CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

1.1. ORIGINILE UNIUNII EUROPENE DE ASTĂZI.

Integrarea interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări din toate
colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare.
De la o zonă la alta există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului
de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales, performanţele
realizate. Fără îndoială, „vitrina publicitară” a integrării interstatale o constituie Uniunea
Europeană.
Ideea unităţii europene îşi are începuturile în perioada interbelică. Sub impulsul
consecinţelor catastrofale ale primului război mondial, în 1923, ia naştere „Mişcarea
paneuropeană”, din iniţiativa lui Coudenhove-Kalergi, un aristocrat de origine cehă. Într-un
apel lansat la Viena, în 1924, se spune: „Salvarea rezidă în unirea tuturor statelor democratice
ale continentului într-o grupare politică şi economică internaţională. Nu trebuie să se lase să
se repete acest adevăr simplu: o Europă divizată conduce la război, la agresiune, la
mizerie...”.
Prima iniţiativă oficială, în direcţia uniunii europene, are loc în 1929 şi aparţine lui
Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societăţii Naţiunilor, laureat al
Premiului Nobel pentru Pace (1926), adept al unei „legături federale”, bazate pe apropierea
franco-germană.
Din păcate, demersul lui Briand s-a lovit de vitregia vremurilor 1. Europa, sfâşiată de
ambiţii naţionaliste, a intrat în cel de-al doilea război mondial. Temerile partizanilor „Mişcării
paneuropene” s-au adeverit pe deplin.
Ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill, imediat după sfârşitul ultimei
conflagraţii mondiale. Într-un discurs ţinut la Zürich, în 1946, el spunea: „... există un remediu
care, dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan, ar transforma ca prin minune toată scena şi ar
face din Europa, în câţiva ani, un pământ tot aşa de liber şi fericit ca acela al Elveţiei de
astăzi... Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei europene... Noi trebuie să
construim un fel de State Unite ale Europei”.. Să nu fi prevăzut, oare, marele om politic
britanic consecinţele înţelegerii de la Yalta (1945), când marile pretenţii teritoriale ale lui Stalin
au fost satisfăcute pe seama Europei Centrale şi de Est? Să fi fost atât de mare încrederea sa în
loialitatea URSS? Cert este că un alt mare om politic occidental - generalul Charles de Gaulle,
1
Spre exemplu: criza economică mondială din 1929-1933 şi evenimentele politice care i-au urmat, victoria
nazismului în Germania (1933); războiul civil din Spania (1936-1939) etc.

3
cu numai câţiva ani mai târziu, întrevedea o Europă „de la Atlantic la Urali”2.
„Războiul rece” care a urmat acestor momente de euforie a trezit la realitate lumea
occidentală. Scindarea Europei în două blocuri devenise un fapt real. În mai 1962, acelaşi
Charles de Gaulle, mult mai realist, vorbea despre „o lume în care totul conduce spre
ameninţarea unui conflict general...” şi (doar) despre o „Europă occidentală unită şi care să
aibă destulă forţă, destule mijloace şi destulă coeziune pentru a exista prin ea însăşi...”.
Europa occidentală alesese, aşadar, calea unităţii prin integrare economică şi politică
inter-statală.
Crearea Comunităţilor europene3. Anul 1945 marchează nu doar încheierea celui de-
al doilea Război Mondial, ci şi începutul unei noi etape. Este momentul în care se constată
efectele eşecului controlului colectiv al beneficiilor revoluţiei industriale4, riscurile manipulării
şi îndoctrinării maselor şi limitele Statului-Naţiune5. Eliberată de nazism, Europa s-a divizat
din nou, ceea ce a dus la pierderea evidentă a supremaţiei mondiale, accentuată de mişcările de
decolonizare din anii ‘60.
În 1946, în celebrul discurs de la Fulton, Winston Churchill a lansat teza „cortinei de
fier”, instalate între zonele de ocupaţie occidentală şi sovietică.
În pofida unei „Declaraţii asupra Europei eliberate”, adoptate la Yalta în 1945, Europa
este reorganizată în două spaţii strategice antagonice, care şi-au disputat controlul întregului
continent până în 1989. Blocada Berlinului (1948) şi „lovitura de la Praga” (ocuparea
Cehoslovaciei de către sovietici în 1949) au marcat începutul efectiv al războiului rece. Din
nou, Germania era în centrul disputei, problema germană fiind abordată diferit de americani
(care doreau reînarmarea rapidă a Germaniei Federale), de sovietici (care solicitau controlul
asupra întregului Berlin) şi de francezi (care se opuneau reînarmării Germaniei şi doreau să
păstreze tutela asupra regiunilor Saar şi Ruhr).
Două fenomene noi apar în acest context tensionat. Pe de o parte, statele naţionale
devin conştiente de limitele lor în asumarea, fiecare în parte, a destinului european, iar pe de
alta, al doilea război mondial demonstrase foarte clar relativitatea cuceririlor (producătoare de
mari pierderi) şi vulnerabilitatea conceptului de stat suveran (incapabil să-şi protejeze cetăţenii
de agresiunile exterioare). Ca urmare, se caută noi forme de securitate, bazate pe dialog şi pe
coordonare globală.

2
Sterian Dumitrescu, Ana Bal, „Economie mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 126-127.
3
Augustin Fuerea, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura All. Beck, Bucureşti, 2003, p. 2 şi
urm.
4
Care a degenerat în înarmare şi în producţie militară, dincolo de nevoile imediate de apărare.
5
Care a alunecat în imperialism şi în naţionalism agresiv.

4
 Spre deosebire de pesimismul şi apatia instalate după primul război mondial (care au
deschis calea comunismului, ca soluţie alternativă şi ordine de substituţie), relansarea
proiectului european şi a conceptului de securitate colectivă a fost sursa optimismului anilor
‘50.
După eşecul Ligii Naţiunilor (din care lipseau tocmai marile puteri), în 1945 se creează
Organizaţia Naţiunilor Unite, urmată de alte organizaţii cu vocaţie mondială: Fondul
Monetar Internaţional (1946), Banca Mondială (1946), Carta de la Havana (Carta
Internaţională a Comerţului, 1946), Acordul General al Tarifurilor şi Schimburilor (GATT,
1946).
În Europa, în 1947, se instituie Planul Marshall6 şi se creează organizaţia NATO
(1949).
După încheierea războiului au fost iniţiate două tipuri de proiecte politice: proiecte
interguvernamentale şi proiecte comunitare.
Primele organizaţii europene au fost interguvernamentale, în sensul că au reunit state
suverane, care cooperează între ele. Aşa au fost create, spre exemplu, Consiliul Europei, în
1949; Uniunea Europei Occidentale, în 1948; NATO, în 1949.
În ceea ce priveşte proiectele comunitare, acestea presupuneau renunţarea parţială şi
benevolă la suveranitate, în beneficiul avantajului comun dat de o organizare comunitară.
Bazele primelor proiecte în acest sens au fost puse de patru mari personalităţi ale vremii: Jean
Monnet (1888-1979), consilier al ministrului de Externe al Franţei; Robert Schuman (1886-
1963), ministrul francez al Afacerilor Externe, originar din Lorena; a fost însărcinat de puterile
aliate să găsească o soluţie în problema germană; Konrad Adenauer (1876-1967), cancelar al
Germaniei Federale, adept al reconcilierii franco-germane; Alcide De Gasperi (1881-1954),
premier al Italiei.
Prima idee concretizată a fost însă cea a lui Robert Schumann, al cărui Plan a fost
acceptat de miniştrii de Externe ai Franţei, RFG, Italiei, Olandei, Belgiei şi Luxemburg-ului,
care au semnat Tratatul de la Paris (1951). Se înfiinţează, astfel, prima comunitate europeană –
CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului), fiind şi primul instrument de
integrare europeană, care introduce un sistem cvasi-federal. Statele semnatare instituiau şi o
supranaţionalitate limitată, prin delegarea către CECO a unora dintre prerogativele lor în
domeniul pieţei cărbunelui şi oţelului.
După succesul politic şi economic al CECO, s-a încercat şi organizarea unei armate
europene, ca o alternativă la o armată germană unită (inclusiv cu participarea RDG, idee
susţinută de SUA, în contextul războiului rece şi al conflictului din Coreea). Acest proiect al
6
Ajutor american în valoare de 13 miliarde USD pentru 16 ţări occidentale.

5
armatei europene unice, cunoscut şi sub numele de Planul Pleven, nu a întrunit însă
consimţământul formaţiunilor politice, îndeosebi al celor din Franţa.
Alte două proiecte comunitare sondate cu un succes, de astă dată, îşi au originile în anul
1957, când au fost semnate, în acelaşi timp, cele două Tratate de la Roma, unul instituind
Comunitatea Economică Europeană (CEE), altul instituind Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (CEEA).
Ulterior, construcţia europeană a evoluat încet, fiind adoptate numeroase alte tratate de
modificare ale celor iniţiale cum sunt: Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul
de la Amsterdam sau Tratatul de la Nisa.
În prezent cele mai importante evenimente sunt legate de reforma sistemului comunitar
prin noul Tratat de reformă de la Lisabona, semnat în 2007 şi intrat în vigoare începând
cu 1 decembrie 2009.

1.2. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.2.1. Conceptul de integrare europeană.
Ori de câte ori limbajul ştiinţific nu reuşeşte să ofere concepte precise pentru un obiect
controversat, se face apel la metafore. Acesta este şi cazul integrării europene, o construcţie
inedită care nu seamănă cu nici una dintre realităţile politice anterioare. Uniunea Europeană nu
este o confederaţie, deoarece entităţile constitutive nu sunt complet autonome. Ea nu este încă
o federaţie propriu-zisă, deoarece integrarea politică nu a dus la un guvern federal. În sfârşit, nu
este vorba de o uniune ideologică, aşa cum era cazul fostei URSS – o uniune multinaţională
bazată pe forţa de coeziune a partidului-stat7.
În faţa acestor dificultăţi semantice, promotorii integării europene au preferat o
abordare pragmatică. Ei au construit mai întâi piaţa comună şi uniunea monetară,
principalele pârghii ale integrării, fără să se complice cu abordări conceptuale prea elaborate.
Spre deosebire de proiectele imperiale, confederale sau utopice (de tipul „Concertul Europei”),
care au eşuat destul de rapid, integrarea fondată pe criterii economice este singura viabilă şi,
oricum, singura care a reuşit. Secretul acestuiingenios proiect a constat în mecanismul pieţei
(extins la întreg spaţiul comunitar) şi în acquis-ul comunitar (un domeniu nou care legiferează
Uniunea Europeană ca organizaţie de integrare).
Rămân în continuare importante probleme nerezolvate, aşa cum sunt uniunea politică,
cetăţenia şi identitatea europeană. Dacă, pentru etapele deja realizate, s-au definit instituţii,
politici şi un cadru legislativ operaţional (faimoasele „acquis”-uri), uniunea politică şi
cetăţenia europeană rămân marile necunoscute ale procesului de integrare. În acest domeniu,
7
A se vedea, Cezar Bîrzea, “Politicile şi instituţiile Uniunii Europene”, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 3.

6
căutările sunt intense şi, probabil, reprezintă marea provocare a Uniunii Europene la început de
mileniu, alături de extinderea spre Europa de Est.

1.2.2 Politicile comune.

Integrarea europeană se realizează de o manieră inegală, de la un sector la altul. Există
astfel, domenii unde Uniunea Europeană are prerogative extinse (politica agricolă comună,
politica comercială comună, politica transporturilor şi politica monetară), după cum, în alte
sectoare, competenţele comunitare sunt limitate. Este cazul politicii sociale, al politicii
industriale, al cercetării şi dezvoltării tehnologice, al reţelelor transeuropene. În sfârşit, unele
sectoare (spre exemplu: politica externă şi de securitate comună. Justiţia şi afacerile interne)
funcţionează mai degrabă conform modelului interguvernamental, decât printr-o abordare
comunitară propriu-zisă8.
Cu alte cuvinte, există politici puternic integrate, realizate prin transferul masiv de
competenţe la nivel comunitar şi politici realizate încă preponderent la nivelul statelor membre,
dar cu participarea unor instituţii comunitare.
De o manieră generală, politicile comune sunt repartizate în două categorii distincte9:
 politicile de solidaritate care au în vedere armonizarea condiţiilor şi factorilor de
producţie, precum şi egalizarea condiţiilor circulaţiei. Intră aici, în primul rând,
dezvoltarea regională şi politica socială;
 politicile de acţiune comună care se referă la sectoarele puternic integrate: politica
agricolă comună, politica energetică, politica transporturilor, cercetarea şi
dezvoltarea, politica europeană a mediului.
Articolul 3 din Tratatul CEE prevedea că acţiunea Comunităţii are în vedere „stabilirea
unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe, instaurarea
unei politici comune în domeniul agriculturii şi instaurarea unei politici comune in domeniul
transporturilor”.
Obiectivele Comunităţii Europene evoluând progresiv, de-a lungul anilor au fost
elaborate o serie de noi politici comune, astfel încât astăzi se pot identifica aproape 20 de
domenii în care concepţia şi decizia se realizează la nivel comunitar, cele mai importante fiind
politicile regională, monetara, industrială, socială, energetică, de cercetare, pescuit, protecţia
mediului, protecţia consumatorilor, relaţii externe.
Apariţia acestor politici comune se explică prin necesităţi economice, sociale şi politice
de ordin comunitar, dar şi prin superioritatea, în termeni de eficienţă, a unor acţiuni comune
8
A se vedea, Cezar Bîrzea, op. cit., p. 82.
9
Pentru o prezentare amănunţită, a se vedea, Cezar Bîrzea, op. cit., p. 82 şi urm.

7
prin comparaţie cu cele realizate separat la nivelul fiecărui stat membru.
Ambiguitatea noţiunii de „politică comună” este reflectată de varietatea expresiilor ce
desemnează, practic, acelaşi lucru: „politică a Comunităţii Europene”, „politica comun㔂
„politica comunitară”. Analiza acestor concepte arată că politicile comune constituie de fapt
domenii în care, în virtutea unui transfer de competenţe consimţit de către statele membre de la
nivel naţional la nivel comunitar, instituţiile comunitare intervin în mod determinant şi direct,
iar acţiunile statelor membre au loc concertat10.
Acest transfer de competenţe este însă limitat în funcţie de dispoziţiile Tratatului.
Regulile şi politica stabilite de către autorităţile comunitare într-un domeniu dat formează o
politică unificată ce se substituie normelor şi politicilor naţionale.

1.2.3. Politica de mediu (politica ecologică).

Piaţa comună trebuia să fie o piaţă curată nu doar din punctul de vedere al concurenţei
şi al consumatorilor, dar şi din perspectiva mediului înconjurător11.
De o manieră sistematică, politica europeană a mediului este definită, pentru prima
dată, de actul Unic European12 care stabileşte următoarele principii:
 principiul acţiunii preventive;
 principiul limitării efectelor nocive încă de la sursă13;
 principiul penalizării financiare a poluatorilor;
 principiul integrării – politica de mediu este o parte integrantă a tuturor politicilor
comune;
 principiul precauţiei14, potrivit căruia este preferabil să acţionăm înainte de
producerea unor disfuncţii ecologice;
 principiul înaltului nivel al protecţiei (prin intervenţia celor mai înalte autorităţi
comunitare).
Instrumentul de implementare a politicii comunitare a mediului este „Programul
de acţiune ecologică”, pregătit de Comisie şi aprobat de Consiliul Miniştrilor.
Între 1993-2000, a acţionat cel de al 5-lea Program de acţiune ecologică, care a pus
accentul pe dezvoltare durabilă, responsabilitate comună şi folosirea pieţei ca reglator al

10
A se vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, „Integrarea europeană. Dicţionar de termeni comunitari”, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2000, p. 141.
11
Această idee este stipulată în art. 100 şi 235 ale Tratatului Comunităţii Europene.
12
A se vedea, art. 130.
13
De exemplu, prin standarde de calitate.
14
Sau al anticipaţiei, după iniţiatorul german, care a propus un „Vorsorgenprinzip”.

8
protecţiei mediului (favorizarea pe piaţă a produselor acceptabile ecologic).
Cheltuielile din protecţia mediului reprezintă 3% din bugetul comunitar şi sunt
repartizate în cadrul a patru instrumente financiare:
 fondurile structurale pentru proiecte ecologice;
 LIFE (“L’instrument financier pour l’environnement”);
 Fondul de Coeziune;
 Banca Europeană de Investiţii15.
Tratatul de la Amterdam, din 1997 a fixat dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului ca
noi priorităţi ale Uniunii Europene, care să fie integrate în toate politicile sectoriale, ca o
dimensiune transversală comună.

15
Banca Europeană pentru Investiţii (BEI) a luat fiinţă, în Luxemburg, cu 30 de ani înainte de semnarea deciziei finale,
în anul 1992.

9
 CAPITOLUL II
PRINCIPALELE IZVOARE ALE POLITICII EUROPENE
ÎN DOMENIUL MEDIULUI

2.1. TRATATELE COMUNITARE.

Legislaţia primară comunitară europeană este constituită pe de o parte, din 3 tratate
institutive ale Comunităţilor, şi pe de altă parte, din tratatele şi actele modificatoare.
Aşadar, tratatele prin care s-au instituit cele trei Comunităţi Europene – CECA, CEEA
(EURATOM) şi CEE, dar şi tratatele şi actele modificatoare ale acestora reprezintă, fără
îndoială, temeiul juridic al activităţii Comunităţilor şi al dezvoltărilor regulamentare întreprinse
inclusiv în domeniul mediului. Pornind de la acest temei, în continuare, am considerat necesar
a face o scurtă prezentare a tratatelor şi actelor în cauză cu relevanţă în ceea ce priveşte
acquisul comunitar privind protecţia mediului înconjurător.

2.1.1. Tratatele de la Roma.

Astfel, Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, care a instituit Comunitatea Economică
Europeană nu cuprindea iniţial nici o dispoziţie care să poată fi invocată în mod direct drept
bază juridică pentru o acţiune în domeniul mediului. Însă, viziunea productivistă a redactorilor
documentului era clară, din moment ce, conform Preambulului, CEE avea ca scop esenţial
“ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă”, iar ca misiune “promovarea unei
dezvoltări armonioase a activităţilor economice”.
Totuşi, mai ales pe cale de interpretare doctrinală s-a considerat că textele documentului
oferă unele dispoziţii în acest sens. Astfel, s-a apreciat, mai întâi, că articolele 100-102 ale
Tratatului privind posibilitatea de a adopta directive pentru apropierea dispoziţiilor legislative,
regulamentare şi administrative ale statelor membre care au incidenţe directe asupra
funcţionării pieţei comune, în special atunci când disparităţile dintre aceste reglementări
denaturează condiţiile de concurenţă, provocând distorsiuni, pot fi extrapolate la aspecte de
mediu16.
În acelaşi context au fost invocate şi prevederile articolului 235 al documentului care
autorizează Consiliul să ia măsuri care apar ca necesare pentru realizarea pieţei comune, chiar
dacă tratatul nu prevede puterile de acţiune necesare în acest caz. Această situaţie, oarecum
neclară, a fost rezolvată pe cale politică, în afara organelor statutare ale Comunităţii. Sub
influenţa hotărârilor primei Conferinţe mondiale a O.N.U. asupra mediului 17, şefii de state şi de
16
A se vedea, Mircea Duţu, “Dreptul mediului. Tratat.”, Vol. II, op.cit., p. 250.
17
Care s-a desfăşurat la Stockholm, în iunie 1972.

