Institutii Si Mecanisme Comunitare

Cuprins
CAPITOLUL 1 – REPERE ÎN CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ

1.1. Premisele apariţiei Uniunii Europene
1.2. Construcţia europeană în perioada 1945-2007
1.2.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA / CECO)
1.2.2. Comunitatea economică europeană (C.E.E.) şi Comunitatea europeană a energiei atomice
(C.E.E.A. / Euroatom)
1.2.3. Succinte consideraţii privind evoluţia procesului de constituire a Uniunii Europene
1.3. Actul Unic European (AUE)
1.4. Tratatul de la Maastricht
1.5. Tratatul de la Amsterdam si lansarea monedei unice
1.5.1. Tratatul de la Amsterdam
1.5.2. Moneda Euro
1.6. Tratatul de la Nisa
1.7. Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa
1.8. Tratatul de la Lisabona
CAPITOLUL 2 - SUCCINTE CONSIDERAŢII PRIVIND INSTITUIREA UNIUNII EUROPENE

ŞI PERSONALITATEA SA JURIDICĂ
2.1. Noţiuni generale despre cei trei piloni ai Uniunii Europene
2.2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene
ANEXE
ANEXA 1- Evoluţia instituţiilor Uniunii Europene
ANEXA 2 - Evidenţierea diferenţierii dintre trei noţiuni diferite (Consiliul European, Consiliul
Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri şi Consiliul Europei)
ANEXA 3 - Evoluţia instituţiilor comunitare
ANEXA 4 - Extinderea Uniunii Europene
ANEXA 5 – Principalele tratate comunitare
ANEXA 6 – Instituţii şi organe comunitare
BIBLIOGRAFIE
2
Capitolul 1 – Repere în construcţia europeană
1.1. Premisele apariţiei Uniunii Europene
Din cele mai vechi timpuri societăţile din spaţiul geografic european au evoluat nu doar în
sensul constituirii şi consolidării statelor, ci şi în vederea stabilirii unor relaţii de solidaritate,
colaborare şi cooperare între acestea, ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte
veche.
Un prim exemplu de organizare politică apare în lumea vechii Elade, unde statele-cetăţi
greceşti au format o uniune cu caracter militar pentru a-şi uni forţele în faţa pericolului extern.
Un alt exemplu de organizare politică îşi are originea în perioada Antichităţii, când cuceririle
romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendinţe1.
De asemenea, în acest sens, putem aminti şi încercările nereuşite ale lui Carol cel Mare de
refacere a graniţelor fostului imperiu al cezarilor. Aceasta va fi prima încercare de construire
politică a Europei – prin cucerire sub semnul crucii, încercare incompletă şi lipită de stabilitate2.
Astfel de tentative unificatoare prin tendinţe de lărgire prin cuceriri continentale au mai
înregistrat în istorie Otto I cel Mare 3, Henric al III-lea4, Carol Quintul5 care urmărea crearea unei
„Europe creştine”, dar şi Napoleon care prin crearea imperiului său urmărea să facă „din toate
popoarele Europei un singur popor”.
Pe toată perioada Evului Mediu şi până în secolul XX remarcăm constituirea mai multor
alianţe, fondate din nefericire pe interese contradictorii şi bazate pe un echilibru precar,
caracterizate prin modificarea lor în funcţie de circumstanţele politice
Conştiinţa europeană va fi exprimată de o serie de personalităţi care prin promovarea a
diferite proiecte vor anticipa tentative de unificare a Europei. În acest sens Dante Alighieri 6 în
lucrarea sa „De monarhia” preconiza o soluţie de tip federalist pentru pacea Europei, Pierre Dubois 7
propunea în „De recuperatione Terrae Sanctae” organizarea unei federaţii europene cu un organism
central, Hugo Grotius8 arăta în „De jure belli ac pacis” necesitatea înfiinţării unor adunări care să
1
Louis Cartou – Communautés Européennes, Précis, Dalloy, Paris, 1991, pag. 3; Viorel Marcu – Drept instituţional
comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 19
2
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999, pag. 21
3
Otto I cel Mare (912-973)
4
Henric al III-lea (1017-1056)
5
Carol Quintul (1500-1556)
6
Dante Alighieri (1265-1321) – mare poet italian şi important om politic al timpului
7
Pierre Dubois (1260 – 1321) - avocat şi procuror francez
8
Hugo Grotius (1583 – 1645) - jurist şi diplomat olandez, autor al unui cod de drept internaţional public
3
judece litigiile care vor apărea între state, William Penn9 în „Eseu asupra păcii prezente şi viitoare a
Europei” preconiza instituirea unei diete europene, Irenee de Castel 10 în „Proiectul pentru a face
pacea permanentă în Europa” scria că pentru evitarea războaielor, asigurarea păcii şi dezvoltarea
comerţului toţi suveranii ar trebui să încheie o alianţă perpetuă şi să se supună unui „senat
european”, J.J. Rouseau vedea crearea unei republici europene dacă monarhii îşi vor abandona
natura lor lacomă, filosoful Immanuel Kant propunea în „Proiectul filozofic al păcii permanente” o
federaţie a statelor libere organizată în baza unei constituţii, contele de Saint-Simon a susţinut
utilitatea instituirii unui „parlament european”11.
Astfel putem vorbi despre o continuitate istorică prin contribuţiile teoretice ale acestora în
ceea ce priveşte construcţia viitoarei Uniuni Europene, deoarece chiar dacă aceste proiecte
reprezentau vagi aspiraţii teoretice ele marchează preocupări timpurii spre acelaşi ţel.
Multe minţi luminate ale începutului de secol XX erau de părere că „Europa va prospera
doar dacă europenii vor acţiona unit”12. O serie de personalităţi proeminente ale Europei şi ale
lumii, precum Victor Hugo13, Gissepe Garibaldi14, Albert Camus15 etc. au promovat „proiectul
constituirii unei Uniuni Europene” 16.
Primele manifestări publice în favoarea unităţii europene din secolul XX datează chiar de la
începutul secolului. În acest sens în 1900 s-a desfăşurat Congresul de Ştiinţe Politice de la Paris
care a propus proiectul intitulat „State Unite Europene”17.
În 1926, popoarele Europei, terifiate de experienţa primului război mondial, s-au întrunit la
Congresul de la Viena18 pentru a examina viitorul continentului. Acest Congres şi-a propus lansarea
9
William Penn (1644 – 1718) – quaker englez şi legislator american
10
Irenee de Castel (1658 – 1743)
11
În lucrarea „Despre reorganizarea societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele de a reuni popoarele
Europei într-un singur corp politic, păstrând fiecăruia independenţa sa naţională”
12
Cuvinte aparţinând lui Jean Monnet – remarcabil gânditor şi om de stat francez, comisar general pentru Planul
modernizării Franţei
13
Victor Hugo a fost un mare scriitor francez, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai romantismului progresist,
membru al Academiei Franceze. Din motive politice este obligat să trăiască 18 ani în exil. Admirabil artist al cuvântului,
a scris remarcabile opere în care descrie mizeria şi asuprirea maselor de către burghezie. Hugo a lăsat o bogată
moştenire literară; în literatura română influenţa sa s-a exercitat cu deosebire asupra creaţiei literare a scriitorilor
paşoptişti.
14
Erou naţional al poporului italian şi unul dintre cei mai de seamă conducători ai luptei pentru eliberarea şi unificarea
naţională a Italiei. În urma reprimării unor manifestări revoluţionare la care luase parte este nevoit să emigreze în
America de Sud după anul 1934. Între anii 1848-1849 s-a situat în fruntea luptei poporului italian pentru unitate
naţională, împotriva ocupanţilor austrieci. Garibaldi a rămas în istorie ca reprezentant de seamă al italienilor care s-a
bucurat de sprijinul larg al maselor.
15
Scriitor francez (1913-1960) adept al existenţialismului, Albert Camus a scris studii filosofice, drame, nuvele şi
romane. În 1957 a fost laureat al Premiului Nobel.
16
Din rândul acestora nu trebuie uitat nici ilustrul român Nicolae Titulescu care aprecia, de asemenea, că prin
constituirea Uniunii Economice Europene va fi posibilă dezvoltarea colaborării dintre statele continentului, precum şi
dintre aceste state şi altele, deoarece numai o asemenea colaborare constituie garanţia progresului. Această declaraţie a
fost făcută într-o intervenţie în Comisia de Studii pentru Uniunea Europeană, Geneva, 17 ianuarie 1931
17
Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,
pag. 23
18
În 1926 reprezentanţii a 24 de state s-au întrunit la Congresul de la Viena şi au propus constituirea unei „Uniuni
Europene” prin adoptarea unui manifest Pan European care prevedea: garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii
confederale, crearea de alianţe militare, înfăptuirea unităţii vamale şi stabilirea monedei unice, respectarea civilizaţiei
4
unui Mesaj care a luat forma „Manifestului Pan-European”. Aristide Briand, în calitate de
preşedinte al mişcării „Uniunea Pan-Europeană” şi ministru de externe al Franţei, a solicitat crearea
unei Uniuni Federale Europene, din necesitatea de a stabili între statele europene „un fel de legătură
federală”, un „oarecare federalism continental”.
Acest proiect francez nu a rămas fără ecou, în sensul că multe idei au fost preluate mai târziu
în proiectele postbelice de Uniune Europeană 19. Iniţial, construcţia europeană a îmbrăcat forma
organizaţiilor de cooperare, specifică sfârşitului anilor 194020, în condiţiile în care experienţa
istorică a demonstrat că „unitatea Europei este opţiunea cea mai înţeleaptă pentru popoarele care o
alcătuiesc21.
1.2. Construcţia europeană în perioada 1945-2009
Eşafodajul construcţiei europene de astăzi este rezultatul eforturilor depuse încă de la

sfârşitul celui de-al doilea război mondial, printre alţii, de Winston Churchill, primul-ministru la
acea vreme al Marii Britanii. La 19 septembrie 1946 aceasta lansa în discursul său de la
Universitatea din Zürich ideea constituirii Statelor Unite ale Europei. “Doresc să vă vorbesc astăzi
despre tragedia Europei. […] Ţelul nostru constant trebuie să fie fortificarea forţei Naţiunilor Unite.
Sub şi în cadrul acestui concept trebuie să recreăm familia europeană într-o structură regională
numită – probabil – Statele Unite ale Europei şi primul pas practic ar fi formarea unui Consiliu al
Europei. Dacă la început nu toate statele vor fi dispuse sau capabile să se alăture unei uniuni,
trebuie să le adunăm pe cele care vor şi care pot să participe. Salvarea tuturor oamenilor de rând din
toate ţările şi de toate rasele de război şi de subjugare trebuie să aibă o fundaţie puternică, şi trebuie
creată de hotărârea tuturor bărbaţilor şi femeilor de a muri mai degrabă decât să trăiască sub tiranie.
În toate aceste chestiuni urgente, Franţa şi Germania trebuie să preia conducerea împreună. Marea
Britanie, Commonwealth-ul Britanic, puternica America şi – sper – Rusia sovietică – pentru că
atunci, cu adevărat, totul va fi bine trebuie să fie prietenii şi susţinătorii noii Europe şi trebuie să se
lupte pentru dreptul ei de a trăi. Aşa că vă spun vouă: Lăsaţi Europa să se ridice!”
Concretizarea acestei idei se va produce la 9 mai 1949 când va fi creat Consiliul Europei cu
cei zece membri fondatori ai săi (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia) şi a cărui primă mare realizare va fi adoptarea şi deschiderea
spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului22.
fiecărui stat etc.

19
pag. 26-27
20
Augustin Fuerea – Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2002, pag. 13
21
Victor Hugo
22
Octavian Manolache – Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1995, pag. 1
5
Bătrânul continent se confrunta cu o situaţie fără precedent, proiectând profilul unui colaps
general transpus într-o uriaşă rată a inflaţiei, somaj generalizat, o îngrijorătoare intoleranţă
ideologică şi religioasă. Europa avea nevoie de un proiect de relansare, trebuia să îşi construiască o
noua metamorfoză care să o aducă din nou pe scena relaţiilor internaţionale ca o forţă coerentă,
motor al progresului şi incubator al valorilor culturale. Europa trebuia să îşi regăsească identitatea,
adunându-şi resursele şi pornind din nou la drum, într-un efort care să includă, iar nu să dezbine,
pentru a nu se repeta astfel politica promovată de aliaţi de a trata Germania ca o naţiune învinsă
căreia i se îngrădesc drepturile la existenţă şi autodeterminare. Relansarea europeană avea însă
nevoie de ajutor extern, şi catalizatorul eforturile de reconstrucţie a fost generat de Statele Unite ale
Americii prin Planul Marshall23, prin prelungirea instituţională a acestuia – O.E.C.E. 24. În martie
1948, Franţa, Marea Britanie, Benellux, S.U.A., Canada, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, şi
Portugalia semnează la Washington Tratatul de Alianţă al Atlanticului de Nord, urmărindu-se astfel
crearea unei Europe „atlantice” 25, şi nu „europene”. Reacţiile însă nu s-au lăsat aşteptate, astfel
încât treptat, treptat s-a trecut la construcţia unei Europe „europene”26.
În contextul politic internaţional nou creat au apărut în Europa occidentală trei categorii de
organizaţii internaţionale:
- militare: Uniunea Europei Occidentale şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord27;
- economice: Organizaţia Europeană de Cooperare Economică28, devenită ulterior Organizaţia
pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare;
23
A fost întocmit de secretarul de stat George Marshal în iunie 1947 şi reprezintă o propunere pentru un program extins
de ajutor american pentru asistenţă şi stimularea reconstrucţiei şi relansării Europei după cel de-al II-lea război mondial.
El a fost bine primit de majoritatea ţărilor Europei de Vest şi respins de fosta URSS şi ţările aflate sub influenţa sa.
Datorită respingerii, el nu a putut fi pus în aplicare prin Comisia Economică pentru Europa (ECE) şi s-a format un
Comitet pentru Cooperare Economică Europeană (CEEC), limitat doar la ţările vest-europene, pentru a discuta cum
puteau fi distribuite ajutoarele după necesităţile fiecărui participant, pe o perioadă de 4 ani. Planul a devenit Programul
de Redresare a Europei (ERP) şi a fost lansat în 1948. În SUA, Legea pentru ajutor extern a creat Administraţia pentru
Cooperare Economică (ECA), organism care urma să conducă programul. SUA a insistat ca executarea lui şi alocarea
priorităţilor să constituie răspunderea Europei, iar CEEC a fost transformat în Organizaţia pentru Cooperare Economică
Europeană (OCEE). Când planul a luat sfârşit în 1952, se acordaseră 17.000 milioane de dolari Europei Occidentale.
24
Organizaţia europeană de Cooperare Economică s-a constituit la 16 aprilie 1948. Obiectivul ei iniţial a fost
gestionarea ajutorului american comun oferit de către Statele Unite ale Americii statelor care au avut de suferit în urma
celui de-al doilea război mondial în cadrul Planului Marshall.
25
Fără a căuta să exagerăm importanţa planului Marshall, în particular, şi ajutorul financiar american, în general,
subliniem totuşi că acestea au avut un rol esenţial în prefigurarea condiţiilor necesare trecerii la integrare; în acest sens
amintim aici şi aprecierea lui Jean Monnet: „valoarea cea mai mare a planului Marshall constă în acţiunea ce a condus
la ceea ce am ajuns: în Uniunea Europeană”.
26
Corneliu-Liviu Popescu – Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 72
27
În martie 1948, pe fondul unei insecurităţi ameninţătoare, mai multe state (Franţa, Marea Britanie, Benellux, S.U.A.,
Canada, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, şi Portugalia) semnează la Washington Tratatul de Alianţă al Atlanticului
de Nord. N.A.T.O. este cea mai importantă organizaţie internaţională atât prin caracterul său universal cât şi datorită
scopurilor şi funcţiilor ce i s-au dat; ea ajungând să cuprindă aproape toate statele lumii, adică 190 de membri. La
început Tratatul stipula drepturile membrilor, obligaţiile lor internaţionale, aceştia angajându-se să împartă riscurile,
responsabilităţile şi avantajele rezultate din garantarea securităţii colective. Sfârşitul războiului rece şi deci modificarea
situaţiei politice europene va genera schimbarea fundamentală a imperativelor de securitate ale membrilor alianţei,
urmărindu-se întărirea rolului politic al Alianţei şi cooperarea cu alte instituţii în asigurarea securităţii şi stabilităţii
internaţionale. Reuniunea la nivel înalt din ianuarie 1994 de la Bruxelles a lansat iniţiativa Parteneriatului pentru Pace,
prin care Alianţa rămânea deschisă şi altor state europene capabile să promoveze principiile Tratatului şi să contribuie la
securitate în zona Atlanticului de Nord.
6
- politice: Consiliul Europei29.
O dată cu apariţia organizaţiilor internaţionale, actori noi pe scena politicii globale, se vor
naşte şi diversele comunităţi internaţionale, cu un grad ridicat de permanenţă şi solidaritate 30, în
contextul în care de la ideea Europei Unite se va ajunge repede la concluzia că se impun structuri
europene care să o concretizeze. În acest sens sunt înfiinţate Uniunea Europei Occidentale,
Organizaţia europeană de cooperare economică, care în 1960 va deveni Organizaţia pentru
cooperare economică şi dezvoltare şi Consiliul Europei. Principalul obiectiv al Comunităţilor
europene a fost, încă de la început, realizarea între statele membre a unei puternice cooperări.
Înfiinţarea Comunităţii Economice Europene va pune în mod ferm problema integrării
economice multisectoriale, ca factor determinant al creşterii economice. Obiectivul central al
comunităţii, aşa cum a fost exprimat şi prin Tratatul de la Paris va fi acela de „dezvoltare
armonioasă a economiei întregii comunităţi şi creşterea stabilităţii economice, a nivelului de trai şi a
relaţiilor dintre statele membre.
În ceea ce priveşte impunerea unei noi ordini internaţionale în domeniul economic şi
monetar trebuie subliniat că statele europene au urmărit crearea unei „pieţe comune”, esenţială
pentru mai multe state europene, în scopul unei mai eficiente utilizări a capacităţii lor economice şi
tehnice. Astfel că s-a început prin crearea unei pieţe comune în domeniile carbonifer şi siderurgic,
cu suprimarea taxelor vamale, a cantităţilor ce pot fi importate sau exportate şi a acordurilor de
cartel, ea fiind deschisă şi altor state31. În acest sens statele europene au dorit să realizeze o integrare
mai profundă, astfel că în jurul anilor ’50 au renunţat la tradiţionala schemă a acordurilor de
cooperare adoptând structurile de integrare.
28
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) Am precizat că la sfârşitul anilor 1940 construcţia
europeană a demarat prin constituirea mai multor organizaţii de cooperare; astfel în domeniul economic a fost înfiinţată
la 16 aprilie 1948 Organizaţia Europeana de Cooperare Economica (OECE), ca o condiţie de acordare a posibilităţii de
a gestiona în comun ajutorul american oferit statelor europene în cadrul Planului Marshall. Ea a devenit, mai târziu,
Organizaţia pentru cooperare economica şi dezvoltare (OCED) prin intrarea în organizaţie a SUA şi Canadei în 1960.
Obiectivele OCDE erau organizarea cooperării economice în ţările cu economie de piaţă, coordonarea politicilor lor
economice, armonizarea eforturilor acestora în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare (scăderea restricţiilor vamale,
diminuarea progresivă a contingentelor la importuri, cooperarea monetară, armonizarea politicilor statale de asistenţă,
lupta împotriva inflaţiei, contra şomajului, ş.a. ).
Organele Organizaţiei erau:
- Consiliul de Miniştrii, care se reuneşte de mai multe ori pe an la nivelul miniştrilor de externe şi ai economiilor, ori la
nivelul ambasadelor mai ales. Consiliul adoptă decizii obligatorii ori recomandări pentru statele membre cu unanimitate
de voturi; Consiliul a creat o serie de Comitete tehnice;
- Comitetul executiv restrâns este însărcinat să pregătească şi să aducă la îndeplinire hotărârile adoptate de Consiliu
precum şi să coordoneze administrativ, îndeplinind rolul unei comisii permanente a acestuia;
- Secretariatul are competenţă de natură administrativă şi e constituit din funcţionari detaşaţi de administraţiile
naţionale, condus de un secretar general, numit pe o perioadă de 5 ani.
Organizaţia elabora decizii, recomandări, acorduri şi rezoluţii. Unele decizii şi rezoluţii erau de ordin intern şi se
refereau la activităţile curente ale organizaţiei. Acordurile se puteau încheia cu statele membre, cu cele nemembre, cu
organizaţiile internaţionale; în general, astfel de acorduri se refereau la probleme de cooperare. Recomandările erau
adresate statelor membre şi nu aveau forţă obligatorie.
29
Cooperarea politică s-a concretizat prin înfiinţarea Consiliului Europei la 5 mai 1949, cu sediul la Strasbourg.
Consiliul şi-a desfăşurat prima reuniune în perioada 8august-8septembrie 1949.
30
Grigore Geamănu – Drept internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 348-350
31
Ioan Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 80-81
7
Organizaţia internaţională regională cu cel mai ridicat grad de integrare avea să fie Uniunea
Europeană. Constituirea acesteia s-a desfăşurat lent începând cu Tratatul de la Paris din 1951 prin
care a fost creată Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, în vreme ce prin Tratatele de la
Roma din 1957 au fost create Comunitatea economică europeană şi Comunitatea europeană a
energiei atomice.
1.2.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA / CECO)
C.E.C.A. a apărut din iniţiativă franceză, un rol important în apariţia ei fiindu-i atribuit lui
Jean Monnet, preşedintele Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa. El a primit de la Robert
Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei misiunea de a realiza un sistem prin intermediul
căruia să reintegreze R.F.G. în conceptul european; în acest sens el a propus ca producţia de cărbune
şi oţel din Franţa şi Germania să fie administrată de către un organism supranaţional.
La 9 mai 1950, Robert Schuman, primind fără rezerve propunerea lui J. Monnet, a lansat
DECLARATIA prin care propunea înfiinţarea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă
potrivit metodelor supranaţionale ce implică părăsirea metodelor tradiţionale de cooperare dintre
state. Realizarea acestei pieţe a fost considerată un prim pas pe calea dezvoltărilor ulterioare. Planul
Schuman a fost acceptat de : Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg.
Tratatul instituind C.E.C.O. a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris şi încheiat pentru o
perioadă de 50 de ani, fiind ratificat de cele 6 state a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. C.E.C.A. este
prima dintre Comunităţi şi îşi găseşte originea în Planul Schuman, din 9 mai 1950, care propune
partenerilor europeni să pună în comun producţia vizând chiar şi distribuţia cărbunelui, fierului şi
oţelului.
Statele membre ale Benelux32 şi Italia s-au alăturat Franţei şi Germaniei, pe când Marea
Britanie a rămas deoparte, invocând necesităţile politicii sale naţionale şi legăturile privilegiate cu
Commonwealth. Reţinerea ei a avut drept cauză caracterul supranaţional al Comunităţii, prin care
Marea Britanie vedea o prea mare cedare a unei părţi din suveranitatea naţională, ea acceptând doar
relaţii de coordonare cu Comunitatea.
Acest prim tratat a realizat o integrare mai profundă decât aceea care va rezulta din Tratatele
semnate în 1957. Tratatul de la Paris va stabili ca atribuţiile referitoare la industriile cărbunelui şi
oţelului să treacă din mâinile celor 6 state membre în sarcina instituţiilor comunitare nou formate,
înfiinţând aceste instituţii şi definindu-le funcţiile.
32
Denumire prescurtată pentru uniunea instituită de Belgia, Olanda şi Luxemburg, în scopul coordonării politice şi
economice a acestora. Uniunea se înfiinţează printr-o Convenţie în 1944 şi intră în vigoare în 1948. La început a avut un
caracter de uniune vamală, însă potrivit Tratatului încheiat în 1958, intrat în vigoare în 1960 s-a transformat într-o
uniune economică.
8
Tratatul a fost semnat pentru o perioadă de 50 de ani. Efectele sale au încetat la data de 23
iulie 2002. Prin constituirea C.E.C.O. se va trece de la Europa „cooperării” la Europa „integrării”,
căutându-se domeniile cele mai potrivite, care să fie alăturate cărbunelui şi oţelului33.
Potrivit art.1, par.1 din Protocolul asupra consecinţelor financiare ale încetării Tratatului
instituind C.E.C.O. şi a Fondului de cercetare pentru cărbune şi oţel, anexat Tratatului de constituire
C.E.C.O.: „cu toate bunurile şi obligaţiile C.E.C.O. aşa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002,
sunt transferate Comunităţii Europene, începând cu data de 24 iulie 2002”.
Organizaţia care urmărea să asigure raţionalizarea producţiei şi să desfiinţeze piedicile din
calea liberei circulaţii, a contribuit în mod semnificativ la creşterea producţiei în statele membre,
dar şi la apropierea politică dintre acestea, prin unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică, creşterea
profiturilor şi menţinerea unei pieţe supusă anumitor reguli şi practici restrictive.
O dată ce tratatul a fost semnat, ÎNALTA AUTORITATE, prezidată de Jean Monnet, se
instala la Luxemburg, începându-şi activitatea; Jean Monnet a fost primul preşedinte al executivului
comunitar. Alături de Înalta Autoritate, îndeplinirea sarcinilor organizaţiei era asigurată prin
Consiliul special de miniştri, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie; tratatul instituind
C.E.C.O. a ieşit din vigoare la 23 iulie 2002.
Trebuie remarcat modul de finanţare a C.E.C.O. – printr-un impozit plătit direct de
societăţile de oţel şi cărbune şi nu prin contribuţii ale statelor membre.
Tratatul instituind C.E.C.O. reprezenta „constituirea unei Europe politice, pornind de la
construirea unei Europe economice”34. Acest Tratat semnifică momentul naşterii „Europei celor 6”,
deoarece instituia prima organizaţie europeană de tip federal, independentă de guvernele statelor
membre şi dotată cu atribuţiile necesare realizării prevederilor înscrise în Tratat35.
1.2.2. Comunitatea economică europeană (C.E.E.) şi Comunitatea europeană a energiei

