Dreptul Uniunii Europene

Locul şi rolul dreptului unional

1.1. Scurt istoric despre Comunităţile Europene1

La sfarşitul celui de-al doilea război mondial marile puteri europene se aflau într-o situaţie
de colaps, atât fizic, cât şi economic. Odată cu sfârşitul războiului în toată Europa, milioane de
refugiaţi nu mai aveau niciun fel de locuinţă, economia statelor particiante era în criză profundă,
iar cea mai mare parte a infrastructurii industriale a continentului era devastată. Consecinţele
ocupării naziste şi politicile de război duse, au fost dezastroase asupra întregii vieţi economice şi
sociale, iar Europa, care timp de secole la rând reprezenta centrul economic, militar, politic şi
cultural şi social al lumii, încetează să mai joace un rol semnificativ pe plan mondial, rămânând o
miză a luptei dintre cei doi mari învingători ai planetei: S.U.A. şi U.R.S.S.
America, după o analiza mai atentă a situaţiei economice şi financiare a statelor occidentale
şi după constatatea că, U.R.S.S. intenţiona să-şi extindă dominaţia spre Atlantic, decide că e
nevoie de o mai serioasă implicare din punct de vedere economic, financiar şi militar în zonă, de
a-şi face simţită prezenţa şi de a susţine o integrare vest-europeană şi o mai bună colaborare între
statele occidentale, ca singură soluţie viabilă la criza postbelică în care Europa se afla. La acel
moment, americanii etalau europenilor ideea că nu sunt singuri şi neajutoraţi în faţa dificultăţilor
cu care se confruntau la sfarşitul celui de-al doilea război mondial, şi mai ales că ei, americanii
erau dispuşi să îi susţină într-o politică economică coerentă. Acest lucru declansează entuziasm
în rândul marilor puteri europene, iar personalităţi precum Winston Churchill2 ridică ideea de
statele unite ale Europei într-o declaraţie la Universitatea din Zurich, la 19 septembrie 1946, iar
reprezentaţii lor încep în a fi optimişti într-o unificare europeană, ceea ce se concretizează la data
de 17 decembrie 1946 prin înfiinţarea „Uniunii Federaliştilor Europeni”. Organizaţia pleacă de la
premisa că numai o federaţie europeană, bazată pe ideea unităţii în diversitate va putea preveni
repetarea suferinţelor şi a distrugerilor din cel de-al doilea război mondial.
Însă un prim pas major în istoria construcţiei europene l-a constituit înfiinţarea în 1947, sub
patronajul lui Winston Churchill, a mişcarii pentru pentru o Europă Unită, ostilă organizaţiilor
supranaţionale dar favorabilă cooperării interguvernamentale. Odată cu aceste portiţe deschise, şi
francezii înfiinţează la 1 iunie 1947, prin Rene Coutin, Consiliul Francez pentru o Europă Unită,
care va fi integrat ulterior în anul 1953, Mişcării Europene. Sprijinul american nu s-a lăsat
aşteptat iar pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit de către secretarul american George Marshall 3,
1
Din punct de vedere al originii idei comunitare, tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă înaintea
apariţiei statelor naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celţi, iar mai târziu a fost cucerită
şi condusă de Imperiul Roman, centrat în Marea Mediterană. Aceste uniuni timpurii au fost create însă, cu forţa.
Imperiul Franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singura administraţie
pentru sute de ani. Uniunea vamală a lui Napolean şi mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au
avut doar o existenţă tranzitorie. Totodată, datorită diversităţii lingvistice şi culturale a Europei, aceste încercări de
uniune au presupus de obicei, în primul rând ocupaţia militară a naţiunilor, conducând la instabilitate. Una dintre
primele propuneri pentru o unificare paşnică prin cooperare şi prin egalitatea statutului de membru a fost făcută de
Victor Hugo în anul 1851. În urma catastrofelor provocate de primul şi al doilea război mondial necesitatea formarii
unei uniuni, care a devenit mai târziu, Uniunea Europeană, s-a accentuat mai ales din cauza preocupării de a
reconstrui Europa şi de a elimina posibilitatea unui nou război.
2
Winston Churchill (1874-1965) a fost un om politic britanic si prim-ministru al Regatului Unit in Al Doilea Razboi
Mondial.
3
George Marshall (1880-1959) fost un general, diplomat si politician american, distins cu premiul Nobel pentru
Pace (1953).
se anunşa lansarea unui vast program de revitalizare economică a Europei, numit oficial
European Recovery Program. Iniţial, planul era destinat tuturor statelor europene, însă respins de
U.R.S.S. şi de către aliaţii ei, ce nu doreau implicarea americanilor în aria lor de influenţă.
Astfel, Planul Marshall, în fapt a însemnat un ajutor financiar din partea Statelor Unite ale
Americii acordat unui număr de 16 state din Vestul Europei. Pentru funcţionarea şi mai buna
coordonare a acestui plan economic se înfiinţează la 16 aprilie 1948, Organizaţia Economică de
Cooperare Europeană4 (O.E.C.E.), care permite statelor europene să gestioneze în comun
ajutorul primit din partea americanilor, ajutor care va deveni ulterior, în 1960, Organizaţia
pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare.
La începutul anului 1949, Franţa, Marea Britanie şi Benelux 5 decid înfiinţarea unui
Consiliu al Europei6, solicitând cooperarea Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi Elveţiei, la
discuţii. Înfiinţarea Consiliului Europei vine ca o completare, în plan politic, a organizaţiilor
precedente, ce se reuneşte în temeiul statutului său semnat la Londra, la 9 mai 1949, şi care va
intra în vigoare la 3 august 1949, prin care statele europene beneficiau de un regim democratic şi
de o mai bună protecţie a drepturilor omului.
De asemenea, Consiliul Europei reprezintă instrumentul ce armonizează drepturile omului
la nivel naţional şi favorizează apărarea unui drept regional european creat pe bază de convenţii.
Cu toate aceste eforturi, nu englezii ci francezi promovează cel mai important proiect pentru
istoria a ceea ce se numeşte astazi Uniunea Europeană, şi anume propunerea pentru Comunitatea
Europeană a Carbunelui şi Oţelului7 redactată de diplomatul şi omul de afaceri Jean Monnet8 şi
făcută publică într-un discurs de catre ministrul de externe francez Robert Schuman 9 la 9 mai
195010. Această initiativă a lui Jean Monnet, cunoscută şi sub numele de Declaraţia Schuman, 11
vine pentru a rezolva două mari probleme ce afectau securitatea Europei, şi anume preocuparea
S.U.A. şi U.R.S.S. pentru dezvoltatea politică a Germaniei şi, evitarea conflictelor în spaţtiul
occidental prin cointeresarea Germaniei, metodă menită să oprească Germania de la exploatarea
regiunilor industriale ale carbunelui şi oţelului, fără a menţine un sistem de controale unilaterale
şi discriminatorii, ce ar evita posibilele alimentări revizioniste din aceasta ţară. Proiectul vine şi
pune zăcămintele regiunilor industriale din Renania-Westphalia şi Lorena sub o administrare
supranaţională, de care să poată beneficia atât naţiunile franceză şi germană, cât şi alte naţiuni
ale Europei Occidentale. Principalii oameni politici ai vremii, cum ar fi Konrad Adenauer sau
4
Paul Henri Spaak – primul presedinte al O.E.C.E
5
În data de 29 octombrie 1947, Belgia, Olanda si Luxemburg se constituie intr-o uniune vamala numita “Benelux”.
6
Pentru mai multe informatii despre Consiliul Europei a se vedea N. Ecobescu s.a., „Manualul Consiliului Europei
editat de Centrul de Informare si Documentare al CE la Bucuresti, Bucuresti – 1999.
7
Ion Dragoman, Emanoil Popescu, Drept european constituţional, ed. Mapamond, Tg. Jiu, 2004, p. 31-35.
8
Jean Monnet (1888-1979) a fost secretarul Societatii Natiunilor in perioada 1919-1923, iar in 1950 era directorul
Institutului de Planificare din Franta. In 1976 a devenit primul “cetatean de onoare” al Europei.
„Monnet a fost o persoana cu o viziune pragmatica asupra nevoii Europei de a scapa de limitarea istorica.” Dean
Acheson. Ca omagiu pentru contributia sa la fondarea Uniunii Europene, bustul sau a fost inclus printre cele 12
busturi de oameni politici reunite în Monumentul parintilor fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la Bucuresti, la
9 mai 2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Herastrau.
9
Robert Schuman (1886-1963) a fost om de stat francez, in mai multe randuri ministru, inclusiv ministru Al
Afecerilor Externe. Intre anii 1958-1960 a exercitat functia de presedinte al Parlamentului European.
Robert Schuman este considerat drept unul din parintii fondatori ai Uniunii Europene.
10
Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat o zi de cotitura in procesul de integrare europeana, iar pentru aceasta data de 9
MAI a fost declarata “ Zi europeana”.
11
Extras din “Declaraţia Schuman preciza că pacea mondiala nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare
proporţionale cu pericolele care o ameninţă. (…) Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan
unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate reală.
Alcide de Gasperi, dar şi cei din Benelux au primit acest proiect în mod favorabil, aşa că în anul
1951 se fondează Comunitatea Europeană a Carbunelui şi Oţelului.
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Carbunelui şi Oţelului semnat de cele şase
state intră în vigoare la 23 iulie 1952, după ce a fost ratificat de fiecare ţară în parte. De reţinut
că, Tratatul conţinea o clauză prin care statele membre puteau decide dacă dupa 50 de ani de la
înfiinţare, va mai fi nevoie de menţinerea acestui tratat, fapt ce nu s-a întamplat, aşadar în 2002,
când C.E.C.O. şi-a încetat existenţa în mod oficial. Tratatul prevedea formarea a patru noi
instituţii, şi anume: Înalta Autoritate, care era principalul organism al C.E.C.O. şi care era o
instituţie supranaţională ce deţinea puterea executivă, Consiliul de Miniştri al C.E.C.O. prin care
erau reprezentate interesele statelor membre, Adunarea Comună ce avea rolul de a supraveghea
activitatea Înaltei Autorităţi şi Curtea de Justiţie a C.E.C.O.. Totodată, momentul înfiinţării
C.E.C.O. a fost unul favorabil, deoarece, pe de-o parte Franţa îşi ameliorează situaţia economică
care o ajuta la dezvoltarea ţării, iar pe de altă parte pentru Adenauer reprezintă o oportunitate
extraordinară, de a i se permite Germaniei să intre în Comunitatea Europeană şi să relansaze
economic statul.
Totodată, în 1952 statele membre C.E.C.O. semnează un Tratat pentru înfiinţarea unei
Comunităţi Europene de Apărare, în baza căruia să se poată constitui o armata federală provenită
din toate statele participante, proiect care nu s-a finalizat din cauza respingerii ratificării de către
Franţa. Un alt proiect, de data aceasta venit din partea statelor Benelux propunea fuzionarea
economiilor naţionale într-o piaţă unică internă europeană. Astfel proiectul a fost discutat la
Conferinţa de la Messina din 1955, statele membre convenind la formarea unui grup de experţi
guvernamentali coordonaţi de ministrul de Externe, Paul-Henri Spaak. Dupa aproape un an,
Spaak a făcut public raportul ce arăta posibilitatea constituirii unei Comunităţi Economice
Europene (C.E.E.) şi a unei Comunităţi Europene a Energiei Atomice (Euratom). Prin acest
raport, tarifele vamale şi orice bariere aplicate între aceste state membre ar fi fost eliminate,
acesta venind într-un moment extrem de oportun, contextul internaţional prin declanşarea
Razboiului Rece contribuind la acceptarea de către statele semnatare a raportului. Astfel, pe baza
raportului Spaak, cum a mai fost denumit se redactează Tratatul de instituire a Comunităţii
Economice Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice12.
Cele două Comunităţi nou create dispun de instituţii similare sau comune cu cele ale
instituţiilor C.E.C.O., iar pentru a eficientiza activitatea cele trei comunităţi, în 1965, la
Bruxelles, se semnează un tratat prin care se unifică Comisiile şi Consiliile acestora, ratificat în
1967 aduce pentru prima oară în discuţie, o singura Comisie şi un singur Consiliu de miniştri,
chiar dacă cele trei comunităţi vor rămâne independente una faţă de cealaltă. Aşadar, datorită
încercărilor de a găsi soluţii pentru o dezvoltare economică armonioasă, dar şi datorită intereselor
politice, specific acelor timpuri, prind contur cele trei Comunităţi europene: Comunitatea
Europeană a Carbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi
Comunitatea Economică Europeană. Putem observa aşadar, că în decurs de aproximativ 15 ani
hotărârea şi angajamentele reciproce luate de către statele semnatare au adus o nouă ordine în
Europa Occidentală, cele trei comunităţi schimbând cu adevarat mentalitatea naţionalistă spre
una supranaţională13.
De asemenea, Tratatul de fuziune de la Bruxelles semnat la 8 aprilie 1965 şi intrat în
vigoare la 1 iulie 1967 avea să reunească instituţiile celor trei comunităţi europene, având ca

12
Cele doua tratate au fost semnate la Roma în data de 25 martie 1957, iar la data de 1 ianuarie 1958 sunt ratificate
de cele şase state membre.
13
Reprezintă un pilon pentru constituirea a ceea ce avea să fie Uniunea Europenă.
scop crearea unei singure Comisii şi a unui singur Consiliu, fapt ce va simplifica cadrul
instituţional European, extinderea proiectului comunitar va deveni prioritar, astfel încât în 1973,
ţări precum Marea Britanie, Irlanda, Danemarca devin membre de drept ale Comunităţilor, ca
mai apoi Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986.
Pe de altă parte, procesul realizării unei Pieţe unice14 prevăzut în tratatele originale ale celor
trei Comunităţi Europene era unul lent, aspect care a condus la o serie de proiecte de reformă a
Comunităţiilor Europene promovate de Parlamentul European. Astfel, în anul 1984, Parlamentul
European propune la iniţiativa lui Altiero Spinelli, încheierea unui Tratat pentru fondarea
Uniunii Europene, proiect care avea să fie un acord mai puţin ambiţios, dar care lansează totuşi
proiectul unei pieţe unice, extinderea competenţelor comunitare şi pune bazele unei uniuni
economice şi monetare – Actul Unic European. Cu referire la piaţa comună, aceasta reprezintă o
piaţă unică internă ce cuprinde mai multe state suverane precum şi teritorii autonome, teritoriul
său fiind determinat de frontierele externe ale statelor membre, precum şi unele teritorii situate în
afara continentului pentru care statele membre sunt responsabile. Piaţa comună include şi apele
teritoriale precum şi spaţiul aerian al statelor membre şi reprezintă o unitate de negociere cu
propriile bariere tarifare vamale, bazându-se pe patru libertăţi fundamentale 15 şi pe două politici
principale, politica unitară în agricultură şi politica concurenţei. Acest concept cu caracter neo-
liberal se referă deci la o arie geografică unică substituită ariei naţionale care fuzionează şi în
care se aplică regulile economiei de piaţă. Aceasta presupune aplicarea unor reguli privind
concurenţa16, suprimarea barierelor vamale, înlăturarea oricăror măsuri de constrângere a
produselor, eliminarea discriminărilor de natura publică sau privată ce au la bază considerente
naţionale.
De asemenea, conceptual de piaţa internă 17 reprezintă un spaţiu caracterizat prin înlăturarea
între statele membre a barierelor privind libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor. Printre atribuţiile ce reveneau comunităţilor în realizarea pieţei interne se numără
intervenţia în vederea armonizării cadrului normativ impus statului, printr-o serie de măsuri
cuprinse în Cartea Alba, 1985.
Actul Unic European intră în vigoare la 1 iulie 1987 şi reprezintă prima modificare
semnificativă a Tratelor originale, precum şi actul prin care se vor crea fondurile structural în
vderea reducerii diferenţelor economice şi regionale dintre statele membre. Proiectul în cauză
aduce un principu de bază, în discuţie şi anume principiul subsidiarităţii18, care va deveni
fundamental funcţionării Uniunii Europene, mai cu seamă pentru luarea deciziilor la nivel
14
Printre domeniile de acţiune ale comunităţilor şi ale U.E. se numără şi realizarea pieţei interne. Noţiunea de piaţă
internă a fost introdusă prin Actul Unic European, iar Tratatul CEE prevedea ca obiectiv doar realizarea pieţei
comune. Conceptul are o semnificaţie mult mai largă decât cel de piaţă a muncii existent la nivel naţional, prin care
este desemnat locul de întâlnire a cererii şi ofertei de forţă de muncă. Deşi noţiunea de piaţă interna a fost asociată
frecvent comunităţii economice europene, ea constituie în egală măsură şi scopul celorlalte două comunităţii
constituindu-se în fundamentul construcţiei comunitare.
15
Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu, op. cit., pag. 119.
16
Laura Maierean, Drept european al concurenţei, curs universitar, ed. Universitară, Bucureşti, 2014, p.11-15.
17
A se vedea art.3 al. din Tratatul C.E.E.
18
Potrivit art.5 alin.3 din T.U.E. în temeiul principiului subsidiarităţii, in domeniile care nu sunt de competenta sa
exclusiva, Uniunea intervine numai dacă si in masura in care obiectivele actiunii preconizate nu pot fi realizate in
mod satisfacator de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional si local, dar datorita dimensiunilor si
efectelor actiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Potrvit art.5 alin.4 T.U.E. institutiile Uniunii
aplică principiul subsidiaritatii in conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiaritatii si
proportionalitătii. Parlamentele naţionale asigura respectarea principiului subsidiaritatii, în conformitate cu
procedura prevazuta in respectivul protocol.”
european, permiţând stabilirea situaţiilor în care Uniunea Europeană va avea competenţa să
elaboreze legi şi să contribuie la deciziile luate în plan naţional.
În altă ordine de idei, spre sfârşitul anilor `80 au loc schimbări majore în Europa de Est iar
căderea zidului Berlinului din data memorabila de 9 noiembrie 1989 simbolizează prăbuşirea
regimului comunist din zona centrală şi estică a continentului. Este momentul când, Germania de
Est se confruntă cu un exod de mare amploare al cetăţenilor săi către Vest, ceea ce o va
determina să deschidă graniţele ţării. Ulterior, după mai bine de 40 de ani cele două Germanii se
reunifică şi întregul stat, nou creat aderă la Uniunea Europeană în octombrie 1990, moment în
care europenii devin din ce în ce mai apropiaţi, aspect care anunţă un val de noi extinderi al
Uniunii Europene, ce consolida contrucţia comunitară existent. Moment de maximă importanţă
în evoluţia construcţiei comunitare, relansarea procesului de extindere se va realiza prin
adoptarea mai multor texte care vor îmbraca formă juridică şi care vor fuziona cu dispoziţiile
privind uniunea politică, economica şi monetară, concretizate într-un Tratat, denumit Tratatul
privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht şi intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993.
Tratatul de la Maastricht aduce o nouă serie de modificări celor două tratate semnate la
Roma, şi anume tratatelor cu privire la instituirea Comunităţii Economice Europene şi
EUROATOM-ul, şi reprezintă totodata actul constitutiv al Uniunii Europene, devine un prim pas
pentru adoptarea unei Constituţii a Uniunii Europene, celelalte tratate europene urmând a fi
înlocuite. Astfel, pe baza instituţiilor şi instrumentelor de acţiune comună deja existente se
înfiinţează Uniunea Europeană - entitate internaţionala fără personalitate juridică, care reuneşte
vechile Comunităţi Europene sub un numitor comun, acela al unei noi politice şi forme de
colaborare dispuse de trei domenii de acţiune, diferenţiate de echilibrul de putere dintre statele
membre şi instituţiile Uniunii Europene.
Pilonii19 au în vedere politica externă şi de securitate comună, cooperarea în materie de
justiţie şi afaceri interne. Astfel, primul pilon20 cuprinde domenii de competenţă exclusivă ale
Comunităţilor sau în care instituţiile lor supranaţionale sunt prioritare. Al doilea pilon face
referire la cooperarea interguvernamentală, şi parţial la nivel supranaţional, între statele membre
ale Uniunii Europene în domeniul politicii externe şi de securitate comună. Ultimul domeniu de
acţiune este dedicat domeniilor justiţie şi afacerilor interne, adică o colaborare
interguvernamentală în care instituţiile Uniunii Europene sunt cel mai puţin implicate. Şi totuşi,
în pofida tituror acestor beneficii, ratificarea Tratatului de la Maastricht a fost una dificilă, fiind
necesare o serie de modificări legislative şi derogari, iar dezbaterile la nivel înalt duc la noi
modificări, care în 1996, la Torino, se concretizează într-o Conferinţă Interguvernamentală,

