Sistemul Constitutional al Italiei

Italia contemporană a trecut de la un regim politic totalitar, de la o dictatură fascistă la

un regim politic parlamentar de tip democratic. Această trecere s-a produs după terminarea
celui de-al doilea Război Mondial și a durat până la adoptarea actualei Constituții din
decembrie 1947. Procesul de tranziție la democrație în Italia a fost foarte complex, putem
spune chiar contradictoriu, întrucât a generat frământări sociale ample cu privire la viitoarea
formă de guvernămant.

De asemenea, trebuie menționat faptul că procesul de tranziție nu poate fi disociat de

condițiile internaționale în care s-a desfășurat, ci de poziția militară și politică a Italiei la
finalul Războiului Mondial. Astfel, noua clasă politică din Italia și însuși poporul au ținut
cont de poziția statelor învingătoare privind viitorul regim politic italian.

Discontinuitatea în plan politic, conturată prin trecerea la democrație parlamentară de la

o dictatură fascistă, a fost, naturalmente, legată de o întrerupere la nivel constitutional, prin
trecerea de la structurile și mecanismele fasciste de guvernare la instituțiile politice de tip
parlamentar. Firesc, schimbarea produsă în planul concepțiilor politice nu a însemnat automat
înlăturarea din mentalitatea și practica socială a unor norme și principii total antidemocratice,
precum și a unor mecanisme totalitare fasciste, imprimate în conștiința grupurilor sociale,
implicit a populației, rezultat al îndelungatei propagande a regimului totalitar fascist.

Odată cu căderea lui Benito Mussolini, în luna iulie 1943, în psihologia grupurilor sociale
au început să se producă transformări importante, a căror notă dominant a constituit-o
schimbarea gândirii și atitudinii sociale în masa, orientarea claselor sociale, a partidelor spre
valorile democratice ale liberalismului și ale regimului politic parlamentar. Aceasta a
reprezentat începutul unei noi clasificări politice și instaurarea unei ideologii noi. Totodată,
au apărut reperele esențiale ale unei clase politice construite pe alte interese politice, sociale
și economice, cu o altă motivație ideologică.
Motivația de natură psihologică a schimbării regimului politic s-a manifestat într-o
manieră unitară, datorită varietății forțelor politice, cum ar fi partidele politice, păturile
sociale, cercurile religioase, organismele sindicale, formațiuni ale rezistenței antifasciste, care
au participat la impulsionarea transformărilor produse în sistemul politic italian după
înlăturarea de la putere a lui Mussolini. Dincolo de toate contradicțiile ideologice, de
interesele social-politico-economice diferite, aceste forțe au avut scopul comun de a înlătura
structurile statului totalitar fascist și crearea unui sistem nou și a unui regim politic prin
introducerea instituțiilor constituționale ale sistemelor democratice parlamentare.

1
 O privire de ansamblu asupra sistemului politic italian în aproape 75 de ani care au
trecut de la adoptarea Constituției, arată că parlamentele au legiferat într-un climat
democratic, iar guvernele, în ciuda frecventelor lor substituții, au acționat în limitele ordinii
constituționale. Totuși, paradoxal, democrația italiană a fost apreciată ca o ,,democrație
dezorganizată” sau altfel spus, ca o democrație ce nu respectă regulile jocului politic. O astfel
de democrație riscă să se afle în blocaj din cauza unor factor destabilizatori: partidele politice.
Paradoxul între tenta constituțională a guvernării și ,,democrația dezorganizată” este
rezultatul contradicției între stabilitatea parlamentelor și instabilitatea guvernelor. Astfel,
raporturile de forță în Parlament între democrat-creștini, comuniști și socialiști au rămas
practic neschimbate, în schimb guvernele de coaliție, care nu pot obține sprijinul unei
majorități parlamentare absolute, se succed la putere cu o frecvență destabilizatoare uneori
pentru viața politică a Italiei. Observatorii politici afirmă faptul că democrația italiană
alunecă spre o dictatură a partidelor politice, fenomen aflat în similaritate cu situația politică
din Franța în timpul celei de-a patra republici(1946-1958). Cu alte cuvinte, în Italia, puterea
nu se concentrează exclusiv în parlament, ci în statele majore ale partidelor politice aflate la
guvernare. Realitatea politică incontestabilă a permis unor autori să afirme că Italia este un
stat al ,,partitocrației”.

Analiștii politici receptă partitocrația nu doar ca pe un fenomen politic, ci și sub aspect

instituțional, adică al unor pârghii de acțiune prin care partidele acționează pentru a-și atinge
obiectivele. Din pricina acestui fenomen, s-a format chiar o rețea de instrumente și relații care
tind să se impună mecanismelor legale de guvernare. Rețeaua cunoscută și sub denumirea
de ,,soita governo” constituie puterea ocultă a experților, specialiștilor, inclusiv cei din
partidele parlamentare, care își impun punctul lor de vedere, sistemul legal de guvernare o
permite asupra celor aleși. Aceasta face ca deciziile importante să nu fie luate de
reprezentanții poporului, întrucât adevărata putere aparține celor ce conduc partidele politice
și nu a reprezentanților acestora.