atomice (C.E.E.A. / Euroatom)
Premise
Războiul din Coreea a determinat reînarmarea Germaniei. Acest lucru a condus la
formularea unor noi propuneri franceze. Astfel, a fost prezentat în octombrie 1950 “Planul Pleven”,
care propunea să se recurgă cu anumite adaptări, la metoda supranaţională de apărare.
Comunitatea europeană de apărare (C.E.A.) trebuia să se traducă prin înfiinţarea unei armate
33
Dana Victoria Savu – Integrare europeană, Editura Oscar Print, 1996, pag. 43
34
Louis Cartou – Communautés Européennes, Précis, Dalloy, Paris, 1991, pag. 51
35
9
europene integrate, ceea ce implică realizarea unei Comunităţi politice. Un tratat în acest sens a fost
semnat la 27 mai 1952.
Proiectul C.E.A. a fost abandonat ca urmare a refuzului Adunării Naţionale Franceze, în 30
august 1954 de a deschide dezbaterile asupra împuternicirii de rectificare. Acest eşec a antrenat,
totodată, abandonarea Comunităţii politice (un anteproiect elaborat de o Adunare ad-hoc, formată
din membrii Adunării C.E.C.O. şi din membrii supleanţi). Anteproiectul a fost trimis la 9 martie
1953 guvernelor celor 6 state semnatare ale Tratatului de la Paris.
Eşecul Comunităţii Europene a Apărării şi închiderea drumului unei Europe militare unite
va marca sfârşitul tentativei de înfăptuire a unei unităţi politice a Europei. Cu excepţia domeniului
cărbunelui şi oţelului, toate eforturile de creare a unor autorităţi supranaţionale eşuaseră. În aceste
moment se va aprecia că numai planul economic este cel care poate asigura construcţia europeană
şi, de aceea, integrarea europeană trebuie urmărită, în primul rând, pe cale economică prin
integrarea tuturor sectoarelor economice, dezvoltarea unor instituţii comune, asigurarea fuziunii
progresive a economiilor naţionale, creare unei pieţe comune şi armonizarea treptată a politicilor
sociale naţionale.
Reînarmarea Germaniei intervine în temeiul acordurilor de la Paris încheiate la 23 octombrie
1954, urmând aderarea Germaniei la NATO şi U.E.O. Învăţând din acest eşec, care a produs o serie
de perturbări în procesul de integrare europeană36, construcţia comunitară a fost readusă în discuţie
prin Conferinţa Europeană de la Messina (1-2 iunie 1955), care a contribuit la depăşirea crizei,
subliniindu-se că doar un plan economic comun urmă să ducă la crearea unei pieţe comune.
Cu această ocazie Franţa a susţinut ca integrarea să se refere la domenii ca: transporturile,
poşta, telecomunicaţiile, energia nucleară şi electricitatea, în vreme ce Germania şi Italia aveau
poziţii mai rezervate faţă de o piaţă comună generalizată.
Pentru a depăşi aceste divergenţe va avea loc o negociere angajată pe baza „Raportului
Spaak”37 din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală, înfiinţarea a încă două
comunităţi, pe de-o parte o Comunitate economică generală şi pe de alta, o comunitate în domeniul
utilizării paşnice a energiei atomice. De asemenea, în raport se arăta că pentru fuziunea pieţelor era
necesară eliminarea restricţiilor vamale, promovarea liberei concurenţe şi armonizarea legislaţiei
ţărilor membre al Pieţei Comune38.
Tratatele instituind CEEA şi CEE au fost semnate la Roma la 25 martie 1957, în aceeaşi zi a
fost semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune (Adunarea parlamentară comună şi
Curtea de Justiţie). Ambele tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
36
Philipp Manin – Les Communautés européennes, L’Union européenne, Droit institutional, Paris, Ed. A. Pedone, 1993,
pag. 9
37
După numele iniţiatorului său – Paul Henry Spaak – ministru de Externe al Belgiei
38
Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană
10
Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană a fost semnat la Roma la 25 martie
1957, în acelaşi timp cu Tratatul instituind C.E.E.A., şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tratatul prezintă aceleaşi obiective, are aceleaşi instituţii şi se sprijină pe aceleaşi mecanisme ca şi
Tratatul instituind C.E.E.A., urmărind cu precădere expansiunea comercială internaţională a
economiei occidentale39, în vederea reconcilierii franco-germane.
Finalitatea Tratatului vizează:
- expansiunea comercială internaţională a economiei occidentale, în vederea reconcilierii franco-
germane;
- extinderea întregului sistem la toate produsele şi la toate activităţile economice cu excepţia:
domeniilor rezervate în mod excepţional, precum atomul, cărbunele şi oţelul şi a prerogativelor
lăsate suveranităţii statelor membre în anumite sectoare, precum: materialul de război, producţia şi
comerţul cu arme etc.;
- înlăturarea obstacolelor privind libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor;
- deschiderea unui spaţiu economic larg;
- crearea unei pieţe în care întreprinderile (operatorii economici principali) din cele 6 state să poată
acţiona într-o concurenţă loială şi reală pentru profilul comun al tuturor partenerilor şi
consumatorilor;
cu precizarea că în 12 ani trebuiau eliminate obstacolele care se impuneau liberei circulaţii a
persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor.
În cadrul Comunităţii s-a instituit un tarif vamal comun pentru uniformizarea condiţiilor de
intrare a importurilor în acest nou ansamblu, urmărindu-se totodată eliminarea piedicilor vamale,
organizarea unei bune funcţionări a concurenţei şi apropierea legislaţiilor naţionale. Desăvârşirea
Uniunii Vamale a avut loc la 1 iulie 1968, cu un an şi jumătate mai devreme de data stabilită.
Dacă C.E.C.O. fusese concepută pentru 50 de ani, Comunitatea Economică Europeană avea
o durată nelimitată, organizaţia care devenea subiect de drept internaţional, având, de asemenea,
personalitate juridică, atribuţii proprii şi capacitate de reprezentare internaţională, cu puteri reale
izvorâte din limitarea unor competenţe ale statelor membre sau din transferul de atribuţii ale
acestora în favoarea Comunităţii.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom - CEEA)
39
Augustin Fuerea – Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 5
11
Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost semnat la Roma la 25
martie 1957 şi a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. Tratatul de creare a CEEA avea ca
obiectiv principal, aşa cum se arată şi în art.1: contribuirea la stabilirea condiţiilor necesare formării
şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterea nivelului de trai în statele membre şi dezvoltarea
schimburilor cu alte ţări40.
Raţiunea înfiinţării acestei comunităţi este dată de faptul că arma nucleară nu putea să
rămână monopolul Rusiei, SUA şi Marii Britanii, urmărindu-se, în acelaşi timp, pregătirea şi
dezvoltarea industriilor nucleare din ţările membre şi aplicarea acestora exclusiv în domeniul civil
şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul energiei nucleare. Obiectivul nu era departe de cel
prevăzut de Tratatul instituind C.E.C.O., Tratatul cuprindea reglementări privind cooperarea în
domeniul de cercetare, difuzare a cunoştinţelor tehnice în materie nucleară civilă, protecţie sanitară
şi securitate civilă şi coordonarea investiţiilor41.
Încheierea Tratatului constituind această Comunitate urmărea, de asemenea, înlăturarea sau
diminuarea deficitului de energie al statelor membre, precum şi a rămânerii acestora în urmă faţă de
state ca S.U.A. sau Anglia, subliniind că statele membre erau nevoite să îşi dezvolte sectorul
energetic nuclear pentru satisfacerea intereselor naţionale şi regionale.
Instituţiile acestei Comunităţi erau diferite de cele ale Tratatului de la Paris, dar identice cu
cele înfiinţate prin Tratatul care a pus bazele CEE. Acestea sunt: Comisia, Adunarea, Consiliul,
Curtea de Justiţie, Comisia şi Consiliul erau asistate de un Comitet economic şi social.
Finalitatea Comunităţii viza:
- în domeniul producţiei: pregătirea condiţiilor proprii formării şi dezvoltării rapide a industriei
nucleare a celor 6;
- în domeniul comercial: favoriza exploatarea în comun a mijloacelor statelor şi întreprinderilor
vizate;
- în domeniul protecţiei intelectuale: prevedea un schimb de informaţii şi un sistem original de
brevete de invenţie.
În baza acestui Tratat, statele membre s-au obligat să adopte măsurile care se impuneau
pentru a împiedica orice utilizare ilicită a materialelor nucleare şi pentru a proteja sănătatea
populaţiei.
După înfiinţarea celor trei Comunităţi era evident că procesul integraţionist avea un trend
ascendent înspre crearea Uniunii Europene, ilustrat chiar de modul în care era abordată ideea
comunitară în Preambulul Tratatelor de la Paris şi Roma.
Toate aceste realizări economice şi politice din domeniul fenomenului integraţionist nu s-au
înfăptuit fără dificultăţi şi contradicţii, însă o asemenea încercare fără precedent în istorie a
40
Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 30
41
Ioan Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 83-84
12
însemnat o revoluţionare în gândirea şi practica conducerii statelor. Ea reprezintă, totodată,
depăşirea obstacolelor generate de diferenţele de limbă, cultură, tradiţie, sisteme juridice şi
economice, de elementele conştiinţei naţionale.
Aceste două Comunităţi se bazau pe o structură instituţionalizată similară celei a C.E.C.O. ,
adică aveau patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi existau unele diferenţe în denumire
şi conţinutul atribuţiilor.
Tratatele C.E.C.O. şi C.E.E.A. au instituit pieţe comune sectoriale cuprinzând reglementări
economice mai dezvoltate. Ele sunt tratate-legi, spre deosebire de Tratatul C.E.E. care este un tratat-
cadru pentru că defineşte obiectivele, precizează principiile şi regulile cărora instituţiile comunitare
trebuie să li se supună. Tratatele C.E.C.O. şi C.E.E.A. conţin prevederi detaliate prin care se acordă
instituţiilor reglementate mai mult un rol de execuţie, în vreme ce Tratatul C.E.E. stabileşte
obiectivele instituţiilor, acestora revenindu-le sarcina de a le realiza.
Spre deosebire de C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A. au fost finanţate până în 1970 prin
contribuţii financiare furnizate de statele membre. Regimul financiar al Comunităţilor se va
modifica prin înlocuirea contribuţiilor financiare ale statele membre cu resurse proprii comunitare42.
1.2.3. Succinte consideraţii privind evoluţia procesului de constituire a Uniunii Europene
Procesul de constituire a Uniunii Europene se va desfăşura în două direcţii:

- perfecţionare instituţională de integrare şi
- extindere geografică.
1.2.3.1. Perfecţionarea instituţională
Perfecţionarea instituţională a Comunităţilor Europene este văzută de majoritatea autorilor

ca rezultatul unor crize şi eşecuri, care vor duce la adoptarea unor reglementări juridice care să
modifice tratatele iniţiale, cu sublinierea 43, însă, că un rol important în perfecţionarea instituţională
l-au avut şi rezultatele obţinute prin integrare, deoarece acestea au determinat unirea eforturilor
comune în vederea evoluţiei procesului de integrare.
Cum cele trei Comunităţi cu domenii de activitate specifice aveau o structură instituţională
proprie şi distinctă, s-a considerat că pentru realizarea unei uniuni europene veritabile, trebuia să
existe o singură organizaţie, nu trei. Întrucât acest obiectiv părea greu de atins, s-a adoptat politica
42
Prin apariţia Deciziei din 21 aprilie 1970
43
Subliniere aparţinând profesorului Viorel Marcu
13
paşilor mărunţi, considerându-se că un prim pas ar putea fi reprezentat de unificarea instituţiilor
comunitare44.
A. Prin Tratatul instituind C.E.C.O. din 1951 erau prevăzute următoarele autorităţi:
- Înalta Autoritate – instituţie supranaţională ce reprezenta interesele comunitare şi care era
supusă controlului Adunării Parlamentare deţinea esenţialul puterii executive,
- Consiliul Special de Miniştri – instituţie interguvernamentală ce reprezenta statele naţionale
membre, făcând legătura între acestea şi acţiunile Înaltei Autorităţi,
- Adunarea Comună numită şi Adunarea Parlamentară, care reprezenta interesele
popoarelor membre, avea caracter net parlamentar şi era în acelaşi timp o instituţie de
control democratic al factorului executiv (bi-executiv: Înalta Autoritate şi Consiliul de
miniştri)
- Curtea de Justiţie – veghea la respectarea prevederilor tratatului şi soluţiona diferendele
dintre statele membre ori particulari şi Înalta Autoritate.
Pornind de la aceste patru instituţii se vor dezvolta, cunoscând o serie de transformări,
actualele instituţii ale Uniunii Europene.
Pentru prima dată, însă, va fi abandonată ideea clasică a celor trei puteri – legislativă,
executivă şi judecătorească – în favoarea unei structuri formată din patru autorităţi din ideea de a se
pune accentul pe reprezentarea intereselor comunitare, ale statelor membre şi ale populaţiilor
acestora. În acest sens putem arăta că, spre deosebire de o structură statală, în cadrul structurii
comunitare puterea legislativă nu aparţine doar Parlamentul European, ci şi Consiliului, iar la rândul
său, Comisia nu poate fi asimilată unei adevărate puteri naţionale.
B. Ulterior au fost semnate, în acelaşi timp, Tratatele instituind C.E.E.A. şi C.E.E.

