Robert Schuman (1886-1963) Schuman este, poate, cel mai celebru dintre prinii fondatori, declaraia

rostit pe 9 mai 1950 fiind considerat punctul de plecare al construciei europene. De altfel, este cunoscut sub
numele de Declaraia Schuman
Jean Monnet (1888-1979) Cel care a avut ideea de la care a pornit planul Schuman a fost Jean Monnet, om
de stat francez, care susinea ideea potrivit creia unim oameni, nu state. Provenind dintr-o familie de
comerciani de coniac, Jean Monnet avea experien internaional att n calitate de om de afaceri, de bancher, ct
i de om politic. Dup ce n timpul Primului Rzboi Mondial participase la coordonarea resurselor aliate, Monnet a
participat la crearea Societii Naiunilor, n 1920 fiind numit secretar general adjunct n aceast organizaie. Dup
o experien internaional n perioada interbelic (SUA, China etc.), la nceputul celui de-al Doilea Rzboi
Mondial este trimis de guvernul Franei la Londra, pentru a coordona punerea n comun a capacitilor de producie
ale celor dou ri. Dup nfrngerea Franei din 1940, Monnet propune unirea Franei cu Marea Britanie, pentru a
putea lupta mai eficient mpotriva nazismului. Acest proiect nu a fost ns pus n practic. La sfritul rzboiului, a
revenit n Frana i a primit sarcina de a coordona refacerea economiei franceze.
Dup crearea Comunitii Economice a Crbunelui i a Oelului (CECO), n 1952, Jean Monnet devine
primul preedinte al naltei Autoriti a CECO (corespondenta Comisiei Europene). Urmrind s mearg dincolo de
obiectivele CECO, Monnet propune crearea unei armate europene, prezentat n Planul pentru Comunitatea
European de Aprare (CEA)3 . Tratatul CEA, semnat n 1952, a fost respins de Parlamentul Franei, n 1954, i, ca
urmare, Jean Monnet demisioneaz de la preedinia naltei Autoriti i nfiineaz, n 1956, Comitetul de aciune
pentru Statele Unite ale Europei, prin care s- i poat derula activitatea n sprijinul unitii europene. Acest comitet
reunea organizaii sindicale i politice din cele ase state membre i viza crearea unei federaii europene, propunnd
ca sediile instituiilor comunitare s se situeze ntr-un district federal, dincolo de suveranitile naionale. Monnet
activeaz n acest comitet pn n 1975, timp n care particip la elaborarea tratatelor de instituire a Comunitii
Economice Europene, respectiv Euratom, i la proiectul de integrare a Marii Britanii n Comunitate.
Partizan al integrrii europene, Alcide de Gasperi a contribuit la realizarea Planului Marshall i la ntrirea
relaiilor economice ale Italiei cu alte ri europene, n special cu Frana.