10
guverne ai statelor membre ale Comunităţii Europene, reuniţi la Paris între 19-20 octombrie
1972, au adoptat o Declaraţie care proclama necesitatea ameliorării calităţii şi nivelului de
viaţă, precum şi imperativul acordării unei atenţii speciale valorilor şi bunurilor materiale,
inclusiv protecţiei mediului, în scopul de a pune progresul în serviciul omului. Programele de
acţiune în materie de mediu, iniţiate în 1973 18, au venit să amplifice şi să completeze
fundamentele acţiunii comunitare. Un astfel de program este definit ca un ansamblu de acţiuni
vizând unul sau mai multe obiective, cu un calendar precis pentru realizarea lor şi indicarea
persoanelor ori autorităţilor responsabile. În afară de aceste programe generale care fixează
cadrul de acţiune comunitară în domeniul mediului pe o perioadă determinată, în cadrul
Uniunii s-au elaborat şi aplicat şi altele cu un caracter special, precum programul de acţiune
contra poluării prin cadmiu (aprobat în 1988), un program de acţiune în materie de control şi de
reducere a poluării cauzate prin deversarea de hidrocarburi în mare (1978), un program în
domeniul deşeurilor (1990). Aceste programe au în comun faptul că au fost adoptate printr-o
rezoluţie a Consiliului, act lipsit însă de o semnificaţie juridică. Chiar dacă nu au forţă
juridică, ele au stabilit acţiunile ce urmau a se desfăşura la nivel comunitar, priorităţile întregii
activităţi în domeniu, influenţându-se pe această cale şi procesul de reglementare juridică19.
Sub raportul conţinuturilor lor, aceste programe au prevăzut, într-o primă etapă,
activităţi menite mai ales să combată poluările, lărgite mai apoi la ansamblul problematicii
mediului, iar în prezent sunt dominante cerinţele de a integra dimensiunea ecologică la nivelul
fiecărei acţiuni comunitare.
Ca nou izvor de drept internaţional, documentele se caracterizează prin aceea că sunt
destinate organizaţiilor care le-au elaborat şi prevăd acţiuni care trebuie întreprinse într-o
perioadă determinată. Ele reprezintă, mai degrabă, o nouă tehnică de creare a normelor juridice
comunitare, decât un izvor de drept propriu-zis.
În ceea ce priveşte Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), prin specificul domeniului său de reglementare,
Tratatul a avut iniţial cea mai mare incidenţă cu problematica protecţiei mediului. Încă din
Preambulul Tratatului s-a exprimat preocuparea statelor membre de a răspunde îngrijorărilor
legitime generate de producerea şi utilizarea acestei energii. Astfel, s-a convenit “stabilirea
condiţiilor de securitate care îndepărtează pericolele pentru viaţa şi sănătatea populaţiei”. În
consecinţă, capitolul III din Tratat - art. 30-39 - a fost consacrat protecţiei sanitare a

18
Primul program pentru perioada 1974-1976 a fost adoptat de Consiliu la 29 noiembrie 1973, urmat periodic
de altele 1977-1981, 1982-1986, 1987-1992, 1993-2000.
19
A se vedea, Mircea Duţu, “Dreptul internaţional şi comunitar al mediului”, Editura Economică, Bucureşti,
1995, p. 304-305.

11
populaţiei şi muncitorilor contra radiaţiilor ionizante.
Comisia era dotată cu o putere generală de control în materie de protecţie sanitară, iar
Consiliul era abilitat să stabilească “norme de bază pentru protecţia populaţiei şi a
lucrătorilor”20, care urmau să fie revizuite periodic.
Primele norme de acest gen au fost emise în februarie 1959, dar nu întotdeauna s-au
dovedit suficiente pentru a preveni accidentele nucleare ori limita efectele acestora. Articolul
31 al Tratatului Euratom constituie baza juridică pentru directivele şi regulamentele privind
securitatea nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor.

2.1.2. Actul Unic European (AUE).

Politica de mediu a constituit una din temele amplu dezbătute ale negocierilor care au
fost duse, mai ales din 1985, în privinţa extinderii competenţelor comunitare şi care au condus
la adoptarea Actului Unic. Astfel, Parlamentul European, în proiectul său de tratat sugera o
modificare art. 2 a Tratatului CEE în scopul de a atenua concepţia productivistă a acestuia şi
pentru a justifica ideea că adoptarea de norme severe a devenit un imperativ economic.
Totodată, dispoziţiile în materie de mediu ale Actului Unic nu puteau să nu formeze obiectul
divergenţelor dintre statele membre, datorate diferenţelor deopotrivă asupra Uniunii Europene
ori politicilor ecologice21.
În acest context, de exemplu, Danemarca şi Germania au revendicat dreptul de a-şi
putea conserva nivelul lor de protecţie a mediului (superior celui al celorlalte state membre),
iar pentru aceasta a trebuit să se ajungă la compromis. Acesta s-a manifestat mai evident asupra
a trei probleme22:
 recunoaşterea unei competenţe comunitare, dar absenţa modificării art. 2 al
Tratatului de la Roma, simbolul productivismului economic;
 introducerea regulii majorităţii calificate în cadrul Consiliului în legătură cu lărgirea
prerogativelor Parlamentului European, dar refuzul generalizării utilizării acestor
noi proceduri ;
 menţinerea ambiguităţii iniţiale din politica comunitară: filosofia să rămână
esenţialmente impregnată de o voinţă de a construi o liberă circulaţie a mărfurilor şi
serviciilor.
Oricum trebuie reţinut că adoptarea Actului Unic a rezolvat definitiv bazele juridice şi
competenţele comunitare în domeniul protecţiei mediului.
20
A se vedea, art. 30-32 din Tratat.
21
A se vedea, Mircea Duţu, “Dreptul mediului. Tratat”, Vol. II, op. cit., p. 251.
22
A se vedea, Mircea Duţu, supra cit., p. 251-252.

12
 Astfel, prin introducerea art. 130 R se recunoştea CEE largi posibilităţi de intervenţie.
Absenţa unei definiţii a conceptului de ‚‚mediu” permite evitarea concentrării preocupărilor
comunitare asupra unor teme privilegiate. Declaraţia anexă a actului final al Conferinţei care a
aprobat textul Actului Unic preciza că politica promovată de CEE în materie de mediu nu va
trebui să se interfereze cu politicile naţionale de exploatare a resurselor energetice. De
asemenea, nu au fost precizate criteriile de repartizare a competenţelor între Comunitate şi
statele membre.
Actul Unic s-a rezumat la trei mari obiective:
 a dat forţă obligatorie principiului subsidiarităţii;
 a abilitat expres orice stat care doreşte să menţină ori să stabilească măsuri de
protecţie superioare;
 reconfirmă caracterul concurent al competenţelor statelor în planul relaţiilor cu
statele terţe ori cu organizaţiile internaţionale.
Actul Unic European cuprinde două grupe de dispoziţii privind mediul:
 un articol 100 A şi
 un nou titlu VII intitulat “Mediul”, inserat în partea a III-a tratatului (art. 103 R, S şi
T).
Noile prevederi ale documentului stabilesc într-o formulă directă şi clară principiile
acţiunii comunitare în domeniu. Astfel, art. 130 R consacră drept obiective fundamentale ale
acestei activităţi:
 prezervarea, protejarea şi ameliorarea calităţii mediului;
 contribuţia la ocrotirea sănătăţii persoanelor;
 asigurarea unei utilizări prudente şi raţionale ale resurselor naturale.
În alineatul următor se reafirmă principiile cuprinse în textele programelor comunitare
succesive în domeniul mediului precum: necesitatea acţiunii preventive, a corecţiei atingerilor
mediului, cu prioritate prin acţiune la sursă şi principiul poluatorul-plăteşte.
Patru dintre principiile consacrate în Actul Unic European se referă la dimensiunea
internaţională a politicii comunitare în domeniul mediului stabilind că:
 activităţile desfăşurate într-un stat nu trebuie să cauzeze deteriorări ale mediului
într-o altă ţară;
 efectele politicii comunitare în materie de mediu în cadrul statelor membre trebuie
să ţină seama de interesele statului respectiv;
 Uniunea Europeană şi statele membre trebuie să acţioneze conjugat în cadrul
organizaţiilor internaţionale şi să promoveze o politică mondială coerentă în

13
 domeniul protecţiei mediului;
 pentru fiecare categorie de poluare este necesar să se stabilească nivelul acţiunii -
local, regional, comunitar, sau internaţional - corespunzător tipului de poluare şi
zonei geografice care trebuie protejat.
Aşadar prin intrarea în vigoare a Actului Unic, exigenţele protecţiei mediului devin o
componentă indispensabilă a celorlalte politici ale Uniunii.
Nu în ultimul rând merită amintit şi art. 130 T al Actului Unic, care reprezintă o clauză
specială de rezervă pentru ocrotirea mediului, prevăzând că fiecare poate menţine ori adopta
măsuri mai stricte decât cele comunitare, cu condiţia ca acestea să fie compatibile cu Tratatul.

2.1.3. Tratatul de la Maastricht.

La reuniunea la nivel înalt de la Maastricht (Olanda) din 9-10 decembrie 1991, şefii de
stat şi de guvern ai celor 12 state membre ale Comunităţilor Europene în acea vreme, reuniţi în
conferinţă interguvernamentală pe baza articolului 236 din Tratatul CEE, au ajuns la un acord
asupra proiectului de tratat asupra Uniunii Europene, prin care se angaja o nouă etapă
importantă în construcţia europeană. Înaintea semnării trebuia să se dea forma juridică
definitivă textelor consolidate ale celor două aspecte ale tratatului - o “uniune politică” şi “o
uniune economică şi monetară” negociate separat, şi să se redacteze preambulul.
Pe data de 7 februarie 1992, la Maastricht (Olanda), miniştrii afacerilor externe şi
miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece state membre au semnat „Tratatul asupra Uniunii
Europene”.
S-a angajat apoi faza ratificărilor naţionale23 care ar fi trebuit să se încheie, potrivit
Tratatului, la 31 decembrie 1992 pentru a putea intra în vigoare la 1 ianuarie 1993, dar
problemele ridicate mai ales de rezultatul negativ al referendumului din Danemarca 24, apoi
de organizarea unui nou referendum danez în luna mai 1993 25, pozitiv de această dată, cum şi
de amânările guvernului britanic şi necesitatea unei revizuiri constituţionale în Germania, au
condus la reportarea datei de intrare în vigoare a Tratatului de la Maastricht la 1 noiembrie
1993. Tratatul a fost încheiat pe o durată nelimitată.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (TUE) a întărit coerenţa şi
23
Referitor la procesul de ratificare a Tratatului asupra Uniunii europene, a se vedea, „Bulletin des
Communautes européennes Commission” nr. 6, 7/8, 9, 10, 11 şi 12 din 1992; nr. 7/8, 10 din 1993; a se vedea şi
„Ratification processes of the Treaty on European Union” în „European Law Review”, vol. 18, nr. 3/1993, p. 228-
253; R. Anold, „La Loi fondamentale de la RFA et l’Union européenne. Le nouvel article 23 de la Loi
fondamentale”, în „Revue Internationale de Droit Comparé”, nr. 3/1993, p. 673-678.
24
Din data de 2 iunie 1992.
25
În urma Consiliului European de la Edinburgh din 12 decembrie 1992.

14
operabilitatea politicii privind mediul fiind, după părerea unor analişti, mult mai retoric decât
se aştepta. TUE a introdus termenul de „politică” în descrierea acţiunilor comunitare cu privire
la mediu şi s-a înlocuit conceptul de „acţiuni” în domeniul protecţiei mediului. Terminologia
folosită de TUE relevă o oarecare îndepărtare de ambiţioasele speranţe lansate în domeniul
mediului de Actul Unic European26.
Dispoziţiile relative la mediu cuprinse în Tratatul de la Maastricht sunt mai numeroase
şi constau, în special, în dezvoltarea celor anterioare în concordanţă cu noile evoluţii în
materie.
Astfel, după Tratatul de la Maastricht, obiectivul Uniunii Europene vizează şi
promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, iar potrivit art. 2 al
Tratatului constitutiv Uniunea Europeană are, de acum înainte, ca misiune şi asigurarea unei
creşteri durabile “respectuoase” pentru mediu.
De asemenea, art. 3 al Tratatului Uniunii Europene, definind acţiunea Comunităţii, face
referire la o politică în domeniul mediului care se adaugă astfel politicilor tradiţionale precum
politica agricolă, comercială comună, piaţa internă.
Articolul 100 A, care priveşte măsurile de mediu, nu a fost modificat în conţinut, în
măsura în care are ca obiect stabilirea şi funcţionarea pieţei interioare. Numai în privinţa
procedurilor, procedura de cooperare cu Parlamentul European (vechiul art. 149 A) a fost
înlocuită cu procedura codeciziei.
Titlul VII, devenit Titlul XVI, referitor la mediu, reia şi modifică articolele 130 R, la
130 T introduse de Tratatul CEE prin Actul Unic.
Inovaţiile aduse de Tratatul de la Maastricht sunt27:
 articolul 130 R. 1. Prin modificările aduse, de acum înainte este vorba de politica
Comunităţii în domeniul mediului, care contribuie la urmărirea obiectivelor sale
generale. Este adăugat un al patrulea obiectiv al Uniunii Europene: promovarea în
plan internaţional de măsuri destinate de a face fată problemelor regionale ori
planetare ale mediului;
 articolul 130 R. 2. S-a introdus ideea, reluată din art. 100 A. 3, că politica
Comunităţii în domeniul mediului vizează un nivel ridicat de protecţie ţinând seama
de diversitatea situaţiilor în diferite regiuni ale Uniunii Europene. Principiul

26
A se vedea, Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin Ilie, Mihaela Cibian, “Economia Integrării
Europene”, Editura A.S.E., Bucureşti, 2002, p. 380.
27
A se vedea, Mircea Duţu, „Dreptul mediului. Tratat”, Vol. II, op. cit., p. 254-255; pentru întreg conţinutul
articolelor citate în continuare, a se vedea, Theodor Tudoroiu, „Tratatul de la Amsterdam”, Editura Lucretius,
Bucureşti, 1999, p. 132 şi urm.

15
 precauţiei a fost adăugat celui de acţiune preventivă.
Principiul integrării este menţinut dar într-o redactare îmbunătăţită.
Totodată, a fost introdusă o clauză de salvgardare, conţinută în măsurile de armonizare,
ca permiţând statelor membre să ia măsuri provizorii şi le supune unei proceduri comunitare de
control, şi aceasta pentru motive de protecţia mediului, şi nu de ordin economic.
 Art. 130 R. 3. este neschimbat. Totodată, vechiul punct 4 a dispărut. Raţiunea
acestei măsuri este aceea că principiul subsidiarităţii, cuprins în respectivul paragraf
şi care privea până atunci numai mediul, face acum parte din înseşi principiile
Comunităţii, fiind consacrat printr-un nou articol28.
Importante modificări sunt de natură instituţională şi de procedură. În acest sens, art.
130 S a fost modificat considerabil:
 este înlocuit votul cu unanimitate prin majoritatea calificată, cu procedura de
cooperare cu Parlamentul european;
 totuşi, unanimitatea este menţinută, cu consultarea Parlamentului European într-o
serie de domenii, precum: măsurile esenţialmente fiscale, cele privind amenajarea
teritoriului, afectarea solului, gestiunea resurselor hidraulice;
 art. 130, alin. 3 introduce o a treia procedură pentru unele măsuri de mediu:
codecizia. În raport cu procedura de cooperare, care permite întotdeauna
Consiliului, acţionând în unanimitate, să treacă peste avizul Parlamentului
European, noua procedură conferă acestuia din urmă o veritabilă putere de blocaj,
care îi permite să împiedice definitiv adoptarea unei măsuri.
În materie de mediu, procedura de co-decizie se aplică exclusiv programelor de acţiune
cu caracter general care fixează obiective prioritare de atins.
Articolul 130 S, alineatul 4, reia principiul potrivit căruia, fără a prejudicia unele
măsuri având un caracter comunitar, statele membre asigură finanţarea şi execuţia politicii în
materie de mediu, iar art. 130 T, care permite statelor membre să menţină şi să stabilească
măsuri de protecţie intensificate, compatibile cu Tratatul, este completat, prin obligaţia ce
revine statelor membre de a notifica aceste măsuri Comisiei.
Alte câteva dispoziţii instituţionale introduse prin noul tratat prezintă un interes care nu
e de neglijat şi în materie de mediu. Astfel, este de amintit articolul 171, care permite acum
Curţii, la propunerea Comisiei, de a impune amenzi ori alte constrângeri unui stat membru care
nu execută o decizie a instanţei.
În final, trebuie amintit şi art. 138 C şi D prin care s-a conferit Parlamentului European
dreptul de a constitui o Comisie de anchetă, la cererea unui sfert din membrii săi, pentru a
28
A se vedea, art. 3 B din Tratat.

16
examina alegaţiile de infracţiune ori de proastă administraţie în aplicarea dreptului comunitar,
creând un drept la petiţie pentru cetăţenii Uniunii Europene.

2.1.4. Tratatul de la Amsterdam.

După cum s-a arătat în art. A din Tratatul de la Maastricht, el nu este decât „o etapă
nouă în crearea unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”.
Astfel, în 1996 a fost prevăzută o conferinţă a reprezentanţilor statelor membre, care
urma să examineze, în funcţie de obiectivele stabilite prin art. A şi B, necesitatea revizuirii unor
dispoziţii ale acestuia29.
De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a dispoziţiilor
privind modificarea instituţională în funcţie de creşterea numărului statelor membre, precum
şi o eventuală întărire a rolului Parlamentului European. În acelaşi timp se prevedea şi
posibilitatea instaurării unei Politici de Apărare Comună30.
Totodată a fost avută în vedere şi problema expirării în anul 2002 a Tratatului de
instituire a C.E.C.O. şi a implicaţiilor care urmau să apară legate de acest aspect în cadrul
ansamblului activităţii comunitare şi în domeniul juridic al acesteia.
Probleme importante apăreau şi în legătură cu procesul de extindere a Comunităţilor
Europene, prin creşterea numărului membrilor acestora, precum şi privind relaţiile lor cu alte
organizaţii de pe continentul european sau din alte zone geografice (America, Asia, Africa
etc.).
Aşadar, în procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la
Amsterdam se înscria ca un moment important, care aducea elemente semnificative în reforma
instituţiilor comunitare şi în adâncirea integrării, în perspectiva extinderii comunităţilor prin
primirea de noi state, în special din centrul şi estul Europei.
În ceea ce priveşte mediul înconjurător, trebuie amintit faptul că noul tratat modifică
art. 2 al Tratatului CEE de la Roma, înscriind printre scopurile sale “promovarea în ansamblul
Comunităţii a unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice”.
Adăugarea atributului de “durabilitate” cuprinde o referire explicită şi semnificativă la
protecţia mediului31. O nouă componentă a acestei misiuni constă şi în promovarea în
ansamblul Comunităţii “a unui nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii
mediului”. Începând cu acest moment, orice ambiguitate este exclusă în privinţa intenţiei

29
Art. N par. 2 TUE.
30
A se vedea, art. J.4 TUE.
31
Conceptul a fost lansat în plan internaţional prin Raportul Brundtland din 1987 şi larg afirmat prin
Conferinţa ONU privind mediul şi dezvoltarea‚ de la Rio de Janeiro din 1992.