19
Tratatul de la Maastricht, denumit şi Tratatul pentru Uniuni Europene – TUE a fost ratificat de toate ţările
membre ale Comunităţii Europene laMaastricht, în Olanda, la 7 februarie 1992. Acest eveniment marchează
formarea Uniunii Europene bazată pe trei piloni, şi anume:
1. Comunităţile Europene (CE)
2. Politica externă şi de securitate comună (PESC)
3. Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (CPJMP)
20
Prima uniune vamală totală, cunoscuta iniţial ca şi Comunitatea Economică Europeană - informal chiar şi Piaţa
Comună - a fost creată prin Tratatului de la Roma în anul 1957 şi implementată la1 ianuarie 1958. Aceasta din urma
s-a transformat în Comunitatea Europeană care este în prezent primul pilon al Uniunii Europene, care va evolua
dintr-un organ comercial într-un parteneriat economic şi politic. Definitivarea Uniunii Europene însă, s-a făcut prin
ratificarea de către ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht, semnat în
Olanda pe 7 februarie 1992.
finalizată cu semnarea unui tratat de modificare şi renumerotare a Tratatul de la Maastricht,
cunoscut ca Tratatul de la Amsterdam21.
O modificare majoră a Tratatului de la Amsterdam constă în asigurarea capacităţii de
acţiune a Uniunii Europene, mai ales după extinderea în Europa de Est, reformă care a eşuat, însă
a deschis drumul către măsuri viitoare. Şi totuşi, Tratatul de la Amsterdam a avut şi câteva
succese remarcabile, cum ar fi participarea Parlamentului European la desemnarea preşedintelui
Comisiei sau simplificarea şi extinderea în alte sectoare a procedurii de codecizie, un mecanism
de iniţiativă legislativă a Parlamentului European şi a Consiliului. Cu toate acestea, marele merit
al Tratatului este acela de a modifica conţinutul şi articulaţiile Tratatului de la Maastricht, ceea
ce dă o nouă arhitectură instituţiilor comunitare. Însă, numeroasele probleme rămase nerezolvate
au concluzionat cu o nouă Conferinţă interguvernamentală şi semnarea în 2001 a unui nou Tratat
de revizuire, denumit Tratatul de la Nisa. Printre cele mai importante modificări aduse de acesta
le menţionăm pe cele referitoare la renunţarea la unanimitare, deciziile fiind luate prin întrunirea
majorităţii calificate şi introducerea majorităţii duble, ce presupune pe lângă majoritatea
calificată şi majoritatea statelor membre.
Ideea centrală a secolului XX ajunge să fie pentru Uniunea Europeană extinderea sa către
Europa Centrală şi de Sud-Est, extinderea în spaţiul ex-comunist a dominat tot ceea ce înseamnă
politica externă internaţională de la jumatatea secoului al XX-lea până azi. Aşa se explica
extinderea Uniunii prin aderarea unor noi state, acestera fiind Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Republica Ceha, Slovenia Ungaria, Polonia, cărora ulterior, la 1 ianuarie 2007 li se alatură
Romania şi Bulgaria, pentru ca la 1 iulie 2013 Uniunea Europeană să reprezinte 28 de state
membre, printre care şi Croaţia.
Uniunea Europeană se extinde pas cu pas pe întregul continent, observându-se dorinţa de a
dobândi noi mecanisme care să îi poată permite trecerea peste provocările mondializarii, să facă
faţă competiţiei economice tot mai agresive şi recuperării decalajului de competitivitate dată de
dezvoltarea Statele Unite ale Americii. Prin urmare la 13 decembrie 2007 se semneaza Tratatul
de la Lisabona de către toate statele membre, tratat care amendează două dintre tratatele care
constituie baza contituţională a Uniunii Europene, şi anume Tratatul de la Maastricht şi Tratatul
de instituire a Comunităţiilor Europene. Totodată, prin noile reglementări introduse în Tratatul
de la Lisabona, Uniunea Europeană deţine capacitatea de a deveni mai eficientă în luarea
deciziilor, promovarea politicilor comune şi reprezentare externă iar prin intrarea în vigoare la 1
decembrie 2009 a Tratatului de la Lisabona, ultima etapă a procesului de relansare instituţională
a Uniunii şi de recredibilizare a proiectului european, s-adepăşit impasul în care reforma Uniunii
Europene intrase odată cu respingerea proiectului constituţional prin referendumurile din Franţa
şi Olanda din 2005.
Marele merit al Tratatului de la Lisabona îl reprezintă acela de a fi salvat cele mai
importante dispoziţii ale Constituţiei, a carei esenţă era tocmai apropierea Uniunii Europene de
cetăţenii ei. Printre prevederile tratatului amintim simplitatea procesului decizional european,
personalitatea juridică, pe care până la acel moment o deţinea doar Comunitatea Europeană,
coerenţa pe plan extern, implicarea parlamentelor naţionale, înfiinţarea funcţiei de ministru de
externe al Uniunii Europene cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politică
comună externă şi de securitate. Tratatul conturează o nouă arhitectură instituţională, dar fără a
înlocui voinţa politică a liderilor europeni, Uniunea Europeană 22 devine cel mai de succes mod
21
Numit dupa locaţia unde a fost încheiat , în anul 1997.
22
Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt:
1. Parlamentul European reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, fiind ales prin vot direct de către aceştia;
2. Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri reprezintă fiecare stat membru;
de integrare23 regională, o putere considerabilă din punct de vedere economic, comercial şi
politic.

1.2. Pilonii Uniunii Europene24

Uniunea Europeană reprezintă forma cea mai actuală a construcţiei comunitare, fapt posibil
prin semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană, numit şi Tratatul de la Maastricht la 7
februarie 1992, dezbaterile privind ratificarea a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea
Europeană marcând o cotitura aparte, în special din punct de vedere instituţional, deoarece
statele member nu mai accepta o construire a Europei prin institutii percepute ca tehnocrate,
Tratatul de la Maastricht reprezentând temeiul juridic al trecerii la entitatea numita Uniunea
Europeană, care odata intrata in vigoare, transformă şi urcă o nouă treaptă pe scara înfăptuirii
unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei.
Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatelor precedente, acest document devine totodată
şi actul constitutitv al actualei Uniunii Europene. Astfel, având în vedere aceste date intelectuale
şi istorice, rezultă o suprapunere complexa a politicului, tehnicului şi a specificităţii institutiilor
comunitare iar originalitatea sistemului Comunităţilor Europene, care ajung să fuzioneze într-o
comunitate europeană unică prin meritul Tratatului de la Maastricht, poate fi înţeleasă prin celor
trei domenii de acţiune pe care Uniunea Europeană se axează.
Prin urmare, cei trei piloni care stau la baza existenţei Uniunii Europene sunt:
 politica comunitară, prin înglobarea celor trei Comunitţăi Europene deja existente:
Comunitatea Europeană a Carbunelui şi Otelului (C.E.C.O.), Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (C.E.E.A. sau EUROATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.);
 politica externă şi de securitate comună;
 cooperarea în domeniul Justitiei si al afacerilor interne.
Pilonul I – Comunităţiile Europene, baza politicii Uniunii Europene, preocupându-se în
mare parte de politicile economice, sociale şi de protecţie a mediului, bazându-se pe principiul
supranaţionalismului25. Primul pilon constituie forma cea mai dezvoltata a comunitarismului, aria
politică de influenţă fiind repartizată în domenii de activitate cum sunt protecţia frontierelor,
cetăţenia europeană, politica agricolă comună, politica comună de pescuit, concurenţa
comercială, protecţia consumatorului, uniunea economică şi monetară, uniunea vamală şi piaţa
unică, educaţia, cultura, mediu, forţa de munca, sănătatea, politica comercială, cercetarea,
Tratatul Schengen şi politica de imigraţie. Dupa cum se poate observa, pilonul are orientare
preponderent econimică, în care instituţiile supranaţionaliste au cea mai mare influenţă.
Structura pilonului comunitar are la bază competenţa Comunităţii Economice Europene,
aspect care permite dezvoltarea domeniilor din aria cooperării europene şi de separare la nivel
unional. Mi mult, instituţiile Comunităţii Economice Europene devin instituţiile Uniunii
Europene, rolul acestora între cei trei piloni fiind mult diferit. Prin urmare, Comisia, Parlamentul
şi Curtea de Justiţie nu au activitate în pilonii doi şi respective trei, datorita dominaţei

3. Comisia Europeană reprezintă interesele generale ale Uniunii Europene;

4. Curtea de Justiţie a uniunii Europene se îngrijeşte de respectarea legilor europene;
5. Curtea de Conturi Europeană verifică finanţarea activităţilor Uniunii Europene.
Parlamentul European – are sediul la Strasbourg este ales încă din anul 1979 la fiecare cinci ani.
23
Cu privire la originea ideilor de integrare europeană, a se vedea Ion Dragoman, Emanoil Popescu, Drept
european constituţional, curs universitar, ed. Mapamond, Tg. Jiu, 2004, p.21-25.
24
Laura Maierean, Drept European al concurenţei, ed. Universitară, Bucureşti, 2014, p.107-110.
25
Principiul provine din Comunitatea Economică Europeană, predecesoarea actualei Uniunii Europene.
procedurilor Consiliului, aspect reflectat chiar şi în titulatura acestor institutii, spre exemplu,
Consiliul este denumit Consiliul Uniunii Europene, în timp ce Comisia este denumita Comisia
Comunităţilor Europene, Curtea de Conturi devine, Curtea Europeană de Conturi,
transformandu-se dintr-un organ cu caracter tehnic într-o instituţie comunitară. Acest lucru a
permis includerea unor noi arii de competenţă bazate pe interguvernalism, adică posibilitatea
luării deciziilor comune între guverne, rolul marcant revenind Tatatului de la Maastricht, care i-a
conferit Parlamentului putere legislativă egală cu cea a Consiliului în problemele comunitare.
Pilonul II – Politica externă şi de securitate comună, organizat în conformitate cu politica
externă a U.E., pentru majoritatea acţiunilor diplomatice de securitate şi apărare. Pilonul pentru
politică externă şi de securitate comună -CFSP se ocupă doar de anumite părţi din capitolul
Relaţiile Externe ale U.E., iar domeniile de influenţă vizează în principal politica comercială şi
comerţul, fondurile pentru ţările lumii a treia, etc. CFSP operează ca al doilea pilon dintre cei trei
piloni ai U.E., conform Tratatului de la Maastricht, motiv pentru care deciziile care se iau în
Consiliul U.E. necesită unanimitate între statele membre. CFSP consideră NATO26, responsabilă
pentru apărarea teritorială a Europei şi pentru menţinerea păcii, în timp ce din 1999 Uniunea
Europeană este responsabilă pentru implementarea misiunilor, cum ar fi cele de menţinere a
păcii, de respectarea politicilor prevăzute în Tratate.
Obiectivele27 pilonului pentru politică externă şi de securitate comună, definesc şi
implementează politica externă şi de securitate comună, acoperind toate domeniile strâns legate
de acest capitol prin protejarea valorilor commune şi a intereselor fundamentale, a independenţei
şi integrităţii U.E. în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, urmărind consolidarea
securităţii U.E. prin orice mijloace, prezervarea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în
concordanţă cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, cu principiile Actului Final de la Helsinki şi
cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele legate de frontiere, promovarea cooperării
internaţionale, dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a rolului şi supremaţiei Legii, a
respectului pentru drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale. Consiliul European defineşte
principiile şi liniile generale pentru CFSP, ca şi strategiile comune ce trebuie implementate de
U.E28, adresându-se situaţiilor specifice în care acţiunile operative ale U.E. sunt considerate
necesare şi sunt prevăzute în Tratate, fiind încredinţate statelor membre. Totodată, poziţiile
comune definesc interesul pe care îl acordă U.E. anumitor probleme de natură geografică sau
tematică şi definesc la modul abstract liniile generale pe care trebuie să le adopte statele membre
în politicile lor naţionale.

26
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord.
27
A se vedea art.11 din T.U.E.
28
Pe baza acestor linii, Consiliul de Miniştri adoptă acţiuni şi poziţii comune.
 Pilon III – Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne cunoscut sub
denumirea de Pilonul Justiţiei şi Afacerilor Interne, este specializat pe cooperarea în domeniul
aplicării legilor şi combaterii rasismului, bazându-se pe cooperarea interguvernamentală mai
mult decât celelalte două piloane, aspect transpus prin aceea că, intervenţia Comisiei, a
Parlamentului sau a Curţilor este minimă. Acest pilon este responsabil pentru politicile care
includ şi sistemul european care reglementează mandatul de arestare, motiv pentru care, prin
adoptarea Tratatului de la Maastricht, statele membre au decis că, pentru atingerea obiectivelor
U.E. , şi în mod special a obiectivele legate de libera circulaţie a persoanelor, domenii ca traficul
de droguri şi de arme, traficul de carne vie, terorismul, infracţiunile împotriva minorilor, crima
organizată, corupţia, coruptibilitatea şi înşelăciunea, azilul, politicile imigraţiei şi politicile care
vizează cetăţenii din ţările lumii a treia, sunt subicete de interes comun. În subordinea pilonului
III se află şi funcţionează trei agenţii, cum sunt Poliţia Europeană (EUROPOL 29), care are rol de
coordonare şi de strângere de informaţii, un organism european pentru îmbunătăţirea cooperarii
judiciare (EUROJUST30) şi Colegiul European de Poliţie (CEPOL 31) care intermediază
cooperarea academiilor de formare naţionale.

1.3. Integrarea României în Uniunea Europeană32

Să reflectăm asupra procesului integrării europene presupune mai întâi o calificare în

prealabil a conţinutului acestuia, deoarece termenul de integrare este folosit şi în sens sociologic
pentru a desemna stabilirea unei strânse interdependenţe între părţile unei fiinţe vii sau între
membrii unei societăţi, a unei uniuni formate din multiple entităţi sau din mai multe grupări de
indivizi. România a fost prima ţară din Europa centrală şi de est care a avut relaţii oficiale cu
Comunitatea Europeană, astfel în 1974 o înţelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de
Preferinţe al Comunităţii, iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în anul 1980.
Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din anul 1990, urmând ca în
anul 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare 33 care a intrat în vigoare începând cu
luna februarie 1995. România a transmis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995 iar în
iulie 1997, Comisia şi-a publicat Opinia asupra Solicitării României de a Deveni Membră a
Uniunii Europene, pentru ca în anul imediat următor să fie întocmit un Raport privind
Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană34.
După decizia Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, încep negocierile de
aderare cu România, la 15 februarie 2000, obiectivul României fiind acela de a obţine statutul de

29
EUROPOL este agenţia de investigaţii criminale a Uniunii Europene. Statutul acesteia este multidisciplinar, având
în componenţa sa, nu doar ofiţeri de poliţie, dar şi alţi angajaţi ai altor agenţii din domeniul judiciar, spre exemplu
serviciile vamale şi de imigraţie, poliţia de frontieră şi poliţia economică.
30
EUROJUST este agenţia responsabilă cu îmbunătăţirea cooperării în domeniul judiciar şi are în componenţa sa
procurori, magistraţi şi ofiţeri de poliţie din partea fiecarui stat membru. Scopul acestora este acela de a spori
efectivele autorităţilor nationale atunci cand investighează şi judecă actele de trecere ilegala a frontierelor şi cazurile
de crima organizată.
31
CEPOL este Colegiul European de Poliţiei în cadrul acestuia se organizeaza anual peste 80 de cursuri, seminarii şi
conferinţe. Implementarea activităţilor dezbatute se face în cadrul institutelor de poliţie din fiecare stat membru şi
acoperă un domeniu foarte larg de subiecte.
32
Gyula Fabian, Drept instituţional al Uniunii Europene, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.34-36.
33
Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând cu anul 1993 printr-un Acord Interimar.
34
În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu
România, dar cu condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi a pregătirii unei strategii economice pe
termen mediu.
membru cu drepturi depline în anul 2007. Ulterior la summitul de la Salonic din 2004
reprezentanţi ai U.E. au declarat la nivel official că sprijină acest obiectiv al României. Cu toate
acestea, în Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson35 se menţionează că
finalizarea negocierilor de aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007 sunt imposibile,
dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea
în aplicare a reformei. Recomandările cuprinse în acest raport, destinate autorităţilor române
privesc în principal, măsurile anticorupţie, independenţa şi funcţionarea sistemului judiciar,
libertatea presei, stoparea abuzurilor poliţiei. Amendamentul numărul 19 al aceluiaşi raport a dat
cele mai multe emoţii oficialilor de la Bucureşti, deoarece se propunea iniţial suspendarea
negocierilor cu România. Şi totuşi, după dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a
dat câştig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia, iar
România a reacţionat imediat prin realizarea unui plan de acţiune în vederea aderării.
Până la sfârşitul anului şi pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale
bune în privinţa României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul an al Uniunii lărgite,
România a primit asigurări că va face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria şi de
celălalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune şi că Uniunea Europeană are în vedere
integrarea acesteia la data de 1 ianuarie 2007 conform planului. România a încheiat negocierile
de aderare la summitul UE de iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004, ocazie cu care s-a
stabilit luna aprilie 2005 pentru semnarea tratatului de aderare cu România şi Bulgaria, urmând
ca cele două ţări să adere la1 ianuarie 2007, cu excepţia cazului în care ar putea fi raportate
încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, pana la data
de 1 ianuarie 2008 potrivit clauzei de salvgardare. Suntem de părere că, Uniunea Europeană s-a
bazat de la început pe principiul conform căruia, fiecare ţară europeană poate fi o posibilă
candidată la integrarea în marea familie unională, aspect cu atât mai credibil, cu cât, 10 noi state
au aderat la Uniunea Europeană, la fel şi România şi Bulgaria.
Legat de aderarea propriu-zisă a României la U.E, precizăm câteva momente cheie, ale
aderării. Astfel, în februarie 1993 România a semnat Actul de asociere la Uniunea Europeană,
urmând ca în 1995 să aplice pentru a deveni membră a U.E.; ulterior, în 1997, în cadrul agendei
2000, emisă de către Comisia Europeană, se specifică dorinţa României de a adera, pentru ca în
martie 1998 să fie lansat procesul de lărgire a Uniunii Europene, România fiind inclusă în acest
proces; în iunie 1999, ţara noastră a prezentat programul naţional pentru aderare iar în februarie
2000 a început negocierile oficiale de aderare; în martie 2000 au început discuţiile privitoare la
primele 5 capitole de negocieri iar în decembrie 2000, Consiliul European reunit la Nice, a
adoptat poziţia comună a U.E. referitoare la reformele instituţionale necesare noii P.A.C. 36. În
urma acestei întâlniri s-a decis că Uniunea Europeană să accepte ca noi membrii doar acele state
care vor fi pregătite până la sfârşitul anului 2002, în mai 2001 fiind deschise alte două capitole de
negociere, cele referitoare la piscicultură şi la tarifele vamale ale Uniunii Europene, iar pe 13
noiembrie 2002, Comisia a hotărât Foaia de Parcurs pentru România şi Bulgaria. În decembrie
35
Emma Nicholson - parlamentară europeană din grupul popularilor creştin-democraţi.
36
Timp de peste 40 de ani, Politica agricolă – PAC, a fost cea mai importantă politică comună a Uniunii Europene
UE. Aşa se explică de ce i-a fost alocat o mare parte din bugetul UE, cu toată că procentajul a scăzut constant în
ultimii ani.
Cheltuielile agricole sunt finanţate de două fonduri care intră în componenţa bugetului general al UE, şi anume:
Fondul European de Garantare Agricolă FEGA, care finanţează plăţile directe către agricultori şi măsurile de
reglementare a pieţelor agricole, precum intervenţii şi restituiri la export, în timp ce Codul European Agricol pentru
Dezvoltarea rurală FEADR, finanţează programele de dezvoltare rurală a statelor membre ale UE.
Cele două fonduri au fost create prin regulamentul CE nr.1290/2005 al Consiliului din 21 iunie 2005 privind
finanţarea politicii agricole comune, care a stabilit cadrul legal unic pentru finanţarea cheltuielilor în baza PAC.
2002, Consiliul European reunit la Copenhaga, a luat decizia aderării a zece noi state membre şi
a aprobat propunerea Comisiei privitoare la Foaia de Parcurs a România şi Bulgariei; în martie
2003, Comisia Europeană prezintă revizuirea Parteneriatului pentru Aderare a România şi
Bulgariei, iar pe 1 ianuarie 2007 România a aderă la Uniunea Europeană.
Din Raportul periodic privind progresele înregistrate de România pe calea aderării,
elaborat pe la 5 noiembrie 2003 cu privire la politica în domeniul concurenţei comerciale, se
arăta că în domeniul anti-trust, este în curs de desfăşurare adoptarea regulamentelor şi
instrucţiunilor specifice sectorului şi că sunt în proces de adoptare amendamentele la Legea
concurenţei. Ţinându-se cont de nivelul inflaţiei, pragul de minimis37 şi pragul însumat al cifrei
de afaceri a întreprinderilor care participă la fuziuni si preluări38 au fost revizuite în Decembrie
2002. În domeniul concurenţei comerciale, Consiliul Concurenţei, autoritatea naţională cu putere
de decizie în domeniu, a continuat să îşi dezvolte evidenţa implementării reglementărilor în
perioada de raportare39.
În domeniul ajutorului de stat au fost adoptate regulamentele multisectoriale şi
regulamentele cu privire la garanţii, capitalul de risc şi transparenţa între întreprinderile publice.
In ianuarie 2003 a intrat în vigoare un nou set de regulamente cu privire la ajutorul regional,
ajutorul de stat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, ajutorul de stat pentru salvare şi
restructurare, ajutoarele de stat pentru mediu şi pentru pregătire profesională. Un regulament
pentru vânzarea terenurilor şi clădirilor de către autorităţile publice a intrat în vigoare în iulie
2003. Amendamentele la legea ajutorului de stat se află în discuţie la Parlament, fiind ost
prezentat Raportul ajutoarelor de stat pentru anii 1999- 2001.
Consiliul Concurenţei care este, de asemenea, responsabil de controlul ajutoarelor de stat a
adoptat 62 decizii de ajutoare de stat în anul 2002, cifra care reprezintă o creştere comparativ cu
anul anterior. Oricum, nu a fost dată nici o decizie negativă şi nu a avut loc nici o acţiune din
oficiu. Au fost luate câteva măsuri pentru a întări cooperarea între Consiliul Concurenţei şi
autorităţile care acordă ajutoare de stat. Au fost luate măsuri pentru a se asigura respectarea
obligaţiei de notificare ex ante. Acestea includ înfiinţarea unui grup de lucru interministerial şi
instruire pentru autorităţile care acordă ajutoare de stat şi alte organisme de reglementare.
România a prezentat, la acel moment Comisiei Europene un program de restructurare în
domeniul siderurgic, care poate fi acordat doar dacă atât programul naţional de restructurare, cât
şi programele de restructurare ale fiecărei companii includ măsurile necesare pentru asigurarea
viabilităţii şi pentru micşorarea capacităţii de producţie40.
În ceea ce priveşte aderarea României la UE şi a efectelor pe care aderarea le-a avut şi le are
în privinţa tinerilor, s-au făcut remarcate încă înainte de aderare, în cadrul procesului de pregătire
pentru aceasta. Printre aceste efecte se numără şi facilitatea referitoare la efectuarea studiilor în
străinătate, prin introducerea principiului echivalării diplomei în funcţie de curricula de pregătire.
În al doilea rând, tinerii vor putea beneficia, în calitate de cetăţeni europeni, şi de posibilitatea
exercitării unei profesii într-unul dintre statele membre ale U.E. Conform acquis-ului comunitar,
o persoană calificată să practice o profesie în ţara sa, va putea, de asemenea, să practice acea
profesie şi în alt stat membru al U.E, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv, motiv
pentru care, acea persoană va trebui să urmeze o procedură de recunoaştere a calificării.
37
Pragul sub care practicile anticoncurenţiale sunt considerate neimportante si nu pot distorsiona piaţa.
38
Peste care notificarea devine obligatorie.
39
În 2002 Consiliul Concurenţei a adoptat 219 decizii de concurenţă incluzând 43 acorduri restrictive, abuz de
poziţie dominant, 19 şi controlul fuziunilor, 157. Aceste decizii au condus la 16 interziceri, 12 din ele concretizându-
se cu amenzi.
40
Aliniate cu cerinţele stabilite prin Protocolul 2 al Acordului European.
 Dacă ceea ce studiază nu este identic cu ceea ce prevede acquis-ul comunitar pentru anumite
profesii specifice, persoana respectiva fie susţine teste de aptitudini, fie dă examene de diferenţă.
Tendinţa în Uniunea Europeana este de armonizare a programelor de învăţământ universitare şi
postuniversitare. Tinerii, ca de altfel toţi cetăţenii români, vor avea în mod automat drept de
rezidenţă în alt stat membru al U.E., putând beneficia de acelaşi tratament ca şi cetăţenii acelui
stat membru al U.E. în care se deplasează, în privinţa sistemului de asigurări sociale şi de
sănătate. Accesul pe piaţa europeană41 reprezintă pentru tineri accesul la o piaţă a muncii mult
mai vastă, unde şansele de a găsi un loc de munca vor creşte, la fel ca şi numărul de profesii în
general, deoarece vor apărea noi categorii de meserii.