Punerea bazelor construciei europene

Jean Monnet, personaj destul de obscur, este considerat printe fondator al Uniunii Europene. Paii pe care i-a fcut
pe acest drum sunt nu att nvluii de mister, ct la fel de obscuri ca i felul su de a fi i de a manevra totul din
umbr. Traficant ilegal de coniac prin colaborare cu compania canadian Hudson Bay (pe care a ajutat-o apoi s
profite din punct de vedere economic de pe urma primului rzboi mondial), susintor financiar al unor indivizi
dubioi din China, anchetat pentru evaziune fiscal, Monnet a fost cel care a militat pentru unitatea economic a
Europei: Prosperitatea i progresul social vital vor rmne de neatins pn cnd naiunile Europei nu vor forma
o federaie a unei entiti europene care s le sudeze ntr-o singur unitate economic. A ncercat nc din
timpul celui de-al doilea rzboi mondial crearea unei colaborri de lung durat ntre Anglia i Frana, ns aceasta
a euat, francezii rspunznd: Mai bine s vin Hitler, dect s fim sclavii Angliei. Dup capitularea Franei, a
mediat colaborarea anglo-american.
Printre susintorii aceleiai idei de unitate european merit menionat italianul Altiero Spinelli, comunist nc de
la 17 ani i ntemniat timp de doisprezece ani, care, n 1941, a compus documentul Spre o Europ liber i unit.
Dup rzboi, Jean Monnet a perseverat n ncercrile de a-i pune n practic ideea, gsindu-l ca un bun paravan pe
Robert Schuman. Ideea sa de formare a unei federaii, a unui stat supranaional, n mod clar nu putea fi acceptat de
nici un stat, Marea Britanie fiind cel mai elocvent exemplu, aa c Monnet a redactat planul trimis spre aprobare
suficient de vag nct s-i ascund adevratele intenii. Tratatul de la Paris, care crea Comunitatea European a
Crbunelui i Oelului, semnat n 18 aprilie 1951 de ctre Frana, Republica Federal German, Italia, Belgia,
Olanda i Luxemburg, a fost ratificat abia n decembrie 1951 ntr-o atmosfer de ndoial i resemnare; deputatul
Jaques Soustelle considera chiar c planul nu era european ci antieuropean: ni se cere s abandonm un
sector important al economiei noastre n favoarea unei autocraii de experi necontrolate i fr stat . Ideea unei
armate europene a fost respins n mod clar, Churchill, ca i De Gaulle, fiind contient c Ceea ce vor s cnte
soldaii sunt propriile lor maruri.

Europa era pe cale s fie construit de o elit remarcabil de restrns, iar Monnet continua s acioneze din umbr.
O important victorie este obinut prin crearea Euratom-ului, la care Germania Vestic ader mai mult de nevoie,
fiind singurul mod prin care putea obine arme nucleare, n contextul ameninrii tot mai iminente a Uniunii
Sovietice. Prin Tratatul semnat la Roma n martie 1957 se nate Comunitatea Economic European.
Paul Sabourin afirma n lucrarea sa intitulat Naionalismele europene: Folosirea Uniunii europene
corespunde la ceea ce denumim o internaional voluntar Este spiritul tratatelor comunitare. n acest
context naionalismele sunt considerate o problem major. Paul Magnette chiar i ncheie lucrarea mai sus
menionat printr-o estimare pe termen lung, conform creia nu va fi chiar att de uor de a atenua diferenele
dintre diversele identiti europene n specificul lor, fiind nevoie de ceva timp. n acelai spirit se poate afirma i
contrariul, dac avem n vedere faptele istorice, i anume c va mai fi nevoie de ceva timp pentru ca paharul
ostilitilor s se umple i s rbufneasc, astfel nct se va alege praful de ideea utopic a pcii eterne, precum
i de Uniunea European ale crei baze au fost puse de nimeni altul dect manipulatorul din umbr Jean Monnet.

Pe de alt parte, prin tratatele de pace de la sfritul primului rzboi mondial nu s-a semnat dect un
armistiiu, cel puin n cazul Germaniei prevederile fiind absolut inacceptabile, de-a dreptul umilitoare. Toate
partidele din Germania, de la comunitii de extrem stng pn la naional-socialitii de extrem dreapt ai lui
Hitler, condamnau unanim Tratatul de la Versailles ca nedrept i inacceptabil. Oricum, este clar c nu poate fi
nvinuit Germania, i nici Hitler, pentru declanarea celui de-al doilea rzboi mondial, lucru devenit un
automatism pentru muli autori, deoarece contextul internaional fcea iminent aceast conflagraie, cu toate
ncercrile pacifiste. Un rzboi la scar mondial ar fi putut fi evitat ntr-adevr, dar acest lucru nu a inut numai de
responsabilitatea Germaniei. Lund n considerare acestea, ne pare mai viabil posibilitatea crerii unitii europene
pe calea armelor, combinat ns cu diplomaia. Cci era clar c nu se putea vorbi de pace n asemenea condiii.
Oricum, Hitler nu a dorit un rzboi de att de mari proporii, nici mcar nu era pregtit pentru aa ceva, ba chiar a
fost ferm convins pn aproape n ultimul moment c Marea Britanie se va altura Germaniei, atunci cnd i va da
seama c nu-i putea menine imperiul colonial dect fiind de partea super-puterii continentale germane. ns
Churchill, care era foarte intransigent fa de Hitler, a rmas la conducerea Angliei i s-a aliat cu Statele Unite ale
Americii mpotriva puterilor Axei. Finalul rzboiului s-a soldat cu sinuciderea lui Hitler i capitularea Reich-ului,
pentru ca la data de 9 mai 1945 s nceap n mod oficial o etap cu totul nou n istoria continentului european,
aceast zi tragic fiind srbtorit ca Ziua Europei.

