qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq

wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert
Universitatea de Vest Vasile Goldis
yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
Cristea Coriolan Cristian

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuio Grupa II

pasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
Stiinte Juridice :Anul I

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasd
fghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzx
cvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuio
Constitutia Italiei
Prezentare Generala
 Constitutia Italiei
Prezentare Generala

Scurt istoric
Italia a fost un loc de origine al multor culturi europene, precum etrusci şi romani, şi al
mişcărilor culturale moderne, cel mai notabil fiind Renaşterea. Roma este un sediu al Bisericii
Romano-Catolice şi a fost pentru o perioadă lungă un centru al civilizaţiei occidentale.
Se învecinează cu Franţa la nord-vest, Elveţia şi Austria la nord şi Slovenia la nord-est. De
asemenea înconjoară două enclave: San Marino şi Vatican şi are o exclavă numită Campione d'Italia
pe teritoriul elveţian. Capitala Italiei este Roma.

Fascismul italian
Secolul XX a fost unul al marelor dezastre. Conflicte militare dar şi ideologice, masacre,
genociduri, toate au făcut acest secol cel mai sângeros, din câte a avut a le trăi omenirea. Lumea a fost
dominată de lideri ce stăteau în fruntea unor regimuri totalitare. Lideri care, prin pârghiile imense de
care dispuneau, duceau o politică cruntă întru ideea ce o promovau.
Elementul esenţial al a dictaturii fasciste a fost prezenţa unui lider puternic, ferm şi carismatic
în fruntea statului. Acest lider simboliza statul. Imaginea i-a fost creată cu ajutorul maşinilor
propagandistice ale acestor state, dar şi prin hotărârea şi cruzimea de care dădeau dovadă aceşti lideri.
Un popor se lăsa condus de un regim autoritar şi de un tiran atunci când individul ce face parte din
acest popor se simte slab şi neîncrezut. Pe fondul acestor predispuneri psihologice, cultul personalităţii
a dat roade. Conducătorul statului însemna totul pentru fiecare şi, desigur, era îndreptăţit să elimine pe
cei ce nu acceptau acest fapt sau pe cei care ar fi putut sta în calea unui viitor luminos.
Prezentare generală
Astăzi Italia este o republică democratică şi o ţară dezvoltată, ocupând a şaptea poziţie conform
PIB-ului, a opta conform indicelui calităţii vieţii şi a douăzecea conform indicelui dezvoltării umane.
Este un membru fundator al Uniunii Europene şi unul dintre membri ai G8, OTAN-ului, Consiliului
Europei, Uniunii Europei Occidentale.
Italia constă în principal dintr-o peninsulă (poreclă Stivale) care se extinde în Marea
Mediterană, unde împreună cu două mari insule, Sicilia şi Sardinia (Sardegna), creează diferite
compartimente ale mării: Marea Adriatică la nord-est, Marea Ionică la sud-est, Marea Tireniană la sud-
vest şi în final Marea Lingurică la nord-vest.