Într-un regim politic în care puterea partidelor depășește, în fapt, competențele

instituționale ale autorităților de guvernare, poate oricând să apară un conflict între voința
reală și interesele poporului, pe de o parte, și interesele partizane ale partidelor politice aflate
la putere, pe de altă parte. Într-o asemenea situație, suveranitatea nu mai rezidă în popor, ci în
partide, componentele sistemului constituțional, deși alcătuite prin vot universal formal,
devenind ,,defacto” unelte ale partidelor. Instrumentele de conducere aparțin formal,
Parlamentului și Guvernului, dar sunt puse în mișcare după principiile ,,teatrului de păpuși”,
într-un astfel de regim politic, nici măcar cei aleși nu dețin o putere reală întrucât deciziile
politice esențiale sunt proiectate și elaborate de organisme ale partidului, după care sunt
legiferate prin votul partidului majoritar. Acest fenomen poate genera un astfel de regim
politic necontrolat, nici de popor, nici de reprezentanții acestuia. Remediul este sesizabil
chiar pentru oamenii politici.

În anul 1993, s-a recurs la modificarea sistemului electoral, în principal pentru a diminua
efectele pluripartidismului, care însă nu a produs efectele scontate. În 1996, Președintele
Scalfaro s-a pronunțat în favoarea unei reforme constituționale generale. Printr-o lege din 24

2
ianuarie 1997, s-a constituit o comisie mixtă, alcătuită din 35 de deputați și 35 de senatori,
responsabilizată cu elaborarea unui proiect de revizuire a Constituției. Această revizuire a
privit în mod special autoritățile publice și structura de stat. Adoptarea proiectului presupunea
exprimarea voinței suverane a celor doua camere legislative, Camera Deputaților și Senatul,
și a poporului prin referendum. Comisia parlamentară nu și-a finalizat misiunea din cauza
conflictului ivit între majoritatea parlamentară și opoziție.

Ca și structură, Italia este un stat unitar ce recunoaște și aplică regionalismul politic.

Regiunile se bucură de o largă autonomie locală. Motivul constituirii regiunilor a fost
dezamorsarea încercărilor separatiste ale Siciliei și Sardiniei, ca și a altor regiuni în care
există importante minorități lingvistice. Nu este vorba de minorități naționale, ci doar
deosebiri de dialect, în cadrul fiecărei regiuni, electoralul alege un Consiliu regional, care, la
rândul său, numește un președinte și un organ executiv. Atât președintele consiliului regional
cât și organul executiv local răspund politic pentru activitatea lor în fața Consiliului Regional.
Nu toate regiunile beneficiază de același grad de autonomie locală. Consiliul Regional adoptă
acte cu caracter normativ ce nu pot aduce atingere ordinii juridice stabilite la nivel central, ca
și principiilor constituționale în domeniul economic și social. Unele regiuni beneficiază de un
statut aparte (Sicilia, Sardinia), iar altele de un statut de drept comun.
Ceea ce a caracterizat semnificativ viața politică a Italiei a fost instabilitatea ministerială
și frecventele blocaje si crize politice generate de conflictele între principalele partide politice
pentru putere. Dintr-o perspectivă mai largă și analizate cu instrumentele sociologiei politice
și ale psihologiei sociale, aceste conflicte sunt rezultatul instabilității opțiunilor unei părți a
electoratului, ca și al aderenței sociale fluctuante a acestuia la partidele politice existente.
Acest din urmă fenomen se datorează, în mare măsură, și existenței, în cadrul partidelor
politice clasice, a unor facțiuni disidente care se bucură de o largă autonomie și independență
față de formațiunile respective, disputându-și partea de electorat labilă din punct de vedere
politic.

Potrivit primului articol din Constituție, Italia este o republică democratică,

fundamentată pe muncă. Suveranitatea aparține poporului, care o exercită sub formele și în
limitele fixate de Constituție. Pe noi ne interesează partea a doua a textului, care se referă la
modalitatea exercitării indirecte, prin reprezentare a puterii suverane a poporului. Parlamentul
italian este organismul constituțional în care se exprimă cel mai fidel principiul reprezentării
naționale. Membrii Parlamentului învestiți cu prerogativa de-a exercita puterea suverană a
poporului sunt aleși prin vot universal și direct. Fiecare membru al Parlamentului este
reprezentant al națiunii și își exercită funcțiile fără a avea un mandat imperativ.

Deși în Constituție nu este prevăzut expres, mandatul deputaților este reprezentativ la

nivel național. Această concluzie rezultă implicit din dispozițiile art. 56 alin. potrivit cărora
repartizarea mandatelor de deputat pe circumscripții se face prin împărțirea la 630 a
numărului de locuitori ai republicii, în schimb, art. 57 alin (1) din Legea Fundamentală
prevede că Senatul este ales pe criteriul împărțirii Italiei în regiuni.