Membrii fondatori ai Comunitatii Europene:

Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia
Aceste sase state, care n 1951 au semnat Tratatul de la Paris, fondnd CECO, iar n 1957 au
semnat Tratatul (Tratatele) de la Roma instituind CEE si CEEA (Euratom), au fost primele care si-au aratat dorinta
de a depasi scenariile de cooperare interguvernamentala stabilite n Europa Occidentala la sfrsitul anilor 1940
( Consiliul Europei).
Pentru statele Benelux, experienta celui de-al Doilea Razboi Mondial evidentiase o data n plus
vulnerabilitatea lor n fata vecinilor mult mai puternici (si ostili) si, n acelasi timp, necesitatea dezvoltarii unor
relatii pasnice si de cooperare cu Germania (de Vest) si cu Franta.
n cazul Italiei, putem identifica o serie de argumente care au determinat-o sa participe de la
nceput la construirea unor relatii apropiate cu statele Europei de Vest:
a.

dupa mai bine de 20 de ani de regim fascist urmati de nfrngerea militara (din WW II),
integrarea europeana oferea Italie sansa unui nou nceput fondat pe respectabilitate
internationala;

b.

n mai 1947 (ca si n cazul Frantei) Partidul Comunist parasise guvernul dar, pentru ctiva ani
el a continuat sa reprezinte o amenintare prin ncercarea de a declansa o revolutie interna;

c.

Italia se confrunta cu grave dificultati economice (dificultati care afectau economia n

ansamblul sau): somaj, inflatie, balanta a platilor deficitara, instabilitate monetara si, cu
precadere n sud, saracie accentuata.

Pentru Franta, integrarea parea sa fie raspunsul pentru doua obiective politice cheie post - belice:
ngradirea Germaniei si cresterea economica. La nceputul anilor 1950 CECO a reprezentat un pas important n
aceasta privinta, oferind, pe de o parte oportunitatea ndepartarii vechilor bariere si ostilitati franco-germane, iar, pe
de alta parte, oferind Frantei acces la materiile prime vitale (ale Germaniei) precum si la piata germana. La sfrsitul
anilor 1950, cnd problema germana nu mai era la fel de presanta, dar competitia economica germana devenea o
amenintare din ce n ce mai accentuata, Franta a ncercat, prin intermediul negocierilor din cadrul CEE sa se
asigure ca o data cu adncirea integrarii, anumite interese ale sale (n primul rnd protectia economica a
fermierilor) sa beneficieze de un tratament preferential.
Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei de Vest n perioada 1949-1963, vedea n procesul de
unificare europeana sansa pentru ca Germania sa-si recstige respectul international si sa se plaseze favorabil n
contextul international. Mai mult, Europa Occidentala, alaturi de Alianta Nord - Atlantica, oferea Germaniei
protectia necesara mpotriva amenintarii comuniste din Est. CECO, permitea Germaniei de Vest sa se elibereze de
interferentele si restrictiile impuse de Aliati, iar liberalizarea pietelor n interiorul CEE a generat oportunitati
imense pentru ceea ce, n anii 1950, a devenit economia cu cea mai rapida crestere din Europa de Vest (economia
germana).
Extinderea din 1973:
Marea Britanie, Danemarca si Irlanda
Trei factori au avut o importanta deosebita n atitudinea britanica fata de integrarea europeana n
perioada post - belica:
a.

