersul conceput.Ca răspuns la crearea celor 3
comunităţi europene, Marea Britanie a pus bazele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A. E. L.
S.). Aceasta s-a dorit a fi o măsura de contracarare a dezechilibrului produs prin realizarea
Comunităţilor.Asociaţia a fost creată prin Acordul încheiat la Stockholm, având membrii atât state ce
5
Ibidem, pag.11-12
14
nu fac parte din Comunităţile europene (Austria, Elvetia, Norvegia, Suedia), cât şi state membre ale
Comunităţilor (Franţa, Grecia, Irlanda, Belgia, Luxemburg).
În anul 1961 s-a produs încă o schimbare radicală în poziţia Marii Britanii, care depune cererea
de aderare la comunităţile europene la 9 august, candidatura sa nefiind însă acceptată de Franţa,
preşedintele De Gaule declarându-se împotrivă la 14 ianuarie 1963.În mai 1967, guvernul laburist
depune o nouă cerere de aderare, dar Franţa se opune şi de această dată.
Schimbarea poziţiei Franţei are loc după retragerea preşedintelui De Gaulle, iar cu ocazia
Conferinţei de la Haga a şefilor de state şi de guverne (1-2 decembrie 1969), al cărei scop era, printre
altele şi deblocarea construcţiei europene, problema aderării Marii Britanii a fost analizată în alt
context.Astfel, la 30 iunie 1970 încep la Luxemburg negocierile pentru admiterea Danemarcei,
Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei, iar la 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles acordul de
aderare al acestor state. Supuse referendumului, în Norvegia se obţine un rezultat negativ, astfel încât
acestă ţară renunţă la aderare.Aderarea Marii Britanii intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine
efectivă la sfârşitul anului 1977, după expirarea perioadei de tranziţie.Marea Britanie a solicitat
negocierea aderării, având în vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a solicitat
aderarea în 1967, şi a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care a avut un rezultat pozitiv.S-a ajuns
în acest fel la existenţa a nouă sate membre ale comunităţilor.
Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975, între ea şi comunităţi
existând deja un accord de asociere. Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979, iar intrarea în vigoare
la 1 ianuarie 1981.
Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost semnat la
12 iunie 1985 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986.S-a ajuns în acest fel la existenţa a douasprezece
state membre ale Comunităţii europene.
Având în vedere politica de deschidere a comunităţilor faţă de alte state, au fost depuse în
continuare noi cereri de aderare, respectiv: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4
iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Elveţia (20 mai
1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).
În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R. D. G. a fost inclusă în Comunităţile
europene la 30 octombrie 1990, fără a constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificării, iar pe
teritoriul său se aplică normele dreptului comunitar de la 31 decembrie 1990(când s-a încheiat
perioada de tranziţie), în cele mai importante domenii, întrucât în altele (mediu înconjurător, calificare
profesională, politica agricolă comunitară etc.)s-a acordat o perioadă de traziţie mai lungă,
supravegheată de către Comisie.6
Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei au fost negociate în anul 1994, iar la 4 mai
1994 Parlamentul European şi-a dat acordul pentru primirea acestora ca membrii, urmând a fi
îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare.În Austria, prin referendum organizat în 12 iunie
1994 s-a acceptat aderarea acestei ţări la comunităţile europene.Următoarele trei referendumuri au avut
loc în lunile octombrie şi noiembrie 1994. Norvegia a respins pentru a doua dată aderarea, astfel încât
de la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeana are cincisprezece membri.
În urma destrămării sistemului socialist din Europa centrală şi de est au depus cereri pentru a
deveni membre ale Uniunii Europene următoarele ţări:
 Ungaria (31 martie 1994),
 Polonia (5 aprilie 1994),
 România (22 iumie 1995),
 Slovacia (27 iunie 1995),
 Letonia (27 octombrie 1995),
 Estonia (28 noiembrie 1995),
 Lituania (8 decembrie 1995),
 Bulgaria (14 decembrie 1995) ,
 Cehia ( 17 ianuarie 1996),
6
Penelope Kent, European Community law, The MaudE.Handbook Series, 1992, pag. 6 ,citat de V,Marcu în op.cit, pag. 33
15
 Slovenia (10 iunie 1996).
Cererile de aderare ale acestor state se află în diferite faze de negociere. Astfel, cu Polonia,
Cehia şi Ungaria negocierile au început, iar cu prilejul reuniunii de la Helsinki din 10-11 decembrie
1999, Consiliul european a decis să fie invitate pentru negocieri în vederea aderării alte şase state:
Malta, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi România.
Concepte şi termeni de reţinut
 Organizaţia internaţională, evoluţia comunitaţilor europene;

 Piaţă comună, negocieri, conceptul de asociere şi cooperare europeană;
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce este organizaţia internaţională ?

2. Prezentaţi pe scurt principalii factori care au influenţat evoluţia europeană.
3. Care este motivul pentru care statele fondatoare au semnat tratatele de înfiinşare a
comunităţilor europene?
4. Ce reprezintă CECO şi EURATOM din perspectiva istorică e celui de-al Doilea Război
Mondial?
5. Care sunt statele fondatoare a Comunităţilor Europene şi care sunt statele membre ale
Uniunii Europene în prezent?
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU CAPITOLUL I.
Filipescu, Ion P. / Fuerea Augustin, “Drept instituţional comunitar european”, ediţia a V-a, Editura
Actami, Bucureşti, 2000.
Fuerea, Augustin “Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Univesrul Juridic, Bucureşti, 2002.
Isaac, Guy “ Droit communautaire general”, 3ed., Editura Masson, Paris, 1990.
Rideau, Joël “Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes”, Paris, PUF, 1995.
Marga, Andrei, Filosofia Integrării Europene, Cluj-Napoca, 1997
Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Edit. Polirom, Iaşi, 2001
16
DEZVOLTAREA ISTORICĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE
Cuprins
1. Modificările tratatelor constitutive;

2. Actul Unic European (1986);
3. Tratatul de la Maastricht (1992);
4. Tratatul de la Amsterdam (1997);
5. Tratatul de la Nisa (2001);
2.1. Introducere
Pefecţionarea instituţională a comunităţilor europene este apreciată de unii autori ca fiind

rezultatul unor crize şi eşecuri, care au dus la un proces de reflecţie, materializat, în final, în dreptul
pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice care au modificat tratatele iniţiale. 7Apreciem însă că
a privi dezvoltarea instituţională a comunităţilor europene ca şi extinderea acestora doar ca efect al
crizelor şi eşecurilor nu poate fi o bază suficient de completă pentru explicarea evoluţiei construcţiei
comunitare. Argumentăm această afirmaţie prin faptul că alături de crize şi eşcuri, care desigur nu pot
fi neglijate, un rol important în perfecţionarea instituţională comunitară l-au avut şi rezultatele obţinute
prin integrare, întrucât mai ales acestea sunt de natură să determine unirea eforturilor comune a
determina evoluţia procesului de integrare.
7
J.Boulouis, citat de V. Marcu în op. cit., pag 33
17
- Însuşirea unor cunoştinţe privind evoluţia de la Comunităţile Europene, ca şi construcţie

europeană, la ideea de Uniune Europeană;
- Cunoaşterea conţinutului Tratatului de la Maastricht, Amsterdam, Nisa;
- Cunoaşterea modului de organizare instituţională odată cu evoluţia social-economică prin
intrarea în vigoare a tratatelor de mai sus;

– Studenţii vor cunoaşte modul de organizare, funcţionare a instituţiilor europene prin prisma
evoluţiei tratatelor de înfiinţare a Uniunii Europene;
– Studenţii vor identifica şi însuşi elementele modificatoare ale tratatelor;
– Studenţii vor cunoaşte modul de organizare şi funcţionare instituţională a Uniunii Europene;
2.3.1. Tratatul de fuziune de la Bruxelles
Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură

instituţională identică, deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general: constituirea unei pieţe
comune care avea în vedere aceleaşi state membre, cu sisteme politice, economice şi juridice
asemănătoare şi cu culturi apropiate.
Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în vederea realizării unei uniuni
europene veritabile, care să nu mai aibă la bază trei organizaţii, ci una singură.Întrucât acest obiectiv
se dovedea a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a încercat să se aplice o politică a paşilor
mărunţi.Astfel s-a considerat că o primă măsură care se poate lua este unificarea instituţiilor
comunitare, aceasta şi din considerente de eficienţă a acestora şi de reducere a costurilor funcţionării
lor.Primele măsuri luate în acest sens au fost, aşa cum am arătat, stabilirea în 1957 a Curţii de Justiţie
ca instituţie comună a celor trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a denumirii comune de
Adunare Parlamentară”.La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia
un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi.Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie
1967 şi este cunoscut sub denumirea de “Tratatul de fuziune a executivului comunităţilor”.
Acest tratat nu unifica competenţele instituţiilor comunitare, aceste rămânând cele atribuite prin
fiecare tratat în parte.
Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în vedere rolul
acesteia în activităţile comunităţilor.Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisilor de
control, a bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a
comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi durata mandatului.
18
2.3.2. Actul Unic European
Creşterea numărului de membri ai Comunităţilor europene, ca şi nivelul diferit de dezvoltare şi
al structurii economice, au generat unele dificultăţi în formularea şi aplicarea politicilor comunitare în
procesul integrării economice, astfel ca acesta din urmă trebuia adaptat noilor cerinţe în condiţiile în
care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică.
Actul Unic European este cel mai important document adoptat de Comunităţi după semnarea
tratatelor de instituire comunitare, reunind dispoziţii referitoare la reforma instituţiilor comunitare cu
dispoziţii referitoare la lărgirea domeniului de competenţă comunitara, conţinând în acelaşi timp şi
reglementări referitoare la cooperarea în domeniul pliticii externe.
Prin obiectivele programative stabilite, Actul Unic European se prezintă ca o etapă calitativ
superioară în construirea progresivă a Uniunii Europene, având rolul de a deschide o etapă
revoluţionară în istoria comunitară.8
Trei categorii principale de măsuri au fost stabilite şi prezentate de către Comisia Europeană la
reuniunea Consiliului European de la Milano ce a avut loc în 28-29 iunie 1985.
Aceste măsuri preconizau eliminarea frontierelor fizice între statele membre ale cumunităţii şi,
respective, eliminarea frontierelor tehnice şi acelor fiscale în vederea constituirii pieţei interne.
Termenul limită pentru implementarea lor a fost stabilit ca fiind 1992.Se viza astfel crearea unui
climat economic propice stimulării producţiei, comerţului şi liberei concurenţe într-o piaţă care să
producă pe cât posibil caracteristicile unei pieţe naţionale în care libera circulaţie a mărfurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor este asigurată conform prevederilor comunitare.
Semnificaţia Actului Unic European a constat în extinderea atribuţiilor organelor de conducere
ale Comunităţii în raport cu cele ale statelor membre, în adoptarea angajamentului de introducere a
măsurilor de desăvârşire a pieţei interne până la 31 decembrie 1992, în extinderea domeniilor de
activitate pe tărâmul Comunităţii şi la cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologiei, protecţia
mediului, politica socială, precum şi la formularea şi la promovarea unei politici externe comune.9
Actul Unic European este cel mai important document adoptatat imediat după semnarea
tratatelor de instituire a comunităţilor. El reuneşte într-un singur document (de aici şi denumirea sa)
dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi extinde domeniul de competenţă comunitară,
conţinând şi reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe şi în domeniul protecţiei
mediului.10
Pe baza prevederilor Actului Unic European, Consiliul European constituit pe baza înţelegerii de
la Paris din 1974 este recunoscut ca instituţie a Comunităţii.Atribuţiile Consiliului European au fost
însă definite numai prin Tratatul de la Maastricht din 1992 ce a instituit Uniunea Europeană.11
Tot pe plan instituţional, Parlamentul devine pentru prima data asociat în procesul legislativ,
instituindu-se principiul cooperării.Se instituie – prin acelaşi document – dubla jurisdicţie, prin crearea
Tribunalului de primă instanţă şi se extind competenţele Comisiei în domeniul executiv.Totodată,
deschide noi domenii de activitate comunitară: cercetare, economie ,finanţe, mediu,politică socială.
În domeniul politicii externe, Actul Unic European preia o serie de de elemente anterioare în
titlul III. Care deşi nu este integrat din punct de vedere judidic Tratatului C.E.E., totuşi el reprezintă o
premisă importantă pentru constituirea viitoarei Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht. Se
prevede, de asemenea, intrarea în vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieţei comune unice.12
8
N.Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Eropene, Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 2001,pag.17-18
9
Idem, pag.17 - 18
10
V.Marcu, op. cit. pag. 38
11
C.Leicu,I.Leicu, Instituţiile comunitare, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,1996, op. cit. pag. 18
12
Idem
19
2.3.3. Adoptarea Tratatului de la Maastricht. Crearea Uniunii Europene şi evoluţia acesteia
Uniunea Europeană reprezintă rezultalul unui proces istoric de o anumită amploare, un salt
fundamental în construcţia europeană.13
Principalele direcţii ale dezvoltării sistemului comunitar au fost îndreptate spre un triplu scop:
 spre o unificare instituţională;
 spre o extindere a spaţiului comunitar:
 spre o aprofundare a domeniului intervenţiei comunitare.14
Uniunea economică şi monetară, considerate a fi motorul creării Uniunii Europene15, a fost
avută permanent în vedere de către majoritatea statelor comunitare.
O notă aparte o reprezintă facilitarea de către tratatul de la Maastricht a înfăptuirii obiectivelor
Cartei Sociale adoptate de Comunitate în 1989.Între aceste obiective se regăsesc: asigurarea dreptului
de exercitare a oricărei profesii în ţara comunitară aleasă de subiect; asigurarea libertăţii de alegere a
unui post şi dreptul la remuneraţie echitabilă; asigurarea dreptului la îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă şi de viaţă; asigurarea dreptului la protecţie socială potrivit sistemului în vigoare în ţara aleasă;
asigurarea egalităţii între femei şi barbaţi; asigurarea unui venit minim pentru persoanele majore, etc..
2.3.3.1 Structura Tratatului de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht a cuprins şapte Titluri.Primul Titlu - art.A-F (1-7) - s-a referit la
dispoziţiile comune relative la trăsăturile şi obiectivele Uniuni europene ce a fost instituită.Titlul al
doilea - art.G(8) - a conţinut dispoziţii de modificare a Tratatului Comunităţii Economice Europene în
scopul stabilirii Comunităţii europene. Dispoziţiile de modificare a Tratatului Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului şi a Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice au făcut parte din
Titlul III-art.H(9), respective IV - art.I(10).Titlul V a avut în vedere dispoziţiile privind o politică
externă şi de securitate comună –art.J-J11(11-28).Titlul VI-art.K-K9(29-42)-a cuprins dispoziţii asupra
cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. Titlul VII - art.L-S(46-53) - a fost consacrat
dispoziţiilor finale.La Tratatul respectiv au fost anexate 17 protocoale şi 33 dedeclaraţii.16
Uniunea Europeană are, conform art. 3 din Tratatul de la Maastricht, ca obiective principale:
 promovarea procesului economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui
spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziuni economice şi sociale şi prin
instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o monedă unică;
 afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea unei politici externe
şi de securitate comun, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună;
 întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei
cetăţenii unionale;
 menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.17
13
N.Diaconu,op. cit., pag.18
14
R.Munteanu, Drept european, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996,pag. 75
15
P.Manin citat de V Marcu în op. cit., pag. 39
16
O.Manolache,op.cit., pag. 10
17
V.Marcu,op. cit., pag. 42
20
2.3.3.2. Evoluţia Uniunii Europene după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht
Desigur că Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat ultima fază a evoluţiei construcţiei
europene, întrucât aşa cum precizează art.A, el constituie “o nouă etapă în procesul de creare a unei
uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”.
Astfel, în 1996, a fost prevăzută o conferinţă a reprezentanţilor statelor membre, care urma să
examineze, în funcţie de obiectivele stabilite prin art. A şi B, necesitatea revizuirii unor dispoziţii ale
acestuia. De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a dispoziţiilor privind
modificarea instituţională în funcţie de creşterea numărului statelor membre, precum şi o eventuală
întărire a rolului Parlamentului european.Totodată se prevede posibilitatea instaurării unei politici de
apărare europeană comună, aşa cum rezultă din art, J.4 .
Nu trebuie neglijată nici problema extinderii în anul 2001 a Tratatului de instituire a C.E.C.O. şi
a implicaţiilor care vor apărea legate de acest aspect în cadrul ansamblului activităţii comunitare şi în
domeniul juridic al acesteia.
Problemele importante apar şi în legătură cu procesul de extindere al comunităţilor europene,
prin creşterea numărului membrilor acestora, precum şi privind relaţiile lor cu alte organizaţii de pe
continentul european sau din alte zone geografice (America, Asia, Africa).18
2.3.4. Tratatul de la Amsterdam

O altă etapă în evoluţia procesului de integrare este marcată prin adoptarea de către conferinţa
interguvernamentală de la Amsterdam, ce a avut loc în luna iunie 1997 reunind în cadrul său pe şefii
de stat şi de guvern din ţările membre, a unui nou tratat de revizuire a dispoziţiilor tratatelor ce
fundamentează Uniunea Europeană.Tratatul de la Amsterdam, a cărui semnare a avut loc la 2
octombrie 1997, cuprinde dispoziţii ce vizează adâncirea integrării atât prin trecerea în competenţa
Comunităţii a unor domenii ce erau cuprinse în aria cooperării interguvernamentale cât şi prin
dezvoltarea politicilor şi a obiectivelor Uniunii Europene.19
Tratatul de la Amsterdam “extinde procedura legislativă de codecizie”( procedura introdusă prin
Tratatul de la Maastricht) la noi domenii.Astfel, Tratatul de la Maastricht consacrase aplicarea
codeciziei în 15 articole, pe când Tratatul de la Amsterdam dedică procedurii codeciziei 37 de articole
(ceea ce demonstrează o accentuare a procesului de integrare). Prin modificările efectuate, Parlamentul
European a primit “statutul de partener egal al Consiliului în adoptarea actelor normative” (schimbare
esenţială în procesul decizional european).20
Printre cerinţele care au impus adoptarea acestui tratat în vederea modificării Tratatului de la
Maastricht se află urmatoarele :
 necesitatea creşterii rolului Parlamentului în procesul decizional;
 necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a doi importanţi piloni ai Uniunii
Europene: politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) şi cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.)
 necesitatea înlăturării tehnologiei care domină activitatea instituţiilor comunitare şi care avea
ca efect distanţarea acestora de cetăţeni;
 necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici şi cele mari, membre ale Uniunii, în
legătură cu diferitele aspecte ale activităţilor comunitare, în special în sfera realizării viitoarei
uniunii politice.21
18
Idem, pag. 42-43
19
Idem, pag. 34
20
D.Mazilu, Op.cit., pag.50
21
V.Marcu, Op. cit., pag. 43-44
21
În domeniul instituţional, este avută în vedere în perspectiva anului 2000 o modificare
structurală a Comisiei Europene şi anume reducerea numărului de membri astfel încât acesta să fie
egal cu cel al statelor membre având câte doi membri.Totodată se preconizează şi modificarea alocării
numărului de voturi în cadrul Consiliului Miniştrilor.În ceea ce priveşte Parlamentul European are loc
pe baza prevederilor Tratatului o creştere a rolului acestuia în cadrul procesului de adoptare a
legislaţiei comunitare prin extinderea aplicării procedurii codeciziei.Tratatul de la Maastricht
referitoare la atribuţia Consiliului European de a definii orientările referitoare la strategiile comune
puse în practică de către Uniunea Europeană în domeniile în care statele membre au interese
importante.
În ceea ce priveşte colaborarea externă, pe baza prevederilor Tratatului de la Amsterdam, statele
membre ale Uniunii vor putea să–şi intensifice relaţiile de colaborare cu terţe state, în mod diferenţiat.
Dezvoltarea acestor relaţii se va realiza numai în condiţiile în care există sprijinul unei majorităţi, sau,
după caz, a unanimităţii statelor membre.
Modificările majore în domeniul instituţional vor avea loc însă după anul 2000, aşa cum se
precizează în protocolul ataşat Tratatului, protocol care se referă la viitorul instituţiilor Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam reiterează faptul că:”Uniunea Europeană este fondată pe principiile
libertăţii, democraţiei şi ale respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale“.
Aceste modificări aduse tratatului Comunităţii Europene şi respectiv Tratatului de la Maastricht
corespund nevoilor de evoluţie a procesului de integrare în perspectiva adâncirii sale, precum şi în
perspectiva aderării de noi state în Uniunea Europeană.
Din perspectiva adâncirii procesului integrării se impune precizarea ca în viitor prevederile
tratatelor pe care se fundamentează Uniunea Europeană vor fi modificate şi îmbogăţite cu noi
elemente.22
La fel ca şi în cazul Tratatului de la Maastricht şi ai celorlalte tratate anterioare, nici acesta nu
reprezintă faza ultimă în evoluţia comunităţilor, ci un pas care are rolul de a adapta construcţia
comunitară la cerinţele perioadei în care a fost adoptat şi a celor de perspectivă. 23
2.3.5. Reuniunea de la Nisa

Un alt moment important în procesul de perfecţionare instituţională a Uniunii Europene l-a
constituit reuniunea şefilor de state şi guverne de la Nisa din decembrie 2000.24
Perspectiva aderării unor noi state a generat necesitatea apariţiei unour schimbări în sensul
perfecţionării şi adaptării instituţiilor comunitare la noile realităţi.
În relaţie cu tendinţa extinderii ariei geografice europene a Uniunii. prin aderarea a noi state, se
manifestă cerinţa ca U.E. să aibă o structură instituţională eficientă care să contribuie la afirmarea
organizatiei pe plan mondial. Se urmăreşte, astfel, o adaptare a structurii create pentru o Uniune ce
avea în componenţa sa numai 6 state membre la realităţile impuse de o Europă unită, care va numara,
probabil, 30 de state.25
Negocierile au avut ca obiect următoarele domenii de o deosebită importanţă:
1.competenţa Comisiei eurupene.S-a convenit ca statele mari să renunţe la cel de-al doilea
comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depăşească
27 de membri;
2. redistribuirea voturilor în Consiliu.S-a prevăzut o nouă scală de repartizare a voturilor de la 3
la 29.României i s-au repartizat 14 voturi ceea ce va face să ocupe o poziţie importantă în procesul de
adoptare a deciziilor.
22
C.Leicu, op. cit., pag 35-36
23
Idem
24
Ibidem, pag.46-47
25
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed.Universul Juridic,Bucureşti, 2002,pag.197
22
3. extinderea votului majoritar în locul unanimităţii, măsură luată pentru a se evita blocajul
procesului decisional ca urmare a creşterii numărului statelor membre.
4. parlamentul european va avea 732 de membrii, spre deosebire de numărul de 700 prevăzut de
Tratatul de la Amsterdam. În acelaşi timp, va avea loc şi o redistribuire a numărului de locuri,
îndeosebi prin reducerea numărului parlamentarilor ţărilor mari în favoarea celor mici şi mijlocii.
5. îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate.Prevăzută prin Tratatul de la Amsterdam,
cooperarea intesificată are în vedere posibilitatea unui număr limitat de state de a avansa mai repede
decât altele în anumite domenii.La Nisa s-a vizat facilitarea acestei cooperări intensificate.26
În “Prevederile finale şi tranzitorii” se specifică faptul ca Tratatul se încheie pe o perioada
nelimitată şi intră în vigoare în prima zi a celei de-a doua luni care urmează depunerii instrumentului
de ratificare de către ultimul stat semnatar care îndeplineşte aceasta formalitate.
Conferinţa Conchide că la Nisa au fost decise reforme importante în procesul de adâncire a
construcţiei europene întrucât prin noile măsuri adoptate, Uniunea Europeană dispune de instituţii apte
să asigure reuşita extinderii Uniunii.27
Prin Tratatul de la Nisa, Uniunea Europeană şi-a semnalat gradul de maturitate politică în faţa
întregii lumi, punând accent cu precadere pe valorile fundamentale ale civilizaţiei occidentale, chiar
dacă acest aspect apare mai mult implicit decât explicit. UE se dovedeşte a nu fi un accident istoric sau
un simplu artefact al Războiului Rece, ci un proiect social îndrăznet, ce tinde tot mai mult să devină
realitate.
Potrivit Tratatului de la Maastricht procedura de adoptare a acţiunilor comune în domeniul