1.4. Noţiunea de drept unional sau dreptul uniunii europene

Din punct de vedere cronologic noţiunea de drept comunitar precede noţiunea de drept
unional sau de drept al U.E., deoarece noţiunea dreptul comunitar îşi are originea în cele trei
tratate originale de constituire a Comunităţilor Europne din 1950, în timp ce noţiunea de drept
unional este consacrată prin Tratatul de la Maastricht din 1992, moment care marchează apariţia
noţiunii de drept al Uniunii Europene, din dorinţa de a marca un nou început, o nouă etapă a
procesului de integrare europeană.
Dreptul Uniunii Europene 42 a preluat, după ratificarea Tratatului de la Lisabona, locul
dreptului comunitar, nelimitându-se numai la schimbări terminologice sau la o simplă
renumerotare ca în cazul Tratatului de la Amsterdam, ci aducând noutăţi substanţiale,
construcţiei supranaţionale, denumită Uniunea Europeană (UE)43. Procesul de integrare a
schimbat concepţiile tradiţionale ale dreptului interstatal, conducând la formarea unei ramuri
juridice noi, de sine stătătoare, în care unii văd sfârşitul principiului naţionalităţii, timp ce alţii
identifică bazele unei sovieta europeană, altfel spus pierderea suveranităţii statelor membre, în
timp ce majoritatea sunt de părere că Uniunea Europeană 44 reprezintă conexiunea sau legătura,
care asigură nu doar unitatea şi coerenţa acţiunilor U.E., cât mai ales pacea şi prosperitatea unui
continent lipsit de resurse naturale bogate, de colonii, de arme nucleare, dar ale cărui popoare
pare să fi învăţat cel mai mult din istorie.

1. 5. Obiectul dreptului unional

Noua orânduire socială la nivel mondial şi regional, dar mai ales la nivel european, a
impus încă din cele mai vechi timpuri reglementarea relaţiilor dintre statele şi popoare lumii sau
unei regiuni, simţindu-se astfel nevoia reglementării nu doar a relaţiilor dintre statele şi
popoarele lumii, cât şi a valorilor sociale care inflenenţează bunăstarea tuturor statelor U.E.
Astfel de reglementări au fost cu predilecţie avute în vedere la nivel regional, deoarece statele
41
În căutarea unui loc de muncă, un ajutor substanţial va fi oferit de reţeaua de cooperare europeană - EURES, care
oferă informaţii despre oportunităţile de angajare şi despre condiţiile de muncă din Uniunea Europeană.
42
Dreptul unional este alfa tuturor disciplinelor de drept unional material, drept unional al afacerilor, dreptul muncii
inional, drept de proprietate unional, drept unional agrar, dreptul mediului unional, drept financiar unional, dreptul
unional al comunicaţiilor etc.).
43
Gyula Fabian, Dreptul Instituţional al Uniunii Europene, ed. Hamangiu, 2012, p. Introducere.
44
Organizaţia internaţională este o asociaţie de state suverane care urmăresc realizarea unui scop comun, constituită
printr-un tratat, dotată cu un statut sau cu o constituţie, cu organe proprii și care are o personalitate juridică distinctă
de cea a statelor membre. M. I. Niciu, Organizaţii internaţinale guvernamentale, ed. Fundaţia Chemarea, Iaşi, 1994,
p.10.
vecine sau cel puţin dispuse într-o zonă apropiată, dintr-o anumită regiune, au simţit mai mult
nevoia să reglementeze unitar anumite valori sociale ce prezentau interes pentru dezvoltarea şi
întărirea relaţiilor dintre aceste state regionale, dar şi pentru dezvoltarea şi evoluţia lor din punct
de vedere economic, social, juridic şi politic. Asemenea nevoi, materializate în acte normative
regionale, au făcut să apară noi ramuri de drept la nivel european, spre exemplu dreptul
european45, dreptul comunitar46, drept social european47, drept comunitar al muncii.
Dreptul unional poate fi definit ca ansamblul normelor juridice cuprinse în Tratatele de
instruire a Comunităţilor sau în actele adoptate de instituţiile comunitare, având drept scop
instituirea, organizarea şi funcţionarea comunităţilor europene şi a U.E. Normele comunitare sunt
ordonate conform unor principii ierarhice precise şi riguroase formând ordinea juridica
comunitară, diferită faţă de ordinea juridică internaţională, dar şi de cea statală, în raport cu care
se aplică principiile primordialităţii şi al aplicabilităţii directe48.
Într-o altă opinie49, dreptul comunitar, actual unional a fost definit ca fiind ansamblul
normelor juridice prin care sunt consacrate structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor europene,
precum şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale în îndeplinirea obiectivelor de progres şi de
dezvoltare a popoarelor europene. A apărut şi s-a dezvoltat în cadrul unui proces progresiv,
dobândind trăsături specifice pe parcursul evoluţiei Comunităţilor Europene, individualizându-se
faţă de dreptul naţional al statelor membre50. Între caracterul specific al dreptului comunitar şi
caracterul specific al Comunităţilor Europene există un raport de interdependenţă, de coordonare
şi influenţare reciprocă. Totodată, Comunităţile Europene reprezintă entităţi internaţionale
inedite în arena internaţională51, diferite de organizaţiile internaţionale create până atunci şi de
atunci până în prezent52. De aici rezultă şi caracterul specific al normelor juridice aplicabile
acestor entităţi internaţionale. Dezvoltarea Comunităţilor Europene fiind condiţionată de
caracterul permisiv sau prohibitiv al normelor comunitare, evoluţia Comunităţilor realizându-se
între limitele stabilite de aceste reglementări53.
Cu privire la acquis-ul comunitar poate fi definit ca reprezentând ansamblul legislaţiei
comunitare cuprinse în dreptul comunitar primar, tratatele constitutive şi tratatele modificatoare
pentru Comunităţile Europene, în dreptul comunitar derivat, acte juridice adoptate de instituţiile
comunitare în exercitarea atribuţiilor ce le-au fost conferite prin tratate, în dreptul comunitar
complementar, actele convenţionale încheiate între statele membre în vederea aplicări tratatelor,
45
Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ed. a II-a revăzută şi adăugită, ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2006, pag. 21 şi urm.
46
Marin Voicu, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Bucureşti, 2005, p. 9.
47
Costel Gâlcă, Drept social – vol. I. Principii. Libera circulaţie a lucrătorilor, Editura Hamangia, Bucureşti, 2006,
p.18-20.
48
Octavian Manolache, Drept comunitar, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2004, p. 44.
49
Dumitru Mazilu‚ Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, ediţia a IV-a, ed. Lumina Lex
Bucureşti, 2006, p. 56.
50
În ceea ce priveşte, Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre, a se vedea şi Viorel
Marcu, Nicoleta Diaconu, Tratat de drept comunitar general, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 91-99.
51
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Jura Cristian, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, ed. a IV-a,
Revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p. 42-48.
52
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar. Partea specială. Politicile comunitare, ed. Lumina Lex,
Bucureşti 2003, p. 4.
53
Losano Mario G., Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean, ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p.39..
precum şi principiile generale de drept54. În literatura de specialitate se face distincţie între
dreptul instituţional unional şi dreptul unional general 55. Astfel, dreptul instituţional este format
din ansamblul normelor juridice cuprinse în Tratatele constitutive, în tTatatele de modificare a
acestora şi în alte Tratate internaţionale, care au ca scop înfiinţarea Comunităţilor Europene sau a
Uniunii Europene, stabilirea structurii instituţionale ale acestora, a competenţelor instituţiilor şi a
raporturilor dintre acestea, precum şi dintre acestea şi alte subiecte de drept internaţional56.
Dreptul unional este format din două categorii de norme 57, astfel, în primul rând vorbim
de cele cuprinse în Tratatele constitutive ale Comunităţilor având valoare constituţională.
Reaminitim că la baza celor trei Comunităţi au stat Tratatele constitutive (Roma 1951, CEEA 58,
CEE59 şi Paris 1957, CECO60) inclusiv anexele şi protocoalele cărora li s-au adăugat completările
şi modificările ulterioare, acestea reprezentând dreptul comunitar originar 61. Aceste fundamente
juridice definesc scopurile şi instituţiile comunităţii şi precizează un calendar pentru realizarea
obiectivelor sale conferind instituţiilor respective puteri legislative şi administrative. În al doilea
rând, dreptul unional derivate, este cel creat de instituţiile U.E. pe baza Tratatelor62, structurat pe
următoarele trepte:
- regulamentele sunt actele care au caracter obligatoriu de la data intrării lor în vigoare
atât pentru statele membre, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora.
- directivele sunt actele care stabilesc numai obiective obligatorii pentru statele
membre, lăsând la latitudinea acestora modalităţile de atingere a lor. În text este precizată dată
până la care statele membre trebuie să adopte măsurile de adaptare la directiva în cauză.
- deciziile sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele membre sau persoanele
juridice cărora le sunt adresate ;
- declaraţiile şi rezoluţiile, recomandările şi avize sunt acte fără character obligatoriu,
jucând rolul de instrumente indirecte pentru apropierea legislaţiilor şi practicilor naţionale.
Normele instituite prin aceste acte sunt aplicabile statelor membre doar în măsura în care
este necesară o reglementare precisă, comună tuturor ţărilor în cauză, altfel, făcându-se aplicarea
normelor interne. De asemenea, dreptul unional are ca scop stabilirea unei pieţe comune, a unei
uniuni economice şi monetare, iar prin punerea în practică a politicilor sau a acţiunilor comune 63,
promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice în
ansamblul Comunităţii, unui nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială,
egalităţii între bărbaţi şi femei, unei creşteri durabile şi neinflaţioniste, unui nivel ridicat de
protecţie şi ameliorarea calităţii mediului, unui grad înalt de competitivitate şi convergenţă a
performanţelor economice, ridicării nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunii economice şi
sociale şi solidarităţii între statele membre64. Totodată, acţiunile comune vizate în art.3 şi art.4 se
axează pe eliminarea între statele membre a tarifelor şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi
54
Ovidiu Ţinca, Viitorul cadru instituţional al Uniunii Europene, Revista de drept comercial, nr. 2/2004, p. 57-58.
55
Gyula Fabian, Drept instituţional comunitar, ed. Sfera juridică, Bucureşti, 2006, p.31.
56
State sau organizaţii cu care Comunităţile întreţin raporturi de cooperare.
57
Tudor Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, ed. All Beck, Bucureşti, 2006, p.17-19.
58
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, înfiinţată prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957.
59
Comunitatea Economică Europeană, înfiinţată prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957.
60
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, înfiinţată prin Tratatul de la Paris de la 18 aprilie 1951.
61
Andrei Popescu, Drept social european, ed. Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 80.
62
A se vedea art.189 din Tratatul de la Roma referitor la C.E.E.
63
A se vedea art.3 şi art.4 din Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992.
64
Ion M. Anghel, Personalitatea juridică şi competenţele Uniunii Europene, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 52.
ieşirea mărfurilor, ca şi a tuturor celorlalte măsuri cu efecte echivalente 65, pe o politică
comercială comună66 şi în acelaşi timp pe o piaţă internă caracterizată prin abolirea între statele
membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor, pe măsuri relative la intrarea şi circulaţia persoanelor în piaţa internă, pe o politică
comună în domeniile agriculturii şi pescuitului, transporturilor, pe un regim asigurând
nedistorsionarea concurenţei în cadrul pieţei interne, pe apropierea legislaţiilor naţionale în
măsura necesară funcţionării pieţei comune67.

1.6. Specificitatea dreptului unional

Normele unionale au caracter supranaţional, fiind rezultatul elaborării şi adoptării în

cadrul unor organizaţii specializate formate din mai multe state suverane 68. Elaborarea normelor
juridice cu caracter internaţional69, emise în cadrul organismelor europene, este posibilă în
primul rând datorită activităţilor normativ-legislative ale instituţiilor unionale specializate,
constituite din membrii delegaţiilor statelor membre, care cooperează şi dezvoltă o activitate
comună de legiferare, necesară şi utilă tuturor statelor membre. Fiecare delegaţie a statelor
membre în îndeplinirea activităţilor din cadrul organismelor europene îşi îndeplineşte atribuţiile
în scopul dezvoltării U.E., însă fără să neglijeze interesele propriului stat şi naţiuni. De aceea se
recunoaşte pe de o parte caracterul supranaţional al acestor norme unionale, pe de altă parte, iar
pe de altă parte se recunoaşte suveranitatea statelor care îşi exprimă punctul de vedere şi voinţa
în elaborarea, promovarea şi apărarea normelor unionale70.
Legislaţia unională se aplică direct71 în statele membre la data intrării lor în vigoare fără
vreo altă formalitate (cu întâietate), deoarece acestea sunt integrate direct în dreptul intern acest
fapt datorându-se unui principiu general al dreptului care prevede că dreptul internaţional are
prioritate faţă de dreptul intern. Valoarea normelor unionale este recunoscută şi se materializează

65
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, ed Universul Juridic, Bucureşti,
2006; p.35.
66
Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2006, p.71.
67
Concomitent cu promovarea unei coordonări între politicile de folosire a forţei de muncă între statele membre în
scopul întăririi eficacităţii lor prin promovarea unor strategii pentru folosirea forţei de muncă şi pe reglementări în
domeniul social cuprinzând un fond social European, prin întărirea coeziunii economice şi sociale, printr-o politică
în domeniul mediului înconjurător şi prin întărirea competitivităţii industriei Comunităţii, promovarea cercetării şi
dezvoltării tehnologice, încurajarea stabilirii şi dezvoltării reţelelor transeuropene, realizarea unui nivel înalt de
protecţie a sănătăţii, printr-o contribuţie la o educaţie şi o formaţie de calitate ca şi la înflorirea culturilor statelor
member, o politică în domeniul cooperării pentru dezvoltare, prin asocierea ţărilor şi teritoriilor, în vederea creşterii
schimburilor şi a urmăririi în comun a efortului de dezvoltare economică şi social, prin contribuţie la întărirea
protecţiei consumatorilor sau măsuri în domeniile energiei, protecţiei civile şi turismului.
68
Roxana Mariana Popescu, Drept comunitar european. Caiet de seminar, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, Editura
Pro Universitaria, Bucureşti, 2006, p.67.
69
Andrei Popescu, Drept social european, ed.Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2006, p.109.
70
Jeno Czuczai, Noţiunea de "acquis comunitar" în procesul de extindere către Est a Uniunii Europene, “Revista
română de drept comunitar” nr. 3/2004, p.110.
71
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, ed.a II-a, ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 49.
prin directa sa aplicare asupra cadrului intern, iar în cazul unui conflict dintre norma unionlă şi
cea internă, câştig de cauză are legea comunitară72.
Legislaţia unională, de asemenea, are un caracter dublu, internaţional prin subiect şi
intern prin obiect, astfel, părţile care adoptă reglementările internaţionale sunt statele membre ale
diferitelor organisme internaţionale specializate, acestea vizând transpunerea deciziilor adoptate
în legislaţia fiecărui stat în parte pentru armonizareaacestora. Prin urmare, caracterul
internaţional este dat de forma de prezentare a normelor comunitare care iau naştere în cadrul
unor organizaţii internaţionale specializate şi ca urmare a manifestării de voinţă statelor care fac
parte din aceste organizaţii în procesul de elaborare a normelor comunitare. Caracterul intern
este dat aşa cum s-a arătat, de obiectul dreptului unional care nu îşi poate găsi aplicabilitatea
decât dacă îşi găseşte materializarea concretă prin adoptarea sa în legislaţia naţională a fiecărui
stat. Altfel, adoptarea la nivel unional a unor norme ce apără şi promovează anumite valori
sociale nu au nici o importanţă şi nici o valoare deoarece acestea nu pot produce efecte concrete
asupra cetăţenilor sau statelor în relaţiile dintre aceştia/acestea, dacă legislaţia internă nu
promovează valorile apărate prin norma comunitară.
Caracterul internaţional rezultă din procedura de adoptare, deoarece normele dreptului
unional sunt adoptate prin vot în cadrul organismelor internaţionale, acestea nefiind impuse doar
de către un singur stat. Statele unionale se bucură de egalitate în ceea ce priveşte exprimarea
voinţei în procesul de adoptare a normelor juridice, ceea ce înseamnă că unele state nu pot fi
constrânse sub nici o formă de altele, să îşi exprime votul într-un sens sau altul, exprimându-şi
voinţa liber ca formă de manifestare dar şi de garantare a suveranităţii lor. Astfel prin voinţa
internaţională a statelor, exprimată în cadrul acestor organizaţii specializate, se vor crea şi naşte
norme juridice care îşi vor găsi aplicabilitatea pe teritoriul mai multor state ca urmare a ratificării
acestor norme de statele în cauză.
Aplicabilitatea imediată presupune că nu este necesară o formulă specială de introducere
a normelor dreptului unional în ordinea juridică internă; acestea integrându-se automat din
momentul intrării în vigoare, în dreptul intern al statelor membre, fără a fi introduse în dreptul
naţional prin ratificare sau printr-un alt procedeu; normele unionale, aşa cum am arătat mai sus,
au valoare diferită, dacă avem în vedere forma lor de materializare. Unele dintre ele, precum
regulamentele se aplică în mod direct în legislaţia internă a statelormembre, însă altele de o
valoare mai mică, îşi vor produce efectele numai ca urmare a implementării lor în cadrul intern
legislative a statelor ca urmare a procesului de armonizare a legislaţiei unionale. Faptul că există
norme unionale care se aplică automat în legislaţia internă, ne permite să concluzionăm nu doar
că această trăsătură este specifică doar acestei ramuri de drept, ci şi că este o trăsătură definitorie
esenţială dreptului unional.
Efectul direct este dat de dreptul oricărei persoane de a invoca direct o dispoziţie a U.E.
pentru apărarea propriilor interese. Spre exemplu, o persoană lezată în drepturile sale poate apela
la instituţiile unionale competente privind protecţia drepturilor şi a libertăţilor persoanei create în
cadrul organizaţiilor internaţionale73, recunoascându-se în acest sens o protecţie mult sporită a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, apărate şi promovate prin instrumentele internaţionale,
datorită implicării organismelor specializate în soluţionarea unui conflict generat de încălcarea
sau nerespectarea acestor drepturi74. Această trăsătură trebuie analizată şi prezentată într-o
72
Această trăsătură are şi o directă legătură cu caracterul supranaţional.
73
Ion M. Anghel, op.cit., p. 77.
74
Ori de câte ori o persoană se consideră lezată în drepturile sau libertăţile sale fundamentale, poate în faţa instanţei
să invoce prevederile comunitare în materie iar dacă instanţa naţională nu ţine cont de aceste dispoziţii sau
soluţionează în mod nefavorabil persoanei cauza respectivă, aceasta se poate adresa organismelor comunitare ce au
legătură directă cu cea anterioară, şi anume aplicabilitatea imediată a normelor unionale, care
odată cuprinse în cadrul intern îşi produc efectul juridic în mod direct în viaţa juridică75.
Aplicabilitatea prioritară a normelor reprezintă o altă trăsătură caracteristică dreptului
unional. Astfel, în caz de conflict, prioritate au normele unionale aplicabile, inclusive şi
împotriva tuturor normelor naţionale, chiar şi asupra constituţiei naţionale76. Importanţa normelor
unionale s-a stabilit nu doar prin procedura de elaborare a acestora, ci şi prin întâietatea lor în
concursul cu norma juridică internă. Suportul logic al supremaţiei normei U.E. asupra normei
interne de drept este generat de imaginea de ansamblu, şi totodată mai exactă pe care o au statele
membre în diferite organizaţii în procesul de elaborare a normelor U.E., care reglementează
situaţiile de fapt în urma unei analize a nevoilor dintr-un spaţiu mai mare cu o populaţie diferită
de cele mai multe ori, şi care îşi vor produce efectele pe teritoriul unor state diferite cu specificul
şi tradiţia lor. Aşadar pentru a putea fi aplicată o astfel de normă juridică, aceasta trebuie să
posede, în primul rând o valoare juridică incontestabilă, recunoscută de către toate statele care
ratifică o astfel de normă şi care consimt să o pună în aplicare cu prioritate faţă de legea lor
naţională, în caz de conflict.
În altă ordine de idei, noţiunea de comunitate europeană nu poate fi concepută doar la nivel
teoretic, abstract astfel că prima condiţie în materializarea sa o constituie tocmai existenţa unor
limite geografice, politice, economice în care normele comunitare să-şi găsească aplicabilitatea 77.
Conceptul de spaţiu comunitar se prezintă prin cele două componente: spaţiul social unional şi
spaţiul economic european, unul dintre pilonii politicii europene întrucât, Uniunea Europenă îşi
găseşte întregirea în componenţa sa economico-socială. Astfel, nu se poate concepe o extrapolare
a politicilor adoptate prin consensul statelor membre, fără a exista o concepţie unitară cu privire
la spaţiul în care aceasta să devină aplicabilă, în anumire condiţii. Astfel, în primul rând se pun
problema existenţei unor instituţii unionale cu competenţe pe plan social, spre exemplu,
Consiliul de Miniştri, comisari ai Comisiei alături de Direcţia pentru Forţă de Muncă, relaţii
industriale şi afaceri sociale, Comisia Afacerilor Sociale şi de Muncă în cadrul Parlamentului
European, Comitetul Economic şi Social78.
De asemenea, se impune asigurarea liberei circulaţii a persoanelor ca pe o realitate a
spaţiului european79, în lipsa oricărei discriminări bazate pe naţionalitate în ceea ce priveşte
angajarea, remunerarea şi alte condiţii de muncă şi de angajare, a muncitorilor şi a membrii
familiilor acestora având posibilitatea de a-şi valorifica drepturile, prin justiţie în orice stat
membru al UE. Integralitatea acestei condiţii este asigurată prin măsuri de securitate socială,
existenţa coordonării între sistemele naţionale de securitate socială, aplicarea tratamentului
naţional lucrătorilor străini, fiindu-le însă limitate asistenţa socială şi medicală precum şi regimul
de indemnizare propriu victimelor de război80.

astfel de atribuţii.
75
Nicolae Voiculescu, op.cit., p.79-83.
76
Andrei Popescu, op.cit., p.15-18.
77
Dumitru Mazilu, Integrarea Europeană – Drept comunitar şi instituţii Europene, ed. a IV-a, ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2006, p.113.
78
Ioan Alexandru, Drept administrativ european, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.143.
79
Costel Gâlcă, Drept social.Principii. Libera circulaţie a lucrătorilor, vol.1, ed. Hamangia, Bucureşti, 2006, p.53.