17
statelor membre de a desăvârşi recunoaşterea unei politici comunitare în domeniul mediului.
Totodată, Tratatul de la Amsterdam a unificat, într-o proporţie destul de mare, procesul
de adoptare a măsurilor privind mediul, fie că protecţia mediului formează obiectul principal,
fie că este vorba de stabilirea şi funcţionarea pieţei interioare. Astfel, se suprimă orice
recurgere la procedura de cooperare în favoarea codeciziei 32. Cu toate acestea, prin derogare de
la procedura de drept comun, Consiliul continuă să statueze cu unanimitate într-un anumit
număr de domenii33, Parlamentul European nefiind, în atare condiţii, decât “consultat”. Spre
exemplu, sunt supuse procedurii unanimităţii “măsurile privind amenajarea teritoriului,
afectarea solurilor, cu excepţia gestiunii deşeurilor şi măsurilor cu caracter general, precum şi
gestiunea resurselor hidraulice”. Măsurile “afectând sensibil alegerea între diferitele surse de
energie şi structura generală a aprovizionării energetice” trebuie, de asemenea, adoptate în
unanimitate. Referitor la măsurile relative la piaţa interioară în materia protecţiei mediului -
imensa majoritate a directivelor relative la deşeuri, normele de produs şi chiar instalaţiile
industriale au fost abordate cu acest titlu - statele membre vor putea de acum înainte nu numai
să menţină dispoziţiile naţionale, “justificate prin exigenţe importante... relative la protecţia
mediului”, ceea era deja prevăzut, dar şi “să introducă dispoziţii naţionale noi” posterioare
măsurii comunitare (potrivit noului conţinut al art. 95-5 al Tratatului de instituire a CEE). În
acest sens, statul membru va trebui să aducă o probă “nouă” de natură ştiinţifică privind
existenţa unei probleme vizând protecţia mediului care a apărut după adoptarea măsurii de
armonizare. Aşadar, descoperirea recentă a unei probleme vechi nu va justifica jocul acestei
clauze de salvare. Statul membru interesat va trebui să notifice Comisiei dispoziţia derogatoare
de la textul comunitar de armonizare, care va dispune de un termen de 6 luni pentru a verifica
că aceasta nu constituie un obstacol la obiectul principal al măsurii. Acest răstimp va putea fi
prelungit cu o nouă perioadă care poate merge până la şase luni, dacă această prorogare este
justificată de complexitatea problemei şi “în absenţa pericolului pentru sănătatea umană”. Va
trebui să aştepte intrarea în vigoare a acestei noi dispoziţii pentru a se verifica efectele sale de
distorsiune asupra pieţei unice. În orice caz, nici menţinerea dispoziţiilor naţionale justificată
prin exigenţe importante relative la protecţia mediului, nici introducerea de dispoziţii bazate pe
probe ştiinţifice noi din raţiuni de probleme specifice nu pot constitui “un mijloc de
discriminare arbitrară sau o restricţie deghizată în comerţul dintre statele membre” ori
reprezenta “o piedică în funcţionarea pieţei interioare” (95-6 din Tratatul de la Roma

32
Conform acestei proceduri Consiliul adoptă, în principiu, o măsură comunitară cu o majoritate calificată,
Parlamentul European putând în ultimă instanţă să o respingă cu votul majorităţii absolute a membrilor săi.
33
Este vorba, în special, de dispoziţii esenţiale de natură fiscală, statele membre fiind deosebit de reticente
când sunt în joc atribuţii esenţiale ale suveranităţii lor şi mai ales de natură financiară.

18
modificat)34.
Printre progresele semnificative aduse de Tratatul de la Amsterdam se înscrie şi
obligaţia de a integra exigenţele protecţiei mediului în alte politici comunitare. Prin
consacrarea juridică a acestui fost iniţial principiu de politică a UE, se transferă de la articolul
130 R-2 la art. 6 dispoziţia Tratatului după care “exigenţele în materie de protecţie a mediului
trebuie să fie integrate în definiţia şi aplicarea” altor politici şi acţiuni ale Comunităţii 35, “în
particular în scopul de a favoriza dezvoltarea durabilă”. Acest principiu conferă politicii
Uniunii Europene în domeniul mediului un fel de preeminenţă, neacordată nici unei altei
politici comunitare, cel puţin nu de o manieră atât de imperioasă.
În concluzie, se poate spune că protecţia mediului a fost integrată printre acţiunile
comunitare, recunoscându-i-se o forţă obligatorie.

2.2. LEGISLAŢIA SECUNDARĂ PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE.
Legislaţia secundară este formată din ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor şi
cuprinde36:
 regulamentul;
 directiva;
 decizia;
 recomandarea şi
 avizul.
a. Regulamentul este similar legii din dreptul intern. Aceasta operează prin
generalizare şi abstractizare; este obligatoriu în toate elementele sale; orice aplicare incompletă
este interzisă. Regulamentul este obligatoriu cu privire la scopul final de atins şi la formele şi
mijloacele prin intermediul cărora se ajunge la îndeplinirea acestuia. Regulamentul este
obligatoriu pentru subiectele de drept intern, din toate statele membre ale Uniunii.
Regulamentele intră în vigoare la data specificată în textul documentului ori, în lipsa
acestei precizări, în cea de a două zecea zi următoare publicării sale în Jurnalul oficial unic al
UE.
b. Directiva urmează tehnica legii cadru, completată cu decretul de aplicare. Directiva,
spre deosebire de regulament, este obligatorie numai cu privire la scopul final propus, lăsând la
dispoziţia statelor membre acele forme şi mijloace prin intermediul cărora se poate ajunge la
34
A se vedea, pe larg, Mircea Duţu, “Dreptul mediului. Tratat”, Vol. II, op. cit., p. 257-258.
35
A se vedea, art. 6 al Tratatului constitutiv al Comunităţii Europene modificat prin Tratatul de la Amsterdam.
36
A se vedea, Augustin Fuerea, “Manualul Uniunii Europene”, op. cit., p. 90 şi urm.

19
îndeplinirea sa. Regula generală este cea potrivit căreia directiva se adresează subiectelor de
drept intern din anumite state membre. Excepţia apare atunci când directiva se adresează
tuturor statelor membre, dar acest lucru este specificat în conţinutul ei.
c. Decizia este importantă pentru destinatarii desemnaţi; ea este obligatorie atât în ceea
ce priveşte scopul final propus, cât şi cu rpivire la formele şi mijloacele prin care se ajunge la
el; decizia este obligatorie numai pentru subiectele de drept intern din anumite state membre.
Directivele şi deciziile trebuie să fie notificate destinatarilor lor şi intră în vigoare la
data notificării; această dată este indicată pe documentul de notificare, iar aceasta dă frecvent
un răstimp înainte de expirarea căruia statele membre trebuie să le aplice.
d. Recomandarea şi avizul „nu leagă”, adică nu au forţă de constrângere şi, deci, nu
sunt izvoare de drept în adevăratul sens al cuvântului. Ele au mai mult un rol orientativ.
Majoritatea covârşitoare a instrumentelor comunitare în materie de mediu sunt
directive, în temeiul faptului că, pe baza art. 100 al Tratatului, instanţele comunitare nu pot
adopta decât asemenea documente şi nu regulamente care sunt obligatorii în toate elementele
lor şi aplicabile în toate statele membre.
Prima directivă în timp relativă la mediu este cea cu nr. 67/548, adoptată de Consiliu în
1967, “privind clasificarea, etichetajul şi ambalajul substanţelor periculoase”.
Potrivit unor estimări, din cele circa 250 de texte legislative comunitare în materie de
mediu, 225 sunt directive şi 25 regulamente37.
Regulamentele vizând protecţia mediului nu pot interveni decât atunci când dispoziţiile
lor se referă la comerţul exterior al Comunităţilor (este, de exemplu, cazul Regulamentului nr.
348/1981 relativ la un regim comun aplicabil importurilor de produse rezultate din cetacee,
care reprezintă una dintre măsurile internaţionale cele mai eficace adoptate pentru protecţia
balenelor), sau în alte domenii stricte.
Din punct de vedere tehnic, directivele pot fi transversale sau verticale.
Directivele transversale privesc procedurile fără a lua în considerare activitatea. Este
vorba, de pildă, de Directiva nr. 337/1985 privind studiul de impact care face obligatorie
evaluarea incidentelor asupra mediului ale proiectelor publice sau private care îl pot afecta,
directiva referitoare la informarea publicului, din 7 iunie 1990, care asigură libertatea de acces
la informaţie în materie de mediu şi difuzarea acesteia, directiva relativă la produsele
defectuoase din 25 iulie 1985 care stabileşte regulile de responsabilitate şi de repartiţie a
pagubelor cauzate de asemenea produse.
Directivele verticale cuprind reglementări referitoare la normele tehnice de fabricaţie,
de produs ori de desfăşurare a unei anumite activităţi. Aceste norme comunitare sunt consacrate
37
A se vedea, Mircea Duţu, “Dreptul mediului. Tratat”, Vol. II, op. cit., p. 259.

20
juridic întrucât orice particular poate să facă plângere în faţa tribunalului administrativ
împotriva unei autorizaţii eliberate cu nerespectarea prescripţiilor unei directive comunitare.
Timp de mai bine de douăzeci de ani, directivele au constituit principalul instrument al
politicii comunitare în materie de mediu. Comunitatea a definit astfel obiectivele, normele şi
procedurile, lăsând statelor membre oarecare supleţe pentru încorporarea acestor dispoziţii în
sistemele lor naţionale de drept şi instituţionale. Astfel că, în practică, după caz, un stat
membru poate să adopte o nouă lege care să reproducă textul directivei ori, dacă dispunea deja
de o legislaţie în sectorul acoperit de aceasta, putea să aleagă între amendarea reglementărilor
în vigoare ori să ajungă la acelaşi rezultat pe calea reglementărilor administrative.
Cum, uneori, au trebuit să treacă mulţi ani pentru ca unele directive să fie complet
aplicate, şi cum statele membre nu se înţeleg întotdeauna asupra transpunerii directivelor în
legislaţia naţională, Uniunea Europeană a început în ultimii ani să recurgă la adoptarea de
regulamente în materie de mediu, întrucât acestea produc mult mai rapid efecte şi sunt direct
aplicabile în ansamblul Comunităţii.
Referitor la procedura aplicabilă în materie de mediu, art. 130 (6) al Tratatului de la
Roma38 stabileşte un sistem complex: într-o primă fază, o decizie trebuie să fie luată în
condiţiile obişnuite asupra acţiunii ce urmează a fi introdusă: Comisia propune, Parlamentul şi
Comitetul economic şi social sunt consultaţi şi Consiliul decide cu unanimitate. Dar, după
această decizie, cea care constă în a adopta măsurile prevăzute poate fi adoptată cu majoritate
calificată, dacă Consiliul a decis astfel.
Totodată, dispoziţia care a completat art. 100 al Tratatului, respectiv art. 100.A, inserată
în subsecţiunea pieţei comunitare interioare, după ce recunoaşte prioritatea acordată
problemelor ecologice, prevede cerinţa ca măsurile de protecţie a naturii să fie avute în vedere
în cadrul procesului de stabilire a pieţei comunitare interioare, astfel încât aceasta să nu
contracareze libera circulaţie a comercianţilor, ci, dimpotrivă să o stimuleze.
În această perspectivă, avantajul recurgerii la procedura de armonizare a legislaţiilor
naţionale (faţă de cea stabilită de art. 130 S) este că aici Consiliul ia hotărâri nu cu unanimitate,
ci cu o majoritate calificată. Se poate preconiza astfel că măsurile privind protecţia mediului
vor fi fondate din punct de vedere juridic mai degrabă pe art. 130 E, iar practica va trebui să
determine care sunt criteriile care să permită alegerea uneia sau alteia dintre proceduri. În
anumite cazuri, Curtea de Justiţie ar putea fi chemată să soluţioneze problema39.
Problema prezintă şi un important interes practic. Regula în vigoare este aceea că nu
este posibil ca o decizie comunitară să se fondeze pe o aplicare cumulată a mai multor articole
38
Introdus prin Actul Unic din 1986.
39
A se vedea, Mircea Duţu, supra cit., p. 260.

21
ale Tratatului constitutiv. În domeniul mediului două sunt articolele în concurenţă: art. 100 şi
100 A privind desăvârşirea pieţei interioare, articolele 130 R-T privind mediul, inclusiv cel
economic, social estetic ori biotehnologiile. Dacă art. 100 A permite adoptarea de dispoziţii
privind bunurile şi serviciile, în revanşă, art. 130 R şi 130 T nu conţin nici un element legat de
circulaţia bunurilor. Totuşi, în abordarea şi rezolvarea diferitelor cazuri litigioase, o primă
problemă este aceea de a şti dacă o reglementare comunitară vizează mai întâi protecţia
mediului ori circulaţia bunurilor. De exemplu, Consiliul UE şi-a bazat directivele comunitare
privind emisiile poluante ale vehiculelor cu motor pe dispoziţiile art. 100 A. Curtea de Justiţie,
printr-o hotărâre din 11 iunie 1991, a confirmat această poziţie estimând că “obiectivele
protecţiei mediului pot să fie urmărite în mod eficace prin intermediul măsurilor de
armonizare adoptate pe baza art. 100 A”. Trebuie adăugat faptul că delimitarea între art. 130 A
şi art. 130 S este susceptibilă de control jurisdicţional, ceea ce implică elaborarea de criterii
obiective în acest sens.
De altfel, în literatura de specialitate40 s-a admis că art. 100 A serveşte ca fundament
pentru dispoziţiile comunitare vizând stabilirea de norme de produse comune tuturor statelor
membre acestea fac posibilă circulaţia bunurilor şi serviciilor fără restricţii naţionale. Este, de
exemplu, cazul emisiilor vehiculelor cu motor în aer, chiar dacă scopul urmărit este protecţia
mediului. Într-o stare de ipoteză, art. 100.A poate fi o bază juridică unică şi care permite
atingerea cumulativ a celor două obiective, în timp ce art. 130 R nu se aplică decât exclusiv la
protecţia mediului. Dimpotrivă, dacă un stat membru al UE este abilitat printr-o dispoziţie
comunitară pentru a nu mai aplica o normă din raţiuni de protecţie a mediului, va trebui făcută
aplicarea art. 130.S.
De aici principiul că, dacă o dispoziţie comunitară stabileşte norme uniforme, ea este
bazată pe art. 100 A, chiar dacă are ca efect ameliorarea protecţiei mediului; atunci când
dispoziţia comunitară ajunge la norme diferite în sânul Uniunii ori face posibile asemenea
diferenţe, se aplică art. 130 S.
În plan politic, normele de produse, de emisii sonore, poluările decurgând din produse
chimice, deşeurile, în cazul când fac obiectul tranzacţiilor comerciale sunt tratate în funcţie de
art. 100 A; dimpotrivă, protecţia faunei şi florei este mai apropiată de preocupările de mediu
decât de libera circulaţie a mărfurilor, chiar dacă animalele şi plantele sunt considerate obiecte
(bunuri) din punct de vedere juridic.

2.3. ANGAJAMENTELE EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE, IZVOARE

ALE POLITICII DE MEDIU.
40
A se vedea, J. H. Bonello, J.M. Fédida, “Les contentieux de l’environnement”, P.U.F., Paris, 1994, p. 86-87.

22
 Diferitele categorii de angajamente externe ale Comunităţilor, care se multiplică şi se
diversifică prin participarea crescândă la relaţiile internaţionale, constituie adevărate izvoare de
drept pentru ordinea juridică comunitară. Astfel întâlnim41:
 acordurile încheiate de Comunităţi cu statele terţe sau cu organizaţiile
internaţionale;
 actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile externe ale
Comunităţilor;
 unele tratate încheiate de statele membre ale Comunităţilor cu state terţe.
În ceea ce priveşte mediul înconjurător, subliniem că, în prezent, Uniunea Europeană
este parte contractantă la peste 30 de convenţii internaţionale. Aceste documente privesc cele
mai diverse aspecte ale domeniului: cele patru sectoare tradiţionale, respectiv protecţia mărilor,
apelor continentale, aerului şi florei sălbatice, precum şi problemele transversale ca, de
exemplu, cele referitoare la deşeuri ori protecţia stratului de ozon.
Printre convenţiile importante la care Uniunea Europeană este parte contractantă în
prezent menţionăm, cu titlu de exemplu:
 Convenţia de la Paris din 4 iunie 1974 pentru prevenirea poluării marine de origine
telurică;
 Convenţia de la Barcelona din 16 februarie 1976 pentru protecţia Mării Mediterane
împotriva poluării;
 Convenţia de la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra poluării atmosferice
transfrontaliere la lungă distanţă;
 Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului
Dunărea, din 29 iunie 1994 etc.
Dreptul rezultat din angajamentele externe se inserează în ierarhia ordinii juridice
comunitare la un rang inferior dreptului comunitar primar, dar superior dreptului comunitar
derivat.
Spre exemplu, Uniunea Europeană a aprobat Convenţia relativă la conservarea vieţii
sălbatice şi a mediului natural al Europei (Berna, 1979) prin decizia 82/72 din 3 decembrie
1981. Prin aceasta, dispoziţiile sale au devenit parte integrantă a dreptului comunitar.
Documentul se aplică asupra întregului teritoriu al Uniunii Europene, indiferent dacă un stat
membru este sau nu parte la Convenţie. Întrucât marea majoritate a ţărilor membre au semnat şi
ratificat la rându-le documentul, problema care s-a ridicat a fost aceea dacă dispoziţiile
Convenţiei urmează să fie puse în aplicare de U.E. ori de statele-părţi. Decizia din 3 decembrie
1981 oferă un răspuns clar, stabilind: “Comunitatea va participa la punerea în aplicare prin
41
A se vedea, Augustin Fuerea, “Manualul Uniunii Europene”, op. cit., p. 91.

23
exercitarea competenţelor care rezultă din regulile comune existente şi cele care vor apărea
din actele adoptate de Consiliu în viitor”. Astfel, dreptul comunitar derivat determină dacă
Convenţia este aplicată de către statele membre sau de către U.E. însăşi.
De altfel, divergenţele de interpretare între diferitele convenţii şi dreptul comunitar sunt
rare, dispoziţiile acestora având mai degrabă caracter complementar42.

42
A se vedea, Mircea Duţu, supra cit., p. 262.

24
 CAPITOLUL III
PRINCIPIILE ACQUISULUI COMUNITAR
ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

În cadrul procesului de elaborare şi aplicare a reglementărilor comunitare privind

protecţia mediului s-au cristalizat şi se afirmă sub diferite forme o serie de principii generale.
Menţionate iniţial în programele periodice de acţiune, acestea şi-au găsit expresia juridică în
prevederile art. 130.R.3 al Tratatului Comunităţii Europene, introdus prin Actul Unic European
în 1987, care le-a conferit o aplicare obligatorie.
Astfel, paragraful 2 al articolului stabileşte că acţiunea Comunităţii în materie trebuie să
se fondeze pe trei principii: acţiunile preventive, corecţia poluării la sursă şi principiul
poluatorul plăteşte. Desigur, nu este vorba de noi principii, întrucât acestea fuseseră definite
în cel de-al doilea şi al treilea program de acţiune în domeniul mediului.
De asemenea, acelaşi articol a stabilit că exigenţele privind protecţia mediului sunt o
componentă a celorlalte politici ale Comunităţii43.
O atare cerinţă a marcat o etapă nouă în dezvoltarea dreptului comunitar al mediului.
Dimensiunea protecţiei mediului marca acum, în mod obligatoriu, toate politicile comunitare,
alături de consacrarea unui domeniu propriu ca atare44.

3.1. PRINCIPIUL PREVENIRII DEGRADĂRII MEDIULUI.

Principiul general al prevenirii degradării mediului - axat pe ideea că activitatea de
prevenire este mult mai puţin costisitoare decât repararea daunelor ecologice care prezintă, în
multe cazuri, un caracter ireversibil - a cunoscut dezvoltări specifice în cadrul dreptului
comunitar.
Caracterul preventiv al politicii comunitare în domeniul mediului a fost astfel definit
încă în primul program de acţiune din 1973: cea mai bună politică a mediului constă în a evita,
de la început, crearea de poluări ori degradări decât a le combate ulterior efectele, apreciere
reluată şi de programele ulterioare45.
Cerinţele principiului s-au exprimat, pe de o parte, în introducerea de obligaţii cu

43
Parlamentul European ceruse, printr-o rezoluţie, includerea şi a altor două principii în textul Tratatului,
respectiv cel al studiului de impact în procedura de luare a deciziilor, precum şi unul relativ la ajutorul comunitar
pentru măsuri particulare.
44
A se vedea, Mircea Duţu, “Dreptul comunitar al mediului”, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 88.
45
A se vedea, Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, “Drept instituţional comunitar”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 204.