Odată cu semnarea tratatelor a fost semnată şi Convenţia referitoare la unele instituţii
comune ale Comunităţilor, prin care se va stabili:
- o Adunare unică sub numele de Adunarea parlamentară europeană (Adunarea Comună
a C.E.C.O. se va unifica cu Adunările C.E.E.A. şi C.E.E). şi
- o Curte de Justiţie unică (fiind unificate Curtea de Justiţie a C.E.C.O. cu cele două Curţi
ale C.E.E.A. şi C.E.E),
- de asemenea, pentru C.E.E.A. şi C.E.E. un alt organ comun a fost Comitetul Economic şi
Social;
aceasta avea să fie prima etapă a modificărilor în ceea ce priveşte structura instituţională a
Comunităţilor.
44
Ideea fiind susţinută şi de considerente de eficienţă a acestora şi de reducere a costurilor.
14
C. Cea de-a doua etapă avea să fie reprezentată de Tratatul de fuziune, semnat la
Bruxelles45 la 8 aprilie 1965, tratat care va impune Comunităţilor o structură instituţională unică:
– un Consiliu unic (aceasta înseamnă că Consiliul Special de Miniştri prevăzut în Tratatul
C.E.C.O. şi Consiliul prevăzută în Tratatul C.E.E.A. şi Consiliul prevăzută în Tratatul
C.E.E. vor înceta să mai funcţioneze separat şi se vor uni formând un Consiliu unic),
– o Comisie unică46 (aceasta înseamnă că Înalta Autoritate prevăzută în Tratatul C.E.C.O.
şi Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E.A. şi Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E. vor
înceta să mai funcţioneze separat şi se vor uni formând o Comisie unică),
Adoptarea acestui Tratat47 privind fuzionarea executivului celor trei comunităţi a fost
generată de marginalizarea C.E.C.O. şi de atitudinea de neîncredere a guvernului francez faţă de
C.E.E.A., în contextul în care C.E.E. era considerată componenta de bază, iar celelalte două doar
organizaţii de strictă specializare.
D. Mai mulţi autori48 consideră că cea de-a treia etapă al procesului de unificare
instituţională ar fi marcată de momentul în care prin Tratatul de la Maastricht celor patru instituţii li
se va adăuga Curtea de Conturi – care va primi cu acest prilej statutul de instituţie.
Tratatul instituind C.E.49 prezintă în partea a cincea, ca instituţii ale comunităţii:

 Parlamentul european
 Consiliul
 Comisia
 Curtea de justiţie
 Curtea de conturi
1. Parlamentul european a apărut încă din Tratatele institutive, sub denumirea de Adunare
Comună în Tratatul instituind C.E.C.A. şi Adunare în Tratatul instituind C.E.E. şi C.E.E.A., apoi
45
Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie1967 şi mai este cunoscut sub denumirea de „Tratatul de fuziune a executivului
comunităţilor”.
46
Unificarea Comisiei a fost considerată ca o mare realizare, având în vedere rolul acesteia în activităţile comunităţilor.
Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, comisiilor de control, a bugetelor şi administraţiilor; a mai stabilit
reprezentarea fiecărui stat în comisie şi durata mandatului.
47
Prin acest Tratat s-au avut în vedere măsuri importante ca: finanţarea comunităţilor din resurse proprii, creşterea
atribuţiilor Parlamentului european în ceea ce priveşte adoptarea bugetului, crearea Curţii de Conturi, alegerea
Parlamentului european prin vot universal. În paralel urmărindu-se şi unificarea politică.
48
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999, pag.
96,
49
Tratatul instituind Comunitatea Europeană
15
prin rezoluţia din 1958 cele trei instituţii au fost reunite într-una singură Adunare parlamentară
europeană, în 1962 stabilindu-se denumirea de Parlament european, denumire ce va fi consfinţită şi
în Actul Unic European.
Parlamentul european este unicameral şi este alcătuit din reprezentanţii popoarelor aleşi prin
vot universal şi direct50 pentru un mandat de 5 ani; primele alegeri pentru Parlamentul european s-au
desfăşurat în 1979.
Parlamentul european are îndrituirea de a-şi adopta propriul Regulament interior. El se
întruneşte în sesiuni anuale, convocate în a doua zi de marţi a lunii martie, sesiunea anuală fiind
organizată în sesiuni de câte o săptămână în fiecare lună, totalizând aproximativ 60 de zile pe an.
Cât priveşte organizarea sa internă, Parlamentul cuprinde biroul, conferinţa preşedinţilor, comisiile
permanente şi temporare şi grupurile parlamentare.
Parlamentul european poate lucra şi în sesiuni extraordinare, la convocarea: majorităţii
eurodeputaţilor, a Consiliului european sau a Comisiei europene. Lucrările Parlamentului se
desfăşoară în trei oraşe diferite. Secretariatul se găseşte la Luxembourg, comisiile parlamentare se
reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la
Bruxelles.
Principalele atribuţii51 ale Parlamentului european sunt:
- în domeniul elaborării deciziilor (formele prin care Parlamentul european participă la procesul
legislativ sunt următoarele: procedura de codecizie 52, avizul conform53, avizul consultativ
obligatoriu54, procedura de cooperare55, procedura de consultare simplă56),
50
Iniţial Adunarea era formată din delegaţi desemnaţi de fiecare parlament naţional, pentru a conferi mai multă
reprezentativitate organului s-a considerat că alegerea membrilor săi trebuie să se facă prin vot universal şi direct,
conform unei proceduri unitare pentru toate statele membre.
51
Funcţiile Parlamentului sunt mai mult simbolice, comparativ cu cele exercitate de un parlament naţional, pentru că el
nu poate desemna un Guvern, având putere de supervizare doar asupra Comisiei, nu şi asupra Consiliului.
52
Tratatul de la Maastricht a instituit procedura de adoptare a actelor comunitare prin care Parlamentul să decidă
împreună cu Consiliul, în acest sens inovaţia a făcut din Parlament factorul de codecizie, conferindu-i dreptul de veto,
fără ca prin acestea să putem spune că Parlamentul a devenit un colegislator
53
Parlamentul exercită, în mod tradiţional un rol consultativ în elaborarea actelor comunitare, fără, însă, a avea putere
legislativă în sistemul comunitar. El este chemat să dea avize conforme. Avizul conform este dat cu majoritatea absolută
a membrilor Parlamentului şi nu se aplică decât acordurilor de adeziune la Comunitate, acordurilor de asociere şi
protocoalelor la aceste acorduri.
54
Avizul consultativ obligatoriu reprezintă o procedură prin care Consiliul este împiedicat să adopte o decizie fără
avizul Parlamentului.
55
Procedura de cooperare se aplică pentru adoptarea unor măsuri referitoare la piaţa internă, libera circulaţie a
persoanelor, libera prestaţie de servicii, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică,
reglementările privind interzicerea discriminării, armonizarea monedelor naţionale în cadrul monedei unice. Această
procedură a fost instaurată de Actul Unic şi dă posibilitatea Parlamentului să respingă la a doua lectură cu majoritatea
absolută a membrilor poziţia Consiliul, situaţie în care Consiliul nu va putea statua decât în unanimitate.
56
Procedura de consultare simplă este o procedură legislativă de bază a Comunităţii şi obligă Consiliul ca să consulte
Parlamentul înainte de adoptarea oricărei condiţii sub condiţia nulităţii actului. Ea se aplică în cazul măsurilor luate în
cadrul politicii comune, a unor decizii cu caracter instituţional sau bugetar sau în materie fiscală.
16
- de competenţă bugetară (se poate spune că în actuala aşezare a competenţelor puterea bugetară
este un instrument privilegiat prin care poate fi exprimată puterea politică; în acelaşi timp această
atribuţie îi permite Parlamentului să negocieze de la egal la egal cu Consiliul),
- de supraveghere şi control politic (Parlamentul supraveghează Comisia, îi dezbate raportul
general anul şi poate controla activitatea Comisiei chiar prin introducerea unei moţiuni de cenzură),
- de anchetă şi mediere (poate constitui o comisie temporară de anchetă) ,
- de a primi petiţii de la cetăţenii Uniunii (cetăţenii europeni, individual sau în grup, îşi pot exercita
dreptul la petiţie cu privire la probleme care se află în jurisdicţia Uniunii Europene),
- de a numi şi destitui un mediator (O noutate a Tratatului de la Maastricht este instituţia
Mediatorului, care are ca principală atribuţie aceea de a primi plângerile oricărui cetăţean al Uniunii
privind cazurile de proastă administrare în acţiunea instituţiilor sau organelor comunitare, cu
excepţia Curţii de Justiţie. Mandatul mediatorului este egal cu cel al parlamentarilor, există
posibilitatea realegerii şi el poate fi demis doar de Curtea de Justiţie),
- de a ratifica sau respinge acorduri internaţionale,
- de relaţii externe etc.
Funcţiile exercitate de Parlament sunt simbolice în comparaţie cu cele exercitate de un
parlament naţional. Parlamentul european are doar rol consultativ în elaborarea actelor comunitare,
abia mai târziu primeşte putere de codecizie legislativă. Iniţial el nu are competenţă de iniţiativă,
abia prin Tratatul asupra Uniunii Europene este recunoscut dreptul de iniţiativă al Parlamentului,
prin care i se atribuie în mod oficial dreptul de a cere Comisiei să elaboreze propuneri.
Obligaţia de a consulta Parlamentul se intensifică abia după Actul Unic European prin
procedura cooperării, lăsându-se însă Consiliului ultimul cuvânt
Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate 57, în afara atribuţiilor de control,
Parlamentul rămâne un organ cu caracter preponderent consultativ. Alţi autori sunt de părere că
Parlamentul european, în calitatea sa de instituţie comunitară, este o expresie a instituţionalizării
puterii comunitare, fiind unul din instrumentele politice prin care se realizează suveranitatea
comunitară.
În cadrul procesului de consolidare a Comunităţilor Europene rolul acestei instituţii a
devenit din ce în ce mai important, motiv pentru care i se vor delimita atribuţiile în raport cu
celelalte instituţii europene şi i se vor preciza clar competenţele58.
2. Consiliul
Instituţia Consiliului a apărut în tratatele constitutive, având iniţial denumiri diferite:
57
J. Boulouis - – Droit institutional de l’Union Europeenes, 5 edition, Montchrestien, Paris, 1995
58
pag. 100
17
- Consiliul Special de Miniştri în Tratatul instituind C.E.C.O. şi
- Consiliul în Tratatele instituind C.E.E. şi C.E.E.A.,
- iar ulterior prin unificarea instituţiilor prin Tratatul de la Bruxelles se va institui un Consiliu unic.
Consiliul Comunităţilor Europene este acea instituţie comunitară căreia i s-au încredinţat
importante atribuţii prin intermediul Tratelor comunitare. El reprezintă centrul de greutate al
sistemului instituţional al Comunităţilor fiind în esenţă organul principal dotat cu putere de decizie,
de altfel ceea ce caracterizează această instituţie, după părerea unor autori 59, este calitatea sa de for
comunitar însărcinat cu adoptarea legislaţiei şi a deciziilor esenţiale privind comunitatea.
Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, reprezentant care
trebuie să aibă calitatea de membru al guvernului60 statului respectiv. Componenţa Consiliului este
variabilă în funcţie de ordinea de zi, cele mai frecvente consilii fiind cele destinate afacerilor,
agriculturii, economiei şi finanţelor.
Principalul rol al Consiliului este de a reprezenta statele membre ale Uniunii Europene,
exprimând şi legitimitatea statală a Comunităţilor.
În Tratatul instituind C.E.C.O. Consiliul îşi exercita atribuţiile în vederea armonizării
acţiunii Înaltei Autorităţi cu cea a guvernelor responsabile de politica generală din ţările lor.
Consiliul avea rol consultativ putând adopta avize conforme sau nu, în cazuri mai rare putând
adopta şi decizii.
În Tratatul instituind C.E.E.A. şi C.E.E. Consiliul avea sarcina de a coordona acţiunile
comunitare cu acţiunile statelor membre, spre deosebire însă de Tratatul instituind C.E.C.O.,
conforma acestor două tratate Consiliul era investit cu competenţe normative, fiind un veritabil
legiuitor.
Conform Tratatului instituind C.E. Consiliul61 asigură coordonarea politicilor economice ale
statelor membre, dispune de putere de decizie şi conferă Comisiei prin actele pe care le adoptă
atribuţii de executare a normelor. Conform aceluiaşi tratat Consiliul apare în sistemul comunitar ca
legiuitor de drept comun şi deţine puterea de decizie.
Conform Actului Unic European Consiliul conferă Comisiei competenţele de executare a
unor reguli stabilite de acesta. La rândul său uniunea monetară impune Consiliului o intervenţie
59
60
Aceştia sunt în general miniştrii afacerilor externe, de finanţe sau ai agriculturii
61
Conform Tratatul instituind C.E.E.A. Consiliul adoptă măsuri care relevă competenţa sa în vederea coordonării
acţiunilor dintre statele membre şi Comunitate.
Conform Tratatului instituind C.E.C.A. Consiliul îşi exercită atribuţiile în vederea armonizării acţiunii Comisiei cu
cea a guvernelor responsabile de politica generală din ţările lor, în acest sens Consiliul şi Comisia efectuând schimburi
de informaţii şi consultări reciproce. Consiliul are un rol consultativ, tradus prin dreptul acestuia de a adopta avize, în
rare cazuri adoptând decizii (deşi în acest tratat Consiliul este o instituţie consultativă, are un rol neobişnuit de tutelă a
Comisiei – Înalta Autoritate).
Conform Tratatului instituind C.E. Consiliul îşi exercită atribuţiile apare ca legiuitor de drept comun în sistemul
comunitar, deţinând puterea de decizie
18
importantă în coordonarea politicilor economice şi sociale ale statelor membre în interiorul zonei
Euro62.
Trebuie subliniat că în sistemul comunitar Consiliul deţine puterea de decizie, el având, de
asemenea, un rol semnificativ în cadrul PESC. Cu precizarea că unele atribuţii în materie legislativă
au fost delegate de Consiliu Comisiei, prin procedura delegării de putere acceptată prin Actul Unic
European.
Principalele structuri de lucru ale Consiliului sunt: Preşedinţia, Secretariatul general,
Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre, grupuri de experţi, Comitetul special
pentru agricultură, Comitetul monetar, Comitetul politic, Comitetul pentru vize, Comitetul
economic şi social şi Comitetul regiunilor.
Nu trebuie făcută confuzia între:
- Consiliul european63,
- Consiliul Uniunii Europene64 (sau Consiliul de miniştri)
- Consiliul Europei65, (diferenţa este subliniată şi în tabelele de la Anexa 3).
3. Comisia
Comisia a fost reglementă în Tratatului instituind C.E.C.O. sub denumirea de Înalta