politicii externe şi de securitate va cuprinde următoarele etape:
 Consiliul Miniştrilor va decide pe baza orientărilor stabilite de Consiliul European care sunt
aspectele ce vor face parte obiectul acţiunii comune.Totodată, vor fi precizate atât scopul
urmărit cât şi – acolo unde este necesar – durata acţiunii, modalităţile de aducere la
îndeplinire, precum şi procedura şi condiţiile de implementare.
 Consiliul va stabili la momentul adoptării hotărârii privind acţiunea comună, precum şi în
orice moment al desăvârşirii sale, care sunt chestiunile ce vor fi hotărâte cu majoritate
calificată.
 în situaţia apariţiei unei schimbări a imprejurărilor, ce are efect important în ceea ce priveşte
acţiunea comună, Consiliul are competenţă de a revizui principiile şi obiectivele stabilite
iniţial, precum şi de a lua toate deciziile ce se impun.
 acţiunile comune angajează toate statele membre în ceea ce priveşte luările de poziţie şi
activitatea lor în cadrul acţiunii.
 referitor la luările de poziţie naţionale sau la orice acţiune naţională preconizată pentru
aplicarea acţiunii comune, statele membre au obligaţia de a informa Consiliul
Miniştrilor.Informarea va avea loc în cadrul unor termene care să permită, dacă este necesară,
o consultare prealabilă în cadrul Consiliului.Obligaţia de informare nu se referă şi la acţiunile
naţionale care reprezintă măsuri de aplicare a acţiunii comune adoptată în Consiliul
Miniştrilor.
26
Idem
27
V.Vese, A. Ivan, Tratatul de la Nisa, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,2001,pag.138-139
23
 în situaţii de urgenţă, datorită schimbării esenţiale a circumstanţelor iniţiale şi în lipsa unei
hotărâri a Consiliului, statele membre pot decide luarea de măsuri în concordanţa cu
obiectivele generale ale acţiunii comune.Statele care au adoptat asemenea măsuri au însă
obligaţia de a informa imediat Consiliul Miniştrilor.
 în final, în cazul în care statele membre întâmpină dificultăţi în realizarea acţiunii comune,
acestea vor fi semnalate Consiliului Miniştrilor, care le va supune dezbaterii pentru obţinerea
soluţiilor corespunzătoare.Aceste soluţii nu vor prejudicia efectele acesteia.28
 Organizare/conducere/coordonare/arhitectură instituţională;
 Structură organizatorică (organism central, local, regional, sectorial);
 Funcţionarea/evoluţie instituţională;
1. Ce modificări importante aduce Actul Unic European în structura instituţional-europeană?

2. Care este principala evoluţie instituţională prin adoptarea Tratatului de la Maastrict?
3. Arătaţi structura Tratatului de la Maastricht.
4. Identificaţi elementele definitorii ale Tratatului de la Amsterdam.
5. Care este noua arhitectură instituţională în lumina reuniunii de la Nisa?
28
C.Leicu, Op. cit., pag.28-29
24
Bibliografie selectivă la Unitatea 2 de învăţare
Filipescu Ion, fuerea Augusin, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Edit. Actami,
Bucureşti, 2000
Kent, Penelope European Community law, The MaudE.Handbook Series, 1992
Diaconu, Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Eropene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Fuerea, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2002
Diaconu, Nicoleta, Sistemul Instituţional al UniuniiEuropene, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Buţiu, Călina Ana Dezvoltare comunitară, Alba-Iulia, 2003
Hen, Christian / Jaques Leonard,Uniunea Europeană, Ed.CNI „Coresi” SA, 2001
Marcu Viorel / Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general. Tratat, Ed. Lumina Lex, 2002
Cotea Felician, Drept comunitar instituţional,Ed. Aeternitas,2004
Mihăilă, Marian, Drept instituţionl comunitar,Ed. Lumina Lex,2002
25
IZVOARELE DREPTULUI EUROPEAN
Cuprins:
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
1.3.1. Izvoarele dreptului comunitar european
1.3.1.1. Izvoarele scrise ale dreptului comunitar european
1.3.1.2. Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar european
1.3.2. Principiile generale ale dreptului comunitar european;
1.3.3. Cutuma comunitară
1.3.4. Practica judiciară
3.1. Introducere
În ştiinţa dreptului, prn sintagma drept european se înţelege, în general, dreptul organizaţiilor
internaţionale constituite la nivelul Europei.
Iniţial noţiunea de drept european a fost folosită de doctrină pentru a desemna dreptul tuturor
organizaţiilor internaţionale din Europa. Ulterior prin ea s-a desemnat doar dreptul organizaţiilor
internaţionale din vestul, nordul şi sudul Europei fiind excluse din obiectul său dreptul organizaţiilor
internaţionale din estul Europei (Tratatul de la Varşovia din 1949/1955 sau CAER din 1949,
ş.a).Această delimitare era justificată mai mult ideologic decât geografic sau char doctrinar. Astfel în
obiectul de reglementare al dreptului european intrau toate organizaţiile din Europa occidentală, cu
caracter deschis, dar şi unele organizaţii cu caracter închis, respectiv cu un număr limitat de membri,
precum Consiliul Nordic sau Uniunea economică a statelor BENELUX.
26
- Însuşirea unor definiţii, concepte şi probleme privind conţinutul şi caracteristicile dreptului

comunitar;
- Cunoaşterea izvoarelor de drept comunitar;
- Cunoaşterea clasificării izvoarelor de drept comunitar
- Cunoaşterea raportului dintre dreptul european şi dreptul intern;
– studenţii vor cunoaşte noţiunile teoretice privind izvoarele dreptului comunitar şi clasificarea
acestora prin metoda comparativă;
– studenţii vor fi deprinde abilitatea de a face conexiuni juridice între ordinea juridică de drept
intern şi drept comunitar;
– studenţii se vor familiariza cu problemele specifice de aplicare a tratatelor constitutive ale
comunităţilor europene;
3.3.1. Izvoarele dreptului comunitar european
În literatura de specialitate, nu există o clasificare unitară a izvoarelor dreptului comunitar. Unii

autori clasifică aceste surse în urmatoarele categorii29:
 tratate instituind comunităţile;
 dreptul derivat ;
 dreptul internaţional;
 principiile generale de drept şi respectarea drepturilor omului.
3.3.1.2. Izvoarele scrise ale dreptului comunitar european

DREPTUL COMUNITAR PRIMAR constituie izvorul fundamental al dreptului
comunitar european.
Dreptul primar se constituie din totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele de
constituire ale comunităţilor europene, în anexele, protocoalele şi actele adiţionale
29
Jean-Victor Louis, L’ordre juridique communitaire, Bruxelle1990, pag. 71-104,
27
la aceste tratate, în tratatele de aderare a unor state precum şi în tratatele şi actele cu
caracter internaţional de modificare sau completare a tratatelor constitutive.
DREPTUL COMUNITAR SECUNDAR (derivat)

Dreptul comunitar secundar desemnează ansamblul normelor juridice elaborate
de către organele comunităţilor europene în baza şi pentru executarea normelor
de drept comunitar primar.
Cea de-a doua categorie - izvoarele secundare - cuprinde, în mod obişnuit, actele
adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului:
regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple
rezoluţii sau recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional
Analizate prin prisma definirii lor de către tratate, ca şi prin prisma jurisprudenţei, se
apreciază că aceste acte pot fi clasificate în patru categorii:30
 deciziile generale (C.E.C.O.) şi regulamentele(C.E.şi C.E.E.A);
 recomandările (C.E.C.O.) şi directivele(C.E. şi C.E.E.A.);
 deciziile negenerale (C.E.C.O.) şi deciziile(C.E. şi C.E.E.A.);
 avizele(C.E.C.O.) şi recomandările şi avizele(C.E. şi C.E.E.A.).
3.3.1.3. Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar european

Dreptul nescris al comunităţilor europene se compune din principiile sau regulile
juridice generale, practica judiciară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene(CJUE) şi
din cutuma comunitară.
3.3.2. Principiile generale ale dreptului comunitar european, implică, pe de o parte, principiile
generale care fundamentează legislaţia comunitară şi, pe de altă parte, principiile fundamentale care
stau la baza sistemelor legislative ale statelor membre ale comunităţilor europene. Prima categorie îşi
găseşte sediul juridic în dreptul comunitar primar.Cea de a doua categorie este diputată în literatura de
specialitate între susţinătorii metodei celui mai mic numitor comun care consideră că pot fi izvoare de
drept comunitar numai acele principii care se regăsesc în sistemul legislativ al tuturor statelor membre
şi adepţii ideii că trebuie să fie considerate izvoare pentru dreptul comunitar toate principiile
fundamentale ale legislaţiilor tuturor statelor membre.
3.3.3. Cutuma comunitară desemnează totalitatea normelor şi regulilor nescrise care, datorită unei
practici îndelungate şi recunoaşterii tacite a caracterului obligatoriu al acestora, modifică ori
completează dreptul comunitar scris, primar sau secundar. Existenţa unor astfel de reguli este
recunoscută fără echivoc în literatura de specialitate, cu toate acestea CEJ le utilizează numai cu titlu
excepţional. Ca exemplu al unei asemenea reguli evidenţiem regula nescrisă care completează art.2 al
tratatului de fuziune din 1965 potrivit căruia din Consiliul de Miniştri fac parte reprezentanţii
guvernelor statelor membre care sunt şi membri ai guvernelor respectiv. Cu toate acestea practica
comunitară a admis, ca regulă nescrisă şi necontestată, desemnarea ca reprezentanţi în Consiliu şi a
unor secretari care nu sunt membri în guvernele statelor membre.
3.3.4. Practica judiciară desemnează totalitatea normelor de drept comunitar nescris care se nasc
ca urmare a rolului activ al Curţii Europene de Justiţie (CEJ) în aplicarea, interpretarea şi dezvoltarea
dreptului comunitar scris. Curtea are în acest sens un rol de adevărat creator de drept comunitar nescis.
În procesul aplicării dispoziţiilor Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, Curtea de
Justiţie a avut şi continuă să aibă un rol important în interpretarea şi precizarea lor.
3.3.5 Dreptul comunitar complementar desemnează totalitatea normelor care, fără să facă parte
integrantă din dreptul comunitar european, se regăsesc în actele de drept internaţional public încheiate
30
idem
28
între statele membre ale comunităţilor europene şi care servesc scopului promovării obiectivelor
fundamentale ale comunităţilor Europene.
3.3.6. Ierarhia normelor comunitare

Normele juridice sunt integrate într-un sistem de drept în care fiecare categorie ocupă un loc bine
determinat, într-o formă piramidală, asemănătoare sistemului normelor juridice ale fiecărui stat. În
funcţie de această ierarhie, fiecare categorie are o anumită forţă juridică şi – pe această bază – se
determină raporturile care există între acestea precum şi între dreptul comunitar şi dreptul naţional.
= Tratatele constitutive
Tratatele de constituire a comunităţilor se află în vârful acestei piramide a normelor juridice, ele
reprezentând acordul de voinţă al statelor membre pentru crearea comunităţilor. Toate celelalte
reglementări comunitare trebuie să fie în concordanţă cu aceste tratate, în caz contrar ele fiind
susceptibile de a fi anulate sau declarate invalide.31
= Principiile generale
Principiile generale nu constituie o categorie unitară în ceea ce priveşte ierarhia lor. Astfel,
respectarea drepturilor fundamentale ale omului este considerat un principiu cu valoare egală cu
cel al tratatelor constitutive ale Comunităţilor (conform art. F din Tratatul de la Maastricht),
având deci valoare superioară dreptului derivat.
= Acordurile internaţionale
În ceea ce priveşte situaţia acordurilor internaţionale încheiate de către statele comunitare şi de
către Comunităţi se recunoaşte ca principiu general superioritatea acestora faţă de dreptul
derivat, dar nu şi faţă de tratatele constitutive şi principiile generale, cărora le sunt subordonate.
Se face diferenţa între acordurile încheiate de statele membre şi acordurile încheiate de către
comunităţi.32
= Acordurile încheiate de către statele membre. Aceste acorduri pot fi la rândul lor
acorduri între aceste state sau acorduri ale acestora cu terţe state. Acordurile încheiate
de către statele mebre între ele pot fi anterioare intrării în vigoare a tratatelor
constitutive sau posterioare acestora. Acordurile anterioare tratatelor constitutive
rămân în vigoare dacă sunt compatibile cu tratatele. Prin tratatele constitutive se
interzice oricărui stat membru de a se prevala de tratate, convenţii sau declaraţii
anterioare tratatelor încheiate între ele, în vederea sustragerii diferendelor privind
interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive de la modalităţile de reglementare
prevăzute de aceste tratate şi aplicarea reglementărilor particulare.
= Acordurile încheiate între Comunităţi cu terţe state. Situaţia acordurilor încheiate

de comunitari cu statele terţe îşi găseşte reglementarea numai în Tratatul C.E. (art.228)
având în vedere diversitatea raporturilor în care intră această comunitate cu vocaţie
generală. În cazul neconcordanţei între acestea se prevede necesitatea unui control
preventiv care poate, în funcţie de prevederile proiectului de acord, să propună
modificarea tratatelor constitutive. Această modificare nu este însă obligatorie, iar în
cazul nerealizării ei, proiectul de acord nu poate intra în vigoare. Se aplică, deci,
principiul supremaţiei dreptului comunitar izvorât din tratatele constitutive.
31
P.Manin, citat de V. Marcu în Op. cit, pag.116
32
J.Boulouis, op. cit., pag. 216-218, citat de V.Marcu, pag.116
29
Dreptul european este, în acest sens, drept internaţional public.