25
caracter preventiv, iar, pe de alta, prin promovarea unor activităţi ori proceduri care să conducă
la evitarea unor modificări negative ale calităţii mediului.
Aşa, de exemplu, directiva asupra evaluării consecinţelor unui proiect asupra mediului,
din 1985, supune unele categorii de proiecte unor evaluări privind impactul asupra mediului 46.
Această evaluare trebuie să fie luată în calcul în cadrul procesului de autorizare a anumitor
proiecte.
Documentul constituie principalul instrument de luptă împotriva degradării mediului
care asociază cerinţa luării în considerare a problemei ecologice în procesul de planificare a
deciziilor în toate sectoarele de activitate şi, în special, în agricultură, industrie, sectorul
energetic, transporturi, turism şi dezvoltarea regională.
Directiva stabileşte două categorii de proiecte:
 prima, în care aceasta trebuie să facă în mod obligatoriu obiectul unei evaluări a
incidenţelor lor asupra mediului (rafinării de petrol brut şi instalaţii de gazeificare,
centrale termice şi instalaţii de combustie de la o putere calorică de la 300MW în
sus, precum şi centralele nucleare şi alte reactoare nucleare, instalaţiile destinate să
stocheze în permanenţă ori să elimine definitiv deşeuri radioactive etc.);
 a doua cuprinde proiecte care pot necesita o evaluare a incidentelor asupra mediului
numai dacă statele membre consideră că trăsăturile lor o cer (precum cele din
sectoarele: agricultură, industria chimică, manufactură etc.).
Documentul stabileşte o serie de obligaţii. Astfel, conducătorul de lucrare a unui
proiect, public ori privat, care poate avea o incidenţă notabilă asupra mediului este ţinut să
furnizeze autorităţilor competente un studiu al incidenţelor posibile asupra mediului.
Autoritatea competentă este ţinută, la rândul ei, să ţină seama de informaţiile primite şi de
avizele obţinute, în momentul când va lua decizia de a autoriza proiectul propus. Totodată,
publicul implicat este consultat în mod obligatoriu şi poate propune alternative la proiect.
Proiectele care, datorită naturii, dimensiunilor ori localizării lor, sunt susceptibile de a
avea incidente notabile asupra mediului fac obiectul unei evaluări preliminare.
Acelaşi principiu preventiv se reflectă şi în directiva 82/501 (supranumită Seveso)
privind riscurile în caz de accidente majore în cadrul instalaţiilor industriale 47. Acesta obligă
exploatanţii să realizeze o analiză a riscurilor ce există în legătură cu funcţionarea instalaţiilor
şi să prevadă mijloacele de combatere a unui eventual accident (aşa-numitul studiu de pericol).

46
Directiva Consiliului 85/337 din 25 iunie 1985 privind evaluarea incidentelor unor proiecte publice şi private
asupra mediului, JOCE, L. 175 din 5 iulie 1985, p. 40.
47
Directiva Consiliului 82/501 din 24 iunie 1982 privind riscurile de accidente majore ale unei activităţi
industriale, JOCE, L. 230 din 5 august 1982, p. 1.

26
 Analiza respectivă trebuie să figureze printre documentele necesare în cadrul procedurii
de autorizare a instalaţiilor. De asemenea, regula prevenirii operează şi în domeniul
transporturilor transfrontaliere de deşeuri periculoase.
Astfel, potrivit unei directive48, pentru a efectua un transport de deşeuri între statele
comunităţii sau între Uniunea Europeană şi statele terţe, deţinătorii acestora trebuie să notifice
administraţiilor specializate ale statelor de tranzit şi de destinaţie anumite informaţii asupra
naturii acestora, modalităţilor de transport, contractului de livrare încheiat cu destinatarul şi
modului lor de eliminare, precizându-se expres că deşeurile vor fi neutralizate în ţara de
primire fără a pune în pericol calitatea mediului. Transportul nu poate avea loc decât prin
prezentarea confirmării de primire a acestor notificări.
În acelaşi sens, lansarea pe piaţă de noi substanţe chimice este subordonată unor
notificări prealabile care să indice caracteristicile acestora şi riscurile pe care le prezintă pentru
mediu. În afară de aceste aplicări concrete ale principiului prevenirii, reglementările
comunitare obligă statele membre să elaboreze planuri de asanare (aer, apă) şi să desemneze
zone de protecţie (a aerului, apei, naturii etc.), să pregătească planuri privind eliminarea
deşeurilor ş.a.

3.2. PRINCIPIUL DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA POLUĂRII PRIN ACŢIUNI

ASUPRA SURSELOR ACESTEIA.
Acest principiu are la bază corectarea cu prioritate la sursă a daunelor de mediu, care
are în vedere efectuarea remediilor şi înlăturarea vătămărilor in situ şi, în măsură cât mai mare
posibilă, repunerea în starea anterioară a mediului49.
Reglementările în cauză se grupează în două mari categorii:
a. reglementări care privesc activităţile poluante (ca de exemplu cele care vizează
vehiculele, activităţi industriale care utilizează dioxidul de titan, marile instalaţii de
combustie);
b. reglementări care se referă la substanţe poluante (normele relative la conţinutul
resturilor acvatice în mercur, cadmiu, litiu).

3.3. PRINCIPIUL POLUATORUL PLĂTEŞTE.

Recunoscut deja ca un principiu fundamental al dreptului internaţional al mediului,
principiul de faţă şi-a găsit o reflectare specifică şi în sistemul normelor juridice comunitare.
48
Directiva Consiliului 84/631 din 6 decembrie 1984 relativă la supravegherea şi controlul în cadrul
comunităţii a transporturilor transfrontaliere de deşeuri periculoase, JOCE, L. 326 din 13 decembrie 1984, p. 31.
49
A se vedea, Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, supra cit., p. 205.

27
 Potrivit principiului „poluatorul plăteşte”, costurile daunelor aduse mediului trebuie
plătite de cei ce le-au cauzat. Dar în funcţie de interpretare, aceasta poate însemna că
poluatorul trebuie să plătească măsurile de respectare a standardelor legale existente, sau că
trebuie să plătească toate efectele (costurile externe) poluării cauzate50.
În practică acest principiu este dificil de aplicat în multe probleme de mediu; principiul
„poluatorul plăteşte” presupune relaţii liniare cauză-efect, dar relaţiile om-mediu au mai multe
cauze, sunt nelineare, cumulative şi complexe. Identificarea celui ce poluează este foarte
dificilă. Evaluarea costurilor externe se dovedeşte a fi foarte dificilă din cauza problemelor
metodologice. Acesta este unul din motivele pentru care principiul „poluatorul plăteşte” nu a
fost aplicat încă în sensul strict al acestuia. Uniunea Europeană a aplicat acest principiu doar în
sensul de deziderat al acestuia.
În primul program de acţiune din 22 noiembrie 1973 se consacră aplicarea
principiului poluatorul plăteşte, definit de OCDE51, prevăzându-se unele adaptări
corespunzătoare faţă de mediile, tipurile şi sursele de poluare respective. Cerinţele sale erau
exprimate astfel: „cheltuielile ocazionate prin prevenirea şi suprimarea substanţelor toxice
revin, în principiu, poluatorului; el va putea, totuşi, să beneficieze de anumite excepţii sau
acorduri speciale, cu condiţia ca din aceste înţelegeri să nu rezulte distorsiuni importante la
nivelul schimburilor şi investiţiilor internaţionale”.
O recomandare, din 7 noiembrie 1974, a Consiliului a explicitat principiul în ceea ce
priveşte impunerea costurilor şi intervenţia puterilor publice în materie de mediu, iar un
document de acelaşi fel din 3 martie 1975 cuprinde în anexă reguli detaliate privind aplicarea
principiului52.
Reluat şi de cel de-al doilea program de acţiune, principiul a figurat în programul
următor ca strategie, vizând a determina o mai bună utilizare a resurselor, întrucât impunerea la
poluatori a costurilor legate de protecţia mediului prevăzută de acest principiu incită pe aceştia
să reducă poluarea a cărei cauză constă în activităţile lor şi a căuta produse ori tehnologii mai
puţin poluante.
Aceasta este indispensabilă pentru a evita o distorsiune a concurenţei. Cu toate că
50
A se vedea, “Aderarea la Uniunea Europeană şi mediul înconjurător: o introduicere”, publicaţie realizată de
Asociaţia Ecumenică a Bisericilor din România – AIDRom, cu sprijinul financiar acordat de Comisia Europeană,
DG Environment şi AIDRom, p. 32.
51
Potrivit Recomandării C (72) 128 din 26 mai 1972 a OCDE, principiul semnifică faptul că poluatorului
trebuie să i se impute cheltuielile în legătură cu măsurile de prevenire şi luptă împotriva poluării luate de către
puterile publice pentru ca mediul să fie într-o stare acceptabilă.
52
JOCE, 25 iulie 1975, L. 194/1 asupra noţiunii şi semnificaţiilor principiului, a se vedea Michel Prieur, „Droit
de l’environnement”, Ed. Dalloz, Paris 1991, p. 171-181.

28
aceste sarcini sunt susceptibile, în unele cazuri, să pună în dificultate întreprinderile existente,
Comisia a admis în 1974 şi 1980 că statele membre în timpul unei perioade, care a luat sfârşit
în 1987, şi în anumite condiţii acordă ajutoare vizând a facilita introducerea de noi
reglementări care puteau să asigure o protecţie adevărată a mediului.
Consacrarea juridică deplină a acestui principiu s-a realizat prin modificările aduse
textelor constitutive prin Actul Unic din 1986. Astfel, în noua sa redactare, art. 130.R al
Tratatului UE stipulează că acţiunea Uniunii Europene în materie de mediu este fondată pe
principiul poluatorul plăteşte.

3.4. PRINCIPIUL INTEGRĂRII CONSIDERAŢIILOR ECOLOGICE ÎN TOATE

POLITICILE COMUNITARE.
În baza acestui principiu, strategiile şi măsurile comunitare, indiferent de domeniul pe
care îl vizează, trebuie să ia în considerare cerinţele protecţiei mediului.
Principiul de faţă stipulează cerinţa ca orice activitate comunitară să ţină seama de
impactul pe care îl au asupra mediului măsurile individuale, iar protecţia mediului trebuie să fie
integrată în definirea şi aplicarea altor politici comunitare.
Astfel, Actul Unic European, în capitolul privind mediul, a precizat că „exigenţele în
materia protecţiei mediului sunt o componentă a celorlalte politici ale Comunităţii”, iar
Tratatul UE a întărit necesitatea de a integra cerinţele protecţiei mediului, de la stadiul de
definire al altor politici comunitare şi până la aplicarea lor.
Aplicarea unei asemenea cerinţe a condus practic la modificarea obiectivelor CEE care
nu erau privite până atunci decât din perspectivă economică.
Actualmente, „integrarea” reprezintă un obiectiv primordial al politicii comunitare,
întrucât decurge dintr-o obligaţie stipulată în Tratatul constitutiv, deoarece reprezintă în sine un
instrument de protecţie a mediului şi mai ales pentru că este un element-cheie al procesului de
stabilire de modele de dezvoltare social-economică durabilă.
În prezent, patru sectoare apar ca prioritare din acest punct de vedere: agricultura,
energia, politica regională şi cooperarea pentru dezvoltare.
Referitor la agricultură, accentul va trebui pus pe reformarea mecanismelor de ajutor
financiar şi restructurarea dezvoltării activităţilor agricole într-o concepţie în care să nu
prejudicieze calitatea mediului.
Politica energetică trebuie reevaluată în ansamblul său din punct de vedere al
consecinţelor asupra mediului, atât în ceea ce priveşte aspectele vizând conservarea resurselor
energetice cât şi utilizarea raţională a energiei. Un sector important îl va reprezenta industria

29
nucleară, Uniunea Europeană având în acest sens un rol majo, în special pentru a se surmonta
clivajul instaurat între statele membre care au adoptat politici diferite în materie.
În ceea ce priveşte politica regională, obiectivul constă în a încorpora aspectele ecologice
în sistemele de ajutor comunitar; comisia a adoptat deja instrucţiuni externe care să permită o
mai bună evaluare ecologică a proiectelor şi programelor finanţate de Comunitate. De
asemenea, se urmăreşte cooperarea între Uniunea Europeană şi ţările în curs de dezvoltare
astfel încât să se reflecte preocupările privind ocrotirea mediului ambiant. Aceasta cu atât mai
mult, cu cât, este din ce în ce mai evident că, în numeroase state din zonele defavorizate ale
lumii, problemele dezvoltării constituie probleme ecologice şi invers. Totodată se manifestă
probleme rezonanţă mondială (spre exemplu, despăduririle) pentru soluţionarea cărora Uniunea
Europeană poate juca şi trebuie să joace un rol decisiv, mai ales în cadrul instituţional deja
creat53.
Spre exemplu, Convenţia de la Lomé din 1990 privind relaţiile dintre Uniunea
Europeană şi Ţările Africii, Caraibe şi Pacific, include un capitol care pune în evidenţă noua
direcţie urmată şi stipulează că Uniunea Europeană acordă sprijinul său în vederea ameliorării
„condiţiilor de viaţă ale populaţiilor lor şi de a le prezerva pe cele ale generaţiilor viitoare”54.

53
Convenţia de la Lomé din 1990, relaţiile speciale dintre Uniunea Europeană şi ţările Americii Centrale şi de
Sud, sau cu ASEAn etc.
54
A se vedea, Mircea Duţu, “Dreptul comunitar al mediului”, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 98.

30
 CAPITOLUL IV
CONTURAREA POLITICII COMUNITARE DE MEDIU

4.1. NECESITATEA UNEI POLITICI ÎN DOMENIUL MEDIULUI.

După cum am mai amintit pe parcursul lucrării, în special în capitolul II, Tratatul de la
Roma nu a făcut referiri exprese la o politică comună în domeniul mediului, astfel încât o astfel
de politică s-a dezvoltat mai târziu şi nu a prins contur armonizat până la începutul anilor ‘70.
Până la acel moment erau în vigoare aproape 200 de Directive ale Comisiei, 40 de
Regulamente, 150 de Decizii şi 94 de Recomandări şi opinii adoptate de ţările membre.
Interferenţele de mediu ale interdependenţelor globale afectează în manieră diferenţiată
toate ţările lumii. Urmărirea fundamentelor durabile ale dezvoltării economice este o provocare
pentru toate ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare, la nivel individual sau regional.
Caracterul global şi transfrontalier al multor dileme privind mediul fac dictonul “scopul
scuză mijloacele” inaplicabil.
La mijlocul anilor ‘80 patru mari probleme de mediu au fost recunoscute ca având rolul
de a provoca atingeri periculoase echilibrelor ambientale:
 subţierea stratului de ozon al planetei;
 modificările incontrolabile ale climei;
 despădurirea şi
 atenuarea biodiversitătii.
În toate cele patru mari sfidări sunt implicate şi ţările membre ale Uniunii Europene şi
toate îşi pun amprenta pe nevoia de politică comunitară în acest domeniu.

4.2. PROGRAMELE DE ACŢIUNE ECOLOGICĂ.

Deoarece Tratatul de la Roma nu a statuat baze clare ale aplicării unei politici comune
în domeniul mediului ambiant, un set de acţiuni mai uniforme a fost lansat în octombrie 1972
cu ocazia Conferinţei Şefilor de Stat şi de Guverne de la Paris, înţelegându-se formal
necesitatea unei politici cadru la nivel comunitar în acest domeniu. La Conferinţa de la Bonn la
nivel ministerial din noiembrie 1972 s-au elaborat obiectivele iniţiale şi principiile de acţiune.
Acestea au fost cuprinse în primul în numeroasele Programe de acţiune din domeniul
mediului55.
 Primul Program de Acţiune Ecologică (1973-1977) s-a concentrat în principal pe
acţiuni corective axate în egală măsură pe problemele imediate dar şi pe cele
55
A se vedea, pe larg, Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin Ilie, Mihaela Cibian, supra cit.,
p.384 şi urm.

31
 acumulate în timp cu care se confrunta Comunitatea. Directivele cu privire la
reglementarea “poluării cauzate de deversarea anumitor substanţe periculoase în
mediul acvatic” au ocupat locul central. Tot în acest sens s-a introdus un pachet de
măsuri de control al poluării apelor. A reţinut atenţia lansarea principiului conform
căruia cei responsabili pentru poluare trebuie să suporte costurile de curăţire şi să
compenseze pentru daunele provocate.
 Al Doilea Program de Acţiune (1977-1982). S-a acordat o atenţie prioritară
acţiunilor preventive menite să confere o nouă orientare politicii în acest domeniu
accentuând orientarea pro-activă prioritar în raport cu cea reactivă. Totuşi, multe
măsuri adoptate pentru punerea în aplicare a acestui program au fost de fapt,
variante revizuite ale celor din cadrul primei etape, nereprezentând desprinderi
notabile de esenţa acestora. Din păcate, majoritatea direcţiilor strategice din cadrul
acestor programe au conţinut o serie de exceptări socio-economice care a plasat
efectiv obiectivele din domeniul mediului într-o poziţie colaterală. Spre exemplu,
industriile turistice din Franţa şi Italia au fost protejate cu nivele scăzute de exigenţă
a standardelor privind poluarea ţărmului mării pentru a permite menţinerea
câştigurilor acestor sectoare.
 Al Treilea Program de Acţiune (1982-1987). Amplificarea permanentă a
problemelor privind mediul şi înscrierea lor constantă pe agendele politice a condus
la un grad sporit de prioritate acordat acestei etape în Cancelariile Europene. Cadrul
comparativ mai larg în raport cu programul anterior a cuprins multe noi domenii
complementare temei tradiţionale privind controlul poluării. Acesta a inclus
stimularea dezvoltării industriilor “nepoluante”, ecotehnologiilor şi eforturilor de
promovare a reciclării, reutilizării şi recuperării resurselor mediului ambiant.
Directiva din 1985 asupra Evaluării Impactului Ecologic a prevăzut aprobarea
lansării unor proiect de anvergură în domeniul industrial şi infrastructura numai
după ce s-a dovedit în prealabil compatibilitatea lor cu normele ecologice.
 Al Patrulea Program de Acţiune (1987-1992). Acest program a fost adoptat
concomitent şi pentru aceeaşi perioadă cu A.U.E. care lansa procesul de creare a
Pieţei Unice Interne. Protecţia mediului ambiant devenise o componentă esenţială a
tuturor politicilor economice şi sociale, în noul context al adâncirii procesului de
integrare europeană. S-au conceput ample şi stringente acţiuni cu privire la
utilizarea îngrăşămintelor şi biostimulatorilor, gospodărirea deşeurilor,
biodiversitatea în conformitate cu dezideratele Pieţei Unice. Au fost criticate

32
 întârzierile manifestate de ţările membre în anii anteriori, privitor la punerea în
aplicare a Directivelor Comunitare în domeniul mediului.
 Al Cincilea Program de Acţiune (1992-2000). Dorindu-se o abordare mai
coerentă, acest program este evident mai cuprinzător ca amploare şi ambiţios ca
obiective decât oricare dintre celelalte. Una din trăsăturile sale specifice a fost
preocuparea de a adopta o abordare „de jos în sus” şi definită prin substanţă
legislativă prevalent prescriptivă. Ca atare se va pune accentul pe dezvoltarea unui
cadru consultativ cu lumea afacerilor şi aplicarea mai largă a principiului
subsidiarităţii. Totuşi, cea mai importantă trăsătură a sa decurge din tema centrală a
dezvoltării durabile, în conformitate cu exigenţele Conferinţei de la Rio şi a altor
Programe de acţiune în domeniul mediului. Unele dintre prevederile din Programele
anterioare au fost reluate şi în acest program, în principal, principiile şi obiectivele
stabilite pentru a circumscrie viitoarele politici ecologice mai degrabă decât să
elaboreze un pachet de reglementări ce trebuiau implementate. Au existat şi o serie
de iniţiative importante cum ar fi Schema Europeană de Management şi Audit,
o Schemă Europeană de Etichetare Ecologică şi un impuls puternic dat creării
Agenţiei Europene pentru Mediu.
O altă iniţiativă nouă în domeniu a fost instrumentul financiar LIFE, introdus în
prima parte a acestui program, pentru perioada 1992-1995 cu un buget iniţial de 400 milioane
ECU care urma să se dubleze în următorii patru ani. Scopul său principal era să finanţeze
proiecte pilot, transferul de tehnologie, difuzarea celor mai valoroase practici şi prevederi
ţărilor terţe (îndeosebi în curs de dezvoltare). Acest al cincilea program capătă şi o dimensiune
sectorială, cu specială orientare spre industrie, energie, transport, agricultură şi turism. Acesta a
determinat examinarea dimensiunii financiare a programului, a impactului asupra mediului şi a
rezultatelor potenţiale a acţiunilor adoptate ca răspuns la măsurile întreprinse. Numeroasele
probleme ecologice identificate ca solicitând o atenţie particulară au fost modificările în
climatul global, calitatea aerului, protecţia naturii şi a biodiversităţii, gospodărirea resurselor de
apă, climatul urban, zonele de coastă şi utilizarea deşeurilor. Continuitatea acestor probleme a
dat o notă de continuitate şi Programului de Acţiune.
O secţiune specială se referă la cele cu privire la managementul riscurilor şi
accidentelor ecologice, inclusiv cele industriale, de protecţie împotriva radiaţiilor şi siguranţa
nucleară, probleme de protecţie civilă şi siguranţa ecologică. O altă secţiune a fost dedicată
diversificării gamei de instrumente referitoare la îmbunătăţirea strângerii şi transmiterii
informaţiilor cu privire la mediu şi a activităţilor de cercetare-dezvoltare în domeniu, la

33
dimensiunile spaţiale ale protecţiei ecologice şi, probabil şi mai importantă, la adoptarea unei
dimensiuni mai pronunţat economice politicii în domeniul mediului ambiant, ceea ce implică
crearea şi aplicarea unui instrumentar economic adecvat.
În ceea ce priveşte rolul internaţional major pe care Uniunea Europeană trebuie să fie
pregătită să-l joace, se prevede nevoia continuării acţiunilor în cele patru domenii
fundamentale. Acest al cincilea program de acţiune subscrie la o tot mai integrală abordare a
politicii de mediu care se aplică la diverse niveluri:
 interferenţa cu alte politici sectoriale. Spre exemplu: dimensiunea ecologică a reţelei
Transeuropene, recentele şi stringentele reforme ale Politicii Agricole Comune;
“curăţirea” relaţiilor economice externe ale Uniunii Europene; dezvoltarea
ecotehnologiilor de la ultimul (al patrulea) Program Cadru în domeniul Cercetării-
Dezvoltării;
 definirea caracteristicilor măsurilor ce se adoptă. Directiva din 1993 privind
Controlul şi Prevenirea Poluării Integrate exprimă o bună ilustrare a acestui
principiu. Conform acestei Directive, toate cele trei medii ecologice sunt ţinute sub
un mecanism regulator uniformizat. În plus, programul anterior menţionat
presupune prevederi stimulative privind încurajarea unei mai eficiente utilizări a
materialelor, concomitent cu criteriile care să stabilească dacă firmele folosesc cea
mai adecvată tehnologie în domeniu.
 conturarea celui mai adecvat mix folosit pentru a rezolva problemele ecologice. Una
dintre cele mai importante priorităţi în cadrul celui de-al cincilea program de
Acţiune fost utilizarea mai concretă şi mai corectă a instrumentarului economic
(exemplu: eco-taxe, autorizaţii de funcţionare) pentru a revigora cadrul principial
existent care este încă dominat de reglementări prevalente de „comandă şi control”.
La sfârşitul anului 1994 Comisia a publicat o analiză interimară a celui de-al cincilea
program de Acţiune în domeniul Mediului, recunoscând că politica comunitară în acest
domeniu a atins un punct critic, multe iniţiative fiind lansate deja în acţiune. În concluzia acelui
Raport, se rezumau următoarele aspecte56:
 Integrarea: S-au făcut puţine progrese în transformarea obiectivelor de mediu în
componente importante ale altor politici sectoriale, deşi unele câştiguri s-au obţinut
în raport cu Fondurile Structurale, ajutorul public, agricultura şi cercetarea şi
dezvoltarea tehnologică;
 Lărgirea gamei instrumentelor de acţiune: şi de această dată, progresele în acest
domeniu au fost lente în tentativele de a elabora o nouă metodologie statistică şi noi
56
A se vedea, Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin Ilie, Mihaela Cibian, supra cit., p.387-388.