3. Sistemul constituţional al Republicii italiene

Italia contemporană a trecut de la un regim politic totalitar la un regim politic democratic, de la
o dictatură de tip fascist la un regim politic parlamentar democratic. Trecerea s-a produs după
încheierea celui de-al doilea război mondial şi a durat până la adoptarea actualei Constituţii în
decembrie 1947.
Astăzi Republica Italiana este un stat unitar, o republică semi-prezidentială.
Deşi nu este prevăzut expres, la baza organizării şi funcţionării statului italian se găseşte
principiul separaţiei puterilor în stat.
4. Constituţia
În februarie-martie 1848, după Răscoala de la Palermo (Sicilia) și începutul Revoluției în Italia,
regele Sardiniei și Piemontului, Carol Albert, acorda supușilor săi o constituție ce va deveni legea
fundamentală a acestui regat şi mai târziu a întregii Italii, timp de aproape 100 de ani. Noua constituție,
sau “Statutul Albertin”, prevedea un parlament bicameral și un guvern controlat de rege. În timp,
miniștrii au ajuns să răspundă mai mult în fața parlamentului decât în fața regelui.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, în 2 iunie 1946, italienii au votat prin referendum
înlocuirea monarhiei cu republică. O Adunare Constituantă a pregătit nouă constituție, ce a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1948 și a rămas până în ziua de azi Constituția Republicii Italiene - de la 1948. Ea
a fost astfel concepută încât să facă imposibil un regim dictatorial de oricare tip. Aceasta a stabilit un
mecanism eficient pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei fata de celelalte acte legislative ale
Parlamentului ca şi fata de actele cu putere de lege (decretele aprobate de Guvern în condiţiile stării de
necesitate şi de urgenţă).
Conformitatea cu dispoziţiile Constituţiei, ale legilor adoptate de Parlament, ca şi a acelor acte
cu putere de lege ale Executivului este controlată de Curtea Constituţională. Curtea Constituțională ia
naştere în 1956. Rolul său este reglementat prin lege, în articolele 134-137 din Constituție.
Este considerată legea fundamentală în statul italian. Ea a fost astfel concepută încât să facă
imposibil un regim dictatorial de oricare tip. Suveranitatea aparţine poporului, care o exercită sub
formele şi în limitele prevăzute de Constituţie.

Republica recunoaşte şi garantează drepturile inviolabile ale omului, egalitatea socială şi

demnitatea cetăţenilor, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice, condiţii personale şi
sociale.

Cetăţenii au datoria de a contribui la progresul material şi spiritual al societăţii. Republică, una

şi indivizibilă, recunoaşte şi promovează autonomia locală. Statul şi Biserica Catolică sunt, fiecare în
domeniul său, independente şi suverane.

Constituţia italiană stabileşte că există o separare a autorităţii între executiv şi juridic.

Executivul este responsabil pentru implementarea legilor în timp ce autoritatea juridică este
responsabilă pentru a urmări dacă aceste legi sunt aplicate corect atât în ce priveşte cetăţenii cât şi între
aceştia şi administraţia publică.

5. Puterea legislativă
Iniţiativa legislativă în Italia aparţine:
- Guvernului;
- Camerei Deputaţilor;
- Senatului;
- Adunărilor Regionale;
- Consiliului Naţional pentru Economie şi Probleme de Muncă;
- Cetăţenilor dacă această dorinţă este exprimată în scris şi este susţinută de cel puţin 50000 de votanţi