În scurta sa evoluţie istorică de numai 55 de ani dreptul comunitar european s-a desprins însă de
rădăcinile sale istorice , devenind un domeniu distinct al dreptului internaţional public, respectiv a
dreptului european, în sens larg.
În cadrul acestuia, pe de o parte datorită importanţei sale practice şi, pe de altă parte, datorită
unor particularităţi juridice specifice, dreptul comunităţilor europene (CECO, CEEA, CEE şi în final
CE), desemnat prin sintagma drept comunitar european, a dobândit o autonomie din ce în ce mai
pronunţată.
Particularităţile acestei ramuri speciale sunt de natură atât politică şi economică dar, mai ales,
juridică, şi sunt cuprinse în noţiunea de SUPRANAŢIONALITATE a comunităţilor europene.
Supranaţionalitatea comunităţilor europene constituie un subiect important al tematicii ce
urmează a fi dezvoltată pe parcursul acestui curs fiind necesar a se face acum câteva precizări
prealabile.
 supranaţionalitate, izvor, cutumă;
30
 acord internaţional/tratat;
 ordine juridică, raportul dintre dreptul european şi dreptul intern;
1. Clasificaţi izvoarele dreptului unional;

2. Definiţi cutuma europeană;
4. Care este noua ordine juridică europeană?
5. Care este ierarhia normelor comunitare?
Bibliografie selectivă la Modulul 3 de învăţare
Louis,Jean-Victor L’ordre juridique communitaire, Bruxelles, 1990

Kent, Penelope, European Community Law, 1992
Edward, David A.O/. Lane, Robert C, European Community Law, Edimburgh 1991
Manin, Philipp Les communautes europeennes, L’Union europeennes, Droitinstitutionl, Paris,
A.Pedone, 1993
Marcu, Viorel, Drept instituţional comunitar, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Leicu, Corina, Drept comunitar, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
Fuerea, Augustin, “ Manualul Uniunii Europene”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. “Universul
Juridic”, Bucureşti, 2004
Filipescu Ion, Fuerea, Augustin, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Edit.
Actami, Bucureşti, 2000
Cartou, Louis, Communautes Europeennes, Dalloz, Paris 1991
Manolache , Octavian, Drept comunitar, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001
Jinga Ion / Popescu A, Dictionar de termeni Comunitari, Ed.Lumina Lex, 2000
Marcu Viorel ./ N.Diaconu, Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
C. 48/72 , Brasserie de Haecht c. Spouses Wilkin-Jansen, hoy.prelm.din 6 febr.1973, în ECR. 1973, 77

CJCE, 17 dec. 1970 ,Einfueher und Vorratsstelle Getreide/Kistu, off. 25/70 Rec. pag.1161
CJCE, 5 mai 1977, Koninldijke Scholten Honig-Conseil et Commission,off.101-76,Rec.pag.797.
CJCE, 6 octombrie 1982, Conseil et Commission, off. 307-81, Rec.pag.3463.
CJCE,7 februarie 1973, Commission-Italia, off. 39-72, Rec. pag. 107.
CJCE,23 februarie 1988, Regatul Unit-Consiliu,off.68-86, Rec. pag. 855.
31
RAPORTUL DINTRE DREPTUL UNIONAL
ŞI DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE
Cuprins:
4.1. Introducere;
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat;
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare;
4.3.1. Aplicabilitatea tratatelor comunitare;
4.3.2. Aplicabilitatea dreptului derivat (secundar);
4.3.2.1. Aplicabilitatea imediată a regulamentelor;
4.3.2.2. Aspecte privind aplicabilitatea imediată a directivelor şi deciziilor;
4.3.3. Aplicabilitatea normelor care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor europene;
4.3.4. Principiul efectului direct al normelor de drept comunitar european ;
4.5.5. Criteriile de aplicabilitate directă;
4.5.6. Aplicabilitatea directă a diferitelor categorii de norme comunitare ;
4.5.7. Principiul priorităţii dreptului comunitar european ;
4.4. Îndrumar pentru autoverificare;
4.1. Introducere
Aplicabilitatea imediată a tratatelor comunitare (dreptul comunitar primar – Tratatul de la Paris

din 1951 instituind CECO, cele două Tratate de la Roma intrate în vigoare în 1958, instituind CEE şi
Euratom, Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965, Actul Unic European din 1986, Tratatul de la
Maastricht din 1992, Tratatul de la Amsterdam din 1997, Tratatul de la Nisa semnat la 26 februarie
2001) se referă nu atât la admiterea formală a normelor cuprinse în tratate, cât la neutralitatea efectelor
sale. Prin aceasta se interzice judecătorilor dintr-o ţară consecventă sistemului dualist să invoce
neîndeplinirea procedurilor de admitere a tratatelor internaţionale prevăzute de Constituţie, pentru a
eluda aplicarea unui tratat comunitar ratificat cu regularitate.
32
- Cunoaşterea teoriilor dualiste şi moniste;

- Capacitatea de a face distincţie între instrumentele legislative: decizie, regulament şi directivă;
- Cunoaşterea noţiunii de aplicabilitate directă a dreptului unional;
- Cunoaşterea dinamicii şi structurii principiului aplicabilităţii directe a dreptului comunitar;
– Studenţii vor cunoaşte conceptul de normă comunitară;

– Studenţii vor fi capabili să analizeze structura instrumentelor legislative;
– Studenţii vor putea înţelege legăturile dintre dreptul intern şi dreptul unional;
4.3.1. Aplicabilitatea tratatelor comunitare;
Forţa tradiţiei dualiste a ţării a făcut ca jurisdicţiile italiene să fie cele mai reticente. În acest caz,
Curtea Constituţională însăşi s-a raliat la această idee: "exigenţele fundamentale ale egalităţii şi
siguranţei juridice cer ca reglementările comunitare (...) să fie pe deplin şi, în mod obligatoriu,
eficace şi direct aplicabile în toate statele membre, fără a fi necesare legi de admitere şi de adaptare
(...)". A fost urmată astfel, interpretarea dată de Curtea de Justiţie în sensul că un tribunal naţional,
care este chemat, în limitele competenţei sale, să aplica prevederile dreptului comunitar, are datoria de
a da deplin urmare acestor prevederi, dacă este necesar refuzând din proprie iniţiativă să aplice vreo
prevedere contrară din legislaţia naţională chiar dacă a fost adoptată ulterior şi nu este necesar pentru
judecător de a cere ori de a aştepta prealabila anulare a unei asemenea prevederi sau măsuri, prin
mijloace legislative sau prin alte mijloace constituţionale (de către autorităţile administrative
împuternicite astfel să acţioneze). În acest mod, imediata aplicare a regulilor comunitare a fost
acceptată, astfel încât să fie protejate drepturile conferite prin ordinea juridică a Comunităţilor.
4.3.2. Aplicabilitatea dreptului derivat (secundar);
În ceea ce priveşte aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar derivat, înlăturarea dualismului

îşi relevă pregnant semnificaţia. Dreptul rezultat din activitatea normativă a instituţiilor se impune în
ordinea juridică aplicabilă în statele membre fără transformare, receptare, ordin de executare şi nici
chiar publicare de către autorităţile naţionale33.
33
R. Kovac, Observation sur l'intensite normative des directives în "Du droit international au droit de l'integration", Editura Liber
Amicorum Pierre Pescatore, p. 359 şi urm.
33
4.3.2.1. Aplicabilitatea imediată a regulamentelor;
Referitor la aplicabilitatea imediată a regulamentelor, trebuie precizat că acestea sunt supuse

unui regim asemănător cu cel al tratatelor, fiind suficient de clare şi precise, astfel încât nu se impune
intervenţia autorităţilor naţionale. Aşadar, regulamentele sunt imediat aplicabile în statele membre de
o manieră uniformă şi simultană, nefiind necesară adoptarea unei legislaţii suplimentare sau vreo
transformare. Mai mult decât atât, admiterea lor în ordinea juridică internă nu numai că este superfluă,
dar este chiar interzisă. În acest sens, sunt interzise - fie că emană de la state sau de la organisme
naţionale cu putere normativă - măsurile care pretind operarea unei admiteri a dispoziţiilor unei
reglementări, care fac să se modifice, fără autorizare, intrarea în vigoare a acesteia sau care au drept
rezultat disimularea faţă de justiţiabili a naturii comunitare a unei reglementări juridice şi a efectelor ce
decurg din aceasta.
Având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie rezultă că aceasta în mod constant a insistat
asupra inutilităţii şi chiar a caracterului ilicit al actelor naţionale de transpunere a regulamentelor. Spre
exemplu, Curtea a condamnat practica unui stat care a reprodus într-un decret dispoziţiile unui
regulament, procedeu care este de natură să creeze un echivoc, afectând natura juridică a dispoziţiilor
regulamentare, ca şi momentul intrării lor în vigoare. În concluzie, Curtea a considerat ca fiind
contrare tratatului toate modalităţile de executare a căror consecinţă ar fi putut fi împiedicarea
efectului direct şi al aplicabilităţii imediate a regulamentelor comunitare şi compromiterea, astfel, a
aplicării lor simultane şi uniforme în ansamblul Comunităţilor34. Sensibilă la aceste critici, Curtea
Constituţională italiană s-a supus Tribunalului din Luxemburg: "... este conform logicii sistemului
comunitar ca reglementările C.E.E., ca sursă imediată de drepturi şi obligaţii ... nu trebuie să facă
obiectul măsurilor naţionale cu caracter reproductiv sau executiv, susceptibile de a modifica sau de a
condiţiona în vreun fel intrarea lor în vigoare şi, cu atât mai mult, de a li se substitui, de a li se
sustrage sau a le abroga, fie şi parţial"35.
4.3.2.2. Aspecte privind aplicabilitatea imediată a directivelor şi deciziilor;
Singura categorie de acte care emană de la instituţiile comunitare şi a cărei aplicabilitate directă
este explicit afirmată de art. 189 din Tratatul C.E.E., este regulamentul.
Directivele şi deciziile constituie acte de „legislaţie indirectă” care, în mod normal, cer măsuri
naţionale de aplicare. Însă competenţa astfel rezervată autorităţilor naţionale este una de executare şi în
nici un caz una de admitere. Aceste acte beneficiază, ca şi ansamblul dreptului comunitar de
aplicabilitate imediată şi sunt, deci, integrate în ordinea juridică a statelor membre, prin simplul efect
al publicării lor. De asemenea, dacă statele sunt ţinute să transpună în dreptul intern substanţa
directivelor, carenţa autorităţilor statale nu condamnă directivele la inexistenţă juridică. Dar chiar şi
atunci când directivele au fost corect transpuse iar regulile naţionale interpun între directive şi
resortisanţii comunitari, o asemenea mediatizare nu privează directivele de existenţă. Subzistând într-
un anumit fel în stare latentă, directivele pot fi reactivate în caz de necesitate, ceea ce se întâmplă când
judecătorii naţionali se vor referi la directive pentru a interpreta dreptul intern (C.J.C.E., hot. Von
Colson şi Kamann, din 10 aprilie 1984)36.
În ceea ce priveşte deciziile, în Franţa, spre exemplu, se acceptă aplicarea deciziilor Consiliului fără să
ceară publicarea naţională, făcând menţiunea expresă că acestea au fost publicate în JOCE sau chiar fără
nici o menţiune în legătură cu publicarea În acelaşi mod, admiţând într-o hotărâre de principiu că sarcina
verificării compatibilităţii măsurilor naţionale - referitoare la directivele a căror aplicare o asigură - revine
34
C.J.C.E., hot. Commission c. Italie din 7 februarie 1973.
35
Pentru detalii privind aplicabilitatea dreptului comunitar în Luxemburg, a se vedea pe larg, Capitolul V, Secţiunea a VI-a
din prezenta lucrare.
36
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit., p. 344 şi urm.
34
judecătorilor naţionali, Consiliul de Stat admite în mod necesar şi faptul că directiva respectivă face, ca
atare, parte din legalitatea a cărei respectare o asigură Consiliul şi că, deci, ea cuprinde reglementări.
4.3.3. Aplicabilitatea normelor care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor
europene;
Inserarea acordurilor încheiate de Comunităţi în ordinea lor juridică, fără nici o transformare,
pune problema locului pe care îl ocupă în raport cu celelalte norme comunitare. Atât specialiştii în
domeniul dreptului comunitar, cât şi jurisprudenţa sunt unanime în a recunoaşte că acordurile se
subordonează tratatelor, dar ocupă un loc superior în raport cu actele dreptului derivat.
Acordurile externe sunt subordonate tratatelor deoarece competenţele comunitare sunt de
atribuire, iar acordurile cât şi actele instituţiilor, sunt instrumente de realizare a obiectivelor tratatului.
Prin urmare, acordurile externe, fiind încheiate în aplicarea tratatelor constitutive, nu ar putea în
nici un caz să contravină acestora. Ca şi dreptul derivat – regulamente, directive, decizii etc. –
acordurile externe sunt supuse principiilor competenţei de atribuire şi legalităţii comunitare, adică
trebuie să respecte nu numai dispoziţiile atributive de competenţă externă şi regulile de procedură
cârmuind exerciţiul lor, dar şi normele materiale ale tratatelor.
Superioritatea acordurilor internaţionale faţă de actele de drept derivat a fost consacrată de către
Curtea de Justiţie, cu ocazia controlului conformităţii actelor instituţiilor comunitare cu aceste
acorduri. Astfel, în măsura în care acordurile externe „leagă instituţiile”, Curtea a dedus că ele trebuie
să fie respectate de acestea, în special în exercitarea puterii normative, ceea ce antrenează întâietatea
acordurilor asupra dreptului comunitar derivat şi în special, al regulamentelor.
4.3.4. Principiul efectului direct al normelor de drept unional european ;
Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar înseamnă că eficacitatea regulilor sale nu ar putea fi