Marea Britanie opera n interiorul a ceea ce Winston Churchill descria ca fiind trei relatii
fundamental interdependente: Imperiul si Commonwealth-ul; Alianta Atlantica si relatia
speciala (preferentiala) cu Statele Unite; si Europa de Vest. Pna la nceputul anilor 1960
Europa Occidentala parea a fi cea mai putin importanta dintre aceste relatii.

b.

Guvernele britanice nu erau pregatite sa accepte pierderea (transferul) de suveranitate

implicata de procesul de integrare; au existat cteva motive centrale pentru care s-a ntmplat
acest fapt: lunga traditie parlamentara britanica, reflectata si n faptul ca Marea Britanie nu
fusese niciodata invadata sau controlata de o putere straina n perioada moderna; de asemenea,
exista opinia general mpartasita ca, cedarea de suveranitate nu era nici necesara, nici
dezirabila, din moment ce UK era nca o mare putere mondiala; nu n ultimul rnd, britanicii
erau sceptici n legatura cu cresterea interdependentei fata de guvernele si statele continentale.

c.

Anumite circumstante au facut ca trei din cele patru procese (organizatii) integrationiste
propuse n anii 1950 sa nu fie atractive pentru domeniile de interes britanice: restrictiile impuse
mecanismelor de decizie nationale n cadrul CECO erau lipsite de atractivitate pentru o tara a
carei productie de carbune si otel o depasea pe cea a celor sase.

De ce Marea Britanie a refuzat participarea n cadrul C.E.E.?

A fost probabil o ironie a istoriei faptul ca, desi Winston Churchill (prim-ministru pna n
1955) fusese unul dintre cei mai activi sustinatori ai conceptului de Europa unita, nici laburistii, nici conservatorii
britanici n-au dorit n anii '50 sa-si alature tara procesului de integrare europeana. Principala lor obiectie era aceea
ca, alaturndu-se C.E.E., Marea Britaniei nu se va mai afla n postura de a-si controla economia, care va fi la

