DREPTUL UNIUNII

EUROPENE
DR ANDA VERONICA NEDELCU-IENEI
 Cursul I
Aspecte istorice ale construcţiei europene
• I.1. Aspecte istorice ale civilizaţiei europene şi proiecte pentru ideea de unitate europeană

• Originea mitologică a cuvântului „Europa”, provine din grecescul „Europa”, -ae sau latinescul „Europe”, -es, şi se traduce „cu ochii
mari” (Jean Vertemont)

• Etimologic s-a stabilit o relaţie între cuvântul Europa ca derivând din cuvântul semit „oreb” sau „ereb”, care înseamnă apus, seară,
„ţara soarelui apune”

Conturarea fizico-geografică a Europei în antichitatea greacă a secolului al VIII-lea î.Chr.

• - în scrierile lui Hesiod, care stabileşte întinderea Europei la Nord de Grecia continentală, excluzând Peloponezul şi insulele greceşti
• - la istoricului grec Herodot, din secolul al V-lea î.Chr., în lucrarea s-a „Istorii”:
• - ex. Europa, apare atunci când face referire la grecii ce împart pământul în trei părţi şi anume: Europa, Asia, Libia (Africa actuală).
• după anul 1453,(după cucerirea Constantinopolului), Rusia şi Turcia au făcut ca limitele geografice ale bătrânului continent să devină
o chestiune geopolitică.
• în sec. al XIV-lea, apar mulţi gânditori europeni care stabilesc dimensiunile Europei din punct de vedere cultural, politic şi geografic:
• Pierre du Bois, introduce:
» ideea europeană în istorie şi
» un plan de federaţie europeană,

idei care au fost reluate în secolul al XV-lea

• se conturează ideea de Europă sub aspect religios, Christiana Comunitas,
• cât şi sub aspectul unei solidarităţi virtual politice în faţa unui pericol eminent (al penetrării turcilor în Europa balcanică şi de Est)
 secolului al XVI-lea, după
• Edgar Morin, Europa unde „va domni războiul tuturor contra tuturor” sau
• Bernard Voyenne, Europei unde descoperirilor geografice făcute de Cristofor Columb, Vasco da Gama, Magellan, îi
succede o nouă Europă – o Europă maritimă, deschisă şi flexibilă la ideea de progres

• lucrările lui
• Machiavelli
• Erasm de Rotterdam

Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea

• sunt caracterizate de laicizarea şi diviziunea Europei.
• în anul 1625 Grotius, publică tratatul „De jure belli et pacis” (un drept internaţional caracterizat de ideea arbitrajului).
• asistăm la proiecte de federalizare europeană pe fondul consolidării statelor – naţiune, la o adevărată revoluţie
intelectuală, - „Epoca Luminilor” prin:
» Abatele de Saint-Pierre
» J.Jack Rousseau
» Voltaire, sau
» Emmanuel Kant, care pleda pentru o suveranitate a dreptului şi în 1795 propunea o „federaţie de state libere” după modelul Statelor Unite ale Americii.
» Montesquieu în „Pensees diverses – Portrait de soi-meme”

 
• putem spune că, Europa secolului al XVIII-lea „este o comunitate de civilizaţie care proclamă superio­ri­tatea esenţială
şi absolută a religiei, a rasei albe şi a limbii franceze”
• în esenţă, Abatele Saint-Pierre făcea referire la un model de stat federal funcţional pe care J. Jack Rousseau îl considera
posibil doar prin revoluţie, apreciind ca nerealist acest model federal propus de abate privind renunţarea voluntară la
suveranitate sau la o parte din aceasta de către statele membre.
 Europa secolului al XIX-lea,
Europa Revoluţiei Franceze
• aduce principii noi care schimbă principiile lumii vechi şi anume:
– se afirmă principiile drepturilor funda­men­tale ale omului şi cetăţeanului,
– dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, şi altele.
• Revoluţia franceză a deschis cea mai frumoasă pagină din istoria lumii, lăsând în urma s-a, un cod civil şi o administraţie
centralizată.
• Cât priveşte harta Europei, va suferi modificări determinate de schimbul compensatoriu de teritorii fără a ţine cont de
aspiraţiile naţionalităţilor.
 
• Secolul al XIX-lea e cunoscut sub denumirea de „perioada trezirii naţiunilor”.
• Naţionalitatea este un termen folosit des, având sensul „unei aglomerări de oameni formând în fapt, sau aspirând o
formă, în virtutea originilor, tradiţiilor şi intereselor comune, o naţiune distinctă de altele”.
• Fiecare naţionalitate este mânată de un puternic sentiment naţional, aspirând la integrare naţională în cadrul unui stat
naţional”.
• La popoarele aflate sub dominaţia străină, acest sentiment „naţional” se bazează pe trei elemente principale şi anume:
– istoria (trăită);
– limba (ca mijloc de transmitere al valorilor naţionale) şi
– religia (ca mijloc de apărare a identităţii naţionale).
• Giuseppe Mazzini, fondează mişcarea „Tânăra Europă”, cu scopul de a crea „o Europă liberă şi unită”, proiectul
eşuează, dar ideile sale sunt preluate de intelectualii din a doua jumătate a secolului,
• ca Victor Hugo, care se pronunţă pentru
– „Statele Unite ale Europei” sau pentru „Republica federală europeană”, concepte care vor face furori în Europa secolului naţionaliştilor. 
• George Sorel prevestind primul război mondial în „Reflexiile asupra Violenţei”, ţine discursul european de sfârşit de
secol, în care reia tema decadenţei europene
 Prima jumătate a secolului al XX-lea, caracterizată de
• primul război mondial, pornit ca un război al statelor europene pentru a împlini principiul naţionalităţilor, s-a
încheiat cu o pace denumită de istorici ca „babilonism naţional”.
• Richard Coudenhove-Kalergi, lansează un apel pentru crearea „Pan-Europei”.
• publică „Manifestul paneuropean” în care îşi afirmă ideile referitoare la crearea unei confederaţii europene,
preconizând unirea tuturor statelor democratice ale Europei într-o grupare politică şi economică internaţională, în
care statele participante trebuiau să renunţe la o parte din suveranitatea naţională în favoarea principiilor supra­
naţionale, garanţie a menţinerii păcii.
• această construcţie europeană se baza pe principiul arbitrajului internaţional care deschidea calea suprimării
frontierelor vamale şi a liberului schimb.
• această Paneuropă a lui Kalergi s-ar fi format după modelul Elveţiei din 1648, al Germaniei din 1871 şi al Statelor
Unite ale Americii din 1776.
• contele fondează mişcarea „Uniunea Pan-Europeană”, care va avea ca preşedinte pe Aristide Briand, om politic
francez, de o excepţională prestanţă politică, partizan al reconcilierii franco-germane.

• în 1926 se creează „Uniunea economică şi vamală europeană”

• un an mai târziu, la Geneva „Federaţia pentru Înţelegerea europeană”.
• în 1929, la Geneva, Aristide Briand, prezintă proiectul său în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, susţinând ideea
legăturii federale între popoarele europene bazată pe criterii economice, dar fără să aducă atingere „suveranităţii
nici unei naţiuni”,
• propunând constituirea unei confederaţii europene dorind să obţină prin antrenarea Germaniei, angajamentul
acestei privind respectarea atât a graniţelor cehe şi poloneze, cât şi securizarea sistemului francez de alianţe.
• în mai 1930, prezintă un Memorandum redactat de Alexis Leger, referitor la „organizarea unui regim de uniune
federală europeană”, adică crearea unei „Uniunii Federale Europene”, guvernelor statelor membre ale Ligii
Naţiunilor Unite, care datorită naţionalismului epocii, nu va rezista (fiind respins de Marea Britanie).
• Criza economică care a determinat atât consecinţe sociale cât şi consecinţe materiale, a făcut şi mai
acută diviziunea statelor europene, câştigând teren regimurile totalitare în dauna puterilor
democratice şi liberale.

• cel de-al doilea război mondial, va pune în evidenţă diferenţa de opţiune politico-economică între
Europa liberală şi democratică şi Europa cea totalitară.

• Altiero Spinelle, (membru al Comisiei Europene şi al Parlamentului European şi membru al Clubului

Crocodilului, denumit aşa după numele restaurantului din Strasbourg fondat în 1980, în care se
adunau membrii săi care erau parlamentari europeni convinşi de necesitatea unei Europe politice)
• a jucat un rol important pe scena politică în privinţa cooperării politice în cadrul Europei comunitare şi
• a redactat Manifestul de la Ventotene, ”Pentru o Europă liberă şi unită”

• W. Churchill, în calitate de şef al opoziţiei (1945-1951), şi de premier britanic, a susţinut cu putere

politica de uniune europeană, subiectul de predilecţie al discursurilor sale din octombrie 1942:
• „Oricât de departe poate părea astăzi acest obiectiv, eu am speranţa fermă că familia europeană va
acţiona într-o uniune strânsă în cadrul Consiliului Europei. Aştept şi doresc crearea Statelor Unite ale
Europei unde va fi posibilă orice călătorie fără obstacole. Sper să văd economia Europei studiată într-
un tot unitar. Sper să văd un Consiliu care să regrupeze poate 10 naţiuni, printre care fostele Mari
Puteri…”, şi de la Fulton (Missouri din 5 martie 1946) şi mai ales de la Zurich (din 19 septembrie 1946).
• în celebrul său discurs istoric din aula Universităţii din Zurich, după evocarea ravagiilor pricinuite de
războiul care dea bea se terminase, Churchill, a invitat duşmanii din ajun, îndeosebi Franţa şi Germania,
la masa reconcilierii în scopul de a crea progresiv ceea ce el a numit din nou un „Consiliu al Europei”.
Acesta îi apărea drept: „un remediu care, ca prin miracol, va transforma în întregime situaţia şi, pe
parcursul câtorva ani, va conferi Europei aceeaşi liber­tate şi fericire ca cea de astăzi din Elveţia… Noi va
trebui să edificăm Statele Unite ale Europei”,
• continuând cu opiniile sale privind viitorul Europei după cel de al doilea război mondial,
considerând că trebuia organizat, mai întâi, „un parteneriat între Franţa şi Germania”:
„Trebuie să recreăm o familie europeană într-un cadru regional care se va numi, poate,
Statele Unite ale Europei şi primul pas politic va fi acela de a constitui un Consiliu al
Europei […]. Vă spun: Europă, în picioare!”
• Pentru a realiza pacea şi libertatea, şi a pune capăt „tuturor crimelor şi nesocotinţelor
trecutului” a spus el, „trebuie să construim un soi de State Unite ale Europei”.
• În alte trei cuvântări majore, la
» Londra în 1947,
» la Haga în 1949 şi
» la Strasbourg în 1949, Churchill avea să-şi reînnoiască mesajul
• Churchill privea înapoi, spre idealismul internaţionalist din anii douăzeci asociat cu Briand,
Stresemann şi Coudenhove, adică, nişte „State Unite ale Europei” bazate pe o alianţă de
state suverane în care dorea ca Marea Britanie să joace un rol central. Dar, vom vedea că
tocmai acest tip de „interguvernalism” a fost considerat cel mai mare obstacol de către
fondatorii viitoarei Uniuni Europene, Monnet fiind convins că scopul nu putea fi atins decât
într-un alt mod.
• Este semnificativă concluzia lui L. Cartou asupra construcţiei Europei în lucrarea
„Communautes europeennes” (Ed. Dalloz, 1991,p.1): „Construcţia Europei, ai cărei martori
suntem, a fost pregătită de generaţii de scriitori, de filosofi, de istorici, de poeţi, de
jurnalişti, de teoreticieni politici. Nu au cunoscut toţi un succes egal, dar toţi au contribuit
la întreţinerea nostalgiei unităţii antice pierdute, regăsite pentru scurt timp de Carol cel
Mare şi speranţa de a o restabili între părţile disociate ale Europei.”
• 5 iulie 1947, în calitate de Secretar de Stat, George Marshall (pune la punct
desfăşurarea livrărilor cu titlu de împrumut,)
• este invitat la distribuirea premiilor Universităţii din Harvard, ocazie cu care îşi ţine
discursul în care îşi expune faimosul „Program of European Recovery”, punct de
plecare pentru ceea ce numim „Planul Marshall de reconstrucţie a Europei”.

• După cele două războaie mondiale, Europa se prezintă slăbită, asfixiată de o lipsă de
lichidităţi – „dollar gap”, - căreia i se opune o Americă superputernică.
• Opinia publică percepe în 1947 şi 1948, un nou curs.

• Asistăm la divizarea ideologică a lumii în două tabere, la înfruntarea Occidentului,

„apărător al libertăţii”, cu „tabăra antiimperialistă şi democratică”, a lui Andrei Jdanov.
• În ciuda ajutorului acordat de UNRRA, o sută de milioane de europeni, nu dispun de
cele 1.500 de calorii pe zi ce marchează pragul foamei. În Franţa, rata zilnică de pâine
era inferioară celei distribuite în timpul războiului.

• După eşecul Conferinţei de la Moscova privind reparaţiile germane, la 5 iunie 1947, la

Harvard, George Marshall anunţa:
• „Europa are nevoie de un ajutor extern substanţial, fără de care ar cunoaşte o
deteriorare economică, socială şi politică dintre cele mai grave”.
 Crearea O.E.C.E.
• teoretic oferta americană privea întregul teritoriu european,
• numai şaisprezece ţări occidentale au acceptat, Planul Marshall pus în aplicare de Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică, şi anume:
• Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Suedia iar
• şapte ţări ca: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Finlanda, Polonia, România şi Ungaria au refuzat invitaţia.

• La Paris, în 12 iulie, a început sub preşedinţia lui Ernest Bevin, Conferinţa pentru Cooperare Economică Europeană, care
a creat un Comitet de lucru, condus de Herve Alphand, care avea sarcina de a întocmi „constituţia” unei organizaţii
permanente, care să se ocupa de punerea în aplicare a Planului Marshall.
• Membrii Conferinţei pentru Cooperarea Economică Europeană erau reprezentanţii statelor, personalităţi binecunoscute
ca: Paul-Henri Spaak, Paul van Zeeland, Dirk Strikker, Anthony Eden,
• secretarul general al organizaţiei a fost Robert Marjolin, până în anul 1955, iar, după, Rene Sergent.
• O criză a lovit Planul Marshall în toamna anului 1949, care a făcut ca statele membre ale O.E.C.E. să ajungă la un acord,
în scopul liberalizării a 50% din importurile private de alimente, produse manufacturiere şi materii prime, ceea ce a făcut
ca 60% din comerţul european privat să fie liberalizat, prin O.E.C.E., până la sfârşitul anului 1950, iar în 1955, procentul
crescând la 84% respectiv 89%, în 1959.

• Datorită ridicării NATO şi sfârşitului Planului Marshall, importanţa O.E.C.E. scade, după anul 1952, şi este înlocuită în
1961, cu Organizaţia Europeană pentru Cooperare şi Dezvoltare - O.E.C.D., alăturându-i-se Statele Unite şi Canada (în
prezent, numără 30 de membri).
• Asemănări şi deosebiri:
• O.E.C.D. se deosebeşte de O.E.C.E. prin „compoziţia extraeuropeană”, adică alături de statele membre, statele asociate
Canada şi SUA devin membre, iar în următorii anii şi alte state extraeuropene şi au ca principii atât democraţia,cât şi
economia de piaţă. În cadrul organizaţiei, limbile oficiale sunt franceza şi engleza.
• între cele două organizaţii există continuitate ce rezultă şi din păstrarea aceluiaşi sediu din Paris – Chateau de la Muette.
• Pentru ţările beneficiare, ERP
» accelerează relansarea economică şi lecţia solidarităţii,
» face inflaţia să scadă şi să se dezvolte schimburile comerciale, iar
» pentru partidele comuniste regrupate în Kominform, „marshalizarea” are semnificaţia colonizării Europei de către
Statele Unite .

• În zonele occidentale ale Germaniei, reforma monetară din iunie 1948, reuşeşte crearea mărcii germane
(Deutsche Mark), inaugurând prima mare criză a Războiului rece.
• Cortina de Fier evocată de Churchill în 1945, (deşi discursul lui Churchill de la Fulton, din 5 martie 1946, a făcut ca
această expresie să devină celebră, termenul de „cortină de fier” se folosise înainte, inclusiv într-un articol al lui
Josef Goebbels din „Das Reich”, din 25 februarie 1945, în care avertiza că o capitulare a Germaniei ar putea duce la
ocuparea sovietică a celei mai mari părţi a Reich-ului şi a Europei de Est, împărţind continentul printr-o „cortină de
fier” de „dimensiuni enorme”) devine o realitate tangibilă pentru opinia publică:
• „Europa de Vest, trăind sub asistenţă americană, i se opune cea de Est, supusă căii staliniste”

• Deşi Planului Marshall a fost considerat un gest altruist din partea S.U.A. de a-şi ajuta aliaţii vest-europeni
pauperizaţi, au existat interese economice consistente, deoarece pentru America, Europa, reprezenta „o piaţă
enormă, de sute de milioane de persoane”, pe care aceştia nu-şi puteau permite să o piardă, (era ocazia pentru
fabricanţii şi furnizorii americani care căutau cu disperare pieţe de desfacere pentru produsele lor) după ce
comenzile de material de război încetaseră. Putem face o comparaţie cu ajutorul oferit anterior de Truman, Greciei
şi Turciei, ajutor care nu era nici pe departe exclusiv financiar (el incluzând cereale, maşini-unelte şi vehicule
produse în America).
• pentru corporaţiile americane exista posibilitatea de a cumpăra bunuri europene valoroase la preţuri de dumping
(o formă de intervenţionism faţă de care Charles de Gaulle s-a arătat deosebit de alarmat).
• Nu putem să nu amintim opinia scriitorului american John Lukacs, despre efectele Planului Marshall, şi anume:
principalul său efect fiind de natură politică nu economică, datorită hotărârii Statelor Unite de a menţine prezenţa
americană în această zonă şi:
• „… Prin anii ’50, structura socială a Europei Occidentale începuse să semene cu cea a Statelor Unite. În prezent,
această transformare este deplină şi diferenţele dintre Statele Unite şi celelalte societăţi democratice nu mai sunt
de ordin economic sau social, ci naţional şi cultural”.
 Crearea Consiliului Europei
• Este vorba de o Europă atlantică şi nu de una europeană.
• Consiliul Europei apare ca o construcţie diferită de predecesoarele sale, ea fiind rezultatul unei
manifestări spontane a numeroaselor mişcări europene apărute în perioada de după încheiere a
războiului, reunite în cadrul unui congres ţinut în mai 1948, la Haga.
• Congresul s-a deschis la 7 mai, la Haga, în sala Cavalerilor Statelor Generale (Ridderzaal), unde au
participat peste 700 de delegaţi din 16 ţări, ceea ce sublinia amploarea mişcării în favoarea unei
Europe unite.

• preşedinte de onoare a fost Winston Churchill.

• „Mesajul către Europeni”, a fost redactat şi lecturat de către Denis de Rougemont şi adoptat în
cursul ultimei şedinţe, prezidate de W. Churchill:
• „Noi dorim o Europă unită restituită în totalitatea ei liberei circulaţii a oamenilor, a ideilor şi a
bunurilor.
• Noi dorim o Cartă a drepturilor omului, care să ga­ranteze libertatea de gândire, de reuniune şi
de exprimare, cât şi libertatea unei opoziţii politice.
• Noi dorim o Curte de Justiţie capabilă să aplice sanc­ţiunile necesare pentru respectarea Cartei.
• Noi dorim o Adunare Europeană unde să fie repre­zentate forţele tuturor naţiunilor noastre.
• Şi noi, în deplină libertate, ne luăm angajamentul de a depune toate eforturile în mijlocul familiilor
şi în public, în cadrul partidelor noastre, în bisericile noastre, în cercurile profesionale şi sindicale,
printre oamenii şi guvernele implicate în această operă de salvare publică ce reprezintă o şansă
supremă a păcii şi dovada unui viitor măreţ pentru această generaţie şi pentru cele ce vor urma”.
• alături de ceilalţi părinţi fondatori ai Europei, la Conferinţa de la Haga din data de 7-11 mai 1948, Salvador Madariaga,
are o intervenţie remarcabilă şi anume:
• „Europa nu va exista decât cu condiţia ca popoarele care trăiesc aici să se simtă cu adevărat proprietare ale unui
patrimoniu cultural comun şi unic pe care trebuie să-l apere şi să-l pună în valoare”.
• Această ideea a unei „Europe unite” nu era nouă, concretizarea ei producându-se prin semnarea la Palatul St. James a
Tratatului de la Londra, la data de 5 mai 1949, când a fost creat Consiliul Europei, şi
• când ministrul de externe britanic, Ernest Bevin, la semnarea Statutului acestei organizaţii a sugerat ca sediul noii şi
primei organizaţii politice postbelice pentru cooperarea interguvernamentală şi interparlamentară, să fie oraşul
Strasbourg,
• oraş simbol, de frontieră pentru care s-au purtat lupte, fiind cucerită şi recucerită, între două ţări vecine, iar limbile
oficiale sunt franceza şi engleza.
• „Ce loc mai bun putea fi găsit pentru a marca începutul unei ere a reconcilierii, înţelegerii şi cooperării a marilor
puteri divizate în cel de-al doilea război mondial?”.
• Consiliul Europei avea ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia, iar la ora actuală cuprinde 47 de state membre.
• putem spune că ne aflăm în prezenţa celei mai vaste organizaţii europene, - de unde şi numele de „Europa mare” (fiind
promotorul valorilor europene).
• acest tratat a intrat în vigoare foarte repede, (3 august 1949) deşi de regulă de la momentul semnării unui tratat
internaţional şi până la intrarea sa în vigoare trece un anumit timp.
• în 8 august 1949, la Primăria oraşului Strasbourg are loc un eveniment istoric şi, anume prima sesiune a Comitetului
Miniştrilor, ale cărei lucrări au fost deschise de Robert Schuman ministrul de externe al ţării gazdă – Franţa - şi
prezidate de ministrul belgian al Afacerilor Externe, Paul - Henri Spaak .
• în decembrie 1949, Michel Debre , propune un proiect de Pact pentru Uniunea Statelor Europene, iar
• în 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, secondat de seful Organizaţiei naţionale a Planificării
din Franţa, Jean Monnet a anunţat că Franţa propune crearea uneiComunităţi Europene a cărbunelui şi Oţelului
(CECO).
• Denumită ulterior „Declaraţia Schuman”, aceasta constituie „piatra fundamentală a construcţiei comunitare”.
• actorul principal al construcţiei comunitare era Jean Monnet, Schuman a făcut un pas îndrăzneţ prin anunţarea planului
„său” apelând direct la popoarele Europei prin intermediul mass-media.
• în data de 9 mai 1950, într-o emisiune radiodifuzată, Schuman a dezvăluit lumii planul lui Jean Monnet (dată comemorată azi
ca „Ziua Europei”).

• „Pacea mondială” nu se poate salvgarda fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă.
Contribuţia pe care o poate aduce o Europă organizată şi vie civilizaţiei este indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor de
pace. Asumându-şi timp de peste douăzeci de ani rolul de susţinătoare a unei Europe unite, Franţa a urmărit întotdeauna ca
scop esenţial slujirea păcii. Nu s-a realizat o Europă, şi am avut război.

• Europa nu se va făuri dintr-o singură dată, nici con­form unui singur plan. Ea va a fi construită prin fapte concrete, care mai
întâi vor crea o solidaritate de facto. Reunirea naţiunilor Europei necesită eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi
Germania (...).

• Având în vedere acest scop, guvernul francez propune să se ia imediat măsuri asupra unui aspect limitat dar decisiv (...)
propune ca producţia franco-germană de căr­bune şi oţel, în ansamblul ei, să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în
cadrul unei organizaţii deschise la participarea celorlalte ţări ale Europei. Reunirea pro­duc­ţiei de cărbune şi oţel trebuie să
furnizeze imediat condiţiile pentru punerea bazelor comune ale dezvoltării economice, reprezentând un prim pas spre
federalizarea Europei”

I.2. Personalităţi care au marcat istoria integrării europene

Părinţii fondatori
• ai construcţiei europene, aceştia sunt personalităţile care au luat parte activă la această construcţie:
– Konrad Adenauer,
– Alcide De Gasperi,
– Winston Churchill,
– Robert Schuman şi
– Jean Monnet.
• putem spune că în fiecare dintre statele membre ale Uniunii au existat unul sau doi oameni care şi-au consacrat viaţa visului
european.
 TEST
 
1. Care sunt principiile noi aduse de Europa secolului al XIX-lea ?
 
a. .................................................................................................................................................
b. .................................................................................................................................................
c. ..................................................................................................................................................

2. Cine este autorul „Manifestului Pan-European”?

 
a. Aristide Briand
b. Alcide De Gasperi
c. Richard Coudenhove-Kalergi
 
3. Enumeraţi ţările care acceptă planul pus în aplicare de O.E.C.E.?

a. ..................................................................................................................................................
b. ..................................................................................................................................................
c. ..................................................................................................................................................

4. Cine a făcut public planul lui Monnet? ..........................................................................................

şi cum se intitulează acesta? .......................................................................................................
......................................................................................................................................................
 Cursul II
Premise ale Europei Unite – organizaţii europene de cooperare clasică

II.1. Organizaţii internaţionale guvernamentale

 
Definiţia OIG
Convenţia internaţională asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile cu caracter universal, din anul 1975, în art. 1, lit. a): „o asociaţie de state
constituită printr-un tratat, dotată cu o constituţie (tratat constitutiv) şi organe comune şi având personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre”.

Tipuri de organizaţii internaţionale guvernamentale:

În funcţie de
• obiectul şi scopurile stabilite prin actul de constituire:
• OI cu vocaţie politică: Consiliul Europei, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane;
• OI cu vocaţie economică: Organizaţia mondială a Comerţului;
• OI cu vocaţie de asigurare a securităţii: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europei Occidentale;
• OI cultural-ştiinţifice: UNESCO.

În funcţie de aria de cuprindere a membrilor lor:

• OI cu vocaţie universală: Societatea Naţiunilor Unite, ONU şi organizaţiile sale specializate ca: OIM, OMS etc.;
• OI cu vocaţie regională, constituite de regulă pe criteriul geografic: Consiliul Europei, OSCE, Organizaţia Statelor Americane, Liga Arabă etc.
 
În funcţie de aria competenţelor lor:
• OI cu competenţă generală, precum ONU;
• OI cu competenţă specială, precum organizaţiile specializate ale ONU, NATO etc.

În funcţie de posibilitatea altor state de a deveni membre ale lor:

• OI deschise: ONU şi organizaţiile ei specializate;
• OI închise: Organizaţiile politico-militare.
• În funcţie de plenitudinea suveranităţii statelor membre:
• organizaţii de cooperare clasică, în care statele î-şi păstrează plenitudinea suveranităţii lor;
• organizaţii suprastatale (supranaţionale), acestora statele membre le cedează unele competenţe ale suveranităţii lor, de ex. UE.

Concluzie
Am prezentat aceste organizaţii, deoarece, construcţia europeană a debutat sub forma organizaţiilor de cooperare, iar prezentarea acestor organizaţii, ca
veritabile premise ale construcţiei Europei unite, întregesc studiul construcţiei realizate în cadrul organizaţiilor constituite pe metoda supranaţională
 II.2. Organizaţii europene de cooperare clasică
II.2.1. Domeniul militar: UEO şi NATO
II.2.1.1. Uniunea Europei Occidentale
 
Cauze
• Neacceptarea în Estul Europei a Planului Marshall, şi crearea Cominformului a dus la creşterea tensiunii internaţionale, la apariţia dezacordul
dintre cele Patru mari puteri - SUA, URSS, Marea Britanie şi Franţa – şi la eşecul conferinţelor cvadripartite din 1947 la nivelul miniştrilor de
externe.
• Tratatul de colaborare economică, socială şi culturală şi de legitimă apărare, semnat la Bruxelles, la 17.03.1948, pentru o perioadă de 50 de ani de
către Franţa, Marea Britanie şi Benelux, a pus bazele Organizaţiei Tratatului de la Bruxelles, prin care se urmărea crearea unui sistem colectiv de
apărare împotriva Germaniei, ca şi Tratatul de la Dunkerque, precum şi împotriva oricărei alte ameninţări (cum ar fi URSS).
• La Londra a fost creat un comitet permanent pentru reuniunea ambasadorilor celor patru mari puteri şi un reprezentant al Foreign Office.
 
Transformarea organizaţiei
• În 1955, prin adoptarea de protocoale de modificare şi completare a Tratatului de la Bruxelles, organizaţia se transformă în UEO, ca organizaţie
politico-militară de asistenţă mutuală şi apărare colectivă a statelor membre, renunţându-se la alte obiective, iar
• Germania devine membră a organizaţiei alături de Italia, Spania, Portugalia şi Grecia. State precum Turcia, Norvegia, Islanda şi România, dobândesc
calitatea de membru asociat, iar alte state statut de observator.
 
Obiectivul UEO
• UEO, ca organizaţie politico-militară regională, are ca scop
– promovarea unei politici paşnice şi de întărire a securităţii membrilor ei.
– după anul 1989, participă la gestionarea mai multor crize, cum ar fi:
»acţiunile concertate din Golf,
»conflictul iugoslav,
» gestionarea crizei din perioada 1997-2001 (Albania, Croaţia, Kosovo).
• Cele 10 state membre ale UEO sunt şi membre ale UE, ceea ce a dus la ideea de includere a UEO în UE, cu scopul creării unui sistem european de
securitate colectivă, ideea cunoscută în anii 2000, sub denumirea de „Europa Apărării”.
Sistemul U.E.O. care cuprinde patru grade de asociere:
– 1. membri efectivi (cele 10 state membre ale UE şi ale NATO),
– 2. membri asociaţi (statele membre NATO, dar nemem­bre UE – Islanda, Norvegia şi Turcia),
– 3. parteneri asociaţi (statele care nu sunt membre nici NATO şi nici UE), şi
– 4. state care au statut de observator (Danemarca şi Irlanda).
• Pentru americani, acest Tratat de la Bruxelles a reprezentat, începutul angajării lor militare în Europa.
 II.2.1.2. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

• Semnată prin Tratatul Atlanticului de Nord, la Washington, în 4 aprilie 1949, NATO, de către cei cinci semnatari ai Tratatului
de la Bruxelles, SUA şi Canada, precum şi de Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia şi Italia. Din anul 1952 au aderat
Grecia şi Turcia. Datorită războiului din Coreea, constituirea NATO a fost mai rapidă.

obiectiv general
• apărarea păcii şi securităţii în regiunea Atlanticului de Nord, iar după 1990,
• abordează problema securităţii membrilor în context global, adică, apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor în
acord cu Carta ONU şi
• instaurarea unei ordini paşnice, juste şi durabile în Europa.

obiectivele specifice propuse de NATO sunt:

• 1. pe plan militar, acordarea de asistenţă mutuală când un stat parte este victima unei agresiuni, precum şi acordarea de
consultanţă în acţiunea de prevenire a acţiunilor;
• 2. pe plan politic, dezvoltarea cooperării economice şi politice între statele membre.

Cine decide
• Fiecare stat parte la tratat decide individual şi colectiv acţiunile pe care le consideră necesare, inclusiv cu privire la art.5 de
folosirea forţei armate pentru restabilirea securităţii în regiunea Atlanticului de Nord.
 
Membrii
• La ora actuală, NATO numără 26 de state (la cele 12 state fondatoare: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, SUA, se adaugă statele care au aderat ulterior: Grecia, Turcia,
Germania, Spania, Cehia, Polonia, Ungaria în 1999 şi respectiv în 2004: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România,
Slovacia, Slovenia.
• Odată cu izbucnirea războiului din Coreea în 1950, N.A.T.O. este dotată cu o structură militară, comandată întotdeauna de
un general american, iar în ultimii ani, are atribuţii în implementarea Acordului de la Dayton asupra Bosniei (1995) şi implicit
din 1999 în problemele din Kosovo.
 II.2.2. Domeniul economic
II.2.2.1. OCDE

• Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică sau Planul Marshall, de refacere economică a Europei după marile probleme economice ale Europei, provo­
cate de cel de al II-lea Război Mondial, a fost acceptat numai de statele occidentale.
• În 1948, s-a înfiinţat Organizaţia Europeană de Cooperare Economică – OECE, cu sediul la Paris, iar  
• după încheierea programului de ajutor în 1952, organizaţia a continuat să existe „ ca spaţiu de promovare a unui comerţ liber între ţările membre”. În 1952 se
transformă în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – OCDE, căreia i s‑a alăturat şi Canada şi SUA.
• În prezent, OCDE are 30 de state membre (pe lângă cele 20 de state fondatoare), au devenit membre ulterior: Japonia, Finlanda, Australia, Noua Zeelandă, Mexic,
Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Coreea, Comisia Comunităţilor Europene care ia parte la lucrările OCDE.
 
II.2.3. Domeniul politic
II.2.3.1. Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

• La 5 mai 1949, reprezentanţii a 10 state europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia, Suedia, au semnat, Statutul
Consiliul Europei, la Londra,
 
Scopul
• de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi
• pentru facilitarea progresului lor economic şi social (conf.art.1 lit. B).
 
Componenţă
• În prezent, în Consiliul Europei, din 48 de state europene, 46 de state sunt membre ale acesteia (România a fost primită în anul 1993, ultimul stat primit a fost Monaco,
în octombrie 2004).
Opera principală
• La 4 noiembrie 1950, a fost semnată Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care reprezintă „opera principală” a
Consiliului Europei şi completată ulterior cu protocoale.

II.2.3.2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

• în 1972, CSCE
• a fost o formă de cooperare instituţionalizată nepermanentă, iar procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie internaţională, s-a declanşat în 1990, la reuniunea
de la Paris, când a fost adoptată Carta de la Paris pentru o nouă Europă, cu ocazia dispariţiei lagărului co­munist şi a nevoii de instaurare a democraţiei în toate
statele europene, şi punerea unui accent deosebit pe res­pectarea fiinţei umane şi a statului de drept.
 
• În anul 1994, la reuniunea la nivel înalt de la Budapesta, s-a încheiat procesul de transformare a CSCE într-o orga­nizaţie,
• ocazie cu care îşi schimbă şi numele în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa – OSCE
 TEST
1. Care sunt elementele constitutive ale unei organizaţii internaţionale?
 
a. ................................................................................................................................................................................
b. ................................................................................................................................................................................
c. .................................................................................................................................................................................
d. ................................................................................................................................................................................
 
2. Enumeraţi acţiunile la care a participat U.E.O, după anul 1989 (de gestionare a unor crize):
 
a. .................................................................................................................................................................................
b. ................................................................................................................................................................................
c. .................................................................................................................................................................................
  
3. Care din următoarele organizaţii internaţionale au vocaţie regională?
 
a. Consiliul Europei
b. Uniunea Europeană
c. O.N.U.
 Cursul III
Construcţia Europei unite
III.1. Constituţia celor trei Comunităţi Europene

• La sfârşitul anilor ’50, în Europa occidentală, asistăm la înfiinţarea organizaţiile de cooperare clasică, cu scopul realizării unei
unităţi mai strânse între statelor membre. 
• Acestor organizaţii li se adaugă organizaţii de tip nou şi anume – comunităţile europene, - care pun bazele construcţiei
europene.

• Cel mai important proiect pentru istoria a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană, a fost propunerea redactată de
diplomatul şi omul de afaceri Jean Monnet, comisar însărcinat cu planul, şi adjunctul său, Etienne Hirsh, economistul Pierre Uri
şi profesorul de drept Paul Reuter şi făcută publică de ministrul afacerilor externe francez Robert Schuman la data de 9 mai
1950, - de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO/CECA), cunoscută sub numele de „Declaraţia
Schuman”

Conţinutul Declaraţiei Schuman

• „să aşeze întreaga producţie de cărbune şi oţel a Franţei şi a Germaniei sub protecţia Înaltei Autorităţi, într-o organizaţie ce
acceptă participarea şi a altor ţări europene”.

Discursul
• cu ocazia unei conferinţe de presă susţinută în Salons de l’Horloge din Quai d’Orsay, Paris, Robert Schuman propunea punerea
în comun a industriilor – cheie de cărbune şi oţel (la aceea vreme principalele resurse pentru fabricarea armamentului), sub o
administrare comună supranaţională, de care să poată beneficia atât naţiunile franceză şi germană, cât şi alte naţiuni ale
Europei Occidentale, care a însemnat calea către integrarea europeană.

Acest proiect este

• piatra de temelie a edificiului care reprezintă apropierea franco-germană
• primit favorabil de principalele personalităţii ale vremii, cu precădere de cei germani (Konrad Adenauer) şi italieni (Alcide de
Gasperi), dar şi de cei din Benelux şi SUA, încurajând punerea în practică a acestui proiect
• ceea ce a dus la fondarea, în 1951, a ceea ce numim Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, marcând dezvoltarea
ideii europene care va fi strâns legată de istoria Comunităţilor Europene.
 III.2. Crearea organizaţiilor comunitare europene
III.2.1. Crearea CECO/CECA
 
Scopul
• Planul Schuman a fost creat cu scopul de a evita o nouă conflagraţie mondială,
• prin punerea ramurilor de bază ale industriei de armament sub control internaţional, printr-un tratat inviolabil.

Iniţiativa
• Prima dintre cele trei comunităţi, a apărut la iniţiativa Franţei la 10 iunie 1950, la Paris, unde s-au deschis negocierile pentru adoptare unui tratat constitutiv al primei comunităţi economice europene ,
• la 20 iunie, tot la Paris, a avut loc o conferinţă interguvernamentală, prezidată de Jean Monnet, la care au participat ţările Beneluxului şi Italia, urmând să fie semnat de „cei şase” Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului la data de 18 aprilie 1951, pentru o perioadă de 50 de ani.
 
Intrarea în vigoare
• Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a expirat la 23 iulie 2002, ca urmare a intrării în vigoare, la 24 iulie 2004, a Tratatului de la Nisa, de constituire a Comunităţii Europene (toate bunurile şi obligaţiile CECO/CECA
fiind transferate Comunităţii Europene).

Prevederile tratatului
• tratatul prevedea o piaţă sectorială; deşi, regulile au fost respectate numai în privinţa cărbunelui şi oţelului,
 
importanţa tratatului
• tratatul este foarte important, deoarece prin el s-a creat un sistem instituţional cu competenţe supranaţionale, ceea ce a reprezentat o ruptură de metodele tradiţionale ale relaţiilor de cooperare dintre state,  
• reprezintă un prim pas pe calea dezvoltării comunitare.
•  noua structură instituţională inovatoare o reprezintă instituţiile prevăzute prin Tratatul de la Paris:

Înalta Autoritate,
• principalul organism al CECO, cu rol de executiv comunitar,
• însărcinată cu îndeplinirea preve­derilor Tratatului (instituţie supranaţională); a funcţionat până în anul 1967, când a fost asimilată de Comisia Europeană;
• alcătuit din nouă membri aleşi în fiecare stat membru pentru competenţele lor personale, şi care îşi exercită funcţia în „spirit european, nu statal”.

Consiliul de Miniştri al CECO,

• cu rol de reprezentare a intereselor guvernelor statelor membre prin miniştrii de resort,
• de a da avize conforme în anumite situaţii;
• votul cu unanimitate se dă pentru chestiunile fundamentale.

Adunarea Comună,
• adunare parlamentară alcătuită din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale,
• cu rol de supraveghere a activităţii Înaltei Autorităţi,
• fără a dispune însă şi de modalităţi efective de acţiune (cu rol de control democratic).

Curtea de Justiţie a CECO,

• ca organ jurisdicţional al Comunităţii,
• având ca scop asigurarea respectării normelor tratatului comunitar
• Resursele proprii de care dispune CECO, provin din taxe plătite de întreprinderi

• Deoarece SUA dorea reînarmarea RFG sub control internaţional, guvernul francez propune statelor care au aderat la CECO crearea unui tratat pentru înfiinţarea unei Comunităţi Europene de Apărare (CEA) semnat la
27 mai 1952, iar în acelaşi timp, Adunarea Parlamentară a CECO a elaborat, la cererea statelor membre, un proiect de statut pentru crearea unei Comunităţi Politice Europene.
 
• însăşi Adunarea Parlamentară franceză a respins ratificarea tratatului, ceea ce a dus la eşecul ambelor Comunităţi (cea a CEA şi a CPE), şi la reglementarea acestor probleme în cadrul NATO şi a UEO (organizaţie de
apărare înfiinţată în 1954), pentru a compensa, neratificarea CEA.
 III.2.2. CEE – Comunitatea Economică Europeană
 
Motivul
• creării CEE o reprezintă
• respingerea de către Parlamentul francez a CEA
• demisia lui Jean Monnet de la preşedinţia Înaltei Autorităţi a CECO.

• O nouă tentativă de relansare a integrării a fost făcută de statele Benelux, care propuneau fuzionarea economiilor naţionale într-o Piaţă internă unică europeană.

Scopul
• reuniunii miniştrilor afacerilor externe ai guvernelor celor şase state membre ale CECO, la Messina, în Italia, în 1-3 iunie 1955, a fost proiectarea unei Pieţe Comune deschise economiei şi energiei nucleare (ca urmare a unui referendum olandez care cerea
crearea unei pieţe comune între cei şase).  
• Aceştia au fost de acord cu înfiinţarea unui grup de analiză format din experţi guvernamentali sub preşedinţia ministrului de externe belgian Paul-Henri Spaak, care a făcut public raportul privind constituirea unei Comunităţi Economice Europene (CEE) şi a
unei Comunităţi Europene a Energiei Atomice (Euratom).
 
Scopul raportului
• proiectarea unei Pieţe Comune deschise economiei şi energiei nucleare prin
• eliminarea tarifelor vamale şi a barierelor cantitative aplicate între statele membre şi a utilizării paşnice a energiei nucleare,
• piaţă care trebuia să se instituie treptat, pe parcursul unei perioade de tranziţie de doisprezece ani, împărţită în trei etape, fiecare etapă de câte patru ani.

• Atât Franţa (folosirea paşnică a energiei atomice) cât, şi Germania (piaţa comună – pentru industria sa în expansiune), urmăreau cu interes înfiinţarea acestor forme de cooperare deoarece pe plan internaţional asistau la declanşarea Războiului Rece şi la
Criza Suezului. 
• pe baza Raportului Spaak aprobat de Conferinţa miniştrilor afacerilor externe la 29 mai 1956, la Veneţia, in cadrul conferinţei interguvernamentale din 26 iunie 1956, sunt demarate negocierile la Bruxelles de înfiinţare a două noi comunităţi. Au fost
redactate cele două tratate care au înfiinţat Comunitatea Economică Europeană, - CEE şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, - CEEA.
 
Tratatul instituind CEE
• a fost semnat la Roma, la 25 martie 1957, în clădirea Campidoglio, Sala Degli Orazi şi Curiazi,
• în aceeaşi zi fiind semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comunitare, - Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie - intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Misiunea tratatului
• în art. 2 al Tratatului CEE, :
• „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă şi
echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”.
 
• În 1955, Marea Britanie pentru a doua oară a optat tot pentru Commonwealth, rămânând în afara CEE.

Scopul Tratatului instituind CEE, este prevăzut chiar din preambul:

• menţinerea şi întărirea păcii şi libertăţii;
• îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă a lucrătorilor;
• dezvoltarea armonioasă a regiunilor.