subordonată anumitor formalităţi pentru introducerea acestuia în ordinea internă a statelor membre şi
cu atât mai puţin transformării sale în drept intern37.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a afirmat cu claritate acest principiu, pe care
Tratatul CE nu l-a consacrat expres decât în cazul regulamentelor.
Astfel, de o manieră generală, Curtea a precizat că regulile de drept comunitar, stabilite de
tratatul însuşi sau în baza procedurilor pe care le-a instituit, se aplică de plin drept în acelaşi moment şi
cu efecte identice pe întreaga întindere a teritoriului Comunităţii38.
Altfel spus, efectul direct se referă la ansamblul dreptului comunitar, atât originar (primar) cât şi
derivat.
Referitor la tratatele comunitare, ceea ce era o excepţie în dreptul internaţional tinde să devină
regulă. Deşi Tratatul C.E.E. nu cuprinde decât o dispoziţie incidentală (art. 189 alin. 2) din care se
poate deduce că numai reglementările pot fi susceptibile de a avea efect direct, jurisprudenţa Curţii a
considerat că, dimpotrivă, în sistemul tratatelor există o prezumţie în favoarea efectului direct39.
4.5.5. Criteriile de aplicabilitate directă;
Efectul direct este determinat de Curtea de Justiţie, pe baza criteriilor exclusiv comunitare,
conform structurii şi finalităţii Comunităţilor.
Jurisprudenţa referitoare la condiţiile efectului direct s-a constituit în mod progresiv. De
asemenea şi criteriile utilizate de Curtea de Justiţie pentru a recunoaşte efect direct unei reguli
comunitare au putut dacă nu să se modifice, cel puţin să fie precizate.
Iniţial, în hotărârea Van Gend & Loos, Curtea a acordat o anumită importanţă faptului că
37
Roxana Munteanu, op. cit., p. 343.
38
A se vedea, CJCE, hot. Din 13 iulie 1972, Commission c. Italie, aff. 48/71.
39
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Op. cit., p. 59.
35
dispoziţia în cauză enunţă o obligaţie de abţinere40. În acelaşi timp, Curtea a subliniat că este vorba de
o interdicţie clară şi necondiţionată şi, în sfârşit, că această obligaţie nu este însoţită de nici o rezervă a
statelor cu privire la subordonarea punerii sale în aplicare de un act pozitiv de drept intern.Ulterior,
Curtea de Justiţie a apreciat că incertitudinea referitoare la noţiuni de care depind obligaţiile impuse
statelor membre nu constituie un obstacol pentru efectul direct. Existenţa unor “elemente relevând din
aprecierea faptelor economice nu exclude dreptul şi obligaţia judecătorului naţional de a asigura
respectarea tratatului în cazul în care acesta poate constata că sunt îndeplinite condiţiile de aplicare
a dispoziţiei avută în vedere, în lumina interpretării dată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor”41.
4.5.6. Aplicabilitatea directă a diferitelor categorii de norme unională;
Efectul direct poate fi de o intensitate variabilă, în funcţie de diferitele categorii de norme

comunitare42.
Efectul direct al unor norme comunitare este complet în sensul că drepturile şi/sau obligaţiile pe
care le generează pot fi puse în valoare atât în raporturile particularilor cu statele membre („efect
vertical”), dar şi în relaţiile interpersonale (“efect orizontal”). De altfel, dispoziţii atingând
plenitudinea efectului direct se întâlnesc atât în tratatele comunitare cât şi în actele dreptului derivat.
Alte norme comunitare nu produc decât un efect direct limitat întrucât pot fi invocate numai în
raporturile particularilor cu autorităţile statale.
În ceea ce priveşte dreptul comunitar originar cu efect direct complet, din jurisprudenţa Curţii de
Justiţie se disting mai întâi acele dispoziţii din tratatele comunitare care desemnează în mod expres
particularii ca fiind destinatarii drepturilor şi obligaţiilor pe care le creează, aşa cum sunt de exemplu
regulile de concurenţă aplicabile întreprinderilor (articolele 65 şi 66 din Tratatul CECA, articolele 85
şi 86 din Tratatul CE43) sau regulile din Tratatul CEEA (articolele 78, 8 1 şi 83) care organizează
controlul de securitate asupra industriei nucleare.
4.5.7. Principiul priorităţii dreptului unional european;
Dreptul comunitar european, fiind aplicabil în mod direct şi imediat în ordinea juridică internă a
statelor membre, se întâlneşte, la acest nivel, în mod firesc, cu dreptul internaţional. Impactul este
diferit în funcţie de modul în care va fi rezolvat conflictul, în favoarea unuia sau a celuilalt. Cu toate
că există „principiul fundamental al priorităţii ordinii juridice comunitare”, modalităţile de
soluţionare a divergenţelor dintre dreptul comunitar şi dreptul statelor membre sunt neuniforme,
diferind ]n func’ie de sistemul de drept al fiecărui state membru. În lipsa oricărei menţiuni explicite în
tratate, există, în mod serios, pericolul ca, asimilând dreptul comunitar cu dreptul internaţional, fiecare
stat membru să pretindă să-şi atribuie un rang de drept comunitar în propria ordine juridică, cu riscul
ca transferul de competenţă către Comunităţi şi unitatea dreptului comunitar să rămână „literă
moartă”. Acestei teze „internaţionaliste”, Curtea i-a opus teza “comunitară”, conform căreia nu
dreptul naţional, ci însuşi dreptul comunitar soluţionează această problemă44
40
Obligaţia de a nu institui noi drepturi de vamă şi taxe. A se vedea, Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Op. cit., p. 59-60.
41
CJCE, Hotărârea Fink – Frucht din 4 aprilie 1968.
42
A se vedea pe larg, Roxana Munteanu, op. cit., p. 350 şi urm.; Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 64 şi urm.
43
Curtea de Justiţie a considerat că aceste dispoziţii sunt în măsură prin însăşi natura lor să producă efecte directe în relaţiile
dintre particulari (Hot. din 30 ian. 1974, BRT c. SABAM). De asemenea, Curtea a precizat că întrucât autorităţile statale ca
de altfel şi Comisia, sunt obligate să vegheze la respectarea regulilor de concurenţă, întreprinderile pot să se prevaleze de
aceste reguli împotriva unei alte întreprinderi în faţa jurisdicţiilor naţionale (Hot. din 10 iulie 1980) şi chiar să le opună
statelor membre (Hot. din 10 ianuarie 1985, Leclerc c. Au blé vert).
44 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 72.
36
 aplicabilitatea imediată şi directă, care ar rămâne literă moartă dacă un stat s-ar putea sustrage
printr-un act legislativ care se opune textelor comunitare: „(…) Tratatul C.E.E. a instituit o
ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre din momentul intrării
în vigoare a tratatului şi care se impune jurisdicţiilor acestora (...); această integrare, în
dreptul fiecărei ţări membre, a unor dispoziţii care provin din sursă comunitară, ca şi, în
general, termenii şi spiritul tratatului au drept corolar imposibilitatea ca statele să facă să
prevaleze - împotriva unei ordini juridice acceptate pe bază de reciprocitate - o măsură
ulterioară unilaterală opusă acestei ordini”. Mai mult decât atât, “preeminenţa dreptului
comunitar” este confirmată de articolul 189 în termenii căruia reglementările au valoare
“obligatorie” şi sunt “direct aplicabile de către fiecare stat membru”. Această dispoziţie, care
nu este însoţită de nici o rezervă, ar fi „lipsită de deschidere dacă un stat ar putea să-i
anihileze efectele printr-un act legisla-tiv opus textelor comunitare”.
 atribuirea de competenţe Comunităţilor, care limitează, de o manieră corespunzătoare,
drepturile suverane ale statelor: “transferarea de către state, din ordinea lor juridică internă
în profitul ordinii juridice comunitare, a drepturilor şi dispoziţiilor care corespund tratatului
antrenează (...) o limitare definitivă a drepturilor lor suverane, limitare împotriva căreia nu
se poate prevala un act ulterior incompatibil cu noţiunea de Comunitate”.
 unitatea ordinii juridice comunitare, adică indispensabila uniformitate de aplicare a dreptului
comunitar: “forţa executivă a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat la altul în
favoarea legislaţiilor interne ulterioare fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului
(…)”;
 aplicabilitate directă;
 decizie, regulament, directivă;
 principiul priorităţii dreptului unional;
 normă unională;
.
1. Definiţi baza aplicabilitatea dreptului derivat.