34
 indicatori de măsurare a dezvoltării durabile care ar fi stimulat internalizarea
costurilor ecologice. Totuşi, un proces legislativ continuu a fost lansat cu succes.
 Obţinerea parteneriatului din partea firmelor şi partajarea responsabilităţilor
în domeniul protecţiei mediului: doar 7 din statele membre s-au considerat
pregătite să elaboreze strategii de dezvoltare durabilă în concordantă cu Agenda 21
a Conferinţei de la Rio şi cu acest al cincilea Program de Acţiune. S-a creat totuşi,
un cadru de desfăşurare a unor continue consultări la nivel naţional pentru detalierea
problematicii ecologice comunitare.
 Modificarea atitudinii participanţilor la producţie şi consum: nu s-a făcut încă
prea mult pentru a da consistenţă acestei probleme. Restructurarea fiscală a servit şi
la deplasarea presiunilor fiscale dinspre factorii de producţie spre practicile
dăunătoare ecologic, problemă reluată de Carta Albă în domeniul mediului.
 Aplicarea legislaţiei şi a reglementărilor: câteva progrese s-au înregistrat dar este
pe larg acceptată ideea că o mai mare limpezire a legislaţiei şi o simplificare
procedurală se recomandă.
 Dimensiunea internaţională a Programului: revizuirea a apreciat că propunerile
şi dezbaterile internaţionale în domeniu trebuie luate în considerare mai mult în
soluţionarea acestor probleme eminamente globale.

35
 CAPITOLUL V
MIJLOACE ŞI MODALITĂŢI DE REALIZARE A PROTECŢIEI MEDIULUI

5.1. AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU MEDIU ŞI ROLUL EI ÎN PROTECŢIA

MEDIULUI.
În majoritatea ţărilor, activităţile şi managementul politicilor ecologice sunt asistate de
agenţii de specialitate57.
Crearea unei agenţii comunitare în domeniul mediului a fost stabilită
prin Reglementarea Consiliului 1210/90 (modificată prin Reglementarea Consiliului 933/99),
dar nu a putut deveni operaţională până în 1994 când i s-a stabilit Cartierul General la
Copenhaga.
De la înfiinţarea sa în 1994, Agenţia a devenit principala sursă de informare pe care atât
Uniunea Europeana cât şi Statele sale Membre o folosesc pentru dezvoltarea politicilor de
mediu. În consecinţă, Agenţia are un rol major în a ajuta Europa să se dezvolte durabil.
Agenţia dispune de ajutorul oferit de o reţea de informare şi observare a mediului
(EIONET)58, cu departamente în Uniunea Europeană, Liechtenstein, Islanda, şi Norvegia.
Extinderea cu încă 13 membri este problema imediată pe care noul Director, numit din 2002,
va trebui să o rezolve59.
În alte cuvinte, rolul Agenţiei Europene pentru Mediu este să ofere instituţiilor
comunitare şi ţărilor membre informaţii obiective, revelatoare şi comparabile despre climatul
european, permiţându-i acesteia să adopte măsurile care se impun pentru echilibrele ecologice,
să monitorizeze rezultatele acţiunilor întreprinse şi să se asigure că publicul larg este prompt şi
corect informat despre evoluţiile în domeniul mediului ambiant. Pentru a dispune de aparatul
necesar îndeplinirii acestui rol, încă de la început Agenţia Europeană pentru Mediu a urmărit să
stabilească o Reţea de Informaţii şi Observaţii despre Mediu la scara întregii grupări regionale.
Se observă că funcţia prevalentă este de informare şi diseminare a rezultatelor acest lucru
însemnând că Agenţia a fost concepută pentru a ajuta la realizarea unora din obiectivele
specifice celui de-al 5-lea Program European de Acţiune în Domeniul Mediului.
În unele ţări membre s-a reproşat scopul relativ limitat care i s-a conferit în cadrul
Politicii Comunitare, propunându-se apropierea, ca manieră organizatorică şi funcţională de

57
Probabil cea mai celebră în acest sens este Agenţia SUA pentru Protecţia Mediului, care desfăşurând o
activitate de monitorizare a fost dotată cu importante atribuţii şi forţă de acţiune.
58
Reţeaua Europeană de Informare şi Observare a stării mediului formată din 600 de centre în Europa, prin
care se colectează şi furnizează informaţii şi date referitoare la starea mediului înconjurător.
59
Pagina de prezentare a Agenţiei pe Internet - http://www.eea.eu.int - oferă mai multe informaţii.

36
cea din SUA. Principiul subsidiarităţii face ca rolul unor Directorate să devină relativ neclar,
Agenţia constatând că se îndepărtează de probleme care rămân în continuare de competenţa
autorităţilor naţionale.
Modificări în ce priveşte rolul Agenţiei, ca reacţie la criticile exprimate au fost făcute în
1996 cu ocazia revizuirii unora din elementele sale statutare.
Agenţia, deschisă tuturor statelor care îi împărtăşesc obiectivele, cuprinde în prezent 29
de ţări membre. Acestea sunt Statele Membre ale UE + Islanda, Norvegia şi Liechtenstein, care
sunt membre ale Zonei Economice Europene (European Economic Area) + alte 11 state din
Europa Centrală şi de Est şi din zona mediterana - Bulgaria, Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria,
Letonia, Lituania, Malta, România, Slovenia şi Slovacia. EEA este astfel prima instituţie a UE,
la care ţările candidate la UE sunt membre.

5.2. DEZVOLTAREA INDUSTRIALĂ ŞI PROTECŢIA MEDIULUI LA

NIVELUL UNIUNII EUROPENE.
Desprinderea unei corelaţii directe între industrie şi mediul înconjurător este esenţială
pentru că aproape întreaga manifestare a activităţilor industriale, la diferitele sale niveluri este
o cauză principală a degradării ecologice şi a colapsului ambiental. Analiza poate surprinde
două valenţe ale corelaţiei60:
 competitivitatea şi protecţia mediului şi
 potenţialele eco-industrii.

5.2.1. Competitivitatea industrială şi protecţia mediului.

Odată ce principiul dezvoltării durabile a fost adoptat, lumea afacerilor va trebui să tină
seama de nevoia de a reconcilia obiectivul creşterii competitivităţii cu cel al protejării
mediului. Părerea unor analişti este că această ternă este una extrem de ardentă, îndeosebi
pentru ţările din Nordul Europei care posedă cele mai numeroase structuri în domeniul
protecţiei mediului. Chiar organismele comunitare au elaborat mii de directive în domeniu în
decursul anilor. Criticile la adresa acestei impresionante diversităţi a reglementărilor vin din
partea companiilor care evidenţiază o strânsă corelaţie între nivelul de rigurozitate al
reglementărilor şi costurile de adaptare care afectează firmele. În 1993, spre exemplu,
CONCAWE, lobby-ul ecologist european din domeniul industriei petroliere aprecia că
ajustarea la limitele admise la nivel european în ce priveşte emisiunile de sulf din combustibili
vor costa industria 3,3 miliarde dolari pe termen scurt şi peste 5 miliarde pe termen lung 61. Mai
60
A se vedea, Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin Ilie, Mihaela Cibian, supra cit., p.388.
61
“Financial Times” din 3 martie 1994.

37
mult, în multe sectoare industriale europene, tehnologiile deja prevăzute cu mecanisme de
protecţie sunt la un stadiu de complexitate care diminuează profiturile marginale şi determină
reţineri din partea companiilor de a le finanţa. Astfel s-a apreciat că ar fi iluzoriu să ne aşteptăm
ca societatea în ansamblu să accepte un nivel mai scăzut al standardelor de trai numai pentru a
îmbunătăţi mediul ambiant. La fel este de improbabil ca lumea afacerilor să fie dispusă să-şi
sacrifice profiturile şi competitivitatea pentru a obţine acelaşi efect62.
Pentru a surprinde implicaţiile restrictive şi costurile pe care le presupune o politică
solidă în domeniul protecţiei mediului asupra competitivităţii la nivel european, Comisia a
analizat sfera de compatibilităţi între cele două obiective în mai multe documente anterioare
lansării ultimului Program de Acţiune. Astfel au fost analizate două probleme fundamentale:
 prima: cum îşi poate satisface industria responsabilităţile cu privire la protecţia
mediului?
 a doua: care ar fi potenţialul politicii ecologice de a stimula competitivitatea în
industrie?
În încercarea de a stabili fundamentele unei corelaţii pozitive reciproce, Comisia
aprecia că: “În ansamblu, exploatarea unei sinergii pozitive între competitivitatea industrială
şi protecţia mediului ambiant este văzută tot mai mult constând în introducerea unor procese
industriale nepoluante, preferabil faţă de încercarea de a identifica şi remedia ceea ce s-a
deteriorat. Această atitudine răspunde mult mai bine cerinţelor competitivităţii industriale prin
oferirea unui fundament pentru factorii de bază ai competitivităţii în locul unor avantaje
temporare”63.altfel spus, înlăturarea ad-hoc a externalitătilor negative determinate de amânarea
aplicării unor practici nepoluante creează avantaje statice, opuse celor dinamice oferite de
introducerea noilor eco-tehnologii de producţie şi realizare a produselor. Ultimele pot îmbrăca
forma unor noi tipuri de profituri derivate din crearea şi exploatarea cu succes a unor noi
oportunităţi comerciale şi, de asemenea de dezvoltarea şi răspândirea unor noi tehnologii curate
şi de reciclare de o mai mare dispersie sectorială. Introducerea acestui gen de practici
industriale este strâns asociată perceperii aşa-zisei “noi paradigme a prelucrării”. Aceasta
presupune tehnologii productive nepoluante în ansamblu, puţin intensive material şi foarte
intensive ştiinţific, sisteme de menţinere a calităţii la nivel ridicat, care să preîntâmpine erorile
ecologice şi alte astfel de inovaţii care să coincidă cu o înclinaţie ecologică mai pronunţată.
Avantajele superioare pot reveni dintr-o atitudine mai favorabilă în ce priveşte

62
P. Barnes, “Integrating Industrial and Environmental Policy. Objectives to Policy”, Paper given at King
College, London, 25 martie 1994.
63
Comisia Comunităţii Europene, “Industrial Competitiveness and Prottection of Environment”, SEC (92)
1986 final Bruxelles.

38
cumpărarea din partea consumatorilor reticenţi din motive ecologice. Piaţa produselor „verzi”
are un potenţial enorm şi prezintă propriile sfidări concurenţiale pentru firmele din toate
sectoarele productive. Pentru ca acest potenţial să fie valorificat, consumatorii acestui gen de
produse care au forme variate de manifestare a cererii trebuie permanent informaţi, spre
exemplu prin etichetări ecologizate şi trebuie stimulaţi prin diverse tehnici promoţionale
moderne. Totuşi, aceste produse şi tehnologiile de realizare a lor rămân în continuare
comparativ scumpe, în timp ce capacitatea de cumpărare a consumatorilor cu venituri reduse
este supusă unor constrângeri ciclice.
Cu toate că o evaluare a impactului ambiental al Pieţei Unice Interne s-a concentrat pe
rezultatele sale negative şi pe efectele de a genera reziduuri ca urmare a impulsionării creşterii
economice există şi o serie de rezultate pozitive. Presiunile competitive generate precum şi o
serie de efecte microeconomice în planul eficienţei vor determina performanţe în utilizarea
forţei de muncă şi a capitalurilor iar ritmul investiţiilor în eco-industrii se aşteaptă să crească.
P.U.I. poate, de asemenea să joace un rol central în diseminarea noilor tehnologii ecologice la
scară europeană. Tratatul de la Maastricht a exprimat necesitatea unei puternice coerenţe între
politica în domeniul mediului şi programul de creare a Uniunii Economice şi Monetare. Astfel,
Comisia a acceptat atât nevoia de a menţine “integritatea Pieţei Interne concomitent cu
promovarea protejării mediului la un nivel ridicat”.
Există însă rezerve cu privire la posibilitatea firmelor mai mici de a se adapta la
provocările ecologice în conexiune cu competitivitatea industrială. Spre exemplu, procurarea
unui echipament de monitorizare ecologică costă la fel, indiferent dacă se produc 10 sau 1.000
de produse. Firmele mici, de asemenea nu dispun de resurse materiale şi manageriale pentru a
fi la curent cu modificările legislative şi a se informa privitor la oportunităţile de afaceri
apărute ca urmare a structurii noi de stimulare a orientării spre sănătatea mediului. În calitatea
lor de ofertanţi sau subcontractanţi în alte sectoare, ele se pot confrunta cu presiuni provenite
din cererea pentru standarde ecologice foarte înalte din partea marilor companii care au adoptat
scheme de eco-audit. Comisia a afirmat că firmele mici şi mijlocii trebuie încurajate într-o
manieră specifică dat fiind rolul lor inovativ recunoscut. Uşurinţa cu care acestea se adaptează
la cererile consumatorilor face necesară o acţiune stimulativă concertată la nivel comunitar.
Încercând să introducă o manieră tot mai pro-activă de abordare a industriei în contact cu
provocările ecologice, preferabilă în raport cu cea reactivă prin intermediul legislaţiei va trebui
realimentat dialogul între decidenţii de politici industriale şi actorii economici, întărit şi
flexibilizat sistemul de difuzare a informaţiilor ecologice şi economice.

39
 O serie de specialişti64 au criticat Comisia pentru deficienţele dovedite prin practicarea
unei abordări prescriptive care a dus la subminarea încrederii lumii de afaceri, a descurajat
investiţiile şi a deturnat afluxul de capital în afara Uniunii Europene. Ca răspuns la aceste
reproşuri, Comisia a stabilit patru principii organizatorice pe care să se bazeze viitoarele
iniţiative în domeniul protecţiei mediului şi anume:
 predictibilitatea: să facă posibil ca firmele să anticipeze acţiunile şi ca atare să se
adapteze la acestea cultivând o abordare pe termen lung;
 integrarea: un mix efectiv al instrumentelor şi politicilor sectoriale care să
presupună o combinaţie sinergică cu alte domenii ale procesului de integrare pentru
a se obţine cele mai bune rezultate posibile într-un domeniu individual;
 flexibilitatea: să se permită cercurilor de afaceri să implementeze rigurozităţile
politicii ecologice într-o manieră eficientă;
 raport optim costuri-efecte: cele mai puţin costisitoare soluţii optime vor trebui
preferate permanent cu condiţia ca integritatea ecologică să nu fie afectată.
Deşi amplitudinea la care reconcilierea între competitivitatea industrială şi protecţia
mediului este posibilă rămâne încă neclară, totuşi, la contrapunerea acestora ca în trecut,
Comisia Executivă pare să se fi orientat dinspre poziţia de centru de emisiune de Directive
către un Cartier General de elaborare a cadrului juridic şi a structurilor stimulative care să
conducă la o orientare pronunţată către regulile pieţei şi în acest domeniu.

5.2.2. Eco-industriile.
Eco-industriile pot fi considerate acele sectoare economice productive care produc
bunuri sau oferă servicii menite să permită măsurarea, prevenirea, limitarea sau corectarea
transformărilor produse în climatul ambiant şi care dăunează acestuia 65. Aşadar, acestea nu
trebuie confundate cu cele care produc ambalaje ecologice, produse „verzi” sau declară că
introduc procese productive mai pronunţat nepoluante.
Potenţialul de dezvoltare al eco-industriilor a fost larg recunoscut, atât la nivel
comunitar cât şi la scară internaţională. Începând cu 1993 aceste sectoare industriale au fost
privite ca surse principale de avantaje competitive şi o serie de proiecte cu pronunţată patină
ambientală în valoare totală de peste 17 miliarde de ECU până în anul 2000 au fost prevăzute
să stimuleze dezvoltarea eco-industriilor comunitare. Un raport publicat de un grup de

64
P. Barnes, “Industrial Competitiveness and the Environment: The Need for E.U. Policy Integration”, 1993,
European Environment, Vol. 3, p. 11-15.
65
Comission of the European Union: 1994; Trade and Investment, Discussion Paper; Office for Official
Publications for the E.C. Luxemburg, p. 53.

40
consultanţă în domeniul cercetării ECOTEC în 1995 prognoza o creştere cu 266.000 a
numărului locurilor de muncă în eco-industrii până la finele mileniului 66. Secretariatul OCDE a
elaborat propriile estimări cu privire la dezvoltarea acestui nou tip de industrii sugerând că în
1992 piaţa globală pentru acestea a atins magnitudinea de 200 miliarde USD 67 din care
Comunitatea Europeană deţine un sfert, ponderea cea mai mare revenind încă SUA. În viitor
însă se prognozează un ritm de creştere foarte rapid în medie cca. 6% până la sfârşitul anului
2004. Se constată o oarecare rămânere în urmă care se va mai perpetua o vreme a companiilor
europene în raport cu cele americane în dezvoltarea şi asimilarea de noi eco-tehnologii. Potrivit
estimărilor OCDE, comerţul cu astfel de produse şi tehnologii este însă dominat de ţările
membre UE68. Exportatorii europeni de tehnologii de tratare a apelor reziduale şi de purificare
a aerului rămân în continuare lideri ai pieţei deţinând 35-40% din exporturile mondiale. Totuşi,
cota acestor produse, în total importuri la nivel OCDE rămâne inferioară nivelului de 5%,
parţial datorită faptului că licenţele de producţie au devenit o componentă importantă a
comerţului internaţional, îndeosebi cu astfel de produse. Se aşteaptă ca în viitor UE să rămână
primul exportator din Triadă pe termen mediu dar, pe termen lung Japonia şi SUA se vor
remarca în calitate de exportatori de astfel de produse.