Obiectivele pentru îndeplinirea acestui scop constau în:

• realizarea unei uniuni mai strânse din punct de vedere economic între statele membre prin instituirea unei pieţe interne comune unice europene,
• apropierea politicilor economice ale statelor membre;
• realizarea unei uniuni vamale prin eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în comerţul dintre statele membre;
• garantarea celor patru libertăţi : libera circulaţie a persoanelor, libertatea de circulaţie a mărfurilor, libertatea de circulaţie a serviciilor şi libertatea de circulaţie a capitalurilor;
• politică comercială comună faţă de ţările terţe;
• politici comune în domeniul agriculturii şi transporturilor;
• armonizarea legislaţiilor naţionale; crearea Fondului Social European – FSE; crearea Băncii Europene de Investiţii - BCI.

Tratatul conţinea
• 248 de articole, un preambul şi şase părţi: ”Principiile”, „Fundamentele Comunităţii”, „Politica Comunităţii”, „Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări”, „Instituţiile Comunităţii” şi „Dispoziţii generale şi finale”, împărţite în titluri, capitole şi secţiuni.
• patru anexe: taxele aplicabile în cadrul TVA, produsele care făceau obiectul Pieţei Comune, lista tranzacţiilor invizibile pentru care statele membre se obligau să nu introducă în transferurile care au loc între ele noi restricţii, ţările şi teritoriilor de peste mări
cărora li se aplicau dispoziţiile Părţii a IV-a „Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări”),
• unsprezece protocoale şi o convenţie.
 III.2.3. CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

• Tratatul instituind CEEA/EURATOM a fost semnat o dată cu Tratatul instituind CEE, la Roma, în 25 martie 1957, (tot în Sala Degli Orazi şi Curiazi din clădirea Campidoglio)

• ambele au fost supuse ratificării parlamentelor naţionale ale celor şase state semnatare, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Misiunea tratatului
• Art. 2 al Tratatului preciza „să contribuie, prin stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de trai în statele
membre şi la dezvoltarea schimburilor cu celelalte ţări”

Tratatul conţinea
• 225 de articole,
• grupate în şase titluri:
–„Misiunile Comunităţii”,
–„Dispoziţii menite să încurajeze progresul în domeniul energiei nucleare”,
–„Dispoziţii instituţionale”,
–„Dispoziţii financiare”, Dispoziţii generale
–„Dispoziţii referitoare la perioada iniţială” şi
– „Dispoziţii finale”
• împărţite în capitole şi secţiuni.
• cinci anexe care vizau:
–domeniile de cercetare privind energia nucleară pe care le promova Comisia,
–sectoarele industriale în care era instituită obligaţia de a comunica Comisiei proiectele de investiţii,
–avantajele care puteau să fie acordate întreprinderilor comune,
–lista bunurilor şi produselor privind piaţa nucleară comună şi
–programul iniţial de cercetare şi de instruire
• un Protocol privind aplicarea Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice părţilor Regatului Ţărilor de Jos aflate în afara Europei.

Scopul
• CEEA urmărea o solidaritate sectorială în domeniul utilizării energiei nucleare; astfel, putem spune că acest tratat se aseamănă pe de-o parte cu Tratatul CECO/CECA
deoarece reglementează crearea unei pieţe comune pentru materialele nucleare de bază, produsele şi mijloacele de producţie legate de dezvoltarea paşnică a energiei
nucleare şi controlul acesteia.

• În principiu, ambele tratate creează comunităţi asemănătoare cu CECO/CECA, şi toate trei împreună urmăresc realizarea unei uniuni mai strânse între popoarele europene

Durata tratatelor
• Conf. dispoziţiilor art. 240 din tratatul CEE şi art. 208 din Tratatul CEEA, cele două tratate erau constituite pe „durată nelimitată de timp”.
Instituţiile
• comunităţile dispuneau de sisteme instituţionale
– similare sau comune instituţiilor CECO/CECA
– care funcţionau în paralel.
• CEE şi CEEA aveau fiecare o Comisie corespunzătoare Înaltei Autorităţi a CECO şi un Consiliu de Miniştri; iar
• Curtea de Justiţie în sarcina căreia cădea asigurarea respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului CEE şi CEEA,
– era o instanţă comună celor trei comunităţi, formată
– din şapte judecători şi doi avocaţi generali,
– numiţi pentru un mandat de şase ani, cu o reînnoire parţială din trei în trei ani;
– În funcţie de cine sesiza sau de natura cauzei, ea putea să judece în plen sau în camere de trei sau cinci judecători;
• Adunarea Comună (redenumită în 1958, Adunarea Parlamentară Comună, şi Parlamentul European în 1962) erau comune pentru cele trei comunităţi,
– dar în fiecare caz în parte ele aplicau dispoziţii specifice fiecărui tratat.;
• Comisiile (executivele noilor entităţi) aveau puteri limitate în comparaţie cu Înalta Autoritate a CECO;
• Consiliile de Miniştri beneficiau de prerogative sporite faţă de Consiliul de Miniştri al CECO (ceea ce reflectă diminuarea entuziasmului iniţial pentru instituţii supra­naţionale);
• Spre deosebire de Tratatul CEE, unde factorul decizional îl constituia instituţia Consiliului, în Tratatul CEEA, factorul decizional îl constituia Comisia, care dispunea si de atribuţii proprii de
decizie şi participa şi la adoptarea actelor de către Consiliu şi de Adunare.
• Organul specific CEEA a fost
– Agenţia de aprovizionare, care
• era sub controlul Comisiei,
• era dotată cu personalitate juridică şi
• deţinea monopol în privinţa cumpărării produselor nucleare în spaţiul comunitar pentru a evita folosirea lor în scop militar.
Sarcina principală pentru EURATOM
• era controlul industriei nucleare şi asigurarea cooperării în acest domeniu, dar încă de la început, dezideratul reprezentanţilor statelor membre era de a pune în acelaşi timp bazele cooperării
politice,
• relevantă fiind în acest sens declaraţia reprezentantului Germaniei, Walter Hallstein, primul preşedinte al Comisiei: „Noi nu integrăm economie ci politică. Nu vom împărţi numai mobila, ci
vom construi împreună o casă nouă şi mai spaţioasă.”

Bugetul pentru ambele tratate,

• este alimentat prin contribuţii financiare ale statelor membre, (deşi tratatul prevede posibilitatea creării unor resurse proprii) ceea ce reduce considerabil independenţa Comisiilor.

Sediul
• Jean Monnet dorea pentru cele trei Comunităţi un sediu comun, dar
• Luxemburgul nu dorea ca celelalte două Comunităţi să aibă sediul pe teritoriul său datorită afluxului de funcţionari europeni care-i puteau afecta personalitatea sa naţională
• Cei şase au ajuns la un consens:
– sediul provizoriu al CEE şi EURATOM să fie la Bruxelles,
– Curtea de Justiţie la Luxemburg ca si CECO,
– iar secretariatul Adunării să rămână în continuare la Strasbourg.

Preşedinţii
• Cele trei state mari – Franţa, Germania şi Italia, şi-au împărţit preşedinţiile colegiilor celor trei Comunităţi conform legilor clasice ale negocierii diplomatice.

• În anul 1959 a avut loc prima reducere vamală.

• Tratatul CEEA a instituit Centrul comun de cercetare nucleară în anul 1970, punând bazele unei veritabile cercetări europene.
 TEST

1. Ce tip de organizaţie internaţională este CECO/CECA?

• a. .......................................................................................................................
• b. ......................................................................................................................
• c. .......................................................................................................................

2. Care sunt principiile viitoarei colaborări ce decurg din Planul Schuman?

• a. .......................................................................................................................
• b. ......................................................................................................................
• c. .......................................................................................................................

3. Cum se numeşte Raportul aprobat de Conferinţa miniştrilor afacerilor externe de la

Veneţia din anul 1956?

• a. .......................................................................................................................
• b. ......................................................................................................................
• c. .......................................................................................................................
 Cursul IV
Instituirea Uniunii Europene
IV.1. Evoluţia comunităţilor europene
IV.1.1. Extinderea Comunităţilor pe „orizontală”
IV.1.1.1. Spaţiul geografic comunitar
• După cel de al doilea Război Mondial, într-o Europă răvăşită, asistăm la constituirea noii familii a României – Uniunea Europeană
• De la conceptul de Comunitate a cărbunelui şi oţelului, anunţat de Robert Schuman la 9 mai 1950, asistăm la un proces de extindere treptată / succesivă de noi state.

• putem spune că aproximativ 60 de ani, numai guvernanţii şi popoarele din vestul continentului european au luat parte la mişcarea de construcţie politică a Europei, - regăsirea „familiei europene”, iar celelalte state, numai după
începerea prăbuşirii sistemului comunist şi căderea „Zidului Berlinului”.

• La 18 aprilie 1951, „şase state fondatoare”: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, semnează la Paris, CECO/CECA, (intrat în vigoare la 23 iulie 1952) iar la 25 martie 1957, la Roma, CEE şi CEEA, (în vigoare la 1
ianuarie 1958) (cu scopul de a îmbunătăţi economia statelor membre) ceea ce a constituit începutul procesul de formare a Uniunii Europene.

• În literatura de specialitate evoluţia Comunităţilor Europene s-a realizat prin extinderea la noi state.

• Atât progresul, cât, şi succesul înregistrat de cele „Şase state” fondatoare ale Comunităţilor Europene nu au rămas fără ecou în lumea occidentală; chiar şi Marea Britanie a devenit conştientă şi interesată de progresele înregistrate
de aceasta (de riscul de a fi izolată pe plan european.)

• În prima etapă de extindere a Comunităţilor Europene acestea se extind către Nordul continentului.

• Din anul 1959, asistăm la depunerea de cereri de asociere la Comunitatea Economică Europeană de către Grecia şi Turcia, iar din anul 1961, Marea Britanie. Aceasta dorea unele derogări şi să negocieze fiecare produs, „contestând
însuşi tratatul şi anumite părţi ale aquis-ului comunitar”, aşa cum scrie P: Gerbet: „Aveai impresia că nu Marea Britanie adera la Piaţa Comună, ci Piaţa Comună adera la Commonwealth”.

Aderarea acestor state este cunoscută ca fiind făcută în patru „valuri” succesive, astfel:
• primul val – 1 ianuarie 1973, succesului CEE, convinge trei noi state (CEE se preocupă, pe lângă economie, şi de problemele legate de mediu şi de calitatea vieţii cetăţenilor săi) (nouă):
–Danemarca,
– Irlanda,
–Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. 

• al doilea val al extinderii Comunităţilor Europene, către Sud, a permis statelor cu un nivel mai scăzut de dezvoltare să se integreze şi s-a asigurat echilibrul şi stabilitatea acestei zone. Al doilea val – 1 ianuarie 1981, are loc o
nouă extindere, (cetăţenii ţărilor membre, cu doi ani înainte, şi-au ales pentru prima dată reprezentanţii în Parlamentul European) (zece):
–Grecia

• al treilea val – 1 ianuarie 1986 (reunificarea Germaniei nu schimbă numărul statelor membre, fiind doar o extindere teritorială, creşte doar importanţa comunităţii) (douăsprezece):
–Spania,
– Portugalia.

Un moment important din istoria Comunităţilor Europene îl reprezintă,

• data de 1 iunie 1985, semnarea unui acord de liberă trecere, cunoscut ca Acordul de la Schengen, semnat de către cinci dintre statele membre
• Belgia,
• Danemarca,
• Franţa,
• Luxemburg şi
• Republica Federală Germania),
• acordul prevedea suprimarea graduală a controalelor vamale la graniţele comune şi crearea unui spaţiu comun de securitate şi justiţie.
• a intrat în vigoare la data de 2 martie 1993.
• Ulterior la acesta au aderat restul statelor membre ale Comunităţilor Europene, cu excepţia Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Irlanda.
• al patrulea val – 1 ianuarie 1995 („casa europeană”)
– are alt nume - UE - după semnarea Tratatului de la Maastricht, - care vizează toate aspectele vieţii cetăţenilor)
– (cincisprezece) asistăm la ultima extindere de tip clasic:
• Austria,
• Finlanda,
• Suedia.

• al cincilea val – 1 mai 2004, (după ratificarea de către toate cele 15 state membre a Tratatului de Aderare,
– UE îşi măreşte numărul de state prin admiterea a zece noi state) (douăzeci şi cinci):
• Cipru,
• Estonia,
• Letonia,
• Lituania,
• Malta,
• Polonia,
• Republica Cehă,
• Slovacia,
• Slovenia,
• Ungaria.

• În 1 ianuarie 2007,
• celor 25 de state membre ale Uniunii Europene li s-au alăturat alte două state din regiunea sud-estică a continentului european, şi anume,
– România şi
– Bulgaria.

• În 1 iulie 2013,
• Celor 27 de state membre ale Uniunii Europene li s-a alăturat un alt stat din regiunea sud-estică a continentului european:
– Croația
• La 9 decembrie 2011, Croația a semnat Tratatul de Aderare la UE. Referendumul de aderare la UE ce a avut loc în 22 decembrie 2011 a validat aderarea țării la Uniunea Europeană,
66% din cetățenii croați prezenți la vot au votat pentru aderarea la Uniunea Europeană iar aderarea a avut loc la 1 iulie 2013. 

• Începând cu 21 decembrie 2007 au fost eliminate controalele la frontierele terestre şi maritime şi pentru nouă noi state care au aderat la UE în anul 2004 (cele de mai sus, fără Cipru
(în 2009), Elveţia în 2008 şi Liechtenstein în curs de derulare, iar pentru România şi Bulgaria în anul 2011.

• Prin acest Acord, au fost devansate proiectele propuse de tratatele comunitare, în sensul creării „unei pieţe interne în cadrul căreia persoanele, mărfurile, bunurile şi capitalurile
puteau să circule liber”.

Concluzie
• putem spune că, în urma acestor extinderi, Comunităţile Europene au devenit „cea mai mare putere comercială a lumii, ridicându-şi prestigiul politic în organizaţiile internaţionale”

• Asistăm după aderarea Spaniei şi Portugaliei în 1986, la un spaţiu economic cu 320 milioane de cumpărători şi o suprafaţă agricolă de 134,2 milioane km 2. În momentul actual, după
aderarea Croației, spațiul economic ajunge la cifra de 508 milioane de cumpărători.
 IV.1.2. Extinderea Comunităţilor pe „verticală”
IV.1.2.1. Perfecţionarea instituţiilor comunitare

• A doua direcţie a sistemului creat prin cele trei tratate, a avut în vedere perfecţionarea instituţiilor comunitare;

Trei momente importante reţin atenţia:

• existenţa unor crize şi eşecuri:
– apariţia instituţiilor supranaţionale
– politica „scaunului gol” din 1965, practicată de Franţa
– generalizarea votului majoritar
– această situaţie a dus la 30 ianuarie 1966 la o reuniune extraordinară a Consiliului cunoscută sub denumirea de Compromisul de la
Luxemburg, care, deşi nu avea valoare juridică, a instituit un drept de veto în activitatea Consiliului.

• modalităţi de depăşire a crizelor şi eşecurilor:

– „Raportul Spaak” din 21 aprilie 1956, privind posi­bilităţile de integrare a statelor membre CECO, ce a dus la adoptarea Tratatelor de la
Roma; raportul propunea integrarea economică prin realizarea/crearea unei Pieţe Comune şi integrarea sectorială în domeniul energiei
atomice;

– Uniunea vamală presupune integrarea economică, prin „renunţarea statelor membre la prerogativele vamale ale suveranităţii lor”
• reprezintă un spaţiu geografic în care sunt eliminate drepturile de vamă, a taxelor, a restricţiilor şi a reglementărilor cu efect echivalent între statele membre şi
prin stabilirea unui tarif vamal comun în raport cu statele terţe;
• prin acest tarif vamal comun se diferenţiază uniunea vamală de zona de liber schimb, care înseamnă înlăturarea barierelor vamale şi a restricţiilor cantitative,
dar menţine politicilor vamale proprii;
• Piaţa comună se clădeşte pe Uniunea vamală şi reprezintă „fundamentul întregii construcţii comunitare”;
– în paralel cu aceste acţiuni s-au conturat şi activităţile în direcţia unificării politice:
» „Raportul Davignon”,
» „Raportul Werner,
» „Raportul Comisiei asupra UE ,
» „Raportul Vedel” din 1972,
» „Raportul L.Tindemans”,
» „Raportul celor trei înţelepţi” (B.Biesheivel, E. Dell şi R.Marjolin)
• întărirea autorităţii preşedintelui Comisiei;
• întărirea cooperării Comisiei cu Consiliul European;
• stabilirea unor relaţii mai armonioase între Comisie, Consiliu şi Parlament.
• dezvoltarea prevederile iniţiale ale tratatelor institutive:
– Tratatul de fuziune, de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965 şi în vigoare din 1 iulie 1967 a unificat instituţiile celor trei Comunităţi,
– Compromisul de la Fontainebleau, din 1984, rezolvă, sub preşedinţia franceză a Consiliului CE, problema bugetară, prin reducerea contribuţiilor financiare ale
Marii Britanii la bugetul comunitar ( prin reducerea fondurilor pentru agricultură şi sporirea resurselor proprii ale Comunităţii europene;
– Actul Unic European, din 28 februarie 1986, semnat la Luxemburg şi Haga, a revizuit unele dispoziţii ale tratatelor institutive:
• stabileşte ca obiectiv al comunităţilor europene şi al cooperării politice europene, contribuţia la realizarea unui progres concret al UE
• modifică tratatele constitutive;
• instituţionalizează întâlnirile şefilor de stat şi guvern, sub forma Consiliului european, organ pur politic,
• extinde votul cu majoritate calificată în Consiliu;
• anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie,
• stabileşte termenul de 31 decembrie 1992 pentru realizarea definitivă a Pieţei unice, reglementând mişcarea liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe
întregul spaţiu comunitar;
• extinde obligaţia de consultare a statelor membre şi în problemele de politică externă de interes general; 

• Tratatul de la Maastricht, din 7 februarie 1992:

• a creat Uniunea Europeană,
• denumirea de Comunitate Economică Europeană a fost înlocuită de Comunitatea Europeană;
• a creat o Curte de Conturi unică.

• Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997, aduce multe noutăţi cu privire la:
– libera circulaţie a persoanelor,
– forţa de muncă,
– consolidează Europa cetăţenilor,
– atribuţii noi pentru Parlament,
– Politica Externă şi de Securitate Comună.
– Extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliu

• Tratatul de la Nisa din 9-11 decembrie 2000, semnat la 26 februarie 2001,

– a realizat o veritabilă reformă a instituţiilor în scopul pregătirii cadrului instituţional pentru extinderea Uniunii Europene.

• Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007, semnat în 13 noiembrie 2009,intrat în vigoare la 1 decembrie 2009,aduce următoarele noutăţi:
– înfiinţarea postului de preşedinte al Consiliului European pentru un mandat de 2 ani şi jumătate,
– existenţa Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate,
– conferirea de noi competenţe pentru Comisie,
– reducerea de membri ai Comisiei,
– posibilitatea înfiinţării unui Parchet European,
– atribuirea expresă de personalitate juridică Uniunii,
– conferirea de forţă juridică Cartei drepturilor fundamentale,
– aderarea UE la CEDO,
– Pilonul al III-lea (vizele, azilul, imigrarea şi cooperarea în materie civilă) este scos de sub incidenţa TUE şi trecută sub incidenţa TCE.
 IV.1.3. Tratatul de fuziune de la Bruxelles

• Cele trei comunităţi au fost constituite cu domenii de activitate specifice, dar, cu structură instituţională identică, (deşi distinctă) aveau în esenţă acelaşi obiectiv general (consti ­tuirea unei pieţe
comune). În realizarea acestui obiectiv se dorea să nu mai aibă la bază trei organizaţii, ci una singură.

• Prima măsură luată a fost unificarea instituţiilor comunitare,

–se instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei Comunităţi europene, (tratat cunoscut sub denumirea de Tratatul de fuzionare a executivelor CECO, CEE şi CECA);
–nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare
–prin tratat s-a creat entitatea „Comunităţile europene”
–pe plan internaţional a permis acreditarea unor re­prezentanţi diplomatici în numele acestei entităţi Comunităţile europene

IV.2. De la Luxemburg şi Haga la Nisa

IV.2.1. Actul Unic European

• Comisia Europeană sub preşedinţia lui Jacques Delors, elaborează „Cartea Albă asupra realizării pieţei interioare”,

AUE
• este cel mai important tratat după intrarea în vigoare a tratatelor institutive/constitutive prin stabilirea ca termen final de realizare a pieţei interioare la data de 31 decembrie 1992, dată care
nu produce efecte juridice automate

• a fost semnat în februarie 1986, la Luxemburg (Belgia, RFG, Spania, Franţa, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie) şi Haga (Danemarca, Italia şi Grecia), fiind un caz unic în istoria
tratatelor comunitare ca semnarea să se efectueze în două etape de către statele membre

• a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

• cele mai importante dispoziţii ale sale:

–consacrarea Uniunii Europene ca obiectiv al acţiunilor întreprinse în cadrul Comunităţilor Europene şi al Cooperării politice europene,
–instituţionalizează Consiliul european, (care exista doar în baza comunicatului summit-ului de la Paris din 1974);
–modifică tratatele constitutive/institutive;
–extinde votul Consiliului cu majoritate calificată;
–introduce procedura de cooperare în anumite domenii prin consultarea Parlamentului;
–înfiinţează o nouă jurisdicţie comunitară de primă instanţă pentru uşurarea activităţii CJCE;
–stabileşte obiectivul desăvârşirii pieţei interne până la data de 31 decembrie 1992;
–introduce principiul coeziunii economice şi sociale cu scopul reducerii decalajelor între diferite regiuni ale statelor membre;
–prevede dezvoltarea cooperării politice pentru punerea în practică a unei politici externe europene;
–extinde obligaţia de consultare a statelor membre şi în orice problemă de politică externă de interes general;
–include în sfera cooperării aspectele politice şi economice ale securităţii, dar rămâne exclusă apărarea, menţionându-se doar cooperarea în cadrul NATO şi UEO;
–elementul esenţial al cooperării politice, devine Comitetul politic;
–înfiinţează un Secretariat politic cu sediul la Bruxelles.

• De reţinut că acest act prezintă o importanţă deosebită atât, pentru procesul construcţiei europene, deoarece are ca efect, realizarea celei mai mari Pieţe unificate din lume la data de 1 ianuarie
1995, cât, şi pentru faptul că menţionează pentru prima dată într-un tratat internaţional Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor membre.
• Acordul de la Schengen, adoptat în 14 iunie 1985, iniţial separat de Comunitatea Europeană, între timp a devenit de competenţa Uniunii, fiind înlocuit
de o Convenţie pe baza Acordului Schengen, care instituie o „Zonă Schengen, în contextul desăvârşirii Pieţei interne, in interiorul căreia controlul vamal
este desfiinţat
• Statale semnatare ale acordului Belgia, Germania, Franţa, Olanda şi Luxemburg
• Prevede că „graniţele interne pot fi trecute prin orice punct fără a se face controlul persoanelor”;

• Li s-a alăturat Danemarca, Grecia, Spania, Italia, Portugalia, Austria, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia; restul Cehia, Cipru, Elveţia, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, fiind în proces de ratificare sau neimplementând încă acordul. În prezent 26 de state au semnat
Convenţia, dar numai15 participă. Andorra, Groenlanda, Insulele Feroe, Monaco, San Marino şi Vaticanul aparţin „Zonei Schengen”, pentru că au
semnat tratate de liberă circulaţie

• Convenţia permite 
– reinstaurarea temporară a controlului vamal din motive de securitate,
– schimbul de informaţii între autorităţile de control ale statelor semnatare,
– urmărirea unor persoane de către poliţia unui stat pe teritoriul unui alt stat

• De libertatea de mişcare beneficiază şi cetăţenii din ţările nemembre, cu condiţia ca ei să aibă dreptul de rezidenţă într‑unul din „statele Schengen
• Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, principiile Acordului de la Schengen devin parte a prin­ci­piilor Uniunii Europene.
• Prin instituirea Listei electronice cu persoanele căutate, precum şi a Sistemul Schengen de Informare, părţile din acord au convenit să-şi acorde sprijin
reciproc forţelor de poliţie.
• Ca regulă generală, pentru cetăţenii statelor care nu sunt semnatare ale Convenţiei Schengen, perioada de şedere în „Zona Schengen” nu poate depăşi
90 de zile, cumulate în 180 de zile de la prima intrare, indiferent de numărul intrărilor. În ceea ce priveşte statutul resortisanţilor statelor terţe care se
stabilesc mai mult de trei luni pe teritoriul Uniunii, acesta este reglementat de politica Uniunii Europene privind imigraţia.

• Interesant este faptul că

• Marea Britanie şi Irlanda, nu pot fi obligate să participe:
• la politicile comunitarizate:
• azil şi imigraţie;
• cooperare judiciară în materie civilă.
• La Acordul Schengen, ele având o poziţie specială faţă de acquis-ul Schengen.

• Danemarca nu participă la niciuna dintre politicile comunitarizate prin Tratatul de la Amsterdam deşi este parte a Acordului Schengen.
 
• numele său, (AUE) exprimă existenţa unui singur document în care sunt reunite mai multe dispoziţii
 IV.2.2. Tratatul de la Maastricht

• Acest Tratat deschide o nouă etapă în evoluţia construcţiei comunitare, care se va realiza prin reorientarea vocaţiei sale
spre finalitatea sa politică şi prin schimbarea denumirii sale.

• Tratatul asupra Uniunii Europene, TUE, este practic, tratatul care a instituit Uniunea Europeană şi a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993.

Modificări şi completări aduse celor trei tratate originare, astfel: 

• modifică denumirea Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, în Tratatul instituind Comunitatea
Europeană, prin înlăturarea cuvântului „economic” se subliniază dorinţa de a realiza nu numai o uniune economică, ci, mai
ales, una politică;
• cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, între autorităţile poliţieneşti şi cele judiciare;
• politica externă şi de securitate comună;
• dispoziţii privind politica socială;
• cetăţenia UE, prin care fiecare cetăţean european are următoarele drepturi:
– libertatea de circulaţie, adică să se poată deplasa şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre;
– drepturi politice, adică să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară în statul în care are domiciliul;
– dreptul de protecţie diplomatică, adică să fie protejat de autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru;
– dreptul de petiţionare; adică să se adreseze Parlamentului şi funcţionarului însărcinat cu sondarea opiniei publice (cu mediatorul).
• stabileşte realizarea unei Uniuni economice şi monetare şi a unei uniuni politice:
– Uniunea economică, adică direcţiile politicii economice ale statelor membre şi ale comunităţilor vor fi adoptate de către Consiliul de
Miniştri;
– Uniunea monetară, adică adoptarea unei singure politici monetare în spaţiul Uniunii;
– Uniunea politică, adică:
– politică externă şi de securitate comună, inclusiv o politică de apărare,
– politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne. 

• În concluzie, acest Tratat a creat UE pe trei piloni: un pilon comunitar şi doi piloni interguvernamentali.
 IV.2.3. Tratatul de la Amsterdam

• Deoarece Tratatele institutive trebuiau revizuite pentru a face faţă noilor aderări de state, proiectul de tratat a fost redactat
de Conferinţă şi însuşit de Consiliul European întrunit la Amsterdam în 16-17 iunie 1997.

• Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997, la Amsterdam şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
• Acest tratat se prezintă ca Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de
instituire a Comunităţilor Europene şi a altor acte conexe

Se referă la:
• realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie,
• integrarea acquis-ului Schengen tot în pilonul al treilea al UE;
• stabilirea bazelor cooperării consolidate, pentru primul şi al treilea pilon, pentru statele care doresc să avanseze mai
repede, - datorită situaţiei lor economice -, pe calea integrării sporite;
• extinderea dispoziţiilor sociale la primul pilon;
• introducerea în noi domenii a majorităţii calificate;
• ca urmare a introducerii celui de-al treilea pilon, sunt extinse competenţele Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene;
• introduce un nou concept, conceptul de „cooperare întărită
• pentru al treilea pilon (CPJMP) aduce modificări prin introducerea unui nou tip de act decizia-cadru.

• În concluzie acest Tratat de la Amsterdam în privinţa reformelor instituţionale (pentru a face faţă noilor valuri de extindere),
nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor participanţilor la negocieri.

• conform Protocolului nr. 8 cu privire la stabilirea sediilor instituţiilor şi a anumitor organisme şi servicii
– pentru Parlamentul European cele douăsprezece perioade de sesiuni plenare lunare la Strasbourg, iar cele adiţionale la Bruxelles;
– Secretariatul General la Luxemburg;
– Consiliul la Bruxelles, iar în aprilie, mai şi octombrie la Luxemburg;
– Comisia la Bruxelles, iar o parte din servicii la Luxemburg;
– Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă şi Curtea de Conturi la Luxemburg.
 IV.2.4. Tratatul de la Nisa

• Summit-ul care a încheiat secolul XX, a avut loc la Nisa în data de 9 -11 decembrie 2000, iar tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001, şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003 (deoarece Irlanda a
respins prin referendum Tratatul în 2001 şi l-a acceptat cu 62% voturi doar în octombrie 2002).

• Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluţia construcţiei europene.

• Forma uzuală pentru acest tratat este Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a anumitor acte
conexe.

• Scopul tratatului a fost de a pregăti Uniunea Europeană pentru noile valuri de extindere.

• Prevederile sale cele mai importante :

• Componenţa şi funcţionarea instituţiilor în cadrul UE-25 pentru legislatura 2004-2009:

Parlamentul European:
• nr. maxim de eurodeputaţi va fi de 732 (Amsterdamul preciza 700);
• din 1 ianuarie 2004, o nouă repartiţie a locurilor în Parlament, pentru un număr de 535 eurodeputaţi, diferenţa până la 732 eurodeputaţi de 197 eurodeputaţi, s-a repartizat în urma alegerilor
pentru legislatura 2004-2009;
• începând cu anul 2007, s-a hotărât ca numărul europarlamentarilor să fie de 786;
• statutul europarlamentarilor, va fi aprobat de Consiliu, cu majoritate calificată;
• organizarea partidelor politice la nivel european pe baze juridice noi, permite Consiliului să stabilească statutul acestor partide.
• PE nu intervine în procedura de numire a judecătorilor comunitari.

Consiliul Uniunii Europene:

• s-a luat o soluţie mixtă:
• când propunerea de adoptare a unei propuneri vine din partea Comisiei, pragul este de 232 de voturi (72,27%) şi exprimă votul favorabil al unei majorităţi (simple) din partea statelor membre;
• în alte cazuri, actele Consiliului vor necesita cel puţin 232 de voturi şi o majoritate de două treimi din partea statelor membre;
• un stat membru va putea cere să se verifice dacă statele membre care alcătuiesc majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii; dacă această condiţie nu este
îndeplinită, decizia în cauză nu va fi adoptată.;
• în funcţie de mărimea statelor, membrii Consiliului vor avea 345 de voturi în total repartizate;
• pragul majorităţii calificate va fi de 258 voturi, când toate statele candidate vor adera, adică mai mult ca înainte şi va creşte la 73,4%;
• cele 4 state mari Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, îşi menţin câte 29 voturi fiecare, iar statele intermediare (între statele mari şi cele mici), câte 27 voturi, de unde rezultă că trei state
mari nu vor mai putea să blocheze procesul decizional.

Comisia Europeană:
• 1 ianuarie 2005, fiecare stat membru are câte un reprezentant, adică Germania,Marea Britanie, Spania, Franţa şi Italia pierd al doilea comisar;
• din 1 ianuarie 2007, număra 27 de state membre, numărul eurocomisarilor trebuie să fie inferior numărului statelor membre, adică cel mult 26, şi va fi stabilit de Consiliu cu unanimitate de
voturi şi aleşi prin rotaţie;
• consacră sporirea puterilor preşedintelui Comisiei;
• preşedintele Comisiei hotărăşte repar­tizarea portofoliilor, numeşte vicepreşedinţii Comisiei şi cere demisia eurocomisarilor.
Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă:
• repartizarea competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă;
• fiecare din cele zece noi state membre îşi va desemna câte un reprezentant pentru CJCE şi TPI, astfel încât din data de 1 mai 2004 să aibă 25 de membri;
• înfiinţarea Camerelor jurisdicţionale aju­tătoare pe lângă TPI, cu scopul de a degreva TPI de anumite cazuri.

Curtea Europeană de Conturi:

• este constituită din reprezentanţi ai fiecărui stat membru (din 1 mai 2004, 25 de membri);
• numiţi de Consiliu cu majoritate calificată, pe un mandat de 6 ani;
• înfiinţarea unui Comitet de legătură între Curtea de Conturi şi celelalte instituţii naţionale similare

Comitetul Economic şi Social:

• va avea 350 de reprezentanţi ai statelor membre

Comitetul regiunilor:
• a fost limitat la 350 de locuri;
• membrii CR trebuie să aibă mandat electoral de la autorităţile pe care le reprezintă.

Procedurile de decizie:
• extinderea procedurii adoptării deciziilor cu majoritate calificată;
• în unele domenii, unele state dispun de drept de veto, astfel:
• Germania, în materie de imigrare şi drept de azil;
• Marea Britanie, în materie fiscală;
• Spania, Portugalia şi Grecia în materie de ajutor regional.
• în cadrul celui de-al treilea pilon al UE – CPJMP - adoptarea deciziilor cu majoritate calificată doar pentru azil şi imigrări.

Cooperarea consolidată:
• să respecte tratatele şi cadrul instituţional unic al UE;
• să respecte acquis-ul comunitar;
• să nu intervină în domenii care sunt de competenţa exclusivă a Comunităţii;
• să nu aducă atingere Pieţii interne sau coeziunii economice şi sociale stabilite de Tratat;
• să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre şi să nu provoace distorsiuni de concurenţă între acestea;
• să reunească minim 8 state membre (nu majoritatea);
• să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre neparticipante;
• să fie deschise tuturor statelor membre;
• să faciliteze realizarea obiectivelor UE şi să consolideze procesul de integrare

Apărarea consolidată:
• tratatul consacră militarizarea UE şi crearea unei Forţe de reacţie rapidă pentru mana­gementul situaţiilor de criză.
 IV.2.5. Tratatul de la Lisabona
• Refuzul ratificării Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, (semnat de statele membre la data de 29 octombrie 2004, şi neratificat de toate statele membre din motive procedurale
constituţionale interne) a dus statele membre ale Uniunii Europene la construirea de noi strategii politice alternative.
• În cadrul referendumurilor organizate în vara anului 2005 de către Franţa şi Ţările de Jos, chiar poporul francez şi cel din Ţările de Jos au respins Tratatul, ceea ce a dus la întreruperea procesului de
ratificare şi în celelalte state.
• În decembrie 2007, în urma unor evenimente politice, în care au fost implicate statele membre şi instituţiile comunitare, fără consultări publice, a fost încheiat „Tratatul de la Lisabona de
modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene”, sau mai simplu „Tratatul de la Lisabona” sau „Tratatul de Reformă”.
• Spre deosebire de Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Tratatul de la Lisabona nu reuneşte cele trei tratate existente (Tratatul privind UE, Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice) intr-un singur document,
• Doar aduce modificări acestora.
• Noul tratat „renumerotează din nou” tratatele.
• Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.

Modificările aduse de acest tratat

 
• de la 1 decembrie 2009, UE s-a substituit şi a succedat Comunităţii Europene (art. 1 UE);
• Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) este redenumit „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE), ca urmare a dispariţiei „Comunităţii Europene” (subzistă Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA);
• Conform art. 47 UE, Uniunea Europeană are personalitate juridică, ceea ce nu o autorizează să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt conferite de către statele membre prin
tratate
• rezultă că va avea capacitate juridică şi procesuală pe plan internaţional;
• dispariţia pilonilor;
• Posibilitatea creării unui Parchet European, în scopul combaterii infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;
• o serie de modificări instituţionale importante, imediat operaţionale şi altele intrând în vigoare doar din 1 noiembrie 2014:
–Preşedinţia Consiliului European: - preşedintele este ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate, reînnoit o dată
–Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate
–Preşedinţia Consiliului va fi exercitată în continuare prin rotaţie, excepţie făcând Consiliul pentru Afaceri Externe, care va fi prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate
–în Consiliu, din 1 noiembrie 2014, se vor produce modificări în modul de calcul al majorităţii calificate;
–Comisia nu va mai avea un resortisant al fiecărui stat membru, va fi compusă dintr-un număr de membri corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre ,
–Preşedintele Comisiei va fi ales indirect de către membrii Parlamentul European;
–este consolidat rolul Parlamentului European ca urmare a extinderii procedurii de codecizie;
–sporirea participării parlamentelor naţionale la activităţile UE
–denumirile instanţelor sunt puţin schimbate (sub denumirea generică de Curte de Justiţie a Uniunii Europene intră: Curtea de Justiţie, Tribunalul (fostul TPI), Tribunalele specializate (fostele
camere jurisdicţionale);
• introducerea iniţiativei legislative cetăţeneşti
• protecţia drepturilor fundamentale, astfel Carta drepturilor fundamentale nu mai este inclusă în Tratat, are forţă juridică primară ceea ce înseamnă că are „aceeaşi valoare juridică cu cea a
tratatelor” şi UE va adera la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la CEDO;
• instituirea Eurogrupului pentru a desemna statele membre care au adoptat moneda euro .

Concluzie
• Aceste modificări aduse de Tratatul de la Lisabona, în viitor pot aduce unele implicaţii pe termen lung,
• simbolizează o anumită schimbare „dispariţia Dreptul comunitar şi apariţia dreptului Uniunii Europene”.
 IV.3. Mecanismul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană
IV.3.1. Aderarea la Uniunea Europeană

• Conceptul de „Uniune” a fost stabilit încă din 1957, ca obiectiv înscris în preambulul Tratatului de la Roma (TCEE): „crearea unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene”, concept ce a
reapărut în 1972, la reuniunea la nivel înalt de la Paris, unde şefii de stat sau de guverne ai celor 9 state membre şi-au exprimat dorinţa de a transforma ansamblul relaţiilor dintre statele lor într-o
„Uniune Europeană”, iar prin „Declaraţia solemnă de la Stuttgart privind Uniunea Europeană” din 1983, a fost relansată ideea unificării europene prin întărirea şi dezvoltarea Comunităţilor şi prin
întărirea cooperării politice.

• Consacrarea denumirii de Uniune Europeană s-a făcut prin Tratatul de la Maastricht din 1992,

• La bază, Comunităţile Europene au fost create pe baza unor tratate internaţionale încheiate în conformitate cu normele dreptului internaţional şi cu legislaţiile statelor membre, Uniunea Europeană,
nu este o simplă organizaţie interguvernamentală, pentru că are competenţe proprii, dar nu este nici o federaţie supranaţională, deoarece guvernele şi parlamentele naţionale nu sunt subordonate
unei autorităţi federale.

• Tratatele constitutive ale Comunităţilor sunt tratate deschise (Tratatul CECO se adresa tuturor statelor „europene”), şi că orice stat european poate cere să devină membru al Comunităţii (iar art.237
din Tratatul CEE); astfel putem afirma că opţiunea aderării a „rămas deschisă permanent” dar transformările la care au fost supuse Comunităţile de-a lungul timpului, au dus la „modificările procedurii
de aderare”.

Există trei etape de parcurs pentru aderare la UE:

• etapa de pre-aderare, cuprinde:
– activităţi la nivel comunitar
• acorduri de asociere,
• parteneriate,
• ajutoare,
• programe de pre-aderare, etc.
– activităţi la nivelul statelor candidate
• adaptarea infrastructurii,
• adaptarea instituţiilor,
• adaptarea legislaţiei, etc.;
• etapa „comunitară”, constă în adoptarea deci­ziei Consiliului European cu unanimitate de voturi, după consultarea Comisiei Europene şi după obţinerea avizului conform al Parlamentului European cu privire la
accep­tarea cererii de aderare;
• etapa „internaţională”, constă în negocierea tratatului de aderare între statul candidat şi fiecare stat membru, care trebuie să fie ratificat de toate statele membre; în cazul în care un singur stat se opune
ratificării, statul candidat respectiv nu va putea adera la UE.

IV.3.2. Procedura iniţială de aderare

• La început, procedura de aderare era diferită, adică trebuia să se facă la fiecare din cele trei Comunităţi separat; cererea de aderare se adresa Consiliului, care, trebuia să solicite avizul Comisiei înainte
de a se pronunţa.
• Astfel, pentru CECO, procedura de aderare era pur comunitară, adică, consta într-o decizie (act unilateral) în care erau stabilite condiţiile aderării de către Consiliu, cu una­nimitate de voturi, fără
intervenţia statelor membre, aderarea devenind efectivă în momentul depunerii instrumentelor de aderare de către statul candidat, la statul depozitar al Tratatului CECO (Franţa).

• Cât priveşte procedura de aderare la CEE şi EURATOM, aceasta era o decizie politică (deoarece prevedea competenţa statelor membre) şi încheierea unei tratat de aderare între statele membre şi cele
candidate, tratat care trebuia ratificat de ambele părţi (atât de statele membre cât şi de statele candidate).

• O dată cu Tratatul de la Maastricht, această procedură este înlocuită cu o procedură unică de aderare la UE (aderarea simultană la toate cele trei Comunităţi).
 IV.3.3. Procedura actuală de aderare

• Conform art. 49, par.1 din Tratatul de la Maastricht, orice stat european care respectă principiile enunţate în art. F, par. 1, poate solicita să devină membru al UE.
Statul respectiv
• adresează o cerere Consiliului, care se pronunţă asupra ei cu unanimitate de voturi, după ce a consultat Comisia şi după primirea avizului conform al Parlamentului European, care se
pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor săi.
• Condiţiile cu privire la primire, drepturile şi obligaţiile părţilor fac obiectul unui tratat între statele membre şi statul candidat/solicitant, care trebuie supus ratificării tuturor părţilor, în
conformitate cu reglementările lor constituţionale.
 Tratatul de aderare cuprinde următoarele documente:
• acte interne ale instituţiilor comunitare:
• avizul Comisiei,
• hotărârea Parlamentului European,
• decizia Consiliului Uniunii Europene privind admiterea;
• acte internaţionale:
• tratatul de aderare, semnat de statul candidat şi de toate statele membre, ratificat,
• actul cuprinzând condiţiile aderării, semnat,
• actul final al Conferinţei de aderare,
• procesul verbal de semnare a tratatului. 
• Tratatul de aderare, din punct de vedere juridic, are forţa juridică a tratatelor constitutive, este o înţelegere interstatală între statele membre ale Comunităţilor şi statul care aderă, nu
între Comunităţi şi statul solicitant.