Autoritate, în Tratatele de la Roma reglementând cele două Comunităţi, a energiei atomice şi
economică, reglementa Comisia, iar unificarea instituţiilor prin Tratatul de la Bruxelles este
instituită o Comisie unică.
Conform Tratatului instituind C.E., Comisia asigură funcţionarea şi dezvoltarea pieţei
comune, are putere de decizie proprie şi participă la formularea de acte ale Consiliului şi
62
Augustin Fuerea – Manualul Uniunii Europene, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004, pag. 83-84
63
Cu ocazia summit-ului de la Pari din 1974 se adoptă un comunicat final prin care se stabileşte ca aceste reuniuni ale
şefilor de stat şi de guvern să devină periodice, de 2, 3 ori pe an şi se instituie şi denumirea de „ Consiliu european”,
care apare ca o instanţă supranaţională, ce are ca singură vocaţie pe aceea de a trata afacerile europene, în ansamblul
lor.. Acest organism va fi reglementat expres de un act al Uniunii prin A.U.E. şi va fi instituţionalizat prin Tratatul de la
Maastricht. Prin acest ultim act care o reglementează instituţia va avea rolul de a defini orientările politice generale.
Consiliul european poate înfiinţa comisii ad-hoc şi comitete de direcţie pentru a-şi exercita atribuţiile ce-i revin şi poate
adopta decizii, orientări, directive şi declaraţii. Profesorul Augustin Fuerea sublinia în lucrarea sa „Instituţiile Uniunii
Europene” că această instituţie simbolizează însăşi unitatea instituţională.
64
Consiliul de Miniştri este un organ interguvernamental care constituie centrul de greutate instituţional al U.E., fiind
autoritatea principală cu putere de decizie. Consiliul adoptă norme juridice, regulamente, directive, decizii, ceea ce
înseamnă că dispune de o putere cvasi-legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul şi cu Comisia Europeană. Are puteri
decizionale şi asupra bugetului, alături de Parlamentul European.
65
Consiliul Europei a fost înfiinţat la dat de 5 mai 1949. Acesta are sediul la Strasbourg, iar prima lui reuniune a avut
loc în perioada 8 august - 8 septembrie 1949.
Consiliul Europei a fost înfiinţat în temeiul Statutului de la Londra din 9 mai 1949 şi a intrat în vigoare la 3 august
1949; reuneşte statele europene care beneficiau de un regim democratic pluralist şi ataşate idealurilor de promovare şi
protecţie a drepturilor omului, fiind un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel internaţional.
Cea mai importantă convenţie adoptată este : Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, instrument esenţial pentru activitatea
Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg.
19
Parlamentului european. Comisia formulează recomandări şi avize şi exercită competenţele
conferite de Consiliu.
Comisia66 este alcătuită din membri care au cetăţenia statelor membre. Fiecare stat are câte
un reprezentat în Consiliu, doar state mari ca: Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania
având câte doi reprezentanţi. Membrii Comisiei sunt aleşi pentru un mandat de 5 ani 67, în funcţie de
competenţele lor generale, şi trebuie să ofere garanţii de independenţă; ei nu pot să exercite pe
durata mandatului nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Similar miniştrilor unui guvern fiecare comisar este responsabil de un portofoliu sau de un
domeniu politic, iar funcţionarea Comisiei va fi dominată de principiul colegialităţii. Comisarii se
bucură de o serie de privilegii şi imunităţi, cum ar fi imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite
în exercitarea atribuţiilor ce le revin ca oficiali ai Comunităţii Europene şi scutirea de impozite pe
salarii, precum şi alte drepturi băneşti.
Ca instituţie executivă, Comisia implementează bugetul comunitar, administrează clauzele
protectoare în tratate şi legislaţie şi face faţă sarcinilor de execuţie şi gestiune, asigură respectarea
Tratatelor comunitare, are drept de iniţiativă legislativă şi-i cheamă în justiţie pe cei vinovaţi pentru
neîndeplinirea normelor comunitare; Comisia are însă şi un important rol politic, răspunzând în faţa
Parlamentului European. Comisia dispune şi de o procedură cu ajutorul căreia poate să urmărească
un stat membru care nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce i-au revenit din tratate.
Comisia are ca principal scop asigurarea identităţii proprii a fiecărei Comunităţi, punând în
valoare interesele comunitare, mai presus de interesele statelor membre68.
4. Curtea de Justiţie
Înfiinţarea unei instituţii jurisdicţionale s-a făcut resimţită din perioada lucrărilor
pregătitoare adoptării Tratatului instituind C.E.C.O.; la început au fost făcute mai multe propuneri,
cum ar fi înfiinţarea unei comisii de arbitraj sau recurgerea la serviciile unui organ de jurisdicţie
deja existent, însă în cele din urmă s-a optat pentru înfiinţarea unei Curţi de justiţie proprii. Prin
Convenţia din 1957 cele trei Comunităţi vor avea o Curte unică.
În scopul promovării şi protejării intereselor legitime ale participanţilor la raporturile
comunitare şi pentru garantarea interpretării şi aplicării corecte a Tratatelor institutive au fost
constituite organele comunitare de jurisdicţie – Curtea de justiţie şi, mai târziu, Tribunalul de primă
instanţă.
66
Conform Tratatului de fuziune din 1965 Comisa avea denumirea de „Comisia Comunităţilor Europene”, iar din 1993
odată cu constituirea Uniunii Europene vechea denumire aste înlocuită cu cea de „Comisie Europeană”.
67
Iniţial comisarii erau numiţi pe un mandat de 4 ani, însă din 1995 acesta s-a prelungit la 5 ani, cu posibilitatea
reînnoirii
68
20
Iniţial Curtea de justiţie a fost alcătuită dintr-un număr de 7 judecători şi 2 avocaţi generali,
numărul acestora a crescut, însă, pe măsură ce la Comunitate au aderat noi state, actualmente Curtea
fiind compusă din 25 judecători, care au un mandat de 6 ani ce poate fi reînnoit, deşi la o perioadă
de trei ani are loc o reînnoire parţială a judecătorilor şi avocaţilor, şi 8 avocaţi generali şi grefieri.
Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care oferă garanţiile de independenţă şi întrunesc condiţiile
cerute pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale în ţările lor.
Prin desemnarea câte unui judecător din fiecare stat membru, prin acordul comun al
guvernelor statelor membre, se asigură reprezentarea tuturor sistemelor juridice şi a şcolilor de
gândire juridică, punerea în valoarea a bogăţiei şi diversităţii experienţei judecătorilor, precum şi
prezenţa în permanenţă a câte unui judecător familiarizat cu sistemul juridic al fiecărui stat membru.
Curtea este condusă de un preşedinte ales pe o perioadă de trei ani care asigură buna
funcţionare a Curţii. Spre deosebire de celelalte instituţii comunitare, activităţile Curţii Europene de
Justiţie se desfăşoară exclusiv la Luxembourg, unde îşi are sediul.
Deciziile Curţii au valoare obligatorie şi executorie pe întreg teritoriul Comunităţilor,
creându-se ceea ce numim o ordine juridică unică – comunitate de drept, deoarece la deciziile Curţii
nu se poate face recurs în faţa tribunalelor naţionale.
Curtea este competentă să se pronunţe asupra legalităţii actelor adoptate de Parlament,
Consiliu şi Comisie, asupra litigiilor dintre statele membre sau dintre acestea şi instituţiile
comunitare, precum şi în cazul încălcării Tratatelor comunitare.
Curtea are ca obiectiv fundamental asigurarea respectării dreptului în interpretarea şi
aplicarea tratatelor, intervenind în toate domeniile ce decurg din aceasta, cu excepţia prevăzută de
Tratatul de Maastricht referitoare la domeniul politicii externe şi de securitate comună şi al justiţiei
şi afacerilor interne.
Ca urmare a faptului că numărul acţiunilor introduse la Curtea de Justiţie a crescut, în 1989 69
a fost înfiinţat Tribunalul de primă instanţă. Acesta este alcătuit din 25 judecători, aleşi pe o
perioadă de 6 ani, şi preia competenţe ale Curţii de justiţie, pronunţându-se în primă instanţă asupra
litigiilor dintre Comunităţi şi funcţionarii săi, precum şi în recursurile formulate împotriva
instituţiilor comunitare de persoanele fizice sau juridice din spaţiul comunitar.
5. Curtea de conturi
69
În baza hotărârii Consiliului - decizia 85/591 din 24 octombrie 1988
21
În vederea consolidării finanţării Comunităţilor prin resurse proprii şi a reformării procedurii
bugetare este înfiinţată Curtea de conturi70; ea va înlocui vechii Comisari prevăzuţi în Tratatul
C.E.C.A., precum şi Comisiile de control înfiinţate prin Tratatele instituind C.E.E. şi C.E.E.A.
Curtea de conturi este alcătuită din 25 membri care trebuie aleşi dintre persoanele care
aparţin sau au aparţinut instituţiilor de control extern sau care posedă calificare pentru această
funcţie, fiind obligaţi să prezinte toate garanţiile de independenţă. Aceştia au un mandat de 6 ani ce
poate fi reînnoit, funcţia fiind incompatibilă cu orice altă activitate profesională remunerată sau nu.
În ciuda numelui său, folosit mai mult pentru motive de prestigiu, Curtea de Conturi nu este
o jurisdicţie. Ea examinează legalitatea şi regularitatea cheltuielilor şi a încasărilor, asigurând buna
gestiune financiară în cadrul Comunităţilor. Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea
membrilor ce o compun.
Curtea de conturi are un rol dublu, pe de o parte exercită o funcţie de asistenţă a autorităţilor
bugetare, iar, pe de altă parte are responsabilitatea de a exercita controlul permanent al conturilor,
examinând conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţilor şi a organismelor create de
acestea71.
Paşi importanţi în progresul unificării instituţionale aduce şi articolul 3 al Tratatului asupra
Uniunii Europene prin care se statuează că Uniunea dispune de un cadru instituţional unic, care
asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, prin
respectarea şi dezvoltarea acquis-ului comunitar.
În Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa72 sunt prevăzute ca instituţii:
 Parlamentul European73,
 Consiliul European,
 Consiliul (numit „Consiliu”)
70
Curtea de conturi a fost prevăzută în Tratatul din 22 iulie 1975 – de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles şi
a fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht (1993)
71
72
În Titlul IV – „Instituţiile Uniunii” la Articolul I-19 intitulat „Instituţiile Uniunii” este prevăzut în alineatul 1 că
„Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care are drept scop:
- promovarea valorilor sale;
- urmărirea obiectivelor Uniunii;
- servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenelor şi cetăţenilor săi şi ale statelor membre;
- asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor sale”.
73
Articolul I-20: „Parlamentul European”
1. Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul , funcţiile legislativă şi bugetară. El exercită şi funcţiile de
control politic şi consultativă, conform condiţiilor stabilite prin Constituţie. Parlamentul European alege preşedintele
Comisiei Europene.
2. Parlamentul European este format din reprezentanţi ai cetăţenelor şi cetăţenilor Uniunii. Numărul lor nu va depăşi
şapte sute cincizeci. Reprezentarea cetăţenelor şi cetăţenilor se face în mod proporţional degresiv, stabilindu-se un prag
minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici un stat membru nu poate deţine mai mult de nouăzeci şi şase de
locuri. Consiliul European va adopta cu unanimitate de voturi, la propunerea Parlamentului şi cu aprobarea acestuia, o
decizie europeană stabilind componenţa Parlamentului, cu respectarea principiilor enunţate la teza I.
2bis. Membrii Parlamentului European vor fi aleşi pentru un mandat de cinci ani, prin sufragiu universal, liber şi secret.
3. Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.
22
 Comisia Europeană (numită „Comisia”)
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Se remarcă – element de noutate al Constituţiei în raport cu tratatele anterioare, includerea
Consiliului European în categoria instituţiilor Uniunii. Astfel, apreciem că nu are loc o redefinire a
termenului de instituţie, ci o reconsiderare a rolului şi poziţiei Consiliului European – ale cărui acte
vor produce, în conformitate cu Constituţia, efecte juridice, nu doar politice74.
Un moment important în relansarea instituţională l-a reprezentat Actul Unic European, în
sensul că prin acesta, pe plan instituţional se extinde domeniul în care Consiliul miniştrilor votează
cu majoritate calificată şi recunoaşte în mod oficial existenţa Consiliului European. Parlamentul
devine asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperării şi este instituită, de
asemenea, dubla jurisdicţie, prin crearea Tribunalului de primă instanţă şi sunt extinse competenţele
Curţii de Justiţie.
Prin unificarea instituţiilor comunitare s-a urmărit crearea cadrului instituţional unic menit
să asigure coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse pentru îndeplinirea obiectivelor Uniunii,
prin respectarea şi dezvoltarea acquis-ul comunitar75.
Observăm, aşadar, că:
- Consiliul reprezintă interesele statelor membre,
- Comisia apără interesele Comunităţilor
- Parlamentul reprezintă interesele popoarelor statelor membre,
- Curtea de Justiţie asigură respectarea regulilor de drept,
- Curtea de Conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.
Funcţiile instituţiilor comunitare nu se suprapun schemei lui Montesquieu, astfel omologul
puterii legislative este Consiliul, puterea bugetară este împărţită, Parlamentul putând contesta
Comisia, cu precizarea că Comisia este executivul, iar Consiliul cumulează funcţiile legislativă,
executivă şi guvernamentală76.
Aşadar, funcţia legislativă este exercitată, în principal de Consiliul Uniunii Europene, în
unele cazuri el împărţind această funcţie cu Parlamentul, care însă are puteri mult mai restrânse
decât cele ale unui parlament naţional şi care intervine în procedura de adoptare a acetlor normative
prin declanşarea iniţiativei legislative, consultare, şi procedura cooperării, co-deciziei şi a avizului
conform. În ceea ce priveşte iniţiativa legislativă Comisia este principalul titular al acesteia, însă
74
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - text comentat şi adnotat – de către Ion Gâlea – coordonator, Aniela
Băluţ, Augustina Dumitraşcu şi Cristina Morariu, Octombrie 2004, publicat pe site-ul Ministerului afacerilor externe –
www.mae.ro
75
Acquis comunitar – reprezintă toate actele adoptate de către Uniunea Europeană; statele candidate trebuie să accepte
acquis-ul comunitar înainte de a adera la U.E. în perspectiva aderării Comisia europeană şi ţările candidate acţionează în
vederea armonizării legislaţiilor acestora din urmă cu acquis-ul comunitar. Aşadar acquis-ul comunitar reprezintă
dreptul comunitar propriu-zis şi drepturile şi obligaţiile care leagă statele membre ale U.E.
76
Augustin Fuerea – Manualul Uniunii Europene, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004, pag. 70
23
Comisia pe lângă dreptul de iniţiativă legislativă are şi o competenţă normativă proprie, putând
adopta hotărâri referitoare la întreprinderile publice şi la întreprinderile cărora statul le acordă
anumite drepturi speciale.
Consiliul european elaborează linia politică generală şi direcţiile de dezvoltare a Uniunii
Europene. El nu intervine direct în exercitarea funcţiei legislative pentru că tratatele institutive nu
prevăd că ar avea atribuţii cu caracter normativ, însă atunci când celelalte instituţii comunitare nu
reuşesc să se pună de acord se poate cere Consiliului european să-şi prezinte opinia sau să intervină
cu soluţii în unele domenii, în baza cărora Consiliul Uniunii Europene va trebui să adopte norme de
drept comunitar.
Funcţia executivă este realizată, în primul rând, de Comisie, însă şi Consiliul Uniunii
Europene are atribuţii importante în acest domeniu.
1.2.3.1.1. Extinderea geografică
Integrarea europeană77 este un proces îndelungat şi dificil, care antrenează imense valori
materiale şi spirituale şi se desfăşoară în mai multe etape. Postulatul „de la naţional, prin regional,
spre universal”78 se dovedeşte astăzi mai valabil ca oricând.
Termenul de integrare apare pentru prima dată în documentaţia oficială în Planul Marshall 79.
Integrarea a fost definită,în sens general, ca fiind ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale
unui sistem, permiţându-i acestuia să formeze un nou echilibru80.
Integrarea a fost un sistem original propus de Jean Monnet, care a fost făcut public prin
Declaraţia Ministrului Afacerilor Externe al Franţei, Robert Schuman la 9 mai 1950. Specificitatea
77
În Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa în Titlul I intitulat „Definirea şi obiectivele Uniunii” la Articolul I-
1: „Instituirea unei Uniuni”, în paragraful 2.este statuat:
„ Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi care se angajează să le promoveze în
comun”.
78
Postulat lansat în sfera relaţiilor internaţionale din perioada interbelică de către marele diplomat român Nicolae
Titulescu
79
În acest sens în paragraful 30 se vorbea despre „nevoia de integrare şi coordonare eficientă a programelor economice
în regiunile critice, iar în paragraful 31 se vorbea despre nevoia de „reintegrare a ţărilor europene într-un sistem
productiv, comercial mondial şi regional sănătos
80
Problema este că nu de definirea termenului ducem lipsă, ci suferim de abundenţa unor definiţii contradictorii, aşa
cum arăta şi Miron Mitru în lucrarea „Economia integrării economice”, Ed. A.S.E. Bucureşti, 2001, pag. 5
24
şi originalitatea procesului de realizare a Uniunii Europene constă în integrare, înfăptuită în temeiul
legislaţiei comunitare, adoptată în acest sens.
Integrarea81 se diferenţiază de cooperare82, proces specific majorităţii organizaţiilor
internaţionale. Integrarea se face prin: asociere83 sau aderare84.
Textul în baza căruia se poate realiza asocierea dispune: “Comunitatea poate încheia cu un
stat terţ, cu o uniune de state sau cu o organizaţie internaţională, acorduri care creează o asociaţie
caracterizată prin drepturi şi obligaţii reciproce, prin acţiuni în comun şi proceduri speciale”.
Statutul de asociat este adesea, o etapă anterioară solicitării statutului de stat membru. Asocierea
este modalitatea devenirii de membru al Comunităţii europene rezervată pentru statele terţe Europei
– care au relaţii speciale cu Comunităţile europene.
Aderarea este modalitatea rezervată ţărilor europene, potrivit art. 0 din Tratatul instituind
Comunitatea Economică Europeană, tratat care odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht (1993) şi-a schimbat denumirea în Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
În privinţa extinderii geografice începutul constituirii viitoarei Uniunii Europene este marcat
de Tratatul de la Paris din 1951 prin care s-a înfiinţat C.E.C.O. de către următoarele 6 state
europene: Franţa Germania, Italia, Belgia Olanda, Luxemburg, care au hotărât să transfere câteva
din competenţele lor noilor entităţi.
De menţionat faptul că Marea Britanie, deşi a participat la negocierile pentru adoptarea
Tratatului, nu s-a alăturat celor 6 state. În 1950 când s-a constituit C.E.C.O. guvernul englez nu a
dorit să participe la această comunitate, motivând că nu doreşte să renunţe la o parte a suveranităţii
sale. Englezii chiar au încercat împiedicarea formării Pieţei comune, iar fiindcă acest lucru a eşuat,
ei au creat AELS-ul – care presupunea o zonă economică europeană de liber schimb, care nu
implica renunţarea la atributele suveranităţii naţionale. AELS-ul urmărea extinderea regulilor de
acces pe piaţa unică, adâncirea colaborării în domeniile mediu, cercetare şi educaţie. Constatând că
relaţiile economice europene nu au şanse de dezvoltare în condiţiile unor evoluţii paralele în cadrul
AELS şi Comunităţilor Europene, Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda au optat pentru aderarea la
Comunităţile Europene.
În acest sens Anglia va încerca de două ori să adere la C.E.C.O. La 13 ianuarie 1963
generalul Charles de Gaulle anunţa în cursul unei conferinţe de presă că Franţa recurgea la dreptul
81
În Concise Oxford English Dictionary integrarea este definită ca reprezentând „combinarea părţilor într-un întreg”; în
vreme ce uniunea este „un întreg rezultat din combinarea unor părţi ori a unor membri”, astfel că se ajunge la concluzia
că integrarea este procesul de atingere a stadiului de uniune.
În dicţionarul explicativ al limbii române – DEX – termenul „integrare” este definit ca reprezentând acţiunea de a se
include, a se îngloba, a se încorpora, a se armoniza într-un tot şi rezultatul ei.
82
În dicţionarul explicativ al limbii române – DEX – termenul „cooperare” înseamnă a lucra împreună cu cineva, a
colabora, a conlucra.
83
În dicţionarul explicativ al limbii române – DEX – termenul „asociere” este definit ca reprezentând a se uni, a se
grupa cu cineva pentru atingerea unui scop comun, a lua parte, alături de alţii la o acţiune, la o iniţiativă.
84
În dicţionarul explicativ al limbii române – DEX – termenul „aderare” este definit ca însemnând a deveni adeptul
unei mişcări, unei idei, cunoscându-i şi împărtăşindu-i principiile, a deveni parte a unui tratat
25
său de veto cu privire la intrarea Regatului Unit în C.E.E. datorită faptului că englezii susţineau
modificarea Tratatelor de la Paris şi Roma.
În mai 1967 guvernul laburist depunea o nouă cerere de aderare, însă Franţa se va opune şi
de această dată. Schimbarea poziţiei Franţei faţă de aderarea Marii Britanii se va schimba abia după
retragerea preşedintelui De Gaulle. Astfel că aderarea Marii Britanii va intra în vigoare abia la 1
ianuarie 1973, însă va deveni efectivă numai la sfârşitul anului 1977, după expirarea perioadei de
tranziţie.
Preocuparea de extindere geografică va continua, astfel că în anul 1970 au început
negocierile cu statele candidate la aderare (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Norvegia), care s-
au finalizat la 22 ianuarie 1972 cu semnarea Tratatului de aderare. La 1 ianuarie 1973, statele
comunităţii erau: Franţa, Germania, Italia, Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg), Marea Britanie,
Irlanda şi Danemarca. Cât priveşte Norvegia, ca urmare a neacceptării de către poporul norvegian a
compromisului de la Oslo propus de comunităţi, aceasta a decis să nu rectifice Tratatul. Celelalte 3
state au devenit membre începând cu 1 ianuarie 1973. mai depuseseră cereri Turcia, Cipru şi Malta,
însă apreciind starea economiei acestora ca fiind precară faţă de cea a statelor membre, se vor
semna doar tratate de asociere pentru liberalizarea schimburilor comerciale.
În 1981 se semnează Tratatul de aderare dintre Grecia şi Comunităţi. Aşadar, în 1981,
numărul statelor membre ale Comunităţii este 10. În anul 1986, acesta ajunge la 12 prin aderarea
Spaniei şi Portugaliei. În anul 1995 devin membre ale Uniunii Europene (după Tratatul de la
Maastricht): Austria, Finlanda şi Suedia. Aşadar, începând cu 1 ianuarie 1995, numărul statelor
membre U.E. este 15.Poporul norvegian respinge pentru a doua oară aderarea prin referendum, cu o
majoritate de 52,2% la 28 noiembrie 1994.
În anul 1995 a avut loc prima extindere a Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht şi
în acelaşi timp, ultima extindere de tip clasic a Comunităţilor – adică în absenţa unui tratat adoptat
în prealabil, aşa cum este tratatul de la Nisa.
Cât priveşte noua modalitate de extindere, în mai multe studii 85 s-a arătat că plecând de la
premisa că integrarea este un proces complex, ea trebuie să parcurgă două etape: 1. prima etapă în
care aceste ţări să aibă statutul de „asociat la U.E.”, 2. etapa integrării propriu-zise.
Procesul extinderii Comunităţilor europene este încă de actualitate, diversele reuniuni ale
Consiliului European au adoptat chiar o serie de poziţii comune privind extinderea Uniunii
Europene, îndeosebi după Consiliul european de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993. Consiliul
european de la Essen din 9-10 decembrie 1994 a definit strategia pentru pregătirea aderării statelor
asociate din Europa Centrală şi de Est.
85
pag. 28-29
26
Decizia de extindere are motivaţii politice, economice şi militare. Avansând spre centrul şi
estul continentului Uniunea îşi extinde structurile politice, extinderea având, în acelaşi timp, şi
raţiuni economice, permiţând pătrunderea rapidă şi fără dificultăţi pe pieţele ţărilor din Europa
Centrală şi de Est.
Începând cu şase state membre în 195286, ajungând la cinsprezece în 199587, azi Uniunea
reuneşte aproximativ 500 de milioane de cetăţeni, de la Cercul polar, până în Portugalia, din Irlanda
până în Creta88. Ele au în comun o bogăţie ce formează patrimoniul comun, ce conţine valori ce
contrastează între statele membre, dar sunt prezente şi valori comune, dezvoltarea Uniunii a dus la
dezvoltarea implicită a ţărilor membre. Toate realizările au avut ca reper principii ca: democraţia,
pacea şi o bună repartizare a bunăstări.
În prezent, Uniunea Europena numara 27 de state membre, dintre care:

- 6 sunt state fondatoare:
Franţa ,
Germania ,
Italia ,
Ţările de Jos ,
Belgia
Luxemburg .
- şi alte 21 de state au aderat succesiv:
1973: Irlanda,
Regatul Unit,
Danemarca.
 1981:
86
Primele 6 state europene care pun bazele viitoarei Uniuni Europene., prin semnarea Tratatului instituind C.E.C.O.
sunt FRANŢA, GERMANIA, ITALIA, BENELUX (BELGIA, OLANDA, LUXEMBURG)
87
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie în 1973; Grecia în 1981; Spania şi Portugalia în 1986; Austria, Finlanda şi
Suedia în 1995
88
Suprafaţa Uniunii Europene este de peste 4 milioane de km2
27
Grecia
 1986:
Spania,
Portugalia.
 1995:
Finlanda,
Suedia,
Austria.
 2004:
Polonia,
Slovenia,
Ungaria,
Malta,
Cipru,
Letonia,
Estonia,
Lituania,
Republica Cehă,
Slovacia.
 1 ianuarie 2007:
România
Bulgaria
28
Relaţiile Uniunii cu statele din Europa Centrală şi de Est sunt fundamentate pe trei tipuri de
acorduri:
- acorduri de comerţ şi cooperare, numite şi acorduri de „primă generaţie”,
- acorduri de asociere, numite şi acorduri de „a doua generaţie”,
- acorduri de parteneriat (cu Federaţia Rusă şi Ucraina).
Trebuie precizat că acordurile europene nu implică adeziunea la Uniunea Europeană, însă
nici nu o exclud, fiecare din ele conţinând şi clauze evolutive care prevăd strategia de aderare.
În ceea ce priveşte ţara noastră la 13 aprilie 2005 europarlamentarii reuniţi în plen la
Strasbourg au aprobat aderarea României la Uniunea Europeană cu 497 voturi pentru, 93 împotrivă
şi 71 de abţineri, iar Tratatul de aderare a fost semnat la 25 aprilie la Luxemburg.
Votul din 13 aprilie 2005 nu a fost unul fără emoţii. Deşi de ceva vreme se anunţa ca fiind o
simplă formalitate, au existat unele probleme, deoarece reprezentanţii Partidului Popular European
şi al celui Ecologist au cerut amânarea votului privind aderarea României şi Bulgariei până în
noiembrie, moment la care vor fi date publicităţii rapoartele de monitorizare privind evoluţia celor
două ţări.
Principalul susţinător al cauzei României a fost baroneasa Emma Nicholson, fostul raportor
european pentru ţara noastră, care a invocat progresele României în domeniul legislaţiei privind
drepturile copilului.
Votul de la 13 aprilie reprezintă pentru România o nouă şansă pentru a depune eforturi
susţinute pentru îndeplinirea criteriilor de aderare, referitoare în special la lupta anticorupţie şi
asigurarea mecanismelor unei economii de piaţă funcţionale. Acest vot nu reprezintă un cec în alb
dat României, ci dimpotrivă, România trebuie să ia măsuri pentru ca nu cumva în perioada ce va
urma să fie declanşată împotriva României clauza de salvgardare.
Procesul de integrare a României în U.E. a fost marcat de numeroase urcuşuri şi coborâşuri
şi s-a desfăşurat într-un mediu tulbure, aflat în permanentă schimbare şi supus unor presiuni uneori
greu controlabile atât din interior, cât şi din exterior89.
Lărgirea Uniunii Europene este atât o exigenţă politică, cât şi o oportunitate istorică pentru
Europa. Lărgirea asigură stabilitatea şi securitatea pe continent şi oferă perspective de creştere
economică şi de bunăstare generală.
89
Pe de o parte, după momentul Maastricht, U.E. se află într-un proces de transformări profunde conducând spre
adâncirea, creşterea în complexitate a formelor integratoare şi lărgirea ariei geografice de cuprindere acceptând ideea
extinderii spre est, iar pe de cealaltă parte avem în vedere economia românească, aflată într-un moment de cumpănă,
încercând să-şi redefinească opţiunile de natură politică, economică şi socială în concordanţă cu nevoile, aspiraţiile şi
dorinţele interne, dar şi cu noul mediu economic şi politic european.
29
1.3. Actul Unic European
În evoluţia procesului de integrare economică, politică şi socială, necesitatea revizuirii tratatelor de instituire a comunităţilor, a perfecţionării
mecanismelor instituţionale şi a realizării unei veritabile pieţe comune generează apariţia în planul tratatelor europene a Actului Unic European. Actul
Unic European, care a relansat acţiunea comunitară, s-a semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Actul Unic European cuprinde două părţi: prima se referă la modificările aduse tratatelor comunitare şi lărgirea domeniilor de competenţă,
cealaltă fiind consacrată cooperării europene în domeniul politicii externe, considerată a fi o practică codificare a cooperării în politica externă.
Actul Unic European prevede votul majoritar 90 pentru. adoptarea tuturor deciziilor necesare realizării Pieţii Unice (în afara domeniului fiscal şi
a liberei circulaţii a persoanelor), extinde domeniul în care votează cu majoritate calificată Consiliul 91, acordă puteri legislative Parlamentului european
prin instituire procedurii cooperări şi a procedurii avizului conform, consolidează puterile acestuia, dar şi ale Comisiei şi Consiliului extinzând
atribuţiile organelor de conducere ale Comunităţilor în raport cu cele ale statelor membre, fixează principiul creării Tribunalului de primă instanţă şi
recunoaşte în mod oficial existenţa Consiliului European.
Actul Unic European promovează principiul subsidiarităţii, care înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior nu trebuie să fie
luată la nivelul ,,guvernului’’ european. Actul Unic European va introduce, de asemenea, principiul coeziunii economice şi sociale, în vederea luării
unor măsuri concrete pentru a reduce decalajele dintre diferitele regiuni ale statelor membre.
Actul a înlăturat şi ultimele bariere din calea realizării pieţei unice, care deşi fusese prevăzută în tratatele originare a avut o evoluţie lentă,
stabilind data realizării definitive a Pieţii Unice la 31 decembrie 1992 92 şi a reglementat circulaţia liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi
persoanelor, pe tot cuprinsul Comunităţilor, realizarea acestora fiind posibilă şi datorită numărului mare de acte legislative (aproximativ 300) emise în
perioada 1985-1992. La 1 ianuarie 1995 Comunităţile celor peste 370 de milioane de locuitori devin cea mai mare piaţă unificată din lume.
90
Deşi iniţial majoritatea hotărârilor erau supuse deciziei unanime a Consiliului, ulterior se va trece la votul majoritar pentru adoptarea hotărârilor, deoarece dacă miniştrii dintr-o ţară
sau alta adoptau o atitudine protecţionistă şi votau împotriva legislaţiei necesare Pieţei comune nu mai putea fi continuat programul de unificare.
91
Ameliorarea metodelor decizionale este realizată diversificat, astfel că procesul de decizie, cu procedurile de vot ale Consiliului, este supus majorităţii calificate, iar Parlamentul
european este asociat la acest proces.
92
Fără ca acesta să fie un termen de decădere, deoarece această dată nu crea efecte juridice automate
Actul Unic European va fi cel mai important tratat semnat după tratatele de instituire a Comunităţilor, născut din tendinţa creării între statele
europene a unei entităţi politice adevărate – respectiv Uniunea Europeană, fiind considerat a fi un adevărat instrument de relansare instituţională şi de
perfecţionare a pieţei interne cu un impact psihologic important şi, totodată, ca suport juridic al Europei ultimului deceniu.
Actului i se spune „unic”, deoarece reuneşte dispoziţiile referitoare la modificarea şi completarea celor trei tratate constitutive, reunind, în
acelaşi timp, reforme instituţionale şi competenţe comunitare şi punând bazele politicii de cooperare în domeniul politicii externe şi în domeniul
protecţiei mediului93.
Deşi a reprezentat un nou pas înainte, Actul Unic European a avut şi o serie de deficienţe, subliniate de Parlamentul european, însă are meritul
de a fi primul tratat internaţional în care Uniunea Europeană va fi stabilită ca un obiectiv ce trebuie atins de statele membre.
1.4. Tratatul de la Maastricht
Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) reprezintă, din punct de vedere istoric, încheierea procesului de integrare
economică, început la Paris prin Tratatul C.E.C.O. Acest Tratat va reprezenta fundamentul Europei politice unite.
Tratatul asupra U.E., semnat la Maastricht în 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat va marca o nouă etapă în
procesul de creare de uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, toţi analiştii fenomenului european fiind de părere că prin adoptarea
acestui tratat procesul integrării europene a intrat într-o fază decisivă, deoarece adoptarea acestuia a fost rezultatul intenţiei de a realiza uniunea
economică şi monetară, pe de o parte, şi uniunea politică, pe de altă parte.
Acest document care pune bazele Uniunii Europene este format din două tratate: Tratatul de Uniune Europeană şi Tratatul Comunităţii
Europene. Tratatul prevedea, în principal, ca obiective ale Uniunii Europene: promovarea progresului economic şi social prin realizarea uniunii
economice şi monetare bazată pe instituirea monedei unice, afirmarea identităţii pe scena internaţională, ceea ce includea şi definirea unei politici de
93
apărare comună, întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor prin instituirea cetăţeniei unionale 94 şi dezvoltarea cooperării în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne.
Uniunea era fondată pe Comunităţile europene, care erau completate de reformele aduse prin Tratatul de la Maastricht, având misiunea de a
organiza relaţiile între statele membre şi între popoarele lor. Cât priveşte modificările referitoare la apropierea Europei de cetăţeni 95 – ele se referă la
reglementarea cetăţeniei europene, respectarea principiului subsidiarităţii şi instituirea procedurii de codecizie 96. Cu precizarea că, între toate acestea,
Tratatul nu acorda personalitate juridică Uniunii, ceea ce înseamnă că ea nu se putea substitui statelor membre.
Cele mai importante modificări aduse prin Tratatul de la Maastricht sunt cele cu privire la dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea
Economică Europeană, ale cărei obiective sunt redefinite (printre altele tratatul transforma Comunitatea Economică Europeană în Comunitatea
Europeană). Celelalte 2 tratate institutive (CECO şi EUROATOM) nu au fost modificate decât în măsura necesară armonizării dispoziţiilor
instituţionale cu schimbările aduse Tratatului instituind Uniunea Europeană.
Titlul V este consacrat „politicii externe şi de securitate comună”, care a înlocuit dispoziţiile Actului Unic European privind cooperarea politică
europeană.
Obiectivele politicii externe şi de securitate comună sunt reprezentate de salvgardarea valorilor comune, a independenţei Uniunii, consolidarea
securităţii Uniunii şi a statelor membre şi menţinerea păcii, promovarea cooperării internaţionale, dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului
de drept.
Aceste obiective vor fi atinse prin stabilirea unei cooperări sistematice între statele membre şi prin realizarea unor acţiuni comune. Noile
dispoziţii urmăresc deschiderea unei căi privind elaborarea unei veritabile politici a Uniunii europene, prin intermediul poziţiilor şi acţiunilor comune
care se dezvoltă, cu anumite rezerve la apărare97. Consiliul stabileşte o poziţie comună ori de câte ori este necesar, statele membre urmând a veghea ca
politicile naţionale să fie în acord cu poziţiile comune.
94
Cetăţeanul european va avea drept de vot pentru alegerea membrilor Parlamentului european, va avea drept de circulaţie şi de şedere în spaţiul comunitar şi va avea drept de petiţie
la Parlamentul european şi dreptul de a se adresa ombudsmanului.
95
96
Prin acest drept de codecizie, puterea Parlamentului s-a extins, lărgindu-se şi puterea sa de control bugetar, Parlamentul dobândind, de asemenea, dreptul de a institui comisii de
anchetă.
97
Deciziile în domeniul apărării comune vor fi luate cu majoritate calificată, şi nu în unanimitate, ca până la Tratatul de la Maastricht.
Titlul VI cu privire la „cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne” îşi propune sistematizarea cooperării, realizate până atunci într-o
manieră informaţională sau pe bază de convenţii extra ori paracomunitare, încheiate de către toate statele membre sau numai de unele dintre acestea, în
chestiuni de interes comun ca: azilul, trecerea frontierelor, imigraţia, lupta împotriva toxicomaniei, a fraudei internaţionale, cooperarea judiciară în
materie civilă şi penală, cooperarea vamală şi cooperarea poliţienească.
Comisia va primi toate competenţele executive şi va căpăta şi va dobândi o mai mare independenţă faţă de state, prin numirea preşedintelui de
către Consiliu. Puterea legislativă şi bugetară nu mai era asumată doar de Consiliul de Miniştri, ci urma să fie împărţită între Parlament, Camera
Popoarelor şi Consiliul de Miniştri98. Consiliul nu era responsabil în faţa Parlamentului, ale cărui puteri sunt extinse, îl va asocia însă la puterea de
decizie prin intermediul procedurii codeciziei, iar procedura „avizului conform” va fi extinsă la noi domenii. Curtea de Conturi este transformată în
instituţie, este creat Comitetul regiunilor şi introdusă instituţia mediatorului, iar Tribunalul de primă instanţă nu mai este un organ subsidiar, creat
printr-o decizie a Consiliului.
Evident, Tratatul de la Maastricht nu avea să reprezinte ultima fază a construcţiei europene, ci o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni
tot mai strânse între popoarele Europei, cu atât mai mult cu cât tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a dispoziţiilor privind
modificarea instituţională, în funcţie de creşterea numărului statelor membre, precum şi o eventuală întărire a Parlamentului european 99. Deşi prezintă
unele lacune, contribuţia acestui Tratat, din perspectivă juridică, la realizarea Uniunii Europene nu poate fi neglijată.
98
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999, pag. 181-184
99
Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 42-43
1.5. Tratatul de la Amsterdam şi lansarea monedei unice
1.5.1. Tratatul de la Amsterdam
În 1994 Consiliul european de la Corfu a decis constituirea unui grup de reflecţie, format din 18 membri: reprezentantul personal al fiecărui
ministru al afacerilor externe, comisarul european responsabil cu dosarul instituţional şi doi reprezentanţi ai Parlamentului european, pentru
organizarea Conferinţei interguvernamentale (C.I.G.) ce a avut loc în 1996. Grupul şi-a început activitatea la 2 iunie 1995. El s-a reunit timp de 6 luni,
iar la 5 decembrie 1995 a prezentat un raport cu privire la pregătirea C.I.G.
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2 octombrie 1997 în urma Consiliului european din 16-17 iunie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai
1999. Printre factorii care au impus adoptarea acestui Tratat enumerăm: necesitatea creşterii rolului Parlamentului în procesul decizional, necesitatea
perfecţionării sistemului de funcţionare a celor doi piloni ai Uniunii Europene: politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne, necesitatea înlăturării tehnocraţiei care guverna activitatea instituţiilor comunitare şi necesitatea reducerii disensiunilor
dintre statele mari şi cele mici referitor la activităţile comunitare.
Tratatul de la Amsterdam avea să fie o etapă decisivă în evoluţia Uniunii Europene pentru că urmărea: implementarea unor schimbări radicale
în domeniul exercitării şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a protecţiei mediului înconjurător, creşterii rolului Parlamentului în
procesul decizional prin ridicarea procedurii codeciziei la rang de „regulă generală”, a securităţii şi apărării comune, creşterea flexibilităţii procesului
de integrare a noilor candidaţi, statuarea unor noi reglementări în ceea ce priveşte domeniul vizelor, a liberei circulaţii a persoanelor, politica socială şi
forţa de muncă, extinderea şi simplificarea procedurii legislative a codeciziei la noi domenii, introducerea majorităţi calificate în noi domenii şi
extinderea competenţelor Curţii de justiţie la noi domenii observându-se dorinţa autorilor de a dezvolta, cel puţin simbolic, protecţia drepturilor omului
şi, nu în ultimul rând, a apropierii instituţiilor Uniunii faţă de cetăţeni.
De asemenea, principiul egalităţii între bărbaţi şi femei în procesul muncii constituie una din dispoziţiile cele mai importante ale Tratatului, în
acelaşi timp fiind considerabil lărgită şi definirea noţiunii de egalitate în ceea ce priveşte remunerarea muncii 100. Tratatul de la Amsterdam a dat o mai
bună definiţie cetăţeniei europene şi a legat-o mai strâns de respectarea drepturilor omului, stabilind o regrupare a drepturilor referitoare la cetăţenia
europeană într-un capitol unic, cu toate acestea a fost criticat că deşi prevederile sale instituiau cetăţenia, nu-i ofereau acesteia un conţinut real.
Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit să ofere soluţii pentru toate problemele propuse spre rezolvare în timpul negocierilor, în special cele cu
privire la reforma instituţională în vederea extinderii Uniunii Europene. Astfel, Tratatul a fost criticat pentru că nu a oferit soluţii de rezolvare, de multă
vreme aşteptate, pentru o serie de probleme importante legate de ocuparea forţei de muncă şi scăderea ratei şomajului, armonizarea fiscală, reformarea
sistemului bugetar comunitar etc. Cu toate acestea, Tratatul de la Amsterdam conţine o serie de noutăţi deloc neglijabile:
- în primul rând este vorba de introducerea capitolului social şi a celui cu privire la forţa de muncă în cadrul Uniunii Europene; tratatul comunitarizează
politicile care privesc libera circulaţie a persoanelor (vize, drept de azil, imigrare, cooperare juridică civilă),
- de asemenea conferă Parlamentului european atribuţii noi precum: numirea preşedintelui Comisiei europene şi participarea la decizia comunitară.
Prin acest tratat, U.E. cunoaşte, într-o anumită măsură, unele transformări. Astfel:
- U.E. îi sunt încredinţate noi sarcini politice atât în interior cât şi în exterior,
- rolul cetăţeanului este accentuat,
- caracterul democratic al instituţiilor este consolidat.
Din acest moment se va pune accentul pe responsabilităţile politice ale Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deşi acestea au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul
de la Amsterdam cuprinde 3 părţi şi anume:
- modificări ale Tratatului asupra U.E.,
- simplificarea Tratatelor,
- dispoziţii generale şi finale.
100
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999, pag. 194-195
Celor 3 părţi li se adaugă: Actul final, 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii comune. Modificarea de substanţă pe care o aduce Tratatul de la Amsterdam
vizează suspendarea unor drepturi statului care încalcă principiile funcţionării Uniunii.
În ceea ce priveşte modificările aduse ale Tratatului asupra U.E., trebuie precizat că pe lângă obiectivele Uniunii Europene prevăzute în Tratatul
de la Maastricht: promovarea progresului economic şi social prin realizarea uniunii economice şi monetare bazată pe instituirea monedei unice,
afirmarea identităţii pe scena internaţională, ceea ce includea şi definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor
cetăţenilor prin instituirea cetăţeniei unionale 101, dezvoltarea cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi menţinerea acquis-ului comunitar,
tratatul de la Amsterdam prevede ca noi obiective: asigurarea unui nivel de trai ridicat, dezvoltarea durabilă şi echilibrată, consolidarea apărării
comune, menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
De asemenea, tot în modificarea Tratatului de la Maastricht este introdus un nou paragraf, conform căruia „Uniunea este fondată pe principiul
libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi a statului de drept, acestea fiind comune tuturor statelor membre”.
În ceea ce priveşte modificările aduse celor 3 tratate institutive acestea au fost de ordin instituţional. În plus s-a prevăzut realizarea unor
progrese în vederea apărării, iar în acest sens s-a statuat faptul potrivit căruia Consiliul poate decide trecerea la apărarea comună, însă şi statele membre
trebuie să adopte o decizie în acest sens în conformitate cu prevederile lor constituţionale.
Tratatul îşi propune realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin comunitarizarea unei părţi din cel de-al treilea pilon (noul Titlu
IV din cadrul Tratatului instituind C.E.: „Vize, azil, emigrare şi alte politici cu privire la libera circulaţie a persoanelor” ), integrarea aquis-ului
Schengen în Titlul IV al Tratatului C.E. şi cel de-al treilea pilon redus la cooperarea poliţiei şi organelor judiciare în materie penală.
În privinţa celui de-al doilea pilon PESC102 sunt extinse domeniile în această materie şi este urmărită creşterea calitativă a cooperării statelor
membre; regula de adoptare a deciziilor rămânănd unanimitatea cu anumite menţiuni cum ar fi “abţinerea constructivă” (adică înlăturarea
imposibilităţii luării unei decizii dacă unul dintre state se abţine). PESC înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv
stabilirea unei politici de apărare comune103. Tratatul mai prevede, de asemenea, că fiecare stat membru sau Comisia poate sesiza Consiliul în legătură
cu orice problemă de politică externă şi securitate comună, putând înainta propuneri Consiliului.
101
Cetăţeanul european va avea drept de vot pentru alegerea membrilor Parlamentului european, va avea drept de circulaţie şi de şedere în spaţiul comunitar şi va avea drept de petiţie
la Parlamentul european şi dreptul de a se adresa ombudsmanului.
102
PESC prescurtare pentru Politica externă şi de securitate comună
103
Ioan Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 176
Pentru cel de-al treilea pilon centrat pe cooperarea poliţienească şi judiciar-penală, tratatul aduce unele modificări, şi anume:
- introduce un nou tip de act – decizia-cadru – mult mai operaţional,
- prevede o mai mare asociere a Comisiei şi a Parlamentului european,
- conferă competenţă organizatorică certă, dar generală, Curţii de Justiţie în ceea ce priveşte actele luate în cadrul acestui pilon.
Referitor la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, titlul VI aduce modificări esenţiale şi în ceea ce priveşte obiectivul Uniunii
în această materie, acesta fiind reprezentat de oferirea unui nivel ridicat de protecţie cetăţenilor prin elaborarea unei acţiuni comune a statelor membre
tradusă printr-o cooperare mai strânsă între forţele de poliţie şi autorităţile judiciare şi prin prevenirea şi reprimarea rasismului şi a xenofobiei, cu
precizarea că cooperarea este promovată de Consiliu prin intermediul Oficiului European de Poliţie (Europol).
Tratatul de la Amsterdam va aduce câteva noutăţi şi în domeniul politicilor comunitare, în politica comercială comună va extinde sfera de
aplicare de la probleme comerciale şi la proprietatea intelectuală, precum şi la politica socială şi de angajare subliniind egalitatea femeilor şi bărbaţilor
în ceea ce priveşte munca şi remunerarea acesteia. Vor exista şi modificări cu caracter proclamatoriu în domeniul mediului, sănătăţii publice şi a
protecţiei consumatorilor.
Cât priveşte articolul privitor la condiţiile necesare aderării, statelor vor trebui de acum încolo să nu mai fie doar europene, ci şi să respecte
acqius-ul comunitar şi principiile nou introduse referitoare la libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi statului
de drept.
Tratatul de la Amsterdam a reprezentat un pas hotărâtor în direcţia dezvoltării dreptului comunitar, precizând mai bine rolul şi funcţiile
Comisiei, Consiliului şi Parlamentului European. Tratatul a reglementat, de asemenea, o nouă viziune asupra dimensiunilor principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii în acţiunile U.E., precum şi a statelor membre. În acest sens fiecare instituţie veghează la respectarea principiului subsidiarităţii şi
proporţionalităţii în exercitarea competenţelor sale. Aplicarea acestor principii se va face cu respectarea dispoziţiilor generale şi a obiectivelor
tratatului,în special în ceea ce priveşte menţinerea integrală a aquis-ului comunitar şi a echilibrului instituţional.
1.5.2. Lansarea monedei unice