PIEŢA ECO-TEHNOLOGIILOR PE ŢĂRI

ÎNTRE ANII 1995-2005

Total tranzacţii Total tranzacţii Ritm mediu anual

Ţările
(mld $) (mld $) de creştere
1995 2005
Germania 17,0 23,0 4,0
Franţa 10,0 15,0 5,5
Marea Britanie 7,0 11,7 6,3
Italia 5,0 7,7 6,0
Olanda 2,7 3,7 4,1
Spania 1,8 3,0 7,4
Belgia 1,4 2,3 6,4
Danemarca 1,0 1,2 2,2
Portugalia 0,4 0,7 8,3
Irlanda 0,3 0,5 6,5
Grecia 0,3 0,5 7,4
Total Comunitate 46,9 68,6 4,9
66
ECOTEC – “Sustainability, Empoyment and Growth”; Birmingham, 1995.
67
Comparabilă cu întreaga industr2,7ie aerospaţială.
68
Germania este cel mai mare exportator de astfel te produse deţinând peste 40% din totalul comerţului
mondial.

41
 S.U.A. 78,0 113,0 5,0
Total mondial 200,0 300,0 5,5

Impunerea unor reguli exigente confruntă multe firme cu costuri suplimentare şi

obstacole operaţionale pe care ar dori să le evite dar îşi elimină o serie de oportunităţi de
afaceri. O altă influenţă, în creştere, derivă din particularităţile de consum pentru produse
ecologice şi din necesitatea sporită de integrare a riscurilor ambientale în procesul de adoptare
a deciziilor. Totuşi, considerentele tehnologice devin în continuare elementul decisiv în
formarea eco-industriilor. Pentru că eco-industriile sunt înalt intensiv tehnologice se ridică şi
problema unei abordări manageriale mai dinamice şi elaborate pe termen lung 69. Strategia pe
termen lung coincide cu principiile care fundamentează noţiunea largă de dezvoltare durabilă.
Între cele două axiome există o posibilă interferenţă în sensul că ambele conţin valorile culturii
managementului‚ dar nu este prea clar ce sinergii vor fi generate de acţiunea lor concertată.

69
I. Murphy, A. Gouldson, “The Missing Dimension in EU Environmental Technology Policy”, 1995,
European Environment, Vol. 5, p. 20-26.

42
 CAPITOLUL VI
ROMÂNA ŞI ACQUIS-UL COMUNITAR
ÎN DOMENIUL MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

6.1. PREZENTARE GENERALĂ.

Cu toate că România este membră a Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie 2007, în
continuare vom face câteva precizări din perspectivă istorică. Astfel, reamintim că România a
depus cererea de aderare la Uniunea Europeană în iunie 1995 şi a fost acceptată ca stat
candidat, la Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997.
Deschiderea negocierilor cu România a avut loc în urma deciziei luată de Consiliul
European de la Helsinki din decembrie 1999. Aici s-a hotărât ca singurul criteriu care trebuie
îndeplinit înaintea începerii negocierilor este criteriul politic.
Criteriile economice, legislative şi administrative deveneau necesare abia în momentul
aderării.
În esenţă, aderarea la UE consta în adoptarea, aplicarea şi dezvoltarea acquis-ului
comunitar care reprezintă întreaga legislaţie primară şi derivată ca şi ansamblul politicilor şi
instituţiilor create pentru a asigura aplicarea şi dezvoltarea corespunzătoare şi continuă a
acestei legislaţii70.

70
A se vedea, Mircea Cosma, Teofil Ispas, „Integrarea României în structurile europene şi euro-atlantice”,
(Capitolul 6; par. 6.3.1.), publicată pe site-ul: www.actrus.ro.

43
 În perioada 2002-2006 s-a înregistrat o accelerare a ritmului procesului de armonizare
legislativă, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeana, ţinându-se cont atât de
abordarea integrată a politicii de mediu în politicile sectoriale, cât şi de necesitatea consolidării
capacităţii instituţionale, la nivel naţional şi local. S-a avut în vedere totodată asigurarea unei
structuri instituţionale descentralizate şi flexibile, necesară pentru implementarea şi controlul
aplicării noii legislaţii.
În vederea realizării unui sistem de reglementari privind protecţia mediului, aliniat la
cerinţele UE au fost finalizate strategiile din sectoarele: managementul deşeurilor, substanţe
chimice şi organisme modificate genetic, protecţia naturii, protecţie civilă, siguranţă nucleară.
Din punct de vedere al îmbunătăţirii mecanismului economico-financiar şi al sistemului
de finanţare al proiectelor prioritare în domeniul protecţiei mediului, s-a definitivat cadrul
juridic de aplicare a Fondului de Mediu - Legea nr. 293/2002 de aprobare a OUG nr. 93/2001
pentru modificarea si completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul de mediu 71, structura
necesară gestionării generale a acestuia fiind aprobată prin HG nr. 1174/2001 72. Veniturile
Fondului pentru mediu au fost stabilite în concordanţă cu prevederile reglementarilor Uniunii
Europene, cu respectarea Acordului de asociere al României la Uniunea Europeană, evitându-
se barierele în calea comerţului, distorsiunile şi restricţiile în calea liberei concurenţe.
Pentru negocierile de aderare la Uniunea Europeană, delegaţia sectorială desemnata
pentru capitolul 22 - Protecţia Mediului a elaborat Documentul de poziţie pentru acest capitol.
Documentul a fost aprobat de Guvern la data de 18.10.2001. Negocierile pentru acest capitol s-
au deschis în cadrul Conferinţei Interguvernamentale de aderare România – UE, care a avut loc
la Bruxelles în data de 21.03.2002. Prin Poziţia Comună, Comisia Europeană a solicitat
României informaţii suplimentare cu privire la aplicarea acquis-ului, revizuirea anumitor
perioade de tranziţie, planuri concrete de implementare, strategii financiare şi planuri de
dezvoltare instituţională. Astfel, în 2002 s-a finalizat documentul de poziţie complementar
pentru acest capitol elaborat ca răspuns la Poziţia Comună a UE, şi ţinând cont de evoluţiile
înregistrate în acest sector. Cu toate că paşi importanţi în domeniu au fost făcuţi de ţara noastră
capitolul 22 de negociere a fost închis provizoriu abia pe 26 noiembrie 2004, în cadrul
Conferinţei de aderare România-U.E.

6.2. PROCESUL DE ARMONIZARE LEGISLATIVĂ.

71
M. Of. nr.30/07.06.2002.
72
M. Of. nr. 789/12.12.2001.

44
 Ţara noastră a făcut progrese importante în adoptarea acquis-ului comunitar în
domeniul protecţiei mediului înconjurător mai ales în anul 2006 înainte de momentul aderării
României la Uniunea Europeană.
În continuare vom prezenta pe scurt, pe diverse domenii, legislaţia adoptată de ţara
noastră în ceea ce priveşte protecţia mediului înconjurător.

6.2.1. Calitatea aerului.

Din punct de vedere legislativ, în domeniul calităţii aerului a fost adoptata Legea nr.
655/200173 pentru aprobarea OUG nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, lege cadru care a
asigurat transpunerea prevederilor generale ale Directivei nr. 96/62/CEE privind managementul
şi evaluarea calităţii aerului, şi care permite elaborarea legislaţiei subsecvente necesară
preluării în totalitate a prevederilor din directivele „fiice”: Directiva nr. 99/30/EC privind
valorile limită pentru dioxid de sulf, dioxid de azot şi oxizi de azot, particule în suspensie şi
plumb în aerul atmosferic, Directiva nr. 2002/3/CE privind poluarea aerului cu ozon, Directiva
nr. 2000/69/EC privind valorile limită pentru benzen şi monoxid de carbon în aerul
înconjurător.
Pentru transpunerea în totalitate a prevederilor Directivei nr. 94/63/CE privind controlul
emisiilor de compuşi organici volatili (COV) rezultaţi din stocarea benzinei şi distribuirea sa de
la terminale la staţiile service au fost adoptate următoarele acte normative:
 Ordinul MAPM nr. 1103/200274 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
măsurarea şi analiza emisiilor de compuşi organici volatili rezultaţi din depozitarea
şi distribuţia benzinei la terminale şi la staţiile de benzină;
 Ordinul MIR nr. 337/200175 pentru aprobarea Normelor privind inspecţia tehnică a
instalaţiilor, echipamentelor şi dispozitivelor utilizate în scopul limitării emisiilor de
compuşi organici volatili rezultaţi din depozitarea, încărcarea, descărcarea şi
distribuţia benzinei la terminale şi la staţiile de benzină.

73
M. Of. nr. 773/4.12.2001.
74
M. Of. nr. 77/31.01.2002.
75
M. Of. nr. 10/10.01.2002.

45
 În România s-au desfăşurat proiecte de tip Joint Implementation (JI) în cadrul
asistenţelor bilaterale cu Elveţia şi Olanda, RAGCL Paşcani şi RAM Buzău fiind implicate în
derularea de proiecte tip JI în valoare totală de 6,4 milioane dolari SUA, din care 2,4 milioane
reprezintă cofinanţarea părţii române.

6.2.2. Managementul deşeurilor.

A fost elaborată Strategia Naţională de Gestiune a Deşeurilor care a stabilit necesarul
capacităţilor de colectare, reciclare, tratare/valorificare, eliminare finală a deşeurilor, etapizat,
în care se va ţine cont de dezvoltarea României în viitorii ani şi o estimare a costurilor pentru
realizarea acestora.
Pentru transpunerea în totalitate a Directivei nr. 91/689/CEE privind deşeurile
periculoase a fost elaborat proiectul de Hotărâre a Guvernului privind evidenţa gestiunii
deşeurilor şi Lista deşeurilor inclusiv a deşeurilor periculoase, proiectul aflându-se în circuitul
de avizare la ministerele interesate.
Directiva nr. 1999/31 privind depozitarea deşeurilor a fost transpusă prin HG nr.
162/2002 privind depozitarea deşeurilor76 pentru a cărei aplicare urmează să se stabilească prin
Ordin MAPM criteriile de acceptare a deşeurilor pe fiecare clasă de depozite şi lista naţională
de deşeuri ce pot fi acceptate pe fiecare tip de depozit.
HG nr. 162/2002 privind depozitarea deşeurilor stabileşte regimul de construcţie a
depozitelor de deşeuri, monitorizarea acestora şi prevede obligativitatea tratării deşeurilor
periculoase înainte de depozitarea lor pentru reducerea în acest fel a proprietăţilor periculoase
ale acestora.
Pentru transpunerea Directivei nr. 2000/76 privind incinerarea deşeurilor a fost
elaborată şi aprobata HG nr. 128/2002 privind incinerarea deşeurilor 77, care urmează sa se
implementeze până în anul 2010. HG nr. 128/2002 stabileşte regimul de exploatare şi
monitorizare a incineratoarelor, valorile limită de emisie a poluanţilor în aer, apă şi sol şi
introduce termenul de “co-incinerare” – incinerare cu generare de energie sau cu obţinerea de
produse materiale, fapt ce va da posibilitatea folosirii unor deşeuri cu putere calorică ridicată
pentru incinerarea în cuptoarele de ciment sau în termocentrale.

76
M. Of. nr. 164/07.03.2002.
77
M. Of. nr. 160/06.03.2002.

46
 Directiva nr. 75/439/EEC privind uleiurile uzate, amendată de Directiva nr. 87/101/EEC
şi de Directiva nr. 91/692/EEC a fost transpusă prin HG nr. 662/2001 78 privind gestionarea
uleiurilor uzate, amendată de HG nr. 441/30.04.200279 care prevede crearea unui sistem de
colectare şi reciclare a uleiurilor uzate şi stabileşte obligaţii pentru producătorii, colectorii,
transportatorii şi regeneratorii de uleiuri uzate, precum şi interdicţii şi sancţiuni pentru
eliminarea necontrolată a uleiurilor uzate.
HG nr. 1057/200180 privind regimul bateriilor şi acumulatorilor care conţin substanţe
periculoase transpune cele două directive UE din domeniu - Directiva nr. 91/157/EEC privind
bateriile şi acumulatorii care conţin anumite substanţe periculoase şi Directiva nr. 93/86/EC
privind etichetarea bateriilor. Prin acest act normativ se prevede crearea unui sistem de
colectare separată a bateriilor şi acumulatorilor uzaţi în vederea recuperării sau eliminării lor,
introduce un instrument economic “sistemul depozit” asupra preţului de vânzare cu amănuntul
a acumulatorilor noi se stabilesc obligaţiile persoanelor juridice care colectează, transportă,
valorifică şi elimină baterii şi acumulatori uzaţi.
Pentru implementarea Directivei nr. 96/59/EEC privind PCB/PCT, prin Ordinul MAPM
nr. 279/ 03.04.2002 s-a aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a Secretariatului
pentru compuşii PCB (bifenilpolicloruraţi), care va coordona inventarierea, la nivel naţional, a
echipamentelor şi materialelor care conţin compuşi cu PCB, activitate ce va fi finalizată în luna
septembrie 2002. Pe baza acestor inventare, agenţii economici îşi vor întocmi planurile de
eliminare a echipamentelor şi materialelor ce conţin compuşi desemnaţi şi se vor stabili
amplasamentele de recepţie pentru depozitarea pe termen lung şi eliminarea materialelor ce
conţin PCB.
Pentru transpunerea şi implementarea prevederilor Directivei nr. 94/62/EC privind
ambalajele şi deşeurile ambalate a fost elaborată şi promovată HG nr. 349/2002 81 privind
gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje care stabileşte principiile activităţii de
gestionare a ambalajelor, obligaţiile agenţilor economici producători de ambalaje şi ale celor
care deţin ambalaje şi deşeuri de ambalaje, obiectivele referitoare la recuperarea ambalajelor şi
a deşeurilor de ambalaje, modul de raportare a datelor privind ambalajele şi deşeurile de
ambalaje.

78
M. Of. nr. 446/08.08.2001.
79
M. Of. nr. 325/16.05.2002.
80
M. Of. nr. 700/05.11.2001.
81
M. Of. nr. 269/23.04.2002.

47
 În prezent, în România sunt în derulare 2 proiecte ISPA: Piatra Neamţ – „Extinderea
proiectului pilot privind colectarea selectivă a deşeurilor menajere” şi Râmnicu Vâlcea -
“Sistem integrat de management al deşeurilor”.
În domeniul managementului deşeurilor, prin programul PHARE - componenta de
twinning, se acordă Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor asistenţă tehnică pentru
transpunerea şi implementarea Directivelor nr. 86/278/EEC privind utilizarea nămolurilor în
agricultură, şi evaluări financiare ale costurilor de implementare pentru Directiva nr. 94/62/EC
privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje şi Directiva cadru a deşeurilor nr.
75/442/EEC.

6.2.3. Calitatea apei.

A fost adoptată HG nr. 100/200282 pentru aprobarea Normelor de calitate pe care trebuie
să le îndeplinească apele de suprafaţă utilizate pentru potabilizare şi a Normativului privind
metodele de măsurare şi frecvenţa de prelevare şi analiză a probelor din apele de suprafaţă
destinate producerii de apă potabilă, care prevede clasificarea în trei categorii a surselor de apă
de suprafaţă folosite pentru potabilizare şi nivelul de tratare a apei pentru a fi folosită ca apă
potabilă, care alături de Ordinul Ministerului Mediului nr. 377/2001 privind aprobarea
obiectivelor de referinţă pentru calitatea apelor de suprafaţă, transpune Directiva nr.
75/440/EEC privind calitatea cerută apelor de suprafaţă destinate prelevării de apă potabilă.
HG nr. 118/200283 privind aprobarea Programului de acţiune pentru reducerea poluării
mediului acvatic şi a apelor subterane, cauzată de evacuarea unor substanţe periculoase, care
prevede retehnologizarea sau dotarea cu instalaţii de epurare performante a unităţilor
industriale care descarcă substanţe periculoase în apă (metale grele, substanţe cancerigene),
transpune Directiva nr. 76/464/EEC privind poluarea cauzată de anumite substanţe periculoase
evacuate în mediul acvatic al Comunităţii şi cele 7 directive fiice.
Directiva nr. 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate urbane a fost transpusă prin HG
nr. 188/200284 pentru aprobarea unor norme privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic a
apelor uzate, care stabileşte condiţiile în care pot fi descărcate apele uzate în apele de suprafaţă
şi impune construirea de staţii de epurare moderne.

82
M. Of. nr. 130/19.02.2002.
83
M. Of. nr. 132/20.02.2002.
84
M. Of. nr. 187/20.03.2002.

48
 Pentru transpunerea Directivei nr. 98/83/EC privind calitatea apei destinată consumului
uman se află în faza finală de aprobare Legea privind calitatea apei destinate consumului uman,
care impune măsuri necesare pentru calitatea apei potabile şi prevede îmbunătăţirea staţiilor de
tratare şi reabilitarea reţelei de distribuţie a apei potabile; totodată, este în curs de realizare
evaluarea resurselor financiare necesare pentru implementarea directivei şi un prim Program de
realizare a lucrărilor de investiţii.
Pentru transpunerea Directivei nr. 76/160/EEC privind calitatea apei de îmbăiere a fost
adoptata HG nr. 459/2002 privind aprobarea Normelor de calitate pentru apa din zonele
naturale amenajate pentru îmbăiere85.
A fost adoptata şi HG nr. 202/200286 pentru aprobarea Normelor tehnice privind
calitatea apelor de suprafaţă care necesită protecţie şi ameliorare în scopul susţinerii vieţii
piscicole care transpune Directiva nr. 78/659/EEC asupra calităţii apelor dulci ce necesită
protecţie sau îmbunătăţire pentru a susţine viaţa peştilor, act normativ care reglementează
condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă identificate de autoritatea publică centrala pentru
protecţia mediului şi gospodărirea apelor ca necesitând protecţie şi ameliorare în scopul
susţinerii vieţii piscicole.
Prin HG nr. 201/200287 pentru aprobarea Normelor tehnice privind calitatea apelor
pentru moluşte s-a transpus Directiva nr. 79/923/EEC privind calitatea necesară apelor pentru
moluşte.
Pentru Directiva nr. 80/68/EEC privind protecţia apelor subterane împotriva poluării
cauzate de anumite substanţe periculoase s-a finalizat inventarul deversărilor neautorizate şi
accidentale de substanţe periculoase, urmând ca până în luna august 2002 să se definitiveze
Planul de măsuri vizând eliminarea sau reducerea riscului de poluare a apelor subterane.
În vederea implementării Directivei Cadru pentru Apă (2000/60/EC), a fost promovat
Ordinul MAPM nr. 913/15.10.2001 privind aprobarea conţinutului cadru al Planului de
gospodărire a apelor pe bazin hidrografic şi a Planului de Acţiune pentru anul 2002.
Sectorul Calitatea Apei reprezintă una din priorităţile programului ISPA, în România
fiind în derulare 14 proiecte ISPA privind reabilitarea reţelei de alimentare cu apă, dezvoltarea
şi reabilitarea reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare a apelor uzate.