Parlamentul
Parlamentul este bicameral, Camera Deputaţilor şi Senatul Republicii. Ambele camere au
aceeaşi autoritate şi funcţii identice: fiecare lege trebuie să fie aprobată de ambele camere, ceea ce în
Italia se numeşte "bicameralism perfect".
 Membrii ambelor camere sunt aleşi pentru cinci ani şi pot fi eliberaţi din funcţii înainte de
expirarea mandatului dacă nu reuşesc să formeze majoritatea guvernului.
Camera Deputaţilor îşi desfăşoară activitatea în Palazzo di Montecitorio şi este compusă din
630 deputaţi aleşi prin vot direct universal.
Senatul Republicii se află în Palazzo Madame, şi este format din 315 senatori aleşi plus
senatorii aleşi pe viaţă (primul Preşedinte al Republicii şi cinci senatori numiţi de Preşedintele
Republicii).
Desfăşurarea activităţii în cadrul Camerelor este susţinută de implicarea directă a comisiilor
parlamentare diferite ca număr de la o cameră la alta Camera Deputaţilor are 14 comisii permanente,
fiecare cu aproximativ 45 de membri. Acestea sunt structurate în subcomisii şi subcomisii ad-hoc.
Senatul are 12 comisii, fiecare cu câte 30 de membri structuraţi pe subcomisii, subgrupuri şi grupuri de
lucru.
Comisiile Parlamentare au autoritate în a dezbate actele normative primite de la Guvern şi de a
analiza propunerile legislative formulate de către cealaltă cameră. Aceste propuneri urmează a se
dezbate şi aproba în plen. Frecvent comisiile sunt împuternicite să exercite direct putere legislativă. De
asemenea comisiile parlamentare sunt implicate în exercitarea funcţiei de control şi chiar derularea de
investigaţii în legătură cu activitatea desfăşurată de Guvern
Camerele pot constitui comisii bicamerale şi comisii de interpelare, care colaborează cu
instituţiile juridice pentru a obţine informaţii. Sunt eligibili ca deputaţi cetăţenii care se bucura de
drepturile civile şi politice şi au varta de 25 de ani, iar dreptul de vot se acorda cetăţeniilor italieni care
au împlinit 18 ani. Candidaţii pentru mandatul de senator trebuie să aibă 40 de ani şi să se bucure de
drepturile civile politice, iar vârsta minimă a alegătorilor pentru senat este de 25 de ani.
Până la alegerile parlamentare din 1994, deputaţii erau aleşi prin scrutin pe listă, pe baza
reprezentării proporţionale şi repartiţia caturilor întregi şi a celor mai ridicate resturi la nivel naţional.
În 1993, sistemul de vot pentru cele două Camere s-a schimbat. Potrivit legii electorale nr, 277
din 4 august din 1993 privind alegerea Camerei Deputăţiilor cea mai mare parte a deputăţiilor se aleg
prin scrutin uninominal, iar restul de 25% sunt desemnaţi prin scrutin proporţional, pe baza listelor
electorale.
Deşi Parlamentul este organizat potrivit unui bicameralism perfect, cele două cameră având
puteri identice, cât priveşte reprezentarea populaţiei sunt câteva diferenţe datorate regimului care stă la
baza organizării teritoriale. Astfel art.55 alin. (2) din Constituţie sunt admise doar două excepţii.
Acelaşi text prevede ca Melise este reprezentată de doi senatori, iar Valle d’Acosta de un singur
senator.
Parlamentul nou ales se întâlneşte în termen de 20 de zile de la alegeri. Camerele pot fi
convocate în sesiune extraordinară, din iniţiativa Preşedintelui Republicii, a preşedintelui Camerei
respective sau din iniţiativa unei treimi din numărul membrilor.
Mandatul Camerelor Deputaţilor şi Senatului este de 5 ani, acesta putând fi prelungit în caz de
război şi prin lege specială.
Cele două Camere exercita câteva funcţii sau prerogative principale: funcţia legislativă,
prerogative în domeniul financiar, funcţia de control al puterii legislative, atribuţii în domeniul
relaţiilor internaţionale.
6. Puterea executivă
Preşedintele
Potrivit art.87 din Constituţie Preşedintele Republicii reprezintă unitatea naţională. El
personifica prin funcţiile sale şi atribuţiile ce-I sunt conferite prin Constituţie unitatea şi continuitatea
statului. Constituţia a constituit un executive bicefal, în care Preşedintele şi prim-ministrul exercita
prerogativele puterii executive.
Preşedintele republicii este ales de către Parlament reuni în şedinţă comună, pentru un mandate
de 7 ani, cu votul a cel puţin 2/3 din numărul total. Pentru a putea candida în funcţia de Preşedinte,
trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: să aibă vârsta minimă de 50 de ani şi să deţină toate
drepturile sociale şi politice. Funcţia de preşedinte este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
private.
Constituţia îi conferă toate atribuţiile specific unui şef de stat dintr-un regim politic
parlamentar. Condiţiile în care rolul acestuia în procesul de guvernare este restrâns.