Nu în ultimul rând, este necesară existenţa unei cetăţenii unionale şi în plan social, deşi U.E. are o politică socială
80

materializată prin directive, dar există încă domenii ale dreptului social european nereglementate încă.
 Evoluţia spaţiului social european îşi găseşte începuturile în Actul Unic European, 1986
precum şi în Tratatul81 CEE, norme ce învestesc Uniunea cu dreptul de a da directive în plan
social, cu majoritatea calificată, vehiculând necesitatea stabilirii unor raporturi între partenerii
sociali unionali prin negocierea şi încheierea unor convenţii collective, în acelaşi timp, Comisia
fiind abilitată să dezvolte şi să adauge dialogul social. Următorii paşi au fost marcaţi de Carta
Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale, de Tratatul de la Paris,Tratatul de la Maastricht,
Tratatul de la Amsterdam82 şi cel de Nisa83.
La Thessalonic în 2003 a fost prezentat proiectul Constituţiei Europene, care mai târziu a
devenit o certitudine84, ale cărei dispoziţii au căpătat forţă obligatorie, şi au creat un adevărat
modul social european incluzând pe lângă drepturi civile, sociale şi politice şi anumite drepturi
specifice precum dreptul la o buna administrare, protecţia datelor cu caracter personal şi bioetică.
Spaţiul economic unional, s-a născut din necesitatea imperioasă de a asigura conlucrarea în
domeniul economic al ţărilor membre U.E. cu ţările membre ale Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb85. Obiectivul creării S.E.E.86 a fost realizat prin semnarea acordului de creare a SEE în
1992, acord care se referă la extinderea pieţei unice a C.E.E. la ţările AELS, adică la circulaţia
liberă a mărfurilor, a persoanelor87, a capitalurilor şi a serviciilor.

1.7 Izvoarele dreptului unional

În literatura de specialitate, nu există o clasificare unitară a izvoarelor dreptului

comunitar88, unii autori clasifică aceste surse în categorii de izvoare, cum sunt 89 Tratatele
instituind Comunităţile, dreptul derivat, dreptul internaţional, principiile generale de drept şi
respectarea drepturilor omului.
În opinia altor autori, sunt stabilite drept categorii de izvoare sau surse juridice ale
dreptului comunitar,90 Tratatele instituind Comunităţile, tratatele subsidiare, legislaţia secundară,
deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de Curtea de Justiţie. Într-o altă opinie, aceste
surse sunt categorisite astfel91: Tratate instituind Comunităţile, protocoalele, convenţii şi acte
adiţionale, tratate de modificare a acestora, acorduri ale statelor membre între ele sau cu terţe
state, acte legislative şi decizii ale instituţiilor comunitare în baza tratatelor, inclusiv decizii ale
Curţii de Justiţie, jurisprudenţa Curţii de Justiţie, principiile generale de drept derivând din
constituţiile şi legile statelor membre, din acordurile internaţionale şi din Convenţia

81
A se vedea art.118 şi 130 din Tratatul C.E.E.
82
Semnat al 2 octombrie 1997.
83
Încheiat la 11 decembrie 2000.
84
Semnată la 29 octombrie 2004 la Roma de acela 25 la state membre ale U.E., a fost adoptată cu ocazia Consiliului
European de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004.
85
Creată în baza Convenţiei de la Stockolm din 1960.
86
Constituit la 11anuarie 1984 între ţările CE şi ţările din AELS.
87
Politica privind circulaţia persoanelor străine în interiorul Comunităţilor a primit în Tratatul de la Maastricht o
reglementare prudent,diferită de cea care se referă la piaţa internă, singura competenţă comunitară având în vedere
stabilirea statelor necomunitare ai căror cetăţeni trebuie să posede viză pentru a putea circula pe teritoriul statelor
membre.
88
Nicolae Voiculescu, op.cit., p.58.
89
Jean-Victor Louis, L 'ordre juridique communitaire, Bruxelles 1990, p. 71-104.
90
Penelope Kent, European Community Law, 1992, p. 23-26.
91
David A. O. Edward, Robert C. Lane, European Community Law,Editnburgh, 1991, p. 73-74.
Europeană a Drepturilor Omului92. Nu în ultimul rând, potrivit unei alte opinii93, sursele dreptului
comunitar sunt: Tratatele constitutive, principiile generale, actele unilaterale cu forţă obligatorie.

Izvoarele principale sau originare ale dreptului unional sunt alcătuite din
instrumentele ce au creat normele juridice cu caracter constituţional pentru Comunităţi94, toate
celelalte norme fiindu-le subordonate. Izvoarele principale au fost create pe baza acordului de
voinţă al statelor member, fiind concretizate în Tratatele de constituire a Comunităţilor,
convenţiile şi protocoalele anexate acestora, în acordurile de aderare a altor state 95 la U.E., în
Tratatele de modificare ulterioară a tratatelor iniţiale, în convenţiile dintre statele membre
încheiate în contextul tratatelor originale 96, în convenţiile încheiate între statele membre şi terţe
state97.
Tratatele de constituire a Comunităţilor Europene reprezintă categoria surselor de cea
mai mare importanţă în ordinea juridică comunitară/unională actuală, întrucât este necesară
subordonarea tuturor celorlalte surse. Acestea cuprind în primul rând cele trei tratate de bază,
prin care s-au constituit Comunităţile, respectiv: Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951
(C.E.C.O.) şi Tratatele de la Roma din 25 martie 1957(C.E.E. şi C.E.EA). De asemenea,
Tratatele şi acordurile de modificare a acestora reprezintă a doua categorie din cadrul
izvoarelor principale, reflecând procesul de perfecţionare a cadrului juridic unional, în
funcţie de necesităţile impuse de evoluţiaU.E. 98
Acordurile de aderare a unor state la U.E., reprezintă cea de-a treia categorie,
respectiv Tratatul şi actul de aderare al Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii (22 ianuarie
1972), Tratatul şi actul de aderare ai Greciei (28 mai 1979); Tratatul de la Bruxelles privind
Groenlanda (13 martie 1984), Tratatul şi actul de aderare al Spaniei şi Portugaliei (12 iunie
1985)99.
Referitor la convenţiile şi protocoalele anexă, care în conformitate cu practica
internaţională din domeniul încheierii tratatelor, fac parte constitutivă din tratatele de bază, şi
reprezintă a patra categorie a surselor principale de drept unional. În legătură cu acestea, Curtea de
Justiţie100 a statuat că acestea au forţa juridică a tratatelor iniţiale101.
O situaţie diferită o reprezintă declaraţiile anexate unor tratate unionale, realizate de către toate
statele membre sau numai de către unele din acestea, astfel, Tratatul de la Maastricht cuprinde treizeci de
92
Corneliu Bârsan, Marius Eftimie, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura Hamangia, Bucureşti, 2006,
p.27.
93
Philippe Manin. L’Union Europene. Institutions ordre juridique, Nouvelle edition, Collection Etudens
Internationales, Editeur Pedone, Paris, 2005, p. 221-222.
94
Jean-Victor Louis, L 'ordrejuridique communitaire, Bruxelles, 1990, p. 71.
95
Penelope Kent, op. cit. p. 23.
96
David A. O. Edward, op. cit. p. 29.
97
Ibidem, p. 29.
98
Din rândul lor fac parte, printre altele: Tratatul de fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965), Decizia şi Tratatul de fa
Luxemburg (21 şi 22 aprilie 1970) privind modificarea unor dispoziţii financiare şi bugetare, Actul Unic European
(28 februarie 1986) şi Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) şi Tratatul de la Amsterdam (18 iunie 1997).
99
Dispoziţiile acestor documente se încorporează în tratatele constitutive.
100
Practica adoptării de convenţii şi protocoale anexă a fost extinsă prin Tratatul de la Maastricht, cuprinde 17
protocoale, precum şi prin Tratatul de la Amsterdam, toate având valoarea juridică a Tratatului.
101
Jean Boulouis, Droit institutionnel de l’Union Europeenne et des Communautes Europeennes, ed.
Montchrestuen, Paris, 1995, p. 174 şi Jean-Paul Jacque, Droit institutionnel de l’Union européene, Editeur Dalloz,
Paris, 2006, p. 217.
declaraţii, reprezentând punctul de vedere al respectivelor state faţă de anumite prevederi ale Tratatului.
Acestea nu au forţă juridică obligatorie, dar se constată din practica jurisdicţională că s-a ţinut seama
de ele în interpretarea Tratatelor de către Curtea de Justiţie, precum şi de către Consiliu şi Comisie în
activitatea desfăşurată, iar declaraţiile făcute de un singur stat sunt considerate ca neangajând restul statelor
member unionale102.
Actele comunitare supuse aprobării statelor membre sunt incluse de asemenea ca o ultimă
categorie în cadrul surselor principale103, ţinându-se cont de faptul că, din moment ce ele au fost
aprobate de către statele membre, deţin forţa juridică izvorâtă din Tratate constitutive ale Comunităţilor104.
Referitor la izvoarele secundare, în cadrul surselor derivate ale dreptului unional sunt incluse şi
actele normative elaborate de instituţiile comunitare în baza abilitării lor de către Tratatele constitutive.
Din punct de vedere numeric, acestea sunt cele mai numeroase, constituind o sursă deosebită a dreptului
unional105, de-a lungul timpului, denumirea actelor normative unilaterale care fac parte din dreptul
derivat a fost diferită în cadrul celor trei Comunităţi. Astfel, art.14 din Tratatul C.E.C.O. prevede trei
categorii de acte: decizii, recomandări şi avize. Tratatul106 C.E.E. şi Tratatul107 C.E.E.A. prevăd cinci
categorii de acte: regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.Analizate prin prisma
definirii lor de către tratate, ca şi prin prisma jurisprudenţei, apreciem că aceste tipuri de acte
normative pot fi clasificate în patru categorii108:
 deciziile generale (C.E.C.O.) şi regulamentele (CE. şi C.E.E.A.);
 recomandările (C.E.C.O.) şi directivele (CE. şi CE.E.A.)
 deciziile negenerale (C.E.C.O.) şi deciziile (CE. şi CE.E.A.);
 avizele (C.E.C.O.) şi recomandările şi avizele (CE. şi CE.E.A.).
Conform art.189 C.E., aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht, în vederea
îndeplinirii atribuţiilor lor, instituţiile unionale adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează
recomandări sau avize. Există deci, o dispoziţie legală în Tratat care prevede şi forţa juridică a fiecăreia
dintre aceste acte normative. În afara acestor categorii, mai sunt prevăzute în tratatele originare şi în alte
acte juridice, ca de exemplu, deliberări sau programe generale, acestea din urmă având mai ales un
caracter politic. Din punctul de vedere al caracterului juridic, actele unilaterale, în esenţă, trebuie să
facă parte din categoria regulamentelor, deciziilor şi directivelor. 109 Conform reglementării tratatelor iniţiale,
aceste acte juridice puteau fi adoptate doar de către Consiliul sau Comisie iar după intrarea în vigoare a
Tratatului de la Maastricht, ele pot fi adoptate împreună, de către Consiliu, Comisie şi Parlament 110 sau
de către Banca Centrală Europeană111.
102
Andréas Auer, Christine Kaddous, Les principes, fondamentaux de la Constitution, éuropéenne. (The
fundamental principles of the Europea Constitution), L.G.D.J., Paris, 2006, p.134-139.
103
Gérard Druesne, Droit de l’Union européene et politiques commuautaires, Editeur Presses Universitaires France,
P.U.F., Paris, 2006, p.198-201.
104
Philippe Manin, op. cit. p. 222.
105
În perioada 1958-1980 au fost adoptate 42.450 regulamente şi directive. La sfârşitul anului 1992 erau în vigoare
22.445 regulamente, 1.675 directive, 1.198 acorduri şi protocoale (Cf. Jean Boulouis, op. cit. p. 185 şi Philippe
Manin, op. cit. p. 226).
106
A se vedea art. 189 din Tratatul C.E.E.
107
A se vedea art. 161 din Tratatul C.E.E.A.
108
Jean Boulouis, op. cit. p. 184.
109
Philippe Manin, op. cit. p. 226.
110
A se vedea art. 189 B din Trataul de la Maastricht.
111
Tratatul de la Maastricht, în Declaraţia a 16-a anexată, prevedea ca la Conferinţa din 1996 a reprezentanţilor
guvernelor statelor membre se va examina clasificarea actelor comunitare în vederea stabilirii unei ierarhii
 Cu privire la izvoarele derivate, după cum a statuat Curtea de Justiţie, natura unui act din
această categorie nu este dată de denumirea sa, ci de conţinutul său, sens în care Curtea poate să
procedeze la recalificarea actului sau la invalidarea acestuia dacă nu s-a respectat procedura de
adoptare, conform cu natura sa reală. În cazurile în care Tratatul prevede adoptarea unui anumit tip de
act, în legătură cu un domeniu ce urmează a fi reglementat, instituţia care îl adoptă este obligată să se
conformeze. În celelalte situaţii, se lasă la latitudinea acesteia denumirea actului care va fi adoptat 112.
Totodată, conform art.190 C.E. şi practicii instituite de Curtea de Justiţie, adoptarea fiecărui act
normativ de către organele unionale trebuie să fie motivată, fiind considerată ca un viciu de formă nu
numai lipsa motivaţiei, dar şi insuficienţa acesteia113.
Regulamentele comunitare sunt acte juridice adoptate, după caz de către Consiliu, Comisie
şi/sau Parlament, Comisie şi Banca Centrală Europeană114. Regulamentele sunt cele mai
importante acte juridice ce pot fi adoptate de către institutiile U.E. deoarece acestea se aplică
integral şi obligatoriu în toate statele membre, iar aplicabilitatea lor este direct, nemaifiind
necesar să fie încorporate în alte acte normative în legislaţia naţională pentru a avea caracter
obligatoriu115. Din punctul de vedere al naturii juridice a dispoziţiilor lor, regulamentele pot fi de
bază sau de execuţie116. Astfel, regulamentele de bază sunt de competenţa exclusivă a Consiliului, iar cele
regulamentele de execuţie pot fi emanaţia şi a celorlalte organe abilitate117.
Din punct de vedere al structurii acestora, regulamentele118 au următoarele elemente esenţiale în
componenţa lor, în ceea ce priveşte regimul juridic, astfel au o aplicabilitate generală, adresându-se
tuturor subiectelor de drept din spaţiulunional; sunt obligatorii în totalitatea dispoziţiilor lor şi au o
aplicabilitate directă în toate statele membre119. Cu privire la intrarea în vigoare a regulamentelor, aceasta
este condiţionată de publicarea lor în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene120, cu data
prevăzută în textulacestora sau după douăzeci de zile de la publicare. În ceea ce priveşte domeniul
de aplicare al regulamentelor, acesta este vast, începând cu armonizarea legislaţiilor interne în scopul
creării pieţei interioare, până la stabilirea mecanismelor comunitare privind organizarea comună a pieţei
agricole şi a dispoziţiilor privind regulile de concurenţă121.
Directivele122 sunt definite ca fiind acele acte obligatorii pentru fiecare stat membru
destinatar în atingerea scopului pentru care au fost adoptate, dar care lasă la latitudinea autorităţilor
naţionale cărora le sunt adresate alegerea formei şi mijloacelor necesare pentru atingerea respectivelor
scopuri, adresându-se statelor membre, uneori tuturor, alteori doar unora dintre ele, fixând
obiectivele ce trebuie atinse, dar lăsând autorităţilor naţionale competenţa de a identifica
mijloacele de transpunere în practică. Ele permit astfel, statelor membre să aplice dreptul unional
adecvate.
112
Philippe Manin, Droit constitutionnel de l’Union européenne, Editeur Pedone, Paris, 2004, p. 111-115.
113
Actele pot fi modificare oricând de către organul care le-a emis.
114
Potrivit Tratatului de la Maastricht.
115
Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga, Organizaţiile europene şi euroatlantice, Editura Economică, Bucureşti,
2005, p.31.
116
Jean Boulouis, op. cit, p. 190.
117
Ibidem, p.190.
118
A se vedea art. 189 din Tratatul C.E.
119
Jonel Boudant, Max Gounelle, Les grandes dates de l 'Europe Communitaire, Paris 1989, p. 214.
120
A se vedea art. 191 din Tratatul C.E.
121
Ovidiu Ţinca, Ierarhia normelor de drept derivat în lumina Tratatului Constituţional al Uniunii Europene,
“Revista română de drept comunitar” nr. 3/2006, p. 18.
122
Directivele reprezintă a doua formă a legislaţiei comunitare cu efecte obligatorii.
ţinând cont de condiţiile concrete din fiecare ţară membră123. Directivele sunt actele normative
comunitare care au în conţinutul lor atât corpul recomandărilor124, cât şi corpul directivei125. Deosebirea
dintre recomandări şi directive ar consta în faptul că recomandările C.E.C.O. sunt adresate unor anumiţi
destinatari - aceştia putând fi atât statele, cât şi alţi agenţi unionali- în timp ce directivele CE. şi
C.E.E.A. pot fi adresate doar statelor membre, neputând impune obligaţii persoanelor. Spre exemplu, o
persoană care este implicată într-un proces judiciar poate însă să invoce o directivă împotriva unui stat,
indiferent dacă statul se află în calitate de patron sau de autoritate publică. Caracteristic pentru acestea
din punctul de vedere al regimului juridic este faptul că, acestea nu au forţă generală, nefiind obligatorii
decât în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins126. De asemenea, directivele nu sunt acte generale,
adresându-se doar destinatarilor avuţi în vedere chiar dacă au acelaşi conţinut general, acestea trebuie
deci, comunicate fiecărui destinatar, fşi fac parte din categoria actelor care - chiar dacă sunt publicate în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene - nu înseamnă că publicarea este o condiţie de
aplicabilitate, ea având doar valoare documentară127.
Statele destinatare au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pe plan intern pentru a aplica în
mod concret toate prevederile directivelor fără a avea posibilitatea să facă aprecieri asupra fundamentării
sau oportunităţii directivei în cauză, controlul Comisiei şi al Curţii asupra acestei situaţii fiind extreme de
riguros. Deşi nu se prevede în tratate, Uniunea impune statelor să prezinte lista tuturor măsurilor luate
pentru aplicarea directivelor, iar absenţa notificării sau prezentarea incompletă a acesteia constituie o
neîndeplinire a obligaţiilor rezultate din dreptul unional, apreciindu-se că, directivele au mai ales un rol
de armonizare a legislaţiilor statelor membre128.
Deciziile129reprezintă măsuri administrative, direct aplicabile ce se adresează unui stat
membru ori unei persoane fizice sau juridice, fiind mijlocul legal prin care instituţiile unionale
pot ordona ca un caz individual să fie soluţionat într-un anumit fel. Acestea sunt caracterizate prin
faptul că nu sunt de aplicabilitate generală, ele adresându-se unor destinatari precişi, desemnaţi sau
identificaţi, de regulă, conform articolului final al acestora 130, deosebindu-se deci, în acest fel de
regulament, acesta fiind un act impersonal. Decizia poate să se adreseze unor subiecte de drept diferite
de state, în special în cazurile privind concurenţa comercială unională, când se adresează
îndeosebi operatorilor economici, impunându-se subiecţilor cărora le sunt adresate unele obligaţii sau
aplicarea de sancţiuni131. Cu privire la intrarea lor în vigoare, deciziile trebuie notificate destinatarului,
lipsa comunicării atrăgând neintrarea lor în vigoare132, lipsa notificării neducând la nevaliditatea acestora,
ci doar la situaţia de a fi inopozabile, chiar dacă au fost publicate în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene. Mai mult, deciziile trebuie motivate în mod clar şi pertinent, iar cele care se