2. Enumeraţi instrumentele legislative ale Uniunii Europene;
3. Care este diferenţa între regulament, directivă şi decizie;
4. Care este efectul aplicabilităţi directe a dreptului unional?
5. Cum definiţi principiul priorităţii dreptului unional?
37
Bibliografie selectivă pentru Unitatea de învăţare 4
Filipescu Ion P./ Augustin Fuerea,“Drept instituţional comunitar european”, ediţia a V-a, Edit.
Actami, Bucureşti, 2000
Isaac, Guy, Droit communautaire general, 2nd. ed, Edit.Masson, Paris, 1990
Kovac, R. Observation sur l'intensite normative des directives în "Du droit international au droit de
l'integration", Editura Liber Amicorum Pierre Pescatore, 2001.
Roxana Munteanu, Drept European, Edit. Oscar Print, Bucureşti, 2001
Sorensen, N.“Compétences supranationales et pouvoirs constitutionnels en droit danois”, Melanges
Ganshof van des Mcersch,
Fuerea, Augustin “Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
CJCE, hot. din 12.10.1979, Syndicat des importateurs de vetements et produits artisanaux.
CJCE, hot. Din 13 iulie 1972, Commission c. Italie, aff. 48/71.
C.J.C.E., hot. Commission c. Italie din 7 februarie 1973.
CJCE, Hotărârea Fink – Frucht din 4 aprilie 1968.
Decizia nr. 92-312DC din 2 septembrie 1992.
Decizia nr. 92-313DC din 23 septembrie 1992.
Cauza Direction generale des douanes et droit indirects c. S.A.R.L. Weigel et Societe des cafés
Jacques Vabre.
Hotărârea din 22 ianuarie 1982, Conseil régional de Paris de l’ordre des experts comptables.
Decizia nr. 77 - 90 DC, taxe europene.
38
MODULUL II
INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE
Cuprins:
5.1. Introducere
5.3.1. Aspecte generale. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor fundamentale;
5.3.2. Comisia;
5.3.2.1. Constituirea Comisiei;
5.3.2.2. Compunerea;
5.3.2.3. Organizarea şi structura internă a Comisiei;
5.3.2.4. Funcţionarea Comisiei;
5.3.2.5. Competenţa Comisiei şi limitele puterii sale;
5.3.2.6. Rolul Comisiei în sistemul instituţional comunitar actual;
1.3.3. Parlamentul European;
5.3.3.1. Constituirea Parlamentului;
5.3.3.3. Organizarea şi structura internă a Parlamentului;
5.3.3.4. Funcţionarea Parlamementului ;
1.3.4. Consiliul European;
5.3.4.1. Natura juridică. Delimitări conceptuale faţă de Consiliul Comunităţii Europene şi
de Consiliul Europei;
5.3.4.2. Constituire. Competenţă;
5.3.4.3. Modificările privitoare la Consiliul European aduse de Tratatul de la Lisabona;
5.3.5. Consiliul
5.3.3.1. Constituirea Consiliului şi compunerea;
5.3.3.2. Organizarea şi structura internă a Consiliului;
5.3.3.3. Funcţionarea Consililui ;
5.3.3.4. Competenţa Consiliului şi limitele puterii sale;
5.3.3.5. Rolul Consililui în sistemul instituţional comunitar actual;
5.3.3.6. Ministerul Afacerilor Externe
5.1. Introducere
Instituţiile comunitare îşi îndeplinesc atribuţiile în cadrul unui sistem instituţional, între ele
realizându-se legături şi corelaţii atât în plan vertical cât şi în plan orizontal. Tratatul de la Maastricht a
modificat arhitectura instituţională comunitară atât sub aspectul structurii organice cât şi sub aspect
funcţional.Sub aspect funcţional Tratatul de la Maastricht introduce noi reguli care să contribuie la
democratizarea procesului decizional.45 Puterea comunitară, concretizată în instituţiile comunitare îşi
realizează rolul integrativ şi asigură funcţionalitatea Comunităţii tocmai prin instituţiile
comunitare.Valoarea şi semnificaţia acestor instituţii se relevă numai în conexitatea lor.
Funcţionalitatea ansamblului instituţional comunitar este complexă şi aparent greoaie. Complexitatea
45
Nicoleta Diaconu, Sistemul insituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, 2001,pag.4243
39
derivă, pe de o parte, din specificul instituţiilor aflate în ecuaţie, iar pe de altă parte, din dificultatea
problemelor ce se ridică în faţa lor.
- Cunoaşterea instituţiilor unionale principale;

- Cunoaşterea structurii acestora şi modului în care funcţionează din punct de vedere legislativ şi
bugetar;
- Cunoaşterea raportului dintre aceste instituţii şi a modului în care relaţionează instituţional;
– studenţii vor cunoaşte noţiunile teoretice privind instituţiilor europene;

– studenţii vor deprinde abilitatea de a face conexiuni juridice cu privire la modul de funcţionare
a Parlamentului şi Consiliului;
– studenţii se vor familiariza cu procedura legislativă şi bugetară la nivel instituţional european;
5.3.2. Comisia;
5.3.2.1. Constituirea Comisiei;
Comisia poate fi considerată organul executiv comunitar, având un caracter supranaţional, care a
evoluat o dată cu progresul construcţiei europene. Comisia a fost prevăzută ca organ comunitar în
40
fiecare din cele trei tratate constitutive ale Comunităţilor Europene, exprimând interesul comun,
independent de compoziţia statală a acestor organe.
Comisia Europeană reprezintă elementul executiv al Comunităţilor.46Comisia poate fi considerată
ca fiind organul executiv comunitar cu atribuţiuni foarte importante pentru a căror îndeplinire este
afectată cea mai mare parte a personalului comunitar, de unde şi caracterul său supranaţional. În
prezent, ea se compune din 28 de membri resortisanţi ai statelor respective fiind aleşi avându-se în
vedere competenţa lor generală şi oferirea tuturor garanţiilor de independenţă.
5.3.2.3. Organizarea şi structura internă a Comisiei;

Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles iar serviciile rămân stabilite la Luxemburg, aşa cum
prevede şi Protocolul la Tratatul de la Amsterdam privind sediul instituţiilor comunitare. Aşa cum am
arătat, Comisia este compusă din 28 de membrii, fiind condusă de un preşedinte.47
5.3.2.4. Funcţionarea Comisiei;

Conducerea Comisiei este realizată de către Preşedinte şi doi vicepreşedinţi, aceştia din urmă
desemnaţi după aceeaşi procedură ca şi preşedintele Preşedintele Comisiei stabileşte ordinea de zi şi
conduce şedinţele şi tot el este acela care convoacă şedinţele extraordinare ori de câte ori este nevoie.48
Comisia funcţionează ca organ colegial, conform dispoziţiilor regulamentului intern al Comisiei şi
Comunităţilor Europene cu respectarea orientărilor politice stabilite de preşedintele său.În
conformitate cu aceste orientări politice stabilite de preşedintele său, Comisia îşi fixează priorităţile şi
adoptă anual programul său de activitate.49
5.3.2.5. Competenţa Comisiei şi limitele puterii sale;

Comisia este organismul care reuneşte ansamblul funcţiilor executive în cadrul Comunităţilor şi a
Uniunii Europene, iar ca urmare a acestui loc pe care ea îl ocupă în cadrul „triunghiului
instituţional”principalele sale competenţe sunt legate de punerea în executare a dispoziţiilor tratatelor
şi a arestului actelor normative comunitare şi de supravegherea modului în care sunt realizate
obiectivele Uniunii.
5.3.2.6. Rolul Comisiei în sistemul instituţional comunitar actual;

Comisia Europeană este instituţia care exercită o funcţie preponderent executivă, din care
poziţie îi revin atribuţii pentru ducerea la îndeplinire a actelor normative emise de către Consiliu şi
Parlament.Legat de acest aspect, ea veghează şi asupra felului în care statele membre şi celelalte
instituţii comunitare aplică dispoziţiile tratatelor, prezentând rapoarte în acest sens.50
1.3.4. Parlamentul European;
5.3.3.1. Constituirea Parlamentului;

Parlamentul European este instituţia compusă din reprezentanţii popoarelor statelor reunite în
comunităţile europene şi a fost prevăzut în toate cele trei tratate constitutive, însă sub denumiri
46
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit. pag.64
47
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag. 135
48
Felician Cotea, Op.cit, , pag. 120
49
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2002, art.1, art.2, pag. 219
50
Felician Cotea, Op.cit, pag.232
41
diferite: Adunarea Comună în cazul CECO şi Adunarea în cazul CEE şi EURATOM. Ulterior, prin
rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit în Adunarea Parlamentară
Europeană, care prin rezoluţia din 30 martie 1962, devine Parlamentul European. Denumirea este
consacrată juridic prin Actul Unic European şi este menţinută, ca atare, de tratatele ulterioare.
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate de tratatele constitutive
ale comunităţilor europene precum şi în Regulamentul adoptat cu majoritate absolută de voturi de
către Parlament însuşi. Acesta a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993. În cadrul
acestei instituţii distingem: Biroul, Conferinţa Preşedinţilor, comisiile de specialitate şi grupurile şi
fracţiunile politice parlamentare.
Grupurile politice parlamentare se constituie după convingerile politice ale membrilor, acesta
este şi motivul pentru care este interzisă participarea unui parlamentar în mai multe grupuri.
Actualmente, în cadrul Comunităţilor europene, sunt cunoscute următoarele grupuri politice:
1. Grupul Partidului Popular European (democraţi-creştini) şi Democraţilor Europeni
(PPE-DE)
2. Grupul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE)
3. Grupul Alianţei Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa (A.I.D.E)
4. Grupul Verzilor / Alianţa Liberă Europeană (V/A.L.E)
5. Grupul Confederal al Stângii Europene Unite )G.U.E/N.G.L.)
6. Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor (U.E.N)
7. Grupul Independenţei şi Democraţiei (I.N.D/D.E.M)
8. Grupul celor neînscrişi (independenţi)
5.3.3.3. Organizarea şi structura internă a Parlamentului;

Funcţia legislativă a Parlamentului se exercită prin următoarele proceduri, în raport cu natura
propunerii în discuţie:
 Consultarea: Consiliul poate să adopte un act pe baza propunerii Comisiei, după consultarea
Parlamnetului. Consultarea poate fi obligatorie (politica agricolă comună, libera circulaţie a
mărfurilor, politica transporturilor şi reţelelor paneuropene, politice de mediu, etc) sau
facultativă când se referă la acele măsuri legislative adoptate de Comisie în baza atribuţiilor
conferite de Consiliu. În practică este cunoscută şi reconsultarea Parlamentului, cu ocazia
modificărilor importante aduse textului iniţial. În cazul consultării obligatorii, adoptarea unei
măsuri fără consultarea Parlamentului atrage sancţiunea nulităţii absolute. Avizul consultativ
al Parlamentului se prezintă în formă scrisă, fiind obligatoriu motivat şi prezentând
eventualele modificări ale propunerii Comisiei.
 Cooperarea: introdusă prin Actul Unic European, este o procedură care presupune două
lecturi de către Parlament şi Consiliu a textului care urmează a fi adoptat şi se aplică ori de
câte ori tratatul face referire la aceasta.
 Co-decizia: prin intermediul acestei proceduri, Parlamentul European devine asociat al
Consiliului în adoptarea actelor juridice comunitare, în diferite domenii care rezultă din
tratate.
 Avizul conform: reprezintă o modalitate de aprobare a unei propuneri a Consiliului de către
parlament, care se pronunţă cu majoritate absolută a membrilor care îl compun; introdusă
iniţial prin Actul Unic European cu referire la două situaţii (cererile de aderare de noi state şi
încheierea acordurilor de asociere cu terţe state – art.237 şi 238), procedura a fost extinsă la
noi domenii prin Tratatul de la Maastricht; procedura avizului conform cuprinde mai multe
faze, fiind asemănătoare consultării, cu excepţia faptului că avizul Parlamentului obligă din
punct de vedere juridic, dar nu pot fi introduse amendamente.51
51
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag.173
42
1.3.5. Consiliul European;
5.3.5.1. Natura juridică. Delimitări conceptuale faţă de Consiliul Comunităţii Europene şi

de Consiliul Europei;
Consiliul European reuneşte şefii de state şi de guverne comunitare, răspunzând cerinţelor de
cooperare politică la nivel înalt între acestea. Apărut pe cale neconvenţională, nu a fost prevăzut în
tratatele constitutive ale Comunităţilor, primind fundamentare juridică abia în anul 1986, odată cu
intrarea în vigoare a Actului Unic European. Tocmai de ceea, adică luându-se în considerare situaţia
specifică în care a apărut şi s-a dezvoltat, este greu de făcut o delimitare exactă a naturii juridice a
Consiliului European.
5.3.5.2. Constituire. Competenţă;