3
 Dreptul la vot pentru Camera Deputaților se acordă cetățenilor italieni la împlinirea
vârstei de 18 ani. Camera Deputaților este formată din 630 de deputați. Sunt eligibili pentru
funcția de deputat cetățenii care se bucură de drepturi civile și politice și au împlinit vârsta de
25 de ani. Senatul este compus din 315 de senatori aleși, la care se mai adaugă senatorii de
drept și cei numiți. Candidații pentru mandatul de senator trebuie să aibă vârsta de 40 de ani
și să se bucure de drepturi civile și politice.
Până la alegerile parlamentare din 1994, deputații erau aleși prin scrutin de listă, pe baza
reprezentării proporționale și repartiția caturilor întregi și a celor mai ridicate resturi la nivel
național. Totodată, alegătorii dețineau drept de vot preferențial, putând să schimbe ordinea
candidaților din listele prezentate de partide. Acest tip de scrutin permite accesul în Cameră a
unui număr mai mare de partide politice. Pentru alegerea Senatului se utilizează scrutinul
uninominal majoritar, ponderea de reprezentare fiind de un senator la 20.000 de locuitori, în
cazul în care candidatul obținea 65% din sufragii era declarat ales. Dacă nu se întrunea acest
procent, se aplica sistemul reprezentării proporționale în regiunea respectivă.

Italia este, din punctul de vedere al formei de guvernământ, o republică democrată

parlamentară fundamentată pe muncă, în care suveranitatea aparţine poporului, acesta din
urmă exercitând-o în formele şi limitele prevăzute de Constituţie.
Constituția Italiei consacră cele trei puteri clasice în stat: legislativă, judiciară şi executivă.
Cea legislativă este exercitată de Parlamentul bicameral (Parlamento) format din Camera
Deputaţilor (La Camera dei Deputati) şi Senatul Republicii (Il Senato della Repubblica), cea
executivă este exercitată de organul colegial al 804 Codex constituțional. Constituțiile statelor
membre ale Uniunii Europene Consiliului de Miniştri (Il Consiglio dei Ministri), în fruntea sa
aflându-se Preşedintele Consiliului de Miniştri (Il Presidente del Consiglio dei Ministri), iar
puterea judiciară este exercitată, similar sistemului judecătoresc român, de către Curtea de
Casaţie şi de restul instanţelor judecătoreşti stabilite de lege.

În ceea ce privește sistemul politic, Italia este o republică parlamentară. Constituţia

italiană recunoaşte rolul partidelor politice (art. 49 „toţi cetăţenii au dreptul să se asocieze în
mod liber în partide pentru a participa în mod democratic la politica naţională”). Preşedintele
Republicii este ales de Parlament în şedinţă comună şi are un mandat de 7 ani, putând fi
reales. Mandatul parlamentarilor este de 5 ani.

Despre sistemul administrativ italian…Puterea executivă în Italia se exercită de către

Guvern. Guvernul este format din: Președintele Consiliului, numit de Preşedintele Republicii,
Miniştri, Vice Miniştri şi Subsecretari de stat. Este necesar să primească votul de încredere în
Parlament. Parlamentul are rol legislativ şi este format din Camera Deputaţilor şi Senat.

Și nu in ultimul rând, descrierea sistemului judiciar italian: Sistemul judiciar ordinar

italian se împarte în două ramuri principale: civil şi penal. Pentru domeniul civil este
competent judecătorul de pace (Giudice di pace): se ocupă de
cauzele cu o valoare economică modestă. Tribunalul: instanţă de prim grad pentru cauzele cu
o valoare economică mai mare şi instanţă de apel pentru sentinţele emise de judecătorul de

4
pace; în privinţa cauzelor penale are rolul de instanţă de prim grad (pentru delictele care nu
au fost repartizate Curţii din Assisi – Corte d’Assisi).
Atât în materie civilă, cât şi în materie penală deciziile Tribunalului pot fi atacate la Curtea
de Apel. În fiecare circumscripţie a Curţii de Apel există un Tribunal pentru minori
(persoanele care au mai puţin de 18 ani).În fiecare Regiune există cel puţin un Tribunal
Administrativ Regional.

În concluzie, sistemul politic din statul italian este un sistem regional, unitar, democratic,
care a avut de suferit din cauza unor fenomene tragice precum a fost regimul totalitar fascist,
implicit cel de-al Doilea Război Mondial, dar și din cauza partidelor politice existând bătălii
considerabile pentru supremația puterii ce ar arunca
statul italian într-un colaps.

Bibliografie:
- Sisteme politice din Europa Contemporană, Dorel Buse, Cluj
2006, Editura Napoca Star
- https://www.scribd.com/doc/284812178/Sistemul-Politic-Italian
- https://www.rotalianul.com/sistemul-politic-administrativ-si-
juridic-in-italia/amp/