123
Ibidem, p.19.
124
A se vedea art. 14 din Tratatul C.E.C.O.
125
A se vedea art. 189 din tratatul C.E. şi art. 161 din Tratatul C.E.E.A.
126
Augustin Fuerea, Roxana-Mariana Popescu, Unele considera’ii privind accesul cetăţeanului european la justiţia
comunitară, “Revista română de drept comunitar” nr. 3/2006, p. 32.
127
Jean Boulouis, op. cit. p. 192.
128
Philippe Manin, op. cit., p. 233.
129
Cu privire la reglementarea deciziilor, a se vedea art. 14 din Tratatul C.E.C.O., art. 189 din Tratatul CE. şi art.161
din Tratatul C.E.E.A.
130
Ibidem , p.228.
131
Nu se impune completarea lor cu măsuri de aplicare luate la nivelul statului.
132
Michel Borgetto, Jean-Jacques Dupeyroux, Robert Lafore, Rolande Rolella, Droit de la sécurité sociale,
Editeur Dalloz, Paris, 2005, p. 218-220.
bazează pe o practică constantă, pot fi motivate şi sumar 133, fiind obligatorii în totalitatea lor pentru
destinatarii acestora134.
Avizele şi recomandările reprezintă măsuri legale ce permit instituţiilor Uniunii Europene
să-şi prezinte punctele de vedere în faţa statelor membre sau chiar a persoanelor fizice şi juridice,
fără ca acestea să fie obligate să se conformeze soluţiei propuse de administraţiaunională.
Avizele sunt oferite atunci când instituţiilor U.E. li se cere să-şi exprime poziţia faţă de o situaţie
curentă sau într-un caz particular apărut pe teritoriul unui stat membru, în timp ce recomandările
pot fi date şi din proprie iniţiativă. Semnificaţia reală a opiniilor şi recomandărilor este de natură
morală şi politică, nefiind adoptate prin procedura legislativă obişnuită, ci reprezentând doar
poziţia instituţiei de la care emană. Totodată, avizele prevăzute în Tratatul C.E.C.O şi recomandările
din Tratatele C.E. şi C.E.E.A. se caracterizează prin faptul că nu au forţă juridică obligatorie, ele
neimpunând obligaţii pentru statele membre şi nefiind supuse controlului jurisdicţional. Există însă şi
alte acte denumite avize care au un alt statut juridic şi care au deci o anumită forţă juridică. Este situaţia
avizelor date de Comisie în cazul procedurii pentru neîndeplinirea obligaţiilor rezultând din tratate şi al
avizelor C.E.C.O. în domeniul programelor de investiţii al întreprinderilor siderurgice şi miniere, precum
şi în cazul unor avize ale Consiliului şi Parlamentului, situaţii în care jurisdicţia trebuie să procedeze la
clarificarea acestora şi să facă distincţie între cele care reprezintă simple opinii şi cele care impun o
conduită obligatorie statelor membre135.
Prin izvoarele complementare ale dreptului unional înţelegem principiile generale de drept
şi acordurile internaţionale. Principiile generale de drept nu sunt prevăzute de Tratatelele
constitutive ca surse ale dreptului unionale, însă mai apoi tratatele ulterioare au prevăzut
posibilitatea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de a putea apela la princiile generale comune
statetor membre, în vederea stabilirii unor responsabilitaţi membrilor U.E.
În literature de specialitate au fost formultate mai multe opinii 136 cu privire la clasificarea
principiilor generale de drept, deoarece aceastea au un conţinut complex în funcţie de
apartenenţa lor la sistemele juridice ale statelor membre, ale sistemelor juridice clasice comune
statelor membre sau la principiile proprii comunităţilor europene. Astfel, sunt avute în vedere:
principiile clasice ale dreptului, principiile generale commune dreptului statelor membre ale
U.E., principiile privind natura comunitaţilor sau a U.E., principiile respectării drepturilor
democratice şi a drepturilor fundamentale ale omului.
Principiile clasice ale dreptului reprezintă regulile generale care au în vedere valorile
esenţiale ale dreptului şi ale justiţiei, lor supunându-se atât ordinea juridică a statelor membre
U.E., cât şi ordinea juridică137.
Principiile generale comune dreptului statelor membre sunt prevăzute şi de Tratatele
constitutive referitoare la responsabilitatea extracontractuală, fiind aplicabile atunci când

133
Ovidiu Ţinca, Ierarhia normelor de drept derivat în lumina Tratatului Constituţional al Uniunii Europene,
“Revista română de drept comunitar” nr. 3/2006, p. 19.
134
Conform Tratatului de la Maastricht, pot fi adoptate decizii comune de către Parlament şi Consiliu, care intră în
vigoare la data fixată sau în cea de-a douăzecia zi de la publicare, în afara cazurilor când este necesară modificarea.
Se acordă şi Băncii Centrale Europene dreptul de a adopta decizii, ea putând hotărî publicarea lor. A se vedea art.
108 A din Tratatul C.E.
135
Jean Boulouis, op. cit. p.198.
136
Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.88-100.
137
Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., principiile clasice ale dreptului sunt: dreptul la apărare, buna-credinţă,
administrarea corectă a actului de justiţie, recunoaştrerea şi respectarea dreptului dobândit, neretroactivitatea actelor
administrative.
reglementările unionale sunt deficitare sau când aplicarea lor se impune pentru o mai bună
argumentare a interpretărilor C.J.U.E138.
Principiile privind natura Comunităţilor sau a U.E. identificate ca aplicabile de C.J.U.E. au
în vedere principii privind repartizarea atribuţiilor între instituţiile şi organizaţiile U.E., cum
sunt: principiul echilibrului instituţional, principiul atribuirii de competenţe sau principiul
autonomiei instituţionale relative. De asemenea, în această categoriei mai pot fi incluse şi
principiile ce stau la baza raportului dintre dreptul unional şi dreptul naţional al statelor membre,
cum este principiul priorităţii dreptului U.E. sau principiul aplicării directe a dreptului U.E. Nu în
ultimul rând, includem în această categorie şi princiile care stau la baza repartizării
competenţelor dintre U.E. şi statele membre, constând în principiul subsidiarităţii şi principiul
proporţionalităţii139.
Nu în ultimul rând, Uniunea Europeană poate încheia acorduri internaţinale în virtutea
personalităţii sale juridice, dându-i dreptul să-şi asume obligaţii, pentru a-şi atinge scopurile şi
obiectivele pentru care a fost creată încă prin Tratatele constitutive. Acordurile astfel încheiate
sunt superioare dreptului derivat şi subordinate Tratatelor constitutive, fiind instrumente de
realizare a obiectivelor Tratatelor.

Funcționarea Uniunii Europene. Instituții Unionale

1. De la uniunea economică la cea politică

Uniunea Europeană este o uniune economică și politică unică în lume, care reunește 28 de
țări europene și acoperă aproape tot continental. Organizația care va deveni UE a fost creată în
perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial. În prima etapă, s-a pus accent pe
consolidarea cooperării economice: țările implicate în schimburi comerciale devin
interdependente din punct de vedere economic și astfel se evită riscul izbucnirii unui nou
conflict. Astfel, în 1958, a luat naștere Comunitatea Economică Europeană (CEE) care, inițial,
a contribuit la intensificarea cooperării economice între șase țări: Belgia, Germania, Franța,
Italia, Luxemburg și Țările de Jos. De atunci, s-au alăturat alte 22 de țări, ceea ce a dus la crearea
unei imense piețe unice (denumită și piața internă), care continuă să se dezvolte pentru a-și
valorifica întregul potențial.

138
Menţionăm următoarele: dreptul la apărare, egalitatea în privinţa reglementărilor economice, răspundere
extracontractuală pentru daunele cauzate actelor normative, confidenţialitatea corespondenţei dintre avocat şi
clientul său, etc.
139
Iniţial Tratatele constitutive semnate ȋn 1950 nu au conţinut principiile referitoare la respectarea drepturilor
democrative și a drepturilor fundamentale ale omului, fiind identificate de C.J.U.E. la presiunea unor instanţe
naţionale, cu trimitere la principiile consecrate de către Consiliul Europei.
 Ceea ce a început ca o uniune pur economică a evoluat treptat, devenind o organizație care
acționează în numeroase domenii de politică, de la schimbări climatice, protecția mediului și
sănătate, la relații externe, securitate, justiție și migrație. Această schimbare s-a reflectat în
modificarea, în 1993, a numelui Comunității Economice Europene (CEE), care a devenit
Uniunea Europeană (UE).
2. Stabilitate, o monedă unică, mobilitate și creștere
De mai bine de jumătate de secol, continentul european se bucură de pace, stabilitate și
prosperitate. Populația sa trăiește la standarde ridicate și beneficiază de o monedă europeană
comună, euro. Peste 340 de milioane de cetățeni UE din 19 țări folosesc euro ca monedă proprie
și se bucură de avantajele pe care le oferă. Au dispărut controalele la frontierele dintre statele
membre, iar cetățenii pot circula liber pe aproape tot continentul. De asemenea, le este mult mai
ușor să se stabilească, să muncească și să călătorească în alte țări din Europa. Toți cetățenii UE
au dreptul și libertatea de a alege statul membru în care doresc să lucreze, să studieze sau să își
petreacă anii de pensie. Fiecare țară membră trebuie să le acorde cetățenilor din Uniune exact
același tratament ca și propriilor cetățeni în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, prestațiile
sociale și impozitele.
Principalul motor economic al UE este piața unică. Aceasta permite libera circulație a
bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor. UE își propune să exploateze această resursă
imensă și în alte domenii, precum piețele energiei, cunoașterii și capitalului, pentru a le oferi
beneficii maxime cetățenilor europeni.
3. Instituții transparente și democratice
UE face în continuare eforturi pentru ca instituțiile sale să fie mai transparente și mai
democratice. Deciziile sunt luate în cel mai transparent mod posibil și luând în considerare
interesele cetățenilor.
Parlamentul European, ai cărui membri sunt aleși prin vot direct, a fost învestit cu noi
prerogative, iar parlamentele naționale joacă acum un rol mai important, participând la procesul
decizional alături de instituțiile europene.
UE respectă și principiul democrației reprezentative: cetățenii săi sunt reprezentați
direct la nivelul Uniunii în Parlamentul European, în timp ce statele membre sunt
reprezentate în Consiliul European și în Consiliul Uniunii Europene.
Cetățenii europeni sunt încurajați să contribuie la viața democratică a Uniunii
exprimându-și opiniile cu privire la politicile UE pe parcursul elaborării acestora sau sugerând
îmbunătățiri ale reglementărilor și politicilor în vigoare. Inițiativa cetățenească europeană le
oferă cetățenilor posibilitatea de a se implica și mai mult în politicile care le afectează viața. De
asemenea, pot depune plângeri și adresa întrebări cu privire la aplicarea dreptului UE.
4. Implicațiile UE în lume
a. Comerț
Uniunea Europeană este cel mai mare bloc comercial din lume, cel mai mare exportator de
produse și servicii la nivel mondial și cea mai mare piață de import pentru peste 100 de țări.
Liberul schimb între statele membre a fost unul dintre principiile care au stat la baza creării UE.
Acesta este posibil datorită pieței unice. În afara frontierelor sale, Uniunea este hotărâtă să
continue eforturile și în direcția liberalizării comerțului mondial.
b. Ajutor umanitar
UE s-a angajat să sprijine victimele dezastrelor naturale și provocate de om în întreaga lume și
ajută anual peste 120 milioane de persoane. Alături de statele sale membre, UE este cel mai mare
donator de ajutor umanitar din lume.
c. Diplomație și securitate
UE joacă un rol important la nivel diplomatic și face eforturi pentru a promova stabilitatea,
securitatea, democrația, libertățile fundamentale și statul de drept la nivel internațional.

5. Caracterizarea Uniunii Europene

UE reprezintă o entitate unică, nefiind un stat federal, cum sunt Statele Unite ale
Americii, deoarece statele membre ale UE reprezintă națiuni suverane și independente. De
asemenea UE nu este pur și simplu o organizație interguvernamentală ca și ONU – Organizația
Națiunilor Unite, deoarece statele member ale Uniunii pun în comun o parte a suveranițăților,
obținând o mai mare putere/forță/influență colectivă, decât dacî ar acționa individual.
Statele membre ale UE pun suveranitatea lor în comun prin adoptarea unor decizii
comunela nivelul instituțiilor comune, cum este de exemplu Parlamentul Uniunii, care este ales
de cetățenii unionali/cetățenii Uniunii Europene, de exemplu Consiliul European și Consiliul
care, ambele reprezintă guvernele naționale.
Parlamentul Uniunii/Consiliul European/Consiliul iau decizii pe baza propunerilor
Comisiei Europene, care reprezintă interesele Uniunii Europene în ansamblul. Totodată nucleul
UE îl reprezintă cele 27 de state membreși cetățenii acestora! Astfel prin punerea în comun a
suveranității, în mod practice se înțelege că statele member ale UE deleagă anumite puteri de
decizie unor instituții commune, cum sunt Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul,
pe care ele însele le-au creat, astfel încât deciziile cu privier la problemele specific de interes
comun, să poată fi adoptate democratic, la nivel European. Prin urmare putem afirma că UE se
află între sistemul complet federal, (ex, SUA) și sistemul unic de cooperare dintre guverne,
specific ONU.

6. Realizările Uniunii Europene de la înființarea sa în 1950 și pînă în prezent

a. piața unică – pentru produse și servicii, acoperă teritoriu a 27 de state member a UE, și
creează mediul propice pentru peste 500 de milioane de cetățeni liberi.
b. moneda unică – moneda EURO, importanța la nivel global și care face piața unică mai
puternică și mult mai stabile.
c. UE este unul dintre cei mai mari furnizori de programe de dezvoltare și ajutor și asistență
umanitară de pe Glob.
d. depune eforturi în etapa actuală pentru ieșirea Europei din actuala criză economică, fiind în
prima linie în lupta împotriva schimbărilor climatice și a consecințelor acestora.
e. UE intenționează continuarea extinderii și în consecință, ajută țările învecinate să se
pregătească pentru aderare.
f. crearea unei politici externe comune, care va avea o contribuție semnificativă la extinderea
valorilor europene la nivel Mondial.
 În concluzie, realizările sau dezideratele UE au în vedere că succesul acestor “ambiții”
depinde de capacitatea de a adopta decizii eficae și promte și de a le pune în aplicare în mod
adecvat!

7. Tratatele Comunităților Europene - actualei Uniuni Europene

a. Tratatul privind Comunitatea Econimcă a Cărbunelui și Oțelului – (CECO), 1951
Paris, încheiat între 6 state: Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg
b. Tratatul privind înființarea Comunității Economice Europene -(CEE), 1957 Roma,
încheiat de: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda
c. Eutatom – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, (1957) Roma, încheiat de:
Franța, Italia, Țările Benelux-ului, Republica Federală Germană
d. Tratatul de Maastrcht, semnat în 1992, în vigoare din 1993, a consacrat pentru prima
dată cetățenia Uniunii Europene și a înființat actuala Uniune Europeană
e. Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007, în vigoare din 2009, a adus modificări de bază
din punct de vedere constituțional
Uniunea Europeană are la bază statul de drept! Astfel încît fiecare acțiune a acesteia are la
bază negocierea și adoptarea Tratatelor Uniunii, într-un mod democratic, voluntar, de către
toate cele 27 de state membre. Tratatele unionale sunt dezbătute, negociate, acceptate, semnate
de către toate statele membre și apoi, ratificate, transpuse în dreptul intern de către Parlamentele
naționale sau transpuse prin intermediul referendumului.
Tratatele unionale stabilesc:
-obiectivele unionale
-normele specifice funcționării instituțiilor Uniunii
-procesele decizionale
-relația dintre Uniunea Europeană și statele membre, state membre sau cu statele membre
Tratatele unionale au fost din când în când modificate, în vederea reformării instituțiilor,
dar și pentru a-i atribui UE noi domenii de activitate. Astfel, ultimul Taratat semnat este
Tratatul de la Lisabona, în vigoare de la 1 ianuarie 2009, care a modificat Tratatele de bază
existente ale Uniunii.
De asemenea, Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul un
uniunii economice și monetare- TSCG, reprezintă un tratat interguvernamental semnat în
2012, de către toate statele unionale, mai puțin de Republica Cehă și Regatul Unit al Marii
Britanii, în vigoare din 1 ianuarie 2013, în toate cele 26 de state, încheindu-se procesul de
ratificare. Deși nu este un tratat al UE, ci un tratat interguvernamental, intenția UE este de-al
include în legislația acesteia, fiind creat pentru:
a. a promova disciplina bugetară
b. a consolida coordonarea politicilor economice
c. a îmbunătăți guvernanța în zona euro (ex. În prezent, 17 state membre ale UE folosesc
moneda euro ca monedă națională!).

8. Scurtă istorie a Tratatelor Unionale

În 1950 ministrul de externe francez, Robert Schuman a propus reunirea industriilor
cărbunelui și oțelului din Europa de Vest. Ideile sale au fost reluate în 1951 în Tratatul de la
Paris privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.
 Începând cu 1951 și până în prezent, Uniunea Europeană a actualizat și completat
permanent în mod sistematic Tratatele, asigurând în acest fel o politică și un proces decizional
eficiente!
Tratatul de la Paris - prin care s-a instituuit Comunitatea Europeană a Cărbunelul și
Oțelului, CECO, semnat la 18 aprilie 1951, în vigoare din 1952, a expirat în 2002. (Existența
Tratatului CECO 1952-2002).
Tratatul de la Roma – prin care au fost instituite Comunitatea Economică Europeană
CEE și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice EURATOM, semnate la 25 martie 1957, în
vigoare din 1958.
Actul Unic European AUE – a fost semnat în 19886, și este în vigoare din 1987, cu
deosebita însemnătate de a fi modificat Tratatul CEE, deschizând calea către realizarea PIEȚEI
UNICE!
Tratatul privind Uniunea Europeană TUE – sau Tratatul de la Maastricht, semnat la
data de 7 februarie 1992, fiind în vigiare din 1993, are marele merit de a fi instituit următoarele:
a. aactuala Uniune Europeană
b. i-a acordat Parlamentului European mai multă putere decizională
c. a adăugat noi domenii politice de colaborare.
Tratatul de la Amsterdam - semnat în 1992, aflat în vigoare din 1999, a modificat
tratatele anterioare.
Tratatul de la Nisa – semnat la data de 26 februarie 2001, în vigoare din 2003, a
simplificat sistemul instituțional al UE, pentru a putea lucra eficient după noul val de aderări din
anul 2004.
Tratatul de la Lisabona – semnat la 13 decembrie 2007, în vigoare din 2009 a adus
următoarele schimbări:
a. a simplificat metodele de lucru și regulile de votare
b. a creat funcția de președinte a Consiliului European
c. a introdus structuri noi cu scopul de a face UE un actor mai puternic pe scena
mondială!

9. Caracteristicile sistemului instituţional unional

Actuala construcţie unională reprezintă o entitate unică atât prin procesul de integrare al
statelor membre care stă la baza construcţie unionale, prin caracteristicile sale specifice, cât şi
prin sistemul său instituţional, distinct de al altor organizaţii internaţionale, aşa cum sunt ele
reglementate de dreptul internaţional public. Aşa cum era de aşteptat, instituţiile Comunităţilor
Europene au evoluat, fiind create iniţial după modelul specific dreptului intern public, în ceea ce
cunoaştem azi sub denumirea de instituţiile unionale, cu sarcina de a asigura aplicarea Tratatelor
unionale. Motiv pentru care, instituţiile unionale au la dispoziţie mijloace juridice, materiale,
financiare, sociale şi politice, în scopul realizării obiectivelor unionale, activitatea acestora
sprijinindu-se pe administraţie şi pe funcţia consultativă, din ce în ce mai mult.
Într-o altă ordine de idei, precizăm că instituţiile U.E. şi repartizarea funcţiilor acestora nu
corespunde structurii specifice unui stat şi nici nu funcţionează după modelul clasic al separării
puterilor în stat, deoarece U. E. nu este un stat şi nici nu tinde spre o astfel de construcţie statală.
De aceea, încercând să comparăm activitatea instituţiilor unionale cu activitatea instituţiilor
naţionale, credem că o astfel de comparaţie nu este corectă şi nici nu poate descrie activitatea
instituţională unională reală, deoarece instituţiile unionale au la baza organizării şi funcţionării
lor, mai mult o separare a intereselor legitime decât o separare a puterilor, iar deciziile pe care le
iau sunt mai degrabă rezultatul negocierilor intense în cadrul instituţiilor. Faptul că, în cadrul
construcţiei U.E. s-a adoptat o structură de putere cvadripartită, şi nu tripartită tradiţională, ca în
cazul statelor, dă notă o anume filozofie a ideii şi a construcţiei unionale, aceea de a realiza o
armonizare a voinţei statelor membre cu voinţa cetăţenilor unionali şi cu eficacitatea acţiunii
unionale, în sens larg instituţiile posedă, fiecare în parte, un fundament specific, politic şi social,
care exprimă o legitimitate proprie.
Instituţiile unionale reprezintă instrumente cu rol de promovare a obiectivelor sale, de
protecţie a intereselor cetăţenilor săi şi ale statelor membre, activitatea acestora fiind guvernată
de principiile consacrate de Tratate, dar şi deduse din literatura de specialitate pe baza practicii
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Cadrul instituţional este unic prin unitatea de acţiune a
instituţiilor în realizarea obiectivelor unionale cât şi prin diversitatea procedurilor utilizate cu
acest scop

10. Principiile specifice funcţionării instituţiilor unionale

Principiul autonomiei instituţionale presupune ca în baza cooperării loiale, U.E. şi statele
membre să se respecte şi să se sprijină reciproc în realizarea obiectivelor prevăzute de Tratate,
pentru îndeplinirea obligaţiilor care le revin sau care rezultă din actele instituţiilor europene,
statele membre putând adopta orice măsură în acest sens. De asemenea, instituţiile unionale nu
deţin personalitate juridică, acesta revenind doar U.E. ca şi organizaţie internaţională, însă
potrivit principiului autonomiei, acestea pot fi investite cu personalitate juridică, ele putând
dispune liber în anumite domenii de acţiune, cum sunt posibilitatea de a-şi adopta regulamentul
interior şi de a-şi organiza propria funcţionare, în vederea îndeplinirii atribuţiilor pentru care au
fost create, posibilitatea de a-şi nominaliza funcţionarii, de a-şi stabili sediul, etc.
Principiul echilibrului instituţional reprezintă separarea puterilor unionale pe instituţii şi
colaborarea acestora, iar nerespectarea oricărei a dintre dispoziţiile legale privind atribuirea de
competenţe, este sancţionabilă. Prin urmare, ca parte componentă a echilibrului instituţional,
această separare a puterilor interzice de principiu, ca instituţiile unionale să delege ori să
transfere competenţa atribuită prin Tratate altei instituţii unionale, organ sau organism unional.
Totodată, parte a principiului echilibrului instituţional o reprezintă şi colaborarea, cooperarea
dintre instituţiile U.E., aspect materializat prin participarea mai multor instituţii U.E., de pe
poziţii independente la elaborarea normelor juridice unionale, fără ca nici o instituţie unională să
poată împiedica exercitarea de către o altă instituţie a atribuţiilor conferite acesteia prin Tratate.
Dacă potrivit principiului competenţelor de atribuire considerăm competenţele instituţiilor
unionale ca fiind limitate, atunci conform echilibrului instituţional, putem vedea aceste
competenţe ca fiind şi exclusive, în ideea că instituţiile U.E. nu pot renunţa la exercitarea
competenţelor atribuite prin transferarea lor altei instituţii sau altui organ extern al U.E.
Principiul atribuirii de competenţe presupune că U.E. acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de către statele membre semnatare ale Tratatelor, în scopul
realizării obiectivelor stabilite prin acestea, astfel statele unionale transferă prin voinţa lor
proprie, competenţe U.E. în vederea realizării obiectivelor, iar dacă o competenţă nu este
atribuită în mod expres, rezultă că aceasta aparţine statelor membre. Astfel, fiecare instituţie
unională acţionează în limitele atribuţiilor conferite de Tratate, potrivit procedurilor, condiţiilor
şi scopurilor prevăzute de acestea, prin urmare toate actele emise sau adoptate de acestea în
exercitarea atribuţiilor proprii, se impun a fi fundamentate pe articolele din Tratate, cu privire
atât la natura actului, cât şi a conţinutului şi a procedurii aplicării lui. Doar în situaţii
excepţionale când nu există temeiul legal pentru adoptarea unui act unional, jurisprudenţa
C.J.U.E. a decis în mod repetat că, se poate soluţiona o astfel de situaţie, prin identificarea, în
termeni echivalenţi şi completarea dispoziţiilor pentru realizarea unui obiectiv unional, iar în
situaţia în care există mai multe dispoziţii care pot fi considerate drept fundament pentru
adoptarea unui act, atunci vor fi avute în vedere în ansamblu toate aceste reglementări.