Actele în care se materializează atribuţiile preşedintelui sunt consemnate de miniştri de resort
care îşi asumă responsabilitatea pentru conţinutul lor.
Ca orice şef de stat, într-un regim parlamentar, Preşedintele Republicii nu răspunde de faptele
sale săvârşite în exercitarea funcţiilor sale, decât pentru actele de înaltă trădare sau atentat împotriva
Constituţiei, bucurându-se de imunitate parlamentară.
În cazul în care Preşedintele se afla în imposibilitatea de a-şi îndeplini funcţiile, acestea sunt
exercitate de preşedintele Senatului.În caz de imposibilitate permanent sau deces, ori demisie a
Preşedintelui, preşedintele Camere Deputăţiilor are funcţia de a organiza în termen de 15 zile alegerea
unui nou preşedinte. Termenul de 15 zile poate fi prelungit în mod corespunzător dacă cele două
Camere sunt dizolvate sau urmează să-şi înceteze mandatul, într-un termen de 3 luni.
Printre atribuţiile Preşedintelui se numără:
- Este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională1;
- Convocă Camerele Parlamentului sau doar una dintre camera;
- Autorizează prezentarea în fata Parlamentului a proiectelor legislative propuse de către Guvern;
- Poate dizolva Parlamentul sau doar una dintre Camere;
- Este comandantul forţelor armate;
- Acordă graţieri şi comută pedepse;
- Acordă decoraţiuni
- Este preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, etc.
Actualul preşedinte al Republicii Italiene este Giorgio Napolitano. Este succesorul lui Carlo
Azeglio Ciampi. Mandatul lui Ciampi se încheie la 18 mai 2006. Noul preşedinte al Republicii italiene
a fost ales de parlamentari în al patrulea scrutin, cu 543 de voturi. Senator pe viaţă, fost membru al
Partidului Comunist italian dizolvat în 1991, Giorgio Napolitano a fost preşedinte al Camerei
Deputaţilor (1992-1994) şi ministru de Interne (1996-1998).
De acum intra în istorie ca fiind cel de-al 11-lea şef al Republicii, dar primul preşedinte ex-
comunist al Italiei. În 1999, Carlo Azeglio Ciampi, figură foarte populară în Italia, a fost susţinut de
toată clasa politica italiană şi era ales din primul tur.
1
 cf. Constituția Italiei, articolul 87;
Guvernul
Guvernul „este expresia majorității parlamentare, adică a coaliției partidelor care au obținut
numărul cel mai mare de locuri în Parlament”. Deși în Constituție procesul formării guvernului apare
ca unul relativ simplu: „Președintele Republicii numește Președintele Consiliului de Miniștri și, la
propunerea acestuia, miniștri”, în realitate procedeul este complex şi de multe ori anevoios, fiind
nevoie de parcurgerea mai multor etape:
O fază pregătitoare în care Președintele Republicii se consultă cu Președinții celor două
Camere, cu foști președinți ai statului, cu delegații ale partidelor politice, atât din coaliția majoritară,
cât și din opoziție, pentru a individualiza persoana cea mai potrivită a fi Președintele Consiliului de
Miniștri;
Conferirea funcției (pe cale orală) în cadrul unei întâlniri dintre Președintele Italiei și
personalitatea aleasă;
Nominalizarea: personalitatea nominalizată, care acceptă cu rezervă funcția ce i se propune,
după atente consultări va merge pentru a doua oară la Şeful Statului pentru a dizolva (pozitiv sau
negativ) rezervele; dacă acceptă funcția, următorul pas este semnarea și contrasemnarea decretelor
prezidențiale de nominalizare a Președintelui Consiliului de Miniștri, a fiecărui ministru în parte,
precum și a demisiei precedentului Președinte de Consiliu;
Depunerea jurământului se face după o formulă stabilită în articolul 1, alineatul 3 al legii nr.
400/88; în mai puțin de 10 zile de la emiterea decretului de nominalizare, Guvernul trebuie să se
prezinte în fața celor două Camere pentru a primi votul de încredere
Şeful Consiliului de Miniştri (prim-ministru) al Italiei este Silvio Berlusconi, conducător al
partidului Forza Italia. Acesta este ales de către Preşedinte, iar la recomandarea acestuia sunt aleşi
ceilalţi miniştri.
Consiliul de Miniştri este format din toţi miniştrii guvernului cu şi fără portofoliu. Pe baza unor
legi nescrise, miniştrii sunt de obicei membri ai Parlamentului
Consiliul de Miniştri este principala instituţie de fundamentare a deciziilor, responsabilă pentru
toate proiectele Guvernului care urmează a fi aprobate înainte de prezentarea în Parlament. Exercită şi
putere legislativă aprobând decrete şi hotărâri în cadrul Consiliului. Membrii Consiliului de Miniştri
numesc Şeful Departamentului de Administraţie publică, directorii generali din ministere şi intervin în
soluţionarea situaţiilor de conflict dintre ministere.