discretia unei autoritati supranationale - Comisia europeana cu sediul la Bruxelles. n acelasi timp, exista teama ca
relatiile privilegiate din cadrul Commonwealth-ului britanic vor fi desfiintate prin intrarea n C.E.E.;
piata Commonwealth-ului, de circa 800 de milioane de locuitori, parea mai promitatoare dect aceea a comunitatii
europene, de doar 165 de milioane de locuitori. De asemenea, britanicii nu doreau sa-si riste relatiile lor privilegiate
cu Statele Unite printr-o implicare prea profunda n intergrarea economica europeana, proces pe care multi
europeni l vedeau ulterior transformat n integrare politica.
Marea Britanie si alte tari din afara C.E.E. erau ngrijorate n privinta faptului ca se simteau
excluse de la comertul cu cele sase tari comunitare, datorita impunerii unor tarife externe ridicate. n consecinta,
din initiativa britanica s-a constituit n 1959 o Zona Europeana a Comertului Liber (Z.E.C.L./E.F.T.A.), la care s-au
raliat Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elvetia, Austria si Portugalia, tari care s-au angajat sa elimine
treptat taxele vamale din relatiile comerciale reciproce, nsa fara a se mentiona vreo politica economica comuna.
nsa n 1961 britanicii si-au schimbat punctul de vedere, iar guvernul Macmillan a anuntat ca Marea Britaniei dorea
sa se alature C.E.E..
De ce s-a schimbat atitudinea britanica fata de C.E.E.?
n primul rnd, pna n 1961 devenise foarte clar faptul ca C.E.E. se bucura de un succes
remarcabil si fara participare britanica. Din 1953, productia industriala franceza sporise cu 75%, iar cea germana cu
aproape 90%, n conditiile n care productia britanica crescuse cu doar 30%. Z.E.C.L./E.F.T.A. fusese un succes n
materie de crestere a comertului dintre membrii sai, nsa rezultatele nu erau comparabile ca anvergura cu cele ale
C.E.E.. n realitate, economia britanica parea a fi intrat ntr-o perioada de stagnare, n comparatie cu aceea a "celor
sase". Commonwealth-ul britanic, n pofida marimii sale, nu se putea compara, n materie de putere de cumparare,
cu C.E.E., iar Macmillan a subliniat faptul ca nu exista un conflict de interese ntre participarea britanica la C.E.E.
si comertul din cadrul Commonwealth-ului: existau anumite indicii care sugerau ca C.E.E. era dispusa sa adopte un
regim special fata de tarile din Commonwealth, atribuindu-le un statut de membru asociat, si fata de tarile din
Z.E.C.L./E.F.T.A., care puteau sa devina membre ale Comunitatii Economice Europene. Alt argument n favoarea
intrarii Marii Britanii n procesul de integrare economica europeana era acela ca, n calitate de membra a C.E.E., ea
va fi supusa unei competitii serioase ce urma sa stimuleze economia britanica catre un efort mai sustinut si o
eficienta mai mare. Macmillan chiar a subliniat faptul ca Marea Britanie nu-si putea permite sa ramna pe dinafara
fie si n conditiile n care C.E.E. evolua spre o uniune politica.
Negocierile s-au deschis n octombrie 1961 si, n ciuda aparitiei anumitor dificultati, a aparut
ca un soc veste ca, n ianuarie 1963, presedintele francez Charles de Gaulle a ntrerupt convorbirile si a anuntat ca
Marea Britanie nu era pregatita pentru admiterea n C.E.E..
De ce s-au opus francezii admisiei britanicilor n C.E.E.?
n acel moment, de Gaulle a pretins ca Marea Britanie se confrunta cu prea multe probleme
economice si, de aceea, ar fi slabit Comunitatea Economica Europeana. Desi coloniile franceze erau membriasociati, el s-a opus acordarii oricaror concesii pentru tarile din Commonwealth, motivnd prin faptul ca s-ar epuiza
resursele Europei. n Marea Britanie s-a sugerat faptul ca de Gaulle dorea sa domine n continuare Europa, iar
britanicii ar fi devenit niste rivali de temut, iar legaturile lor strnse cu Statele Unite urmau sa determine o
neplacuta influenta americana: s-ar fi realizat o "grupare atlantica colosala dependenta de America si aflata sub
controlul ei". De Gaulle mai era probabil deranjat de faptul ca britanicii tocmai convenisera, fara a-i consulta pe
francezi, sa primeasca rachete americane de tip Polaris. Presedintele francez era hotart sa demonstreze ca Franta
era o mare putere si nu avea nevoie de asistenta americana. n sfrsit, mai era si problema agriculturii franceze:
C.E.E. si proteja fermierii prin impunerea de taxe vamale ridicate, astfel nct preturile produselor agricole erau
mai mari dect n Marea Britanie, a carei agricultura era foarte eficienta si primea subsidii serioase pentru a
mentine preturi scazute. Daca fenomenul ar fi continuat si dupa intrarea Marii Britanii n C.E.E., fermierii francezi,
cu fermele lor mici si ineficiente, ar fi fost n dificultate datorita competitiei cu cei britanici si chiar cu cei din
Commonwealth.
n cele din urma, desi Franta si-a reiterat veto-ul si n 1967, admiterea britanica n C.E.E. sa produs la 1 ianuarie 1973 cu ajutorul a doi factori: dupa demisia lui de Gaulle n 1969, succesorul sau, Georges

Pompidou, era mai binevoitor fata de Marea Britanie, iar noul prim-ministru conservator britanic, Edward Heath,
un european angajat, a negociat cu hotarre obstinata alaturarea britanica la procesul de integrare europeana.
Irlanda si Danemarca au intrat si ele n C.E.E., iar n referendumul desfasurat n 1975 n Marea Britanie, 67% din
cei care au votat si-au exprimat aprobarea fata de participarea britanica. "Cei sase" devenisera "cei noua"; ar fi
putut fi "cei zece", dar cetatenii Norvegiei au respins prin referendum alaturarea tarii lor la C.E.E..