11. Valorile și obiectivele UE

Uniunea Europeană își propune urmatoarele OBIECTIVE:

1. să promoveze pacea, valorile europene și bunăstarea cetățenilor săi
2. să ofere libertate, securitate și justiție fără frontiere interne
3. să asigure o dezvoltare durabilă bazată pe o creștere economică echilibrată și pe
stabilitatea prețurilor, să mențină o economie de piață deosebit de competitivă care să
favorizeze ocuparea integrală a forței de muncă și progresul social și să protejeze mediul
4. să combată excluziunea socială și discriminarea
5. să încurajeze progresul tehnic și științific
6. să consolideze coeziunea economică, socială și teritorială și solidaritatea între statele
membre
7. să respecte diversitatea culturală și lingvistică a popoarelor sale
8. să creeze o uniune economică și monetară a cărei monedă să fie euro.

Valorile UE sunt comune tuturor statelor membre, într-o societate în care au întâietate toleranța,
justiția, solidaritatea și combaterea discriminării.
Aceste VALORI sunt parte integrantă din modul european de viață:
1. Demnitatea umană
Demnitatea umană este inviolabilă. Trebuie să fie respectată și protejată și constituie baza
propriu-zisă a drepturilor fundamentale.
2. Libertatea
Libertatea de mișcare le dă cetățenilor dreptul de a se deplasa și stabili în mod liber pe teritoriul
Uniunii. Libertățile individuale, cum ar fi respectul față de viața privată, libertatea de gândire,
libertatea religioasă, libertatea de întrunire, dreptul la informație și libertatea de exprimare, sunt
protejate de Carta drepturilor fundamentale a UE.
3. Democrația
Funcționarea Uniunii se întemeiază pe democrația reprezentativă. Statutul de cetățean european
implică și exercitarea unor drepturi politice. Fiecare cetățean adult din UE are dreptul de a
candida și de a vota la alegerile pentru Parlamentul European, fie în țara de reședință, fie în țara
de origine.
4. Egalitatea
Egalitatea presupune drepturi egale în fața legii pentru toți cetățenii. Principiul egalității între
femei și bărbați stă la baza tuturor politicilor europene și reprezintă piatra de temelie a integrării
europene. Se aplică în toate domeniile. Principiul plății egale pentru muncă egală a fost integrat
în tratatul din 1957. Deși mai există încă inegalități, UE a făcut progrese semnificative.
5. Statul de drept
Uniunea Europeană este întemeiată pe statul de drept. Tot ce face UE se bazează pe tratate,
asupra cărora au convenit toate statele membre, în mod voluntar și democratic. Dreptul și justiția
sunt protejate de un organism judiciar independent. Țările membre au conferit competență
judiciară definitivă Curții Europene de Justiție, ale cărei hotărâri trebuie respectate de toată
lumea.
6. Drepturile omului
Drepturile omului sunt protejate de Carta drepturilor fundamentale a UE. Acestea includ dreptul
de a nu fi discriminat pe motive de sex, origine etnică sau rasială, religie sau convingeri,
handicap, vârstă sau orientare sexuală, dreptul la protecția datelor cu caracter personal și dreptul
de a obține acces la justiție.
CONCLUZIE:
Aceste obiective și valori reprezintă temelia pe care s-a construit UE și sunt consfințite prin
Tratatul de la Lisabona și Carta drepturilor fundamentale a UE.
În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace ca recompensă pentru susținerea unor cauze
majore precum pacea, reconcilierea, democrația și drepturile omului în Europa.

CARACTERISTICILE SISTEMULUI INSTITUŢIONAL UNIONAL

Actuala construcţie unională reprezintă o entitate unică atât prin procesul de integrare al statelor
membre care stă la baza construcţie unionale, prin caracteristicile sale specifice, cât şi prin
sistemul său instituţional, distinct de al altor organizaţii internaţionale, aşa cum sunt ele
reglementate de dreptul internaţional public. Aşa cum era de aşteptat, instituţiile Comunităţilor
Europene au evoluat, fiind create iniţial după modelul specific dreptului intern public, în ceea ce
cunoaştem azi sub denumirea de instituţiile unionale, cu sarcina de a asigura aplicarea Tratatelor
unionale. Motiv pentru care, instituţiile unionale au la dispoziţie mijloace juridice, materiale,
financiare, sociale şi politice, în scopul realizării obiectivelor unionale, activitatea acestora
sprijinindu-se pe administraţie şi pe funcţia consultativă, din ce în ce mai mult.
Într-o altă ordine de idei, precizăm că instituţiile U.E. şi repartizarea funcţiilor acestora nu
corespunde structurii specifice unui stat şi nici nu funcţionează după modelul clasic al separării
puterilor în stat, deoarece U. E. nu este un stat şi nici nu tinde spre o astfel de construcţie statală.
De aceea, încercând să comparăm activitatea instituţiilor unionale cu activitatea instituţiilor
naţionale, credem că o astfel de comparaţie nu este corectă şi nici nu poate descrie activitatea
instituţională unională reală, deoarece instituţiile unionale au la baza organizării şi funcţionării
lor, mai mult o separare a intereselor legitime decât o separare a puterilor, iar deciziile pe care le
iau sunt mai degrabă rezultatul negocierilor intense în cadrul instituţiilor 140. Faptul că, în cadrul
construcţiei U.E. s-a adoptat o structură de putere cvadripartită, şi nu tripartită tradiţională, ca în
cazul statelor, dă notă o anume filozofie a ideii şi a construcţiei unionale, aceea de a realiza o
armonizare a voinţei statelor membre cu voinţa cetăţenilor unionali şi cu eficacitatea acţiunii
unionale, în sens larg instituţiile posedă, fiecare în parte, un fundament specific, politic şi social,
care exprimă o legitimitate proprie.
Instituţiile unionale reprezintă instrumente cu rol de promovare a obiectivelor sale, de protecţie a
intereselor cetăţenilor săi şi ale statelor membre, activitatea acestora fiind guvernată de
principiile consacrate de Tratate, dar şi deduse din literatura de specialitate pe baza practicii
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Cadrul instituţional este unic prin unitatea de acţiune a
instituţiilor în realizarea obiectivelor unionale cât şi prin diversitatea procedurilor utilizate cu
acest scop141.

Principiile specifice funcţionării instituţiilor unionale

Principiul autonomiei instituţionale presupune ca în baza cooperării loiale, U.E. şi statele

membre să se respecte şi să se sprijină reciproc în realizarea obiectivelor prevăzute de Tratate,
pentru îndeplinirea obligaţiilor care le revin sau care rezultă din actele instituţiilor europene,
statele membre putând adopta orice măsură în acest sens. De asemenea, instituţiile unionale nu
deţin personalitate juridică, acesta revenind doar U.E. ca şi organizaţie internaţională, însă
potrivit principiului autonomiei, acestea pot fi investite cu personalitate juridică, ele putând
dispune liber în anumite domenii de acţiune, cum sunt posibilitatea de a-şi adopta regulamentul
interior şi de a-şi organiza propria funcţionare, în vederea îndeplinirii atribuţiilor pentru care au
fost create, posibilitatea de a-şi nominaliza funcţionarii, de a-şi stabili sediul, etc.
Principiul echilibrului instituţional reprezintă separarea puterilor unionale pe instituţii şi
colaborarea acestora, iar nerespectarea oricărei a dintre dispoziţiile legale privind atribuirea de
competenţe, este sancţionabilă. Prin urmare, ca parte componentă a echilibrului instituţional,
această separare a puterilor interzice de principiu, ca instituţiile unionale să delege ori să
transfere competenţa atribuită prin Tratate altei instituţii unionale, organ sau organism unional.

140
Cătălin Andruş, Dreptul Uniunii Europene, ed a II-a curs universitar, ed. SITECH, Craiova, 2014, p.153-155.
141
De exemplu, Consiliul European este instituţia care reprezintă statele membre la cel mai înalt nivel, fără a avea
funcţii legislative, Comisia Europeană reprezintă interesul general al U.E., Parlamentul European este reprezentantul
popoarelor statelor membre, Consiliul este acea instituţie care reprezintă interesele guvernelor statelor membre, şi nu
în ultimul rând, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene veghează la respectarea reglementărilor unionale, a intereselor
şi valorilor unionale, cu precizarea de a nu uita că şi jurisprudenţa acesteia are un rol însemnat în crearea dreptului.
Totodată, parte a principiului echilibrului instituţional o reprezintă şi colaborarea, cooperarea
dintre instituţiile U.E., aspect materializat prin participarea mai multor instituţii U.E., de pe
poziţii independente la elaborarea normelor juridice unionale, fără ca nici o instituţie unională să
poată împiedica exercitarea de către o altă instituţie a atribuţiilor conferite acesteia prin Tratate.
Dacă potrivit principiului competenţelor de atribuire considerăm competenţele instituţiilor
unionale ca fiind limitate, atunci conform echilibrului instituţional, putem vedea aceste
competenţe ca fiind şi exclusive, în ideea că instituţiile U.E. nu pot renunţa la exercitarea
competenţelor atribuite prin transferarea lor altei instituţii sau altui organ extern al U.E.
Principiul atribuirii de competenţe142 presupune că U.E. acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de către statele membre semnatare ale Tratatelor, în scopul
realizării obiectivelor stabilite prin acestea, astfel statele unionale transferă prin voinţa lor
proprie, competenţe U.E. în vederea realizării obiectivelor, iar dacă o competenţă nu este
atribuită în mod expres, rezultă că aceasta aparţine statelor membre. Astfel, fiecare instituţie
unională acţionează în limitele atribuţiilor conferite de Tratate, potrivit procedurilor, condiţiilor
şi scopurilor prevăzute de acestea, prin urmare toate actele emise sau adoptate de acestea în
exercitarea atribuţiilor proprii, se impun a fi fundamentate pe articolele din Tratate, cu privire
atât la natura actului, cât şi a conţinutului şi a procedurii aplicării lui 143. Doar în situaţii
excepţionale când nu există temeiul legal pentru adoptarea unui act unional, jurisprudenţa
C.J.U.E. a decis în mod repetat că, se poate soluţiona o astfel de situaţie, prin identificarea, în
termeni echivalenţi şi completarea dispoziţiilor pentru realizarea unui obiectiv unional, iar în
situaţia în care există mai multe dispoziţii care pot fi considerate drept fundament pentru
adoptarea unui act, atunci vor fi avute în vedere în ansamblu toate aceste reglementări.

Consiliul European

Consiliul European144 poate fi denumit ca structură supranaţională, înfiinţată în vederea unei mai
bune cooperari politice, la nivel înalt, între statele membre. Instituţia în discuţie nu a fost
prevăzută în Tratat, apărând ca o necesitate pentru a nu se ajunge la un blocaj instituţional la care
se ajunsese din cauza Compromisului de la Luxemburg145 dar şi pentru faptul că miniştrii de

142
Mai mult, principiul atribuirii de competenţă are caracter ireversibil, cel puţin pe perioada cât un stat este
membru al U.E, şi nu doreşte să se retragă, deoarece o comunitate dotată cu atribuţii proprii şi cu puteri reale născute
dintr-o limitare de competenţă sau de transfer de atribuţii de la state la Comunitate; transfer ce se realizează de la
state, din ordinea lor juridică, internă, în favoarea Uniunii, priveşte drepturile şi obligaţiile care corespund
dispoziţiilor Tratatului şi antrenează o limitare definitivă a drepturilor lor suverane.
143
A se vedea art.13 din T.U.E.
144
Cătălin Andruş, Dreptul Uniunii Europene, ed a II-a curs universitar, ed. SITECH, Craiova, 2014, p.157-162.
145
Compromisul de la Luxemburg, la care s-a ajuns în ianuarie 1966, a pus capat aşa-numitei crize a "scaunului gol",
declanşată când Franţa a refuzat să-şi ocupe locul în Consiliu începand cu iulie 1965. Compromisul a reprezentat o
recunoaştere a dezacordului existent pe de o parte, între cei care, atunci când era în joc un interes naţional major,
doreau ca membrii Consiliului să facă tot ce le statea în putinţă într-o perioadă de timp rezonabilă pentru a găsi
soluţii pe care să le poată adopta toate părţile fără să-şi încalce interesele reciproce, şi Franţa, pe de altă parte,
care susţinea continuarea discuţiilor până se va ajunge la un acord în unanimitate. Ulterior, alte state membre s-au
externe nu mai reuşeau să coordoneze singuri lucrările Consiliului de Miniştri, mai ales că din
1970 aveau atribuţii şi în domeniul cooperării politice europene, structură de armonizare
incipientă a politicilor externe a statelor membre, paralele însă cu instituţiile comunitare 146.
Apariţia instituţiei a fost rezultatul unui proces istoric, formându-se pe cale neconvenţională, ca
urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern. Existenţa Consiliului European
avea să fie reglementată, ulterior, prin art. 2147 din Actul Unic European, şi mai târziu prin
Tratatul de la Maastricht litera D148.
În evoluţia sa, instituţia în discuţie a parcurs mai multe etape, şi anume:
 prima etapa – întâlnirile în cadrul Conferinţelor dintre anii 1961 şi 1974
Astfel, în perioada menţionată au fost organizate, de către şefii de state şi de guverne ai ţărilor
membre ale Comunităţilor Europene, o serie de întâlniri periodice, în cadrul diferitelor conferinţe
la nivel înalt, cu accent pe caracterul interguvernamental al Comunităţilor Europene, pentru a
satisface interesele politice ale marilor personalităţi ale vremii. Însă, este adevărut că, înca din
primii ani ai funcţionării Comunităţii Economice Europene, s-a simtit nevoia unor discuţii la cel
mai întalt nivel, cu privire la problemele comunitare cu care se confruntau statele membre, dar
mai ales cu privire la cooperarea politică în cadrul Comunităţilor europene. Întalnirile din această
perioadă au avut un caracter neregulat, deoarece aveau loc numai cînd era necesar sau dacă
exista un caracter politic mai mult sau mai puţin evident. Astfel, primele reuniuni la nivel înalt
ale şefilor de stat sau de guvern au loc în februarie şi iulie 1961, la Paris, respectiv la Bonn, fiind
mai mult reuniuni informale ale liderilor Comunităţii. Întalnirea de la Haga, din 1969, organizată
la cererea noului preşedinte francez Georges Pompidou 149, care va da un nou impuls construcţiei
comunitare, relansând-o pe baza binecunoscutei idei de extindere, de aprofundare şi dezvoltare,
ajungându-se la un acord cu privire la admiterea Regatului Unit al Marii Britanii în Comunitate
şi a iniţiat cooperarea în domeniul politicii externe. Spre deosebire de întalnirile mentionate,

raliat punctului de vedere francez, iar Compromisul nu a împiedicat Consiliul să adopte hotărâri în conformitate cu
Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene, care prevede în nenumărate situaţii votul cu majoritate calificată.
De asemenea, nu i-a impiedicat pe membrii Consiliului să-şi continue eforturile de a apropia punctele de vedere
înaintea luării unei decizii de către Consiliu.
146
Chiar dacă Belgia, Luxemburg şi Olanda s-au opus înfiinţării Consiliului European, din cauza temerii că un asftel
de for ar putea contraveni principiilor fondatoare ale Comunităţilor, într-un final au fost convinse de importanţa
proiectului comunitar şi de responsabilitatea statelor pentru a da direcţie acestui proiect.
147
Potrivit art.2 Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre şi preşedintele Comisiei
Comunităţilor Europene. Aceştia sunt asistaţi de către miniştrii afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei.
148
Potrivit art.D din Tratatul de la Maastricht, Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte
orientările politice generale ale acesteia, reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi
preşedintele Comisiei. Aceştia sunt asistaşi de ministrii afacerilor externe ai statelor membre şi de un membru al
Comisiei. Consiliul European se întruneşte cel puţin de două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern
al statului membru care deţine preşedinţia Consiliului. Consiliul European prezintă Parlamentului European un
raport după fiecare reuniune, precum şi un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune.
149
Georges Jean Raymond Pompidou, nascut la data de 5 iulie 1911 la Montboudif, Cantal, decedat la data de 2
aprilie 1974 la Paris, a fost un om politic francez. Dupa Charles de Gaulle, el va deveni preşedintele celei de a
cincea Republici Franceze pe perioada de la 20 iunie 1969 până la moartea sa.
altele nu au marcat cu nimic evoluţia Comunităţilor, spre exemplu reuniunea de la Copenhaga
din 1973, organizată în perioada crizei petroliere, însa care nu a condus la solidaritatea dorită în
acele circumstante, fapt ce a condus la ezitări în privinţa unui acord în vederea unei acţiuni
comune faţă de problema dezbătută la acea întalnire, şi anume preţul petrolului. Aceste întalniri
la nivel înalt au fost considerate speciale faţă de întâlnirile miniştrilor, regrupând şefii de stat sau
de govern, abordând mai multe domenii de activitate, de la afacerile propriu-zise ale
Comunităţilor, până la cooperarea în domeniul politicii externe.
 a doua etapă – Consiliul European dintre anii 1974 si 1987
Odată cu întalnirea de la Paris, din decembrie 1974, la iniţiativa preşedintelui francez Valery
Giscard d’Estaing, va marca sfârşit sistemului întâlnirilor din cadrul conferinţelor şi se va
conveni la o nouă politică necesara, ca urmare a crizei scaunului gol150 şi a problemelor
economice. Noul sistem propus la această întalnire la nivel înalt, oferea o serie de avantaje în
raport cu cel anterior, cum ar fi avantaje legate de reuniuni ale şefilor de state şi de guverne, care
vor fi periodice şi care vor avea loc de cel puţin de trei ori pe an sau ori de câte ori este nevoie;
este inaugurată denumirea de Consiliu European; atât membrii Comisiei, cât şi preşedintele
acesteia, pot participa la reuniuni; sunt stabilite obiectivele instituţiei şi rolul ei cu privire la
cooperarea politică. Astfel, între anii 1975 şi 1987 reuniunile Consiliului European au putut lua
decizii cu privire la evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor Europene. Printre deciziile luate în
acest interval de timp amintim comprimisul faţă de contribuţia britanică la bugetul Comunitţăilor
europene; crearea Sistemului monetar european; reluarea proiectului de Uniune Europeană, fapt
ce va anunţa Actul Unic European; aderarea de noi state la Comunităţiile Europene: Spania,
Portugalia şi Grecia. La acel moment, Consiliul European nu dispune de nicun temei juridic prin
Tratate, însă rolul său de a spori construcţia europeană se va oberva în urmatorii ani. Astfel,
reuniunea de la Fontainbleu din 1984 reuşeşte să deblocheze situaţia prin adoptarea unor măsuri
în agricultură şi în domeniul bugetar, dar şi prin însărcinarea unui comitet care să prezinte
propuneri şi idei pentru îmbunătăţirea funcţionării cooperării europene dintre statele membre.
Rezultatul nu s-a lasat aşteptat, astfel cu ocazia Consiliului European de la Milano din 1985 se
dezbate raportul acelui comitet şi se decide cu majoritate de voturi, convocarea unei conferinţe
interguvernamentale cu privire la revizuirea tratatelor, cu precadere la funcţionarea instituţiilor
comunitare, libera circulaţie, politica externa şi securitate comună.
 a treia etapa – Oficializarea Consiliului European prin Actul Unic European
Adoptarea Actului Unic European vine ca un rezultat al lucrărilor Conferintei
interguvernamentale şi intra în vigoare la 1 iulie 1987, act ce reuneşte într-un singur document
modificările aduse Tratatelor comunitare şi un text referitor la cooperarea în domeniul politicii
externe. Actul Unic European conferă Consiliului European un temei juridic, oficializându-i
150
Criza scaunului gol reprezintă perioada celui de-al doilea semestru al anului 1965 cînd, din cauza divergenţelor
legate de trecerea la voturi cu majoritate calificată şi abandonarea votului cu unanimitate în materia stabilirii
preţurilor la produsele agricole, Franţa şi-a retras reprezentanţii din toate reuniunile comunitţăilor europene timp de
şase luni, locul rămânând gol. Acest fapt s-a soluţionat printr-un compromis numit şi Compromisul de la Luxemburg
din ianuarie 1966, când Franţa acceptând trecerea la votul cu majoritate calificată, cu amendamentul ca atunci când
ar fi fost în joc o problemă care vizează interesul naţional al unui stat membru, votul să fie dat cu unanimitate, iar
statul în cauză să aibă drept de veto.
existenţa dar anunţând şi membrii ce îl vor alcîtui. Ulterior, Consiliul adoptă o serie de orientări
marcante pentru evoluţia comunitară, cum ar fi reforma finanţării Comunităţiilor Europene sau
moderarea dezbaterilor ce privire la ceea ce va deveni, în anul 1992, Tratatul asupra Uniunii
Europene, încheiat la Maastricht.
 a patra etapa – Institutionalizarea Consiliului European prin Tratatul de la Maastricht
Prin Tratatul de la Maastricht se stabileste o uniune bazată pe un pilon comunitar extins, care
abordează crearea unei uniuni economice şi monetare şi a doi noi piloni, politica externă şi
securitatea comună şi cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne. Acest tratat aduce un
plus Consiliului European deoarece evidenţiază rolul instituţiei, acela de a da Uniunii
impulsurile necesare, definind orientările politice generale ale Uniunii. Nu în ultimul rând,
acelaşi text evidenţiază instituirea unor relaţii mai strânse cu Parlamentul European, prin
prezentarea de către Consiliul European a unui raport adresat Parlamentului în urma fiecărei
reunion, cât şi a unui raport anual scris cu privire la progresele înregistrate de Uniunea
Europeană. În sfârşit, prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European devine o instituţie a
Uniunii Euroepene care simbolizează însăşi unitatea instituţională.
 a cincea etapa – Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa
Cu ocazia Consiliului European de la Amsterdam din iunie 1997 au fost soluţionate şi ultimile
chestiuni restante, pentru ca odată intrat în vigoare la data de 1 mai 1999, Tratatul de la
Amsterdam să precizeze cu exactitate competenţele Consiliului European în materie de politică
externă şi de securitate comuna151. Începând cu anul 1999, Consiliul European începe un proces
de reformă, ce va avea în vedere în mod special extinderea Uniunii Europene.
Astfel, după întalnirile de la Helsinki din decembrie 1999, Goteborg din iunie 2001 şi Barcelona
din martie 2002, în care se dezbat atent aceste teme, Consiliul European se întruneşte în iunie
2002 la Sevilla şi aprobă măsurile concrete aplicabile, fără ca Tratatele să sufere vreo modificare,
cu privire la pregătirea, desfăşurarea şi acţiunile ulterioare lucrărilor Consiliului European152.
 ultima etapa – Consiliul European devine o instituţie
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatelor existente intra in vigoare la 1 decembrie 2009
şi vine ca urmare la Consiliului European din iunie 2007, atunci când s-a ajuns la un acord
asupra unei conferinţe interguvernamentale, convocată în vederea modificarii Tratatelor
existente. Acest tratat acorda Consiliului European statutul de instituţie, ceea ce implica faptul că
acesta face obiectul tuturor dispoziţiilor aplicabile institutţilor Uniunii Europene. În calitate de
instituţie nouă, Consiliul European adoptă propriul regulament de precedură, care prevedea şi o