IV.3.4. Condiţiile de fond ale aderării

• În tratatele constitutive sunt prevăzute condiţiile de aderare la UE, şi anume:

• solicitantul trebuie să aibă calitatea de stat cum sunt în Tratatul cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor de la Montevideo, din 1933, şi anume:
– teritoriu (terestru, acvatic sau aerian),
–populaţie, guvern (mini-statele europene Andora, Monaco, San Marino şi Lichtenstein, nu au devenit şi nici nu vor deveni membre ale UE, dar, beneficiază, însă, de un statut
special în cadrul UE);
• statul candidat trebuie să fie european, (din punct de vedere geografic),Turcia face parte mai degrabă din Asia, decât din continentul Europa, deşi din 2005, CE a început negocierile
de aderare cu această ţară;
• statul candidat să respecte principiile democratice şi drepturile omului;
• sunt importante şi criteriile politice şi economice care trebuiesc îndeplinite de statul candidat şi care fac obiectul unor negocieri dificile şi îndelungate.
• Articolul 6 al TUE prevede principiile pe care este fondată Uniunea (adică valorile Uniunii):
• principiul libertăţii,
• principiul democraţiei,
• principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
• principiul statului de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre.
• După Daniel Gueguen, Pilonii procesului de aderare la UE sunt în număr de trei şi anume:
• Acorduri de asociere/Acorduri europene de asociere,
• Programe de pre-aderare,
• Preluare acquis comunitar.
 IV.3.5. Criteriile de aderare de la Consiliul European de la „Copenhaga” din 21-22 iunie 1993

Cu privire la perspectiva extinderii UE spre Europa Centrală şi de Est, au fost stabilite în cadrul Consiliului European de la Copenhaga din iunie 1993, criteriile pe care
statele candidate trebuie să le îndeplinească pentru a putea adera:
• criteriul geografic:
– statul candidat să se situeze din punct de vedere geografic pe continentul european;
• criteriul politic:
– stat democratic ( pluralism politic, alegeri libere, vot egal, direct, secret);
– stat de drept (să asigure separaţia puterilor în stat);
– respectarea drepturilor omului;
– respectarea statutului minorităţilor;
• criteriul economic:
– să aibă o economie de piaţă funcţională;
– să facă faţă concurenţei şi standardelor economice ale UE;
• criteriul preluării obligaţiilor ce decurg din calitatea de stat membru:
– preluarea acquis-ului comunitar:
– posibilitatea de a subscrie obiectivelor/scopurilor uniunii politice şi ale uniunii economice şi monetare.
• Dar, şi pentru Comunităţi, reprezentanţii statelor membre la Copenhaga, au instituit un criteriu de îndeplinit, acela de a crea capacitatea necesară primirii de noi
state membre, pentru a nu scădea nivelul integrării europene, (se referă la capacitatea instituţională pentru a nu se produce un blocaj în luarea deciziilor).
• La Consiliul European de la Madrid din 1995, s-a introdus un ultim criteriu, ca administraţia şi justiţia să aibă capacitatea de a aplica creaţia comunitară.

IV.3.6. Criteriile de aderare de la Consiliul European de la „Amsterdam” din 16 iunie 1997

• Acesta a prevăzut 5 criterii esenţiale pentru aderare, criterii mai riguroase decât cele stabilite la Copenhaga în 1993:
– apartenenţa geografică, economică sau culturală la Europa;
– apărarea valorilor democratice, a drepturilor omului şi ale minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea;
– respectarea mecanismelor de piaţă cu o economie deschisă şi bazată pe concurenţă;
– aplicarea politicii comerciale, a unui tarif extern comun şi a Codului vamal;
– acceptarea unui ansamblu de principii, decizii, reguli şi obiective care aparţin UE.
• „Agenda 2000”, care în cel de al treilea criteriu de aderare (preluarea acquis-ului comunitar), introduce o distincţie severă între state, prin care se cere statelor
candidate să fie dotate cu o „carte routiere” – foaie de drum/foaie rutieră (o fişă individuală în care să înregistreze progresele realizate în cadrul preluării acquis-
ului comunitar).

Ca o concluzie,
• putem afirma că, având în vedere rolul şi puterea pe care o au instituţiile comunitare în procesul de negociere pentru aderarea statele din Europa Centrală şi de
Est, asistăm la un proces de admitere în UE, şi nu la un proces de aderare la UE.
 IV.4. Negocierile de aderare
• Statul care doreşte să aderare la Uniunea Europeană trebuie să parcurgă următoarele etape:
–decizia internă de aderare;
–să formuleze cererea de aderare;
–să depună cererea de aderare (scrisoare în care îşi exprimă această dorinţă),la Preşedinţia Consiliului UE;
–Consiliul UE decide dacă statul solicitant îi este sau nu conferit statutul de candidat la integrarea în UE;
–trimiterea cererii de la Consiliu UE la Comisie pentru „luările de poziţii/document de poziţie” (instrument juridic de bază al procesului de negociere a capitolelor de acquis commnautaire);
–elaborarea „documentelor/luărilor de poziţii” de către Comisie după analizarea situaţiei politice, economice, juridice a statului candidat;
–adoptarea hotărârii de acceptare a „luărilor de poziţii” în cadrul Comisiei;
–hotărârea Consiliului UE privind luarea de poziţie a Comisiei şi privind începerea negocierilor de aderare;
–deschiderea conferinţei de aderare cu ţara respectivă;
–dacă candidatura statului respectiv este acceptată, acesta primeşte un ajutor din parte Uniunii, pentru ca să se poată pregăti pentru aderare;
–statul respectiv este monitorizat pentru a se vedea în ce măsură îndeplineşte criteriile aderării;
–Comisia Europeană prezintă periodic rapoarte privind progresele realizate de fiecare ţară candidată;
–pe baza rapoartelor anuale de ţară întocmite de Comisia Europeană, Consiliul European decide deschiderea negocierilor de aderare;
–negocierile de aderare;
–semnarea protocolului de închidere a negocierilor;
–trimiterea rezultatelor negocierilor la Parlamentul European;
–aprobarea Parlamentului European;
–ratificarea tratatului de aderare de către statul candidat;
–ratificarea tratatului de aderare de către statele membre (acest acord este supus ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituţionale);
–Intrarea în vigoare a tratatului de aderare.
• Comisarul european pentru extindere, se ocupă de întreaga problematică a lărgirii UE  
–două instituţii ale UE sunt implicate în procesul de negociere:
• Consiliul Uniunii, care este alcătuit din miniştrii de resort reprezentând fiecare dintre statele membre
• Comisia Europeană (Direcţia Generală pentru Extindere), care este mandatată de statele membre să deruleze negocierile tehnice;
–de la data când Consiliul European ia decizia de începere a negocierilor cu un stat candidat şi până în momentul în care cele două părţi se aşează la masa negocierilor, trec câteva luni;
–părţile cad de comun acord asupra ordinii de negociere a fiecărui capitol din acquis;
–negocierile de desfăşoară pentru 31 de capitole care se cercetează domeniu cu domeniu, din care 30 de capitole corespund legislaţiei comunitare şi un capitol pentru Diverse;
–în general se începe cu capitolele mai uşoare pentru a permite realizarea unor progrese absolut necesare creării unui climat de încredere între cele două părţi, iar pentru fiecare capitol negociat
statul candidat trebuie să-şi pregătească poziţia de negociere sub forma unui document de poziţie, iar Comisia pregăteşte propriile documente de poziţie, pe care le înaintează Consiliului, după
care dă Comisiei un mandat de negociere;
–la negocierile oficiale care se desfăşoară în cadrul unei Conferinţe de negociere, participă negociatorul ţării candidate şi Consiliul UE;
–dacă cele două părţi cad de comun acord, capitolul respectiv se poate închide provizoriu;
–de regulă, negocierile durează câţiva ani;
–dacă întregul pachet de negocieri este epuizat, rezultatele se trec într-un Tratat de Aderare, supus ratificării de către Parlamentele statelor membre, Parlamentul statului candidat (eventual
precedată de referendum) şi Parlamentul European;
–durata procedurilor de ratificare este de 1,5 şi 2 ani;
–numai după ratificarea Tratatului de Aderare de către toate statele membre, devine definitivă apartenenţa unei ţări la Uniunea Europeană (adică aderarea propriu-zisă, - din acest moment intră
în vigoare şi perioadele de tranziţie şi derogările) (nu presupune, „ab initio”, trecerea la Euro/UEM);
–este momentul în care statele candidate trebuie să îndeplinească cele 3 tipuri de criterii formulate la nivel comunitar: economice, legislative şi administrative, prevăzute în 1993 la Copenhaga,
1995 la Luxemburg şi 1997 la Helsinki.
 IV.5. Acquis-ul comunitar şi procesul de armonizare legislativă

• În „Le Petit Larousse, dictionnaire encyclopedique”, găsim definit termenul „Acquis comunitar” sau doar „acquis”, care provine din francezul „acquis” de la „acquerir”, adică a obţine ceva graţie
efortului, experienţei, timpului, şi „droit acquis” ca drept incontestabil.
Definiţia conceptul de acquis comunitar
• ansamblu legislaţiei şi jurisprudenţei comunitare, care conţine totalitatea reglementărilor şi politicilor Uniunii Europene, elaborate până în prezent (adică care reglementează activitatea
Comunităţilor Europene şi instituţiilor comunitare, a acţiunilor şi politicilor comunitare).
• Acquis-ul este structurat pe 31 de capitole din care 30 de capitole corespund legislaţiei comunitare, iar al 31 se referă la diverse; fiecare capitol reglementează un domeniu distinct, prin trecerea în
revistă, „domeniu cu domeniu”, a progreselor ţării respective privind transpunerea normelor comunitare în legislaţia internă dar şi aplicarea efectivă a regulilor ce guvernează funcţionarea UE;
Aceste capitole sunt:
• Libera circulaţie a mărfurilor,
• Libera circulaţie a persoanelor,
• Libera circulaţie a serviciilor,
• Libera circulaţie a capitalului,
• Dreptul societăţilor comerciale,
• Politica în domeniul concurenţei,
• Agricultura,
• Pescuitul,
• Politica în domeniul transporturilor,
• Impozitare,
• Uniunea economică şi monetară,
• Statistică,
• Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă,
• Energie,
• Politica industrială,
• Întreprinderi mici şi mijlocii,
• Ştiinţă şi cercetare,
• Educaţie, formare profesională şi tineret,
• Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor,
• Cultură şi politica în domeniul audiovizualului,
• Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale,
• Protecţia mediului,
• Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii,
• Justiţie şi afaceri interne,
• Uniune vamală,
• Relaţii externe,
• Politica externă şi de securitate comună,
• Controlul financiar,
• Dispoziţii financiare şi bugetare,
• Instituţii,
• Diverse.

Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar este una din condiţiile care determină progresul în procesul de negociere pentru aderare.
 IV.6. Încetarea calităţii de membru al UE
• ratatele constitutive ale Comunităţilor nu conţin nici o dispoziţie, deoarece obiectivul principal urmărit la înfiinţarea lor a fost integrarea regională, care presupunea asumarea unui angajament irevocabil şi totodată
procesului de integrare a mers aşa de departe încât, retragerea nu mai este posibilă deoarece din punct de vedere economic şi social ar fi ceva insuportabil (dacă Franţa ar fi ştiut că Germania poate ieşi oricând din
acest sistem, nici nu ar fi conceput să intre în sistemul comunitar);
• art. 54 din Convenţia de la Viena, din 1969, (intrată în vigoare la 27 ianuarie 1980, la care România nu este parte) prevede că încetarea validităţii unui tratat sau retragerea unei părţi se poate face în conformitate cu
prevederile tratatului respectiv sau oricând prin consimţământul tuturor părţilor, după consultarea celorlalte state contractante.
• la reuniunea Convenţiei pentru elaborarea viitoarei Constituţii pentru Europa, din martie 2003, s-a supus plenului propunerea „...ca statele care doresc să părăsească Uniunea să aibă la dispoziţie doi ani pentru a
negocia termenii retragerii”, iar prezidiul Convenţiei l-a aprobat (motivând că nici un stat nu doreşte ca un tratat să poată fi modificat prin voinţa a două sau trei „insule mici” aluzie făcându-se la Cipru şi Malta;
 Varianta finală a Constituţiei prevede în art. I-59, posibilitatea suspendării, iar în art. I-60, posibilitatea retragerii; statul respectiv va notifica intenţia de retragere, după care va negocia şi încheia cu UE un acord privind
modalităţile de retragere, şi va stabili cadrul relaţiilor sale cu UE;
• suspendarea, procedura adoptării sancţiunii suspen­dării anumitor drepturi ale statului care decurg din calitatea de membru al UE se realizează în următoarele etape:
–stabilirea existenţei riscului încălcării grave a valorilor Uniunii, printr-o decizie a Consiliului luată cu majoritate de patru cincimi, la propunerea unei treimi din numărul statelor membre, a Parlamentului sau a
Consiliului;
–stabilirea existenţei încălcării serioase şi persistente a valorilor Uniunii, printr-o decizie a Consiliului, adoptată cu unanimitate, la propunerea unei treimi din numărul statelor membre, a Parlamentului sau a
Consiliului;
–suspendarea anumitor drepturi rezultate din Constituţie, inclusiv dreptul de vot în Consiliu (privarea statului respectiv de dreptul de vot în Consiliu reprezintă o sancţiune deosebit de dură pentru statul respectiv
deoarece duce la izolarea acelui stat în cadrul UE (deşi obligaţiile care revin statului în calitate de membru al Uniunii rămân)(asupra persoanelor fizice şi juridice resortisante ale statului respectiv, ar putea avea
consecinţe grave spre deosebire de parlamentarii care beneficiază de independenţă faţă de stat şi care reprezintă cetăţenii acelui stat şi comisarul care are cetăţenia statului şi care îşi păstrează statutul).
• Măsura suspendării poate fi modificată sau revocată, dacă se schimbă situaţia de fapt care a determinat-o, prin decizia Consiliului, luată cu majoritate calificată.
• Această măsură a suspendării reprezintă o sancţiune, deoarece ea nu afectează obligaţiile statului membru în cauză;
• retragerea, art. I-60 din Tratatul constituţional prevede că: Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu dispoziţiile sale constituţionale, să se retragă din Uniune”, .... „Uniunea negociază şi încheie cu acest
stat un acord de stabilire a aranjamentelor referitoare la retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea”, după doi ani de la notificare sau la data intrării în vigoare a acordului de retragere,
• dacă statul respectiv doreşte să redevină membru, acesta trebuie să facă o nouă cerere de aderare, care va parcurge întreaga procedură de aderare prevăzută în Tratatul constituţional, în art. I-58.
 
Tratatul de la Lisabona
Soluţia oferită de acest tratat:
• Europa nu trebuie să fie o închisoare”, ceea ce înseamnă o recunoaştere explicită a dreptului de retragere din cadrul Uniunii Europene al statelor membre, deşi, în condiţiile integrării actuale, acest lucru pare dificil de
admis.
Etapele de parcurs se referă la:
• notificarea pe care statul în cauză o depune la Consiliul European;
– Consiliul European stabileşte negocierile pe care Uniunea le va desfăşura cu statul în cauză în vederea încheierii unui acord de retragere;
–acordul este încheiat de Consiliu, (după aprobarea Parlamentului European) cu majoritate calificată, în numele UE,
–trebuie să conţină termenii modalităţii de retragere şi viitoarele raporturi ale statului cu Uniunea.
• Intrarea în vigoare a acordului de retragere a unui stat din cadrul Uniunii Europene, marchează încetarea aplicării tratatelor europene în cazul statului”
• Dacă nu se ajunge la un acord în vederea retragerii, tratatele europene încetează să-şi mai producă efectele după doi ani de la data notificării retragerii; acest termen poate fi prelungit de Consiliului European (cu
unanimitate) de comun acord cu statul respectiv.
• Procedura se desfăşoară în Consiliul European şi Consiliu fără participarea statului în cauză.
• excluderea, nici această modalitate de încetare a calităţii de membru, nu este reglementată de tratatele constitutive,
–ea apare imposibilă din punct de vedere juridic
–în cazul unor încălcări persistente ale principiilor democratice şi ale drepturilor fundamentale ale omului,
–prin presiuni politice se poate determina retragerea acelui stat.
• În concluzie, putem spune că între acordul de aderare şi acordul de retragere, operează următoarele deosebiri:
–actul de aderare este unul interstatal, cel de retragere nu este interstatal (părţile fiind Uniunea şi statul care se retrage);
–încheierea acordului de aderare se face cu acordul tuturor statelor cu unanimitate, cel de retragere de către Consiliu statuând cu majoritate calificată;
– actul de aderare este unul lung, deoarece impune nişte obligaţii de îndeplinit pentru statele candidate, cel de retragere este unul mai flexibil.
 IV.7. Principiile fondatoare ale Uniunii Europene

• „Declaraţia Schuman”, cuprinde patru elemente cheie care reprezintă esenţa construcţiei comunitare şi care sunt capitale în înfăptuirea obiectivelor Uniunii Europene, şi anume: 
– asigurarea păcii politice şi a reconstrucţiei economice;
– reconcilierea istorică; acţiuni comune între Franţa şi Germania;
– asigurarea cooperării între naţiunile europene;
– convergenţa intereselor popoarelor europene. 
Primul principiu, face referire la importanţa pe care o prezintă instituţiile comune şi la regulile care guvernează aceste instituţii, în vederea „asigurării păcii politice şi a reconstrucţiei
economice”.
• Franţa, campioana Europei unite - a avut întotdeauna ca obiectiv esenţial, primordial, servirea păcii, fără de care primul principiu nu ar fi putut asigura pacea politică şi reconstrucţia
economică.

Cel de al doilea principiu se referă la o Europă unită prin „acţiuni comune”, pentru ca „orice război între Franţa şi Germania „să fie nu numai de negândit, ci şi imposibil de realizat”, de unde
reiese mesajul politic referitor la recon­ciliere dintre fostele inamice, şi obiectivul comun: construirea unei Europe a păcii (al celor şase membri fondatori ai CECO).

Cel de al treilea principiu se referă la recunoaşterea faptului că procesul de integrare europeană trebuie să rămână deschis, prin „asigurarea cooperării între naţiunile europene”, chiar mai
departe de continentul european, prevăzând ca producţia de cărbune şi de oţel să fie oferită întregii lumi, fără discriminări.
 
Cel de al patrulea principiu se referă la faptul că „popoarele europene sunt mai mult decât o simplă piaţă comună”.
 
Din Declaraţie, reţinem 3 puncte esenţiale şi anume:
• obiectivul imediat – reconcilierea franco-germană şi integrarea pieţelor celor două ţări, făcea imposibilă în aceea perioadă un nou război;
• obiectivul pe termen lung - construirea unei Europe Federale;
• metodă – dezvoltarea graduală, punându-se accent pe gradualism şi pragmatism, idei care îi viza pe cei care se temeau de ideea cedării imediate de suveranitate din partea statelor membre
prin crearea unei organizaţii supranaţionale.

IV.8. Supranaţionalitatea

• Transferul de competenţe naţionale către Comunităţi prin strategia de transfer parţial de suveranitate către o instituţie independentă de statele membre care le promovează interesele comune
se numeşte supranaţionalism.

• toată construcţia europeană este caracterizată de supranaţionalism.

• Comunităţile sunt organizaţii supranaţionale are o importanţă foarte mare, deoarece prin el s-a creat un sistem instituţional cu competenţe supranaţionale, total deosebit de ce era în
practica relaţiilor internaţionale: Înalta Autoritate, Consiliul de Miniştri, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie.

• pe baza atributelor de suveranitate care le-au fost transferate de către Comunităţi, instituţiile Comunităţii pot emite reglementări prin care impun în mod direct drepturi şi obligaţii pentru
subiecte de drept; organele cu competenţă decizională hotărăsc cu majoritate de voturi; de unde rezultă că independenţa şi principiul supremaţiei dreptului comunitar sunt alte două
caracteristici ale supranaţionalităţii

• putem spune că CECO este prima organi­za­ţie europeană ce dispune de puteri supranaţionale, care rezultă din delegarea suveranităţii consimţită de state prin intermediul unui proces de
negociere a textelor ratificate de parlamentele naţionale.

• Această supranaţionalitate este valabilă numai asupra unor sectoare limitate: Înalta Autoritate care are competenţe în gestionarea pieţei comune a cărbunelui şi oţelului, şi organele CECO
care au fuzionat cu cele ale CEE prin „Tratatul de fuzionare a executivelor” intrat în vigoare în anul 1967, au cele mai importante atribuţii de tip supranaţional dintre instituţiile Uniunii.
 TEST
1. Denumiţi tratatul care a instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei Comunităţi Europene?

• a. .............................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................
• c. .............................................................................................................................................................................

2. Explicaţi afirmaţia: al patrulea val de aderare din 1995 este prima extindere a UE şi ultima extinderea de tip clasic?

• a. .............................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................
• c. .............................................................................................................................................................................

3. Precizaţi de ce Actul Unic European prezintă o importanţă deosebită pentru procesul construcţiei europene?

• a. ............................................................................................................................................................................
• b. ............................................................................................................................................................................
• c. ............................................................................................................................................................................

4. Enumeraţi principiile fondatoare ale Uniunii Europene:

• a. .............................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................
• c. .............................................................................................................................................................................
 Capitolul V
Statele şi teritoriile Uniunii Europene

V.1. Statele membre ale Uniunii Europene

V.1.1. Criterii de analiză

• Criteriile de analiză, după Michel Foucher (1994), sunt următoarele 26:

• Data aderării la Uniunea Europeană;
• Data următoarei preşedinţii la Consiliul UE;
• Suprafaţa în km2;
• Capitala (în mii de locuitori);
• Forma de guvernământ;
• Regimul politic;
• Colectivităţi teritoriale: nivel 1, nivel 2, nivel 3;
• Populaţia totală (în mii);
• Populaţia prevăzută pentru 2025 (în mii);
• Indice conjunctural de creştere a natalităţii între anii 1990 şi 1995;
• Speranţă de viaţă la naştere în 1990-1995;
• Procentul populaţiei urbane în 1995;
• Procentul şcolarizării în gimnaziu în 1995;
• IDU (indice de dezvoltare umană) în 1994;
• PIB total în 1994 (în miliarde de dolari);
• PIB pe locuitor în 1994 (în dolari);
• Monedă: denumire, cod internaţional, valoare în ECU la 03.11.1995;
• Datorie publică brută în procente din PIB în 1995;
• Procentul de inflaţie pe 12 luni în 1995;
• Procentul de şomaj în decembrie 1995;
• Sold bugetar în procente în 1995;
• Importuri în 1994 (în milioane de dolari);
• Exporturi în 1994 (în milioane de dolari);
• Procentul de dobândă mediu pe termen lung în 1995;
• Contribuţia sectorială la PIB în 1994 (în procente): primară, secundară, terţiară;
• Cota-parte la FMI în milioane de DTS în 1993.
AUSTRIA: • 12. 88,9;
• 01.01.1995; • 13. 100;
• 01.01.2006; • 14. 0,932;
• 83.870 km2; • 15. 328,5;
• Viena (1620); • 16. 18.252;
• Republică federală; Constituţia din 1920, revizuită; • 17. franc belgian,
• Parlamentar, (1 cameră); • BEF,
• - • 0,026490;
• 7 Lander, • 18. 134,4;
• 410 comune; • 19. 1,8;
• 8.180; • 20. 7,3;
• 8.050; • 21. -4,4;
• 1,5; • 22. 115,633;
• 76; • 23. 131.141;
• 55,5; • 24. 7,6;
• 100; • 25. 2,
• 0,932; • 31,
• 195,6; • 67;
• 19.756; • 26. 3.102,3;
• şiling, • Limbile oficiale sunt: franceza, germana olandeza şi flamanda.
• ATS,
• 0,077390;
• 68,0;
BULGARIA:
• 2,5;
• 1. Da;
• 6,3;
• 2. 110.910 km2;
• -5,5;
• 3. Sofia (1.060);
• 55.194;
• 4. Republică;
• 44.865;
• 5. Parlamentar;
• 6,5;
• 6. 8.770;
• 2
• 7. 9,200;
• 36
• 8. Leva bulgărească
• 62;
• BGL
• 1.188,3.
0,069300
CIPRU
• 1. Da;
• 2. 9.251 km2;
ESTONIA
• 3. Nicosia (126);
• 1. Da;
• 4. Republică;
• 2. 45.226 km2;
• 5. Prezidenţial (Camera reprezentanţilor);
• 3. Tallinn (452);
• 6. 742;
• 4. Republică;
• 7. 850;
• 5. Parlamentar;
• 8. Lira cipriotă
• 6. 1530;
• CZP
• 7. 1700;
• 11,748
• 8. Coroana estoniană
• 1,870998.
• EEK
• Limba oficială este greaca (în sud), în nord turca (în mai 2004 doar sudul a devenit membră a
Uniunii Europene. • 0,426900
• 0,067989.
DANEMARCA: • Limba oficială este estoniana.
• 1. 01.01.1973;
• 2. 01.07.2002;
• 3. 43.094 km2;
FINLANDA:
• 4. Copenhaga (670);
• 5. Monarhie, Constituţia din 1953; • 1. 01.01.1995;

• 6. Parlamentar – Folketing - (1 cameră); • 2. 01.07.1999;

• 7. 14 comitate, • 3. 338.145 km2;

• 277 comune; • 4. Helsinki (496);

• 8. 5.180; • 5. Republică, Constituţia din 1919, revizuită;

• 9. 5.000; • 6. Semiprezidenţial. (Dietă);

• 10. 1,7; • 7. 11 regiuni (12 departamente);

• 11. 75; • 350 comune;

• 12. 85,1; • 8. 5.110;

• 13. 100; • 9. 5.000;

• 14. 0,927; • 10. 1,8;

• 15. 147,4; • 11. 76;

• 16. 20.587; • 12. 62,8;

• 17. coroană daneză • 13. 100;

• DKK • 14. 0,940;

• 0,138180; • 15. 95,9;

• 18. 73,6; • 16. 16.327;

• 19. 2,0; • 17. marca finlandeză

FRANŢA: • 15. 2.041,5;
• 1. 01.01.1958 • 16. 19.279;
• 2. 01.07.2000; • 17. marca germană
• 3. 547.030 km ; 2
• DEM
• 4. Paris (2.299); • 0,544600;
• 5. Republică, Constituţia din 1958, revizuită; • 18. 58,8;
• 6. Semiprezidenţial, (2 camere); • 19. 1,9;
• 7. 26 regiuni (din care 4 peste mări) • 20. 6,8;
• 100 departamente • 21. -3,0;
• 36.664 comune; • 22. 376.560;
• 8. 58.200; • 23. 422.280;
• 9. 63.000; • 24. 6,6;
• 10. 1,7; • 25. 1
• 11. 77; • 36
• 12. 72,7; • 63;
• 13. 100; • 26. 8.241,5;
• 14. 0,946; • Limba oficială este germana.
• 15. 1.318,9;  
• 16. 19.403; GRECIA:
• 17. francul francez • 1. 01.01.1981;
• FRF • 2. 01.01.2003;
• 0,157920; • 3. 131.940 km2;
• 18. 51,2; • 4. Atena (2.300);
• 19. 1,9; • 5. Republică, Constituţia din 1975;
• 20. 12,4; • 6. Parlamentar (1 cameră);
• 21. -5,0; • 7. 51 departamente. 13 regiuni administrative
• 22. 228.695; • 264 oraşe
• 23. 233.500; • 5.750 comune;
• 24. 7,5; • 8. 10.450;
• 25. 4 • 9. 10.000;
• 29 • 10. 1,4;
• 67; • 11. 78;
• 26. 7.414,6; • 12. 64,7;
• Limba oficială este franceza. • 13. 98;
• 14. 0,923;
• 15. 77,6,
• 16. 8.360,
GERMANIA:
IRLANDA: • 11. 77;
• 1. 01.01.1973; • 12. 66,6;
• 2. 01.01.2003 • 13. 78;
• 3. 70.280 km ;2
• 14. 0,921;
• 4. Dublin (690); • 15. 1.020,2;
• 5. Republică, Constituţia din 1937, revizuită; • 16. 18.520;
• 6. Parlamentar (2 camere: Camera Reprezentanţilor şi Senatul); • 17. lira italiană
• 7. - • LIT
• 27 comitate • 0,000463695;
• 84 comune; • 18. 124,9;
• 8. 3.550; • 19. 5,5;
• 9. 4.000; • 20. 11,8;
• 10. 2,1; • 21. -7,9;
• 11. 75; • 22. 1 66.200;
• 12. 57,4; • 23. 188.520;
• 13. 100; • 24. 11,7;
• 14. 0,924; • 25. 4
• 15. 51,8; • 33
• 16. 14.785; • 63;
• 17. lira irlandeză • 26. 4.590,7;
• IEP • Limba oficială este italiana.
• 1,305800;
• 18. 85,9;
• 19. 2,5;
LETONIA:
• 20. 14,5;
• 1. Da;
• 21. -2,7;
• 2. 64.589 km2;
• 22. 21.847;
• 3. Riga (860);
• 23. 29.046;
• 4. Republică;
• 24. 8,3;
• 5. Parlamentar;
• 25. 10
• 6. 2.560;
• 35
• 7. 2.600;
• 55
• 8. Lats leton
• 525,0;
• LUL
• Limbi oficiale: engleza şi gaelica.
• 9,124800
• 1,453225.
• Limba oficială este letona.
ITALIA:  
LUXEMBURG: • 3. 244.820 km2;
• 1. 01.01.1958; • 4. Londra (7.535);
• 2. 01.01.2005; • 5. Monarhie, Constituţie nescrisă;
• 3. 2.586 km ; 2
• 6. Parlamentar (2 camere:
• 4. Luxembourg (79); • Camera Comunelor şi Camera Lorzilor);
• 5. Monarhie (mare ducat); • 7. 4 provincii: Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord
• Constituţia din 1868, revizuită; • 65 comitate
• 6. Parlamentar(1 cameră Camera Deputaţilor); • 481 districte;
• 7. 3 districte • 8. 58.300;
• 118 comune; • 9. 61.550;
• 8. 406; • 10. 1,8;
• 9. 400; • 11. 76;
• 10. 1,6; • 12. 89,4;
• 11. 77; • 13. 86;
• 12. 88,6; • 14. 0,931;
• 13. 75; • 15. 1013,6;
• 14. 0,899; • 16. 18.036;
• 15. 13,6; • 17. lira sterlină
• 16. 30.088; • GBP
• 17. franc luxemburghez • 1,221980;
• LUF • 18. 52,5;
• 0,025740; • 19. 2,8;
• 18. 6,4; • 20. 8,9;
• 19. 1,9; • 21. -5,4;
• 20. 3,0; • 22. 226.560;
• 21. 0,4; • 23. 203.880;
• 22. 7.545; • 24. 8,3;
• 23. 5.947; • 25. 2
• 24. 7,6; • 38
• 25. 2 • 60;
• 32 • 26. 7.414,6.
• 66; • Limba oficială este engleza.
• 135,5.  
• Limbi oficiale: franceza, germana, luxemburgheza. OLANDA:
  • 1. 01.01.1958;
MALTA: • 2. 01.07.2004;
• 1. Da; • 3. 41.526 km2;
• 17. florin olandez • 19. 4,3;
• NLG • 20. 6,9;
• 0.486130; • 21. -5,4;
• 18. 78,4; • 22. 26.529;
• 19. 1,7; • 23. 17.473;
• 20. 7,3; • 24. 11,4;
• 21. -3,7; • 25. 9
• 22. 115.633; • 40
• 23. 131.141; • 51;
• 24. 7,2; • 26. 557,6.
• 25. 4 • Limba oficială este portugheza.
• 31  
• 65; ROMÂNIA:
• 26. 3,444,2. • 1. Da;
• Limba oficială este olandeza. • 2. 237.500 km2;
• 3. Bucureşti (1.900);
• 4. Republică;
• 5. Prezidenţial;
POLONIA:
• 6. 22.846;
• 1. Da;
• 7. 26.500;
• 2. 312.685 km2;
• 8. Leu
• 3. Varşovia (1.670);
• ROL
• 4. Republică;
• 0,001780
• 5. Parlamentar, (Dietă şi Senat);
• 0,000284.
• 6. 38.394;
• Limba oficială este româna.
• 7. 43.500;
• 8. Noul zlot
• PLZ
• 1,985400 SLOVACIA:
• 0,316197. • 1. Da;
• Limba oficială este poloneza. • 2. 48.845 km2;
  • 3. Bratislava (391);
PORTUGALIA: • 4. Republică;
• 1. 01.01.1986; • 5. Parlamentar;
• 2. 01.01.2000; • 6. 5.352;
• 3. 92.391 km2; • 7. 6.000;
• 4. Lisabona (860); • 8. Coroana slovacă
5. Republică, Constituţia din 1976, revizuită; SKK
SPANIA: • 6. Parlamentar (1 cameră);
• 1. 01.01.1986; • 7. 24 departamente
• 2. 01.01.2002; • 23 comitate
• 3. 504.782 km ;
2
• 300 comune;
• 4. Madrid (3.300); • 8. 8.780;
• 5. Monarhie, Constituţia din 1978, revizuită; • 9. 9.100;
• 6. Parlamentar (2 camere: Congresul • 10. 2,1;
• Deputaţilor şi Senat); • 11. 78;
• 7. 18 comunităţi autonome • 12. 83,1;
• 52 de provincii • 13. 96;
• 8.056 comune; • 14. 0,936;
• 8. 39.630; • 15. 194,7;
• 9. 40.500; • 16. 17.473;
• 10. 1,2; • 17. coroana suedeză
• 11. 78; • SEK
• 12. 76,2; • 0,116380;
• 13. 100; • 18. 81,4;
• 14. 0,934; • 19. 2,8;
• 15. 480,3; • 20. 7,4;
• 16. 13.791; • 21. -7,0;
• 17. peseta • 22. 51.766;
• ESP • 23, 61.293;
• 0,006310; • 24. 10,2;
• 18. 64,8; • 25. 3
• 19. 4,7; • 35
• 20, 23,5; • 62;
• 21. -5,9; • 26. 1.614,0.
• 22. 83.042; • Limba oficială este suedeza.
• 23. 63.029;
• 24. 11,1;
• 25. 5 UNGARIA:
• 39
• 1. Da;
 V.1.2. State europene din Europa Centrală şi de Est care au aderat la UE în 1 mai 2004
• Numărul statelor europene nemembre ale Uniunii Europene, a crescut după împărţirea ex-Iugoslaviei, fărâmiţarea URSS şi separarea în două a ex-Cehoslovaciei.  
• Criteriile de analiză pentru aceste state europene nemembre:
– cererea de aderare la UE;
– suprafaţa în km2;
– capitala (în mii de locuitori, în 1994);
– forma de guvernământ;
– regimul politic;
– populaţia totală în 1994 (în mii de locuitori);
– estimarea numărului de locuitori pentru anul 2025 (în mii);
– moneda:
• denumire oficială,
• cod internaţional,
• valoare în franci francezi la 31 decembrie 1995,
• valoare în ECU la 31 decembrie 1995.
• Următoarele state candidate au devenit membre cu drepturi depline din mai 2004:
– Cipru,
– Cehia,
– Estonia,
– Letonia,
– Lituania,
– Malta,
– Polonia,
– Slovacia,
– Slovenia,
– Ungaria.

V.1.2.1. State membre care au început negocierile în anul 1998

În data de 31 martie, încep negocierile oficiale de aderare cu :
• Cehia,
• Cipru,
• Estonia,
• Polonia,
• Slovenia,
• Ungaria.
 
V.1.2.2. State membre care au început negocierile în 1999
• Bulgaria,
• Letonia,
• Lituania,
• Malta,
• România şi
• Slovacia
În 10-11 decembrie, Consiliul European, întrunit la Helsinki, începe negocierile oficiale de aderare cu:
• Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România, Slovacia şi recunoaşte Turcia ca ţară candidată.
 
TURCIA:
• 1. Da;
• 2. 780.576;
• 3. Ankara (2.750);
• 4. Republică centralizată;
• 5. Parlamentar;
• 6. 61.950;
• 7. 90.500;
• 8. Lira turcească
• TRL
• 0,000082150
• 0,000130833.
• Limba oficială este turca.

V.1.3. State europene din Europa de Centrală şi de Est care au aderat la UE în 1 ianuarie 2007
• 1. Bulgaria,
• 2. România.

V.1.4. State europene din Europa de Centrală şi de Est care au aderat la UE în 1 iulie 2013
• 1. Croația

V.2. State nemembre ale Uniunii Europene. Alte state:

• 1. Albania,
• 2. Andorra,
• 3. Armenia,
• 4. Azerbaidjan,
• 5. Belarus,
• 6. Bosnia-Herţegovina,
• 7. Elveţia,
• 8. Georgia,
• 9. Islanda,
• 10. Liechtenstein,
• 11. Macedonia,
• 12. Moldova,
• 13. Monaco,
• 14. Norvegia,
• 15. Rusia,
• 16. San Marino,
• 17. Serbia-Muntenegru,
• 18. Turcia,
• 19. Ucraina,
• 20. Vatican.
• Din statele enumerate mai sus, Turcia și Macedonia, vor să devină membre ale Uniunii Europene.
 V.3. Teritoriile Uniunii Europene
V.3.1. Tipuri de teritorii
• Din punct de vedere al apartenenţei şi al aplicării normelor comunitare, există cinci tipuri de teritorii:
– teritorii ale UE, unde dreptul comunitar este aplicabil în totalitate;
– teritorii cu regim special în cadrul statelor membre, unde dreptul comunitar nu este aplicabil în totalitate;
– regiuni ultraperiferice ale UE, teritorii ce aparţin UE, dar nu se află în apropierea continentului;
– ţări şi teritorii de peste mări, teritorii din afara UE, care au un regim special de asociere la Comunitatea Europeană, datorită faptului că au relaţii cu unul dintre
statele membre ale UE;
– alte teritorii.

V.3.2. Alte teritorii

V.3.2.1. Teritorii ale UE unde dreptul comunitar este aplicabil în totalitate

• Dreptul comunitar se aplică în toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.

V.3.2.2. Teritorii cu regim special

• Aceste teritorii cu statut special din cadrul statelor membre sunt în număr de 10, din care, 7 nu sunt incluse în uniunea vamală, dar li se aplică toate celelalte
norme comunitare cum sunt:
– Busingen am Hochrhein,
– Campione,
– Ceuta
– Helgoland,
– Livigno,
– Melilla,
– Muntele Athos,
– iar la 2 se aplică mai multe excepţii:
• Insulele Aland,
• Gibraltar.

V.3.2.3. Regiuni ultraperiferice

• Acestea sunt în număr de 7 – departamentele franceze de peste mări:

– Guadelupa,
– Guyana Franceză,
– Martinica,
– Reunion,
– Arhipelagurile portugheze Azore şi Madeira,
– insulele Canare, aparţinând coroanei spaniole .
 V.3.2.4. Ţări şi teritorii de peste mări

Cele 21 de ţări şi teritorii de peste mării, al căror statut este reglementat de partea a IV-a a TCE, sunt:
• 12 teritorii britanice de peste mării:
– Anguilla,
– Insulele Bermude,
– Insulele Cayman,
– Insulele Falkland,
– Insulele Georgia de Sud şi Sandwich de Sud,
– Montserrat,
– Pitcairn,
– Sf. Elena şi teritoriile dependente,
– Teritoriul Antarctic Britanic,
– Teritoriul Britanic din Oceanul Indian,
– Insulele Turks şi Caicos,
– Insulele Virgine Britanice. 
• 6 teritorii franceze:
– Noua Caledonie şi teritoriile dependente,
– Polinezia Franceză,
– Insulele Wallis şi Futuna,
– Teritorile Australe şi Antarctice Franceze,
– Mayotte,
– St. Pierre-et-Miquelon.
• teritorii olandeze:
2
– Aruba,
– Antilele Olandeze. 
• teritoriu danez:
1
– Groenlanda.

V.3.2.5. Alte cazuri de terenuri cu un statut special în relaţia cu UE

• 1. Este cazul Groenlandei,

• 2. Al Insulelor Man şi Channel (Marea Britanie);

• 3. Cazul Akrotiri şi Dhekelia de pe teritoriul Bazelor Suverane din Cipru ale Marii Britanii, precum şi al teritoriului Republicii Turce a Ciprului de Nord;

• 4. Cazul Insulelor Feroe, regiune autonomă a Regatului Danemarca din anul 1948 (deşi mai are în comun administrarea afacerilor externe);

• 5. Zona tampon dintre Cipru şi Republica Turcă a Ciprului de Nord;

• 6. Unele Insule din Oceanul Indian;

• 7. Insula Clipperton din apropierea Mexicului.

 V.4. Aplicarea legislaţiei Uniunii Europene
• În general legislaţia UE se aplică în totalitate în toate cele 27 de state membre ale UE,
• dar există şi excepţii, în afara celor prevăzute de perioadele tranzitorii cerute de orice stat pentru adaptarea la unele politici ale UE.

Teritoriile unde dreptul comunitar este adoptat sunt:

• Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru (partea care se află sub jurisdicţia Republicii Cipru), Danemarca (fără Groenlanda şi Insulele Feroe), Estonia, Finlanda (fără Insulele
Aland), Franţa metropolitană, Germania (fără Helgoland şi Busingen am Hochrhein), Grecia (fără Muntele Athos). Malta, Marea Britanie (fără nici un alt teritoriu sub
suveranitate britanică), Olanda (partea europeană a Regatului Olandei), Polonia, Portugalia (fără Azore şi Madeira), România, Slovacia, Slovenia, Spania (fără Insulele
Canare şi exclavele Ceuta şi Melilla), Suedia şi Ungaria.

• În cazul teritoriilor cu statut special din cadrul statelor membre, există state ca Busingen am Hochrhein, Campione, Ceuta, Helgoland, Livigno, Melilla şi Muntele Athos,
care nu sunt incluse în uniunea vamală, dar li se aplică toate celelalte norme comunitare, şi altele ca Insulele Aland şi Gibraltar, cărora li se aplică mai multe excepţii.

• Celor şapte (7) Regiuni ultraperiferice (departamentele franceze de peste mări) - Guadelupa, Guyana Franceză, Martinica, Reunion, Arhipelagurile portugheze Azore şi
Madeira şi Insulele Canare, aparţinând coroanei spaniole, li se aplică legislaţia UE cu unele excepţii menite să le ajute/sprijine în dezvoltarea/prosperarea situaţiei lor
socio-economică.

• Celor 21 de ţări şi teritorii de peste mări, din care:

– în cele 12 teritorii britanice de peste mări Anguilla, Insulele Bermude, Insulele Cayman, Insulele Falkland, Insulele Georgia de Sud şi teritoriile dependente, Teritoriul
Antartic Britanic, Teritoriul Brizanic din Oceanul Indian, Insulele Turkc şi Caicos şi Insulele Virgine Britanice,

– în cele 6 teritorii franceze Noua Caledonie şi teritoriile dependente, Polinezia Franceză, Teritoriile Australe şi Antarctice Franceze, Insulele Wallis şi Futuna, Mayotte, Sf.
Pierre-et-Miquelon,

– în două teritorii olandeze Aruba şi Antilele Olandeze precum şi un teritoriu danez Groenlanda, nu li se aplică prevederile dreptului comunitar, dar cetăţenii lor beneficiază
parţial de unele prevederi prin regimul special de asociere, adică un statut deferit de cel conferit de asocierea unor state independente şi cu suveranitate deplină.

În afară de cazurile prezentate mai sus, mai există câteva teritorii cu un statut special în relaţia cu UE,
• este cazul Groenlandei, care ca provincie a Regatului Danemarca a făcut parte din Comunitatea

• a Insulelor Feroe, care din 1948 este regiune autonomă a Regatului Danemarca şi care nu aparţin UE iar cetăţenii danezi rezidenţi nu sunt consideraţi cetăţeni ai UE;

• este cazul Insulelor Man şi Channel (Marea Britanie), unde legislaţia europeană nu este obligatorie, dar cetăţenii britanici sau de descendenţă britanică sunt cetăţeni
ai UE, deşi nu pot vota în alegerile pentru Parlamentul European;

• în Akrotiri şi Dhekelia pe teritoriul Bazelor Suverane din Cipru ale Marii Britanii, după aderarea în mai 2004 a Ciprului, se aplică mai multe reglementări ale UE iar
naţionalitatea cipriotă garantează cetăţenia UE; rezidenţii de naţionalitate cipriotă de pe teritoriul Republicii Turce a Ciprului de Nord, sunt consideraţi cetăţeni ai UE
cu drept de vot în alegerile europene;

• zona tampon, adică teritoriile care au un statut neclar deşi sunt sub suveranitatea statelor membre, acestea sunt zona tampon dintre Cipru şi Republica Turcă a Ciprului
de Nord, unele Insule din Oceanul Indian şi Insula Clipperton (atol nelocuit din apropierea Mexicului, administrat de Franţa
 V.5. Date – cheie ale construcţiei europene
V.5.1. Comunităţi Europene 1950-1992
• Condiţiile existente la sfârşitul celui de al II-lea război mondial, au stat la baza apariţiei Comunităţilor Europene.
• Datorită modului în care se încheiase pacea şi urmările acesteia a apărut:
– două mari centre de putere - Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică;
– ecourile războiului rece;
– nevoia de refacere a economiilor distruse de război;
– găsirea unui sistem de garanţii reale pentru menţinerea păcii.