6.2.4. Protecţia naturii.

85
M. Of. nr. 350/27.05.2002.
86
M. Of. nr. 196/22.03.2002.
87
M. Of. nr.196/22.03.2002.

49
 În vederea implementării prevederilor Directivei nr. 92/43/CEE s-au realizat
următoarele măsuri: desemnarea autorităţilor competente, stabilirea sistemului de monitorizare
a capturărilor/uciderilor accidentale a speciilor din Anexa VI (art. 12), care a fost îmbunătăţit în
anul 2005, a mecanismului de consultare a publicului cu privire la proiectele ce pot afecta ariile
speciale de conservare sau reintroducerea unor specii (art. 6 şi 22), precum şi a mecanismului
de promovare a educării şi informării publicului (art. 22).
Pentru implementarea prevederilor Directivei 79/409 cu privire la protejarea păsărilor
sălbatice s-au îndeplinit următoarele acţiuni ale planului de implementare:
 Stabilirea autorităţilor competente responsabile pentru implementare;
 Asigurarea că introducerea speciilor non-native de păsări nu afectează negativ flora
şi fauna locală.
Transpunerea prevederilor privind îmbunătăţirea sistemului de monitorizare a
capturărilor/uciderilor accidentale a speciilor din Anexa VI a Directivei nr. 92/43/CEE a fost
realizată prin Legea nr. 654/200188 privind modificarea şi completarea Legii fondului cinegetic
şi a protecţiei vânatului nr. 103/199689.
Directiva nr. 99/22/EC privind grădinile zoologice a fost transpusă prin Legea nr.
191/2002 privind grădinile zoologice şi acvariile publice90.
În România se desfăşoară proiectul Emerald în vederea inventarierii siturilor, care a
avut până în prezent următoarele rezultate:
 Constituirea în România a Reţelei Emerald de arii protejate de interes special de
conservare a habitatele naturale şi a speciilor sălbatice de interes european, reţea
cuplată la Reţeaua Europeană de arii protejate Emerald;
 Inventarierea Regiunilor Biogeografice din România şi a tipologiei de declarare a
ariilor naturale protejate;
 Identificarea speciilor Emerald şi a habitatelor Emerald semnalate în România şi
 Completarea bazei de date Emerald pentru aceste specii.
Pentru implementarea prevederilor Regulamentului nr. 338/97/CEE privind protecţia
speciilor sălbatice de floră şi faună prin reglementarea comerţului cu acestea şi amendamentele
ulterioare s-au întreprins următoarele măsuri:
 Desemnarea autorităţilor competente;
 Asigurarea că importul şi exportul speciilor din Anexe sunt subiectul verificărilor şi
procedurilor necesare;
88
M. Of. nr.749/23.11.2001.
89
M. Of. nr.235/27.09.1996.
90
M. Of. nr. 271/23.04.2002.

50
  Asigurarea că permisele şi autorizaţiile sunt eliberate în concordanţă cu
regulamentul UE;
 Stabilirea unui sistem unitar de examinări, evaluări şi consultaţii;
 Interzicerea activităţilor comerciale cu specii sălbatice de floră şi faună;
 Stabilirea procedurilor pentru prelucrarea formularelor relevante (Secţiunile 2-6 ale
Regulamentului CE/939/97);
 Stabilirea unui sistem pentru monitorizarea eliberării permiselor de export;
 Stabilirea unei inspecţii efective, a monitoring-ului şi a unui sistem de punere în
aplicare.

6.2.5. Controlul poluării industriale şi managementul riscului.

În sectorul controlul poluării industriale şi managementul riscului, pentru transpunerea
Directivei nr. 96/61/EC privind prevenirea şi controlul integrat al poluării (IPPC) a fost
aprobată OG nr. 34/200291 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării. Prin
acest act normativ se introduce abordarea integrată a măsurilor necesare în vederea prevenirii,
reducerii şi controlului poluării, precum şi stabilirea măsurilor pentru emiterea autorizaţiilor
integrate de mediu pentru activităţile industriale conform anexei 1 din acest act normativ.
Pentru asigurarea cadrului juridic şi instituţional necesar aplicării directe la momentul
aderării a Regulamentului nr. 1980/2000/EC privind procedura de atribuire a etichetei
ecologice comunitare, a fost aprobata HG nr. 189/200292 privind stabilirea procedurii de
acordare a etichetei ecologice prin care se stabileşte organismul naţional competent care va
avea următoarele atribuţii: să primească solicitările de acordare a etichetei ecologice, să
evalueze în raport cu criteriile specifice performanţele de mediu ale produsului, să decidă
asupra gradului de conformitate cu cerinţele ecoetichetei şi cu contractul standard privind
condiţiile de utilizare a etichetei ecologice.

6.2.6. SUBSTANŢE CHIMICE ŞI ORGANISME MODIFICATE GENETIC.

Prin HG nr. 490/200293 au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a OUG nr.
200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase, care includ:
 lista substanţelor periculoase clasificate conform Anexei I a Directivei 67/548;

91
M. Of. nr. 04/2002.
92
M. Of. nr. 166/08.03.2002.
93
M. Of. nr. 356/28.05.2002.

51
  principiile de clasificare a substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;
simboluri şi indicaţii de pericol; natura riscurilor speciale, metode de
testare/determinare a proprietăţilor fizico-chimice, a celor de toxicitate şi de
ecotoxicitate.
Pentru aplicarea prevederilor din Regulamentul nr. 2037/2000/EC privind substanţele
care depreciază stratul de ozon a fost emis Ordinul MAPM nr. 9/200294 pentru contingentarea
consumului şi producţiei de substanţe care epuizează stratul de ozon (ODS).
Directiva nr. 86/609/EEC privind protecţia animalelor utilizate în scop experimental sau
în alte scopuri ştiinţifice a fost transpusă complet prin OG nr. 37/200295 pentru protecţia
animalelor folosite în scopuri ştiinţifice sau în alte scopuri experimentale.
În vederea implementării Directivei 86/609/CEE privind protecţia animalelor de
laborator folosite în scop experimental sau în alte scopuri ştiinţifice s-au realizat următoarele
acţiuni:
 Desemnarea autorităţilor competente;
 Stabilirea unui sistem de autorizare sau înregistrare pentru suplimentarea
laboratoarelor;
 Stabilirea unui sistem de autorizare sau înregistrare pentru utilizatorii
laboratoarelor;
 Stabilirea criteriilor pentru tratamentul corespunzător al animalelor;
 Stabilirea unui sistem de autorizare pentru experimentele cu animale.
De asemenea, prevederile comunitare referitoare la organismele modificate genetic şi la
microorganismele modificate genetic (Directiva nr. 90/219/EEC şi Directiva nr. 90/220/EEC)
au fost transpuse prin Legea nr. 214/2002 pentru aprobarea OG nr. 49/2000 privind regimul de
obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile
biotehnologiei moderne, precum şi a produselor rezultate din acestea.
În vederea implementării prevederilor Directivei nr. 90/219/CEE privind utilizarea în
condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic, amendată prin Directiva nr.
98/81/CEE au fost luate următoarele măsuri:
 desemnarea autorităţilor competente;
 clasificarea GMMs;
 stabilirea situaţiilor în care publicul poate fi consultat asupra propunerii conţinutului
şi stabilirii unui mecanism;
 stabilirea procedurilor de notificare;
94
M. Of. nr. 105/7.02.2002.
95
M. Of. nr. 95/2.02.2002.

52
  asigurarea ca utilizatorii îşi vor face evaluarea de risc;
 stabilirea criteriilor pentru planuri de urgenţă.
Pentru implementarea prevederilor Directivei nr. 90/220/CEE privind introducerea
deliberata în mediu şi plasarea pe piaţă a organismelor modificate genetic, amendată prin
Directiva nr. 2001/18/CE s-au realizat următoarele obiective:
 desemnarea autorităţilor competente;
 stabilirea procedurii de notificare pentru Partea B publicată;
 stabilirea procedurii de notificare pentru Partea C publicată;
 asigurarea că autoritatea competentă are capacitate suficientă de a primi şi evalua
notificările;
 stabilirea situaţiilor în care publicul poate fi consultat asupra propunerilor deliberate
publicate şi stabilirea unui mecanism de realizare;
 asigurarea că produsele de pe piaţă corespund etichetelor şi cerinţelor de ambalare;
 asigurarea confidenţialităţii informaţiilor şi a drepturilor de proprietate intelectuală.

6.2.7. Zgomot.
S-a efectuat un studiu de identificare a impactului implementării Directivei nr.
2000/14/EC asupra producătorilor, prin identificarea tipurilor de echipamente fabricate în ţară,
identificarea nivelului de zgomot a echipamentului produs, posibilităţile şi costurile reducerii
zgomotului la limitele stabilite de directivă.
Dintre obiectivele propuse prin acest studiu s-au realizat următoarele:
 identificarea producătorilor şi a echipamentelor fabricate de aceştia care cad sub
incidenţa art. 12 al directivei;
 identificarea producătorilor şi a echipamentelor fabricate de aceştia care cad sub
incidenţa art. 13 al directivei;

6.2.8. Securitate nucleară şi radioprotecţie.

A fost finalizată transpunerea Directivei nr. 96/29/EURATOM care stabileşte
standardele de bază de securitate pentru protecţia sănătăţii lucrătorilor şi a populaţiei împotriva
radiaţiilor ionizante, prin emiterea Ordinului MSF nr. 944/28.12.2001 pentru aprobarea
Normelor privind supravegherea medicală a persoanelor expuse profesional la radiaţii
ionizante96.

96
M. Of. nr. 34/18.01.2002.

53
 Luând în considerare cerinţele pentru implementarea acestei directive, au fost emise:
Ordinul CNCAN nr. 366/22.09.2001 pentru aprobarea Normelor de Securitate Radiologica –
Proceduri de autorizare97 şi Ordinul MAPM nr. 942/27.10.2001, privind aprobarea
Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a CNCAN prin care a fost creat Serviciul
Registrul Naţional de Doze.
A fost finalizată, de asemenea, transpunerea Directivei Consiliului nr.
90/641/EURATOM privind protecţia lucrătorilor externi expuşi riscului radiaţiilor ionizante în
timpul desfăşurării activităţilor în zonele controlate, prin emiterea Ordinului CNCAN nr.
353/20.08.2001 pentru aprobarea Normelor de Securitate Radiologică privind radioprotecţia
operaţională a lucrătorilor externi98. CNCAN a tipărit carnetele individuale de supraveghere
radiologică, pe care le va distribui întreprinderilor externe care desfăşoară activităţi în zonele
controlate, conform prevederilor normelor.
Referitor la transpunerea Directivei nr. 97/43/EURATOM privind protecţia sănătăţii
persoanelor fizice împotriva radiaţiilor ionizante în cazul expunerilor medicale, a fost emis
Ordinul comun CNCAN/MSF nr. 79/4.03.2002, respectiv 285/19.04.2002 pentru aprobarea
Normelor privind radioprotecţia persoanelor în cazul expunerilor medicale la radiaţii ionizante.
În ceea ce priveşte actul comunitar care reglementează transportul materialelor
radioactive între Statele membre (Regulamentul nr. 1493/93/ EURATOM), acesta a fost
transpus prin Normele pentru expediţiile internaţionale de materiale radioactive implicând
teritoriul României, care au fost aprobate prin Ordinul CNCAN nr. 374/4.10.2001 99 şi prin
Ordinul CNCAN nr. 373/3.10.2001 pentru aprobarea Normelor Fundamentale pentru
transportul în siguranţă al materialelor radioactive100.
Referitor la regulamentele Comisiei privind stabilirea nivelelor maxime permise de
contaminare radioactivă a produselor alimentare şi furajere, ca urmare a unui accident nuclear
sau a unei urgenţe radiologice, instituţiile responsabile au finalizat transpunerea prin emiterea
Normelor privind alimentele şi furajele contaminate radioactiv după un accident nuclear sau
altă situaţie de urgenţă radiologică. Aceste norme au fost aprobate prin Ordinul comun – Ordin
MSF nr. 856/23.11.2001, Ordin MAAP nr. 112/12.03.2002, Ordin CNCAN nr.
91/14.03.2002101.

97
M. Of. nr. 764bis/30.11.2001.
98
M. Of. nr. 764/30.11.2001.
99
M.Of. nr. 127bis/18.02.2002.
100
M. Of. nr. 127bis/18.02.2002.
101
M. Of. nr. 297/07.05.2002.

54
 6.3. UN NOU ACT NORMATIV PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI – O.U.G.
NR. 195/2005. NOI EVOLUŢII ÎN REFORMAREA LEGISLAŢIEI ÎN DOMENIUL
PROTECŢIEI MEDIULUI.
Având în vedere necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de ţara noastră în
procesul de integrare europeană, era imperios necesară adoptarea, în regim de urgenţă, a unui
act normativ, în baza căruia să poată fi adoptată legislaţia subsecventă în domeniul protecţiei
mediului, ţinând cont de necesitatea creării cadrului unitar prin care se statuează principiile
care guvernează întreaga activitate de protecţie a mediului şi care trasează direcţiile de
reglementare a activităţilor economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile,
elemente care vizează interesul public şi care constituie situaţii de urgenţă extraordinare.
Acest act normativ îl constituie Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005
privind protecţia mediului102. Obiectul acestui act normativ îl constituie reglementarea
protecţiei mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor
strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii.
Principiile şi elementele strategice ce stau la baza noului actul normativ în materie sunt
următoarele103:
 principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;
 principiul precauţiei în luarea deciziei;
 principiul acţiunii preventive;
 principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
 principiul "poluatorul plăteşte";
 principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
 utilizarea durabilă a resurselor naturale;
 informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie
în probleme de mediu;
 dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.
Modalităţile de implementare a principiilor şi a obiectivelor strategice sunt104:

102
O.U.G. nr. 195/2005 a fost publicată în Monitorul Oficial, nr. 1196 din data de 30 decembrie 2005. La data
intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă s-au abrogat Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 17 februarie 2000, cu modificările şi completările
ulterioare precum şi orice alte dispoziţii contrare.
103
A se vedea textul art. 3 din O.U.G. nr. 195/2005.
104
A se vedea textul art. 4 din O.U.G. nr. 195/2005.

55
  prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici
disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului;
 adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor politicii de mediu;
 corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi urbanism cu cea de mediu;
 efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor care pot
avea efect semnificativ asupra mediului;
 evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact
semnificativ asupra mediului;
 introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice stimulative sau
coercitive;
 rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de
amploarea acestora;
 romovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi
internaţionale în domeniu;
 stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;
 crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului;
 recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei
ecologice;
 menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;
 reabilitarea zonelor afectate de poluare;
 încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de mediu;
 promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;
 educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia în procesul de
elaborare şi aplicare a deciziilor privind mediul;
 dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru menţinerea stării favorabile de
conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică ca parte
integrantă a reţelei ecologice europene-Natura 2000;
 aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilităţii şi etichetării organismelor
modificate genetic;
 înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea
oamenilor.
Totodată, în materie sunt relevante şi alte acte normative aşa cum vom preciza succint
în cele ce urmează.
Astfel, prezintă importanţă şi prevederile cuprinse în Ordonanţa de Urgenţă nr. 152

56
din 10 noiembrie 2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării105.
Acest act normativ a fost adoptat având în vedere necesitatea îndeplinirii în termen a
obligaţiilor asumate de România în cadrul procesului de negociere cu Comisia Europeană,
aferente Capitolului 22 "Protecţia mediului", şi a obligaţiilor prevăzute în Tratatul de aderare la
Uniunea Europeană, ce revin ţării noastre în calitate de stat în curs de aderare, respectiv
transpunerea Directivei nr. 96/61/CE privind prevenirea şi controlul integrat al poluării,
modificată prin directivele nr. 2003/35/CE şi nr. 2003/87/CE, şi eliminarea neconcordanţelor
dintre termenele de conformare a funcţionării instalaţiilor, aflate sub incidenţa Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării,
aprobată cu modificări prin Legea nr. 645/2002, şi cele stabilite în cadrul procesului de
negociere, precum şi dispoziţiile care vizează interesul public şi care constituie situaţii de
urgenţă extraordinare.
Tot astfel, în domeniul care ne interesează prezintă importanţă şi alte acte normative
precum:
 Hotărârea nr. 322 din 14 aprilie 2005 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 541/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în
aer ale anumitor poluanţi proveniţi din instalaţii mari de ardere106
 Hotărârea nr. 1902 din 4 noiembrie 2004 pentru modificarea şi completarea
Hotărârii Guvernului nr. 699/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru reducerea
emisiilor de compuşi organici volatili datorate utilizării solvenţilor organici în
anumite activităţi şi instalaţii107
 Hotărârea nr. 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor
de ambalaje108;

105
Ordonanţa de Urgenţă nr. 152 din 10 noiembrie 2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării a
fost publicată în Monitorul Oficial, nr. 1078 din data de 30 noiembrie 2005.
106
Hotărâre nr. 322 din 14 aprilie 2005 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 541/2003
privind stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în aer ale anumitor poluanţi proveniţi din instalaţii mari
de ardere a fost publicată în Monitorul Oficial, nr. 359 din data de 27 aprilie 2005.
107
Hotărârea nr. 1902 din 4 noiembrie 2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr.
699/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru reducerea emisiilor de compuşi organici volatili datorate utilizării
solvenţilor organici în anumite activităţi şi instalaţii, a fost publicată în Monitorul Oficial cu numărul 1102 din
data de 25 noiembrie 2004.
108
Hotărârea nr. 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, a fost
publicată în Monitorul Oficial cu numărul 639 din data de 20 iulie 2005.

57
  Hotărârea nr. 878 din 28 iulie 2005 privind accesul publicului la informaţia privind
mediul109.
Prin această hotărâre se asigură dreptul de acces la informaţia privind mediul deţinută
de sau pentru autorităţile publice şi stabileşte condiţiile, termenii de bază şi modalităţile de
exercitare a acestui drept. Informaţia privind mediul este în mod progresiv diseminată şi pusă
la dispoziţia publicului în scopul realizării celei mai largi posibile şi sistematice accesibilităţi şi
diseminări a acestei informaţii. În vederea atingerii scopului propus se promovează, în special,
utilizarea tehnologiei electronice şi/sau a telecomunicaţiilor computerizate.
În acest sens, este de subliniat şi Directiva Parlamentului European şi a Consiliului
2003/4/CE, din 28 ianuarie 2003, privind accesul publicului la informaţiile privind mediul şi de
abrogare a Directivei Consiliului 90/313/CEE110.
Potrivit Directivei, accesul optimizat al publicului la informaţiile privind mediul şi
diseminarea acestor informaţii contribuie la o mai bună conştientizare a problemelor de mediu,
la schimbul liber de opinii, la o participare mai eficientă a publicului la luarea deciziilor privind
mediul şi, în cele din urmă, la un mediu mai bun.
Directiva Consiliului 90/313/CEE din 7 iunie 1990 privind libertatea de acces la
informaţiile legate de mediu111 a iniţiat un proces de schimbare a modului în care autorităţile
publice abordează problema deschiderii şi a transparenţei, stabilind măsuri pentru exercitarea
dreptului la accesul public la informaţii privind mediul care trebuie dezvoltat şi continuat.
Prezenta directivă extinde accesul existent acordat în temeiul Directivei 90/313/CEE.
Tot astfel, poate fi amintită şi Directiva Parlamentului European şi a Consiliului
2003/35/CE din 26 mai 2003 de instituire a participării publicului la elaborarea anumitor
planuri şi programe privind mediul şi de modificare a Directivelor Consiliului 85/337/CEE şi
96/61/CE în ceea ce priveşte participarea publicului şi accesul la justiţie.
 Hotărârea nr. 440 din 12/05/2005 pentru reorganizarea şi funcţionarea Gărzii
Naţionale de Mediu112.

109
Hotărârea nr. 878 din 28 iulie 2005 privind accesul publicului la informaţia privind mediul a fost publicată
în Monitorul Oficial nr. 760 din 22 august 2005.
110
Avizul Parlamentului European din 14 martie 2001 (JO C 343, 05.12.2001, p. 165), Poziţia comună a
Consiliului din 28 ianuarie 2002 (JO C 113 E, 14.05.2002, p. 1) şi Decizia Parlamentului European din 30 mai
2002 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial). Decizia Consiliului din 16 decembrie 2002 şi Decizia Parlamentului
European din 18 decembrie 2002.
111
JO L 158, 23.06.1990, p. 56.
112
Hotărârea nr. 440 din 12/05/2005 pentru reorganizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu a fost
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 448 din 26/05/2005.