Cele mai importante componente ale Biroului

 Preşedintelui Consiliului de Miniştri sunt:
 Subsecretarul Biroului Preşedintelui Consiliului
 De Miniştrii, este principalul colaborator al Preşedintelui
 Şi Secretarul Consiliului de Miniştri;
 Departamentele, câteva cu sarcini de coordonare, altele responsabile pentru activităţi
desfăşurate în sectoare specifice
 Secretariatul General care coordonează activitatea diferitelor ministere

Fiecare minister este condus de un ministru, responsabil pentru activitatea propriului minister şi
de cel puţin un secretar de stat. Acesta este asistat de un birou format din şeful biroului şi persoane
responsabile pentru problemele legislative şi relaţii cu presa. Un minister este de obicei structurat în
direcţii, care reunesc divizii.
În fiecare din cele 92 provincii există un Prefect al Republicii, potrivit modelului francez,
numit de Consiliul de Miniştri. Acesta acţionează că reprezentantul guvernului în provincie şi este
subordonat Ministerului Public.
 Fiecare municipalitate are un secretar municipal ataşat, care se subordonează direct
Ministerului Public. El este de fapt un funcţionar public de stat, supervizează şi coordonează
administraţia la nivel local.

7. Puterea judecătorească
Puterea judecătorească (magistratura) este exercitată de către judecători care se supun numai
legii. Conform art. 101 din constituţie, justiţia se realizează numai în numele poporului.
Sistemul de drept italian ocupa un loc deosebit, deoarece sistemul de drept privat italian, deşi
păstrează mare parte din principiile fundamentale ale familiei de drept romano-germanice, prezintă o
serie de particularităţi deosebite.

Sistemul judiciar
Constituţia italiană stabileşte că există o separare a autorităţii între executiv şi juridic.
Executivul este responsabil pentru implementarea legilor în timp ce autoritatea juridică este
responsabilă pentru a urmări dacă aceste legi sunt aplicate corect atât în ce priveşte cetăţenii cât şi între
aceştia şi administraţia publică.
Structura curţilor
În Italia există două tipuri de curţi:
- Ordinare: civile şi penale
- Administrative

Jurisdicţia ordinară este organizată într-un sistem piramidal, pe trei nivele: Curtea Supremă de
Casaţie, Curţi de apel şi instante inferioare (ex. Judecătoriile de pace, tribunalele de drept comun în
materie civilă, tribunalele pentru minori, curţi cu juri2).

Jurisdicţia administrativă judeca orice litigiu care implica administraţia publică. Este formată
din Consiliul de Stat şi tribunale administrative regionale. Ceea ce caracterizează jurisdicţia
administrativă italiana este faptul că doar cu titlu de excepţie este competenţa să judece litigiile dintre
particulari şi administraţie publica privind drepturile subiective ale acestora.3

Constituţia garantează independenţa ambelor tipuri de curţi de celelalte autorităţi ale statului.
Prin urmare, judecătorii nu pot fi transferaţi printr-o decizie a executivului, ei sunt recrutaţi doar prin
concurs şi sunt subordonaţi numai legii. Activitatea lor este reglementată de Consiliul Superior de
Justiţie, ai cărui judecători pot fi numiţi politic.

Judecătorii Curţii Constituţionale pledează pentru Guvernul Central şi guvernele regionale.

Curtea este compusă din 15 judecători, o treime din ei sunt numiţi de Preşedintele Republicii, o treime
de Parlament şi o treime de membrii curţilor ordinare şi administrative. Judecătorii sunt numiţi pentru
nouă ani şi nu pot fi reînnoiţi. Ei îşi aleg un Preşedinte dintre ei, care rămâne în funcție pentru 3 ani, cu
posibilitatea de realegere. Președenția Curții Constituționale este considerată a patra funcție în stat, iar
membri Curții beneficiază de imunitate politică și penală.
Cel mai important rol al Curții este să judece controversele legate de legitimitatea
constituțională a legilor și a actelor ce au forță de lege ale statului și regiunilor. Nu intră în sfera de
activitate a Curții judecarea regulamentelor. Mai exact, Curtea Constituțională trebuie să stabilească
dacă „actele legislative au fost realizate respectând cerințele din Constituție (așa numita

2
Ioan Les, Institutii judiciare contemporane, pp.662-664
3
Ioan Les, Institutii judiciare contemporane, pp.666-669
constituționalitate formală a legilor) și dacă conținutul lor este în conformitate cu principiile
constituționale (așa numita constituționalitate substanțială a legilor)”4.
Cea mai înaltă instituţie juridică administrativă este Consiliul de Stat, al cărui Preşedinte este
numit de Preşedintele Republicii. Consiliul are şi o funcţie consultativă, formulând în toate cazurile
opinii şi răspunsuri la solicitările guvernului.