• Soluţia a fost dată de Jean Monnet şi Robert Schuman într-un discurs ţinut la Paris la data de 09 mai 1950, prin care propune punerea în comun a resurselor de cărbune
şi oţel din Franţa şi Republica Federală Germania, într-o organizaţie deschisă şi altor ţări din Europa.
 
• 1946-1954. Menit să evite o nouă conflagraţie prin intermediul unui tratat inviolabil, „Planul Schumann”, a constituit primul pas pe calea construirii Europei. Primele ţări
care au sprijinit acest plan au fost Italia şi Ţările Benelux-ului. La data de 18 aprilie 1951, „cei 6” - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos semnează
„Tratatul de la Paris” instituind Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului CECA/CECO, intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952. Jean Monnet a fost primul
preşedinte al Înaltei Autorităţi a cărbunelui şi oţelului.

• Între anii 1952 şi 1957 a avut loc o perioadă de criză politică internaţională aducându-se critici caracterului supranaţional al Înaltei Autorităţi, determinând
demisionarea lui Jean Monnet de la conducerea CECA/CECO. În data de 27 mai 1952 are loc la Paris semnarea tratatului instituind Comunitatea europeană de apărare
CED/CEA, iar în data de 30 august 1954, Adunarea naţională franceză respinge tratatul asupra Comunităţii europene de apărare CED/CEA.

• 1955-1957. În aceste condiţii are loc reuniunea de la Messina din data de 1 şi 2 iunie 1955, când miniştrii afacerilor externe ai celor 6 decid extinderea integrării
europene la toată economia, proiectul/raportul politicianului belgian Paul Henry Spaak – ministru de externe belgian, pe tema unei uniuni economice generale şi a unei
uniunii în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare.

• 1958-1971. La data de 1 ianuarie 1968 intră în vigoare tratatele de la Roma, precum şi instalarea Comisiilor CEE şi EURATOM la Bruxelles. Semnarea convenţiei de la
Amsterdam la data de 4 ianuarie 1960, la iniţiativa Regatului Unit al Marii Britanii, creează Asociaţia europeană a liberului schimb AELS/AELE. Intrarea în vigoare a
politicii agricole comune PAC, are loc la data de 30 iunie 1962.

• 1972-1980. În 22 ianuarie 1972 are loc semnarea, la Bruxelles, a tratatelor de aderare la CEE a noilor membrii (Danemarca, Irlanda, Norvegia şi Regatul Unit), iar în data
de 24 aprilie 1972 are loc constituirea „şarpelui” monetar. Cei 6 decid să limiteze la 2,25% marjele de fluctuaţie a monedelor lor naţionale.

• 1981-1985. Din data de 1 ianuarie 1981 numărul mem­brilor s-a extins la 10 prin intrarea Greciei în Comunitatea europeană.

• 1986-1992. Începând cu data de 1 ianuarie 1986 putem vorbi de „Cei 12”, aderând la comunitate Spania şi Portugalia, iar în 17 şi 28 februarie are loc semnarea Actului
unic european la Luxemburg şi la Haga.

• După anul 1990 putem vorbi de o Tripolaritate a lumii din punct de vedere al dezvoltării economice şi a schimburilor comerciale, prin apariţia a 3 centre de putere, şi
anume:
• America de Nord reprezentată de cele 2+1 state semnatare NAFTA;
• Europa reprezentată de UE;
• Asia reprezentată de Japonia şi de noile state industrializate cum ar fi Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore şi Taiwan, urmate de Indonezia, Malaiezia, Filipine şi
Thailanda.
 V.5.2. Uniunea Europeană 1993-2007
• 1993-2003. Are loc punerea în aplicare a pieţei unice în 1 ianuarie 1993, iar în data de 18 mai are loc cel de-al 2-lea referendum din Danemarca
prin care se aprobă Tratatul de la Maastricht. Data de 1 octombrie 1993, marchează data intrării în vigoare a tratatului de la Maastricht.

• Anul 2002 debutează cu preluarea preşedinţiei Consiliului European, la 1 ianuarie, de către Spania.
• Moneda Euro intră în circulaţie numai în 12 ţări membre ale UE: Austria, Belgia, Finlanda; Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia şi Spania, iar în trei state: Danemarca, Regatul Unit al Marii Britanii şi Suedia, nu.

• Anul 2003, debutează cu preluarea preşedinţiei Consiliului Uniunii europene de către Grecia, şi sărbătorirea a 10 ani de Piaţă unică.

• Anul 2004 debutează cu preluarea preşedinţia Consiliului Uniunii Europene de către Irlanda la 1 ianuarie.

• La 1 iulie Olanda preia preşedinţia Consiliului UE.

• Anul 2005 debutează cu preluarea preşedinţiei Consiliului UE la 1 ianuarie 2005 de Luxemburgul iar la I iulie este preluată de Marea Britanie.

• Anul 2006 debutează cu preluarea preşedinţiei Consiliului UE de către Austria la 1 ianuarie, iar din 1 iulie de Finlanda.

• Anul 2007 debutează cu preluarea preşedinţiei Consiliului UE de către Germania; cu 1 ianuarie 2007 Consiliul permite Sloveniei să se alăture
Zonei Euro, în urma deciziei adoptată de Consiliu din 11 iulie 2006; din 1 iulie Portugalia preia preşedinţia Consiliului UE. Tot la 1 ianuarie 2007,
România şi Bulgaria au aderat la Uniunea Europeană (devin state ale UE). În 13 decembrie se semnează Tratatul de la Lisabona care, va intra în
vigoare după ce va fi ratificat de toate statele membre ale UE.

• Anul 2008 La 1 ianuarie 2008 Slovenia a preluat preşedinţia Consiliului UE (Dimitrij Rupel) iar din 1 iulie va fi preluată de Franţa (Bernard
Kouchner).

• România va prelua preşedinţia Consiliului UE din 1 iulie 2019 de la Austria.

 
• Anul 2009 debutează cu preşedinţia Cehiei (Karel Schwarzenberg Jan Kohout), iar în partea a doua cu a Suediei Cecilia Malmstrom).
• La 1 decembrie intră în vigoare Tratatul de la Lisabona.

• Anul 2010 debutează la 1 ianuarie cu preluarea preşedinţiei de către Spania, iar de la 1 iulie de către Belgia.

• Anul 2011 debutează cu preluarea preşedinţiei de către Ungaria de la 1 ianuarie, iar de la 1 iulie de către Polonia.

• Anul 2013 La 1 iulie 2013, Croația aderă la Uniunea Europeană (devine stat al UE)
 TEST
1. Explicaţi conceptul de „supranaţionalitate”
 
• a. ..............................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................

2. Enumeraţi tipurile de teritorii ale UE

 
• a. .............................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................
• c. .............................................................................................................................................................................

3. Explicaţi care este situaţia Groenlandei în acest moment după aderarea Danemarcei la Comunităţile Europene?

• a. .............................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................
• c. .............................................................................................................................................................................

4. Care stat membru al UE va prelua preşedinţia Consiliului European la 1 iulie 2009?

• a. ............................................................................................................................................................................
• b. ............................................................................................................................................................................
• c. ............................................................................................................................................................................
 Capitolul VI
Pilonii Uniunii Europene
VI.1. Primul „pilon”: Pilonul comunitar - Comunităţile europene

• Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) este considerat alături de Tratatul de la Roma, „cea mai importantă reuşită din istoria
Comunităţilor europene” deoarece reprezintă a doua revizuire fundamentală a tratatelor constitutive (el neînlocuind tratatele
constitutive/iniţiale, doar le-a modificat) alături de Actul Unic European (AUE).

• Pentru prima dată se face referire la cei trei „piloni” pe care se întemeiază Uniunea Europeană.

• Uniunea Europeană conform Tratatului de la Maastricht, este concepută ca o construcţie fundamentată pe trei piloni.

Primul pilon este format din cele trei comunităţi:

• Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
• Comunitatea Economică Europeană
• Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, are caracter comunitar şi pune accentul:
– pe principiul subsidiarităţii, recunoscut în relaţiile dintre Uniune şi statele membre,
– pe crearea unei cetăţenii europene,
– pe UEM şi Piaţa comună cu cele patru libertăţi fundamentale (libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a prestărilor de servicii şi a
capitalului şi plăţilor),
– pe întărirea rolului Parlamentului European,
– pe unele domenii specializate (cultură, protecţia consumatorului).

• Evoluţia Comunităţii Economice Europene de la o comunitate pur economică la o uniune politică, a dus la schimbarea denumirii acesteia în
Comunitate Europeană, astfel din anul 1993, asistăm şi la schimbări calitative:

• Consiliul Uniunii Europene în loc de Consiliul Comunităţilor europene;

• Comisia Europeană în loc de Comisia Comunităţilor europene;

• Curtea Europeană de Conturi din 1994, în loc de Curtea de Conturi, şi devine dintr-un organism tehnic o instituţie comunitară.

• Acest pilon reprezintă cea mai dezvoltată formă a comunitarismul, unde actele instituţiilor comunitare pot fi aplicabile direct în statele
membre şi cu prioritate în dreptul intern
 VI.2. Al doilea „pilon”: Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
• Primele preocupări în acest domeniu au apărut în anii ’70 şi au fost prevăzute în AUE. 
Obiectivele pentru realizarea politicii externe şi de securitate comună sunt prevăzute în Tratatul asupra UE, şi anume:
• apărarea intereselor comune fundamentale şi a independenţei UE;
• consolidarea securităţii membrilor Uniunii;
• menţinerea şi consolidarea păcii securităţii internaţionale;
• promovarea cooperării internaţionale;
• promovarea democraţiei şi a statului de drept;
• apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.
•  

• În acest pilon, deciziile nu sunt luate şi nici nu produc efecte potrivit principiilor comunitare bazate pe metoda supranaţionalismului ci în baza metodelor cooperării clasice dintre statele
membre.
• Al doilea pilon este pilon interguvernamental (PESC), se referă la „dispoziţiile cu privire la politica externă şi de securitate comună” ( în titlul 5, articolele J1 până la J11).
• Toate deciziile politicii externe şi de securitate comună sunt luate în cadrul cooperării dintre state.
• Conform, Tratatului de la Amsterdam, toate „deciziile de principiu sunt luate, poziţiile comune sunt formulate, acţiu­nile şi măsurile comune sunt încheiate iar deciziile-cadru sunt luate în
cadrul celui de al 2-lea şi al 3-lea pilon;
• cu toate că, decizia-cadru se apropie cel mai mult de directiva comuni­tară, ea nu poate fi direct aplicabilă în statele membre.
 
Organisme specifice cadrului politic european de securitate comună a UE
• Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate – (ISS):
– creat în 2001 şi operaţional din 2002, organism descentralizat sub conducerea Consiliului UE cu sediul la Paris în Franţa; 
– are rol:
• de a cerceta şi dezbate probleme de securitate europeană şi mondială şi de apărare ale UE;
• de a favoriza dialogul transatlantic în problemele de securitate ale Europei, Canadei şi SUA;
• de a publica periodic numeroase rapoarte pe teme de securitate europeană, precum şi un prestigios jurnal academic Chaillot Papers;
• de a conferii strategii de cercetare şi pregătire pentru tineri experţi şi pentru personalul de specialitate din ministerele de resort naţionale.
• Centrul European pentru Observaţii prin satelit al UE – (EUSC) :
– creat în 2001, ca agenţie a Consiliului UE, cu personalitate juridică proprie şi operaţional din 2002, continuă activitatea Centrului pentru Observaţii prin Satelit al UEO .
–  sediul la Torrejon de Ardoz, Spania;
–  are rol:
• de a produce şi analiza informaţiile obţinute de sateliţii care monitorizează Pământul, cu scopul de a sprijini procesul decizional ce priveşte acţiunea externă a UE;
• de a pregăti experţi în sisteme digitale de informaţie geografică şi în analiza imaginilor;
• în conformitate cu legislaţia internaţională în domeniu, monitorizează suprafaţa terestră, cu rol important în prevenirea şi supravegherea crizelor (inclusiv umanitare), a conflictelor armate
şi poluării;
– Ambele organisme au devenit operaţionale în anul 2002. 
• Agenţia Europeană de Securitate – (EDA): 
– creată în 2004,
– sediul la Bruxelles, sub conducerea Consiliului Uniunii Europene; 
– are rol:
• de a contribui prin expertiză la dezvoltarea capacităţilor de apărare ale statelor membre,
• de a coopera în materie de armament, de monitorizare a pieţei, la dezvoltarea tehnologiei şi cercetării în domeniu;
• dispune de un personal de 100 de angajaţi recrutaţi din statele membre;
• de patru directorate şi de un Consiliu Executiv format din reprezentanţi ai statelor membre (cu excepţia Danemarcei care nu participă la Politica Europeană de securitate şi apărare);
• directorul EDA este Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună (în prezent Javier Solana).
 VI.3. Al treilea „pilon”: Cooperarea Poliţienească şi Judiciară în Materie Penală (CPJMP)
• Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne JAI, adoptat de Tratatul de la Maastricht, a devenit un imperativ ce include suprimarea frontierelor.
 
• În cadrul acestui pilon se urmăreşte realizarea unei acţiuni comune în domeniul prevenirii şi luptei împotriva criminalităţii, rasismului şi xenofobiei.
»condiţiile de azil şi şedere;

»de trecerea graniţelor externe ale statelor membre;

»de măsuri legate de imigrare şi de persoanele locuind în terţe state;

»de lupta împotriva toxicomaniei şi a fraudei, de colaborarea mai strânsă în domeniile civil, penal, vamal, poliţienesc.

• Tratatul de la Amsterdam, reface obiectivele enunţate mai sus o dată cu „comunitarizarea” celui de-al treilea pilon,- tratatul referindu-se la prerogativele şi
libertăţile fiecărui cetăţean:
• pe respectarea de către JAI a drepturilor omului, aşa cum sunt ele garantate prin mai multe Convenţii, cu referire la refugiaţi, din 1951;
• a prevăzut „pasarele” între procedura comunitară şi cooperarea interguvernamentală, asociind şi Comisia, iar Parlamentul fiind informat şi consultat .

Instituţiile create pentru sprijinirea realizării spaţiului de libertate, securitate şi justiţie sunt:
• Biroul European de Poliţie (Europol):
– instituţie descentralizată a UE
– cu sediul la Haga,
– creată în 1999;
– cu rol:
• de a aplica legislaţia comunitară în vederea combaterii infracţionalităţii la nivel european;
• de a oferi cadrul necesar colaborării între organele de poliţie şi vamale din statele membre ale UE cu scopul prevenirii şi combaterii infracţionalităţii
organizate:
–traficul de droguri,
–traficul de fiinţe umane,
–traficul de autoturisme,
–traficul cu substanţe radioactive şi nucleare,
–reţele de imigraţie,
–falsificarea de bani sau alte mijloace de plată,
–terorismul;
• oferă sprijin pentru desfăşurarea de investigaţii şi operaţiuni;
• nu este o instituţie nouă, înlocuieşte fosta Unitate Antidrog Europol (UDE), înfiinţată în 1995 de statele membre UE;
• în fiecare stat membru există o unitate specializată de legătură între Europol şi autorităţile naţionale în domeniu, care trimite pe lângă Europol un reprezentant
permanent;
• răspunde în faţa ministerului de Justiţie şi/sau de Interne din statul respectiv;
• bugetul instituţiei este finanţat din contribuţia statelor membre.
• Colegiul European de Poliţie (CEPOL):
– creată în anul 2002,
– cu sediul la Hampshire (Marea Britanie);
– cu scopul de reţea de instituţii naţionale de pregătire şi formare profesională pentru cadre superioare din poliţiile statelor membre UE
– condusă de un Consiliu Executiv care ia decizii prin votul unanim al reprezentanţilor statelor membre în reuniuni la care pot asista şi reprezentanţi ai
secretariatului Comisiei Europene şi Europol (în calitate de observatori fără drept de vot);
– finanţată din contribuţia statelor membre şi permite participarea statelor din afara Uniunii (în special a statelor candidate).
 
• Eurojust:
– instituţie descentralizată a UE,
– sediul la Haga
– rol
• de a sprijini autorităţile competente din statele membre ale UE în investigarea şi instrumentarea cazurilor grave de crimă transfrontalieră organizată;
• facilitează cooperarea între statele membre în derularea anchetelor la nivel internaţional, prin furnizarea de expertiză legislativă în vederea punerii în
aplicare a cererilor de extrădare sau prin furnizarea unor servicii de traducere;
• Colegiul Eurojust, este principalul organism executiv, format din 25 de reprezentanţi ai statelor membre – magistraţi cu experienţă, asistaţi de un Colegiu administrativ; 
• a colaborat în special cu Reţeaua Judiciară Europeană, Europol, Oficiul European de Luptă Contra Fraudei (OLAF).

• Este pilonul care oferă tuturor cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.

• Ca şi în cadrul pilonului PESC, cooperarea în cadrul acestui pilon se bazează pe cooperarea clasică între statele membre şi nu pe principiile comunitare bazate pe
metoda supranaţională. Ambii pilonii au un caracter interguver­na­men­tal.

• Deosebirea dintre cei trei pilonii constă în

– scopurile distincte pe care le au:
• pilonul comunitar – piaţa internă unică şi UEM;
• pilonul interguvernamental PESC – salvgardarea valorilor comune şi independenţa Uniunii
• pilonul interguvernamental JAI/CPJMP – protejarea cetăţenilor euro­peni printr-o colaborare intensă a statelor membre în materie penală, lupta
împotriva criminalităţii, terorismului, drogurilor, armelor, corupţiei, fraudei) şi în
– mecanismele de decizie existente care sunt distincte în funcţie de „pilonul” respectiv, iar motorul comun pentru cei trei „piloni” este Consiliul European care
reuneşte toţi şefii de state şi de guverne din ţările membre şi care dă impulsul necesar dezvoltării sale, definind orientările şi politicile generale.
– Sistemul instituţional este unic pentru cei trei „piloni”, dar competenţele instituţionale sunt diferite în funcţie de „pilonul” pe teritoriul căruia se acţionează.
Diferenţa constă în faptul că procedurile comunitare presupun luarea deciziilor cu majoritate calificată, cu implicarea instituţiilor comunitare, iar procedurile
interguvernamentale presupun luarea deciziilor cu unanimitate prin implicarea deplină a guvernelor naţionale (acordul unanim al tuturor statelor membre) şi
implicarea redusă a instituţiilor comunitare.
 TEST
1. În ce constă diferenţa dintre Pilonii Uniunii Europene?

• a. ..............................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................

2. Denumiţi organismele specifice din cadrul politic european de securitate comună a Uniunii Europene:

• a. ..............................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................

3. Unde se găseşte sediul Agenţia – EDA, şi care este data când acest organism a devenit operaţional?

• a. ..............................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................

4. În sarcina cărei organizaţii intră punerea în practică a unui sistem informatizat privind persoanele urmărite?

• a. .............................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................
• c. ........................................................................................ …………………………………………………………………………………
 Capitolul VII
Specificul Comunităţilor Europene

VII.1. Natura juridică a Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene

• Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, în hotărârea din 5 februarie 1963, pronunţată în cauza „Van Gend & c. Administraţia Fiscală
Olandeză, a ajuns la concluzia:

• „Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internaţional, în beneficiul căreia statele membre şi-au limitat drepturile suverane, deşi
doar pentru un număr limitat de domenii, iar subiectele sale de drept sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora”.

• Curtea de Justiţie a precizat din nou locul Comunităţilor Europene în cadrul ordinii juridice internaţionale cu ocazia hotărârii din 15 iulie 1964,
pronunţată în cauza „Costa c. ENEL, în sensul că:

• „… în fapt, prin instituirea unei Comunităţi cu o durată nelimitată, având instituţii proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare
internaţională şi, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către Comunitate, acestea
din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor
însele”.

• Rezultă că aceste Comunităţi sunt:

– organizaţii create de către statele membre,
– organizaţii cărora statele membre le-au cedat o parte din atributele specifice exerciţiului suveranităţii,
– iar rezultatul acestui proces a dus la apariţia unui nou drept, aplicabil atât lor, cât şi resortisanţilor lor.

• Pornind tot de la Curtea de Justiţie de la Luxembourg, şi de la faptul că cele trei Comunităţi au apărut ca expresie a voinţei suverane a statelor
fondatoare, reţinem principalele lor caracteristici:
– sunt organizaţii supranaţionale, regionale şi deschise,
– au ca obiectiv principal atât integrarea economică şi socială,cât şi integrarea politică a statelor membre;
– au o structură instituţională proprie, independentă de cea a statelor membre;
– au un sistem legislativ propriu, căruia se subordonează sistemele legislative ale statelor membre.

Comunităţile Europene sunt considerate ca fiind:

• organizaţii supranaţionale, deoarece au fost instituite prin acordul de voinţă al statelor membre, care le-au cedat o parte din atributele
suveranităţii lor pentru anumite domenii cum ar fi competenţa legislativă şi competenţa de a încheia tratate internaţionale cu state terţe;
• organizaţii regionale deschise, deoarece orice stat de pe continentul european care doreşte acest lucru, poate să adere la această comunitate dacă îşi exprimă dorinţa în acest sens şi
îndeplineşte atât condiţii de ordin politic, economic şi social, cât şi obligaţii de acceptare şi respectare a ordinii de drept stabilită prin tratate şi alte acte
normative comunitare;

• sunt organizaţii prin intermediul cărora statele membre şi-au propus realizarea unei integrări economice prin crearea unei pieţe interne prin cele patru libertăţi
fundamentale din cadrul UE, (libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalului şi serviciilor);a unei integrări sociale prin promovarea valorilor culturale,
uniformizarea şi creşterea nivelului de trai şi asigurarea protecţiei şi libertăţii individului pe întreg spaţiul comunitar; şi a integrării politice prin măsuri de
coordonare a politicilor economice şi sociale naţionale la nivel de Consiliul European;

• au personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre

• au personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre, putând să participe în nume propriu în cadrul raporturilor juridice de drept public sau privat,
intern sau internaţional;

• au o structură instituţională proprie şi independentă, care nu este subordonată instituţiilor naţionale ale statelor membre, ceea ce le permite să funcţioneze
conform obiectivelor prevăzute prin tratate;

• au un sistem legislativ propriu, care se aplică în mod direct pe teritoriul statelor membre şi prioritar faţă de legislaţia naţională a statelor membre

• Dintre toate Tratatele comunitare, pe care le-am menţionat în capitolele anterioare, numai cele trei tratate CECO/CECA, CEE, CEEA, constituie tratate
institutive/constitutive şi sunt considerate tratate originare. Ele reprezintă şi sursele primare ale dreptului comunitar, acesta fiind alcătuit din cele trei tratate
originare

• Celelalte patru tratate – AUE, TUE, TA, TN, au un caracter compozit şi sunt considerate a fi surse asimilabile dreptului comunitar, numai în măsura în care
dispoziţiile lor modifică tratatele comunitare.

• Cele trei Tratate institutive originare sunt principale, faţă de toate celelalte şi datorită faptului că prin acestea, li s-au conferit personalitate juridică proprie,
Comunităţilor Europene, distinctă de cea a statelor membre, ceea ce le dă dreptul să participe în nume propriu în cadrul raporturilor juridice de drept public
sau privat, intern sau internaţional.

Comunităţile Europene sunt 

• Create de state, grupează state şi dispunând de puteri şi competenţe care aparţin, în mod obişnuit, statelor sunt persoane juridice de drept public
 
• Comunităţile Europene fiind persoane morale de drept public, prin tratatele lor institutive li s-a recunoscut personalitate juridică distinctă de aceea a statelor
membre.

• Numai Comunităţile Europene au dobândit personalitate juridică, nu şi instituţiile şi organele lor distincte.
 VII.2. Personalitatea juridică a Comunităţilor Europene 

• Această personalitate juridică a lor este de drept public şi nu privat deoarece ele reprezintă şi susţin un interes public şi nu privat fiind marcată
şi de structura proprie pe care o au:
– patrimoniu propriu,
– buget autonom, propriu,
– sistem de instituţii propriu, independent,
– capacitatea de a deveni subiect de drept în cele trei ordini juridice:
• drept comunitar,
• drept intern,
• drept internaţional.

• Deşi Comunităţile Europene s-au unificat în anul 1965, ele au continuat să aibă fiecare personalitate juridică, deoarece aceleaşi instituţii
comunitare le-au deservit pe toate, în acelaşi timp.

• Personalitatea juridică a Comunităţilor se referă la două aspecte:

– personalitatea juridică internă şi la
– personalitatea juridică internaţională.
 

Personalitatea juridică internă

• vedem că fiecare Comunitate se bucură în statele membre de capacitatea juridică pe care legislaţiile naţionale o recunosc persoanelor
juridice, de a dobândi şi de a înstrăina bunuri şi de a sta în justiţie, de unde rezultă că le conferă:
– capacitate juridică generală
– şi capacitate juridică specială

• Prin Protocolul comun asupra privilegiilor şi imunităţilor, anexă la Tratatul de la Bruxelles din anul 1965, Comunităţilor li sa conferit o
protecţie juridică deosebită pe teritoriul statelor membre:
– clădirile, celelalte bunuri mobile şi arhivele lor sunt inviolabile;
– bunurile şi activele pe care le deţin nu pot fi urmărite de către cei interesaţi decât cu autorizarea CJCE;
– operaţiile financiare şi de altă natură pe care le efectuează sunt scutite de taxe fiscale şi vamale.

Personalitatea juridică internaţională

• se prevede în mod expres:
– „… în relaţiile internaţionale, Comunitatea se bucură de capacitatea juridică necesară pentru a-şi exercita funcţiile şi a atinge obiectivele
 VII.3. Personalitatea juridică a Uniunea Europeană

• Prin Tratatul de la Maastricht, Uniunii Europene nu i s-a recunoscut, în mod explicit, personalitatea juridică internaţio­nală, distinctă de Comunităţile
Europene şi de statele membre, această capacitate de subiect de drept internaţional având-o, în continuare, numai cele trei Comunităţi.

• Deşi TUE a înfiinţat UE, el nu transformă Comunităţile Europene în Uniune şi nici o nouă entitate juridică nu apare, alături de Comunităţi, deoarece UE a
fost înfiinţată pe baza instituţiilor şi instrumentelor de acţiune comună deja existente, ca o entitate internaţională fără personalitate juridică, ce
dispune de trei domenii de acţiune (cei trei piloni), diferenţiate de echilibrul de putere între statele membre şi instituţiile supranaţionale ale Uniunii,
ceea ce înseamnă că Uniunea Europeană nu are decât o existenţă politică.

• Fiecare dintre cele trei Comunităţi reprezintă o organizaţie internaţională, deoarece a fost creată printr-un tratat internaţional, negociat, încheiat şi
ratificat conform normelor internaţionale şi a reglementărilor interne, constituţionale ale fiecărui stat membru.

• Ca regulă generală, Comunităţile europene, se supun normelor dreptului internaţional care prevede că organizaţiile internaţionale nu pot deveni unele
membre ale altora, fapt pentru care, de la regula generală a neparticipării, se admit unele excepţii, cum sunt:
–CE are statut de observator la ONU, la OIM, FMI, Banca Mondială;
–întreţine relaţii cu unele organizaţii regionale Consiliul Europei, OCDE;
–participă ca membru cu drepturi depline în cadrul FAO;
–participă la GATT/OMC.

• Comisia Europeană, reprezintă Comunităţile, respectiv Uniunea Europeană la reuniunile internaţionale importante.

• Între Comunităţi şi statele membre sunt instituite misiuni de reprezentare, care au caracteristicile ambasadelor, precum şi statele terţe au acreditat la
Bruxelles reprezentanţi pe lângă Comunităţi, care au statut diplomatic, precum şi statele membre au reprezentanţe permanente, cu statut diplomatic,
dar fără să fie asimilate ambasadelor. Reprezentarea Comunită­ţilor pe lângă state terţe sau organizaţii internaţionale se face prin delegaţii numite de
către Comisie, şi beneficiază de statut diplomatic.

• În statele comunitare nu există organe de reprezentare ale Comunităţilor, deoarece acestea aparţin Comunităţii.

• Neavând personalitate juridică, Uniunea Europeană nu poate participa în nume propriu la cooperarea externă, decât prin intermediul Comunităţilor şi
al statelor membre

• Conform tratatelor în vigoare, UE nu dispune de personalitate juridică, pe plan internaţional, ea fiind reprezentată de către statul care deţine
preşedinţia Consiliului şi de către Comisie.
 TEST
1. Argumentaţi afirmaţia: Comunităţile Europene sunt „persoane juridice de drept public”:
 
• a. ..................................................................................................................................
• b. ..................................................................................................................................
• c. ..................................................................................................................................
 
2. Deşi Tratatul de la Maastricht a înfiinţat UE, el nu transformă Comunităţile Europene în
Uniunea Europeană, şi nici o nouă entitate juridică nu apare alături de, Comunităţi, ceea
ce înseamnă că Uniunea Europeană ...............................................
• ......................................................................................................................................
• ......................................................................................................................................
 
3. Uniunea Europeană poate participa la cooperarea externă în nume propriu? Argumentaţi.
 
• ...............................................................................................................................................
...............................................................................................................................................
...............................................................................................................................................
...............................................................................................................
 Capitolul VIII
Dreptul comunitar
VIII.1. Noţiunea şi obiectul dreptului comunitar
• În cadrul Comunităţilor Europene se aplică dreptul comunitar ca un drept intern al acestora, dar,  în cadrul relaţiilor interne ale statelor el nu se aplică.

• La rândul său dreptul comunitar este format din două categorii de norme juridice, şi anume:
–norme juridice cuprinse în tratatele constitutive
• care au valoare constituţională;
–norme juridice cuprinse în actele juridice emise de instituţiile comunitare
• care constituie legislaţia comunitară ordinară.

• Suntem în prezenţa unui nou tip de drept - Dreptul comunitar - care este format dintr-un ansamblu de norme juridice distincte, deosebite, care urmăresc realizarea unor obiective precise şi care diferă atât
de ordinea juridică internă a statelor membre, cât şi de ordinea juridică internaţională.

• Dreptul comunitar este sistemul de drept aplicabil în spaţiul pe care astăzi îl ocupă Uniunea Europeană

• El este un sistem autonom faţă de ordinea juridică internaţională şi are scopuri diferite faţă de acesta, deoarece dreptul comunitar pune accent pe integrare, iar dreptul internaţional pe cooperare între
state, privite ca subiecte individuale de drept internaţional.

• Rezultă că dreptul comunitar este o ramură de drept autonomă, care nu se identifică nici cu dreptul internaţional şi nici nu face parte din dreptul intern, fiind un drept de sine stătător,
autonomie/independenţă pe care şi-a câştigat-o datorită „evadării” din dreptul clasic naţional sau internaţional pe baza noii calităţi a cooperării care se numeşte integrare şi a faptului că se bazează pe
ideea supranaţionalităţii.

• Acest termen de integrare îl găsim atât în preambulul Tratatelor de la Roma, cât şi, a Tratatului de la Maastricht

• Totodată Comunităţile Europene sunt înzestrate cu competenţe care nu sunt specifice organizaţiilor internaţionale clasice ceea ce le caracterizează ca fiind supranaţionale

• Ordinea juridică comunitară este o ordine juridică nouă şi complexă, creată de instituţiile comunitare, nu de cele naţionale, iar normele de drept comunitar fac parte integrantă din sistemele juridice ale
statelor membre, dar au prioritate faţă de ele .

Definiția Dreptului comunitar

• „ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele de instituire a comunităţilor sau în actele adoptate de instituţiile comunitare, care au ca scop instituirea, organizarea şi funcţionarea comunităţilor
europene şi a Uniunii Europene”

• sau: „ ansamblul normelor juridice prin care se consacră structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor europene, precum şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale în îndeplinirea obiectivelor de progres
şi dezvoltare ale popoarelor Continentului

Obiectul Dreptului comunitar

• „Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene” din 15 iulie 1964,

• obiectul Dreptului comunitar: „o Comunitate de durată nedeterminată dotată cu instituţii proprii, cu personalitate juridică proprie, cu capacitate juridică, cu capacitate de reprezentare internaţională şi
cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare de competenţe sau dintr-un transfer da atribuţii ale statelor membre către Comunitate” 

• „obiectul Dreptului comunitar îl constituie studiul raporturilor juridice din cadrul Uniunii Europene, a rolu­lui instituţiilor europene şi a raporturilor juridice dintre aceste instituţii şi organismele statelor
membre”.
 VIII.2. Distincţia dintre dreptul comunitar şi dreptul internaţional public
• Dreptul comunitar se deosebeşte de dreptul internaţional public:
• aplicabilitate directă, aplicându-se nu numai statelor sau organizaţiilor internaţionale, dar şi resortisanţilor statelor membre, adică persoanelor fizice şi juridice care nu au calitatea de
subiect de drept internaţional
• sistem jurisdicţional permanent şi cu competenţă obligatorie în spaţiul UE
• normele juridice comunitare devin aplicabile în general, fără a fi ratificate
• dispune de un sistem coercitiv-execuţional mixt internaţional şi naţional
• normele juridice comunitare sunt în general de drept derivat şi nu convenţionale, majoritatea lor fiind adoptate de instituţiile comunitare
• are funcţie de integrare nu numai de cooperare
• ordinea juridică comunitară este mult mai elaborată decât cea internaţională.
•  
• VIII.3. Distincţia dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional

• Faţă de dreptul naţional, dreptul comunitar se deosebeşte prin următoarele:

• se aplică şi relaţiilor interstatale
• nu reglementează toate domeniile vieţii sociale.
•  
•  
• VIII.4. Clasificarea dreptului comunitar

• Dreptul comunitar poate fi clasificat astfel:

• după obiectul de reglementare:
– Drept comunitar instituţional sau formal: cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează structura organelor comunitare şi funcţionarea acestora;
»Drept comunitar material: cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc scopurile concrete, materiale ale Comunităţilor europene şi măsurile care trebuie luate în vederea
realizării lor.
•  
• după provenienţa normelor juridice:
– Drept comunitar originar:
• Tratatele de înfiinţare/ institutive/ constitutive ale acestuia
• Tratatele de modificare ale acestora (create de state).
• Drept comunitar secundar :
– normele juridice create de organele comunitare.
• Drept comunitar nescris:
– normele cutumiare
– principiile generale
– jurisprudenţa.
• Drept comunitar complementar:
– tratatele internaţionale care nu fac parte din dreptul comunitar propriu-zis.
 VIII.5. Principiile dreptului comunitar
 
Principiul :
• este o prescripţie normativă cu caracter general, care se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, la care se raportează toate normele dreptului comunitar în
procesul adoptării şi aplicării lor.
• De reţinut că aceste principii nu trebuie confundate cu principiile generale ale dreptului preluate din dreptul intern şi comune tuturor statelor membre, la care pot apela
instanţele comunitare, la soluţionarea unor litigii .

• Principiile Dreptului comunitar sunt analizate din perspective care definesc Uniunea Europeană ca „o Comunitate de drept”, ca principii relative la structura instituţională
şi ca principii care privesc relaţiile cu statele membre, vom face o grupare a lor din punct de vedere logico-juridică, astfel: 
–principiul democraţiei reprezentative;
–principiul respectării drepturilor omului;
–principiul justiţiei sociale;
–principiul diversităţii culturale;
–principiul reprezentării intereselor potrivit structurii mecanismelor comunitare;
–principiul echilibrului în exercitarea competenţelor instituţiilor europene;
–principiul autonomiei instituţiilor;
–principiul loialităţii;
–principiul cooperării;
–principiul subsidiarităţii.
 
VIII.5.1. Principiul democraţiei reprezentative

• Jean Jacques Rousseau sublinia faptul că „instituţiile democratice sunt alcătuite din reprezentanţii aleşi de popor”, iar încălcarea acestui principiu al democraţiei repre­
zentative înseamnă „încălcarea democraţiei”, cu consecinţe grave politice şi sociale.
• Dreptul comunitar stipulează expres principiul demo­cra­ţiei în funcţionarea Uniunii Europene, punându-l la „temelia structurilor europene”.
 
VIII.5.2. Principiul respectării drepturilor omului

• Articolul 6 al Tratatului de la Maastricht prevede că Uniunea se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
precum şi al statului de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre, şi respectarea drepturilor funda­men­tale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia
europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamen­tale semnată în 4 noiembrie 1950, la Roma, precum şi în preambulul AUE unde s-a făcut referire
numai la promovarea democraţiei pe baza drepturilor fundamentale recunoscute în constituţia şi legile statelor membre, în Convenţia europeană şi în Carta socială
europeană.
• Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia, la Consiliul de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.
• Respectarea drepturilor omului implică principiul nediscriminării şi principiul liberei prestări a serviciilor, iar Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 13
iulie 1989, a statuat că: „respectarea drepturilor omului face parte integrantă din principiile generale de drept, a căror aplicare este obligatorie”.
 VIII.5.3. Principiul justiţiei sociale
• La data de 9 decembrie 1989, Comisia Europeană a elaborat o Cartă Comunitară a Drepturilor Sociale ale lucrătorilor, care a fost adoptată de Consiliul European de la Strasbourg iar Statele
membre cu excepţia Marii Britanii au semnat acest document care „precizează statutul social” al tuturor lucrătorilor din Uniunea Europeană.

• Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1977 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, a inclus Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale Lucrătorilor în textele sale, astfel, dispoziţiile Cartei
devenind obligatorii în toate statele membre ale Uniunii Europene
• Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale Lucrătorilor stipulează:
– drepturile fundamentale privind libera circulaţie a persoanelor
– egalitatea de tratament
– protecţia socială
– garantarea unui nivel de trai corespunzător pentru toţi resortisanţii Uniunii Europene 

• Consiliul Europei a elaborat „Carta Socială Europeană”, care a intrat în vigoare în 26 februarie 1965 şi stipulează „un ansamblu de drepturi fundamentale în privinţa:
– a. angajării,
– b. relaţiilor sociale,
– c. securităţii sociale”.

VIII.5.4. Principiul diversităţii culturale

• Jean Monnet, unul din părinţii fondatori ai Uniunii Europene, afirma la sfârşitul vieţii sale:
– „Dacă trebuie să reîncepem construcţia Europei, trebuie să începem cu cultura”.

• existenţa şi afirmarea unei identităţi culturale europene.  

• dezvoltarea culturală a statelor membre, prin respectul diversităţii lor naţionale şi regi­onale, punând în evidenţă moştenirea culturală comună 

• Textul articolului 128 din Tratat, afirmă două mari principii ale cooperării şi dialogului intercultural:
– respectul diversităţii culturale şi
– Subsidiaritatea. 

• Toate acestea au impus, „o colaborare între statele europene şi organi­zaţiile internaţionale competente” în domeniul culturii, mai ales cu Consiliul Europei

• În cadrul Reuniunii la nivel înalt a Uniunii Europene de la Lisabona din 31 martie 2000, Romano Prodi a prezentat un document fundamental privind viitorul Europei până în anul 2005:
– instituţii puternice;
– cooperare şi integrare regională;
– putere pentru popor prin susţinerea şi implicarea cetăţenilor în activitatea instituţiilor europene. 

• Realizarea acestor obiective au loc prin:

– „unificarea continentului în jurul unor valori fundamentale, etice, politice şi culturale” prin influenţarea partenerilor mondiali ca să elaboreze strategii pentru viitoarea dezvoltare a
planetei, deoarece de acest lucru depinde însăşi supravieţuirea identităţii europene. 

• Decizia Parlamentului European şi a Consiliului, asupra aplicării Programului „Cultura 2000”

 VIII.5.5. Principiul reprezentării intereselor potrivit structurii mecanismelor comunitare

• La nivel comunitar s-a adoptat acest principiu, care este similar principiului separaţiei puterilor la nivel naţional, în scopul îndeplinirii rolului ce le revin în mod
democratic.

• Astfel, conform reglementărilor comunitare:

– Consiliul intervine în cazul în care „interesele naţionale urmează să fie conciliate cu interesele generale ale statelor membre şi ale Uniunii, în ansamblul ei”;
– Comisia urmăreşte şi promovează interesul general prin mijloace specifice;
– Parlamentul European dă „dreptul cetăţenilor de a participa la gestionarea afacerilor publice”, prin intermediul reprezentanţilor aleşi de populaţia din
statele membre ale Uniunii Europene;
– Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene exer­ci­tă puterea judecătorească, iar prin reglementări riguroase care stipulează rolul şi atribuţiile Curţii de
Justiţie, ele nu se suprapun cu atribuţiile instanţelor de judecată ale statelor membre.
• Dreptul comunitar nu stipulează „o separaţie a puterilor” în sensul clasic al acestui principiu fundamental al dreptului.

• Dreptul comunitar consacră „interdependenţa instituţiilor europene” în reprezentarea intereselor în procesul decizional

• Putem spune că suntem în prezenţa unei separaţii „de facto” a puterilor, numite de „părinţii fondatori ai UE „repre­zentarea intereselor”, datorită specificului
acestei organizaţii continentale .

VIII.5.6. Principiul echilibrului în exercitarea competenţelor instituţiilor europene

• Această concepţie a echilibrului instituţional a călăuzit elaborarea Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene , a Tratatului de la Maastricht şi a
Tratatului de la Amsterdam, el fiind considerat un principiu fundamental al „structurilor europene”. Prin acest principiu al echilibrului instituţional se urmăreşte
ca în procesul exercitării competenţelor lor, instituţiile comunitare, să nu afecteze atribuţiile celorlalte instituţii, adică să nu permită transferul de atribuţii de la
un organism la altul pentru a nu se modifica „echilibrul insti­tu­ţi­onal”, deoarece transferul de atribuţii ar modifica echilibrul instituţional, şi ar duce la afectarea
gravă a funcţionării gene­rale a mecanismului comunitar.

• Acest principiu a fost „impus de evoluţia mecanismului Continental pe parcursul anilor.

VIII.5.7. Principiul autonomiei

• Conform principiului autonomiei instituţionale, insti­tuţiile Uniunii Europene pot să se organizeze în mod liber, fără a aduce atingere „echilibrului instituţional”,
având :
– dreptul de a-şi adopta Regulamentul conform articolelor 142, 151, 162 din Tratatul CEE
– dreptul de a-şi elabora norme proprii privind statutul funcţionarilor, pe baza unor „criterii de competenţă profesională” care sunt conforme cu „exigenţele
generale ale statutului funcţionarului comunitar”.
 VIII.5.8. Principiul loialităţii

• Acest principiu denumit şi „principiul solidarităţii”, este prevăzut în articolul 5 din Tratatul CEE, şi consacră obligaţia statelor membre de a lua:
– toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin Tratat sau rezultate din acţiuni ale instituţiilor comunitare
– şi de a facilita îndeplinirea sarcinilor Comunităţii
– se vor abţine de la orice acţiune ce ar putea împiedica atingerea obiectivelor Tratatului

VIII.5.9. Principiul cooperării

• Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 22 septembrie 1988, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a atras atenţia asupra importanţei
pe care o prezintă îndeplinirea acestei obligaţii de către statele membre, în conformitate cu dispoziţiile articolului 5 din Tratatul CEE.

• Acest principiu al cooperării implică reciprocitatea, adică între Uniunea Europeană şi statele membre trebuie să existe o informare reciprocă în problemele de
interes comun pe două părţi

• Conform Hotărârii Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 31 martie 1971, „cooperarea” se impune, atât în „competenţele explicit atribuite prin Tratatele
constitutive”, cât, şi în „atribuţiile implicite” pentru îndeplinirea mandatului conferit instituţiilor europene.
 