La Consiliul european de la Madrid din decembrie 1995, denumirea de ECU a fost înlocuită de Euro. Ulterior, la Consiliul european de la
Dublin (decembrie 1996) a fost adoptat un Pact de stabilitate, care prevede aplicarea de către statele membre ale zonei Euro, a programului de
stabilitate şi aplicare a sancţiunilor financiare statelor care au deficit superior cifrei de 3%, cu excepţia cazurilor de recesiune economică gravă.
În ianuarie 1998 nu făceau parte din zona euro patru state membre ale U.E., şi anume:
- Grecia, care nu îndeplinea criteriile de convergenţă,
- Marea Britanie, Suedia, şi Danemarca care nu au dorit să participe la zona euro.
La 2 mai 1998, Consiliul european reunit la Bruxelles confirmă crearea unei zone Euro între 11 state şi stabileşte poziţiile definitive dintre
monedele acestora. De asemenea Consiliul european l-a desemnat pe d-nul Dufsenberg, olandez, ca preşedinte al Băncii centrale europene.
La 31 decembrie 1998 miniştrii de finanţe stabilesc valoarea în euro a celor 11 monede vizate, iar la 1 ianuarie 1999, Euro a fost lansat pe
pieţele de schimb şi poate fi folosit ca mijloc scriptural de plată. Europenii folosesc biletele şi monedele Euro începând cu 1 ianuarie 2000.
1.6. Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa a fost semnat în anul 2001 şi intrat în vigoare în 2003. Obiectivul central al Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa a fost
acela de a reforma dispoziţiile instituţionale din tratatul asupra Uniunii Europene şi tratatele Comunitare institutive cu scopul declarat al deschiderii
drumului pentru viitoarea extindere a U.E. care ar trebui să numere 27 de state membre sau chiar mai multe.
Principalele teme ale Conferinţei, avute în vedere încă de la Consiliul european de la Köln din iunie 1999, au fost: componenţa Comisiei
europene, ponderea voturilor în cadrul U.E., eventuala extindere a votului cu majoritate calificată în interiorul Consiliului, alte modificări „în măsura în
care ele să vizeze instituţiile europene în cadrul punctelor mai sus menţionate şi în care ele au rolul de a aplica Tratatul de la Amsterdam. Acest ultim
aspect a permis şi o reformă în cadrul jurisdicţiei comunitare.
Problemele asupra cărora s-au mai purtat dezbateri vizau:
- simplificarea tratatelor constând în regruparea dispozitivelor fundamentale din cele 4 Tratate de bază într-un singur tratat, care va trebui să fie
prezentat într-un mod mai clar şi pe înţelesul cetăţenilor;
- delimitarea competenţelor între Uniune a statelor membre pentru asigurarea unei mai bune complementarităţi a diferitelor niveluri de acţiuni
legislative şi administrative;
- Statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, după proclamarea sa la Nisa;
- rolul parlamentelor naţionale în arhitectonica europeană.
Tratatul de la Nisa aduce modificări instituţiilor Uniunii Europene şi celor două organe comunitare consultative – Comitetul Economic şi Social
şi Comitetul Regiunilor. În ceea ce priveşte Parlamentul european, Tratatul de la Nisa stabileşte numărul total de deputaţi europeni la 732 104 în
perspectiva extinderii Uniunii, statele candidate putându-şi ocupa locurile începând cu data aderării; de asemenea modificările legate de Parlamentul
European vizează rolul de colegislator al acestuia.
În acest moment devine evident faptul că într-o Uniune care va avea 30 de membri un acord în unanimitate va fi foarte greu de obţinut. De
aceea tratatul prevede cazurile în care statele îşi pot utiliza dreptul de veto. Astfel, prin ratificarea tratatului vor putea fi adoptate cu majoritate calificată
decizii care până atunci erau supuse unanimităţii. De exemplu în cazul cooperării judiciare civile sau a politicilor comunitare, Tratatul de la Nisa
prevede că luarea deciziilor se va face cu majoritatea calificată.
Începând cu 1 ianuarie 2005 ponderea voturilor din Consiliu va fi modificată la 345 de voturi; în ceea ce priveşte luarea unei decizii cu
majoritate calificată decizia va trebui să întrunească 2/3 din voturile statelor membre, iar această majoritate calificată să cuprindă 62% din populaţia
teritorială a Uniunii Europene, lucru care va trebui verificat la cererea oricărui membru al Consiliului.
În ceea ce priveşte componenţa Comisiei, Tratatul de la Nisa o limitează la un comisar pentru fiecare stat membru. Tratatul va mai decide
sporirea puterilor preşedintelui, pentru a asigura coerenţa unui colegiu lărgit la mai mult de 20 de membri. Preşedintele va decide repartizarea
portofoliilor şi remanierea responsabilităţilor în timpul mandatului, având dreptul să ceară demisia unui comisar. Tot Consiliul este cel care va hotărî
după aderarea celui de-al 27-lea stat numărul membrilor Comisiei şi modalităţile de rotaţie a acestora care va trebui să ţină seama de principiul
egalităţii statelor membre, precum şi de principiul demografic şi geografic.
104
România va avea un număr de 33 de eurodeputaţi
Cât priveşte modificările aduse Curţii de justiţie aceasta se va întruni în Camere sau în Marea Cameră, Curtea va fi asistată de 8 avocaţi,
Consiliul putând creşte numărul acestora. Marea Cameră va fi compusă din 13 judecători, fiecare stat având câte un reprezentant, fiind de asemenea
prevăzută şi crearea unei camere jurisdicţionale specializate.
Curtea de Conturi va avea câte un reprezentant din fiecare stat membru şi îşi va putea crea Camere pentru adoptarea unor categorii de avize sau
raporturi. Numărul membrilor Comitetului Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor va fi limitat la maximum 350.
Alături de reforma instituţională, din perspectiva aderării unor state a U.E., şefii de stat şi de guvern întruniţi la Nisa au adăugat şi alte aspecte,
printre care reţin atenţia:
- Carta drepturilor fundamentale ale U.E.;
- protejarea valorilor democratice;
- cooperarea consolidată105;
- apărarea comună;
- dezbaterile cu privire la viitorul Europei.
Referitor la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Tratatul de Nisa prevede că Consiliul poate să constate dacă un stat membru a adus
atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care este întemeiată Uniunea Europeană, Consiliul putând adresa recomandări statului membru în
cauză. Consiliul va putea statua cu o majoritatea de 4/5 a membrilor săi, după avizul conform al Parlamentului european, că există un risc clar de
violare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dreptul de iniţiativă pentru o astfel de decizie aparţine unui stat terţ, Comisiei sau Parlamentului
european.
Carta reglementează, de asemenea, un ansamblu de drepturi civile, politice, economice, şi sociale, grupate în şase categorii: demnitate, libertate,
egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie.
Tratatului de la Nisa i-a fost anexată printre altele şi „Declaraţia privind viitorul Uniunii”, aceasta vizând, mai ales, situaţia Uniunii după
lărgirea ei, delimitarea competenţelor la nivelul structurilor de conducere şi decizie şi rolul parlamentelor naţionale în viitor.
105
Acest tratat suprimă posibilitatea prevăzută anterior ca statele membre să se opună cu un veto declanşării unei cooperări consolidate, fixând la 9 numărul maxim de state membre
necesare pentru a instaura o cooperare consolidată în domeniul politicii externe şi de securitate comună.
Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituţional al uniunii pentru extinderea sa, dar s-a afirmat şi necesitatea realizării unei dezbateri mai largi
şi aprofundate cu privire la viitorul Uniunii.
1.7. Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa
În ceea ce priveşte originea Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa precizăm că cu ocazia Consiliului European de la Laeken, şefii de
stat şi de guvern au luat decizia de a constitui o Convenţie al cărei rol a fost acela de a găsi soluţii pentru a face faţă noilor provocări cu care Uniunea
Europeană se confrunta. Noile circumstanţe ce trebuiau luate în considerare se situau atât pe plan intern (nevoia de a aduce Uniunea şi Instituţiile sale
mult mai aproape de cetăţeni), cât şi pe plan internaţional (fenomenul globalizării, în principal). Sarcina esenţială a acestei Convenţii a fost aceea de a
redefini Uniunea Europeană, în sensul creşterii rolului său atât faţă de cetăţenii săi (în sensul apropierii faţă de aceştia), cât şi pe plan mondial.
Un prim proiect, conţinând primele 16 articole ale Tratatului, a fost prezentat de Convenţie la 7 februarie 2003. În iunie 2003, în conformitate
cu calendarul stabilit, Convenţia a prezentat Consiliului European de la Salonic textul integral al Proiectului de Tratat Constituţional. Un proiect
revizuit şi completat al Tratatului a fost publicat la 18 iulie 2003. Pe baza lucrărilor Convenţiei privind viitorul Europei, în toamna anului 2003 au
demarat lucrările Conferinţei Interguvernamentale. Aparentul eşec al acesteia, din cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 17 decembrie 2003
ar fi părut a amâna, cu cel puţin doi ani, dezideratul Uniunii de a avea un text fundamental unic. Cu toate acestea, dorinţa reală a statelor şi cetăţenilor
Uniunii de a ajunge la un compromis s-a reflectat în rezultatul pozitiv al Summit-ului din 17-18 iunie 2004, în urma căruia a fost adoptat textul final.
Structura constituţională a Tratatului este una quadripartită (cele patru părţi fiind precedate de un Preambul), la care urmează a se adăuga o serie
de Protocoale ce vor fi considerate necesare după finalizarea discuţiilor. De asemenea Carta Drepturilor Fundamentale, care a fost transpusa ca parte a
II-a a Tratatului, are un preambul propriu.
Partea I reglementează aspectele fundamentale ale Uniunii Europene (definiţie, obiective, structură, competenţe), Partea a II-a înglobează Carta
Drepturilor Fundamentale, adoptată la Nisa în 2000, Partea a III-a reglementează politicile şi funcţionarea Uniunii Europene, în timp ce Partea a IV-a
conţine dispoziţiile finale ale Tratatului.
Chiar dacă Tratatul constituţional nu este o „constituţie de buzunar” şi chiar dacă Convenţia privind viitorul Europei şi Conferinţa
Interguvernamentală nu au fost o nouă „Philadelphia”, cetăţeanul European regăseşte în părţile I şi II un set de dispoziţii care pot contura, pe înţelesul
său, o imagine relativ completă a Construcţiei comunitare.
Ceea ce se remarcă, în primul rând, este titlul noului Tratat reţinut în proiectul prezentat: Tratat instituind o Constituţie pentru Europa (un alt
titlu, avut în vedere iniţial, a fost Constituţie a Uniunii Europene). Acest consens în privinţa statutului constituţional pe care îl va avea noul Tratat
traduce în realitate o dorinţă mai veche manifestată în sânul Uniunii Europene.
Interesant de remarcat este faptul că sintagma din titlu este „Constituţie pentru Europa” şi nu „Constituţie pentru Uniunea Europeană” – din
această perspectivă ridicându-se întrebări referitoare la semnificaţia acestei formulări. În primul rând apreciem că este vorba despre „vocaţia” juridică a
Uniunii Europene de a cuprinde totalitatea statelor continentului106. Pe de altă parte, sintagma poate avea semnificaţii simbolice din punctul de vedere
al fundamentării unor valori europene comune tuturor statelor, membre sau ne-membre ale Uniunii Europene – sens în care U.E. promovează politica
vecinătăţii apropiate.
Un aspect important care trebuie remarcat este faptul că Tratatul constituţional oferă, pentru prima dată, un instrument juridic unic, mult mai
uşor de utilizat decât multitudinea de tratate constitutive şi modificatoare existentă în prezent. Atribuirea în mod expres a unui statut constituţional
noului Tratat reprezintă un element de noutate, subliniind tendinţa către o integrare din ce în ce mai accentuată nu numai în domeniul economic, cât
mai ales în plan politic.
1.8. Tratatul de la Lisabona
A fost nevoie de opt ani de negocieri pentru reformarea tratatului fundamental al Uniunii Europene, de când liderii UE au dezbătut pentru prima
oară propunerile de reformă, la summit-ul de la Laeken din decembrie 2001.
Semnat la 13 decembrie 2007, la Lisabona, tratatul intră în vigoare la 1 decembrie 2009, în conformitate cu Articolul 6, încheind astfel mai
mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale. Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferinţe
interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană şi Parlamentul European. Toate cele 27 de state membre l-au ratificat urmând
proceduri variate, în funcţie de constituţia naţională.
106
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Vezi articolului 57 din Partea I:
“Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile prevăzute în art. I-2 şi care se angajează să le promoveze în comun”.
Tratatul de la Lisabona îi pune pe cetăţeni în centrul proiectului european. „Sunt foarte bucuros că dispunem, în prezent, de instituţiile necesare
pentru a acţiona şi că intrăm într-o perioadă de stabilitate”, a declarat preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso.
Prin schimbările majore aduse la nivel naţional, menite să raţionalizeze procesul decizional şi să confere UE o mai bună reprezentare pe plan
extern, Tratatul de la Lisabona îşi propune transpunerea continentului european într-o Europă mai democratică şi mai transparentă, o Europă mai
eficientă şi o Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei.
În luna noiembrie 2009, au fost atribuite cele două noi funcţii create de Tratat: premierul belgian, Herman Van Rompuy, a fost desemnat primul
preşedinte al UE (ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate), iar comisarul britanic, baroneasa Catherine Ashton a preluat postul de şef al
diplomaţiei.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal
şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.
Tratatul propune o Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol
consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine.
Tratatul de la Lisabona consolidează rolul Parlamentului European. Astfel, Parlamentul, ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, are noi
atribuţii majore privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în
cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziţie de egalitate cu Consiliul (care reprezintă statele membre) în ceea ce
priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.
O altă noutate pe care o aduce tratatul este o mai mare implicare a parlamentelor naţionale, care pot participa într-o măsură mai mare la
activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine
rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor
naţionale conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.
Tratatul garantează o voce mai puternică pentru cetăţeni, datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de europeni, din diferite state membre, pot
cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
Pentru prima dată Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
Odată cu acest tratat, se ajunge la o Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne
pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră.
Se propune un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu este extins la noi domenii politice, astfel încât procesul
decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a
statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a
55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcţia de preşedinte al Consiliului European (ales pentru un
mandat de doi ani şi jumătate), introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene, prevede noi
dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European şi include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.
O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră
pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi - precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-
o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes
general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.
O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor
fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.
Valorile democratice sunt clar afirmate: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste
valori sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga
lume.
Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale reprezintă dimensiuni importante ale Tratatului care menţine drepturile existente şi
introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă
juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.
Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni.
Totodată, prevede faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta
unui atac terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
Momentul Lisabona înseamnă si mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea beneficiază de o capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate,
securitate şi justiţie, ceea ce aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea sa de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi
în materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la
ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni.
Europa apare acum ca un actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce
priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga
lume. De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile
europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.
Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va
creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.
Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.
Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întăreşte puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un
partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
Evoluţia politicii europene de securitate şi apărare se va realiza păstrând unele modalităţi decizionale specifice, facilitându-se totodată o
cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.
Capitolul 2 – Succinte consideraţii privind instituirea Uniunii Europene
şi personalitatea sa juridică
2.1. Noţiuni generale despre cei trei piloni ai Uniunii Europene
Potrivit Tratatului de la Maastricht107, care este şi temeiul juridic al trecerii la entitatea numită Uniunea Europeană, Uniunea Europeană este
formată din trei piloni108:
1. - Comunităţile europene
Primul pilon constituie forma cea mai dezvoltată a comunitarismului şi este alcătuit din cele trei comunităţi europene: C.E.E. 109, C.E.E.A.110 şi
C.E.C.O.111, cu precizarea că în momentul apariţiei Uniunii Europene C.E.E. va deveni C.E.112.
Apariţia Uniunii Europene va determina şi dobândirea de noi denumiri de către unele instituţii comunitare 113. În cadrul Comunităţii europene
instituţiile pot să adopte, în domeniile care le sunt repartizate, acte ce sunt direct aplicabile în statele membre şi care au prioritate în faţa dreptului
intern.
2. - Politica externă şi de securitate comună
107
108
Pilon – stâlp puternic care susţine o construcţie sau o parte a unei construcţii, adesea cu sens figurat (DEX)
109
Comunitatea economică europeană
110
Comunitatea europeană a energiei atomice, denumită şi EURATOM
111
Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului
112
Comunitatea europeană
113
În acest sens Consiliul Comunităţilor europene se va numi Consiliul Uniunii Europene, Comisia Comunităţilor europene va deveni Comisia europeană, Curtea de conturi va
deveni Curtea europeană de conturi, transformându-se dintr-un organ tehnic într-o instituţie comunitară
Integrarea comunitară propune trecerea de la simpla înţelegere la „acţiuni comune”. Deciziile de acest gen vor putea fi luate dacă Consiliul
decide cu o majoritate calificată şi nu cu unanimitate, cum se întâmpla până la Tratatul de la Maastricht. Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) va
realiza deciziile Uniunii Europene în domeniul apărării comune.
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene se va conveni asupra realizării unei politici externe şi de securitate comună, bazată, în principal, pe
următoarele obiective:
- apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii
- consolidarea securităţii şi a statelor membre,
- menţinerea păcii în lume şi consolidarea securităţii internaţionale,
- promovarea cooperării internaţionale,
- promovarea democraţiei şi a statului de drept.
Politica externă şi, adesea, cea de securitate se numără printre domeniile în care statele membre colaborează pentru a-şi păstra suveranitatea.
3. - Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne

Această formă de colaborare vizează realizarea unei acţiuni comune în materia pervenirii şi a luptei contra criminalităţii (amintim aici în
special: terorismul, traficul de droguri şi arme, traficul de carne vie, rasismul şi xenofobia). Conform Tratatului de la Maastricht domeniile vizate sunt
explicit menţionate, şi anume:
- politica de azil,
- trecerea frontierelor externe ale celor 15 state membre U.E.
- condiţiile de intrare, de circulaţie şi de şedere a resortisanţilor statelor terţe,
- lupta împotriva imigrării şi a toxicomaniei,
- cooperarea judiciară, civilă, penală şi vamală.
În ceea ce priveşte cooperarea poliţienească 114 Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa stabileşte că uniunea instituie acest tip de
cooperare, implicând autorităţile competente din toate statele membre; în acest scop stabilindu-se măsuri referitoare la:
a) strângerea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor în domeniu, precum şi schimbul de informaţii;
b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum şi cooperarea privind schimbul de personal şi echipament şi cercetarea criminalistică;
c) tehnici comune de investigaţie privind depistarea unor forme grave de criminalitate organizată.
Pentru îndeplinirea acestor obiective sunt reglementate atribuţiile Europolului 115 – Oficiul european de poliţie, care şi-a început activitatea încă din
1998.
2.2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene
Comunităţilor le-a fost recunoscută personalitatea juridică încă de la data semnării Tratatelor institutive, din intenţia părţilor contractante de a
conferi fiecărei Comunităţi europene capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii 116. Aşadar în acest caz aveam trei persoane juridice de drept public, care
114
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Secţiunea 5 – „Cooperarea poliţienească”, Articolul III-275
1. Uniunea instituie o cooperare poliţienească, care implică toate autorităţile competente din statele membre, inclusiv poliţia, vama şi alte servicii specializate cu atribuţii în aplicarea
legii, în domeniul prevenirii sau depistării şi investigării infracţiunilor penale.
115
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Articolul III-276
1. Europol are misiunea de a sprijini şi consolida acţiunea autorităţilor poliţieneşti şi a altor servicii de aplicare a legii din statele membre, precum şi colaborarea acestora pentru
prevenirea şi combaterea infracţiunilor grave care afectează două sau mai multe state membre, a terorismului şi formelor de criminalitate ce aduc atingere unui interes comun care
face obiectul unei politici a Uniunii.
2. Legea europeană determină structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile Europol. Aceste atribuţii pot include:
a) strângerea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor, precum şi schimbul de informaţii transmise în special de autorităţile statelor membre sau de ţări ori autorităţi terţe;
b) coordonarea, organizarea şi realizarea de acţiuni cu caracter de investigaţie şi operaţional, derulate împreună cu autorităţile competente ale statelor membre sau în cadrul unor
echipe comune de investigaţie şi, dacă este cazul, în colaborare cu Eurojust.
Legea europeană stabileşte, de asemenea, modalităţile de exercitare de către Parlamentul European împreună cu parlamentele naţionale ale statelor membre, a controlului asupra
activităţilor Europol.
3. Orice acţiune cu caracter operaţional a Europol trebuie desfăşurată în cooperare cu autorităţile statului sau statelor membre al căror teritoriu este implicat şi cu acordul acestora.
Aplicarea măsurilor de coerciţie este responsabilitatea exclusivă a autorităţilor naţionale competente.
116
Octavian Manolache – Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1995, pag. 34-35
dispunând de personalitate juridică distinctă de cea a statelor aveau un buget autonom, un patrimoniu propriu, instituţii şi organe distincte şi agenţii
proprii;
Ca rezultat al acestei realităţi juridice Comunităţile se bucurau de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii obiectivelor lor şi beneficiau de
scutiri fiscale şi vamale pentru operaţiile pe care le desfăşurau, nu dispuneau însă de imunitate de jurisdicţie117.
Tratatele anterioare Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa nu fac referire în cuprinsul lor la Uniune ca având personalitate juridică,
chiar dacă după modificările realizate prin Tratatul de la Nisa, unele prevederi ar fi putut fi interpretate în acest sens (încercări de a interpreta dispoziţii
Tratatelor în sensul de a conferi Uniunii personalitate juridică au fost realizate şi de către CJCE, prin jurisprudenţa sa). Cu toate acestea, doctrina
dreptului comunitar consideră, în cvasiunanimitate, că personalitatea juridică aparţine Comunităţii Europene şi nu Uniunii Europene.
Menţionăm că au existat o serie de opinii, susţinute în principal de serviciile juridice ale Consiliului şi Comisiei, în conformitate cu care
Uniunea Europeană ar deţine o personalitate juridică implicită, rezultată din atribuţiile conferite de Tratatul asupra Uniunii Europene, inclusiv în
domeniile PESC şi JAI – în acest sens, este invocată şi practica încheierii de către Uniunea Europeană a unor acorduri internaţionale (de exemplu, cel
privind statutul misiunilor U.E. în Macedonia sau Bosnia-Herţegovina).
Noul Tratat care urmăreşte realizarea unei Constituţii a Europei 118, prin prevederea expresă a faptului că Uniunea Europeană are personalitate
juridică, înlătură toate ambiguităţile prevederilor Tratatelor de până acum.
Ca o importantă realizare a Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa trebuie să menţionăm că acest articolul I-7 acordă personalitate
juridică Uniunii, ca rezultat al consensului întrunit în cadrul grupului de lucru, care a avut ca subiect de dezbatere tocmai examinarea posibilităţii de a
conferi personalitate juridică Uniunii, punând astfel capăt dezbaterilor teoretice controversate pe această temă. Uniunea va avea astfel :
- personalitate juridică în dreptul internaţional, fiind subiect de drept internaţional;
- personalitate juridică în dreptul comunitar;
- personalitate juridică în dreptul intern al statelor membre119.
117
Augustin Fuerea – Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 33-35
118
Dacă Tratatul asupra Uniunii Europene nu a recunoscut în mod expres personalitatea juridică a Uniunii Europene, fără însă ca această absenţă să conducă la excluderea ideii
potrivit căreia Uniunea Europeană are personalitate juridică, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa stabileşte fără dubiu în Articolul I-7 intitulat „Personalitatea juridică”,
faptul că „Uniunea are personalitate juridică”.
Personalitatea juridică a Uniuni va fi unică şi o va înlocui pe cea a Comunităţilor, contribuind, din punct de vedere politic, atât la o mai bună
vizibilitate a sa pe plan extern, cât şi la apropierea sa faţă de cetăţeni, fiind mult mai uşor de stabilit cine răspunde pentru acţiunile desfăşurate.
Acordarea personalităţii juridice Uniunii atrage mai multe efecte juridice esenţiale; astfel, face posibilă aderarea acesteia la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului120, la N.A.T.O.121, acţiunile şi poziţiile Uniunii Europene nu mai primesc denumirea de comune – acestea fiind ale
Uniunii, mai ales în contextul în care aceasta a dobândit personalitate juridică internaţională, fiind menţionată în mod expres şi aplicarea acţiunilor şi
poziţiilor Uniunii122.
119
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - text comentat şi adnotat – de către Ion Gâlea – coordonator, Aniela Băluţ, Augustina Dumitraşcu şi Cristina Morariu, Octombrie
2004, publicat pe site-ul Ministerului afacerilor externe – www.mae.ro
120
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Articolul I-9: „Drepturile fundamentale”
1. Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în Carta Drepturilor Fundamentale care constituie partea II a prezentei Constituţii.
2. Uniunea va adera la Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aderarea la această Convenţie nu modifică competenţele Uniunii aşa cum
sunt definite în prezenta Constituţie.
3. Drepturile fundamentale, garantate prin Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi care rezultă din tradiţiile constituţionale comune
statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale.
121
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Articolul I-41: „Dispoziţii privind Politica Comună de Securitate şi Apărare”:
Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi de apărare a anumitor state membre, respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de
Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi este compatibilă cu politica de
securitate şi de apărare comună stabilită în acest cadru.
122
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Capitolul II –Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
Secţiunea I - Dispoziţii comune
Articolul III-294
3. Uniunea desfăşoară o politică externă şi de securitate comună:
a) prin definirea orientărilor generale;
b) prin adoptarea deciziilor europene privind:
i) acţiunile Uniunii,
ii) poziţiile Uniunii,
iii) punerea în aplicare a acţiunilor şi poziţiilor vizate la punctele i) şi ii);
c) şi prin întărirea cooperării sistematice între statele membre pentru desfăşurarea politicii acestora.
Alte efecte generate de dobândirea de către Uniunea Europeană a personalităţii juridice internaţionale sunt faptul că Uniunea va fi reprezentată
pe lângă state terţe şi organizaţii internaţionale prin Delegaţii ale Uniunii 123, va putea dobândi bunuri mobile şi imobile124 şi dreptul de a sta în justiţie şi
va beneficia de o serie de privilegii şi imunităţi necesare pentru îndeplinirea obiectivelor sale125.
2.3. Procedura adoptării actelor comunitare
Iniţial în Comunităţile europene voinţa legislativă revenea Consiliului Uniunii Europene, Parlamentul având doar un rol consultativ şi de
control. Odată cu evoluţia organizării instituţionale, în cadrul Comunităţilor s-au produs modificări semnificative în sensul că atribuţiile Parlamentului
în procesul elaborării deciziei au crescut semnificativ. Ajungându-se în final de la o simplă consultare a Parlamentului, la o colaborare între Parlament
şi Consiliu, pentru ca ulterior prin procedura co-deciziei Parlamentul să joace un rol tot mai important în procesul legislativ al Comunităţilor europene.
Procedura legislativă comunitară se bazează pe principiul echilibrului instituţional, conform căruia toate instituţiile comunitare vor participa la procesul
legislativ în mod echilibrat.
În ceea ce priveşte procedura legislativă în funcţie de tipul de act adoptat avem proceduri diferite, după cum urmează:
- regulamentele şi directivele, care sunt acte juridice generale de natură contrângătoare sunt adoptate în cadrul procedurii de consultare, cooperare, de
co-decizie sau a procedurii avizului conform;
- măsurile de aplicare sunt adoptate după proceduri speciale;
- deciziile individuale şi actele juridice neobligatorii sunt adoptate după o procedură simplificată;
- iar domeniul C.E.C.O. prezintă câteva particularităţi.
123
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - Capitolul VII - Relaţiile Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi state terţe şi delegaţii ale Uniunii, Articolul III-328
1. Delegaţiile Uniunii în ţările terţe şi pe lângă organizaţiile internaţionale asigură reprezentarea Uniunii.
124
În fiecare din statele membre, Uniunea posedă capacitatea juridică cea mai larg recunoscută persoanelor juridice de către legislaţiile naţionale; ea poate în special dobândi sau
înstrăina bunuri mobile şi imobile şi poate sta în justiţie. În acest scop, ea este reprezentată de către Comisie. Cu toate acestea, ea este reprezentată de către fiecare instituţie, în
temeiul autonomiei lor administrative, pentru chestiunile referitoare la funcţionarea lor.
125
Uniunea se bucură pe teritoriul statelor membre de privilegii şi imunităţi necesare îndeplinirii misiunii sale în condiţiile definite în Protocolul privind privilegiile şi imunităţile
Comunităţilor Europene. Acelaşi lucru este valabil pentru Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii.
A. Procedura consultării a fost prima procedură legislativă a Comunităţilor şi chiar şi după introducerea procedurii cooperării şi a co-deciziei
nu şi-a pierdut din importanţă. Se recurge la procedura consultării atunci când se adoptă decizii în domeniul politicii agricole comune, a cetăţeniei
unionale, în domeniul concurenţei, fiscalităţii, protecţiei mediului, protecţiei sociale etc.
Procedura consultării se caracterizează prin faptul că Comisia propune, iar Consiliul dispune. Înainte însă de luarea unei decizii de către
Consiliu mai trebuie parcurse câteva etape.
Trebuie făcută propunerea legislativă, iar dreptul de iniţiativă legislativă îl are Comisia europeană. Proiectul discutat de membrii Comisiei se
aprobă cu majoritate simplă şi este trimis Consiliului, însoţit de o expunere de motive detaliate. Consiliul verifică, în primul rând, dacă alte instituţii
comunitare trebuie consultate (spre exemplu Tratatele comunitare stabilesc că Parlamentul european trebuie consultat cu privire la toate deciziile
politice importante). Astfel propunerea este trimisă Parlamentului, iar Parlamentul va supune propunerea comisiei parlamentare competente, iar după
examinarea ei Parlamentul îşi va da avizul, cu precizarea că Consiliul nu este ţinut să urmeze avizele Parlamentului.
După consultarea Parlamentului, Comisia va propune din nou propunerea sa Consiliului, cu eventuale modificări, iar la Consiliu propunerea va
fi examinată de COREPER, după care actul va fi înscris pe ordinea de zi a Consiliului şi supus aprobării. După ce actul este adoptat în forma sa finală,
va fi tradus în cele 11 limbi126, semnat de preşedintele Consiliului şi publicat în Jurnalul Oficial.
B. Procedura cooperării între Consiliu şi Parlament a fost introdusă prin Actul unic european. Puterea de decizie aparţine Consiliului, dar
Parlamentul poate influenţa decizia prin emiterea unui aviz. Această procedură, a cooperării, se aplică exclusiv domeniului Uniunii economice şi
monetare. Specific acestei proceduri este introducerea celei de-a doua lecturi a Parlamentului şi Consiliului în procedura legislativă.
Ca şi în cazul procedurii consultării Comisia trimite o propunere atât Consiliului, cât şi Parlamentului. Consiliul hotărăşte cu majoritate
calificată o poziţie comună, iar Parlamentul în cadrul celei de-a doua lecturi poate să aprobe sau să respingă poziţia comună, Consiliul având însă la
dispoziţie mai multe modalităţi de a-şi impune voinţa..
C. Procedura co-deciziei a fost introdusă prin Tratatul de Maastricht şi reprezintă o inovaţie în sensul că ea acordă puteri legislative mai mari
Parlamentului – acesta dispunând de „dreptul de veto”, fără a avea însă drept de iniţiativă legislativă. Un astfel de act nu va putea fi adoptat decât pe
126
germană, engleză, daneză, spaniolă, finlandeză, franceză, greacă, italiană, olandeză, portugheză şi suedeză
baza acordului Parlamentului sau a lipsei lui de opoziţie, actul apărând comun Consiliului şi Parlamentului şi fiind semnat de preşedinţii ambelor
instituţii.
Co-decizia se caracterizează prin cele trei lecturi, iar de-a lungul timpului ea a devenit procedura cea mai importantă. Această procedură se
aplică în cazul măsurilor necesare realizării liberei circulaţii a muncitorilor, garantării drepturilor muncitorilor imigranţi, pentru stabilirea pieţei interne,
în domeniul cultural, al sănătăţii publice, al protecţiei consumatorilor etc.
Propunerea Comisiei se prezintă Consiliului şi Parlamentului, dacă Parlamentul nu aduce nici o modificare sau Consiliul acceptă
amendamentele Parlamentului, Consiliul poate hotărî asupra actului; în caz contrar se pregăteşte etapa celei de-a doua lecturi.
D. Procedura avizului conform a fost introdusă prin Actul unic european şi este o modalitate de aprobare a unei propuneri a Consiliului. Actul
trebuie aprobat de Parlament pentru a fi adoptat, însă această procedură nu permite Parlamentului să acţioneze direct, el putând doar să aprobe sau să
respingă actul propus, fără a putea însă să propună amendamente. Această procedură se aplică aderării de noi state, desemnării preşedintelui Comisiei
şi altor membri.
- ANEXE
ANEXA 1 - EVOLUŢIA INSTITUŢIILOR UNIUNII EUROPENE
ETAPA I ETAPA II ETAPA III ETAPA IV ETAPA V