Altă instituţie juridică din administraţia italiană este Curtea de Conturi, responsabilă pentru
exercitarea controlului "ex ante" asupra regularităţii actelor administrative şi a controlului "ex post"
pentru urmărirea modului de gestionare a resurselor publice.

8. Sistemul de partide
Italia este caracterizată de un sistem politic pluripartidist.
Principalele sisteme politice:

După cum spune Fr. Borella, liberalii au făcut unitatea Italiei moderne şi de la Cavour la
Giolliti ei au dominat viaţa politică până la primul război mondial.
Liberalii au fost divizaţi în două aripi: conservatori şi de centru-dreapta. La stânga lor se situau
cei din Partidul Republican, antimonarhiştii, dar aceste partide erau clientelare în sânul Parlamentului,
nefiind deci organizate în ţară. Mişcarea socialistă apare în 1876, dar în 1892 s-a creat Partidul
Muncitorilor Italieni.
În 1919, preotul sicilian Luigi Sturzo fondează Partidul Popular, devenit în curând al doilea
partid ca importanţă în Italia, după Partidul Socialist Italian (PSI).
În 1921 apare Partidul Comunist Italian5
În 1925 Mussolini a creat un partid unic, partidul fascist, dar după căderea lui Mussolini (iulie
1943), viaţa politică începe să fie dominată de democraţie.
În acelaşi an socialiştii se reorganizează, iar Alianţa Creştina Italiana (ACI) este şi ea fondată,
devenind în 1946 prima forţă politică6.
În 1952 Giussepe Saragat fondează Partidul Socialist Democratic Italian.
În zilele noastre se constată schimbări majore în formarea coaliţiilor de stânga şi de dreapta. În
aprilie 2005 s-a constatat o răsturnare a situaţiei pe eşichierul politic italian, mai ales odată cu venirea
la putere a lui Silvio Berlusconi, mare magnat media, şeful unei noi grupări politice noi, de dreapta,
numită Forza Italia şi odată cu regruparea stângii unite, sub conducerea lui Romano Prodi, fost
preşedinte al Comisiei Europene.
În perioada 9-10 aprilie 2006 au loc noi alegeri, de această dată câştigate de (re)gruparea
partidelor de stânga din jurul lui Romano Prodi, numită "Uniunea". Acesta formează noul guvern, care
va rezista însă puţin, doar până la 24 februarie 2007, când noul premier a fost nevoit să remanieze
guvernul.

4
sursa : http://www.cortecostituzionale.it/ita/lacortecostituzionale/cosaelacorte/pag_09.asp, în original : „gli atti legislativi siano stati formati con i
procedimenti richiesti dalla Costituzione (cosiddetta costituzionalità formale) e se il loro contenuto sia conforme ai principi costituzionali (cosiddetta
costituzionalità sostanziale).”
5
Angelo Panebianco, 1988 - Political Parties: Organization and Power, p. 82-87, respectiv p. 102-110
6
a se vedea şi analiza privind ACI a lui Angelo Panebianco, 1988 - Op. Cât., p. 123-130)
Bibliografie

 Daniela Valea, Curs de Drept constituţional comparat, 2012

 Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, Editura All Beck, Bucureşti, 2008
 Constituția Republicii Italiene, Editura All Beck, București, 1998
 Pridham, Political Parties and Coalition Behavior in Italy,
 http://en.wikipedia.org/wiki/Italian_Senate#Latest_election
 http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/4033.htm#profile
 http://www.scribd.com/doc/56482558/Italia-Sistem-Politic