VIII.5.10. Principiul subsidiarităţii

• Principiul a fost introdus în dreptul comunitar prin AUE, dar numai într-un domeniu specific, şi anume al protecţiei mediului

• Potrivit principiului subsidiarităţii, Comunitatea nu intervine, decât în măsura în care obiectivele acţiunii respective nu pot fi realizate de către statele membre într-
o manieră suficientă, fiind mai bine îndeplinite printr-o acţiune la nivel comunitar.

• Statele membre hotărăsc: „modalităţile specifice de exprimare a regulilor de conduită considerate necesare în structurile europene” , care pot fi: acordurile,
tratatele, regulamentele şi altele.

• În concluzie, putem spune că principiul subsidiarităţii presupune două aspecte, şi anume:

• competenţă exclusivă, se referă la competenţa Uniunii sau Comunităţii de a acţiona în domeniile care le sunt încredinţate în mod expres fiind vorba de o
competenţă exclusivă a Uniunii sau Comunităţii, unde ele vor acţiona cu titlu definitiv, irevocabil, fără alternativă, iar intervenţia comunitară este obiectivă şi legal-
obligatorie
 
• competenţe concurente, se referă la domeniile care nu aparţin competenţelor exclusive ale Uniunii sau Comunităţilor, cum ar fi domeniile politicii sociale, sănătăţii,
protecţiei consumatorilor sau a mediului, şi statele membre care nu pot să realizeze obiectivele propuse
 TEST
1. Definiţi noţiunea de Drept comunitar
 
• ......................................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................................................................
..............................................................................
 
2. Cum se intitulează principiul Dreptului comunitar stipulat expres în funcţionarea UE, şi stă la „temelia structurilor europene”?

• ......................................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................................................................
..............................................................................

3. Care din statele membre ale UE nu au semnat „Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale lucrătorilor”, elaborată de Comisia
Europeană la data de 9 decembrie 1989?

• a. Franţa,
• b. Germania,
• c. Italia,
• d. Regatul Unit al Marii Britanii

4. Enumeraţi principiile dreptului comunitar 

• ......................................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................................................................
..............................................................................
 Capitolul IX
Ordinea juridică comunitară
IX.1. Noţiunea de „izvoare” şi de „ordine comunitară

• Ordinea juridică comunitară presupune:

– existenţa „normelor juridice comunitare”, care stau la baza raporturilor comunitare şi care sunt stipulate în Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene
– „respectarea acestor norme atât de instituţiile europene, cât, şi de statele membre”

• Ordinea juridică comunitară este „o ordine bazată pe lege” iar

• Uniunea Europeană a fost concepută ca o „Comuni­tate de drept” care include atât raporturile dintre instituţiile europene, cât, şi raporturile dintre instituţiile europene
şi statele membre, ceea ce explică faptul că Uniunea Europeană funcţionează pe baza legalităţii.
 
• În funcţionarea fiecărei Comunităţi (CECO; CEE; CEEA), legalitatea a fost considerată un principiu fundamental.

Definiţia ordinii juridice comunitare:

• aplicarea normelor comunitare în raporturile juri­di­ce ale instituţiilor europene şi în raporturile Uniunii Euro­pene cu statele membre, proces garantat de existenţa
controlului juridic, care asigură respectarea acestor norme de către toţi participanţii la raporturile juridice comunita­re

Definiţia Izvoarelor Dreptului comunitar:

• modalităţi specifice prin care regulile de conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin acordul de voinţă al statelor membre
 
IX.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar

• În literatura de specialitate, nu există o clasificare unitară a izvoarelor dreptului comunitar

 
• În dreptul comunitar sarcina de a preciza ierarhia actelor comunitare, se realizează prin intermediul jurisprudenţei CJCE, şi nu prin intermediul unui act cu valoare de
Constituţie ca în dreptul intern.

• Clasificarea izvoarele dreptului comunitar în patru mari categorii:

– izvoare originare sau primare;
– izvoare derivate sau secundare;
– izvoare nescrise;
– izvoare complementare sau auxiliare.
 IX.2.1. Izvoarele primare sau originare ale dreptului comunitar
• Dreptul comunitar originar îşi are izvoarele în tratatele constitutive/institutive.
• Tratatele constitutive, cum sunt: 
–Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 privind CECO/CECA, intrat în vigoare la 25 iulie 1952;
–Tratatele de la Roma instituind CEE şi CEEA din 25 martie 1957, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958 
• Tratatele şi Acordurile de modificare sau adoptare a tratatelor constitutive, cum sunt:
–Convenţia privind unele instituţii comune din 25 martie 1957;
–Tratatul de la Bruxelles de fuziune, privind instituirea unui Consiliu şi a unei Comisii unice din 08 aprilie 1965 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1967;
–Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din 17 aprilie 1957, care constituie legea de organizare judecătorească comunitară, şi din 1988 statutul TPI;
–Protocolul privind privilegiile şi imunităţile acordate CE din 8 aprilie 1965;
–Tratatul privind modificarea unor prevederi bugetare ale Tratatului privind înfiinţarea CE şi aleTratatului de fuziune din 22 aprilie 1970;
–Actul Unic European din 17 februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987 (AUE);
–Tratatul de la Maastricht (asupra Uniunii Europene), adoptat în 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare în 1 noiembrie 1993, privind instituirea unei Uniuni Europene, care cuprinde Comunităţile
Europene şi alte forme de cooperare;
–Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999;
–Tratatul de la Nisa, din 11 decembrie 2000, semnat la 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003, este definit Tratatul Reformei instituţionale
• Actele de aderare a noilor state membre, pro­to­coale, convenţii, documente şi tabele anexe la diferite­le tratate:
–pe care Curtea de Justiţie le-a considerat ca având aceeaşi forţă obligatorie ca şi actele de bază pe care le însoţesc şi completează.
• Aceste trei categorii de acte internaţionale formează un tot unitar ce se prezintă sub forma unui ansamblu de tratate, încheiate şi ratificate de statele membre după toate regulile dreptului
internaţional.
 
IX.2.2. Izvoarele secundare sau derivate ale dreptului comunitar
• Dreptul comunitar derivat este dat de actele unilaterale ale Instituţiilor.
• El este tot un drept normativ, dar are un caracter derivat în raport cu prima categorie prin faptul că este elaborat în aplicarea şi pentru aplicarea prevederilor tratatelor.

• Dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar, deoarece are un caracter derivat, în caz contrar ar fi „lipsit de efecte juridice”; rezultă că între dreptul comunitar primar şi cel secundar nu
poate exista coliziune, deoarece în acest caz dreptul secundar trebuie anulat sau revocat.

• Cuprinde Actele juridice adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului şi anume:
–Regulamente,
–Directive,
–Decizii,
–Recomandări şi avize.  
Definiţia act comunitar: orice instrument legis­lativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative.
• Izvoarele secundare sau derivate ale dreptului comunitar sunt:
–regulamentele CEE şi CEEA în trecut deciziile generale CECO;
–directivele CEE şi CEEA în trecut recomandările CECO;
–deciziile CEE şi CEEA în trecut deciziile fără caracter general CECO;
–recomandările CEE şi CEEA;
–avizele CECO, CEE şi CEEA;
• regulamentele, deciziile, recomandările, avizele emise de Banca Centrală Europeană.
 IX.2.3. Izvoarele complementare sau auxiliare ale dreptului comunitar
• Dreptul comunitar complementar este dat de ansamblul actelor convenţionale ce privesc Comunităţile.
• Sunt izvoare care rezultă din convenţiile internaţionale / acordurile încheiate între statele membre şi sau de comunităţi cu state terţe în domeniile de competenţă naţională.
• Deşi au un caracter convenţional nu sunt inferioare normelor de drept comunitar derivat deoarece sunt date în executarea propriu-zisă a tratatelor. 
• Tipuri de acte:
– Convenţii încheiate de către statele membre în aplicarea tratatelor comunitare (Convenţia comunitară, cum sunt:
• Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecăto­reşti în materie civilă şi comercială, în vigoare din 1973
• Convenţia din 1968 pentru recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi persoanelor juridice
• Directiva nr. 86/10. 2001 privind completarea statutului societăţilor europene cu privire la participarea lucrătorilor
• Convenţia din 1990 privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare a beneficiilor întreprin­derilor asociate
• Acordul în materie de brevete comunitare din 15.12.1989
• Convenţia de la Roma asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale din 1980 (1991). 
– Acordurile încheiate de Comunităţi cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale (Comunităţilor Europene având personalitate juridică pot acţiona în acest sens în limitele competenţelor
ce le sunt rezervate prin tratate, având o capacitate de contractare funcţională, ceea ce înseamnă că sunt îndreptăţite de a încheia tratate doar în vederea realizării scopurilor prevăzute de
tratate)
– Deciziile şi acordurile conve­nite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reunite în cadrul Consiliului, fiind acte convenţionale interstatale, ele se publică în JOCE şi trimise
instituţiilor comunitare pentru a fi puse în aplicare
– Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Comunităţilor europene, acestea sunt dispoziţii adoptate în cadrul Consiliului sub forma actelor mixte
• Aceste izvoare complementare /auxiliare deşi stabilesc reguli comunitare, şi prin urmare, sunt izvoare de drept comunitar, nu sunt enumerate de art. 249 din Tratatul Comunităţii Europene,
de aceea, acestea mai sunt denumite şi „acte atipice”.

IX.2.4. Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar

IX.2.4.1. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
• Jurisprudenţa Curţii de Justiţie este un izvor de drept cu toate că în general jurisprudenţa nu este considerată ca o veritabilă sursă de drept, soluţiile acesteia fiind date în aplicarea normelor de
drept comunitar scris, conţinute în tratate şi în celelalte acte prezentate mai sus.
• Toate hotărârile Curţii de Justiţie, cu excepţia celei date în soluţionarea recursului în anulare sunt obligatorii şi au autoritate de lucru judecat.
• Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a fost izvor de drept în cazul lipsei reglementărilor sau în cazul reglementărilor lacunare cum ar fi în cazul concurenţei
• Jurisprudenţa CJCE face parte din acquis-ul comunitar şi deci este izvor de drept.

IX.2.4.2. Principiile generale de drept

• Principiile generale de drept internaţional sau naţional, care comunitarizate, devin principii de drept comunitar, alături de cele consacrate în textele tratatelor comunitare, trebuie să
corespundă naturii Comunităţilor, dar să fie în concordanţă cu principiile recunoscute de sistemele naţionale de drept ale statelor membre.
• Principiile de drept au ocupat şi ocupă un loc necesar în structura Dreptului comunitar, orientând procesul elaborării şi aplicării normelor Dreptului comunitar.
• Putem spune că, CJCE, ţinând cont de ordinea juridică internă a tuturor statelor membre, extrage numai acele principii care sunt comune tuturor statelor şi care corespund structurii şi
scopurilor comunitare, adică sunt compatibile cu dreptul comunitar, acestea sunt:
– principiul respectării drepturilor omului; cum sunt:
• egalitatea de tratament
• libertatea de informare
• libertatea de expresie
• protecţia confidenţialităţii
 • dreptul la acţiune în justiţie
• dreptul la iniţiativă economică;
• dreptul de proprietate.
– principiile cu caracter fundamental prin care Curtea de Justiţie impune respect instituţiilor comunitare:
• principiul securităţii juridice
• principiul dreptului la apărare
• principiul egalităţii
• principiul proporţionalităţii
• principiul autorităţii de lucru judecat;
• principiul certitudinii juridice;
• principiul autonomiei
• principiul cooperării;
• principiul subsidiarităţii recunoscut de toate statele democratice.
– principii cu caracter tehnic, care au valoare supletivă:
• principiul responsabilităţii extra contractuale a Comunităţilor
• principiul retragerii retroactive a actelor ilegale
• principiul neplăţii zilelor de grevă
• principiul distincţiei impozitelor, a taxelor şi a redevenţelor.
• În cazul în care nici o prevedere contrară nu este cuprinsă în Tratate: „evident, se vor aplica principiile generale, ca parte a ordinii juridice comunitare”.

• Atât principiile generale, cât şi principiile specifice cu aplicabilitate generală sunt aplicate atât în „cazurile în care reglementările comunitare sunt deficitare”, cât şi
„când se impun pentru mai buna argumentare a interpretărilor Curţii”.

IX.2.4.3. Cutuma

• Pentru ca Obiceiul sau Cutuma să se constituie în izvor de drept trebuie să întrunească cel puţin două condiţii, şi anume:
– una obiectivă, adică regula respectivă să fi cunoscut o practică îndelungată
– una subiectivă, adică regula respectivă să aibă caracter obligatoriu.
– Cutuma poate fi definită ca practica îndelungată şi repetată impune cutuma ca izvor de drept

• În perspectiva extinderii ordinii juridice comunitare şi a „conturării unor reguli ale obiceiului juridic”, cutuma ar putea fi luată în considerare ca un posibil izvor de drept
.
 TEST
1. Ce este „Actul comunitar”?
 
• .......................................................................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
 
2. Dreptul comunitar complementar este dat de:

• .......................................................................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................

3. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene este considerată izvor de drept?

• ……………………………..…………………………………………………………………………………………...................................................
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… ..
Argumentaţi ............................................................................................................................................................. ....................
..............................................................................................................................................................
..................................................................................................................................................................................

4. Enumeraţi cel puţin două condiţii pe care trebuie să le întrunească Cutuma pentru a deveni izvor de drept:

• .......................................................................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
 Capitolul X
Caracteristicile juridice fundamentale
ale Comunităţilor Europene
X.1. Caracteristicile Comunităţilor Europene ca subiecte de drept internaţional
X.1.1. Asociaţii economice integrate

• Prin scopul urmărit Comunităţile merg spre domeniul politic, dar primordial rămâne scopul economic, adică Piaţa Comună.

• Din punct de vedere juridic, Piaţa Comună, este:

– o arie geografică unică, care se substituie ariilor geografice naţionale, care fuzionează între ele pentru a funcţiona ca un tot unitar, aplicându-se la aria comună, regulile convenţiei (reguli ce
decurg din cele ale economiei de piaţă).
• Punctul de plecare l-a constituit spaţiul geografic al fiecărei ţări membre” iar primele ţări care au format o Piaţă Comună au fost Beneluxul, Franţa, Italia, Germania, la care s‑au alăturat ariile
geografice (naţionale) ale celorlalte state membre.
• Măsurile de ordin juridic au fost:
– suprimarea barierelor vamale naţionale şi a tarifelor adiacente şi înlocuirea lor cu tariful vamal comun (TVC/TDC), care a permis libera circulaţie a produselor în interiorul ariei comune;
– interzicerea oricăror măsuri de protecţie directă sau indirectă a producătorilor proprii prin taxări, subvenţii etc.;
– înlăturarea tuturor discriminărilor de natură publică sau privată bazate pe naţionalitate sau cetăţenie, interzicându-se orice măsură de limitare a concurenţei sau de limitare a Pieţei Comune.
• Măsurile de ordin politic au fost:
– trecerea de la o politică naţională proprie la cooperarea economică prin coordonarea politicilor economice în interesul Comunităţilor, adică de a subordona interesele naţionale celor
comunitare.

X.1.2. Organizaţii internaţionale

• Sunt organizaţii internaţionale deoarece:
– sunt rezultatul încheierii unor tratate între state naţionale suverane;
– sunt organizaţii internaţionale regionale deschise, deoarece orice stat european are posibilitatea să adere la ele dacă:
• îndeplineşte atât o procedură proprie de aderare;
• îndeplineşte condiţiile de fond şi de natură politică:
– calitatea de stat, recunoscut de toate statele membre ale UE;
– calitatea de stat european, bazată pe criterii exclusiv geografice;
– existenţa şi funcţionarea unei democraţii de tip pluralist în statul aderant;
– respectarea drepturilor omului.
• îndeplineşte condiţiile de ordin juridic cerute:
– recunoaşterea priorităţii dreptului comunitar în raport cu dreptul naţional;
– recunoaşterea principiului aplicabilităţii directe a dreptului comunitar;
– recunoaşterea caracterului obligatoriu al ordinii juridice comunitare.
• îndeplineşte condiţiile de natură economică:
– asumarea răspunderii şi
– îndeplinirea obiectivelor UE.
• sunt organizaţii specializate cu vocaţie economică:
• deoarece au obiective cuprinse în tratatele de constituire cum este Piaţa Comună a Cărbunelui, a Energiei Atomice,
• iar după Tratatul de la Maastricht tind către o vocaţie politică
• sunt organizaţii internaţionale care au calitatea de persoane juridice, fiind subiecte de drept internaţional public:
• deoarece pot apărea atât în raporturile de drept privat în interior şi în exterior (ca persoane juridice), cât şi în raporturile juridice de drept internaţional
public (ca subiecte de drept internaţional public).
• fiecare din cele trei Comunităţi Europene reprezintă o organizaţie internaţională:
• deoarece, fiecare a fost creată printr-un tratat internaţional, negociat, încheiat şi ratificat conform normelor internaţionale a reglementărilor interne şi
constituţionale ale fiecărui stat membru;
• ca regulă generală CE se supun normelor dreptului internaţional care prevede că organizaţiile nu pot deveni unele membre ale altora, dar de la regula
generală se admit unele excepţii, astfel CE are statut de observator la ONU, la FMI, OIM, Banca Mondială şi întreţine relaţii cu organizaţii regionale cum
sunt: Consiliul Europei, OCDE, participă la GATT/OMC. Uniunea Europeană, fiind creată tot la fel
• durata tratatelor este prevăzută pentru fiecare tratat, astfel:
• durată determinată de 50 de ani cu drept de reînnoire pentru Tratatul CECO/CECA;
• durată nedeterminată, pentru Tratatele CEE şi CEEA sau EURATOM.

X.1.3. Structură instituţională proprie, originală 

• Aceasta constă în:
• existenţa şi funcţionarea Consiliului, a Comisiei, a Parlamentului, a Curţii de Justiţie şi a Curţii de Conturi;
• ordine juridică comunitară proprie;
• structura juridică este exprimată chiar prin ordinea juridică comunitară;
• fiecare comunitate beneficiază de privilegii şi imuni­tăţile stabilite printr-un protocol special, protocol prin care statele membre trebuie să respecte
inviolabilitatea sediilor şi a arhivelor;
• sunt scutite de impozite, de taxe vamale, restricţii şi prohibiţii de import-export, pentru articolele destinate folosinţei lor oficiale, precum şi pentru
publicaţii;
• documentele oficiale, beneficiază de aceleaşi facilităţi ca şi misiunile diplomatice;
• protocolul, nu prevede imunitatea de jurisdicţie, ceea ce a determinat unele tribunale naţionale să-şi exercite competenţa asupra Comunităţilor;
• bunurile Comunităţilor, nu pot fi supuse măsurilor administrative sau judiciare decât pe baza autorizării Curţii de Justiţie, ceea ce înseamnă că s-a
recunoscut o imunitate de execuţie pentru acestea.

X.2. Caracteristicile dreptului Comunitar European

X.2.1. Principiul Aplicabilităţii imediate
• Dreptul comunitar este un drept propriu al fiecărui stat membru, ca şi dreptul naţional al acestora, dar prezintă o calitate suplimentară şi anume „reprezintă ierarhia
textelor normative ale fiecărui stat”, astfel el deţine o forţă specifică de penetrare în ordinea juridică internă a statelor membre prin:
– aplicabilitate imediată;
– aplicabilitate directă;
– primordialitate / prioritate.
• În dreptului internaţional public nu se specifică condiţiile concrete în care normele unui tratat urmează să fie încorporate sau integrate în ordinea juridică a statelor pentru a fi aplicate,
• În dreptul comunitar se stabileşte exact care este relaţia sa cu dreptul statelor membre, deoarece tratatele comunitare prevăd în mod expres sau implicit că sunt direct şi imediat
aplicabile, astfel:
• art. 249 TCE prevede că regulamentul este „direct aplicabil în toate statele membre”
• hotărârea CJCE din 1978, a decis că dreptul comunitar primar sau derivat „face parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre”
• Este interzisă orice acţiune pentru receptarea dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre, deoarece dreptul comunitar din momentul intrării sale în vigoare, face parte
automat din dreptul intern al statelor membre, nefiind necesară nici o formulă specială de introducere în ordinea juridică naţională (adică ratificare), el păstrându-şi calitatea de drept
comunitar.

X.2.2. Principiul Aplicabilităţii directe

• Fiind un sistem autonom, dreptul comunitar trebuie să se integreze în dreptul statelor membre, adică să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat membru, norma comunitară fiind
susceptibilă de a crea, prin ea însăşi, drepturi şi obligaţii pentru persoanele particulare, deci să se aplice în mod direct.
• Recunoaşterea efectului direct înseamnă garantarea statutului juridic al cetăţeanului european
• Acest principiu al aplicabilităţii directe îl găsim în articolul 189 CE, dar numai pentru regulamente, care, se consideră că au o aplicabilitate directă în toate statele membre, pentru restul
actelor comunitare, rolul de a statua acest prin­cipiu, a revenit Curţii de Justiţie, cu ocazia soluţionării unor cauze (speţa „Van Gend en Loos”, în care principiul efectului direct a fost
formulat pentru prima dată de CJCE, în anul 1963).
• Aplicabilitatea directă înseamnă că actul comu­nitar, pentru a fi aplicabil în dreptul intern, nu necesită măsuri legislative adoptate la nivel naţional în baza şi pentru executarea acestuia;
toate actele comunitare (cu excepţia directivei, care are totuşi un efect direct, dar circumstanţial, astfel, art. 249 TCE precizează „caracterul obligatoriu al unei directive există numai faţă
de statele membre destinatare) care beneficiază de aplicabilitate directă au, automat, şi efect direct”.
• Efectul direct înseamnă dreptul persoanelor fizice şi persoanelor juridice (adică dreptul particularilor) din statele membre ale UE, de a invoca direct în faţa autorităţilor naţionale şi
comunitare prevederi ale dreptului comunitar, precum şi între ei înşişi.
• Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar se impune ca un principiu de bază, din care decurge un al doilea principiu, legat de ierarhia celor două sisteme, care constă în prioritatea
(supremaţia), dreptului comunitar faţă de dreptul intern.
• Astfel, putem spune că norma de drept comunitar dobân­deşte automat statut de drept pozitiv în ordinea juridică internă a statelor.

X.2.3. Principiul priorităţii /supremaţiei

• Din aplicabilitatea directă a dreptului comunitar, decurge un alt principiu, legat de ierarhia celor două sisteme, şi anume principiul supremaţiei/priorităţii dreptului comunitar faţă de
dreptul intern.
• Acest principiu a dreptului comunitar nu a fost formulat expres în tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene, ci consacrat de CJCE în speţa Flamingo Costa v E.N.E.L., din iulie
1964; CJCE a formulat principiul supremaţiei dreptului comunitar.
• În sistemul de drept comunitar statele membre sunt obligate să recunoască primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern, deoarece baza acestei situaţii o constituie acordul
statelor de a fi membre ale acestor comunităţi şi de a accepta jurisdicţia specială creată în conformitate cu tratatele constitutive, care, au fost negociate şi pentru care, statele membre şi -
au dat consimţământul, respectiv prin referendum naţional, iar instanţa de judecată va trebui să hotărască între aplicarea dreptului comunitar şi dreptul naţional,
• Acest principiu al primordialităţii dreptului comunitar, se referă la toate sursele dreptului comunitar, ele având o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le
aparţin.
• Din punct de vedere al aplicării sancţiunilor, în special a celor penale, dacă sunt contrare dreptului comunitar, ele sunt lipsite de bază legală, iar instanţele superioare trebuie să se pronunţa
asupra anulării lor.
• Prin aplicabilitate prioritară înţelegem că, în caz de conflict între o normă comunitară şi una internă, prima are întotdeauna prioritate, indiferent de forţa juridică şi de momentul adoptării
normei interne.
• Să nu uităm faptul că statele membre ale UE au acceptat această metodă supranaţională / supremaţie de la început prin transferarea unor competenţa decizionale / legislative către
instituţiile europene, ori a lipsi dreptul comunitar de prioritate în raport cu dreptul intern, în domeniile transferului de suveranitate, ar însemna „abandonarea filozofiei construcţiei
comunitare”, ca integrare automată a dreptului comunitar în ordinea juridică naţională
 TEST
1. Care sunt primele ţările care au format Piaţă Comună?

• a. ..............................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................
• d. ..............................................................................................................................................................................
 
2. Argumentaţi următoarea caracteristică a Comunităţilor Europene „sunt organizaţii internaţionale care au calitatea de persoane
juridice, fiind subiecte de drept internaţional public”:

• a. ...............................................................................................................................................................................
• b. ...............................................................................................................................................................................
• c. ...............................................................................................................................................................................
• d. ...............................................................................................................................................................................

3. Recunoaşterea principiului „efectului direct al dreptului comunitar”, înseamnă?

• ..............................................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................

4. Din punct de vedere al aplicării sancţiunilor, în special a celor penale, dacă sunt contrare dreptului comunitar, ele sunt lipsite
de bază legală, iar instanţele superioare trebuie să se pronunţe asupra lor în conformitate cu principiul

• a. aplicabilităţii directe,
• b. aplicabilităţii prioritare,
• c. aplicabilităţii imediate.
 Capitolul XI
Obiectivele Comunităţii Europene

XI.1. Obiectivele fundamentale

 
În articolul 2 din Tratatul CE, sunt formulate obiectivele fundamentale ale Comunităţii Europene:

• Primul obiectiv – Promovarea unei dezvoltări armo­nioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii

• Al doilea obiectiv – Creşterea durabilă şi neinflaţio­nistă; se referă la cele patru libertăţi fundamentale

• Al treilea obiectiv – Promovarea unui grad înalt de competitivitate şi de convergenţă a performanţelor econo­mice; adică crearea de către state,
individual şi la nivel comunitar, a unui nivel ridicat al standardelor la nivelul producţiei, productivităţii, comerţului şi a serviciilor, care să facă posibilă,
o concurenţă corectă

• Al patrulea obiectiv – Un nivel de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială ridicat; acest obiectiv intră sub incidenţa celorlalte obiective de mai
sus,

• Al cincilea obiectiv – Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii; permanenta îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale popoarelor
respective, prin aplicarea principiului nediscriminării

• Al şaselea obiectiv - Promovarea coeziunii economice şi sociale; se referă la sensul fiecărei activităţi comunitare, care trebuie să fie cel al unităţii şi
solidarităţii umane, adică de unire strânsă a popoarelor statelor membre;

• Al şaptelea obiectiv – Promovarea solidarităţii între statele membre; adică toate statele membre sunt considerate „ab initio” egale în privinţa
drepturilor şi obligaţiilor pe care le exercită,

• Al optulea obiectiv – Egalitatea între bărbaţi şi femei; are un caracter de noutate, prin care se interzice discriminarea între sexe precum şi regula că
atât femeile cât şi bărbaţii trebuie pentru muncă egală să primească plată egală;

• Al nouălea obiectiv – Un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului; respectând mediul înconjurător …”; toate acestea confirmă îngrijorarea
faţă de fenomenele şi activităţile care au consecinţe nefavorabile asupra mediului , deoarece este ameninţată însăşi existenţa umană, respectiv toată
planeta.
 XI.2. Obiectivele Uniunii Europene
• Tratatul asupra Uniunii Europene sau Tratatul de la Maastricht prevede următoarele obiec­tive ale Uniunii: 
– promovarea progresului economic şi social prin:
• realizarea pieţei unice
• realizarea UEM
• introducerea monedei unice
– afirmarea identităţii Uniunii pe plan internaţional prin
• PESC
• realizarea unei politici de apărare comună
– apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor europeni prin:
• instituirea cetăţeniei europene
– dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie prin:
• CPJMP fost JAI până în 1999
–  dezvoltarea acquisu-lui comunitar.
• Mijloacele de realizare a obiectivelor UE, sunt cei „trei piloni” pe care se sprijină organizarea şi funcţionarea Uniunii: pilonul comunitar + pilonul interguvernamental
de politică externă şi de securitate comună + pilonul interguvernamental de cooperare în justiţie şi afaceri interne, respectiv, cooperarea poliţienească şi judiciară în
materie penală.

• Tratatul de la Maastrich impune îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene cu respectarea principiului subsidiarităţii

XI.3. Mijloacele de realizare a obiectivelor

XI.3.1. Instituirea unei pieţe comune şi a unei uniuni economice şi monetare dar şi a unei uniuni politice 

• Piaţa comună poate fi definită ca o piaţă unde fiecare participant este liber să investească, să producă, să lucreze, să cumpere şi să vândă, să furnizeze şi să obţină
servicii, conform cu condiţiile de concurenţă care nu sunt artificial denaturate, având în vedere condiţiile economice cele mai favorabile – ceea ce ar echivala cu o piaţă
internă, unică şi unitară dintr-un stat considerat individual.

• Uniunea economică şi monetară este definită în Rezoluţia Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre din 22 martie 1971, în sensul că: „principalele
decizii privind politica economică vor fi luate la nivelul Comunităţii şi competenţele cerute pentru aceasta sunt, deci, transferate de la nivel naţional la nivelul
Comunităţii. Acest proces poate să aibă ca rezultat adoptarea unei unităţi monetare unice, astfel asigurând irevocabilitatea ei”.

• Realizarea acestei uniuni are trei etape şi un scop final – moneda unică europeană.

• Uniunea economică înseamnă că Consiliul de Miniştri adopta direcţiile politicii economice ale statelor şi ale comunităţilor, şi supraveghează evoluţia economiei în
fiecare stat membru;
• Uniunea monetară înseamnă adoptarea în spaţiul Uniunii a unei singure politici monetare.

• Uniunea politică presupune:

– o politică externă şi de securitate comună;
– o politică de apărare;
– creşterea rolului Parlamentului European;
– sporirea competenţelor comunităţilor;
– o politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne.

XI.3.2. Punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor comune

• Piaţa comună a fost realizată în mod progresiv de-a lungul unei perioade de tranziţie de doisprezece ani, perioadă care a expirat la 31
decembrie 1969.

• Piaţa economică, va trebui să aibă în vedere, respectarea principiului unei economii deschise de piaţă în care concurenţa este liberă;

• Instituirea uniunii economice şi monetare unice, implică şi alte activităţi ale statelor membre şi ale Comunităţii, menţionate în
conţinutul politicilor monetare şi de schimb, astfel, distingem două direcţii ale acţiunii statelor şi Comunităţii:

• fixarea irevocabilă a ratei de schimb ducând la instituirea unei monede unice;

• definirea şi promovarea unei politici monetare şi a unei politici unice de schimb, de unde rezultă că o politică monetară şi de schimb
unică şi clară, trebuie să fie:
– favorizantă şi să sprijine politicile monetare generale în Comunitate,
– şi să nu fie restrictivă sau prohibitivă;
– toate aceste activităţi, trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiile financiare fundamentale ca:
• preţuri stabile;
• finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase;
• balanţă de plăţi stabilă.
 TEST
1. În ce articol şi în ce tratat sunt stipulate obiectivele fundamentale ale Comunităţii Europene?

• ...................................................................................................................................................................................
• ...................................................................................................................................................................................
• ...................................................................................................................................................................................
 
2. Cum este denumit obiectivul fundamental al Comunităţii Europene care se referă la cele patru libertăţi fundamentale privind
libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a capitalu­rilor şi a serviciilor ?
 
• a. Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii
• b. Promovarea solidarităţii între statele membre
• c. Egalitatea între bărbaţi şi femei

3. Câte obiective fundamentale ale Comunităţii Europene sunt stipulate în tratat?

• a. ...............................................................................................................................................................................
• b. ...............................................................................................................................................................................
• c. ...............................................................................................................................................................................
• d. ...............................................................................................................................................................................

4. Definiţi Piaţa comună.

• ..............................................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................
 Capitolul XII
Sistemul instituţional comunitar
XII.1. Delimitări conceptuale
• La data înfiinţării lor, Comunităţile Europene dispuneau de un sistem instituţional propriu fiecărei comunităţi, fără de care această organizaţie nu ar fi putut exista şi nici afirma pe scena relaţiilor internaţionale:
• CECO/CECA:
– Înalta Autoritate,
– Consiliul Special de Miniştri,
– Adunarea Comună,
– Curtea de Justiţie; 
• CEE şi CEEA:
– Comisia,
– Consiliul
– Adunarea
– Curtea de Justiţie.
 Rezultă că :
• fiecare din comunităţi CECO/CECA are un sistem instituţional propriu înfiinţat prin Tratatul de la Paris din 1952
• celelalte două Comunităţii (CEE şi CEEA) au câte un sistem instituţional propriu înfiinţat prin cele două Tratate de la Roma din 1958.

• Convenţia din 25 martie 1957, anexată Tratatului de la Roma, unifică (1958) instituţiile jurisdicţionale într-o singură Curte de Justiţie comună celor trei Comunităţi, precum şi instituţiile având atribuţii de control politic, astfel
rezultă:

• Adunarea parlamentară = Adunarea comună + Adunarea CEE + Adunarea CEEA:

– adunare care în 1962 îşi schimbă denumirea în Parlamentul European,
– în 1965 Tratatul de la Bruxelles, unifică instituţiile aparţinând domeniilor decizional şi executiv, astfel rezultă:

• Comisia Europeană = Înalta Autoritate + Comisia CEE + Comisia CEEA;

• Consiliul de Miniştri = Consiliul Special de Miniştri + Consiliul CEE + Consiliul CEEA

• unificare a avut loc numai la nivel instituţional, deoarece cele trei Comunităţi au rămas distincte în continuare,
• este cel mai complex sistem instituţional din lume, putând fi comparat poate doar cu sistemul creat de Organizaţia Naţiunilor Unite.
 
Evoluţia sistemului instituţional comunitar.
Cadrul instituţional al Uniunii Europene cuprinde:
• instituţii,
• organisme financiare,
• organisme consultative,
• organisme interinstituţionale,
• organisme descentralizate ale UE (agenţii).

Definiţia
• instituţiei comunitare: înţelegem entitatea care participă direct la luarea deciziei comunitare,
• organ comunitar înţelegem entitatea care are caracter tehnic auxiliar, adică nu participă direct la luarea deciziei comunitare
• agenţie comunitară (sau organisme descentralizate ale UE) care îndeplineşte atribuţii:
– tehnice,
– ştiinţifice sau
– de gestiune în „domeniul comunitar” al Uniunii Europene.
 XII.2.1. Instituţii de decizie
XII.2.1.1. Consiliul European

Consiliul European este o structură supra­instituţională:

• a apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de state şi de guverne,
• cu scopul de a discuta aspecte ale cooperării politice dintre statele membre.
• nu erau prevăzute de tratatele originare şi nu aveau loc la un interval de timp regulat.

Reuniunea de la Paris, din decembrie 1974, aduce modificări sistemului:

• stabilea o perioadă a întâlnirilor, de cel puţin trei ori pe an şi ori de câte ori este nevoie;
• întâlnirile se vor numi Consiliul european;
• la lucrările acestuia vor putea participa Preşedintele şi membri ai Comisiei;
• s-a stabilit rolul acestuia în domeniul comunitar şi al cooperării politice;
• Consiliul european nu era oficializat, şi nici instituţionalizat printr-un tratat;
• în anul 1986, prin art. 2 din AUE a fost oficializat Consiliul european,
• prin art. 5 lit. D al Tratatului de la Maastricht, din 7 februarie 1992, este instituţionalizat Consiliul european, se reuneşte de cel puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului
membru care exercită preşedinţia Consiliului.

Compunerea:
• din şefii de state şi de guverne ale statelor membre ale UE, asistaţi de miniştrii lor de externe:
• din Preşedintele Comisiei Europene, asistat de un membru al Comisiei, în general, comisarul cu relaţiile externe;
• miniştrii afacerilor economice şi miniştri de finanţe, dar numai la reuniunile referitoare la moneda unică;
• Secretarul General al Consiliului european, Secretarul General al Comisiei Europene şi alţi funcţionari.

Funcţionarea:
• din iulie 2002, Consiliul european de la Sevillia modifică şi prevede ca reuniunile să fie de patru ori pe an /în fiecare semestru de două ori, iar în cazuri excepţionale în reuniuni extraordinare.

Atribuţiile:
• este un organism politic major pentru dezvoltarea UE;
• defineşte orientările politice generale ale UE;
• coordonează, arbitrează şi deblochează dosarele dificile;
• are atribuţii specifice în cadrul politicii externe şi de securitate comună;
• a cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală;
• şi a politicii economice şi monetare;
• constată cu unanimitate, încălcările grave şi persistente ale unui stat membru, precum, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
• se pronunţă cu privire la statele care nu îndeplinesc condiţiile de acces la moneda unică europeană.

Funcţionarea:
• îşi desfăşoară reuniunile pe parcursul a 2 zile
• constă: dintr-o pregătire materială şi dintr-o pregătire a lucrărilor.

Desfăşurarea lucrărilor:
• prima zi a lucrărilor, denumită „şedinţă plenară”, este pentru schimburile de vedere cu privire la problemele de actualitate ale UE,
• finalul primei zile este rezervat dezbaterilor pentru informări,
• următoarea zi a lucrărilor este dedicată contactelor bilaterale informale.
• şedinţa plenară finală fiind consacrată concluziilor şi redactării textului.
Luarea deciziei
• Prin consens, membrii Consiliului European ajung la acorduri de natură politică, iar instituţiilor europene le revine misiunea de a conferi acestor acorduri o valoare
juridică.
• nu votează, el nu recurge la regulile unanimităţii sau majorităţii calificate.

Actele Consiliului European sunt:

• declaraţii şi
• rezoluţii, în special în domeniul PESC
• Președintele Consiliului European ales în iulie-august 2014 este premierul polonez Donald TUSK.

XII.2.1.2. Consiliul Uniunii Europene

• instituţia legislativă, prin excelenţă, alături de Parlamentul European
• decide pe baza propunerii Comisiei europene
• rol de reprezentare a tuturor statelor membre ale UE, exprimând legitimitatea statală a comunităţilor
• principal organ de decizie al UE.

Componenţa:
• alcătuit din 28 de membri,
• câte unul din parte fiecărui stat membru, care au obligatoriu calitatea de membri ai guvernelor (28 din 2013),
• identitatea miniştrilor care participă la reuniuni fiind determinată de problemele înscrise pe ordinea de zi:
– miniştrii afacerilor externe, când Consiliul decide cu privire la afacerile generale sau în relaţiile externe ale UE - în această situaţie, poartă denumirea de
Consiliul Afacerilor generale şi relaţiilor externe
– miniştrii de resort, când deciziile urmează să fie luate în domenii specializate,
– există un singur Consiliu, care se reuneşte sub mai multe forme, numite Consilii specializate, sunt 9:
• Consiliul pentru agricultură şi pescuit;
• Consiliul pentru Piaţa internă, industrie şi cercetare;
• Consiliul pentru afaceri economice şi financiare;
• Consiliul pentru transporturi, telecomunicaţii şi energie;
• Consiliul pentru Afaceri generale şi relaţii externe;
• Consiliul pentru ocuparea forţei de muncă, politica socială, sănătate şi consumatori;
• Consiliul pentru Justiţie şi afaceri interne;
• Consiliul pentru mediu;
• Consiliul pentru Educaţie, tineret şi cultură.

Funcţionarea Consiliului:
• reuniunile au loc cu uşile închise,
• numai membrii Comisiei au acces şi drept la cuvânt.
• Prevede:
– reprezentarea preşedinţiei, fără vot deliberativ, în Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene,
DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Reguli şi metode de votare

Tratatele consacră 3 metode de exercitare a dreptului de vot:

• 1. majoritate simplă:
–votul majorităţii simple - 50% + 1;
–este solicitat în domeniu restrâns, numai în cazurile limită;
–trebuie ca 8 din 15 state să se pronunţe în favoarea proiectului de act normativ comunitar.

• 2. majoritatea calificată:
–este modalitatea cea mai frecventă – (2/3);
–calculul majorităţii calificate se face în funcţie de ponderea stabilită de paragraful 2, din art. 205 CE:
• Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii 10 voturi;
• Spania 8 voturi;
• Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia 5 voturi;
• Danemarca, Irlanda, Finlanda 3 voturi fiecare;
• Luxemburg 2 voturi.

• 3. unanimitatea:
–votul unanim dă dreptul fiecărui stat membru un drept de veto;
– se aplică în cazuri limitate;
–domeniul de aplicare este:
• cel instituţional,
• în domeniul mediului,
• realizarea Pieţei unice,
• fiscalitate,
• dreptul de stabilire,
• drepturile şi interesele muncitorilor salariaţi,
• libera circulaţie a persoanelor.
– abţinerea nu împiedică unanimitatea,
–Consiliul nu poate modifica o propunere a Comisiei Europene decât cu unanimitate de voturi. 
 
Repartizarea voturilor pe state cu 1 noiembrie 2004:
• 1. Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia 29
• 2. Spania, Polonia 27
• 3. Olanda 13
• 4. Belgia, Cehia, Grecia 12
• 5. Ungaria, Portugalia, Austria, Suedia 10
• 6. Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7
• 7. Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4
• 8. Malta 3
• TOTAL 321

• După 1 ianuarie 2007, în cadrul Uniunii celor 27 de state, voturile în Consiliu sunt în număr de 345 (prin aderarea României cu 14 voturi iar Bulgaria cu 10 voturi).
 
•  Prin Tratatul de fuziune s-a convenit „unificarea şi unicitatea instituţiilor celor trei Comunităţi Europene, în scopul promovării şi aplicării unor „politici unitare” în întreaga Comunitate.

• De la 1 noiembrie 1993, Consiliul şi-a schimbat denumirea în Consiliul Uniunii Europene”.

• Ca urmare a faptului că face parte din „Triunghiul instituţional al Uniunii Europene = Parlament + Consiliu + Comisie”, mai este numit şi „Triunghiul decizional”,

• Consiliul a fost constituit ca o instituţie europeană, care să funcţioneze ca „o instanţă la nivel ministerial”, motiv pentru care puterea sa decizională este majoră.
Structura:

Membrii
• un reprezentant al fiecărei ţări la nivel ministerial, care este abilitat să angajeze guvernul din care face parte
• dacă un membru al Consiliului nu poate participa la o reuniune a acestuia, el poate fi reprezentat de un funcţionar cu rang înalt din ţara respectivă, sau de reprezentantul permanent sau adjunctul
acestuia la Uniunea Europeană.
• Funcţionarul respectiv participă la dezbateri, dar nu are drept de vot,
• la reuniunile Consiliului, membrii acestuia pot fi însoţiţi de funcţionari, Consiliul fixând numărul lor.
• Numele lor trebuie comunicat în avans pentru întocmi­rea documentelor de acces.
• La masa reuniunii, Ministrul care are calitatea de membru al Consiliului, este însoţit de doi funcţionari, dintre care unul este reprezentantul permanent la UE al ţării respective sau adjunctul acestuia,
deoarece fiecare delegaţie dispune de încă 3 locuri, dispuse în spatele mesei oficiale.

Principalele structuri de lucru ale Consiliului, sunt:

• Preşedinţia Consiliului,
• Comitetul Reprezentanţilor permanenţi (COREPER),
• Secretariatul General,
• Grupurile de experţi,
• Comitetul pentru agricultură,
• Comitetul economic financiar (CEF),
• Comitetul politic,
• Organe auxiliare.

Preşedinţia:
• Se schimbă prin rotaţie din 6 în 6 luni, la 1 ianuarie şi la 1 iulie.