58
 Potrivit acestui act normativ, Garda Naţională de Mediu este instituţie publică de
inspecţie şi control şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat, în subordinea Ministerului
Mediului şi Gospodăririi Apelor113.
Garda Naţională de Mediu este un corp specializat de control şi inspecţie responsabil cu
asigurarea implementării efective, profesioniste, uniforme şi integrate a politicii Guvernului de
aplicare a legislaţiei comunitare de mediu, transpusă în legislaţia românească de mediu. a
Garda Naţională de Mediu are atribuţii în aplicarea politicii Guvernului în materia
prevenirii, constatării şi sancţionării încălcării prevederilor legale privind protecţia mediului,
apelor, solului, aerului, biodiversităţii, precum şi a celor prevăzute în legile specifice
domeniului controlului poluării industriale şi managementului riscului, fondului de mediu şi
altor domenii prevăzute de legislaţia specifică în vigoare, inclusiv privind respectarea
procedurilor legale de emitere a avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor de mediu şi gospodărire a
apelor emise de autorităţile competente, potrivit legislaţiei în vigoare, pentru reglementarea
proiectelor, programelor şi activităţilor specifice acestor domenii.
Şi pe plan internaţional, din ce în ce mai insistent, s-a conştientizat necesitatea unor
acţiuni în sprijinul protecţiei mediului înconjurător, aceasta fiind una din preocupările
contemporane prioritare. Un prim pas în acest sens l-a reprezentat Conferinţa mondială în
domeniul protecţiei mediului înconjurător ce a avut loc la Stockholm între 5-16 iunie 1972,
eveniment ce a dus la consacrarea internaţională a dreptului fundamental al omului la un mediu
sănătos, prin formularea acestuia ca prim principiu al Declaraţiei asupra mediului, avându-se
totodată în vedere şi obligaţia societăţii de a conserva, apăra şi îmbunătăţii mediul pentru
generaţiile prezente şi viitoare.
Pentru definirea expresiei de „mediu sănătos şi echitabil”, la nivel internaţional,
Declaraţia de la Stockholm din 1972, aminteşte despre „mediul a cărui calitate să-i permită
omului să trăiască în demnitate şi bunăstare”.
În literatura juridică114 s-a arătat că termenul de „sănătos” se referă la un mediu nepoluat,
propice dezvoltării fizice şi intelectuale a omului, urmărind apărarea integrităţii fizice şi
spirituale a acestuia, în timp ce noţiunea „echilibrat” indică dimensiunea naturală, ce se referă
la un mediu ecologic raţional.

113
Garda Naţională de Mediu are în subordine 8 comisariate regionale ale Gărzii Naţionale de Mediu, instituţii
cu personalitate juridică a căror structură organizatorică include 41 de comisariate judeţene, Comisariatul
Municipiului Bucureşti şi Comisariatul Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", organizate ca servicii fără
personalitate juridică în cadrul comisariatelor regionale de care aparţin.
114
D. Marinescu, op. cit., p. 211.

59
 Dimensiunea individuală a acestui drept implică dreptul fiecărui individ la: prevenirea
poluării, încetarea activităţii care are drept efect o poluare nocivă; repararea pagubei suferite de
pe urma acestei poluări. Având în vedere aceste elemente ale conţinutului dreptului
fundamental al omului la un mediu sănătos, considerăm că unul dintre mecanismele de apărare
a acestui drept îl constituie răspunderea juridică pentru prejudicii cauzate mediului
înconjurător.
În acelaşi sens, Declaraţia de la Rio din 1992 prevede obligaţia statelor de a elabora o
legislaţie naţională privind răspunderea pentru daune cauzate mediului prin acţiuni poluante şi
alte acţiuni vătămătoare, precum şi privind indemnizarea victimelor.
În ţara noastră, dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos este prevăzut în art.
5 din O.U.G. nr. 195/2005. Astfel, statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu
sănătos şi echilibrat ecologic, garantând în acest scop:
 accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate
prevăzute de legislaţia în vigoare;
 asocierea în organizaţii pentru protecţia mediului;
 consultarea în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei
de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi
programelor;
 dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia
mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de
mediu;
 dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
În completare, art. 6 din O.U.G. nr. 195/2005 prevede că protecţia mediului constituie
obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a
tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale prevăd în bugetele proprii fonduri
pentru îndeplinirea obligaţiilor rezultate din implementarea legislaţiei comunitare din domeniul
mediului şi pentru programe de protecţie a mediului şi colaborează cu autorităţile publice
centrale şi teritoriale pentru protecţia mediului în vederea realizării acestora.
Coordonarea, reglementarea şi implementarea în domeniul protecţiei mediului revin
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Mediului, agenţiilor regionale şi judeţene pentru protecţia mediului, Administraţiei Rezervaţiei
Biosferei "Delta Dunării", iar controlul respectării măsurilor de protecţia mediului se
realizează de către Garda Naţională de Mediu, precum şi de personalul specializat al

60
autorităţilor de protecţie a mediului şi persoanele împuternicite de autoritatea competentă,
conform legislaţiei specifice în vigoare.
În perimetrul Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" autoritatea publică teritorială
pentru protecţia mediului este reprezentată de Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta
Dunării".

61
 CAPITOLUL VII
PERSPECTIVE ÎN DEZVOLTAREA POLITICII COMUNITARE
DE PROTECŢIE A MEDIULUI

Tratatul de la Nisa prevedea în final lansarea unei dezbateri privind reforma profundă a
Uniunii Europene. Această prevedere a stat la baza deciziei luate de Consiliul de la Laeken
(2001) de a convoca o Convenţie Europeană care să creeze un proiect de Tratat Constituţional
al Uniunii Europene. Convenţia, după îndelungi dezbateri a prezentat preşedintelui Consiliului
European la Roma, la 18 iulie 2003, „Proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru
Europa”. Textul proiectului a fost adoptat prin consens de Convenţia Europeană la 13 iunie şi
10 iulie 2003.
Primul ministru irlandez, Bertie Ahern, a anunţat pe data de 18 iunie 2004115, la finalul
Conferinţei Interguvernamentale, că s-a ajuns la un acord cu privire la Constituţia UE. După
semnare, Constituţia Europeană a intrat în procesul de ratificare de către cele 25 de state
membre UE. Până în prezent a fost deja ratificată de 15 state, dar respinsă în acelaşi timp de
altele două (Franţa şi Olanda).
Un articol de o deosebită importanţă în materia protecţiei mediului este art. 129 din
Constituţia Europeană, potrivit căruia, Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la
atingerea obiectivelor următoare:
 conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
 protecţia sănătăţii persoanelor;
 utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
 promovarea, pe plan internaţional, a măsurilor destinate să facă faţă problemelor
regionale sau planetare de mediu.
Politica Uniunii în domeniul mediului are ca obiectiv un înalt nivel de protecţie, ţinând
cont de diversitatea situaţiilor în diferitele regiuni ale Uniunii. Se bazează pe principiile
precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul corectării, cu prioritate la sursă, a daunelor aduse
mediului şi pe principiul „poluatorul plăteşte”.
În acest context, măsurile de armonizare care îndeplinesc cerinţele în domeniul
protecţiei mediului includ o clauză de salvgardare care autorizează statele membre să adopte,
din motive ecologice neeconomice, dispoziţii provizorii care fac obiectul unei proceduri de
control din partea Uniunii.
În elaborarea politicii sale în domeniul mediului, Uniunea ţine cont de:
115
A se vedea, Dan Niţă, “A fost aprobată Constituţia U.E.”, articol publicat pe sit-ul www.europeana.ro, 19
iunie 2004.

62
  datele ştiinţifice şi tehnice disponibile;
 condiţiile de mediu în diversele regiuni ale Uniunii;
 avantajele şi sarcinile care pot rezulta din acţiune sau din lipsa de acţiune;
 dezvoltarea economică şi socială a Uniunii în ansamblul său şi dezvoltarea
echilibrată a regiunilor sale.
În cadrul competenţelor pe care le au în acest sens, Uniunea şi statele membre
cooperează cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale competente. Modalităţile de cooperare
ale Uniunii pot face obiectul unor acorduri între acestea şi ţările terţe în cauză, acorduri care
sunt negociate şi încheiate conform dispoziţiilor constituţionale.

63
 CONCLUZII

În general, politicile comunitare şi, în special, politica de mediu a Uniunii Europene au

un caracter distinct faţă de ceea ce se întâmplă pe plan naţional.
Pentru a realiza un studiu clar asupra politicii comunitare privind mediul înconjurător şi
acquis-ului comunitar în domeniu trebuie să-i înţelegem, mai întâi, logica şi dinamica,
principiile şi abordările de bază, instrumentele disponibile şi regulile de bază în ceea ce
priveşte luarea deciziilor. Toate acestea le-am şi noi în vedere, în cuprinsul lucrării de faţă, mai
precis în primele trei capitole.
Necesitatea şi, totodată importanţa unei politici de mediu la nivel comunitar am pus-o
în evidenţă pe parcursul Capitolului IV al lucrării, unde am prezentat, pe scurt, şi programele
de acţiune ecologică la nivel comunitar, care conturează cel mai bine acest domeniu.
Sub aspect instituţional nu puteam să neglijăm din studiul nostru măcar o scurtă
prezentare a Agenţiei Europene de Mediu, care are un rol deosebit pe linia protecţiei mediului.
În continuare, am avut în vedere stadiul actual al armonizării legislaţiei ţării noastre, la
standardele Uniunii Europene în materie de mediu.

64
 BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

 P. Barnes, “Integrating Industrial and Environmental Policy. Objectives to Policy”, Paper

given at King College, London, 25 martie 1994.
 Cezar Bîrzea, “Politicile şi instituţiile Uniunii Europene”, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
 G. Berr, “Development of judicial Control of the European Communities”, La Haye,
Boston, Londres, 1981.
 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, “Drept internaţional contemporan”, Editura
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995.
 J. H. Bonello, J.M. Fédida, “Les contentieux de l’environnement”, P.U.F., Paris, 1994.
 I. P. Borde, J. B. Opschoor, “From Stick to Carrot in the Environment”, OECD Observer,
1994, nr. 186.
 J. Boulois, R.M. Chevalier, „Grands arrêts de la Cour de justice des Communautés
européennes”, Tome 1, 5e éd., Editura Dalloz, Paris, 1991.
 Andrew Brociner, „Europa Monetară”, Institutul European, Iaşi, 1999.
 Walter Cairns, „Introducere în legislaţia Uniunii Europene”, Editura Universal Dalsi, Marea
Britanie (Londra), 2001.
 Louis Cartou, „Comunaututés Européennes”, Dalloz, 1991.
 V. Constantinesco, „L’article 5 CEE, de la bonne foi à la loyauté communautaire”, în „Du droit
international au droit de l’intégration”, Liber Amicorum Pierre Pescatore, Nomos Verlag, Baden-
Baden, 1987.
 Nicolae Dănilă, „Euro. Bipolarizarea monetară”, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
 Nicoleta Diaconu, „Sistemul instituţional al Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001.
 Mircea Duţu, “Dreptul internaţional şi comunitar al mediului”, Editura Economică,
Bucureşti, 1995.
 Mircea Duţu, “Dreptul comunitar al mediului”, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
 Mircea Duţu, “Dreptul mediului. Tratat”, Vol. II – “Dreptul internaţional al mediului.
Dreptul comunitar al mediului”, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
 David A. O. Edward, Robert C. Lane, “European Community Law”, Edinburgh, 1991.
 Florin Făiniş, „Dreptul mediului”, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005.
 Gilles Ferréol, „Dicţionarul Uniunii Europene”, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

65
 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept Instituţional Comunitar European”, Editura
Actami, Bucureşti, 1999.
 Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami, Bucureşti, 2001.
 Grigore Geamănu, “Drept internaţional contemporan”, Vol. I, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975.
 Jackie Gower, John Redmond, „Lărgirea Uniunii Europene. Perspective”, Editura Club
Europa, 2001.
 Gheorghe- Iulian Ioniţă, „Protecţia şi dreptul mediului”, Editura Universul Juridic, 2004.
 Ion Jinga, „Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999.
 Ion Jinga, Andrei Popescu, „Integrarea europeană. Dicţionar de termeni comunitari”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
 P. Manin, „Les communautes et l’Union Europeenne”, Paris, 1993.
 Octavian Manolache, „Drept comunitar. Instituţii comunitare”, Editura All Beck, Bucureşti,
1999.
 Dan Manoleli, “Aplicarea în România a principiului <<Poluatorul Plăteşte>>”, Editura
ARS DOCENDI, Bucureşti, 2000.
 Viorel Marcu, “Drept instituţional comunitar”, Editura Nora, 1994.
 Viorel Marcu, „Drept instituţional comunitar european”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001.
 Dumitru Mazilu, „Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
 Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, “Drept instituţional comunitar”, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002.
 Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin Ilie, Mihaela Cibian, “Economia
Integrării Europene”, Editura A.S.E., Bucureşti, 2002.
 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, „Drept Instituţional European”, Editura
Olimp, Bucureşti, 1999.
 Roxana Munteanu, „Drept european. Evoluţie – Instituţii – Ordine Juridică”, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1996.
 G. Orsini, „La Cour de comptes des CE”, Economica, Paris, 1983.
 Gabriela Carmen Pascariu, „Uniunea Europeană. Politici şi pieţe agricole”, Editura
Economică, Bucureşti, 1999.
 Michel Prieur, „Droit de l’environnement”, Ed. Dalloz, Paris 1991.

66
 Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, „Introducere în realităţile europene”, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
 Marcel R. Reinhard, André Armengaud, Jacques Dupaquier, “Histoire générale de la population
mondiale”, Paris, 1968.
 I.Saizu, Al. Tacu, “Europa economică interbelică”, Institutul European, Iaşi, 1997.
 Robert Schuman, “Pour l’Europa”, Paris, Negel, 1963.
 Dan Drosu Şaguna, Tratat de drept financiar-fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
 Theodor Tudoroiu, „Tratatul de la Amsterdam”, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999.
 Ovidiu Ţinca, „Drept Comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999.
 Iulian Văcărel, „Relaţii financiare internaţionale”, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1995.
 Victor Dan Zlătescu, “Drept privat comparat”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.
 Charles Zorgbibe, „Construcţia europeană. Trecut. Prezent. Viitor”, Editura Trei, Bucureşti,
1998.

II. REVISTE DE SPECIALITATE

 G. Heraud, „Observations sur la nature juridique de la Communauté éonomique

européenne”, în „Revue Générale de Droit International Public” (RGDIP), nr. 1/1958.
 L.J. Constantinesco, „La spécificité du droit communautaire”, în „Revue trimestrielle de
droit européen”, nr. 1/1966.
 K. Mortelmans, “Les lacunes en droit communautaire”, în Cahiers de droit européen, nr.
2/1971.
 J. Mertens de Wilmars, “Les méthodes d’interpretation de la Cour de Justice”, în Cahiers de
droit européen, n01, 1986.
 R. Anold, „La Loi fondamentale de la RFA et l’Union européenne. Le nouvel article 23 de
la Loi fondamentale”, în „Revue Internationale de Droit Comparé”, nr. 3/1993.
 „Ratification processes of the Treaty on European Union” în „European Law Review”, vol.
18, nr. 3/1993.
 I. Murphy, A. Gouldson, “The Missing Dimension in EU Environmental Technology
Policy”, 1995, European Environment, Vol. 5.
 „Raport general: activităţile U.E. în 1995” în „Dialog European”, supliment nr. 1/1996, p.
8.

67
 Ioana Marinache, „Politica Uniunii Europene în domeniul mediului”, în revista „Drepturile
omului”, nr. 2/1997.
 „U.E. ar trebui să examineze dimensiunea socială a lărgirii” în „Dialog European”, nr.
3/1997.
 Victor Duculescu, „Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam”, în
„Analele Academiei de Poliţie Alexandru Ioan Cuza”, anul VI, Bucureşti, 1998.
 Revista de Drept comercial pe anii 1999-2002.
 General Report on the activities of the EC-1994, Commission of the European
Communities, Luxemburg, 1995.
 Victor Duculescu, „Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam”, în
„Analele Academiei de Poliţie Alexandru Ioan Cuza”, anul VI, Bucureşti, 1998.
 „Uniunea Europeană - vecinul tău”, Office for Official Publications of the European
Comunities, Luxemburg, 1995.
 “Semnale de mediu 2002” – http://reports.eea.eu.int/environmental_ assessment_
report2002_9/.

III. LEGISLAŢIE

 Tratatul de la Roma, 1957.

 Actul Unic European, 1987.
 Tratatului de la Maastricht, 1993.
 Tratatul de la Amsterdam, 1997.
 Tratatul de la Nisa, 2000.
 European Commission – „Agenda 2000: For a stringer and wider Europe”, Presse Release
IP/97/660, Buxelles, iulie, 1997.
 Convenţia de la Lomé din 1990.
 Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, semnat în 2004 la Roma.
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, publicată în
Monitorul Oficial, nr. 1196 din data de 30 decembrie 2005.
 Ordonanţa de Urgenţă nr. 152 din 10 noiembrie 2005 privind prevenirea şi controlul
integrat al poluării a fost publicată în Monitorul Oficial, nr. 1078 din data de 30 noiembrie
2005.
 Hotărâre nr. 322 din 14 aprilie 2005 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 541/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în aer ale

68
 anumitor poluanţi proveniţi din instalaţii mari de ardere a fost publicată în Monitorul
Oficial, nr. 359 din data de 27 aprilie 2005.
 Hotărârea nr. 1902 din 4 noiembrie 2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 699/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru reducerea emisiilor de
compuşi organici volatili datorate utilizării solvenţilor organici în anumite activităţi şi
instalaţii, a fost publicată în Monitorul Oficial cu numărul 1102 din data de 25 noiembrie
2004.
 Hotărârea nr. 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de
ambalaje, a fost publicată în Monitorul Oficial cu numărul 639 din data de 20 iulie 2005.
 Hotărârea nr. 878 din 28 iulie 2005 privind accesul publicului la informaţia privind mediul
a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 760 din 22 august 2005.
 Hotarârea nr. 440 din 12/05/2005 pentru reorganizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de
Mediu a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 448 din 26/05/2005.

IV. ALTE SURSE

 Comisia Comunităţii Europene, “Industrial Competitiveness and Prottection of

Environment”, SEC (92) 1986 final Bruxelles.
 „Declaraţia lui Robert Schuman pentru o Înaltă Autoritate Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului” - 9 mai 1950.
 Mircea Cosma, Teofil Ispas, „Integrarea României în structurile europene şi euro-atlantice”,
publicată pe site-ul www. actrus.ro.
 Site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe – www.mae.ro.
 Site-ul oficial al Ministerului Integrării Europene – www.mie.ro.
 www.uniuneaeuropeană.go.ro. - informaţii cu privire la Uniunea Europeană
 Ana-Maria Vasile, Meda Borcescu, „Începutul anului 2000 a fost dominat de revoluţia
monetară europeană”, Ziarul „Ziua”, 8 ianuarie 2002.
 A.M., „Numai Euro!”, articol publicat în „Evenimentul Zilei” din 1 martie 2002 –
www.expres.ro
 Adina Sadeanu, „Euro devine cu adevărat o monedă unică”, Ziarul „Adevărul”, 1 martie
2002 – www.adevarulonline.ro.
 Agenţia Reuters - 26.02.2002; EUObserver - 18-26.02.2002; AFP - 25,26, 27.02.2002. „El
Pais” - 27.02.2002); extrase din Buletinul Integrare Europeană editat de Agenţia Naţională
de Presă ROMPRES.

69
 www.euinfo.fiman.ro. - informaţii privind Uniunea Europeană
 Centrul de Informare al Comisiei Europene în România – www.infoeuropa.ro.
 „Convenţia privind viitorul Europei se deschide azi la Bruxelles”, Cotidianul „Ziua”, 28
februarie 2002.
 “Financial Times” din 3 martie 1994.
 OECD: “Economic Instruments for Environmental Protection”, Paris, 1989.
 E. Kok, H. Saint Bris, “Voluntary Environmental Initiatives in Industry: What Role for
EMAS?”, European Environment, 1994, vol. 4.
 D. Fleming, “Eco-labelling”, European Environment, 1992, Vol. 2.
 I. Salzmon, “Green Labels for Consumers”, OECD Observer nr. 169/1991.
 P. Barnes, “Industrial Competitiveness and the Environment: The Need for E.U. Policy
Integration”, 1993, European Environment, Vol. 3.
 ECOTEC – “Sustainability, Empoyment and Growth”; Birmingham, 1995.
 M. Waelbrock, în Commentaire Megret, “Le droit de la Communauté économique
européenne”, Vol. 10.
 “Aderarea la Uniunea Europeană şi mediul înconjurător: o introduicere”, publicaţie
realizată de Asociaţia Ecumenică a Bisericilor din România – AIDRom, cu sprijinul
financiar acordat de Comisia Europeană, DG Environment şi AIDRom.
 Pagina de prezentare a EEA pe Internet - http://www.eea.eu.int.

70