Şefii de stat şi de guvern, reuniţi la iniţiativa preşedintelui Valery Giscard d Estaing, au adoptat un
comunicat final cu privire la viitoarele lor întâlniri. Sistemul propus la această reuniune oferea o serie
de avantaje în raport cu cel anterior, dintre care reţin atenţia următoarele2:
 reuniunile periodice ale şefilor de state şi de guverne vor avea loc de cel puţin trei ori pe an şi
chiar de mai multe ori dacă este necesar;
 se instituie denumirea de “Consiliu European”;
 preşedintele Comisiei şi membrii acestei instituţii au posibilitatea să participe la întruniri;
este stabilit rolul instituţiei: astfel, ea poate să se reunească în Consiliul Comunităţii
pentru domeniile comunitare,dar sunt avute în vedere şi discuţiile cu privire la cooperarea
politică, ceea ce corespunde perfect practicii anterioare
5.3.4.3. Modificările privitoare la Consiliul European aduse de Tratatul de la

Lisabona;
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, în organizarea şi
funcţionarea Consiliului European vor opera modificări importante, determinate în primul rând de
includerea acestuia în cadrul instituţiilor Uniunii, aşa cum rezultă din art. I-19 al tratatului menţionat :
“Uniunea dispune de un cadru instituţional unic. Acest cadru instituţional cuprinde:
Parlamentul European; Consiliul European; Consiliul de Miniştri (numit în continuare “Consiliu”);
Comisia Europeană (numită în continuare “Comisia”); Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. “
5.3.5. Consiliul
5.3.5.1. Constituirea Consiliului şi componenţa;

Consiliul Comunităţii Europene reprezintă emanaţia guvernelor statelor membre, cadrul comunitar
de negociere şi autoritatea guvernamentală ce exprimă legitimitatea statală, exercitând funcţii multiple
în cadrul sistemului comunitar1.
În tratatele iniţiale pentru fiecare dintre cele trei Comunităţi a fost prevăzut câte un organ similar:
 Consiliul Special de Miniştri în cazul C.E.C.O.;
 Consiliul Comunităţii Economice Europoene;
 Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Condiţiile de organizare şi funcţionare ale Consiliului Comunităţii Europene sunt stabilite de
Tratatele constitutive, de Tratatul asupra Uniunii Europene şi de Regulamentul interior al Consiliului,
iar aspectele care interesează în acest sens sunt cele referitoare la preşedinţie, mod de deliberare şi la
organe auxiliare2.
2
A. Fuerea, “Instituţiile …”, Op. cit., pag. 43
1
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 49
2
Noul regulament a fost adoptat în urma summit-ului de la Sevilla din anul 2002 şi produce efecte de la 1 august al aceluiaşi
an.
43
Consiliul se întruneşte lunar în compunerea miniştrilor de externe sau sub formă de reuniuni ale
miniştrilor din domenii diferite. Preşedinţia acestei instituţii este asigurată prin rotaţie de fiecare stat
membru pe o perioadă de 6 luni.
5.3.5.2. Organizarea şi structura internă a Consiliului;

Tratatele de la Roma învestesc Consiliul cu o competenţă normativă de principiu, fiind considerat
veritabilul legiuitor comunitar1, cu menţiunea că evoluţia procesului comunitar şi democratizarea celui
decizional fac din Parlamentul European un asociat tot mai frecvent la exercitarea funcţiei normative.
Potrivit aceloraşi tratate, Consiliul asigură şi coordonarea politicilor economice generale ale statelor
membre, dispune de putere de decizie şi conferă Comisiei competenţele de execuţie a regulilor pe care
el le stabileşte
5.3.5.3. Ministerul Afacerilor Externe

Ministerul Afacerilor Externe al Uniunii este numit şi poate fi revocat de Consiliul European
cu acordul preşedintelui Comisiei şi se bucură de un dublu statut, întrucât face parte atât din Consiliul
de Miniştri, cât şi din Comisia Europeană, fiind şi unul dintre vicepreşedinţii acesteia.
Rolul său este acela de a asigura coerenţa acţiunilor Uniunii în exterior, iar în cadrul Comisiei
este însărcinat cu responsabilităţile ce incumbă acesteia în domeniul relaţiilor externe." În exercitarea
responsabilităţilor sale în cadrul Comisiei şi numai cu privire la aceste responsabilităţi, el este supus
procedurilor care reglementează Comisia2.”
Încă de la început,Tratatele au stabilit pentru fiecare Comunitate în parte domeniile de

activitate pe care le reglementează pentru realizarea integrării şi obiectivele care trebuie atinse pentru
finalizarea acestui proces. Pentru restul domeniilor care exced sfera de activitate comunitară,
competenţele de reglementare şi acţiune revin statelor membre, care operează prin intermediul
instituţiilor lor naţionale.52Uniunea Europeană constituie o „etapă nouă în procesul de creare a unei
uniuni tot mai strânse între popoarele din Europa” şi se caracterizează prin faptul că „deciziile se iau
cel mai mult posibil de către cetăţeni”. Se exclude deci constituirea unui super-stat comunitar(art. A al
Tratatului asupra Uniunii Europene).Tratatul explicitează această opţiune prevăzând o enumerare
limitativă a domeniilor de intervenţie a Uniunii. Se poate spune, astfel, că ea nu acţionează decât în
domeniile pe care statele membre le-au convenit. Pentru materiile care nu ţin de competenţe sa
exclusivă, a fost reţinută următoarea regulă de către parteneri la negocieri: a nu se rezolva la scară
comunitară ceea ce poate fi mai bine decis sau mai bine girat pe plan naţional sau regional. Cu alte
cuvinte să nu se întreprindă în comun ceea ce poate fi mult mai eficient dacă s-ar acţiona în mod
separat.Acesta este principiul subsidiarităţii.

 Structura instituţională;
 Funcţionalitatea intra-instituţională;
1
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 64
2
art. I-28 alin. 4, din Tratatul Constituţiei
52
Felician Cotea, Drept comunitar instituţional, Ed. Aeternitas, 2004, pag. 83
44
 Caracterul legislativ şi executiv al instituţiilor;
1. Care este instituţia care are rolul executiv la nivelul Uniunii Europene?
2. Care sunt instituţiile care exercită rolul legislativ la nivel unional?
3. Care este structura Parlamentului European?
4. Care este rolul Consiliului European şi ce modificări importante aduce intratrea în vigoare a Tratatului de
la Lisabona?
5. Cum caracterizaţi procedura legislativă la nivelul uniunii?
45
ORGANELE JURISDICŢIONALE
6.1. Introducere
6.3.1. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
6.3.2. Tribunalul
6.3.3. Tribunalul Funcţiei Publice;
6.3.4. Curea de Conturi;
6.3.4.1. Componenţă. Organizare. Funcţionare.
6.3.4.2. Atribuţii;
6.3.5. Banca Centrală Europeană;
6.1. Introducere
Organizarea jurisidicţională comunitară este complexă, presupunând repartizarea competenţelor

între Curtea de Justiţie şi jurisidicţiile naţionale. Nivelului comunitar îi revine funcţia de interpretare
obiectivă a dreptului comunitar şi de apreciere a valabilităţii actelor instituţiilor comunitare, iar
nivelului naţional îi revine sarcina de sesizare şi de aplicare corectă a dreptului Uniunii Europene1.
Funcţiile conferite Curţii de Justiţie prin tratate sunt exercitate de aceasta în condiţii identice celor
ale jurisdicţiilor statale, iar nu după modelul jurisdicţiei internaţionale, atât prin persoana
justiţiabililor, cât şi prin competenţa, natura litigiilor care îi sunt supuse şi procedura după care
statuează.
- Cunoaşterea funcţiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;

- Cunoaşterea structurii Curţii în raport cu competenţa materială a acesteia;
- Cunoaşterea naturii litigiilor care decurg din competenţa jurisprudenţială a Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene;
– studenţii vor cunoaşte structura Curţii de Justiţie A Uniunii Europene;

– studenţii se vor familiariza cu structura şi funcţionarea Tribunalului şi a Tribunalului Funcţiei
Publice;
1
N. Diaconu, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 132-133
46
6.3.1. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;

Curtea de Justiţie este instituţia comunitară prevăzută în toate cele trei tratate constitutive ale
Comunităţilor, precum şi în Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie anexat Tratatelor de la Roma.
Odată cu semnarea acestora1, prin Convenţia relativă la anumite instituţii comune, s-a stabilit ca
instituţie comunitară unică Curtea de Justiţie.
În prezent, Curtea este compusă din 28 de judecători şi 8 avocaţi generali. Numărul acestora poate
fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea
Curţii.
Curtea este asistată de avocaţi generali care au obligaţia ca, acţionând cu deplină imparţialitate şi
independenţă, să prezinte concluziile motivate asupra cazurilor aduse în faţa Curţii de Justiţie, în
vederea asistării acesteia în îndeplinirea misiunii sale.
Pe lângă Curte funcţionează grefa, deservită de un grefier asistat de un grefier adjunct, numiţi de
Curte pentru un mandat de 6 ani, reînnoibil. Grefierul are un dublu rol, exercitând atribuţii de ordin
procedural şi atribuţii administrative
6.3.2. Tribunalul
Creşterea numărului acţiunilor introduse la Curtea de Justiţie a sporit volumul de muncă al acesteia
şi a determinat prelungirea duratelor procedurale, având efecte negative asupra desfăşurării proceselor.
Crearea unei a doua curţi comunitare a devenit o necesitate în perspectiva ameliorării sistemului
judiciar comunitar.
Tribunalul a luat astfel fiinţă pe baza prevederilor introduse de Actul Unic European în cele
trei tratate constitutive. Aşadar, la cererea Curţii şi după consultarea Comisiei şi a Parlamentului,
Consiliul a hotărât, cu unanimitate , crearea unei jurisdicţii de primă instanţă, pe lângă Curtea de
Justiţie.
6.3.3. Curea de Conturi;

Înfiinţarea Curţii de Conturi se înscrie în contextul aplicării şi consolidării finanţării Comunităţilor
prin resurse proprii şi în cel al atribuirii Prlamentului European a responsabilităţii de a descărca
Comisia pentru execuţia bugetului1.
Curtea de Conturi a fost prevăzută de Tratatul din 22 iulie 1975, care a reformat procedura
bugetară şi a înlocuit Comisia de Control prevăzută de Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. şi Comisarii pentru
Conturi prevăzuţi de C.E.C.O. În ciuda numelui folosit, Curtea de Conturi nu este o jurisdicţie. Ea a
fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht din anul 1993.
Curtea de Conturi numără în prezent 28 de membri, aleşi dintre persoanele care aparţin sau au
aparţinut în ţările lor instituţiilor de control extern sau care posedă o calificare deosebită pentru această
funcţie. Ei trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă. Dispoziţiile privind interdicţia exercitării
altor activităţi profesionale, datoria de probitate şi discreţie, acceptarea de funcţii sau avanteje după
1
25 martie 1957
1
A. Fuerea, “Manualul…”, op. cit., pag. 96
47
încetarea mandatului, privilegiile şi imunităţile sunt, în general, identice cu cele prevăzute pentru
judecătorii Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene1.
Prin atribuţiile care îi revin, Curtea de Conturi exercită două categorii de funcţii: funcţia de control,
exprimată prin aceea că examinează legalitatea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură gestiunea
financiară la nivel comunitar, şi funcţia consultativă, care presupune prerogativa conferită prin tratate
acestei instituţii de a emite avize consultative.
6.3.4. Banca Centrală Europeană;