• ordinea rotaţiei la Preşedinţie, a fost fixată astfel, începând cu semestrul I al anului 1995:
– Franţa şi Spania 1995;
– Italia şi Irlanda 1996;
– Olanda,Luxemburg 1997;
– Marea Britanie, Austria 1998;
– Germania, Finlanda 1999;
– Portugalia, Franţa 2000;
– Suedia, Belgia 2001;
– Spania, Danemarca 2002;
– Grecia şi Italia 2003;
– Irlanda şi Olanda 2004;
– Luxemburg şi Anglia 2005;
– Austria şi Finlanda 2006;

• din 1 mai 2005, Consiliul a stabilit ordinea preşedinţilor pentru anul 2007 şi anii următori, astfel:
– Germania şi Portugalia 2007;
– Slovenia şi Franţa 2008;
– Cehia şi Suedia 2009;
– Spania şi Belgia 2010;
– Austria şi România 2019.
 
• Alegerea prin rotaţie se leagă de sistemul numit „troică”, asociind preşedinţii care părăsesc funcţia cu cei care sunt în funcţie şi cu cei viitori;

• Această procedură garantează în permanenţă „patronajul” unui stat puternic. Preşedintele este doar „primus inter pares”.

Troica este instanţa care asigură misiunile în străinătate pentru a demonstra coerenţa Uniunii,
• este compusă din trei reprezentanţi ai ţărilor ce prezidează Consiliul şi anume:
– Actualul titular
– Predecesorul
– Succesorul acestuia
– la care se adaugă un membru al Comisiei.

Consiliul este ajutat de:

• peste 2000 de funcţionari;
• dispune de un secretariat general
• pe o perioadă de 5 ani,
• 2700 de funcţionari, pregătesc lucrările Consiliului;
• 10 direcţii generale.

Funcţionarea:
• Consiliul se reuneşte alternativ la Bruxelles
• şi de 3 ori pe an la Luxemburg, în lunile aprilie, iunie şi septembrie.
 
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi COREPER, cuprinde reprezentanţii permanenţi ai statelor membre ale UE, având rang de ambasador şi putând beneficia de ajutorul experţilor;
• cunoaşte două nivele:
– COREPER I, care reuneşte reprezentanţii permanenţi adjuncţi;
– COREPER II, care reuneşte reprezentanţii permanenţi, şefi ai misiunilor diplomatice pe lângă Uniunea Europeană;

Sarcina principală a ambelor nivele COREPER constă în:

• pregătirea lucrărilor Consiliului,
• înfiinţarea şi controlul grupurilor de lucru ale Consiliului,

• Se reuneşte săptămânal, dezbătând problemele înscrise de Preşedinţie pe ordinea de zi a următoarei reuniuni a Consiliului;

Secretariatul General al Consiliului:

• ia măsurile:
– programarea reuniunilor;
– reproducerea documentelor şi distribuirea lor
– organizarea interpretării;
• traduceri etc.

Alte comitete:
• Grupurile de experţi, formate din experţii statelor membre, şi din experţi desemnaţi de Comisia europeană;
• Comitetul special pentru agricultură CSA, care se reuneşte săptămânal în capitala belgiană – Bruxelles;
• Comitetul pentru agricultură;
• Comitetul monetar;
• Comitetul politic;
• Comitetul pentru vize;
• Comitetul specializat pentru negocierea cu OMC;
• Comitetul permanent pentru ocuparea forţei de muncă;
• Comitetul de cercetare ştiinţifică şi tehnică;
• Comitetul pentru energie;
• Comitetul pentru educaţie;
• Comitetul pentru Acorduri cu statele terţe;
• Comitetul bugetar;
• Comitetul pentru probleme culturale.
Consiliul:
• apare ca legiuitor de drept comun,
• deţine puterea de decizie;
• este veritabilul suprem legislativ comunitar.

Reuniunile
• Consiliul este convocat:
– la iniţiativa preşedintelui;
– la cererea unuia dintre membri;
– la cererea Comisiei, care are dreptul de a participa şi la dezbateri pentru a-şi apăra punctele de vedere;
– dezbaterile pot fi transmise în direct începând din 1992, dacă se hotărăşte în unanimitate aceasta;
– hotărârile voturilor pot fi făcute publice;
– ordinea de zi cuprinde două părţi:
• una („A”),
• una („B”),
• în caz de dezacord prevede remiterea ei COREPER.

• Actele Consiliului sunt:

– regulamente,
– directive,
– decizii,
– acţiuni sau poziţii comune,
– recomandări sau avize.
 
• Poate adopta:
– concluzii,
– declaraţii,
– rezoluţii.

• În Consiliu, votul cunoaşte trei proceduri şi anume:

– excepţia o reprezintă votul cu majoritatea simplă
– regula o reprezintă votul cu majoritate
– unanimitatea, votul cu majoritate calificată reprezintă un sistem de vot ponderat, pe criterii demografice şi economice, combinate cu reguli de echilibru politic sau votul cu unanimitate

• Votarea se face, prin simpla ridicare a mâinii; foarte rar se poate vota prin delegare, dar numai de către un alt membru al Consiliului.

• În caz de urgenţă există şi alte proceduri: procedura scrisă, simplificată; procedura de a se pronunţa „sub rezerva” confirmării sau consultării.

• Fiecare stat are drept de veto asupra diverselor subiecte care pot aduce atingere propriei suveranităţi.

Competenţe
• 1. Coordonarea
– Este importantă, armonizează acţiunile Comisiei cu cele ale statelor membre; 
• 2. Acţiunea legislativă, puterea normativă constituie un atribut esenţial; după Actul Unic al Tratatului de la Maastricht, creşte puterea Comisiei şi mai ales a Parlamentului;
• 3. Punerea în practică a „noilor piloni”, adică a PESC şi JAI;
• 4. Alte prerogative:
– elaborează proiectul de buget;
– are ultimul cuvânt cu privire la cheltuielile obligatorii;
– fixează orientările generale în cadrul UEM;
– face recomandări statelor Uniunii;
– încheie acorduri internaţionale în contul Comunităţii;
– instruirea Comisiei în timpul negocierilor;
– poate interveni în revizuirea tratatelor;
– se poate constitui în garant al respectării idealurilor democratice, adică a drepturilor şi libertăţilor omului;
– coordonează cooperarea între instanţele judiciare şi forţele de poliţie naţionale în materie penală.
 XII.2.1.3. Comisia Europeană

• Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii, .

• Comisia este una din cele mai ample structuri birocratice;

• În comparaţie cu celelalte organisme majore ale Comunităţii: Consiliul şi Parlamentul, Comisia este cea mai originală dintre instituţiile comunitare, care la început avea denumirea de
Înalta Autoritate.

• Iar prin Tratatul de fuziune din 1965, a primit denumirea de Comisie a Comunităţilor Europene, iar din anul 1993, şi-a schimbat vechea denumire în aceea de „Comisie Europeană”, care o
consacră ca instituţie a Uniunii Europene, aşa cum a fost structurată în anul 1992.

• Este inima mecanismului instituţional al UE, deoarece ea propune legislaţia, politicile şi programele de acţiune şi pune în aplicare deciziile Parlamentului European şi a Consiliului UE.

Structura şi modul de desemnare

• În perspectiva extinderi, a fost luată hotărârea ca fiecare stat să fie reprezentat de o singură naţionalitate, cu posibilitatea unei modificări ulterioare a ponderii în Consiliu, (negocieri care
sunt destul de dificile).

• Iniţial, fiecare stat îşi propunea candidaţii are dreptul să numească maximum doi comisari şi minimum unul, care este regulă ridicată la rang de principiu, dar aplicată în mod diferit în
practică. Aplicarea acestei reguli prevede că:
– cele 5 mari state membre ale Uniunii, au dreptul la câte 2 comisari;
– celelalte 20 state membre au dreptul la câte 1 comisar.
 
• Prin Tratatul de la Maastricht, în urma intrării în funcţiune a Comisiei Santer în 1995, Comisia beneficiază de un mandat de 5 ani.

Numărul membrilor Comisiei:

• este variabil, modificându‑se după numărul statelor membre,
• sunt aleşi în funcţie de competenţele lor generale şi trebuie să prezinte garanţii de independenţă, acţionează independent de statele ai căror cetăţeni sunt.
• Tratatul de la Maastricht a introdus codecizia:
– constituie procedura legislativă centrală a sistemului decizional comunitar, devenind în viitor, procedură legislativă
– bazată pe principiul parităţii, vrea ca nici una din cele două instituţii (Parlamentul şi Consiliul), să nu poată să adopte legi fără asentimentul celuilalt.

1. Preşedintele
• Preşedintele Comisiei este consultat cu privire la desemnarea celorlalţi membri ai Comisiei.
• Tratatul de la Maastricht a consacrat practica desemnării preşedintelui Comisiei Europene în urma consultării Parlamentului European.
• Consultarea Parlamentului European – prevăzut de Tratatul de la Maastricht, a fost înlocuită cu procedura „aprobării oficiale a numirii Preşedintelui Comisiei Europene”.
• Guvernele statelor membre, de comun acord cu preşedintele desemnat, aleg personalităţile pe care la consideră potrivite să fie numite în calitate de comisari europeni.
• După ce a fost desemnată, Comisia este aprobată prin vot de Parlamentul European şi, numai după aceasta, este numită.
• preşe­dintele trebuie să se bucure de „o largă putere discreţionară” în repartizarea sarcinilor în cadrul colegiului , pe parcursul mandatului de 5 ani.
• Preşedintelui Comisiei constituie „colegiul comisarilor desemnaţi” pe care îl prezintă Parla­mentului European, împreună cu programul Comisiei pentru a obţine votul de învestitură.
• Are 2 vicepreşedinţi, din 1 noiembrie 2004, au fost aleşi 5 vice-preşedinţi, pentru un mandat de 5 ani, reînnoit.
2. Comisarii:
• Fiecare stat membru desemneze comisarul sau comisarii
• decide dacă le reînnoieşte mandatul.
• Mandatul are o durată de 5 ani.
• pe perioada mandatului lor, comisarii europeni nu au dreptul să desfăşoare o altă activitate profesională
• comisarii depun un jurământ, luându-şi un: „angajament solemn că - pe timpul exercitării funcţiei şi după încetarea mandatului – îşi vor face datoria cu onestitate, neacceptând, după epuizarea mandatului, funcţii şi avantaje”
• Fiecare stat membru al UE dispune de cel puţin un portofoliu, fiindu-i încredinţată şi o direcţie din acel domeniu.
• Preşedintele Comisiei decide domeniul politic care va fi încredinţat unui comisar
• unui singur comisar, pot să-i aparţină mai multe directo­rate generale.
• activitatea sa este susţinută de un departament administrativ numit Direcţii generale, pe scurt DG (servicii administrative) în număr de 24 (18 direcţii generale politice şi 6 direcţii pentru relaţii externe) identificat printr-un număr
de la I la XXIV. După 2000, identificate prin abrevierea numelor acestora, astfel:
–ECFIN Afaceri economice şi financiare;
– ENTRE Întreprinderi;
–COMP Concurenţă;
–EMPL Ocuparea locurilor de muncă şi politici sociale;
–AGRI Agricultură;
– TREN Transporturi şi energie;
– ENV Mediu;
–RTD Cercetare;
–INFO Societate informaţională;
–FISH Pescuit;
– MARK Piaţă internă;
–REGIO Politică regională;
– TAXUD Fiscalitate şi uniune vamală;
–EAC Educaţie şi cultură;
–SANCO Sănătate şi protecţia consumatorilor;
–JAI Justiţie şi afaceri interne;
–RELEX Relaţii externe;
–TRAD Comerţ;
–DEV Dezvoltare;
– ELARG Extindere;
–SCR Serviciul comun al relaţiilor externe;
– ADMI Personal şi administraţie;
–BEDG Buget;
–AUDIT Control financiar;
 
În structura Comisiei Europene mai intră:
• Grupuri de lucru, alcătuite din membrii comisiei;
• Cabinete conduse de un şef de cabinet care are în componenţa sa 5 consilieri;
• Secretariatul general al Comisiei, care include:
– un serviciu juridic;
–biroul purtătorului de cuvânt;
–biroul Ajutor Umanitar;
–grupul de consilieri politici;
– serviciul de traducere;
–biroul unit de interpretări şi conferinţe;
–biroul pentru publicaţii oficiale ale Comunităţilor europene;
– biroul de audit intern;
–oficiul statistic, ş.a.
Statutul:
• 1. Independenţă
– Deşi în ansamblu, membrii, sunt propuşi de guvernele lor, ei nu depind de acestea.
– Ei sunt aleşi „din raţiuni de competenţă generală” şi trebuie să ofere „toate garanţiile de independenţă”, conform articolului 213 CE.:
– eurocomisarii:
• nu au dreptul să desfăşoare o altă activitate profesională, remunerată sau neremunerată;
• nu au dreptul să exercite vreo influenţă asupra celorlalţi membri ai Comisiei în îndeplinirea atribuţiunilor ce le sunt conferite.
– În temeiul principiului „delegării de competenţă”, fiecare Comisar european poate fi abilitat să preia, în numele şi sub controlul său, măsuri de gestiune sau de administrare.
– Nimic nu-i împiedică pe aceştia să fie angajaţi politic, aşa cum se întâmplă de fapt. . „Un frumos exemplu de echilibru … sau de coabitare optimă”
– Mandatul poate fi întrerupt, fie colectiv, fie individual;
• întreruperea colectivă se realizează prin votul unei moţiuni de cenzură,
• întreruperea individuală se realizează prin decesul persoanei, prin demisie, voluntară sau din oficiu, CJCE fiind sesizată de către Consiliu sau de către Comisie
– Comisarii se bucură de imunitate diplomatică, aceasta poate fi ridicată chiar de către Comisie. În 15 februarie 2000, Comisia i-a ridicat imunitatea diplomatică comisarului Edith Cresson
• 2. Responsabilitatea
– Comisia este responsabilă în mod colectiv în faţa Parlamentului. Parlamentul o poate forţa să demisioneze prin votul unei moţiuni de cenzură, dacă sunt întrunite două treimi din sufragiile exprimate şi de majoritatea absolută a votanţilor;
Funcţionarea:
• Aspectul unui guvern:
– funcţionează pe principiul colegialităţii
– şi se reuneşte o dată pe săptămână, miercurea sau ori de câte ori o consideră necesar preşedintele sau unul dintre membri, cu excepţia sesiunilor plenare ale Parlamentului European, când Comisia se reuneşte de regulă la Strasbourg;
– Asistenţa este obligatorie
– ordinii de zi este în sarcina Secretariatului general, prin grefa acestuia.
– Hotărârile sunt luate în prezenţa majorităţii membrilor.
– Reuniunile nu sunt publice,
– iar dezbaterile sunt confidenţiale.
• Deciziile se iau de către grupuri de comisari, numite „colegii”, care sunt formate dintr-un număr mai mare sau mai mic de comisari, în funcţie de domeniul respectiv
• Şedinţele sunt plenare când problemele sunt importante iar când problemele sunt mai puţin importante şedinţele sunt reuniunea şefilor de cabinet.
• Există 2 proceduri speciale, pentru desfăşurarea şedinţelor:
– procedura scrisă, în care fiecare comisar face propuneri necesare pe care le comunică celorlalţi comisari,
– procedura delegării, în care un comisar poate acţiona în numele altuia pentru probleme de gestiune sau administrare, folosind sistemul mandatării
• Toate documentele oficiale sunt traduse şi tipărite, în toate limbile statelor membre ale CE, care sunt limbi oficiale.
Competenţe:
• „Paznicul tratatelor” sau „gardianul tratatelor”; misiunea de supraveghere a tratatelor comunitare a fost prima formulată în articolul 211-1 CE; şi de control,
• Forţă de iniţiativă legislativă; adică are putere de decizie asupra aplicării tratatului; „Comisia propune, Consiliul decide”.
• Actele comunitare sunt adoptate pe baza propunerii venite din partea Comisiei.
• Consiliul şi Parlamentul pot solicita Comisiei să iniţieze o procedură legislativă.
Competenţe specifice:
• poate să facă recomandări în privinţa politicii economice;
• să supravegheze datoria publică;
• să aibă putere de decizie în domeniile specifice prevăzute în tratate,
• elaborează proiectul preliminar
Puterea de execuţie şi „comitologia”; conform articolului 202 CE, prevede fără excepţie:
– Consiliul va conferi Comisiei competenţele de execuţie a regulamentelor pe care le stabileşte, modalităţile de aplicare fiind fixate printr-o decizie numită „Comitologie”, emisă în data de 13 iulie 1987
Comisia Europeană este în măsură:
– să elaboreze regulamente,
– să emită directive şi
– să adopte decizii.
Putere de gestionare: adică Comisia administrează bugetul Uniunii,
Atribuţii de negociere: negocieri comerciale, de asociere şi de aderare;
Clauzele de apărare
• Comisia se pronunţă asupra cererilor statelor membre care doresc să beneficieze de acest tip de clauză care în mod excepţional permite o derogare provizorie de la regulile în vigoare, derogări acordate foarte rar.
Competenţe internaţionale
• negociază acorduri tarifare sau comerciale, simbolizează din ce în ce mai mult Uniunea Europeană; preşedintele Comisiei, apare tot mai des ca preşedinte al Europei, ceea ce este din punct de vedere juridic, eronat.
 XII.2.1.4. Parlamentul European

• Este unica Adunare Europeană aleasă prin sufragiu universal.

• Din anul 1986 după Actul unic se consacră oficial această denumire.

Modalitatea de alegere
• Până în anul 1979 Parlamentul era compus din 198 de membri, care erau desemnaţi de parlamentele naţionale
• Între anii 1979 şi 1994, Parlamentul European a fost ales o dată la cinci ani, simultan în toate ţările Uniunii, alegeri care au desemnat 567 de deputaţi din cele douăsprezece ţări, astfel:
– Germania 99 locuri
– Franţa, Marea Britanie, Italia câte 87 locuri
– Spania 64 locuri
– Ţările de Jos 31 locuri
– Belgia, Grecia, Portugalia câte 25 locuri
– Danemarca 16 locuri
– Irlanda 15 locuri
– Luxemburg 6 locuri
• După anul 1995, numărul total al reprezentanţilor aleşi este de 626 de deputaţi, o dată cu admiterea Suediei, Austriei şi Finlandei:
– Suedia 22 locuri
– Austria 21 locuri
– Finlanda 16 locuri

• Prin Tratatul de la Amsterdam s-a adăugat la articolul 189 un aliniat nou (2) în sensul că: „Numărul membrilor Parlamentului European nu poate să depăşească şapte sute” iar prin
Tratatul de la Nisa din decembrie 2000, a fost înlocuit articolul 189 alin. (2), în sensul că numărul membrilor Parlamentului nu poate să depăşească 732.
• Pentru mandatul 2004-2009, numărul total al reprezen­tanţilor în Parlamentul European este egal cu numărul repre­zentanţilor specificat în articolul 190 (2) CE şi în articolul 108 (2)
EURATOM, plus numărul reprezentanţilor noilor state membre ce rezultă din tratatele de aderare semnate cel târziu la 1 ianuarie 2004. În cazul în care numărul de reprezentanţi este mai
mic de 732, se va aplica o corecţie proporţională la numărul de reprezentanţi ce urmează a fi aleşi în fiecare stat membru, în aşa fel încât numărul total să fie cât mai apropiat de 732, fără
ca numărul total de reprezentanţi care urmează să fie aleşi în fiecare stat membru să fie mai mare decât cel prevăzut în articolul 190 (2) CE şi articolul 108 (2) EURATOM pentru mandatul
1999-2004.
– Germania 99
– Marea Britanie, Franţa, Italia 72
– Spania şi Polonia 50
– România 30
– Olanda 25
– Grecia, Belgia, Portugalia 22
– Cehia şi Ungaria 20
– Suedia 18
– Bulgaria şi Austria 17
– Slovacia, Danemarca şi Finlanda 13
– Irlanda şi Lituania 12
– Letonia 8
– Slovenia 7
– Estonia, Cipru şi Luxemburg 6
– Malta 5
– TOTAL 732 locuri
Desemnarea
• Nu este prevăzută o procedură unică de alegere pen­tru reprezentanţi,
• Predomină cadrul naţional, se votează, în funcţie de stat, de joi până duminică. Întâlnim diferite tipuri de scrutin folosite de statele membre, în funcţie de ţară, astfel:
– toate statele utilizează scrutinul proporţional, cu un singur tur;
– putem avea regula majorităţii la un tur de scrutin, sau scrutinul uninominal de circumscripţie: Marea Britanie (până în 1999);
 reprezentarea proporţională pe circumscripţii:
– naţionale: Austria, Danemarca, Franţa, Grecia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania şi Suedia;
– regionale: Belgia, Irlanda, Italia şi Marea Britanie de acum în acolo;
– sau formule intermediare alese de: Germania şi Finlanda.
• Mult timp stabilirea electoratului s-a supus principiului naţionalităţii, doar autohtonii aveau dreptul să participe la alegeri europene în propria lor ţară, excepţii făcând Belgia, Irlanda, Italia şi Olanda.
• A fost înlăturat criteriul de reşedinţă, o dată cu Tratatul privind Uniunea Europeană, care dă dreptul oricărui cetăţean al UE, care trăieşte într-un stat membru, dar nu este originar din acesta, la drept de vot şi
de eligibilitate în aceleaşi condiţii ca şi nativii statului respectiv.

Statutul
• Mandatul:
– durata de 5 ani,
– poate fi cumulat cu mandatul parlamentar naţional, dar el este interzis pe plan naţional;
• Sunt prevăzute incompatibilităţi în caz de apartenenţă la un guvern, la Comisie, la CJCE, sau la Curtea de Conturi;
• Fiecare stat este liber să completeze lista cu interdicţii suplimentare;
• privilegii şi imunităţi, se asigură protecţia deputaţilor pentru orice opinie sau vot exprimat în exercitarea funcţiei,
• Imunitatea se aplică pe „perioada unei sesiuni”, sesiune care durează un an, fără întrerupere pe toată durata mandatului;
• Indemnizaţiile diferă de la o ţară la alta destul de mult, de aceea s-a luat măsura stabilirii progresivă a unui sistem de compensaţii.

Organizare
• Structurile interne:
– Preşedintele Parlamentului,
– Biroul Parlamentului,
– Conferinţa preşedinţilor,
– Conferinţa preşedinţilor comisiilor,
– Conferinţa preşedinţilor Delegaţiilor,
– Grupurile politice parlamentare GPP.

Preşedintele Parlamentului European

• ales pe o perioadă de doi ani şi jumătate, prin vot secret cu majoritate absolută în trei tururi de scrutin, la propunerea unui grup politic sau a cel puţin 32 de deputaţi.
• conduce întreaga activitate a Parlamentului şi-i asigură reprezentarea, având următoarele atribuţii:
– prezidează şi asigură buna desfăşurare a deliberărilor parlamentare;
– deschide, suspendă sau închide şedinţele decizând asupra admisibilităţii amendamentelor cu privire la probleme adresate Consiliului şi Comisiei;
– decide asupra conformităţii rapoartelor cu regulamen­tul;
– menţine ordinea pe timpul dezbaterilor, dă cuvântul, declară discuţiile închise, supune votului problemele dezbătute şi anunţă rezultatele acestuia;
– adresează comisiilor comunicările care sunt de resortul lor;
– reprezintă Parlamentul în relaţiile internaţionale, la ceremonii, în actele administrative, judiciare sau financiare (putând delega aceste puteri);
– nu poate participa la dezbaterea unei probleme decât pentru a o prezenta sau a o retrage;
– dacă doreşte să participe la dezbateri, trebuie să părăsească fotoliul de preşedinte până se termină discuţiile referitoare la aceea problemă.

• În desfăşurarea activităţii este asistat de 14 vice­preşedinţi care îl pot înlocui şi de 5 chestori care au sarcini administrative şi financiare.
• Preşedintele poate delega vicepreşedinţilor orice funcţie.
• Biroul Parlamentului este compus din:
– Preşedinte,
– 14 vicepreşedinţi,
– 5 chestori (care au numai un vot consultativ),

• Biroul îndeplineşte următoarele funcţii;

– decide cu privire la chestiunile financiare,
– administrează problemele cu privire la deputaţi, organizarea internă a Parlamentului, secretariatului acestuia şi organelor sale,
– decide cu privire la desfăşurarea şedinţelor,
– stabileşte organizarea Secretariatului General şi decide cu privire la situaţia administrativă şi financiară a funcţionarilor şi agenţilor,
– autorizează reuniunile comisiilor în alte locuri decât cele obişnuite, călătoriile de studii şi de informare efectuate de raportori;
– numeşte secretarul general;
– fixează modalităţile de aplicare a regulamentelor cu privire la statutul financiar al partidelor politice la nivel european şi îşi asumă obligaţiile care rezultă din acestea.

• Chestorii îndeplinesc:
– sarcini administrative,
– financiare cu privire la deputaţi, în conformitate cu directivele adoptate de Birou.
 
• Conferinţa preşedinţilor este compusă din:
– Preşedintele Parlamentului
– Preşedinţii grupurilor politice,
– Neînscrişii pot fi reprezentaţi de doi delegaţi dar fără drept de vot.

• Atribuţiile:
– îndeplineşte competenţele specifice relaţiilor cu celelalte organe şi instituţii ale UE, precum şi cu Parlamentele naţionale ale statelor membre, cu ţările terţe, instituţii şi organizaţii
extracomunitare;
– decide asupra organizării lucrărilor Parlamentului şi a chestiunilor aferente programului legislativ;
– stabileşte proiectul ordinii de zi a sesiunilor parlamentare;
– stabileşte componenţa şi competenţa comisiilor şi comisiilor de anchetă, ale comisiilor parlamentare mixte, delegaţiilor permanente şi ad-hoc;
– decide repartiţia locurilor în sala de şedinţă;
– autorizează rapoartele de iniţiativă;
– face propuneri Biroului Parlamentului cu privire la problemele administrative şi bugetare ale grupurilor politice.
 
• Conferinţa preşedinţilor comisiilor.
– Compusă din preşedinţii tuturor comisiilor permanente şi temporare este condusă de un preşedinte ales de comisie. Poate să facă recomandări Conferinţei preşedinţilor cu privire la
lucrările comisiilor şi la stabilirea ordinii de zi a sesiunilor parlamentare.
 
• Conferinţa preşedinţilor delegaţiilor,
– Compusă din preşedinţii tuturor delegaţiilor interpar­la­mentare permanente. Poate să facă recomandări Conferinţei preşedinţilor cu privire la activitatea delegaţiilor.
Comisiile Parlamentului European:

• Comisiile permanente:
– Sunt constituite de Parlament la propunerea Conferinţei preşedinţilor
– Sunt aleşi în prima sesiune a Parlamentului pentru o perioadă de doi ani şi jumătate.
– În prezent aceste sunt în număr de 20:
• Comisia afacerilor externe,
• Comisia pentru dezvoltare,
• Comisia pentru comerţul internaţional,
• Comisia pentru bugete,
• Comisia afacerilor economice şi monetare,
• Comisia de control bugetar,
• Comisia pentru muncă şi afaceri sociale,
• Comisia pentru mediu, sănătate publică şi securitate alimentară,
• Comisia pentru industrie, cercetare şi energie,
• Comisia pentru piaţa interioară şi protecţia consumatorilor,
• Comisia pentru transport şi turism,
• Comisia pentru dezvoltare regională,
• Comisia pentru agricultură,
• Comisia pentru pescuit,
• Comisia pentru cultură şi educaţie,
• Comisia pentru afaceri juridice,
• Comisia libertăţilor civile, justiţiei şi afacerilor interne,
• Comisia pentru drepturile femeii,
• Comisia petiţiilor,
• Comisia pentru afaceri constituţionale.

• Comisiile temporare pot fi constituite oricând de Parlament, la propunerea Conferinţei preşedinţilor.

• Atribuţiile, componenţa şi mandatul sunt fixate când sunt constituite (dar maxim de 12 luni, cu posibilitatea de prelungire) de Parlament.
 
• Comisiile de anchetă constituite tot de Parlament dar la cererea unui sfert din numărul deputaţilor, cu scopul de a examina acuzaţiile aduse:
– fie instituţiilor sau organelor comunitare,
– fie administraţiei publice ale unui stat membru,
– fie persoanelor mandatate, de infracţiune la dreptul comunitar sau de rea administrare în aplicarea acestuia;
 
Grupurile politice:
• Deputaţii se grupează după afinităţile politice,
• S-au constituit 8 grupuri politice, care sunt constituite în temeiul criteriilor politice
• GPP-urile sunt constituite potrivit convingerilor politice ale parlamentarilor şi nu după criteriul apartenenţei lor la statele membre,
• face ca un parlamentar european să nu poată face parte, în acelaşi timp, din mai multe grupuri politice.
• În 2009-2013, al şaselea Parlament European, este format din următoarele 8 grupuri politice (la data de 1 noiembrie 2004):
– PPE-DE grupul Partidului popular european (democraţi-creştini) şi Democraţii europeni 268
– PSE grupul Partidului socialiştilor europeni 202
– ALDE grupul Alianței Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa 88
– ECO-ALE grupul ecologiştilor (verzilor) /Alianţa Liberă europeană 42
– CSE-SEN grupul confederaţia stângă unită europeană / stânga verde nordică 41
– UEN grupul Uniunea pentru Europa naţiunilor 27
– IND-DEM grupul Democraţie şi Independenţă 36
– NA grupul celor Neînscrişi /neafiliaţi. 28 
– Total (componenţa Parlamentului European) 732

• În ordinea alfabetică a statelor membre avem:

– Austria 18
– Belgia 24
– Cehia 24
– Cipru 6
– Danemarca 14
– Germania 99
– Estonia 6
– Finlanda 14
– Franţa 78
– Grecia 24
– Irlanda 13
– Italia 78
– Letonia 9
– Lituania 13
– Luxemburg 6
– Malta 5
– Olanda 27
– Polonia 54
– Portugalia 24
– Slovenia 7
– Slovacia 14
– Spania 54
– Suedia 19
– Regatul Unit al Marii Britanii 78
– Ungaria 24
– TOTAL 732 membri

• Începând cu anul 2007, UE s-a mărit cu încă două state, numărând 785 de europarlamentari, şi anume cu:
• România cu 35 de membri/europarlamentari,
• Bulgaria cu 18 membri/europarlamentari.
• Începând cu 1 iulie 2013, UE a ajuns la 28 de state după aderarea Croației
• În 2009-2014, al şaptelea Parlament European, este format din următoarele 8 grupuri politice (la data de 1 iunie 2009):
– PPE grupul Partidului popular european (democraţi-creştini) 271
– S&D grupul Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților 190
– ALDE grupul Alianței Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa 85
– ECO-ALE grupul ecologiştilor (verzilor) /Alianţa Liberă europeană 58
– ECR grupul Conservatorii și Reformiștii Europeni 53
– EUL-NGR grupul Stânga Unită Europeană–Stânga Verde Nordică 34
– EFD grupul Europa Libertății și Democrației 33
– NA grupul celor Neînscrişi /neafiliaţi. 30 
– Total (componenţa Parlamentului European) 754

• În ordinea alfabetică a statelor membre avem:

– Austria 18
– Belgia 24
– Bulgaria 18
– Cehia 24
– Cipru 6
– Croația 13 (după aderare 1 iulie 2013)
– Danemarca 14
– Germania 99
– Estonia 6
– Finlanda 14
– Franţa 78
– Grecia 24
– Irlanda 13
– Italia 78
– Letonia 9
– Lituania 13
– Luxemburg 6
– Malta 5
– Olanda 27
– Polonia 54
– Portugalia 24
– România 33
– Slovenia 7
– Slovacia 14
– Spania 54
– Suedia 19
– Regatul Unit al Marii Britanii 78
– Ungaria 24
– TOTAL 736 membri (749, urmând a avea 751 la următoarele alegeri) 783+13
Eurodeputaţii / Europarlamentari:
• Sunt aleşi în cel puţin o cincime din statele membre, numărul lor fiind minim 19.
• Un deputat aparţine doar unui singur grup. Constituirea grupului trebuie să fie declarată Parlamentului, cu denumirea grupului, numele membrilor şi compunerea biroului grupului
• Se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene.
 
Funcţionarea. Locul reuniunii
• La Luxemburg pentru Secretariatul general;
• La Strasbourg pentru şedinţele plenare;
• La Bruxelles pentru Comisii, şi sesiuni suplimentare.
• sediul Parlamentului European în capitala alsaciană, Strasbourg,
 
Calendarul.
• Prevede o sesiune anuală, care începe în a doua zi de marţi a lunii martie, ( cu excepţia lunii august) şi organizează şi sesiuni suplimentare mai scurte.
• 12 perioade de sesiuni plenare de 5 zile, sunt fixate de Parlamentul European, şi pot fi completate de perioade adiţionale la cererea Comisiei, Consiliului sau a majorităţii membrilor
Parlamentului, în mod excepţional a unei treimi.
• Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepţie, în sesiuni extraordinare, la cererea majorităţii membrilor săi sau la solicitarea Consiliului sau a Comisiei şi din iniţiativa unei treimi din
membri săi.
• Dezbaterile Parlamentului sunt publice.
• Desfăşurarea sesiunilor.
– Acestea au loc în funcţie de ordinea de zi adoptată de Parlamentul European, pe baza unui proiect al Conferinţei preşedinţilor.
– Sesiunile plenare sunt lunare şi durează o săptămână
– Lucrărilor comisiilor parlamentare şi grupurilor politice le sunt consacrate celelalte trei săptămâni din lună.
 
Atribuţiile.
• Instituţiile parlamentare au trei tipuri de prerogative care le asigură un rol important, şi anume:
– autoritate de control;
– autoritate bugetară;
– autoritate normativă.

1. Autoritatea de control democratic

• Autoritatea de control are o mare încărcătură politică,
– Controlul organic care poate avea rezultate pozitive sau negative:
• Pozitive atunci când aprobă prin vot nominalizarea preşedintelui şi a celorlalţi membri ai Comisiei;
• Negative atunci când depune o moţiune de cenzură, care dacă este adoptată, poate constrânge Comisia să demisioneze,
– Controlul funcţional care dispune de:
• Mijloace de informare (chestionare scrise sau orale, anchete, adunarea şi examinarea rapoartelor şi declaraţiilor Consiliului sau Comisiei)
• Propune dezbateri
• Adoptă hotărâri prin proceduri adecvate;
• Atât cetăţenii Uniunii, cât şi persoanele care au reşedinţa sau sediul social într-un stat membre, au posibilitatea să sesizeze mediatorul sau să adreseze o plângere Parlamentului în legătură cu o
problemă personală sau care se adresează domeniilor de activitate ale Comunităţii
• Mediatorul european ,este ales de Parlamentul European, în urma unei proceduri de care răspunde Comisia de petiţii; el este investit cu largi puteri în cadrul mandatului său.

2. Autoritatea bugetară
• Parlamentul poate respinge în întregime bugetul comunitar, solicitând Consiliului un nou proiect de buget.
Participarea la autoritatea decizională.
• În practica decizională a Parlamentului şi Consiliului, sunt utilizate trei proceduri legislative: 
– A. Accesul la co-decizie:
• prin care se instaurează o adevărată împărţire a puterii legislative între Parlament şi Consiliu”, care se exercită în următoarele domenii:
– Piaţa internă europeană;
– Mediu;
– Programele-cadru de cercetare;
– Consumatori;
– Reţele transeuropene;
– Sănătate,
– anumite aspecte ale culturii şi educaţiei;
• Comitetul de conciliere, este alcătuit dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Parlamentului şi Consiliului, la care participă şi Comisia;
– B. Procedura consultării:
• Comisia adresează propunerea sa simultan Parlamentului şi Consiliului.
• Consiliul consultă oficial Parlamentul şi Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, care dau avize.
• În unele situaţii consultarea este obligatorie, în altele facultativă.
– C. Procedura avizului conform.
• Consiliul trebuie să obţină avizul conform al Parlamentului înainte de a adopta unele decizii importante.
• Procedura este similară cu cea a consultării, cu unica deosebire că Parlamentul nu poate amenda o propunere, ci numai să o accepte sau să o respingă
în întregime.
• Acceptarea denumită:
– aviz conform se face cu majorita­tea absolută a voturilor
– conţinutul avizului conform este obligatoriu pentru instituţia care trebuie
– să îl solicite conform Tratatelor.
 
Rolul politic
• Vocea democratică a Uniunii
• Parlamentul European exercită o funcţie motrice în procesul unificării europene, el este locul dezbaterilor şi stimulării politice. Corectează tentaţiile birocratice ale
Comisiei şi stimulează Consiliul, căruia îi hotărăşte programul atât la începutul cât şi la sfârşitul fiecărei preşedinţii semestriale.
• Joacă rolul de „vox populi” pentru Uniunea Europeană.
• Reprezintă „mediatorul”, însărcinat să primească plângerile cetăţenilor.
• Organizează audierile publice.
• Este deschis asociaţiilor, mişcărilor cetăţeneşti şi repre­zentanţilor unor interese
• Parlamentul întreţine relaţii cu Parlamentele ţărilor exterioare Uniunii, prin intermediul delegaţiilor interparla­mentare.
• În cazul şedinţelor solemne Parlamentul European primeşte şefi de stat care prezintă discursuri.
• Parlamentul European nu poate fi confundat cu un parlament naţional din cadrul sistemului parlamentar clasic.
 XII.2.2. Instituţii de control legislativ şi administrativ
XII.2.2.1. Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
 
• „CJCE asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”.
• între CJCE şi judecătorii naţionali nu există raporturi ierarhice, ci raporturi şi proceduri de cooperare, instituţia respectivă nu constituie o „jurisdicţie supremă”
• atribuţie principală să asigure respectarea legii în raporturile comunitare.
 
Organizarea.
• Curtea de Justiţie este formată din:
– 27 de judecători asistaţi de
– 8 avocaţi generali.

Judecătorii:
• sunt aleşi dintre persoanele care au o competenţă juridică recunoscută, conform articolului 167 din Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană.
• dovedesc un caracter onest şi integru,
• sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre
• Nu a fost impusă nici condiţia unei naţionalităţii şi nici o repartiţie anume, tocmai pentru a le asigura independenţa în raporturile cu instituţiile europene, a căror activitate, sunt chemaţi să o
analizeze
• depun un jurământ că îşi vor îndeplini mandatul în mod corect şi imparţial şi că vor păstra secretul profesional (al deliberărilor)
• pe parcursul exercitării mandatului, judecătorii şi avocaţii-generali se bucură de privilegii şi imunităţi, pentru a le asigura independenţă în desfăşurarea activităţii lor
• judecătorii nu pot deţine vreo funcţie şi nu se pot angaja în vreo profesie, remunerată sau neremunerată, numai dacă o dispensă excepţională se acordă pentru îndeplinirea funcţiilor didactice
şi de cercetare ştiinţifică în domeniul dreptului
• mandat de şase ani, care poate fi reînnoit
• la fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor, şase judecători sau şapte şunt înlocuiţi alternativ
• Judecătorii Curţii desemnează prin vot secret, dintre ei un preşedinte al Curţii pentru o perioadă de trei ani, perioadă care poate fi reînnoită.
 
Preşedintele:
• conduce lucrările Curţii şi administraţia Curţii;
• încredinţează cauza unei Camere a Curţii;
• prezidează dezbaterile şi deliberările;
• desemnează judecătorul-raportor pentru fiecare cauză;
• stabileşte termenele pentru cauze, şi a datelor de începere a procedurii orale
• poate fi reales pentru un nou mandat de trei ani
• alegerea se face în momentul în care are loc înlocuirea legală periodică a judecătorilor prin vot secret, cu o majoritate absolută. În caz de egalitate/balotaj, se alege judecătorul mai în vârstă.
• poate fi asistat de raportori-asistenţi

• Curtea desemnează preşedinţii Camerelor şi un prim-avocat general. Preşedinţii camerelor sunt desemnaţi pentru o perioadă de un an.

Judecătorul raportor este desemnat de Preşedintele Curţii, el este însărcinat:

• să studieze dosarul,
• să prezinte Curţii un Raport prealabil cu privire la faptele respective, precum şi opinia sa referitoare la procedurile de urmat.
• are un rol major în pregătirea dosarului pentru judecată, pronunţându-se asupra nevoii de a se efectua cercetări preliminare
• după încheierea procedurii orale, judecătorul raportor redactează Hotărârea în chestiunile de drept, pe care o supune Curţii. Instanţa o poate accepta sau modifica.
Avocaţii generali
• După aceeaşi procedură care este aplicată judecăto­rilor, sunt desemnaţi opt avocaţi-generali, în scopul de a asista Curtea.
• La fiecare trei ani, sunt înlocuiţi patru avocaţi generali, excepţie făcând:
– Franţa; Germania; Italia; Marea Britanie şi Spania, care au câte un avocat general permanent,
• celelalte state desemnează trei avocaţi generali prin rotaţie, în ordine alfabetică.

Referenţii
• Fiecare judecător şi fiecare avocat general este asistat de doi referenţi jurişti studiază şi pregătesc dosarele.

Grefierul şi grefierul asistent

• Judecătorii şi avocaţii generali numesc un grefier şi un grefier asistent pentru un mandat de şase ani. Grefierul şi grefierul asistent îşi îndeplinesc atribuţiile de
administrare, financiar-contabile, sub autoritatea Preşedintelui Curţii de Justiţie. Grefierul este şi secretarul general al instituţiei.
 
Secretarii
• Pe lângă fiecare judecător şi avocat-general sunt numiţi trei secretari.
• Aceştia trebuie să fie jurişti bine pregătiţi pentru a asista competent judecătorii şi avocaţii generali. Ei alcătuiesc Secretariatul juridic al Curţii, şi sunt numiţi pe o
perioadă de trei ani.
• Secretarii au atribuţii de pregătire a dosarelor care este o sarcină deosebit de grea, datorită particularităţilor unei cauze judecată de către Curte, de aceea ei sunt
selectaţi dintre cei mai buni jurişti, cu o bogată experienţă în domeniu.

Departamentul de cercetare şi documentare.

• Acest Departament are un rol important în pregătirea cauzelor, deoarece pune la dispoziţia judecătorilor şi avocaţilor generali toate informaţiile necesare, atât cu
privire la Dreptul comunitar, cât şi cu privire la reglementările existente în statele membre.
• cuprinde minimum un specialist pentru fiecare sistem juridic naţional, precum şi specialiştii pentru alte sisteme de drept, care pot furniza date şi informaţii în cauze
care privesc relaţiile cu sisteme juridice din alte ţări.
• Curtea dispune de Grefă şi de propria infrastructură, unde intră şi serviciul lingvistic cu traducători şi interpreţi.

Competenţa Curţii.
• competenţa Curţii nu este de drept comun, ci este conform articolului 183, CEE „o competenţă de atribuţie”,
• în mod expres Tratatul „circumscrie competenţele Curţii numai la cele atribuite prin dispoziţiile textului”.
• Conform articolului 183, CEE, celelalte litigii rămân în „competenţa tribunalelor sau curţilor statelor membre”.
• este instanţa juridică supremă a Comunităţilor,
• asigură respectarea principiilor generale de drept şi drepturile fundamentale ale persoanei.
• Hotărârile sale nu pot fi deferite nici unei alte instanţe superioare
• Jurisdicţiile naţionale se adresează Curţii de la Luxemburg cu probleme referitoare la:
– interpretarea dreptului comunitar
– validitatea actelor Consiliului şi ale Comisiei Europene
Funcţiile CJCE mai importante: 

• A. Jurisdicţională, acţionând:
– ca o curte constituţională, când interpretează Tratatele comunitare;
– ca o curte administrativă, când se pronunţă cu privire la legalitatea deciziilor instituţiilor comunitare;
– ca o instanţă civilă, când judecă recursurile în daune interese.
• B. Consultativă, acţionând:
– emiţând avize cu privire la propunerile de revizuire a Tratatelor şi cu privire la compatibilitatea acordurilor externe ale Comunităţii cu Tratatele comunitare.