151
A se vedea art.13 din T.U.E., potrivit căruia Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale
politicii externe şi de securitate comună, inclusiv în ceea ce priveşte chestiunile având implicaţii în material
apărării. Consiliul European stabileşte strategiile comune care vor fi puse în aplicare de către Uniune, în domeniile
în care statele membre au interese comune importante.
152
Declaraţia nr.22 anexa la Actul final al Tratatului de la Nisa – 26 februarie 2000 – „Incepand cu 2002, La
Bruxelles la avea loc o reuniune a Consiliului European pe parcursul fiecarei presedentii. De la data la care Uniunea
Europeana va avea optsprezece membri, toate reuniunile Consiliului European vor avea loc la Bruxelles”
preşedenţie stabilă cu un preşedinte ales de către membrii săi, pentru doi ani şi jumatate, mandat
ce poate fi doar o singură dată reinnoit. Consiliul European 153 sta la baza tuturor deciziilor majore
care sunt adoptate de către Uniunea Europeană, pentru a face fata provocarilor interne si
internationale cu care aceasta se confruntă, în domeniul economic, financiar şi monetar, al
extinderii, al cooperarii pentru dezvoltare şi al relaţiilor internaţionale.
Consiliul European este instituţie oficială a Uniunii Europene care reuneşte şefii de stat sau de
guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene, preşedintele Comisiei Europene 154 şi
preşedintele Consiliului European, la întruniri participând şi Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate 155, însă fără putere decizională. Întrunirile
Consiliului European sunt prezidate de către preşedintele sau/şi au loc cel puţin de 4 ori pe ani, la
sediul central al Consiliului Uniunii Europene de la Bruxelles. Deşi Consiliul European nu are
nicio putere legislativă oficială, acesta este investit cu definirea strategiilor şi priorităţilor
politicilor generale pe care Uniunea ar trebui să le abordeze. Prin acest dublu rol pe care
Consiliul European îl deţine, se pot observa atribuţiile conferite acestuia, şi anume, ajută
Uniunea Europeană cu impulsuri necesare, pentru ca aceasta să se dezvolte şi aduce în prim plan
orientările ăi priorităţile politice generale, fără a exercita funcţii legislative, conduce la derularea
procedurilor de revizuire ordinară156 şi de revizuire simplificată157 cu privire la Tratatele de
înfiinţare şi funcţionare ale Uniunii Europene.
Consiliul European158 identifică interesele strategice ale Uniunii, stabileşte obiectivele şi
defineşte orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv în ceea ce
priveşte chestiunile având implicaţii în materie de apărare, luând deciziile necesare. În cazul în
care evoluţia internaţională o impune, preşedintele Consiliului European convoacă o reuniune
extraordinară a Consiliului European pentru a defini liniile strategice ale politicii Uniunii în
raport cu această evoluţie. Totodată, Consiliul elaborează politica externă şi de securitate
comună, adoptând deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe baza
orientărilor generale şi a liniilor strategice definite de Consiliul European. Consiliul şi Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate asigură unitatea, coerenţa
şi eficienţa acţiunii Uniunii. Politica externă şi de securitate comună este pusă în aplicare de
Înaltul Reprezentant şi de statele membre, utilizând mijloacele naţionale şi ale Uniunii.

153
Acesta ocupa un rol strategic în procesul de dezvoltare al Uniunii, care i-a fost atribuit prin Tratatul de la
Maastricht şi a fost confirmat prin Tratatul de la Lisabona.
154
Propune cu majoritate Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei şi numeşte
Comisia Europeană. A se vedea art .17 (7) şi 18 din T.U.E.
155
A se vedea art .18 din T.U.E., potrivit căruia Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul
președintelui Comisiei, numește Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură.
156
A se vedea art. 48 din T.U.E., potrivit căruia Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia
poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire a Tratatelor, care pot viza, printre altele, fie extinderea, fie reducerea
competențelor atribuite Uniunii prin Tratate, şi sunt transmit Consiliului European de către Consiliu și se notifică
parlamentelor naționale.
157
Cu privire la procedurile de revizuire simplificate, Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau
Comisia poate prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parțială, a dispozițiilor părții a treia
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, privind politicile și acțiunile interne ale Uniunii.
158
A se vedea art.26 din T.U.E.
Presedintele Consiliului European este ales de către membrii acestuia pe baza unui mandat
oficial de doi ani şi jumatate, cu opţiunea de a fi reînoit o singură data. Funcţia de preşedinte este
aleasă cu majoritate calificată din partea membrilor Consiliului European. Printre atribuţiile 159
preşedintelui, menţionăm următoarele:
 prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
 asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu
preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
 acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European;
 prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.
Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea
externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce
atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, neputând exercita un mandat naţional. Totodată Preşedintele Consiliului European
asigură la nivelul său şi în aceasta calitate, reprezentarea externă a Uniunii Europene în probleme
referitoare la politica externă şi de securitate comună.

Consiliul sau Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene reprezintă forul în cadrul căruia se reunesc miniştrii din statele
membre ale Uniunii Europene, pentru a implementa şi a adopta acte legislative, dar şi pentru a
coordona politicile comunitare. Instituţia a apărut pentru prima dată în cadrul Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, purtând denumirea de Consiliul Special de Miniştri, înfiinţată
pentru a contrabalansa Înalta Autoritate, ce deţinea puterea executivă supranaţională, actual
Comisie Europeană. 
Consiliul original avea puteri limitate, potrivit cărora problemele legate de cărbune şi oţel
aparţineau Înaltei Autorităţii, acordul Consiliului fiind necesar numai asupra deciziilor din afara
celor două domenii, prin urmare, Consiliul examina numai activitatea Înaltei Autorităţi, pentru ca
în 1957, prin Tratatele de la Roma să i-a naştere alte două noi comunităţi, care să funcţioneze
împreună cu ele două noi comitete create, Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice şi
Consiliul Comunităţii Economice Europene.  În 1965, Consiliul a fost lovit de criza scaunului
gol, din cauza dezacordurilor dintre preşedintele francez Charles de Gaulle şi propunerile
agricole ale Comisiei, Franţa ajunge sa boicoteze toate şedinţele Consiliului, aspect care a oprit
lucrările Consiliului până la momentul soluţionării impasului, în anul următor de prin
Compromisul de la Luxemburg160.

A se vedea art. 9 B din Tratatul de la Lisabona.

159

160
Potrivit Tratatului de fuziune din 1967, Consiliul Special de Miniștri și Consiliul celor două comunităţi au fost
unite într-un singur consiliu, cel al Comunităților Europene.
În anul 1993, Consiliul a adoptat numele de Consiliul Uniunii Europene, după înfiinţarea Uniunii
Europene prin Tratatul de la Maastricht, Tratatul consolidează funcţionarea Consiliului,
adăugând mai multe elemente interguvernamentale în cadrul celor trei piloni comunitari. Cu
toate acestea, în acelaşi timp, Parlamentul şi Comisia au fost întărite în interiorul pilonul
comunitar, pentru a reduce capacitatea Consiliului de a acţiona în mod independent, astfel,
Consiliul Uniunii Europene se comporta ca una din cele două camere ale legislativului Uniunii
Europene, cealalta camera fiind Parlamentul European. Totodată, Consiliul Uniunii Europene şi
Parlamentul European deţin puterea bugetară, ba chiar având un control mai mare faţă de
Parlamentul European asupra coordonării macroeconomice şi politicii externe.
Cu privire la componenţa Consiliului Uniunii Europene, acesta are în alcatuirea sa câte un
reprezentant la nivel ministerial din fiecarui stat membru al Uniunii Europene. Compoziţia
reuniunilor Consiliului Uniunii Europene variază în funcţie de problemele abordate la momentul
întâlniilor. Din punct de vedere juridic, Consiliul Uniunii Europene reprezintă o singură entitate,
practice însă, acesta este împărţit în mai multe formaţiuni distincte ale Consiliului 161. Fiecare
configuraţie a instituţiei în discuţie are în subordine câte un domeniu diferit, şi este compusă din
miniştri din fiecare guvern de stat respunsabili pentru respectivele domenii. Catedra fiecărei
configuraţii în parte a Consiliului este deţinută de membrul din partea statului care deţine
preşedinţia. În prezent, există zece formaţiuni, printer care menţionăm:
- Afaceri Generale (CAG) – Consiliul Afaceri Generale coordonează activitatea Consiliului,
pregăteşte reuniunile Consiliului European şi se ocupă de problemele pe care le traversează
formaţiunile Consiliului Uniunii Europene. Tot acesta, în colaborare cu Comisia Europeană,
asigură coerenţa şi continuitatea lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului; statele membre,
aflate la preşedenţia Consiliului, iau toate masurile necesare pentru organizarea şi buna
desfaşurare a lucrarilor Consiliului.
- Afaceri Externe (CAE) – Consiliul Afaceri Externe este aflat sub conducerea mai degraba a
Înaltului Reprezentant, decât a preşedinţiei Consiliului şi gestionează politica externă şide
securitate comună, politica de securitate şi apărare comună, comerţul şi dezvoltarea acestuia.
- Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin) – Consiliul Afaceri Economice si Financiare este
compus din miniştrii economiei şi de finanţe din statele membre ale Uniunii Europene,
ocupându-se în mod principal cu problemele care privesc situaţiile economice şi financiare din
zona euro, alcătuit dintr-un grup de miniştrii ai căror state membre au adopta moneda Euro.
- Agricultură şi Pescuit  (Agrifish) – In componenşa acestui Consiliu se regăsesc miniştrii statelor
membre care au în subordine agricultura şi pescuitul, aspectele ce se dezbat în cadrul
formaţiunilor, sunt cele legate de politica agricolă comună, politica comună în domeniul

161
Art. 16 alin. 6 T.U.E. – „ Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor formațiuni, lista acestora fiind adoptată în
conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Consiliul Afaceri Generale asigură
coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului. Acesta pregătește reuniunile Consiliului European și
urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu
Comisia. Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice
stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii.”
pescuitului, silvicultura, agricultura ecologică, siguranţa alimentelor şi a furajelor, seminţelor,
pesticidelor.
- Justiţie şi afaceri interne (JAI) – Această configuraţie reuneşte miniştrii de justiţie şi miniştrii
de interne din statele membre.
- Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori (EPSCO) – Componenţa
configuraţie este bazată pe ministrii ce au sub conducerea lor ocupărea forţei de muncă, protecţia
socială, protecţia consumatorilor, sănătatea şi protecţia drepturilor consumatorilor
- Competitivitate (COCOM) – Configuraţa a fost creată în iunie 2002 prin fuziunea a trei
configuraţii anterioare, piaţa internă, industria şi cercetarea. În funcţie de punctele de pe ordinea
de zi, această formaţiune este compusă din miniştrii responsabili pentru domenii cum ar fi
afacerile europene, industrie, turism şi de cercetarea ştiinţifică. Odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeana a dobândit competenţe şi în materie de spaţiu,
aşadar politica spaţială a fost atribuită Consiliului de Competitivitate.
- Transport, Telecomunicaţii şi Energie (TTE) –a fost creatî în iunie 2002, prin fuziunea a trei
politici, compoziţia variază în funcţie de elementele specifice de pe ordinea sa de zi şi se
întruneşte aproximativ o dată la fiecare două luni.
- Mediu (ENVI) – Formaţiune ce este compusaă din miniştrii de mediu, care se întâlnesc de patru
ori pe an.
- Educaţie, Tineret, Cultură şi Sport (EYC) – Formaţiune compusă de domenii cum sunt:
educaţia, cultura, tineretul, alcătuită din miniştrii din domeniul sportului, se întruneşte de trei sau
patru ori pe an.
Pe langa aceste Consilii Speciale, mai exista şi Comitetul Politic şi de Securitate (COPS) ce
reuneşte ambasadorii statelor membre, pentru a monitoriza acele situaţii internaţionale şi pentru a
defini anumite aspect din cadrul Politicii de Securitate şi de Apărare Comună, în special în
situaţii de criză. Consiliul European este similar cu şi configuraţie cu cea a Consiliului Uniunii
Europene, funcţionand într-un mod asemănător, însă fiind compus din lideri naţionali, şefi de
guvern sau de stat, având propriul preşedinte162. 
Cu privire la preşedinţia Consiliului, aceasta nu reprezintă o simplă poziţie sau post, fiind
deţinută de guvernul unui stat membru, la fiecare şase luni, aceasta se roteşte între state, într-o
ordine prestabilită de către membrii Consiliului, care să permită fiecărui stat să prezideze
organismul163. Astfel, Consiliul se întruneşte în diferite configuraţii, prin urmare componenţa
acestuia poate suferi modificări în funcţie de problematica pusă în dezbatere, iar persoana care
asigură preţedinţia Consiliului va fi întotdeauna membrul trimis de statul care deţine
preşedinţia. De asemenea, un delegat din următoarea Preşedinţie asistă, membrul care

162
Scopul acestui organismului este acela de a da un impuls Uniunii Europene, preocupându-se de problemele
majore, cum ar fi numirea președintelui Comisiei Europene care ia parte la reuniunile organismului.
163
Începând cu anul 2007, deși numai unul deține în mod oficial președinția pentru perioada normală de șase luni,
trei state membre cooperează pe parcursul celor optsprezece luni pe o agendă comună.
prezidează, şi poate lua conducerea dacă este solicitat 164, rolul preşedinţiei nu este doar
administrativă165, ci şi politică166. De asemenea, presedentia167 joacă un rol distinct în
reprezentarea Consiliului în cadrul Uniunii Europene dar şi pe plan internaţional.
Referitor la atribuţiile Consiliului Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europeane are printre
competenţe şi adoptarea actele normative de drept unional şi atribuţia de a conferi Comisiei
obligaţiile de executare a normelor stabilite de Consiliu, acesta fiind principalul organism
legislativ al Uniunii Europene; coordonează politica economică generală a statelor membre;
reprezintă Uniunea Europeană şi încheie în numele acesteia, acorduri internaţionale cu alte state
sau organizaţii internaţionale; alături de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene
formează autoritatea bugetară care adoptă bugetul Uniunii; adoptă deciziile necesare pentru
definirea şi punerea în aplicare a politicii externe şi de securitate comună, nu în ultimul rând,
coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsuri pentru buna cooperare poliţienească şi
juridică în domeniul penal.
Cu privire la sistemul de vot al Consiliului Uniunii Europene168, acesta hotărăşte cu majoritate
calificată, doar dacă Tratatele nu dispun altfel. Votarea este anunţată de către preşedinte iar
pentru ca un proiect de act legislativ să treacă de votare, trebuie atinse trei criterii distincte, şi
anume:
 50 % +1 – pentru propunerile venite din partea Comisiei Europene, sau 67% - pentru
celelalte cazuri din membrii Consiliului;
 74 % din totalul numarului de voturi;
 62 % din populaţia Uniunii Europene – criteriu verificat numai dacă vreun membru al
Consiliului îl cere să fie verificat.
Precizăm că, în privinţa votului majoritar calificat nu se aplică regula egalităţii, ci regula votului
ponderat, potrivit căreia fiecare stat membreu deţine un anumit număr de voturi în funcţie de
importanţa politică, economică, teritorială şi demografică. Cel din urmă Tratat, Tratatul de la
Lisabona a prevăzut o schimbare de vot începând cu data de 1 noiembrie 2014, şi anume
majoritatea calificată va fi obţinută cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând 15
dintre state şi reprezentând state ce întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii Europene169.
164
Exista însa şi excepţii, cum ar fi în cazul Consiliul Afacerilor Externe, care a fost prezidat de Înaltul Reprezentant
de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
165
Din punct de vedere administrative, este responsabilă pentru procedurile și organizarea activității Consiliului în
timpul mandatului său, incluzând şi citarea Consiliului Uniunii Europene în vederea unor întalniri.
166
Din punct de vedere politic, are rolul de a rezolva cu succes problemele dezbatute în cadrul Consiliului, incluse
pe ordinea de zi a Consiliului, comunicarea acesteia se face cu 14 zile înainte de data şedinţei şi bineinteles
conducerea sedinţelor.
167
Presedenţiile Consiliului Uniunii Europene în perioada 2014 – 2020 sunt: Grecia (ianuarie-iunie 2014), Italia
(iulie-decembrie 2014), Letonia (ianuarie-iunie 2015), Luxemburg (iulie-decembrie 2015), Ţările de Jos (ianuarie-
iunie 2016), Slovacia (iulie-decembrie 2016), Malta (ianuarie-iunie 2017), Regatul Unit (iulie-decembrie 2017),
Estonia (ianuarie-iunie 2018), Bulgaria (iulie-decembrie 2018), Austria (ianuarie-iunie 2019), România (iulie-
decembrie 2019) şi Finlanda (ianuarie-iunie 2020).
168
Consiliul este alcătuit din miniştrii din statele membre ce fac obiectul discuţiei.
169
Desi majoritatea membriilor Consiliului sunt membrii unui partid politic la nivel naţional, poate chiar şi la nivel
European, Consiliul este alcătuit pentru a reprezenta statele membre ale Uniunii Europene, şi nu interesele partidelor
Comisia Europeană