Aceasta este o instituţie financiară învestită cu putere de reglementări şi decizie în cadrul sistemului
financiar comunitar. B.C.E. are personalitate juridică proprie şi se bucură în toate statele membre de
capacitatea juridică cea mai largă recunoscută persoanelor juridice de legislaţia naţională. Dispune de
propriul său personal, iar normele juridice aplicabile acestuia sunt cuprinse în Statutul Băncii 1.
Membrii S.E.B.C. şi implicit cei ai B.C.E. sunt obligaţi să nu divulge informaţiile care sunt sub
incidenţa secretului profesional, chiar şi după încetarea funcţiilor lor; ei se bucură pe teritoriul statelor
membre de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii misiunilor lor. Totodată, Banca beneficiază
de independenţă în exercitarea competenţelor, aşa încât nici un membru al organelor sale de decizie nu
poate accepta instrucţiuni din partea instituţiilor comunitare, a statelor membre sau a unui alt
oraganism. Ca instituţie financiară, B.C.E. dispune de un capital şi de resurse proprii. Băncile centrale
naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi să deţină capitalul B.C.E.
Sediul B.C.E. a fost stabilit la Frankfurt. Structura organizatorică a acesteia este tripartită, în cadrul ei
desfăşurându-şi activitatea următoarele organe :
 Consiliul Guvernatorilor (organ de direcţie);
 Consiliul Director ( organ de administraţie);
 Consiliul General ( organ de execuţie).
Consiliul Guvernatorilor este compus din membrii Comitetului Director şi din guvernatorii
băncilor centrale naţionale. El adoptă orientările S.E.B.C., stabileşte politica monetară a Comunităţii,
obiectivele monetare intermediare, ratele directoare ale dobânzilor şi structura rezervelor în cadrul
S.E.B.C. De asemenea, Consiliul Guvernatorilor este singurul abilitat să autorizeze emisiunea de
bancnote în cadrul Comunităţilor; el adoptă regulamentul interior prin care se determină organizarea
internă a B.C.E. şi a organelor sale de decizie1.
Consiliul (Comitetul) Director se compune dintr-un preşedinte, vicepreşedinţi şi 4 membri.
Consiliul General include preşedintele,vicepreşedintele B.C.E. şi guvernatorii băncilor
centrale naţionale. Atribuţiile sale se referă la îndeplinirea funcţiilor consultative ale B.C.E., colectarea
informaţiilor statistice, redactarea rapoartelor de activitate, pregătirile pentru stabilirea irevocabilă a
cursurilor de schimb ale monedelor statelor membre care fac obiectul unei derogări, în raport cu
moneda unică, stabileşte condiţiile de angajare a personalului B.C.E.
Funcţiile şi atribuţiile B.C.E.2 pot fi sistematizate după cum urmează:
 funcţia consultativă - Banca este consultată de autorităţile naţionale în privinţa oricărui
proiect legislativ în domeniile care o privesc, precum şi de către instituţiile comunitare;
 funcţii statistice - asistată de băncile naţionale, B.C.E. colectează informaţiile statistice
necesare;
 funcţii monetare - B.C.E. şi băncile centrale naţionale pot deschide conturi instituţiilor de
credit şi altor particpanţi şi pot să accepte active drept garanţie, pot să intervină pe pieţele de
1
Privilegiile şi imunităţile aplicabile membrilor Curţii de Conturi se conformează Protocolului de la Bruxelles relativ la
Curtea de Justiţie
1
N. Diaconu, “Sistemul…”, op. cit., pag. 162
1
Idem, pag. 162
2
Art. 105 par. 4 – Tratatul de la Maastricht şi art. 4 din Statut
48
capital şi să impună instituţiilor de credit constituirea de rezerve obligatorii; B.C.E. şi băncile
centrale naţionale nu pot acorda credite fără acoperire şi nici nu pot achiziţiona direct
instrumentele datoriei către ele;
 funcţia internaţională - în domeniul cooperării internaţionale este abilitată să decidă modul de
reprezentare a sistemului bancar.

Dacă jurisdicţia internaţională este competentă, în principiu, să soluţioneze numai litigiile dintre
state, Curtea de justiţie este accesibilă şi particularilor persoane fizice sau juridice. Apoi, în timp ce
justiţia internaţională clasică este voluntar consimţită (competenţa obligatorie fiind excepţională),
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este competentă de drept în cazurile prevăzute de Tratate,
fără a mai fi necesar pentru statele membre să accepte această competenţă.

 Structura instituţională;
 Funcţionalitatea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
 Atribuţiile instituţionale;
1. Care este structura Curţii de Justiţie a Uniunii Europene?

2. Care este rolul Băncii Centrale Europene?
3. Care este structura Băncii Centrale Europene şi cum sunt implicate statele membre?
49
INSTITUŢII UNIONALE SECUNDARE
7.1. Introducere
7.3.1. Comitetul Economic şi Social;
7.3.2. Comitetul Regiunilor;
7.3.3. Banca Europeană de Invesţii;
7.1. Introducere
Pe lângă instituţiile comunitare îşi desfăşoară activitatea şi numeroase organe auxiliare ce

îndeplinesc funcţii cu caracter financiar, tehnic sau consultativ.
- Cunoaşterea structurii Comitetului Economic şi Social;

- Cunoaşterea structurii Comitetului Regiunilor;
- Atribuţiile Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor;
– studenţii vor analiza importanţa instutuţiilor secundare la nivel unional;

– studenţii se vor familiariza cu structura şi funcţionarea Comitetului Economi şi Social şi a
Comitetului Regiunilor
7.3.1. Comitetul Economic şi Social;

Consiliul şi Comisia Comunităţilor Europene sunt asistate de un Comitet Economic care exercită
funcţii consultative şi care reprezintă patronatul, salartiaţii şi diferite ramuri de activitate3.
3
Agricultori, meşteşugari, proprietari de întreprinderi mici şi mijlocii, liber-profesionişti, reprezentanţi ai consumatorilor, ai
comunităţii ştiinţifice şi pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei şi ai mişcărilor ecologiste
50
C.E.S. este modelul , la nivel comunitar, al Comitetelor economico-sociale existente în statele
membre în cadrul cărora patronii se pun de acord cu sindicatele. Comitetul Economic şi social are o
triplă vocaţie1:
 contribuie la decizia comunitară, adresând opinii care informează autorităţile de preocupările
sau de obiectivele pe care el le consideră ca fiind primordiale;
 constituie locul de dialog privilegiat şi permanent între diferitele categorii socio-profesionale;
 reprezintă un centru de informare indispensabil cu privire la iniţiativele şi realitatea
comunitară.
7.3.2. Comitetul Regiunilor;

Comitetul Regiunilor este un organ nou, instituit prin Tratatul de la Maastricht. El are un caracter
consultativ şi este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, contribuind astfel la
consolidarea legăturilor dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni, la apropierea şi implicarea acestora în
deciziile Uniunii1.
Înfiinţarea acestui comite răspunde în mod concret şi unora dintre obiectivele stabilite prin Tratatul
de la Maastricht, în sensul preocupării de aprofundare solidarităţii între statele membre, cu respectarea
istoriei, culturii şi a tradiţiei lor şi de întărire a caracterului democratic şi a eficacităţii funcţionării
instituţiilor, în scopul de a le permite să-şi îndeplinească, într-un cadru instituţional unic, misiunile ce
le-au fost încredinţate2.
7.3.3. Banca Europeană de Invesţii;

Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) a fost creată prin Tratatul de la Roma instituind C.E.E.,
cu scopul de a finanaţa investiţiile pentru promovarea obiectivelor comunitare. B.E.I. îşi are sediul la
Luxemburg, oraş considerat din acest punct de vedere “Capitala financiară a Comunităţilor”2. Birouri
ale ei se află şi în alte oraşe ale statelor membre (Atena, Londra, Madrid, Roma etc.)
Membrii băncii sunt statele comunitare. Ea are personalitate juridică şi are misiunea de a
contribui la dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă a pieţei comune, apelând la pieţele de capital şi la
resursele proprii.
Organe ale B.E.I. sunt :
 Consiliul Guvernatorilor - compus din miniştrii delegaţi ai statelor membre ( în general, cei
de finanţe); preşedinţia este asigurată de fiecare stat prin rotaţie timp de un an, pe baza
criteriului alfabetic; defineşte direcţiile generale ale politicii băncii în materia creşterii
capitalului;
 Consiliul de Administraţie - format din administratori şi dintr-un număr de membri
supleanţi numiţi de Consiliul Guvernatorilor; Comisia îşi asigură reprezentarea printr-un
număr de doi membri; este condus de un preşedinte şi mai mulţi vicepreşedinţi şi are rolul de a
pune în aplicare deciziile Consiliului Guvernatorilor;
 Comitetul Director - cu rol de iniţiativă pe lângă Consiliul de Administraţie.
1
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 167
1
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 167
2
O. Manolache, “Drept…”, op. cit., pag. 121
2
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 154
51

Dacă jurisdicţia internaţională este competentă, în principiu, să soluţioneze numai litigiile dintre
state, Curtea de justiţie este accesibilă şi particularilor persoane fizice sau juridice. Apoi, în timp ce
justiţia internaţională clasică este voluntar consimţită (competenţa obligatorie fiind excepţională),
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este competentă de drept în cazurile prevăzute de Tratate,
fără a mai fi necesar pentru statele membre să accepte această competenţă.

 Consultare legislativă şi bugetară obligatorie;
 Funcţionalitatea Comitetului Regiunilor şi a Comitetului Economic şi Social;
 Atribuţiile instituţionale;
1. Care este structura Comitetului Economic şi Social?

2. Care este rolul Băncii Europene de Investiţii?
3. Care este funcţia celor două comitete în procedura legislativă şi bugetară?
52
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA MODULUL II
Diaconu, Nicoleta Sistemul insituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, 2001,pag.4243
Gâlea I./ M.A.Dumitraşcu / C.Morariu, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, Ed.All Beck,
2005
Cotea, Felician Drept comunitar instituţional, Ed. Aeternitas, 2003
Popescu Andrei / Nicolae Voiculescu, Drept social european, Buc, 2003
Fuerea, Augustin Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, 2003
Augustin Fuerea, “Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami, Bucureşti, 2001.
Augustin Fuerea, “Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Univesrul Juridic, Bucureşti, 2002.
Gyula Fabian, “Drept Instituţional al Uniuni Europene”, Editura Hamangiu, 2012.
www.europarl.europa.eu
53

Drept Institutional Al Uniunii Europene PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Institutional Al Uniunii Europene PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lect. Univ. Dr.

DREPT INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

După parcurgerea acestui curs, studentul va fi în măsură:

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. INSTITUIREA COMUNITATILOR EUROPENE (4 ORE)

Teme de control (TC): 2 teste grilă cuprinzând 15 întrebări cu 4 variante de răspuns la

Bibliografia se regăseşte în curs şi este completată pe parcursul semestrului cu articole cu

1.1. Ideea înfiinţării unei Europe unite

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească conceptele cooperare europeană şi internaţională

Timpul alocat unităţii de învăţare: 4 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Organizaţii internaţionale de cooperare constituite în Europa occidentală după cel

1.3.2. Organizaţii internaţionale cu caracter integrativ constituite în Europa occidentală

1.4. Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Concepte şi termeni de reţinut

 Organizaţia internaţională, evoluţia comunitaţilor europene;

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce este organizaţia internaţională ?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU CAPITOLUL I.

1. Modificările tratatelor constitutive;

Pefecţionarea instituţională a comunităţilor europene este apreciată de unii autori ca fiind

Obiectivele unităţii de învăţare:

- Însuşirea unor cunoştinţe privind evoluţia de la Comunităţile Europene, ca şi construcţie

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învăţare: 4 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Tratatul de fuziune de la Bruxelles

Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu structură

2.3.3.1 Structura Tratatului de la Maastricht

2.3.4. Tratatul de la Amsterdam

2.3.5. Reuniunea de la Nisa

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Potrivit Tratatului de la Maastricht procedura de adoptare a acţiunilor comune în domeniul

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce modificări importante aduce Actul Unic European în structura instituţional-europeană?

Kent, Penelope European Community law, The MaudE.Handbook Series, 1992

Fuerea, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2002

Buţiu, Călina Ana Dezvoltare comunitară, Alba-Iulia, 2003

Hen, Christian / Jaques Leonard,Uniunea Europeană, Ed.CNI „Coresi” SA, 2001

Cotea Felician, Drept comunitar instituţional,Ed. Aeternitas,2004

Mihăilă, Marian, Drept instituţionl comunitar,Ed. Lumina Lex,2002

Obiectivele unităţii de învăţare:

- Însuşirea unor definiţii, concepte şi probleme privind conţinutul şi caracteristicile dreptului

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învăţare: 4 ore

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Izvoarele dreptului comunitar european

În literatura de specialitate, nu există o clasificare unitară a izvoarelor dreptului comunitar. Unii

3.3.1.2. Izvoarele scrise ale dreptului comunitar european

DREPTUL COMUNITAR SECUNDAR (derivat)

3.3.1.3. Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar european

3.3.6. Ierarhia normelor comunitare

= Acordurile încheiate între Comunităţi cu terţe state. Situaţia acordurilor încheiate

Sinteza unităţii de învăţare 3

Dreptul european este, în acest sens, drept internaţional public.

Concepte şi termeni de reţinut

 supranaţionalitate, izvor, cutumă;