Recursurile în faţa Curţii de justiţie:

• În dreptul comunitar, noţiunea de „recurs” are înţelesul de acţiune în primă instanţă,  
• Recursul în anulare
– Este un mijloc de control al conformităţii actelor comunitare.
– Pot face obiectul unui recurs în anulare numai actele care au forţă obligatorie, care emană de la Consiliu sau Comisie (regulamentele şi directivele, şi uneori deciziile).
• Recursul în carenţă
– Este un mijloc de control jurisdicţional, care obligă instituţia competentă să acţioneze;
•  Recursul în interpretare
– Valoarea hotărârii CJCE are, conform juris­prudenţei comunitare, autoritate de lucru judecat relativă, deoarece priveşte numai părţile interesate.
•  Recursurile în plină jurisdicţie
• constau în posibilitatea instanţei de la Luxemburg să aprecieze toate elementele de fapt şi de drept ale cauzei deduse în faţa sa, modificând acea hotărâre a instituţiei comunitare ce a fost
pusă în discuţie, în sensul de a stabili o altă soluţie obligatorie pentru părţi.
• Cele mai cunoscute recursuri de acest fel sunt:
– recursul în responsabilitate
– recursul împotriva sancţiunilor
– recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligaţiilor ce decurg din Tratatele institutive.

Procedura în faţa CJCE:

• Procedura recursurilor directe
– Curtea este sesizată printr-o plângere scrisă adresată grefierului, care o înregistrează în registrul Curţii şi o publică în JOCE.
– Preşedintele Curţii desemnează un judecător raportor pentru a urmării desfăşurarea cazului;
– Plângerea este adusă la cunoştinţă părţii adverse, care are la dispoziţie un termen de o lună pentru a introduce un me­moriu în apărare, iar reclamantul are la rândul său un
termen de o lună pentru a răspunde memoriului în apărare printr-un memoriu în replică.
– Cazul se analizează în şedinţă publică, avocatul general prezintă concluziile.
– Pe baza proiectului stabilit de judecătorul raportor, Curtea deliberează.
• Procedura recursului în interpretare:
– Jurisdicţia naţională supune CJCE probleme privind interpretarea sau validitatea unui act comunitar.
– Grefierul traduce cererea, notifică părţile care pot fi statele membre, Comisia sau Consiliul, şi publică esenţialul în JOCE.
– Părţile au la dispoziţie două luni pentru a face cunoscute observaţiile lor, după care procedură este aceeaşi cu cea a recursurilor directe.
Funcţionarea Curţii
• Şedinţe plenare – Adunare plenară în Marea Cameră,
– formată din 15 judecători pentru judecarea cauzelor aflate pe rol
– se reunesc în Marea Cameră, când un stat membru sau o instituţie care este parte în instanţă o cere, şi pentru cauze excepţionale.

• Marea Cameră – se reuneşte la cererea unui stat sau a unei instituţii parte la un proces, sau pentru cauze complexe sau importante.
 
• Camere constituite din cinci sau trei judecători, în raport cu importanţa litigiilor supuse judecăţii
 
• Preşedinţii Camerelor de 5 judecători, sunt aleşi pentru un mandat de 3 ani,
 
• Preşedinţii Camerelor de 3 judecători, sunt aleşi pentru un mandat de 1 an; Regula o reprezintă şedinţele plenare, iar excepţia şedinţele în Camerele speci­alizate.
 
• Este singura instituţie de jurisdicţie comunitară care funcţionează permanent şi emite hotărâri care nu pot fi recurate în faţa altei instanţe de judecată.

XII.2.2.2. Tribunalul (Curtea) de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene

• 27 judecători aleşi cel puţin unu din fiecare stat membru, numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, pe un mandat de 6 ani, reînnoibil
• Judecătorii sunt numiţi în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii de la Curtea de Justiţie şi a alegerii Preşedintelui (mandat de 3 ani reînnoibil) şi în privinţa organizării Camerelor, se aplică
aceeaşi procedură.
• Singura diferenţă se referă la faptul că Tribunalul nu are avocaţi generali (aşa cum Curtea de Justiţie are 8), rolul acestuia fiind îndeplinit de unul din judecători, atunci când este necesar
• Când se judecă în plen, numirea avocatului general este obligatorie.
• Judecătorii funcţionează în Camere compuse din 5 sau 3 judecători sau în anumite cazuri de 1 judecător.
• Poate să hotărască în Marea Cameră sau în plen asupra acţiunilor importante
• Are Grefă proprie, grefierul fiind numit de judecători pentru un mandat de şase ani, are rolul de natură jurisdicţională, pe lângă direcţia serviciilor administrative a Curţii.
Competenţa:
• Tribunalul preia competenţele conferite Curţii de Justiţie, pronunţându-se în primă instanţă asupra următoarelor forme de recurs:
– oricărui recurs în anulare: împotriva actelor institu­ţiilor comunitare, formulate de o persoană fizică sau juridică;
– recurs în carenţă: formulat de către o persoană fizică sau juridică, împotriva inacţiunilor instituţiilor comunitare;
– recurs în reparaţie, care tinde să repare daunele cauzate de un act;
– recursul în materie de răspundere contractuală, pentru litigii cu privire la contractele de drept public sau privat produse de Comunitate, dacă în contractele respective există o
clauză compromisorie.
– recursul în materie de funcţie publică, pentru litigii între Comunitate şi funcţionarii şi agenţii săi.
– recursul formulat împotriva Comunităţii Europene de persoane fizice sau juridice din spaţiul comunitar.
• Tratatul de la Nisa introduce în competenţa TPI, recursurile în interpretare.
 
• Răspunzând unui sistem cu două grade de jurisdicţie, toate cauzele judecate în primă instanţă de Tribunal pot face obiectul unui recurs în faţa Curţii de Justiţie, nu intră în competenţa TPI,
acele recursuri care implică statele membre.
• În caz de incompetenţă sau de neconformitate, de abuz de putere sau de violare a unor principii, deciziile TPI, pot fi atacate prin introducerea unui
recurs la Curtea de justiţie a Comunităţii Europene în termen de două luni. Curtea are puterea să stabilească definitiv, dacă litigiul poate fi judecat.

• Numai problemele de drept pot face obiectul unei hotărâri a CJCE.

• Tot Tratatul de la Nisa, pentru a descongestiona TPI a creat camere jurisdicţionale (de judecată), constituind noi tribunale specializate pe diverse
domenii, a căror decizii pot face obiectul unui recurs în TPI.
• Comisia a propus până în prezent crearea unui Tribunal pentru contenciosul funcţiei publice şi un Tribunal al brevetului comunitar.

XII.2.2.3. Tribunalul Funcţiei Publice a UE

• Prin Tratatul de la Nisa, la data de 2 noiembrie 2004, Consiliul Uniunii Europene a adoptat o Decizie prin care s-a instituit Tribunalul Funcţiei Publice a
UE, instituţie specia­lizată, cu sediul la Luxemburg, în sediul Tribunalului de Primă Instanţă.

• Are rolul de a prelua o parte din atribuţiile TPI şi anume pe cele care conferă competenţe în ceea ce priveşte judecarea disputelor dintre UE şi
funcţionarii săi publici. 
 
Componenţa
• 7 judecători numiţi la sfârşitul lunii iulie 2005, dată când a devenit operaţional, pentr-un mandat de şase ani reînnoibil.
• aleşi din rândul specialiştilor recunoscuţi în domeniul dreptului comunitar, în aşa fel încât să fie reprezentate cât mai multe sisteme de drept din Europa.
• Deciziile luate de Tribunalul Funcţiei Publice, sunt luate cu votul majorităţii simple a membrilor
• Din rândul lor judecătorii îşi aleg un preşedinte pentru un mandat de trei ani reînnoibil. 

Completele de judecată vor fi formate:

• din trei judecători,
• dar există şi posibilitatea întrunirii în plen în complete de cinci judecători
• posibilitatea judecării unor cauze de către un singur judecător.
• Activitatea instanţei este ajutată de o grefă.
 
• Deciziile sale pot face obiectul unui recurs în faţa TPI şi în cazuri excepţionale pot face obiectul unei reexaminări de către CJCE.
 
• Procedura în faţa acestui Tribunal este în mare parte identică cu procedura celorlalte instanţe comunitare, cu specifi­citatea unei proceduri că instanţa
verifică în orice fază procesuală posibilităţile încheierii unei tranzacţii între părţi şi înlesneşte adoptarea unei astfel de soluţii între litiganţi.

• Rolul său este de a reduce volumul de lucru al TPI precum şi durata proceselor.
 XII.2.2.4. Curtea Europeană de Conturi a CE

• înfiinţată în 22 iulie 1975

• din decembrie 1991, i s‑a acordat Curţii de conturi a Comunităţilor Europene un statut juridic similar cu celelalte patru instituţii comunitare principale.

Componenţa Curţii de Conturi

• 27 de membri.
• câte un cetăţean din fiecare stat membru
• aleşi din personalităţi care lucrează sau au lucrat ca specialişti în „instituţii de control extern”, sau care posedă o calificare specială pentru această funcţie;  

• Membrii Curţii trebuie „să dovedească onestitate, integritate şi independenţă în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin”.
 
• Membrii Curţii sunt numiţi cu unanimitatea membrilor Consiliului, după o consultare a Parlamentului European, dato­rită importanţei răspunderilor ce le revin membrilor Curţii;

• Mandatul membrilor Curţii de Conturi este pe o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoit, astfel: în scopul asigurării continuităţii în îndeplinirea atribuţiilor Curţii, la primele numiri, prin tragere la sorţi (metodă
folosită şi la Curtea de Justiţie şi la tribunalul de Primă Instanţă) patru din cei 25 de membri ai Curţii primesc un mandat limitat la patru ani.

• desemnează dintre ei un preşedinte pentru un mandat de trei ani, mandat care poate fi reînnoit;

• membrii Curţii pe toată perioada mandatului, nu pot exercita alte activităţi, remunerate sau neremunerate (aceste reguli sunt similare celor prevăzute pentru judecătorii Curţii de justiţie şi a Tribunalului de Primă
Instanţă)
 
Structura Curţii de Conturi:
• 1. Preşedinţia (despre care am vorbit mai sus),
• 2. Grupe de audit, pe domenii, alcătuite din 5-6 membri conduşi de acelaşi decan (gr. de audit I- politici agricole; gr. de audit II – politici structurale şi interne; gr. de audit III – acţiuni externe; gr. de audit IV – Resurse
proprii, activităţi bancare, cheltuieli de funcţionare, instituţii şi organisme comunitare);
• 3. Grupe coordonare, evaluare, asigurare, dezvoltare (CEAD), cu misiunea de a elabora metodologia de audit şi formare, asigurare, calitate; coordonarea procedurilor de întoc­mire a rapoartelor; alte servicii
profesionale de asistenţă;
• 4. Comitetul administrativ, alcătuit din 5 membri con­duşi de un preşedinte şi cinci membri supleanţi, fiind com­petent să pregătească dosarele de natură administrativă care necesită o decizie a Curţii de Conturi;
• 5. Secretariatul general, este condus de Secretarul General; are responsabilităţi în domeniul resurselor umane, informatică şi telecomunicaţii, finanţele şi administraţia Curţii, serviciul de traduceri.
 
Competenţele Curţii de Conturi
• Deşi poartă numele de Curte, nu este o Curte, deoarece nu are un caracter jurisdicţional.

Controlul gestiunii:
• verifică cheltuielile şi veniturile Comunităţii şi a altor organisme;
• verifică documentele Comunităţii care gestionează venituri şi cheltuieli, precum şi a celor din statele membre;

• Dacă operaţiunile de control sunt efectuate în statele membre, Curtea „va coopera cu serviciile naţionale compe­tente.”

Asistenţa
• Rezultatul controlului efectuat de Curtea de Conturi se consemnează într-un Raport anual.
• Raportul anual se întocmeşte în urma „încheierii fiecărui exerciţiu financiar”. Raportul se transmite celorlalte instituţii comunitare, care sunt în măsură să formuleze răspunsuri şi observaţii
• La Raport se ataşează răspunsurile şi observaţiile şi se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, publicat anual, transmis până cel mai târziu la 30 noiembrie;
• Mai există un Raport special pentru CECO, dar el nu se publică din motive de confidenţialitate;
• Pe baza acestui Raport al Curţii de Conturi, Parlamentul European acordă Comisiei Europene „descărcarea bugetară”, certificându-se dacă este cazul: „buna gestionare financiară” a instituţiilor europene.
• Funcţia consultativă: Actele Curţii de conturi nu pot face obiectul unui recurs în anulare în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
 XII.2.2.5. Mediatorul European
• Prin Tratatul de la Maastricht a fost creată instituţia Mediatorului european, ca un intermediar între cetăţenii europeni şi autorităţile europene
• Este competent să primească plângeri ale cetăţenilor europeni, ale întreprinderilor şi instituţiilor europene şi ale oricărei peroane rezidente sau domiciliate legal într-un stat membru al UE precum şi să conducă ancheta ca urmare a
acestor plângeri.

Funcţiile:
• contribuie la dezvăluirea cazurilor de rea administrare în acţiunea institu­ţiilor şi organelor comunitare, cu excepţia CJCE şi a TPI în exerciţiul funcţiilor lor jurisdicţionale, şi face recomandări în scopul remedierii neregulilor
constatate (încercând soluţia amiabilă).

Plângerile:
• trebuie să precizeze obiectul ei,
• identitatea persoanei (care poate cere să rămână confidenţială)
• trebuie depuse în termen de 2 ani de la data la care faptele au fost cunoscute de persoana care se plânge
• trebuie să fie precedată de demersuri administrative pe lângă instituţiile sau organele reclamate
• plângerile prezentate Mediatorului nu întrerup terme­nele de recurs în procedurile jurisdicţionale sau admi­nis­trative.
  
Organizarea instituţiei.
• Mediatorul este numit de Parlamentul European
• pentru un mandat de 5 ani care poate fi reînnoit, din personalităţile care sunt cetăţeni europeni, care oferă toate garanţiile de independenţă
• îşi încetează funcţiile o dată cu terminarea mandatul sau prin demisie voluntară ori demisie din oficiu.
• la intrarea în funcţie, îşi ia un angajament solemn în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii europene
• este asistat de un secretariat
• funcţionarii şi agenţii acestuia beneficiază de unele privilegii şi imunităţi acordate funcţionarilor instituţiilor comunitare:
– ei sunt detaşaţi în interes de serviciu, cu garanţia deplinei reintegrări în instituţia lor de origine
• mediatorul european este asimilat judecătorilor Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

XII.2.2.6. Controlorul / Responsabilul European pentru Protecţia Datelor

• Din 2001 fiecare instituţie dispune de un delegat pentru protecţia datelor, care cooperează cu acesta.

Statutul
• Atât controlorul, cât şi controlorul adjunct, trebuie să‑şi exercite funcţiile în deplină independenţă, neavând voie să exercite alte activităţi profesionale remunerate sau nu.
•  
• Ei sunt asistaţi de un secretariat ai căror funcţionari şi agenţi sunt numiţi de Controlor.

Funcţiile de:
• consultare a instituţiilor şi organelor comunitare;
• soluţionare reclamaţiilor;
• efectuare de anchete;
• observare generală relativă la faptele noi;
• activităţi de cooperare europeană;
• determinare şi motivare a excepţiilor, garanţiilor, autorizaţiilor şi condiţiilor de prelucrarea datelor cu caracter personal;
• registru al prelucrării datelor cu caracter personal;
• control prealabil;
• control al transferului datelor cu caracter personal;
• intervenţie în procedurile judiciare (în căile de recurs);
• autoritate de control pentru EURODAC;
• gestiune internă.
 XII.2.3. Organisme/ Organe şi Instituţii financiare
XII.2.3.1. Institutul Monetar European

• instituit la 1 ianuarie 1994,

• are personalitate juridică
• dispune de resurse proprii, formate din contribuţiile băncilor centrale ale statelor membre
• preşedintelui Institutului şi membrii consi­liului acestuia au un statut de independenţă faţă de guvernele statelor membre şi faţă de alte organe comunitare.

XII.2.3.2. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)  

• se compune din Banca Centrală Europeană şi din Băncile naţionale

• este o structură care facilitează integrarea băncilor centrale naţionale în cadrul sistemului comunitar.
• Băncile Centrale naţionale, sunt instituţii ale statelor membre şi sunt supuse legislaţiei naţionale, interne a fiecărui stat membru, dar totodată le sunt aplicabile şi o serie de reglementări de natură
comunitară:
–au obligaţia de a furniza Consiliului guvernatorilor orice informaţie pe care aceştia o solicită, fără a putea invoca secretul bancar .
• Băncile Centrale naţionale, cât şi, guvernatorii, sunt independente / independenţi:
–ei nu pot fi înlocuiţi din funcţie înainte de expirarea mandatului care este de minimum cinci ani
–cazurile de abateri grave, decizia de revocare a acestuia trebuie supusă Curţii de Justiţie spre adoptare, aspect inedit în sistemul dreptului comunitar.
• Statelor membre le revine obligaţia de a lua măsurile necesare asigurării concordanţei legislaţiei naţionale, în domeniul bancar

XII.2.3.3. Banca Centrală Europeană (BCE)

 
• înfiinţată la data de 1 ianuarie 1999
• sediul la Frankfurt am Main, în RFG unde avea sediul şi institutul Monetar European, pe care l-a înlocuit
• beneficiază de numeroase privilegii şi imunităţi:
–ca instituţie prin:
• exonerare de plată a impozitelor;
• scutirea de taxe asupra cifrelor de afaceri;
–cu privire la personalul său,
• beneficiază de aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi personalul Comunităţii Europene.
• dotată cu personalitate juridică,
• dispune de independenţă faţă de instituţiile comunitare, şi faţă de guvernele statelor membre.

• Obiectivul principal al BCE îl constituie menţinerea stabilităţii preţurilor, obiectiv realizat împreună cu băncile centrale ale statelor membre, cu care şi formează Sistemul European al Băncilor Centrale
(SEBC)

• Banca are un Consiliu al Guvernatorilor (similară cu Bundesbank), care se reuneşte cel puţin de zece ori pe an şi unde iau decizii cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi, în caz de lipsă, se poate vota
prin teleconferinţă sau prin reprezentarea printr-un supleant
 ca organ director:
• format din: membrii Comitetului Director şi Guvernatorii Băncilor Centrale naţionale ale statelor membre care participă la faza a treia de creare a UEM.
ca organ de reprezentare:
• are putere de decizie,
• elaborează şi implementează politica monetară a UE,
• emite instrucţiuni pentru băncile centrale naţionale,
• pregăteşte reuniunile Consiliului Guvernatorilor.
Banca are :
• 1.Comitet director, care are putere de decizie:
– se compune din:
• Preşedinte,
• Vicepreşedinte,
• patru membri numiţi prin acord comun de guvernele statelor membre
• trebuie să aibă naţionalitatea statelor membre comunitare,
• să fie personalităţi recunoscute în domeniul monetar şi bancar;
• Mandatul lor este de opt ani ne reînnoibil
• nu pot fi demişi din funcţie numai prin hotărârea Curţii de Justiţie, la cererea Consiliului  
• 2.Consiliul General al BCE este organ executiv:
–  reuneşte:
• Preşedintele,
• Vicepreşedintele BCE
• Guvernatorii Băncilor Centrale naţionale ale tuturor statelor membre
• nu are putere de decizie.
• Banca poate adopta:
– regulamente
– decizii
– recomandări şi avize,
– dar cea mai cunoscută este funcţia de gestionare a monedei unice europene.
– regulamentele şi deciziile Băncii, pot fi atacate pe calea recursurilor la Curtea de Justiţie.
• BCE este singura instituţie care emite bilete de bancă pentru monedă EURO.
 
XII.2.3.4. Banca Europeană de Investiţii (BEI)
 
• înfiinţată în anul 1958, „ca instrument bancar al Uniunii Europene”
• are personalitate juridică,
• membrii Băncii sunt statele comunitare
 structura BEI
• este condusă de Consiliul Guvernatorilor (format din miniştrii de Finanţe ai statelor membre)
• administrată de Consiliul de Administrare (format din oficiali din statele membre)
• BEI consimte să împrumute anual aproape 20 de miliarde de ecu / euro, fonduri din care 85% sunt destinate Comunităţii
• în interiorul Uniunii, BEI, acordă aceste împrumuturi pentru obiective ca:
– modernizarea infrastructurilor din transporturi
– protejarea mediului înconjurător
– creşterea competitivităţii în diferite ramuri ale industriei 
• în exteriorul Uniunii, BEI, acordă fonduri:
– pentru 112 ţări
– pentru 20 de colonii şi dominioane: Insulele Canare, Reunion, Azore
– pentru 70 de ţări din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP)
– pentru 12 ţări mediteraneene: Algeria, Cipru, Egipt, Iordania, Israel, Iugoslavia, Liban, Malta, Maroc, Siria, Tunisia, Turcia, care au semnat acorduri bilaterale cu UE,
– pentru 10 TECE, unde intervenţiile BEI le completează pe cele ale BERD: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria.
Când acordă sprijin UE în politicile adresate statelor terţe, BEI trebuie să fie mandatată de Consiliul Uniunii prin ECOFIN, pe baza hotărârilor Consiliului şi Parlamentului European 
• in 11 decembrie 1992, şefii de stat şi de guvern au crearea unui Fond European de Investiţii FEI) al cărui obiectiv îl constituie garantarea unor finanţări pe termen lung ale infrastructurilor.
• Creditele BEI sunt destinate, în special:
– finanţării proiectelor de dezvoltare a reţelelor trans-europene de transporturi,
– telecomunicaţii,
– aprovizionare cu energie;
– pentru protecţia mediului;
– pentru creşterea competitivităţii internaţionale a indus­triei şi a întreprinderilor mici şi mijlocii.
Beneficiare ale acestor credite sunt:
• programele de sprijinire a dezvoltării ţărilor din Europa Centrală şi de Est (PHARE);
• ţările din fosta Uniune Sovietică (TACIS);
• ţările din Bazinul mediteranean;
• ţările din Caraibe şi Pacific ori Africa.
• BEI deţine 40% din capitalul Fondului de Investiţii (FEI).

XII.2.3.5. Fondul European de Dezvoltare

• fondată în 1994
• cu scopul de a sprijini în special apariţia şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM)
• nu finanţează direct investitorii ci intervine pe piaţă cu fonduri proprii, ale BEI sau ale UE, prin intermediul capitalului de risc şi prin instrumente de garantare acordate instituţiilor
financiare ce oferă credite IMM-urilor.
• FEI reprezintă o formă de parteneriat public privat, activitatea sa fiind complementară cu cea a BEI cu care formează Grupul BEI. Preşedintele BEI este şi preşedintele Consiliului de
Coordonare a FEI.
• Are o structură tripartită a acţionariatului în care
– BEI – cca 60%,
– Comisia Europeană – 30% şi
– alte instituţii financiare europene - restul de 10%.

Fondul BEI contribuie la:

• realizarea obiectivelor comunitare finanţând indirect proiecte care propun:
– dezvoltarea unei societăţi bazate pe cunoaştere şi inova­ţie,
– dezvoltarea regională şi o mai mare coeziune,
– creşterea economică,
– ocuparea forţei de muncă,
– promovarea liberei iniţiative
• sprijinirea frecventă în domenii inovatoare precum bio-tehnologia (impunându-se pe piaţa de capital în acest domeniu).
 XII.2.4. Organisme / Organe consultative
XII.2.4.1. Comitetul consultativ al CECO

• Cuprinde un număr egal de producători, muncitori şi comercianţi, adică minimum 72 şi maximum 96 de membrii

• sunt numiţi pe o perioadă de doi ani, de către Consiliu

• Aceştia acţionează în nume individual.

• în prezent numără 84-118 membri, reprezentanţi ai producătorilor, ai muncitorilor şi ai comercianţilor.

• Consiliul stabileşte care organizaţii ale producătorilor şi muncitorilor urmează să desemneze membrii.

• Membrii aleşi acţionează în calitate de persoane independente; care îşi aleg preşedintele şi biroul pentru un mandat de un an.

XII.2.4.2. Comitetul Economic şi Social European (CESE)

• Comitetul Economic şi Social a fost creat în 1958, ca forum de dialog

• compus din 102 reprezentanţi ai instituţiilor economice şi sociale din toate cele şase state fondatoare

• numiţi cu unanimitate de voturi de către Consiliu În anul 2002

• şi‑a schimbat numele în CESE (Comitetul Economic şi Social European.

• sunt aleşi pentru un mandat de patru ani, ce poate fi reînnoit

• Comitetul se compunea din 222 de membrii:

– reprezentând patronatul,
– salariaţii
– diferite ramuri de activitate (agri­cultori, meşteşugari, reprezentanţi ai consumatorilor, propri­etari de întreprinderi mici şi mijlocii, liberi profesionişti, reprezentanţi ai comunităţii ştiinţifice şi
pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei, ai mişcărilor ecologiste):
• astfel: câte 24 pentru Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie; 21 pentru Spania; câte12 pentru Austria, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia şi Suedia; câte 9 pentru Danemarca, Finlanda şi Irlanda;
6 pentru Luxemburg
• repartiţia se face în funcţie de naţionalităţi şi de profesiuni, astfel, întâlnim în Comitet muncitori, agricultori, transportatori, comercianţi şi meşteşugari, care sunt organizaţi în grupuri şi secţiuni:
–grupuri sunt:angajatori; angajaţi şi alte activităţi, care acţionează similar partidelor politice
– secţiunile reprezintă cea mai importantă formă de organizare, beneficiind de secretariate proprii şi sunt sprijinite în activitatea lor de grupuri de studiu şi subcomitete temporare. Aceste
secţiuni sunt în număr de şase:
» 1. NAT (agricultură, dezvoltare rurală şi mediu),
» 2. ECO (UEM şi coeziune economică şi socială),
» 3. SOC (piaţa muncii, probleme sociale şi cetăţenie),
»4. INT (Piaţa unică, producţie, consum),
»5. TEN (transport, energie şi societatea informaţiei)
» 6. REX (relaţii externe).
• Comitetul îşi alege un preşedinte şi un birou, pentru un mandat de doi ani.

• Reuniunile Comitetului au loc:

• la convocarea preşedin­te­lui;
• la cererea Consiliului sau a Comisiei;
• din proprie iniţiativă.

• Avizele sunt emise numai în şedinţă plenară.

• Comitetul cuprindea 9 secţiuni specializate

• În prezent CES numără 6 secţiuni.
• Există posibilitatea instituirii unor subsecţiuni

• Comitetul Economic şi Social, de două ori pe an, se reuneşte, şi emite peste 200 de acte normative.
• Aceste acte normative sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene

• În prezent, numără 344 membrii, numiţi de guvernele celor 28 de state membre şi confirmaţi în funcţie de Consiliul UE, cu majoritate
calificată,
• pentru un mandat de 4 ani reînnoibil
• este condus de un preşedinte şi de doi vicepreşedinţi aleşi din rândul membrilor pentru un mandat de 2 ani:
– Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie au câte 24 de locuri,
– Polonia şi Spania 21,
– România 15,
– Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Grecia, Olanda, Portugalia, Suedia şi Ungaria au câte 12 locuri,
– Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia câte 9,
– Cipru şi Luxemburg 6
– Estonia, Letonia şi Slovena câte 7
– Malta 5.
 
• Ca regulă generală, consultarea CESE de către Consiliu şi Comisie este obligatorie în următoarele domenii:
– în politica agricolă,
– în politica regională,
– în politica socială,
– în politica transporturilor şi de mediu,
– în privinţa liberei circulaţii a muncitorilor.
• În celelalte domenii cum sunt relaţiile externe şi chestiuni legate de politica socială sau dezvoltare tehnologică, Consiliu sau Comisia pot
solicita un aviz.
• XII.2.4.3. Comitetul Regiunilor al Uniunii Europene (CR)
•
•
• are acelaşi număr de membri 344 care poate fi modificat dar nu poate depăşii 350, numiţi cu majoritate absolută de Consiliul UE pe baza propunerilor statelor membre.
•  
• Repartizarea locurilor care revin fiecărei ţări se face în funcţie de structura ei administrativă:
• land-uri,
• departamente,
• unităţi administrative cu regim lingvistic specific, etc., astfel:
– Belgia trebuie să asigure prezenţa în organismul comu­ni­tar cu 6 vorbitori de flamandă, 5 de franceză şi 1 de germană
– Spania asigură prezenţa prin 18 locuri pentru repre­zentanţii comunităţilor autonome şi 4 pentru cei ai comunelor
– Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie 24
– România are 15 membri.
•  
• Mandatul lor nu este imperativ, şi are o durată de patru ani, care poate fi reînnoită.
•  
• Comitetul îşi alege un Preşedinte şi un Birou pe o perioadă de doi ani.
•
• Comitetul are sediul în capitala Belgiei, şi este compus:
• din grupări politice, ca şi Parlamentul, doar că aceste grupări politice numără patru grupări politice, în funcţie de gru­pu­rile politice cărora la aparţin membrii:
– Partidul Popular European (PPE)
– Partidul Socialist European (PSE)
– Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE)
– Coaliţia dintre Alianţa Liberă Europeană (ALE) şi Uniunea pentru Europa Naţiunilor (UEN).
• Lucrările se desfăşoară în 7 comisii permanente de spe­cialitate (noua denumire a grupurilor de lucru) iar hotărârile sunt adoptate în plenul adunării. Acestea sunt:
– COTER – Comisia pentru politica de coeziune teritorială,
– ECOS - Comisia pentru politica economică şi socială,
– EDUC – Comisia pentru cultură şi educaţie,
– DEVE - Comisia pentru dezvoltare durabilă,
– CONS - Comisia pentru afaceri constituţionale şi guvernare europeană,
– RELEX – Comisia pentru relaţii externe,
– CFAA – Comisia pentru probleme financiare şi administrative.
•  
•  
• Tratatul de la Maastricht a prevăzut obligativitatea con­sultării CR în cazul propunerilor Comisiei referitoare la: educaţie; cultură; sănătate publică; reţele transnaţionale; coeziune economică şi socială.
•  
• Iar Tratatul de la Amsterdam a lărgit sfera de activitate la: problemele privind angajarea în muncă; problemele sociale; mediul înconjurător; fondurile sociale; formarea profesională şi politica în transporturi.
•
• Comitetul poate emite decizii din proprie iniţiativă, dacă consideră că este necesar.
•  
• Consultarea Comitetului este obligatorie în cazurile prevăzute de Tratat
•  
• Hotărârea poate fi anulată de Curtea de Justiţie prin
•  
• Cazurile de sesizare obligatorie se referă la acţiunile de încurajare a trei sectoare şi anume:
• 1. educaţie, tineret şi formare;
• 2. cultură;
• 3. sănătate publică,
•
• Putem spune că el are, rolul unui paznic al principiului subsidiarităţii.
•  
• Pe lângă acest Comitet al Regiunilor, numeroase regiuni au deschis la Bruxelles birouri, delegaţii sau alte forme de reprezentare, cum sunt: regiuni franceze, spaniole sau germane.
 XII.2.5. Organisme interinstituţionale
XII.2.5.1. Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO)

• EPSO înfiinţată în 2002

• operaţională din 1 ianuarie 2003
• cu scopul de a organiza examene pentru angajarea personalului calificat în instituţiile Uniunii Europene, în special pentru:
– Parlamentul European,
– Comisia Europeană,
– Consiliul European,
– Curtea de Justiţie,
– Curtea de Conturi,
– Mediatorul European,
– Comitetul Economic şi Social,
– Comitetul Regiunilor.

• EPSO este principalul coordonator al activităţii de recrutare de personal pentru UE,

• poate fi tras la răspundere dacă nu publică la timp informaţiile necesare în vederea înscrierii la examene în JOUE, seria C.

• Oficiul are un centru de pregătire pentru funcţionarii publici europeni denumită Şcoala Europeană de Administra­ţie

XII.2.5.2. Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene

• Editură oficială a instituţiilor Uniunii Europene şi a celorlalte organisme comunitare

• este un organism indepen­dent recreat în 1960

• cu rolul de a produce şi distribui toate tipurile de publicaţii ale Uniunii şi instituţiilor sale.

• are obligaţia de a publica:

– zilnic Jurnalul, în toate limbile oficiale ale Uniunii
– Raportul anual de Activitate al Uniunii Europene

• Totodată gestionează cele mai importante servicii on-line ale UE cum sunt EUR- Lex, CORDIS, EU Bookshop.

XII.2.6. Organisme descentralizate ale UE

XII.2.6.1. Agenţii, Instituţii şi Fundaţii

• există trei grupe distincte de organisme, şi anume:

– 1. agenţii comunitare,
– 2. instituţii pentru sprijinirea acţiunii externe comune,
– 3. instituţii pentru sprijinirea realizării spaţiului de secu­ritate, libertate şi justiţie – ce corespund celor trei direcţii ale Uniunii Europene – direcţia comunitară, cooperarea în dome­niul PESC şi
cooperarea în domeniul JAI, actualmente CPJMP.
 Agenţii specializate
Definiţia
Agenţie comunitară ca fiind organism înfiinţat de către Uniunea Europeană pentru a îndeplini atribuţii de natură tehnică, ştiinţifică sau de gestiune specifice „domeniului Comunitar”. 
• Agenţiile nu sunt prevăzute în Tratate, ele fiind înfiin­ţate printr-un act legislativ distinct în care sunt precizate şi atribuţiile pe care le au.
• există 20 de agenţii comunitare operaţi­o­nale, acestea sunt:
–EEA – Agenţia Europeană a Mediului,
–EMEA – Agenţia Europeană pentru Evaluarea medicamentelor,
– EAR – Agenţia Europeană pentru Reconstrucţie,
– OSHA – Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă,
–ENISA – Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor şi a Informaţiei,
–EASA – Agenţia Europeană pentru Siguranţă Aeriană,
–EMSA – Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă,
– AFE – Agenţia Feroviară Europeană,
–EFSA – Autoritatea Europeană pentru Securitate Alimentară,
– CdT – Centrul de Traduceri pentru Instituţiile UE,
–EUMC – Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei, care se va transforma în Agenţia Europeană pentru Drepturile Omului,
–CEDEFOP – Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale,
– ECDC – Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Epidemiilor,
–ETF – Fundaţia Europeană pentru Formare Profesională,
–EUROFOUND – Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi Muncă,
–OEDT – Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie,
– CVPO – Oficiul de Varietăţi Vegetale,
–OESP – Oficiul European pentru Selecţia Personalului,
– FRONTEX – Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operaţionale la Frontierele Externe,
–OHIM – Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă.

• există propuneri de înfiinţarea a încă patru agenţii/instituţii în următoarele domenii:

– pentru gestionarea graniţelor externe ale Uniunii,
– pentru înregistrarea, evaluarea şi autorizarea produ­selor chimice,
–pentru coordonare politicilor în domeniul pescuitului,
–pentru apărarea drepturilor omului.  

XII.2.6.2. Instituţii pentru sprijinirea Acţiunii Externe Comune

• La ora actuală, există trei instituţii de acest tip:

• 1. EDA
• 2. EUSC şi
• 3. ISS
• tratate mai sus, în alt capitol al lucrării (CAP. VI.2.).

XII.2.6.3. Instituţii pentru sprijinirea Realizării Spaţiului de Libertate, Securitate şi Justiţie

• Există la ora actuală trei organisme descentralizate cu privire la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, şi anume:
• 1. CEPOL,
• 2. EUROPOL,
• 3. EUROJUST.
• Care sunt de fapt centre de coordonare la nivel european al unor reţele de informaţii şi experţi cu rolul de a facilita schimbul de informaţii, în vederea consolidării spaţiului de securitate, libertate şi justiţie în interiorul şi exteriorul
Uniunii Europene.
•  Şi acestea au fost tratate mai sus, în alt capitol al lucrării (CAP. VI.3.).
 TEST
1. Menţionaţi şi argumentaţi care este instituţia comunitară care conferă originalitate sistemului instituţional comunitar european
• ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
..................................................................................................................................................................................................................................................................................................

2. Precizaţi principalele modificări introduse prin Actul Unic European

• ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
..................................................................................................................................................................................................................................................................................................

3. Completaţi cine deţine în esenţă, puterea de iniţiativă în arhitectura instituţională comunitară

• a. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• c. ...............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

4. Prin ce tratat a fost introdus conceptul de „cetăţenie europeană”?

• a. ...............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• c. ...............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

5. Când au avut loc ultimele alegeri pentru Parlamentul European?

• a. 1995
• b. 1996
• c. 2005
• d. 2007

6. Ce este „Comitologia” ? (definiţi)

• ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
..................................................................................................................................................................................................................................................................................................

7. În cadrul Consiliului Uniunii Europene, excepţia o reprezintă votul ?

• a. cu majoritate calificată
• b cu majoritate simplă
• c. cu unanimitate

8. În Consiliul European, au dreptul la cuvânt ?

• a. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

9. Reuniunile Consiliului European, în general, se derulează, pe parcursul a ?

• a. .............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

10. Comisia Europeană este compusă din?

• a. Adunarea Parlamentară
• b. Adunarea comună
• c. Adunarea CEEA
• d. Adunarea CEE
 
11. Care instituţie din cadrul Uniunii Europene este denumită „gardianul tratatelor”?
• ............................................................................................................................................................................................................

12. Mai multe Directoratele Generale pot aparţine unui singur eurocomisar?
• ............................................................................................................................................................................................................

13. Următoarele persoane enunţate mai jos, pot obţine un mandat parlamentar?

• a. miniştri statelor membre

• b. membrii CJCE
• c. funcţionarii instituţiilor europene
• d. membrii Comisiei Europene

14. Cine numeşte Mediatorul European?

• a. Consiliul de Miniştri
• b. Comisia Europeană
• c. CJCE

15. Enumeraţi atribuţiile Mediatorului European

• a. .............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• d. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

16. De regulă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene lucrează?

• a. în şedinţe lunare
• b. în şedinţe în Camere specializate
• c. în camere de deliberare

17. Unde este întâlnită şi ce reprezintă „procedura opiniei separate”?

• ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
.....................................................................................................................................................................................................................................................................
 
18. Curtea de Conturi Europeană a fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin?

• a. Tratatul de la Nisa
• b. Tratatul de la Bruxelles
• c. Tratatul de la Roma

19. Completaţi denumirea sediului Comitetului Regiunilor Uniunii Europene

• a. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• b. ...............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................…………….
• c. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

20. Câte Agenţii comunitare are Sistemul instituţional al Uniunii Europene ?

• a. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• c. ........................................................................................ …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
 Capitolul XIII
Politicile la nivelul Uniunii Europene şi fondurile comunitare care le finanţează
XIII.1. Politicile la nivelul UE
• Politicile europene reprezintă un instrument de integrare destinat atingerii Uniunii economice între statele membre ale Comunităţii Europene

XIII.1.1. Clasificarea Politicilor UE

XIII.1.1.1. Din punct de vedere al subiectului căruia îi aparţine competenţa de reglementare  
XIII.1.1.1.1. Politici comune
• Politicile comune sunt politicile care înlocuiesc politicile naţionale ale statelor membre, adică:
• politica agricolă comună,
• politica de transporturi,
• politica comercială comună,
• politica de pescuit comună.

XIII.1.1.1.2. Politici comunitare

• Politicile comunitare susţin şi completează politicile naţionale în sectoarele respective, astfel avem:
• politica industrială,
• politica energetică,
• politica regională,
• politica fiscală,
• politica concurenţială,
• politica de mediu,
• politica relativă la întreprinderi.

XIII.1.1.1.3. Politici de cooperare interguvernamentală

• Din politica de cooperare interguvernamentală, fac parte:
• Politica externă şi de securitate comună (PESC),
• Cooperarea poliţiei şi a justiţiei în materie penală (CPJMP), fostul JAI.

  XIII.1.1.2. Din punctul de vedere al domeniului/sectorului de activitate la care se referă/aplică politica respectivă: XIII.1.1.2.1. Politici privind cetăţenii
• Putem să le clasificăm astfel:
• politici privind drepturile cetăţenilor şi apărarea acestora,
• politici legate de informare, audiovizual, cultură,
• politici de protecţie a consumatorilor.

XIII.1.1.2.2. Politici orizontale

• Pot fi împărţite în cinci domenii, astfel:
• politica regională,
• politica socială,
• politica fiscală,
• politica concurenţei,
• politica mediului.
 XIII.1.1.2.3. Politici sectoriale

• Aceste politici sunt:

• politica industrială şi cea legată de întreprinderi,
• politica de cercetare şi tehnologie,
• politica energetică,
• politica comună de transporturi,
• politica agricolă comună.

XIII.1.1.2.4. Politici externe

• Mecanismul de asistenţă acordat de către UE statelor terţe este gestionat de către Comisia Europeană şi are la bază un dialog politic pentru menţinerea păcii, promovarea drep­tu­rilor omului, a
democraţiei şi a statului de drept.
• Asistenţa financiară din partea Uniunii este comple­men­tară ajutoarelor acordate de către statele sale membre. Astfel, UE şi statele membre furnizează 55% din ajutorul public pentru dezvoltare.
• Obiectivele urmărite pentru acordarea ajutorului sunt următoarele:
– lupta împotriva sărăciei,
– dezvoltarea economică,
– integrarea progresivă a ţărilor în curs de dezvoltare în economia mondială,
– lupta împotriva inegalităţilor.
• Aceste politici sunt:
– politica comercială comună,
– politica legată de ajutorul de dezvoltare,
– relaţii externe:
– AELS şi SEE,
– PECO/TECE,
– Zona Mediteraneană şi Orientul Mijlociu,
– Ţările asiatice,
– Ţările Americii de Nord,
– Ţările Americii Latine,
– CSI.

XIII.2. Categorii de fonduri comunitare

XIII.2.1. Fonduri structurale

Caracteristicile acestor fonduri.

• sunt folosite în cadrul politicii generale regionale
• sunt gestionate de Comisie
• sunt destinate statelor membre ale UE cu scopul atingerii următoarelor obiective:
– reconversia zonelor afectate de declinul industrial şi regiunilor cu întârzieri de dezvoltare (în cadrul politicii regionale)
– promovarea dezvoltării rurale
– combaterea şomajului de lungă durată şi inserţiei profesionale a tinerilor.
• Din această categorie de fonduri structurale fac parte următoarele:
• FEDER/FEDR – fondul european de dezvoltare regională,
• FEOGA – fondul european de orientare şi garanţie agricolă,
• FSE – fondul social european,
• IFOP – instrument financiar de orientare a pescuitului.
  
XIII.2.2. Fondul de Coeziune

• Prezintă următoarele caracteristici:

– finanţează politica de mediu şi de transporturi;
– constituit în anul 1993
– destinat Irlandei, Greciei, Spaniei şi Portugaliei;
• Scopul urmărit – reducerea diferenţelor economice dintre acestea şi restul de 11 state;

XIII.2.3. Fonduri de pre-aderare

• Aceste fonduri sunt destinate statelor candidate şi se împart în:

• PHARE destinate pentru dezvoltare instituţională şi investiţii;
• ISPA destinate pentru transporturi şi mediu;
• SAPARD destinate pentru agricultură şi dezvoltare rurală.

XIII.2.4. Fondul European de Dezvoltare FED

• Acest fond ajută la schimburile şi cooperarea cu ţările asociate, aflate în curs de dezvoltare – ACP (Africa, Caraibe şi Pacific); gestiunea acestui fond este autonomă, nefiind
cuprins în bugetul general al UE.