Instituţiile Instituţiile impuse 1965– tratatul de la Bruxelles de Tratatul de la Maastricht Tratatul instituind o Constituţie
impuse prin prin unificare a executivelor celor 3 pentru Europa
Tratatul instituind Tratatul instituind Comunităţi (intră în vigoare la 1
C.E.C.O. C.E.E.A. şi C.E.E. iulie 1967)
- 1951 - (1957/1958)
Înalta - Comisia COMISIE UNICĂ Comisia Europeană, (numită
Autoritate Comunităţii Comisia Comunităţilor Europene „Comisia”)
(organ ce Economice (Înalta Autoritate prevăzută în
reprezenta Europene Tratatul C.E.C.O. şi Comisia
interesele - Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E.A. şi
comunitare şi Comunităţii Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E.
deţinea Europene a vor înceta să mai funcţioneze
monopolul energiei separat şi se vor uni formând o
iniţiativei atomice Comisie unică)
legislative) - prin Tratatul de la Amsterdam
Comisia se va numi Comisia
europeană
Consiliul Special - Consiliul CONSILIU UNIC Consiliul
de Miniştri Comunităţii Consiliu de Miniştri
(reprezenta Economice (aceasta înseamnă că Consiliul
statele naţionale Europene Special de Miniştri prevăzut în
membre) - Consiliul Tratatul C.E.C.O. şi Consiliul
Comunităţii prevăzută în Tratatul C.E.E.A. şi
Europene a Consiliul prevăzută în Tratatul
energiei C.E.E. vor înceta să mai funcţioneze
atomice separat şi se vor uni formând o
Consiliu unic),
Mai era numit şi Consiliul

Comunităţilor Europene (conform
Tratatului din 1965), iar prin
Tratatul de la Maastricht va lua
denumirea actuală de
Consiliul Uniunii Europene
Adunarea Adunarea Parlament european Parlamentul European

Comună parlamentară
(reprezenta europeană
interesele (reunea cele trei
popoarelor) instituţii similare)
Curtea de Curtea de justiţie Curte de Justiţie Curtea de Justiţie a Uniunii

Justiţie (veghea unică Europene
la respectarea
prevederilor
tratatului şi
soluţiona
diferendele)
CURTEA DE CONTURI
este înfiinţată
Instituţii
Comitetul Comitetul Consiliul European
consultativ al Economic şi Social
C.E.C.O. (comun celor 2
Comunităţi)
ANEXA 2 - EVOLUŢIA INSTITUŢIILOR COMUNITARE
evoluţie PARLAMENTUL Competenţe

Iniţial aveam: În tratatul instituind
1951 -Adunarea comună în Tratatul C.E.E. rolul
instituind C.E.C.O. care reprezenta Parlamentului era
interesele statelor membre şi era un mai mult consultativ
organ de control al factorului şi de control
executiv (biexecutiv – Înalta
Autoritate şi Consiliul de Miniştri)
1958 Cele trei instituţii similare specifice
fiecărei Comunităţi vor fi reunite
sub denumirea Adunarea
parlamentară europeană (aceasta
şi-a produs efectele începând cu
evoluţie CURTEA DE JUSTIŢIE
anul 1960)
Prin tratatul de la 1951 Înfiinţarea s-a făcut prin intermediul Tratatului
1979 Pentru prima dată se fac alegeri
MAASTRICHT va instituind C.E.C.O.
pentru Parlamentul european, care
25 martie 1957 Convenţia relativă la unele instituţii comune
primi competenţe
este unicameral şi este alcătuit din
Comunităţilor europene prevede înfiinţarea unei
legislative şi
reprezentanţii popoarelor aleşi prin
Curţi de justiţie unice, deci la intrarea în vigoare a
bugetare,
vot universal şi direct pentru un
Tratatelor de la Roma cele 3 Comunităţi aveau o
împărţindu-le cu
mandat de 5 ani;
Curte de justiţie a Comunităţilor europene
Consiliul
Decizia 85/591 Ca urmare a faptului că numărul acţiunilor 1951 Conform Tratatului instituind Are puteri legislative
din 24 octombrie introduse la Curtea de Justiţie a crescut a fost C.E.C.A. Consiliul Special de şi bugetare
1988 înfiinţat Tribunalul de primă instanţă miniştri are mai mult un rol
consultativ, tradus prin dreptul
acestuia de a adopta avize, în rare
cazuri adoptând decizii (deşi în
acest tratat Consiliul este o
instituţie consultativă, are un rol
neobişnuit de tutelă a Comisiei – Prin tratatul de la
Înalta Autoritate). MAASTRICHT va
împărţi competenţele
1957 Conform Tratatul instituind
legislative şi bugetare
C.E.E.A. Consiliul adoptă măsuri
cu PARLAMENTUL
care relevă competenţa sa în
vederea coordonării acţiunilor
dintre statele membre şi
Comunitate.
1965 Tratatul de la Bruxelles instituie

un consiliu unic care dobândeşte
denumirea de Consiliul de
evoluţie CONSILIUL Competenţe
miniştri (mai era numit şi
Consiliul Comunităţilor Europene)
1965 Conform Tratatului de la
Bruxelles comisia se va numi
Comisia Comunităţilor
Europene
1993 odată cu constituirea Uniunii
Europene vechea denumire
aste înlocuită cu cea de
Comisie Europeană
evoluţie COMISIA Competenţe

1951 În sistemul instituit de la Are competenţe
Tratatul instituind C.E.C.A. EXECUTIVE şi deţine
această instituţie se numea monopolul iniţiativei
Înalta Autoritate şi asigura legislative
fiecărei Comunităţi identitatea
proprie, punând în valoare
interesele comunitare. Înalta
Autoritate avea monopolul
iniţiativei legislative, această
competenţă fiind păstrată şi de
actuala Comisie.
1957 Fiecare Comunitate (C.E.E. şi
C.E.E.A.) îşi aveau propria
Comisie
ANEXA 3 - EVIDENŢIEREA DIFERENŢIERII DINTRE TREI NOŢIUNI DIFERITE (CONSILIUL EUROPEAN, CONSILIUL
UNIUNII EUROPENE SAU CONSILIUL DE MINIŞTRI ŞI CONSILIUL EUROPEI)
Instituţia Consiliul Uniunii Europene Consiliul european Consiliul Europei

(sau Consiliul de miniştri)
Apariţie – act de reglementare Apare în Tratatele constitutive: Nu a fost prevăzut în Tratatele Este o organizaţie internaţională
- Consiliul special de miniştri – institutive, fiind rezultatul unui regională care îşi propune să
C.E.C.A. proces istoric, ca urmare a realizeze o unitate mai strânsă între
- Consiliul – C.E.E. şi C.E.E.A. întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor statele europene şi are 43 de state
de stat şi de guvern, începând cu membre. A fost înfiinţat în 1949 şi
1961. are sediul la Strasbourg.
Este o structură supranaţională,
înfiinţată în vederea unei mai bune
cooperări politice la nivel înalt între
statele membre ale Comunităţii.
Este considerat ca:
- organ interguvernamental de
cooperare politică, pe de o
parte, şi
- organ comunitar şi
formaţiune superioară a
Consiliului Comunităţii, pe
de altă parte,
- sau organ sui-generis, într-o
altă opinie
Reglementări (sau chiar Prin Tratatul de la Bruxelles Existenţa sa este reglementată prin În 1949 se semnează la Londra de
modificări) ulterioare dobândeşte denumirea de Consiliul A.U.E. 10 state statutul organizaţiei
de Miniştri şi va fi unic pentru cele
trei Comunităţi
Reglementări (sau chiar În Tratatul asupra Uniunii Europene Mai târziu existenţa sa este
modificări) ulterioare primeşte denumirea de Consiliul reglementată de Tratatul de la
Uniunii Europene Maastricht.
Diferenţele dintre Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul european
Instituţia Consiliul Uniunii Europene Consiliul european

(Consiliul de miniştri)
Diferenţe în ceea ce priveşte: Apare pe cale convenţională – fiind înfiinţat de Apare pe cale neconvenţională (ca urmare a întâlnirilor la
apariţia Tratatele institutive nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern)
componenţa Are în componenţă miniştri afacerilor externe, Are în componenţă şefi de stat şi de guvern din statele
precum şi miniştri de resort membre Comunităţilor Europene
atribuţii Atribuţii de natură legislativă, decizională Atribuţii, în special de natură politică.
Competenţe, aşa cum au fost definite prin Declaraţia de la
Stuttgard:
- impulsionarea, relansarea şi coordonarea politicilor
comunitare,
- orientarea construcţiei europene prin stabilirea unor
linii directoare de ordin politic general,
- definirea noilor sectoare de activitate.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un
raport în urma fiecărei reuniuni, precum şi un raport scris
anual privind progresele realizate de Uniune127.
127
Tratatul de la Maastritrcht, Titlul I, art. D
ANEXA 4 - EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE
Etape Data (Noi) state membre Nr. de state
(valuri de aderare) aderării membre
I. 1951/1952 FRANŢA, GERMANIA, ITALIA, ţările BENELUX (BELGIA, OLANDA, 6
LUXEMBURG)
II 1973 La 22 ianuarie 1972 semnează Tratatul de aderare şi începând cu 1 ianuarie 1973 devin 9
membre MAREA BRITANIE, IRLANDA ŞI DANEMARCA, cu excepţia NORVEGIEI
care deşi a început negocierile nu a mai aderat, poporul norvegian respingând prin
referendum, atât în 1973, cât şi în 1994 aderarea la UE.
III 1981 În 1981 se semnează Tratatul de aderare dintre GRECIA şi Comunităţi. 10
IV 1986 În anul 1986 aderă SPANIA şi PORTUGALIA 12
- 1990 1990 aduce o nouă extindere a UE, unica de acest fel din istoria sa, apărută nu ca urmare a 12
unui proces de aderare, ci ca rezultantă a unui proces de unificare, între fostele Republica
Federală Germania (RFG) şi Republica Democrată Germană (RDG).
V 1995 În anul 1995 devin membre ale Uniunii Europene (după Tratatul de la Maastricht care a 15
înfiinţat Uniunea Europeană): AUSTRIA, FINLANDA şi SUEDIA128
VI 2004 CIPRU, ESTONIA, LETONIA, LITUANIA, MALTA, POLONIA, REPUBLICA 25
CEHĂ, SLOVACIA, SLOVENIA, UNGARIA.
VII 2007 ROMÂNIA ŞI BULGARIA 27
128
Extinderea din 1995este prima extindere după Tratatul de la Maastricht, care a înfiinţat Uniunea Europeană şi, în acelaşi timp, ultima extindere de tip clasic a Comunităţilor (adică
în absenţa unui Tratat prealabil, aşa cum este Tratatul de la Nisa)
ANEXA 5 – PRINCIPALELE TRATATE COMUNITARE129
- 1951 – Tratatul instituind C.E.C.O., semnat la 18 aprilie 1951 la Paris şi încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, intră în vigoare la 23 iulie
1952
- 1957, pe 25 martie, la Roma, se semnează Tratatele instituind CEEA şi CEE, care vor intra în vigoare la 1 ianuarie 1958. Alături de aceste
tratate este semnată şi Convenţia referitoare la unele instituţii comune prin care este instituită o Adunare unică şi o Curte unică pentru toate cele
trei Comunităţi
- 1965, pe 8 aprilie, este semnat Tratatul de la Bruxelles, care instituie o Comisie unică şi un Consiliu unic, şi care va intra în vigoare la 1 iulie
1967
- 1985 este semnat Acordul Schengen, care intră în vigoare la ....
- 1986, pe 17 februarie, se semnează la Luxemburg Actul Unic European, care va intra în vigoare la 1 iulie 1987
- 1992 se semnează la Maastricht, pe 7 februarie, Tratatul asupra U.E., care va intra în vigoare la 1 noiembrie 1993
- 1997, în urma Consiliului European din 16-17 iunie 1997, se semnează 2 octombrie Tratatul de la Amsterdam care va intra în vigoare la 1 mai
1999
- 2001, pe 26 februarie, se semnează Tratatul de la Nisa care va intra în vigoare la 1 februarie 2003
- 2002, pe 23 iulie, îşi încetează existenţa, ca urmare a nereluării angajării sale de către statele membre ale UE, Tratatul instituind C.E.C.O.
- 2004 se semnează Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa
- 2007, pe 13 decembrie, se semnează Tratatul de la Lisabona care va intra în vigoare la 1 decembrie 2009
129
Trebuie precizat că alături de mai sus-enumeratele Tratate au mai fost adoptate, în acelaşi scop, chiar dacă prezintă o importanţă redusă: Tratatul de la Luxemburg privitor la
prerogativele bugetare ale Parlamentului European (intrat în vigoare la 1 iunie 1977), Tratatul de la Bruxelles privitor la creşterea prerogativelor bugetare ale Parlamentului (intrat în
vigoare la 1 iunie 1973), Tratatul de la Bruxelles de adeziune precum şi actele care reglementează condiţiile de adeziune ale Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei (intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1973), Tratatul de adeziune de la Atena şi actele care reglementează condiţiile de adeziune a Greciei (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981), Tratatul de adeziune de la
Madrid şi Lisabona şi actele care reglementează condiţiile de adeziune a Spaniei şi Portugaliei (intrate în vigoare la 1 ianuarie 1986), Tratatele de la Corfu pentru adeziunea Austriei,
Finlandei, Norvegiei şi Suediei (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995, fără Norvegia care l-a respins prin referendum naţional), Tratatul din 13 martie 1984 cu privire la modificarea
Tratatelor Comunităţilor în chestiunea Groenlandei, Protocolul unic privind privilegiile şi imunităţile din 8 aprilie 1965, Actul privitor la alegerea prin vot universal a membrilor
Adunării Parlamentare a Comunităţilor, semnat la Bruxelles la 20 septembrie 1976.
ANEXA 6 – INSTITUŢII ŞI ORGANE COMUNITARE
INSTITUŢII COMUNITARE ORGANE COMUNITARE
Consiliul european - organe financiare

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de miniştri) Banca Europeană de Investiţii
Comisia europeană Sistemul European al Băncilor Centrale este compus din Banca
Parlamentul european Centrală Europeană şi din băncile centrale naţionale ale statelor
Instituţii jurisdicţionale (Curtea de justiţie şi Tribunalul de primă membre
instanţă)
- alte organe comunitare
Comitetul consultativ C.E.C.A.
Comitetul economic şi social
Comitetul regiunilor
BIBLIOGRAFIE
1. Moise Bojincă – Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, Craiova, 2001.

2. Augustin Fuerea – Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2002.
3. Augustin Fuerea – Manualul Uniunii Europene, ediţia a III-a, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2008.
4. Corina & Ioan Leicu – Instituţiile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
5. Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene. Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
6. Miron Mitru - Economia integrării economice, Ed. A.S.E. Bucureşti, 2001.
7. Ion Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
8. Dana Victoria Savu – Integrare europeană, Editura Oscar Print, 1996,

Institutii Si Mecanisme Comunitare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Institutii Si Mecanisme Comunitare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

CAPITOLUL 1 – REPERE ÎN CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ

CAPITOLUL 2 - SUCCINTE CONSIDERAŢII PRIVIND INSTITUIREA UNIUNII EUROPENE

1.1. Premisele apariţiei Uniunii Europene

1.2. Construcţia europeană în perioada 1945-2009

Eşafodajul construcţiei europene de astăzi este rezultatul eforturilor depuse încă de la

fiecărui stat etc.

1.2.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA / CECO)

1.2.2. Comunitatea economică europeană (C.E.E.) şi Comunitatea europeană a energiei

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom - CEEA)

1.2.3. Succinte consideraţii privind evoluţia procesului de constituire a Uniunii Europene

Procesul de constituire a Uniunii Europene se va desfăşura în două direcţii:

1.2.3.1. Perfecţionarea instituţională

Perfecţionarea instituţională a Comunităţilor Europene este văzută de majoritatea autorilor

B. Ulterior au fost semnate, în acelaşi timp, Tratatele instituind C.E.E.A. şi C.E.E.

Tratatul instituind C.E.49 prezintă în partea a cincea, ca instituţii ale comunităţii:

Comisia a fost reglementă în Tratatului instituind C.E.C.O. sub denumirea de Înalta

1.2.3.1.1. Extinderea geografică

În prezent, Uniunea Europena numara 27 de state membre, dintre care:

- şi alte 21 de state au aderat succesiv:

1.4. Tratatul de la Maastricht

1.5.1. Tratatul de la Amsterdam

1.5.2. Lansarea monedei unice

1.6. Tratatul de la Nisa

1.8. Tratatul de la Lisabona

2.1. Noţiuni generale despre cei trei piloni ai Uniunii Europene

2. - Politica externă şi de securitate comună

3. - Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne

2.2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene

2.3. Procedura adoptării actelor comunitare

ANEXA 1 - EVOLUŢIA INSTITUŢIILOR UNIUNII EUROPENE

ETAPA I ETAPA II ETAPA III ETAPA IV ETAPA V

Mai era numit şi Consiliul

Adunarea Adunarea Parlament european Parlamentul European

Curtea de Curtea de justiţie Curte de Justiţie Curtea de Justiţie a Uniunii

evoluţie PARLAMENTUL Competenţe

1965 Tratatul de la Bruxelles instituie

evoluţie COMISIA Competenţe

Instituţia Consiliul Uniunii Europene Consiliul european Consiliul Europei

Instituţia Consiliul Uniunii Europene Consiliul european

INSTITUŢII COMUNITARE ORGANE COMUNITARE

Consiliul european - organe financiare

1. Moise Bojincă – Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, Craiova, 2001.

S-ar putea să vă placă și