XIII.3. Etapele necesare accesului la fonduri oferite de UE statelor candidate

• Aceste etape sunt în număr de patru, după cum urmează:

•  
• 1. Lansarea publică a cererii de propuneri de proiecte, cu precizarea:
– grupurilor – ţintă (ONG, IMM),
– a termenului limită şi a locului unde trebuie depuse cererile,
– a documentelor necesare (formulare, plan de afaceri, statutul ONG ş.a.);
• 2. evaluarea proiectelor conform criteriilor publicate;
• 3. selectarea celor mai bune proiecte;
• 4. semnarea contractelor de finanţare.
 TEST

1. Enumeraţi statele beneficiare ale Fondului de Coeziune

 
• a. ......................................................................................................................
• b. ......................................................................................................................
• c. ......................................................................................................................
• d. ......................................................................................................................

2. Daţi exemple de Fonduri de pre-aderare

• a. .....................................................................................................................
• b. .....................................................................................................................
• c. .....................................................................................................................

3. Denumiţi fondul similar Fondului de Coeziune

• a. .....................................................................................................................
• b. .....................................................................................................................
• c. .....................................................................................................................
 Capitolul XIV
Instrumente juridice comunitare
XIV.1. Actele juridice ale instituţiilor comunitare
XIV.1.1. Regulamentele
Regimul juridic al regulamentelor.
Definiţia:
• acte juridice care con­form articolului 189 din Tratatul stabilind Comunitatea Econo­mică Europeană au aplicabilitate generală şi forţă obligatorie.

Pot fi adoptate:
• de Consiliul European,
• de Parlamentul European,
• de Comisia Europeană.
• de Banca Centrală Europeană în domeniul său de competenţă.

Categorii de regulamente:
• 1. regulamente adoptate de Consiliu UE (în principiu, Consiliul este instituţia abilitată /competentă de a adopta regulamente):
– cele care sunt adoptate de Consiliu singur, sau
– cele adoptate împreună cu Parlamentul European,
• 2. regulamente adoptate de Comisie:
– cele care sunt adoptate de Comisie şi, uneori, de Consiliul UE

La rândul lor, Regulamentele Consiliului UE, sunt de două feluri: 

– 1. regulamente de bază, care sunt adoptate direct în virtutea unei dispoziţii din tratat, pentru aplicarea acestuia;
– 2. regulamente de executare, care stabilesc modalităţi de aplicare a regulamentelor de bază.

Regulamentele Comisiei, sunt de trei feluri:

– 1. regulamente adoptate de Comisie singură,
– 2. regulamente adoptate de Comisie din abilitarea Consiliului,
– 3. regulamente adoptate de Comisie din abilitarea Consiliului potrivit sistemului Comitetelor de reglementare.

Elemente esenţiale ale regulamentelor:

– să aibă aplicabilitate generală; să aibă un caracter nedeterminat şi neindividualizat; adică să se adreseze tuturor subiectelor de drept din spaţiul comunitar şi să se aplice tuturor situaţiilor;
– să fie obligatorii în toate elementele lor: adică, regu­lamentele obligă nu numai statele membre, ci şi întreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective în beneficiul parti­cularilor; atât autorităţile
statelor membre, cât şi persoanele nu se pot abate de la oricare dintre regulile pe care ele le conţin;
– să aibă aplicabilitate directă în toate statele membre: adică nu este necesară o acţiune legislativă formală din partea statelor membre pentru ca aceste regulamente să intre în vigoare, nefiind
necesară introducerea unui act legislativ de ratificare; şi nici nu pot fi adoptate măsuri prin care să le modifice domeniul lor de aplicare, sau formulate dispoziţii suplimentare;

Regulamentele:
• se publică obligatoriu în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, respectiv al UE
• data intrării în vigoare a regulamentelor este condiţionată de publicarea lor în JOUE.
• intră în vigoare la data menţionată chiar în textul lor, sau în a douăzecea zi de la data publicării.
• nu sunt retroactive, dar în unele situaţii, ele au retroactivat 
Cât privesc condiţiile de fond, un regulament trebuie:
– să indice temeiul legal al adoptării sale;
–avizele care trebuie să fie obţinute (din partea Parlamentului, CES, CR etc.);
–îndeplinirea procedurilor formale prevăzute pentru adoptarea actului în cauză;
–motivare în fapt şi în drept pentru hotărârile luate.

Domeniul de aplicare al regulamentelor este foarte vast:

• armonizarea legislaţiilor interne în scopul creării pieţei interne;
• reglementarea unor probleme privind concurenţa loială;
• combaterea concurenţei neloiale;
• organizarea relaţiilor de piaţă;
• stabilirea mecanismelor comunitare privind organizarea comună a pieţei agricole.

XIV.1.2. Directivele
Regimul juridic al directivelor
• sunt acte juridice obli­gatorii pentru fiecare stat membru destinatar în atingerea sco­pului pentru care sunt adoptate, dar care lasă la latitudinea autorităţilor naţionale cărora le sunt adresate, alegerea formei şi mijloacelor necesare
pentru atingerea respectivelor scopuri.

Deosebirea dintre recomandări şi directive :

• recomandările CECO sunt adresate unor anumiţi desti­natari, care pot fi atât statele, cât şi alţi agenţi comunitari;
• directivele CE şi CEEA sunt adresate doar statelor membre, nu pot impune obligaţii persoanelor. O persoană im­pli­cată într-un proces judiciar poate însă invoca o directivă împotriva unui stat, indiferent dacă statul se află în calitate
de patron sau de autoritate publică.

Directivele se caracterizează prin faptul că:

• nu au forţă juridică generală;
• au forţă obligatorie pentru fiecare stat membru căruia i se adresează numai în ce priveşte rezultatul de atins
• au caracter obligatoriu numai pentru destinatar;
• se adresează numai statelor membre, adresabilitatea lor fiind limitată;
• nu sunt obligatorii, decât în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins;
• au doar valoare documentară, adică publicarea lor nu înseamnă o condiţie de aplicabilitate.

Directivele pot fi adoptate:

• de Consiliul UE + Parlamentul European, în cadrul procedurii legislative comune a cestora,
• numai de Consiliu,
• numai de Comisie.

• Directivele în funcţie de conţinutul şi scopul acestora pot fi: 

– directive de bază :care au ca fundament direct tratatele pentru executarea acestora,
–directive de execuţie :care sunt adoptate pentru punerea în aplicare a directivelor de bază.

• Absenţa notificărilor sau prezentarea incompletă a acestei liste constituie o neîndeplinire a obligaţiilor rezultate din dreptul comunitar.

• Rolul directivelor este de armonizare a legislaţiilor statelor membre

• Când o directivă nu este transpusă în legislaţia naţională de către un stat membru, persoanele vătămate din această cauză, pot pretinde repararea daunelor încercate, statul în cauză având obligaţia de despăgubire potrivit
criteriilor stabilite în dreptul său intern în măsura în care sunt întrunite trei condiţii:
– 1. rezultatul prevăzut de directivă să comporte atribuirea de drepturi în beneficiul persoanelor;
–2. conţinutul acestor drepturi să fie identificabil pe baza dispoziţiei directivei;
– 3. existenţa unei legături cauzale între încălcarea obligaţiei ce incumbă statului şi daunele suferite de persoana lezată.
 XIV.1.3. Deciziile
• Regimul juridic al deciziilor:
–sunt obligatorii în întregul lor pentru cei cărora li se adresează, pe care îi indică
–adopte decizii comune:
• Consiliul European
• Banca Centrală Europeană, care este în măsură să dispună publicarea deciziilor.

• Adresabilitatea lor:
–statelor membre;
–instituţiilor comunitare;
–persoanelor fizice sau juridice.

• Prin aceste decizii se pot impune subiecţilor cărora le sunt adresate unele obligaţii sau aplicarea unor sancţiuni.

• Caracteristicile deciziilor:
–nu cuprind reguli generale care să fie valabile „erga omnes”
–nu au caracteristicile legilor;
–au un caracter individual, fiind menţionaţi chiar în cuprinsul lor cei cărora li se adresează
–sunt numai acte administrative, individuale, prin care dreptul comunitar este aplicat

• Deciziile trebuie notificate destinatarului, pentru intra­rea lor în vigoare, nenotificarea lor nu duce la nevalidarea acestora, ci la situaţia de a nu fi opozabile, chiar dacă au fost publicate în JOCE.

• Aceste decizii intră în vigoare la data fixată sau în a douăzecea zi de la publicare, cu excepţia de mai sus.

XIV.1.4. Recomandările şi Avizele

Regimul juridic al Recomandărilor şi Avizelor.

• Aceste acte nu au forţă juridică obligatorie:
–nici pentru autorul lor;
–nici pentru destinatarul lor, adică statele membre.

• Caracteristicile recomandărilor şi avizelor:

–reprezintă punctul de vedere al instituţiilor comunitare în unele probleme de interes general sau specific privind desfăşurarea activităţilor în cadrul Uniunii Europene;
–au semnificaţie morală şi politică, semnificaţie care rezultă din prestigiul instituţiilor europene;
–nu impun obligaţii statelor membre;
–nu sunt supuse controlului jurisdicţional.

• Există unele avize care au o anumită forţă juridică:

–este cazul avizelor CECO în domeniul programelor de investiţii în sectoarele siderurgiei şi mineritului;
–al avizelor date de Comisia Europeană în cazul neîndeplinirii obligaţiilor rezultând din tratate, este vorba despre aspecte procedurale;
–a unor avize ale Consiliului European şi ale Parla­men­tului European, avize şi recomandări care reprezintă: „punctul de vedere al instituţiei comunitare în cauză şi nu reflectă, de regulă, poziţia
„organelor comunitare”, în ansamblul lor
 XIV.2. Actele atipice (non-standard)
• Sunt acele regulamente, decizii, avize sau recomandări care nu au un cadru prestabilit.
– regulamentele interioare ale unei instituţii comunitare;
– rezoluţiile Parlamentului;
– comunicările Comisiei;
– deciziile reprezentanţilor statelor membre în Consiliu etc.
 
XIV.3. Dreptul complementar
• Acesta reuneşte deopotrivă acte normative ce aparţin dreptului comunitar şi acte normative exterioare acestuia.
• Din această categorie fac parte:
– acordurile încheiate de Comunitate sau cele încheiate de ea şi statele membre terţe (acordurile mixte);
– actele adoptate de organismele create în cadrul unor astfel de acorduri;
– acordurile sau convenţiile încheiate între statele mem­bre;
– deciziile reprezentanţilor statelor membre reuniţi în Consiliu;
– acordurile care ţin de dreptul comunitar sunt încheiate printr-o decizie a Consiliului.

• Acordurile mixte sunt supuse ratificării de organismele competente ale statelor membre

• Acordurile şi deciziile se publică în JOCE sau JOUE

XIV.4. Publicitatea şi intrarea în vigoare

1. Regulamentele, directivele şi deciziile
• semnate de preşedintele Parlamentului şi de preşedintele Consiliului
• sunt publicate în JOCE/JOUE;
• intră în vigoare din a douăzecea zi următoare acestei publicări, dacă nu sa prevăzut alt termen expres în cuprinsul actului;
• unele acte pot produce efecte anterior publicării, dar cu condiţia să nu fie vătămate drepturile şi interesele legale ale celor cărora le sunt adresate;

2. Regulamentele Consiliului şi ale Comisiei, precum şi directivele acestor instituţii:

• sunt adresate tuturor statelor membre
• sunt publicate şi intră în vigoare la fel ca si celelalte acte;

3. celelalte directive şi deciziile:

• sunt notificate destina­tarilor lor şi au efect prin această notificare;
• nu se impune o publicitate generală.

• Principiul intangibilităţii al actelor comunitare:

– absolut;
– constituie un factor esenţial de securitate juridică şi de stabilitate a situaţiilor juridice în ordinea comunitară;
– nu se face distingere între diferitele părţi ale actului, indiferent că se referă la titlu sau la dispozitiv.
• Instituţiile comunitare sunt îndreptăţite, să retragă un act comunitar, pe motiv că este nelegală o decizie
 XIV.5. Identificarea Actelor comunitare
XIV.5.1. Numărul CELEX

• Este un cod unic de identificare în baza oficială de date a Uniunii Europene, numită iniţial CELEX , actualmente inclusă în proiectul de dezvoltare a datelor
EUR-Lex şi creată în 1971 pentru uzul intern al Comisiei Europene. Din anul 1980 a devenit disponibilă şi publicului, fiind tradusă în mai multe limbi.
 
• Din anul 1992, este coordonată de către Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţiilor Europene EUR-OP. Pentru a simplifica pro­cesul de căutare, a
fost creat portalul EUR-Lex, care se bazează tot pe CELEX.

• CELEX atribuie fiecăruia un număr de identificare unic, număr care este format din 9 până la 11 cifre şi litere, pe care îl plasează într-unul din cele 11
sectoare ale bazei de date.

• Numărul are forma SAAAAT(T)DDD(D), în care:

– S este cifra sau litera corespunzătoare sectorului,
– AAAA este anul emiterii, adoptării sau modificării respectivului act (în versiunile de dinainte de 2001, această parte era formată din doar două cifre),
– T(T) este tipul actului ce poate fi redat prin una sau două litere,
– DDD(D) este numărul actului, în general aşa cum apare el în documentul original; uneori poate să apară după acest număr în paranteză, un număr format din
două cifre, care indică numărul de acte semnate în aceeaşi zi.

• Sectoarele reprezintă un indiciu important privind tipul şi provenienţa actului. Astfel avem următoarele sectoare:
– legislaţia în vigoare, în sectoarele 1-4,
– propunerile şi recomandările legislative, în sectorul 5,
– jurisprudenţa, în sectorul 6,
– măsurile naţionale de implementare a legislaţiei, în sectorul 7,
– interpelările parlamentare, în sectorul 9,
– referinţe la modificări şi abrogări de acte, în sectorul 0,
– documente ale AELS, în sectorul E,
– documente publicate în seria C a Jurnalului Oficial, în sectorul C. 

• Cât priveşte legislaţia în vigoare:

– sectorul 1, cuprinde tratatele de bază ale UE inclusiv tratate de aderare şi de modificare, precum şi anexele, protocoalele şi declaraţiile care le însoţesc,
– sectorul 2, cuprinde acte din domeniul relaţiilor externe ale UE (Acordurile Europene, inclusiv Acordul de Asociere a României la UE),
– sectorul 3, cuprinde toată legislaţia secundară,
– sectorul 4, cuprinde legislaţia suplimentară (decizii ale statelor membre în cadrul Consiliului UE).
 TEST
1. Definiţi Regulamentul

• ................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................

2. Când intră în vigoare directiva?

• a. ................................................................................................................................................................................
• b. ................................................................................................................................................................................
• c. ................................................................................................................................................................................

3. Cum traduceţi afirmaţia „actele comunitare sunt intangibile”?

• ................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................

4. La ce dată JOCE s-a transformat în JOUE?

• a. 1985
• b. 1992
• c. 2007
 Capitolul XV
Mijloacele de acţiune folosite de comunităţile europene
XV.1. Simbolurile Uniunii Europene
XV.1.1. Locuri simbol ale UE
• Amsterdam, s-a semnat Tratatul de la Amsterdam, în 1997

• Atena, este oraşul în care a avut loc unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Uniunii şi anume docu­men­tul care marchează cea mai mare extindere din istoria Uniunii Europene care a avut loc la data de 16 aprilie 2003,

• Barcelona, locul unde au fost puse bazele Parteneriatului Euro-Mediteranean din 1995,

• Berlaymont, clădire guvernamentală din centrul Bruxellesului, cu o arhitectură deosebită – sub formă de stea construită din oţel şi sticlă, care s-a impus ca sinonim al executivului european; sediu al Comisiei Europene, aflată în Districtul
European.

• Bologna, sediul celei mai vechi universităţi din Europa (1088), celebră prin şcoala de drept roman ce funcţiona încă din secolul al V-lea şi studenţi precum Dante, Petrarca, Thomas Becket, Erasmus şi Copernic de unde şi numele „Bologna la dotta”
(Bologna cea învăţată);

• Bruxelles, sediul celor mai multe şi importante instituţii ale UE, dar şi al NATO; sediul Comisiei Europene, al Secretariatului Consiliului UE, Comitetului Economic şi Social, Comitetului Regiunilor, al unor comitete ale Parlamen­tului European şi a
numeroase agenţii europene;

• Clubul Crocodil, este denumirea dată unui grup de parlamentari europeni, care, in 1980, s-au întâlnit într-un restaurant din Strasbourg – Au Crocodile şi au pus bazele influentei Comisii parlamentare de Afaceri Instituţionale,

• Copenhaga, la Consiliul European din iunie 1993, s-au stabilit aşa numitele „Criterii de la Copenhaga”,

• Corfu, a avut loc reuniunea la nivel înalt al Consiliului European din iulie 1994,

• Dublin, în 1975, primul Consiliu European;

• Essen, în 1994, Consiliul European a adoptat strategia de preaderare menită să pregătească ţările ce semnează acorduri de asociere cu UE

• Fontainebleau în 1984, cu ocazia Consiliului European, s-a ajuns la un acord în „problema britanică”, încheindu-se astfel o perioadă de tensiuni puternice între Marea Britanie şi Franţa.

• Frankfurt am Main, cel mai bogat oraş european, sediu al Băncii Centrale Europene, a numeroase bănci comerciale, al Bundesbank (Banca Centrală Federală), al uneia din cele mai importante burse din lume.

• Haga, capătă renume de centru internaţional de arbitraj şi negociere, devenind sediu al mai multor instituţii ale ONU: Curtea Internaţională de Justiţie (situată în Palatul Păcii), Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, Curtea Penală
Internaţională, Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice; dar în 1969, s-a hotărât prima extindere din istoria Comunităţilor Europene prin includerea Danemarcei, a Marii Britanii şi a Irlandei şi se decide crearea unei Uniuni Economice şi
Monetare. Tot atunci s-au pus bazele unui mecanism cunoscut sub denumirea de Cooperarea Politică Europeană, îşi au sediul două organisme nou înfiinţate ale UE – Europol şi Eurojust.

• Helsinki, a avut loc Actul Final de la Helsinki din 1975, ocazie cu care statele membre ale Comunităţii Europene şi-au coordonat politica externă prin mecanismele Cooperării Politice Europene;

• Laeken, aici a avut loc în decembrie 2001, Consiliul European, care a adoptat o Declaraţie privind Viitorul Europei, prin care sunt puse bazele unei Convenţii

• Luxemburg, în districtul Kirchberg, se află sediul mai multor instituţii ale UE: Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă, Tribunalul Funcţiei Publice, Banca Europeană de Investiţii, Fondul european de Investiţii, Curtea de Conturi,
Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţii Europene; în 1986, aici s-a semnat AUE, primul document de revizuire a tratatelor fondatoare ale Comunităţii, iar în 25 aprilie 2005, a fost semnat Tratatul de Aderare la UE a României şi
Bulgariei.

• Maastricht, aici a fost semnat Tratatul de la Maastricht din 1992, prin care a fost înfiinţată Uniunea Europeană.

• Madrid, Consiliul European din 1995, ocazie cu care a fost adoptată denumirea de Euro pentru moneda unică europeană.
• Nisa, în 2001, s-a semnat Tratatul de revizuire a Tratatului de la Amsterdam, cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Nisa, ultimul act politic important ocazie cu care este adoptată şi Carta drepturilor Fundamentale a UE,

• Paris, este locul unde a început proiectul de integrare europeană reprezentat astăzi de UE, prin semnarea în 1951, de către cele şase state, a tratatului prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului;

• Roma, alături de Paris, reprezintă unul din reperele geografice ce marchează începutul proiectului de integrare europeană, aici semnându-se de către cele şase state Belgia, Franşa, Italia, Luxemburg, Olanda şi RFG, tratatul prin care se înfiinţa
Comunitatea Economică Europeană CEE şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice,

• Schengen, devenit faimos după 14 iunie 1985, când, la bordul navei Princess Marie-Astrid, pe râul Moselle, în apro­pierea satului Schengen, a fost semnat un acord între cinci state Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda, document
cunoscut sub denumirea de Acordul de la Schengen, care stipula desfiinţarea punctelor vamale de la frontierele dintre aceste state şi armonizarea controlului vamal la frontierele externe.

• Strasbourg, are o semnificaţie deosebită, deoarece aici a fost locul unde în anul 1792, Claude Joseph Rouget de Lisle a compus imnul naţional francez – La Marseillaise, este sediul mai multor organizaţii europene Consiliul Europei, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului; este considerat capitala democratică a UE, deoarece este reşedinţa primară a Parlamentului European (pentru a marca reconcilierea dintre Franţa şi Germania).

S-au stabilit următoarele sedii (sediile provizorii sunt sediile permanente de astăzi):
Parlamentul European - Strasbourg, în hemiciclul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, neavând un local propriu pentru reuniunile plenare (este considerat sediul principal), unde se desfăşoară 12 sesiuni plenare anuale.
• Sesiunile plenare suplimentare au loc la Bruxelles.

Comisiile sale au sediul la Bruxelles.

Secretariatul general şi serviciile sale – Luxemburg.

Consiliul European – are sediul la Bruxelles.

• Sesiunile sale din aprilie, iunie şi octombrie se desfăşoară la Luxemburg.

Consiliul sau Coreper, poate decide ca o întrunire a Consiliului să fie ţinută în alt loc.

Comisia Europeană – are sediul la Bruxelles.

• Unele servicii ale sale sunt stabilite la Luxemburg.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Tribunalul de Primă Instanţă - are sediul la Luxemburg; 
• Poate să desfăşoare şedinţe şi în alt loc (cazul CECO).

Curtea de Conturi - are sediul la Luxemburg;

Comitetul Economic şi Social - are sediul la Bruxelles;

Banca Centrală Europeană - are sediul la Frankfurt;

Banca Europeană de Investiţii - are sediul la Luxemburg.

Europol - are sediul la Haga

CEPOL - are sediul la Hampshire

Mediatorul European - are sediul la Strasbourg 

ECOSOC - are sediul la Bruxelles,

EUROJUST - are sediul la Haga, 

Comitetul Economic şi Social European - are sediul la Bruxelles,

Comitetul Regiunilor UE - are sediul la Bruxelles,

EPSO - are sediul la Bruxelles,

Oficiul pentru Publicaţii ale Comunităţilor Europene - are sediul la Luxemburg,

EDA - are sediul la Bruxelles,

EUSC - are sediul la Torrejon de Ardoz,

ISS - are sediul la Paris.

 XV.1.2. Drapelul Comunităţilor Europene
 
• Este la fel cu cel al Consiliului Europei.
• un cerc format din 12 stele de aur pe un fond de azur. Stelele simbolizează unirea popoarelor Europei. Numărul lor este invariabil
• fiind simbolul perfecţiunii şi al plenitudinii
• cele12 steluţe aurii pe fond albastru, suge­rează unitatea şi identitatea comună a popoarelor europene; numărul stelelor nu are legătură cu numărul de state membre ale UE; cercul reprezentând armonia
şi solidaritatea, iar stelele perfecţiunea.

XV.1.3. Imnul
• Consiliul Europei a adoptat în anul 1972, ca imn european un aranjament muzical al preludiului la lucrarea „Oda Bucuriei” („An die Freude”), partea finală a simfoniei a IX-a a lui Ludwig van Beethoven, pe
un text scris de Friedrich von Schiller, în anul 1785.
• Acest aranjament muzical fără cuvinte aparţine dirijorului Herbert von Karajan.
• Pentru a exprima valorile de libertate, pace şi solidaritate pe care se întemeiază instituţiile Comunităţilor, respectiv al UE, nu pentru a înlocui imnurile statelor membre.
• De atunci, UE a adoptat intonarea la ceremoniile oficiale a acestui imn.

XV.1.4. Ziua Europeană

• În fiecare an, la date de 9 mai, în amintirea declaraţiei ministrului francez de Externe Robert Schuman
• Această decizie a fost luată tot la summit-ul de la Milano din 1985

XV.1.5. Regimul lingvistic

• Tratatului de la Paris (CECO/CECA) a fost redactat numai în limba franceză.

• Tratatele de la Roma (CEE şi CEEA) au fost redactate în limbile franceză, germană, italiană şi olandeză.

• Tratatele încheiate ulterior, adică tratatele de aderare, au fost redactate în limbile engleză, daneză, irlandeză, greacă, spaniolă, finlandeză, portugheză şi suedeză.

• Deoarece Tratatele constitutive au fost redactate în cele patru limbi, aceste limbi au fost recunoscute ca limbi oficiale.

• S-a hotărât că limbile oficiale şi limbile de lucru ale instituţiilor Comunităţii sunt:
–franceza.
–engleza,
–germana,
–daneza,
–spaniola,
–finlandeza,
–greaca,
–italiana,
–olandeza,
–portugheza, şi
–suedeza.
• Odată cu aderarea României şi Bulgariei la UE, la 1 ianuarie 2007, celor 21 de limbi oficiale şi de lucru, li se adaugă limba română şi limba bulgară.

• Prin urmare, limbile oficiale ale Uniunii Europene sunt toate limbile oficiale ale statelor membre, în prezent există 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene
• În Comisia Europeană predomină, în practică franceza şi engleza, iar în Parlamentul European de la Strasbourg se operează cu o multitudine de combinaţii pentru traducerea raporturilor şi
dezbaterilor.

• Limbile principale de lucru ale Comisiei sunt: franceza; engleza; germana.

• Documentele oficiale sunt traduse şi tipărite, în totalitatea lor, în cele 23 limbi oficiale

• Regimul lingvistic al Curţii de justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă, prevăde folosirea în cauza respectivă a uneia dintre cele 23 de limbi comunitare, care este declarată ca limbă a acelei

• Toate actele de procedură, inclusiv ordonanţele şi hotărârile Curţii sau memoriile şi pledoariile părţilor se susţin şi se redactează în aceea limbă.

• Actele redactate în altă limbă decât cea utilizată în proces, au valoare de traducere şi nu de act oficial.

• Atât pentru întâlnirile la nivel înalt, cât şi pentru sesiunile Parlamentului European şi ale Consiliului European sunt asigurate servicii de interpretare simultană în fiecare limbă, iar în afara
întâlnirilor formale se practică un regim „mai flexibil” de comunicare, folosindu-se în general limba franceză, engleză sau germană.

XV.1.6. Moneda

• În anul 1999, EURO a înlocuit moneda scripturală comună ECU, care a fost creată în 1979 sub forma uni coş de monede naţionale a căror fluctuaţie era coordonată.

• începând cu anul 2002, EURO, a putut fi folosită de majoritatea cetăţenilor UE

• Numele monedei a fost stabilit în Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995.

• 11 state europene îndeplinesc criteriile pentru adoptarea unei monedei unice

• Profesorul universitar, economistul canadian Robert Mundell, este considerat părintele monedei unice, deoarece el este cel care a formulat teoriile pe baza cărora a fost creată moneda unică
europeană.

• Desenul simbolului Euro a fost ales de preşedintele Comisiei Europene Jacques Santer împreună cu Comisarul European însărcinat cu Euro, Yves-Thibault de Sirguiy din cele 2 modele care s-au
diferenţiat de celelalte.

• Desenul a fost inspirat de litera grecească epsylon şi de prima literă a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele semnifică stabilitatea euro (€).

• Orice monedă Euro poate fi utilizată în oricare stat membru al UE care se află în Zona Euro

• Grafica bancnotelor Euro a fost realizată de graficianul Băncii Naţionale Austriece – Robert Kalina, desenele lui sunt inspirate din tema „Ani şi stiluri în Europa”, fiind reprezentative pentru toate
statele membre

• Grafica monedelor Euro de către graficianul Monetăriei Regale Belgiene – Luc Luycx, şi reprezintă o harta UE pe un fond de linii transversale la care sunt ataşate cele 12 stele ale steagului UE;
– Anversul monedei este comun tuturor monedelor

• Reversul este specific fiecărui stat membru şi reprezintă grafic simbolurile naţionale decise de fiecare stat membru.
• Bancnotele au fost tipărite în 7 cupiuri,
• monedele au fost tipărite în 8 cupiuri.

Fiecare bancnotă euro are o anumită culoare predominantă şi mărimi diferite . Bancnotele prezintă cele mai importante 7 epoci arhitecturale din istoria Europei şi anume:
• epoca clasică pentru bancnota de 5 euro;
• bancnota de 5 euro
• gri şi este de 120x62mm;

• epoca romană pentru bancnota de 10 euro;

• bancnota de 10 euro
• roşie şi este de 127x67mm;

• epoca gotică pentru bancnota de 20 euro;

• bancnota de 20 euro
• albastră şi este de 133x72mm;

• arhitectură renascentistă pentru bancnota de 50 euro;

• bancnota de 50 euro
• portocalie şi este de 140x77mm;

• epoca baroc şi rococo pentru bancnota de 100 euro;

• bancnota de 100 euro
• verde şi este de 147x82mm;

• arhitectură din oţel şi sticlă pentru bancnota de 200 euro;

• bancnota de 200 euro
• galben-maro şi are 153x82mm;

• arta modernă din sec. XX pentru bancnota de 500 euro.

•  bancnota de 500 euro
• purpurie şi este de 160x82mm.

Desenele prezintă.
• cele 7 epoci arhitecturale,
• un steag şi
• harta Europei
– anversul bancnotei este desenate uşi şi ferestre care simbolizează spiritul european al deschiderii si cooperării
– reversul bancnotei este desenat câte un pod care simbolizează strânsa colaborare şi comunicare dintre Europa şi restul lumii.
• Portugalia nu va tipări bancnota de 200 şi 500 euro, deoarece are o valoare mult mai mare decât actualele bancnote, iar Finlanda nu va distribui cele mai mici monede de 1 şi 2 eurocenţi,
deoarece folosesc cardurile.

• Marea Britanie, Danemarca şi Suedia au decis să amâne adoptarea monedei unice.

• Monedele au fost lansate în 8 cupiuri de:

• 1 eurocent
• Diametru (mm): 16.25
Grosime (mm): 1.36
Greutate (g): 2.30
Forma: Rotundă
Culoare: Roşie
Compoziţie: Oţel acoperit de un strat de cupru
Margine: mată; netedă

• 2 eurocenţi
• Diametru (mm): 18.75
Grosime (mm): 1.36
Greutate (g): 3.06
Forma: Rotundă
Culoare: Roşie
Compoziţie: Oţel acoperit de un strat de cupru
Margine: şanţ circular, orizontal; netedă; mată

• 5 eurocenţi
• Diametru (mm): 21.25
Grosime (mm): 1.36
Greutate (g): 3.92
Forma: Rotundă
Culoare: Roşie
Compoziţie: Oţel acoperit de un strat de cupru
Margine: mată; netedă

• 10 eurocenţi
• Diametru (mm): 19.75
Grosime (mm): 1.51
Greutate (g): 4.10
Forma: Rotundă
Culoare: Galbenă
Compoziţie: Aur Nordic
Margine: dungi verticale groase
• 20 eurocenţi
• Diametru (mm): 22.25
Grosime (mm): 1.63
Greutate (g): 5.74
Forma: Forma florii spaniole
Culoare: Galbenă
Compoziţie: Aur Nordic
Margine: plană

• 50 eurocenţi
• Diametru (mm): 24.25
Grosime (mm): 1.88
Greutate (g): 7.80
Forma: Rotundă
Culoare: Galbenă
Compoziţie: Aur Nordic
Margine: dungi verticale groase

• 1 euro
• Diametru (mm): 23.25
Grosime (mm): 2.125
Greutate (g): 7.50
Forma: Rotundă
Culoare:
• Partea exterioară: galbenă – nichel+alamă-
• Partea interioară: albă; -3 parţi: cupru+nichel, nichel, cupru+nichel-
• Margine: dungi verticale fine întrerupte de părţi mate

• 2 euro
• Diametru (mm): 25.75
Grosime (mm): 1.95
Greutate (g): 8.50
Forma: Rotundă
Culoare:
• Partea exterioară: albă; -cupru+nichel-
• Partea interioară: galbenă; -3 parţi: nichel+alamă, nichel, nichel+alamă-
Margine: dungi verticale fine şi scris

• Toate monedele euro au o faţă comună şi o faţă specifică fiecărei ţări.

• Anversul monedei este comun tuturor monedelor euro, este desenat de Luc Luycx, şi reprezintă o hartă a Uniunii Europene pe un fond de linii transversale la care sunt ataşate cele 12 stele ale steagului
Uniunii Europene.
• Iar reversul monedei este specific fiecărui stat membru şi reprezintă grafic simbolurile naţionale asupra cărora a decis fiecare stat membru.

Monedele de 1, 2 şi 5 eurocenţi pun accentul pe locul Europei în lume

Monedele de 10, 20 şi 50 eurocenţi descriu Uniunea Europeană ca o grupare de naţiuni individuale
Monedele de 1 şi 2 euro sugerează Europa fără frontiere / graniţe
 
• La 1 ianuarie 2002 s-a celebrat cea mai mare schimbare monetară din lume: introducerea monedei unice europene cunoscută sub denumirea de „Ziua E”.
 XV.1.7. Deviza Uniunii Europene „Unitate în diversitate”
• „Unită în diversitate”, expresie ce reprezintă şi deviza Republicii Africa de Sud din 2000 şi a Indoneziei, fiind similară cu deviza SUA – „E pluribus unum”.
 

XV.2. Bugetul comunitar

XV.2.1. Specificul bugetului comunitar
• Uniunea Europeană nu are un buget propriu. Acesta fiind de fapt bugetul Comunităţilor.

• Veniturile provin din trei mari surse:

–taxele vamale,
–taxe pe importuri de produse agricole şi
–un procent din TVA-ul colectat la nivel naţional. 
• O sursă recentă de venit o constituie cotizaţia statelor membre din produsul intern brut (PIB).

• Cheltuielile pot fi obligatorii (impuse de tratate) şi neobligatorii (în jur de 60% din buget) şi nu pot depăşii veniturile estimate.

• Cele mai importante categorii de cheltuieli se referă la:

–agricultură şi
–fondurile structurale şi constituie subiect de negocieri şi dispute, chiar şi în strategiile bugetare pe termen mediu.

• Bugetul UE este folosit în principal pentru finanţarea politicilor comunitare.

• Regula echilibrului în bugetul comunitar este să satisfacă regula echilibrului între venituri şi cheltuieli, şi să fie integral finanţat din surse proprii.

• Uniunea Europeană nu se poate împrumuta dacă nu împrumută.

• Resursele bugetare proprii provin din:

–amenzi plătite de operatorii economici pentru încălcarea dreptului comunitar;
–impozitele pe salariile funcţionarilor;
–prelevările la produsele agricole;
–veniturile încasate din TVC/TDC (Tarif Vamal Comun);
–prime, penalităţi, amenzi, şi taxe percepute în temeiul dispoziţiilor tratatelor.

• Curtea de Conturi este singura abilitată să exercite controlul bugetar.

• Comisia este însărcinată cu executarea bugetului

• Comisia are obligaţia de a prezenta anual Consiliului şi Parlamentului:

–dare de seamă conform articolului 275 CE cu privire la conturile anului financiar precedent de executare a bugetului;
–un bilanţ financiar asupra activului şi pasivului Comunităţii.
 TEST
1. Enumeraţi simbolurile Uniunii Europene
 
• a. ................................................................................................................................................................................
• b. ................................................................................................................................................................................
• c. ................................................................................................................................................................................
• d. ................................................................................................................................................................................
• e. ................................................................................................................................................................................

2. În ce dată se sărbătoreşte Ziua Europei?

• a. 25 aprilie
• b. 5 mai
• c. 9 mai

3. Cu ce ocazie se intonează imnul Uniunii Europene?

• ..............................................................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................................................................................................
......................................................

4. Care este provenienţa bugetului Uniunii Europene?

• a. ................................................................................................................................................................................
• b. ................................................................................................................................................................................
• c. ................................................................................................................................................................................
• d. ................................................................................................................................................................................
 BIBLIOGRAFIE
I. CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII
LITERATURĂ DE SPECIALITATE ÎN LIMBA ROMÂNĂ 
• Ion M.Anghel; „Personalitatea juridică şi competenţe ale CE/UE”; Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006;
• O. Bibere; „Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999;
• O. Bibere; „Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene”, Ed. Lucreţius, Bucureşti, 1997;
• Jean Louis Burban; „Parlamentul European”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999;
• Iordan Gheorghe Bărbulescu; „Uniunea Europeană de la Naţional la Federal”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005;
• Christopher Booker, Richard North; „Uniunea Europeană sau Marea amăgire”, Ed. Antet XX Press, 2004;
• Watter Cairns; „Politicile şi instituţiile U.E.”, Ed. Corint, 2000;
• Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu; „Drept comunitar. Partea specială. Politici comunitare”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
• Mircea Djuvara – Izvoarele formale ale Dreptului în Teoria Generală a Dreptului, Enciclopedia Juridică, Bucureşti, 1930;
• Victor Duculescu; „Dreptul integrării europene. Tratat elementar”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
• Alexandru Duţu; „Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene”, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999;
• Dacian Cosmin Dragoş; „Uniunea Europeană”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
• Ion Filipescu, Augustin Fuerea; „Dreptul Uniunii Europene, principii, acțiuni, libertăți”, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
• Augustin Fuerea; „Instituţiile Uniunii Europene”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002;
• Augustin Fuerea; „Manualul Uniunii Europene”, Ed. Actami, Bucureşti, 2001;
• Augustin Fuerea; „Drept comunitar european. Partea generală”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
• Augustin Fuerea; „Drept comunitar european”, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2004;
• Fabian Gyula; „Drept instituţional comunitar”, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006;
• G.Gorning, I.E. Rusu; „Dreptul Uniunii Europene”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
• Cornelia Lefter; „Drept comunitar instituţional”, Ed. Economică, Bucureşti, 2001;
• Mihaela Luţaş; „Integrarea economică europeană”, Ed. Economică. Bucureşti, 1999;
• Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu; „Drept comunitar general”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
• Viorel Marcu; „Drept instituţional comunitar, Ed. LuminaLex.Buc., 2001;
• Roxana Munteanu; „Drept european: evoluţie, instituţii, ordine juridică”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996;
• Octavian Manolache; „Drept comunitar”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
• Andrei Marga; „Filozofia unificării europene”, colecţia Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca, 1995;
• Dumitru Mazilu; „Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
• Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, Gh. Iancu, St. Deaconu, M. H. Cuc; „Cetăţenia europeană”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
• Anda Nedelcu- Ienei; „Drept Uniunii Europene”, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca,2015;
• Marc Nouschi, Mic atlas istoric al secolului XX, Ed.Polirom, 2002.;
• Petre Prisecaru, Nicolae Idu; „Reforma constituţională şi instituţională a Uniunii Europene”, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
• Sean Van Raepenbusch, ” Drept instituțional al Uniunii ,Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;
• Tudorel Ştefan; „Introducere în dreptul comunitar”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
• Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan- Grigoriu; „Drept comunitar”, Ed. Rosetti international,Bucureşti, 2014;
• Theodor Tudoroiu; „Tratatul Uniunii Europene”, Ed. Lucretius, Bucureşti, 1997;
• Ovidiu Ţinca; „Drept comunitar material”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
• Ovidiu Ţinca; „Drept comunitar general”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999;
• Vasile Vese, Adrian Ivan; „Tratatul de la Nisa”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001;
• Vasile Vese, Adrian L. Ivan „Istoria integrării Europeane”.
• Marin Voicu; „Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă”, Ed. Ex Ponto, Constanţa;
• Marin Voicu; „Politicile comunitare în Constiuţia Uniunii Europene”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
• Charles Zorgbibe; „Construcţia europeană. Trecut, prezent. viitor”, Ed. Trei, Bucureşti, 1998;
• Ion Jinga, Andrei Popescu; „Integrarea Europeană- Dicţionar de termeni comunitari”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
• Gilles Ferreol; „Dicţionarul Uniunii Europene”, Ed. Polirom, Iaşi, 2001;
• XXX ; „Manualul Consiliului Europei:
• XXX; „Enciclopedia Uniunii Europene”, Ed. Ed. Meronia, Bucureşti, 2007.

LITERATURĂ DE SPECIALITATE STRĂINĂ

• Ami Barav; „Dictionnaire juridique des Communautes europeennes”, Paris, 1993;
• Banque Mondiale / World Bank (1996), Rapport sur le Developpement du Monde, Economica, Paris;
• J. Boulouis; „Droit instititionnel des Communautes europeennes”, Paris, 3-e edition, 1991, 4-e edition, 1994;
• Jean Boulois – Droit Institutionnel de L’Union Européenne, 5-e Edition, Mont Chrestien, Paris, 1995;
• J. Boulouis, R.M. Chevallier; „Grands arrets de la Cour de justice des Communautes europeennes”, 5-e edition, Paris, 1992;
• Jacques Bourrinet(Coord) – „Le Comite des Régions de L’Union Européenne”, Economica, Paris, 1997;
• Louis Cartou, Jean-Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud; „L’Union Europeenne”, Ed. Dalloz, 2000;
• P. Constantinho M. Dony – Le Droit Communautaire, Paris, 1999;
• Cordelier Serge, Didiot Beatrice (Coord), (1995), L’Etate du Monde, Edition 1996 Annuaire Economique et Géopolitique Mondiale, La Decuverte, Paris;
• Michel Debré – Projet de Pacte pour une Union D’états Européennes, Paris, Negel, 1950
• Jacques Denis (traduction); „Dictionnaire juridique de l’U.E.”, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1998;
• Michel Foucher; Direction Generale des Collectivites Locales (1992), Les Collectivités Locales en Chiffres, La Documentation Française, Paris;
• Guy Isaac; „Droit communautaire general”, 4-e ed., Paris, 1994;
• Jean-Victor-Luis – L’Ordre Juridique Communitaire, Bruxelles 1990;
• Jean Paul Jacqué – Parlement Européen, Encyclopédie Dalloz, (Droit Communautaire), Paris, 1993;
• P. J. Kapteyn, P. Ver Loren van Themmat – Introduction to the Law of the European Communities, Edited by L. W. Gormley, Kluwer-Deventer, 1990;
• Penelope Kent – European Community Law, 1992;
• R. Lecourt – L’Europe des Juges, Bruylant, Bruxelles, 1976;
• Philippe Mannin; „Les Communautes Europeennes – L’U.E.”, Ed. 3, Ed. Pedone, 1997;
• Moussis Nicolas – Acces a L’Europe, Manuel de la Politique Communautaire, Edit-Eur, Bruxelles, 1993;
• Catherine Pont-Humbert, Dicţionar universal de rituri, credinţe şi simboluri, Ed. Lucman, Buc.,1998;
• Denys Simon; „Le systeme juridique communautaire”, Ed. PUF,1997.

II. LEGISLAŢIE RELEVANTĂ

• Tratatul de la Paris instituind CECA – 1951 (1952);
• Tratatele de la Roma instituind CEE şi EURATOM – 1957 (1958);
• Tratatele de la Luxemburg privind sporirea puterii bugetare a Parlamentului european – 1970 şi 1975 (1971, 1976);
• Actul unic european – 1986 (1987);
• Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană – 1992 (1993);
• Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană – 1997 (1999);
• Tratatul de la Nisa -2000 (2003);
• Ce este Uniunea Europeană – Centrul de Informare al Comisie Europene, România, Bucureşti, 2001;
• Ordonanţa din 13 iulie 1990 în „Revue de Droit Internaţional et de Droit Compare”, no.1, 1993;
• Regulamente, decizii, directive, acte şi tratate de aderare la Comunităţile Europene;

III. ALTE SURSE

• 1. www.europa.eu.int – Site-ul oficial al Uniunii Europene;
• 2. www.mie.ro – Site-ul Ministerul Integrării Europene;
• 3. www.infoeuropa.ro - Site-ul Delegaţiei Comisiei europene la Bucureşti;
• 4. www.ier.ro – Site-ul Institutului European din România;
• 5. http://europa.eu/generalreport/en/welcome.htm – Raport general asupra activităţilor UE;
• 6. http://w.w.w.curia.eu.int/en/content/juris/index_ form.htm – Website-ul Curţii Europene de Justiţie.