Comisia Europeană170 reprezintă organismul executiv al Uniunii, derivând din una din cele 5
instituţii create în sistemul supranaţional al Comunităţilor Europene, a funcţionat încă din 1951
sub denumirea de Înaltă Autoritate în cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului,
suferind modificări în timp, în privinţa competenţelor şi a componenţei, implicand cele trei
Comunităţi.
Prima Comisie Europeană, denumită Înalta Autoritate a fost un organism executiv
supranaţional171, deşi în anul 1958 Tratatul de la Roma instituie două noi comunităţi, şi anume
Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, organele
administrative ale celor două iau denumirea de comisii172 şi nu de Înaltă Autoritate. Cele trei
organisme, denumite colectiv executivele europene, au coexistat până în iulie 1967, când intră în
vigoare Tratatul de fuziune, ce le combinat într-o singură administraţie sub preşedenţia lui Jean
Rey. Comisia Rey, cum mai este denumită, a finalizat un important obiectiv, şi anume uniunea
vamală a Comunităţilor în 1968, susţinând pentru un Parlament European mai puternic, ales
direct de cetăţenii comunităţii.
Viitoarele comisii, Malfatti şi Mansholt care au urmat, au militat pentru realizarea unei cooperări
monetare şi pentru prima extindere a Uniunii Europene către nord. O data cu extinderea, Comisia
a crescut ca numar de membri, care sub conducerea lui Orteli s-a confruntat cu o primă situaţie
de instabilitate internaţională economic173. Comisia Europeana, a fost construită, înca din faze
incipiente, să poată acţiona ca o autoritate supranaţională, independentă de guvernele naţionale.
În privinţa componenţei şi al statutului membrilor săi, Comisia Europeană poate fi considerată
un guvernul unional, calificările aduse acestui organ a fost diverse, de-a lungul timpului, de la
accepţiunea lui Charles de Gaulle, care susţinea ca această instituţie este doar secretariatul în
Europa Patriilor, până la susţinerea variantei de guvern federal într-un stat federal european,
cum Wlater Hallstein declara, Comisia avea ca scop principal acela de a asigura fiecarei
Comunităţi, identitatea sa proprie, punand în valoare interesele comunitare mai presus de
interesele statelor membre.
Prin Tratatul de la Nisa se prevede că, atunci când numarul statelor membre depăşeşte 18,
fiecare stat să trimită un comisar, iar când numarul va depăşi 27 de state membre, acestea să
trimită prin rotaţie comisarii174. Modificările operate de Tratatul de la Lisabona prevăd, începand

politice.
170
Cătălin Andruş, Dreptul Uniunii Europene, ed a II-a curs universitar, ed. SITECH, Craiova, 2014, p.173-179.
171
În activitate din data de 10 august 1952, la Luxemburg.
172
Primele comisii au fost conduse de Louis Armand din partea Euroatom, respectiv Walter Hallstein din partea
Comunităţii Economice Europene.
173
Reprezentarea externă a Comunităţii a facut un pas înainte o dată cu alegerea ca preşedinte al Comisiei, a lui Roy
Jenkins, acesta devenind ulterior primul preşedinte care participa la Summitul G8 din partea Comunităţii.
174
Pânaâă la data de 31 octombrie 2014, Comisia a fost compusă din câte un resortisant al fiecarui stat membru,
inclusiv preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii europene.
cu 1 noiembrie 2014, ca instituţia Comisiei să aibă în componenţă un numar de membri
corespunzător cu doua treimi din numarul statelor member, acţionând ca o autoritate
independentă supranationala separata de guvernele naţionale, fiind descrisă ca fiind singurul
organism plătit să gândească European, membrii sunt propusi de guvernele statelor membre,
câte unul din partea fiecareia, cu obligaţia să funcţioneze independent şi neutru fără să fie
influenţaţi de guvernele care îi numesc.
Legat de procedura de numire a Comisiei, în termen de şase luni de la alegerea membrilor
Parlamentului European, şefii de state şi de guverne ai statelor membre cad de acord asupra
numelui viitorului preşedinte al Comisiei, care împreună cu guvernele statelor membre,
desemnează celelalte persoane pe care intenţionează să le numească drept membrii ai Comisiei.
De asemenea, preşedintele şi membrii Comisiei desemnaţi potrivit procedurii de mai sus, sunt
supuşi spre aprobare Parlamentului European iar după aprobare, preşedintele şi ceilalţi membri ai
Comisiei sunt numiţi de Consiliu European. De asemenea, membrii Comisiei Europene, numiţi
pentru o perioadă de cinci ani, au posibilitatea ca mandatul lor să fie reînnoit, mandatul
preşedintelui Comisiei fiind tot de cinci ani.
Din punct de vedere politic, Comisia răspunde în faţa Parlamentului European, care are
posibilitatea să o demită prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Preşedintele Comisiei este
figura cea mai proeminentă a Uniunii Europene, cea mai mediatizată persoană din angrenajul
instituţional comunitar. Nu este de mirare, aşadar, că toate comisiile care au funcţionat până în
prezent au purtat numele preşedinţilor lor – de exemplu – Comisia Jenkins, Comisia Thorn,
Comisia Delors, Comisia Santer, Comisia Prodi, Comisia Barroso. Teoretic, preşedintele
Comisiei are rol administrativ şi protocolar, reprezentând Comisia în faţa celorlalte instituţii
comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii. Influenţa preşedintelui poate fi însă, în practică, destul
de mare, fapt demonstrat de perioada Delors, şi confirmat prin modificarea Regulamentului
intern al Comisiei, prin care sunt recunoscute largi puteri discreţionare preşedintelui în atribuirea
sarcinilor în interiorul instituţiei şi în revizuirea acestora. Continuând pe linia acestei orientări,
Tratatul de la Nisa a întărit rolul preşedintelui Comisiei europene în raport cu ceilalţi comisari: el
defineşte orientările politice şi organizarea internă a Comisiei, asigurând coerenţa, eficacitatea şi
colegialitatea acţiunilor acesteia şi numeşte vicepreşedinţii Comisiei. Vicepreşedinţii, în număr
de opt, sunt desemnaţi de către preşedinte, dintre comisari175.
Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al
Comunităţii, nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni de la nici un guvern şi de la nici un alt
organism. Independenţa membrilor Comisiei reprezintă o obligaţie şi pentru statele membre, în
sensul că fiecare dintre ele se angajează să respecte această independenţă şi să nu caute să-i
influenţeze pe membrii Comisiei în execuţia sarcinilor lor. Pe durata exercitării funcţiilor lor,
membrii Comisiei nu pot să exercite vreo activitate profesională, remunerată sau nu.

175
Vicepreşedinţii au ca rol suplinirea preşedintelui atunci când împrejurările o cer.
Mandatul membrilor Comisiei încetează la expirarea mandatului propriu-zis, prin deces,
demitere, demitere individuală176 sau de bloc177. În cazul decesului, demisiei sau demiterii unui
membru, Consiliul, cu votul unanim, fie va hotărî înlocuirea celui în cauză cu o altă persoană
pentru durata de mandat care a mai rămas de executat, fie, în situaţiile în care mandatul se
apropie de final, va decide că nu mai este cazul să facă o astfel de înlocuire. Dacă preşedintele
Comisiei a decedat sau şi-a dat demisia, înlocuirea lui pentru restul de mandat este obligatorie.
Demiterea unui membru al Comisiei se hotărăşte de către Curtea de Justiţie în situaţiile în care se
constată că persoana în cauză şi-a încălcat obligaţiile asumate la preluarea funcţiei, nu mai
îndeplineşte condiţiile necesare pentru exercitarea mandatului sau a comis o faptă de
culpabilitate gravă.
Membrii Comisiei se bucură de privilegiile şi imunităţile înscrise în Protocolul cu privire la
privilegiile şi imunităţile Comunităţilor europene din anul 1965, printer care menţionăm
imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor comunitare, care se
poate extinde şi după încetarea funcţiilor comunitare, în concordanţă cu menţinerea
responsabilităţilor de către foştii funcţionari sau agenţi comunitari; scutire de impozite naţionale
asupra salariilor şi altor sume băneşti acordate de comunităţi. Componenţa Comisiei Europene
este structurata în jurul celor 28 de comisari europeni, care formeaza Colegiul Comisiei, fiecare
având în subordine câte un cabinet alcătuit din funcţionari administrativi, specialişti. Totodată,
Comisia, ca şi instituţie, cuprinde direcţiile generale178 care sunt conduse de membrii aceştia,
asemănătoare ministerelor din guvernele nationale.
Referitor la atribuţiile Comisiei europene precizăm în primul rând, iniţiativa legislativă, potrivit
căreia instituţia formulează propuneri, recomandări şi avize pe această linie, iniţiază dezvoltarea
legislaţiei comunitare, făcând propuneri legislative Parlamentului şi Consiliului Uniunii
Europene, trebuie să ţină seama de principiul subsidiarităţii, dacă problema respectivă nu se
poate rezolva mai bine la nivel local, regional sau naţional.
Concepută ca o instituţie ce dă mişcare integrării europene, Comisia europeană este însărcinată
cu o misiune generală de iniţiativă, pe baza propunerilor înaintate de aceasta, Consiliul Uniunii
Europene, singur sau împreună cu Parlamentul European poate adopta de cele mai multe ori acte
normative. Aşadar, Comisia dispune de un monopol al iniţiativei în cadrul U. E., deoarece
Consiliul nu poate să delibereze decât pe baza unei propuneri a acesteia, cu posibilitatea de a-şi
retrage propunerea atât timp cât Consiliul nu a statuat. Modificarea propunerii se poate face de
către Comisie pe tot parcursul procedurii de adoptare a unui act normative iar în cazul
retrageriiacesteia, trebuie motivată fiind necesară informarea Parlamentului European ori de câte
ori este implicată procedura de consultare a acestuia. Consiliul, însă, poate acorda un imbold
Comisiei, în ceea ce priveste funcţia de iniţiativă legislativă, atunci când există posibilitatea de a-
i cere acesteia să efectueze toate studiile pe care le consideră oportune pentru realizarea

176
În cazul demisiei voluntare sau în cazul în care Curtea de Justiţie îl declară demisionat pe un membru al Comisiei,
acesta va fi înlocuit cu alt comisar, pentru perioada de mandat restantă, fiind numit prin acordul comun al statelor
membre.
177
În cazul votării unei moţiuni de cenzură de către Parlament se poate ajunge la o demisie în bloc a Comisiei.
178
Fiecare direcţie generală are în structura sa divizii, acestea reprezentând unităţile de baza ale structurii
administraţieiunionale.
obiectivelor comune şi să-i prezinte toate propunerile corespunzătoare. Practic, propunerile
Comisiei sunt pregătite în cadrul departamentelor sale administrative, ulterior fiind supuse
comisarilor pentru examinare şi adoptare, motiv pentru care, în cadrul departamentelor Comisiei,
se apelează în mod frecvent la experţii independenţi. De asemenea, sunt solicitate să îşi exprime
opiniile Comitetele consultative alcătuite din reprezentanţi ai mediilor socio-profesionale
europene.
În al doilea rând, Comisia europeană179 supraveghează din punct de vedere legislativ – veghează
la respectarea, interpretarea şi aplicarea corectă a Tratatelor, alături de Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene. Motiv pentru care, Tratatele originale însărcinează Comisia Europeană
să vegheze la aplicarea acestora, acordându-i în acest scop atât puteri specifice, cât şi misiunea
de a declanşa o acţiune în justiţie împotriva acelui stat care nu respect Tratatele iar pentru a-şi
îndeplini funcţia de gardian al acestora, poate cere informaţii statelor, întreprinderilor sau
persoanelor fizice, în scop preventiv sau de informare, beneficiind şi de o putere de aplicare a
unor sancţiuni180, în special întreprinderilor care încalcă regulile concurenţei.
Cu privire la puterea de execuţie181, Comisia exercită competenţele conferite de Consiliul Uniunii
Europene, execuţia bugetului Uniunii Europene, aplicarea legislaţiei, a programelor şi a
politicilor comunitare. Menţionăm că, până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul
deţinea atât puterea legislativă cât şi pe cea executivă, Comisia neputând să ia măsuri de execuţie
decât în urma unei abilităţi date de Consiliu, deşi Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii
Europene, cel care pune în executare actele normative emise de Consiliul Uniunii Europene sau
de acesta în codecizie cu Parlamentul European. Domeniile în care Comisia  are putere
normativă subordonată, de executare, conform tratatelor, fac referire la implementarea bugetului
comunitar, la uniunea vamală, la domeniul concurenţei europene, la funcţionarea pieţei
commune, cu excepţia agriculturii sau la gestiunea fondurilor comunitare.
Consiliul182 a fixat modalităţile de exercitare a competenţelor de executare conferite Comisiei,
prin intermediul a trei tipuri de comitete care să reprezinte interesele guvernelor naţionale în
relaţiile cu Comisia iar modificarea procedurilor183 raporturilor stabilite între Comisie şi
Comitete184, a fost denumită comitologie.
179
Prin exercitarea acestei funcţii de supraveghere a mandatului de respectare a dispoziţiilor tratatelor comunitare,
Comisia a fost denumită şi gardian al Tratatelor.
180
Amenzi sau plata unor penalităţi.
181
În exercitarea acestei atribuţii Comisia Europeană dispune de putere normativă proprie, putând adopta
regulamente, directive şi decizii, precum şi recomandări sau avize.
182
Prin Decizia nr. 87/373 din 13 iulie 1987.
183
Aspect prevăzut şi de Actul Unic European.
184
Aceste comitete sunt: Comitetele consultative, Comitetele de gestiune şi Comitetele de reglementare, Comitetele
sunt compuse din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre, funcţionând pe lângă Comisie ca organisme de
avizare a iniţiativelor acesteia, Comitetele consultative reprezintă modelul tip al organelor consultative. Comisia nu
are altă obligaţie decât de a solicita şi a analiza avizul emis de un comitet. În cazul unui dezacord între Comisie şi
Comitet, puterea de decizie aparţine Comisiei. Aceste comitete sunt solicitate în deciziile privind realizarea pieţei
commune, Comitetele de gestiune pot interveni în administrarea organizaţiilor pieţei comune în cadrul Politicii
Agricole comune (de exemplu: Comitetul de gestiune pentru zahăr). În funcţie de rezultatul votului, în cadrul
comitetului există două posibilităţi: în cazul avizului favorabil – decizia Comisiei rămâne definitivă, iar în cazul
avizului negativ va fi sesizat Consiliul, care poate adopta, cu majoritatea calificată, alte măsuri de execuţie decât
cele propuse de Comisie, Comitetele de reglementare sunt active în special în domeniul reglementărilor privind
Referitor la funcţia de decizie, Comisia are putere de decizie proprie şi ia parte la adoptarea
actelor de către Consiliul European şi Parlamentul European, având atât competenţă de
executare, cât şi competenţă decizională, poate să elaboreze regulamente, să emită directive sau
să adopte decizii, aceste atribuţii fiindu-i conferite direct prin dispoziţiile Tratatelor sau prin
delegare de competenţă de către Consiliu. Comisia beneficiază de un înalt grad de autonomie,
exercitându-şi atribuţiile, în special în domeniul politicii concurenţiale şi al controlului aplicării
politicilor commune, administrează bugetul Uniunii Europene şi fondurile speciale ce îi sunt
atribuite185, şi poate lua şi măsuri protecţioniste186. Astfel, Comisia, după consultarea Comitetului
monetar, poate autoriza un stat membru a cărui piaţă de capital este în dificultate, să adopte
măsuri protecţioniste ale căror condiţii sunt predefinite de Comisie, în eventualitatea unui
dezechilibru al balanţei de plăţi, Comisia poate autoriza un stat membru să adopte măsurile
considerate necesare pentru redresarea situaţiei.
Din punct de vedere al relaţiilor internaţionale cu terţii, Comisia este abilitată în domeniul
reprezentării interne şi internaţionale a Uniunii Europene, ceea ce ii da posibilitatea de a
negocia acorduri internaţionale între Uniunea Europeană şi alte ţări. Comisia reprezintă Uniunea
Europeană în relaţiile cu statele nemembre şi organismele internaţionale iar în interiorul Uniunii,
reprezintă interesul comunitar, în raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituţii
comunitare sau cu statele member, fiind abilitată să acţioneze în aşa fel încât, interesul comunitar
să primeze în faţa intereselor statelor member, motiv pentru care, rolul său este cu atât mai
dificil, cu cât, necesită negocieri prealabile adoptării oricărei iniţiative legislative cu statele
membre, cât şi medierea acestora dintre statele membre.
Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia negociază tratatele internaţionale încheiate de
Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul Uniunii Europene printr-o decizie
de negociere, ulterior, Consiliul Uniunii Europene ratifică acordul internaţional, votând de regulă
cu majoritate calificată, cu excepţia acordurilor de asociere sau aderare, care trebuie votate cu
unanimitate. Comisia reprezintă unul dintre cele mai importante organisme comunitare, organul
executiv al Uniunii Europene, cu rol principal în a promova interesul comunitar şi să asigurare
implementarea acestuia.

Parlamentul European187

produsele alimentare (exemplu: comitetul permanent pentru industria alimentară). Procedura de consultare a
acestora presupune două modalităţi: în cazul avizului favorabil – Comisia adoptă decizia de implementare stabilită;
în cazul avizului negativ, este sesizat Consiliul care poate adopta propunerea Comisiei cu votul majorităţii calificate,
sau o poate modifica în unanimitate.
185
Fondul Social European, Fondul Agricol European de Garanţie şi Orientare.
186
Definim ca fiind măsură protecţionistă, acea măsură temporară, excepţie de la tratate, fiind adoptată de statele
membre în acord cu Comisia pentru a depăşi unele dificultăţi deosebite la un moment dat.
187
Parlamentul European nu deţine nici un drept al iniţiativei legislative, deci nu poate să voteze pentru un proiect
propriu de lege.
Parlamentul European este adunarea reprezentativă a 374 milioane de locuitori ai Uniunii
Europene şi după extinderea Uniunii din 2004 la 450 de milioane de europeni. În mare,
tendinţele europene din statele membre se reflectă în fracţiunile politice de pe scena europeană,
având trei puterideosebite. Astfel, puterea legislativă reprezintă adoptarea legilor europene, foi
de parcurs, ordonanţe, decizii, asigurându-se adoptarea într-o formă democrată a textelor legilor.
În al doilea rând, Parlamentul188 deţine puterea bugetară, prin intermediul căreia poate să
influenţeze asupra cheltuielilor comunităţii, şi nu în ultimul rând Parlamentul deţine puterea de
supraveghere democratică, exercitată asupra Comisiei Europene.
Parlamentul European este ales odată la 5 ani, în cadrul alegerilor din iunie 2004, participând
aproximativ 160 de milioane de cetăţeni din 25 de ţări, reprezentând 46% din persoanele cu
drept de vot189. La 26 septembrie 2005, un număr de 35 de parlamentari români şi 18 bulgari au
primit statutul de observator în Parlamentului European, putând participa fără drept de vot la
toate şedinţele parlamentare iar înceăpând cu anul 2009, numărul de mandate al tuturor
parlamentarilor vor fi reduse, inclusiv a celor români care vor avea numai 33 de mandate, însă
aceştia vor primi drepturi depline în parlament.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Instituţie unională cu rol jurisdicţional, Curtea de Justiţie 190 are sediul la Luxemburg191,
unica instituţie de control judiciar pentru cele trei comunităţi europene, de la înfiinţarea acestora,
până azi, organizarea şi funcţionarea acesteia este reglementată în Protocolul asupra Statutului
Curţii şi în regulamentul de procedură. Judecătorii, avocaţi generali şi grefierul sunt obilgaţi să
domicilieze la Luxemburg, acolo unde Curtea îşi are sediul legal, pe toată durata mandatului. Ca
şi sistem de organizare al Curţii, aceasta numără grefa192, secretariatul juridic193, departamentul
de cercetare şi documentare194. Totodată, din punct de vedere al componenţei sale, Curtea
numără 27 de judecători şi opt avocaţi generali195, pentru un mandat de şase ani.

188
Parlamentul European îşi spune părerea despre numirea membrilor comisiei şi poate să depună o moţiune
împotriva acesteia. În plus, exercită control politic asupra tuturor instituţiilor.
189
Cetăţenii cu drept de vot sunt acei cetăţeni ai unei ţări membre în Uniunea Europeană cu vârsta de peste 18 ani. Ei
sunt aleşi separat în fiecare ţara, însă nu reprezintă puterea de alegere a unei ţări, atât timp cât statele mici au un
număr supra-proporţional de parlamentari.
190
Despre care se face vorbire în toate cele trei Tratate originale, îşi are fundamentul în art.19 din T.U.E., art.251-
281 din T.F.U.E.
191
Potrivit art.6 din Protocolul referitor la sediile instituţiilor U.E.
192
Grefa – funcţionează pe lângă Curte, deservită de un grefier, asistat de un grefier adjunct, sunt numiţi de Curte şi
au un mandat de şase ani.
193
Secretariatul juridic – este alcătuit din referenţi de specialitate, care sunt de regulă doctori în drept, deservesc pe
lângă un judecător sau avocat general, având de regulă naţionalitatea acestuia.
194
Are rolul să pună la dispoziţia membrilor Curţii informaţiile referitoare la dreptul unional şi legislaţiile naţionale
ale fiecărui stat membru.
195
Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre ale U.E.
Judecătorii196, pe lângă condiţiile cerute pentru exercitarea funcţiei, trebuie să reprezinte
personalităţi marcante în domeniul juridic, jurişti consacraţi, de o competenţă remarcabilă. Un
anume Comitet197 emite înainte ca statele membre să facă nominalizările un aviz cu privire la
capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile atât de judecător, cât şi de avocat general al Curţii.
Cu privire la statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali, precizăm că pe timpul exercitării
mandatului la Curte, nu pot deţine o altă funcţie publică sau administrativă indiferent dacă este
sau nu remunerată, exceptând exercitarea funcţiilor didactice sau de cercetare ştiinţifică, prin
derogare specială. Calitatea de judecător încetează când acesta este înlocuit legal, a decedat, a
demisionat sau s-a pensionat. Numai Curtea poate decide dacă un judecător nu mai poate face
faţă atribuţiiilor specifice funcţiei pe care acesta o ocupă, dispunând eliberarea sa din funcţie iar
în cazul pensionării, Curtea poate numi un alt judecător pe timpul rămas din mandatul celui
pensionat. Cât priveşte stautul avocaţilor generali, acesta este similar cu cel al judecătorilor în
privinţa numirii, a duratei mandatului, înlocuirea sa sau încetarea din funcţie, cu menţiunea că o
reînoire a acestora este posibilă o dată la 3 ani. Atât judecătorii, avocaţi generali cât şi grefierul
Curţii şi raportorii adjuncţi, beneficiază de o serie de privilegii şi imunităţi de care se bucură
deopotrivă funcţionarii şi agenţii U.E198
Cât priveşte modalitatea de funcţionare a Curţii199, aceasta are activitate permanentă, întrunindu-
se în camere sau în Marea Cameră, dar şi în şedinţă plenară, potrivit Statutului200.

Procesul decizional in UE

Uniunea Europeană dispune de o competență legislativă și executivă proprie, precum și de

un sistem judiciar independent și de o bancă centrală. Acestea sunt sprijinite și completate de o
serie de instituții și organe, ale căror competențe decurg din tratatele fondatoare.

196
Fiecare judecător, trimis de câte unul dintre statele membre, este asistat de opt avocaţi generali.
197
A se vedea art.255 T.F.U.E. cu privire la organizarea şi funcţionarea acestui Comitet, alcătuit din şapte
personalităţi alese dintre foştii membrii ai Curţii de Justiţie şi/sau Tribunalului de Primă Instanţă, dintre membrii
instanţelor naţionalesupreme sau jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de Parlamentul European.
198
Precum şi privilegiile şi imunităţile prevăzute de art.3 din protocolul asipra Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
anexat tratatului de la Lisabona.
199
Începând din 2006, Curtea funcţionează în opt camere, patru compuse din trei judecători şi patru compuse din
cinci judecători.
200
A se vedea art. 251 din T.F.U.E.
 De-a lungul anilor, prin diversele tratate, competențele Uniunii au evoluat semnificativ, la
fel ca procedurile decizionale pe care le urmează în prezent Parlamentul și Consiliul atunci când
elaborează legislație cu privire la majoritatea politicilor UE.
Pentru a-și îndeplini obiectivele, Uniunea dispune de propriul buget. Tratatul de la
Lisabona i-a acordat Parlamentului competențe egale cu cele ale Consiliului, permitindu-i sa
decidă cu privire la întregul buget al UE și la cadrul financiar multianual.

1. Sursele si domeniul de aplicare al dreptului UE

Uniunea Europeană are personalitate juridică și, prin urmare, dispune de propria sa ordine
juridică, distinctă de cea internațională. În plus, legislația Uniunii Europene are efect direct sau
indirect asupra legislației statelor sale membre și devine parte integrantă din sistemul juridic al
fiecărui stat membru. Uniunea Europeană constituie în sine un izvor de drept. În general, ordinea
juridică este divizată în legislația primară (tratatele și principiile generale de drept), legislația
secundară (bazată pe tratate) și dreptul complementar.
2. Ierarhia surselor dreptului UE
a. Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)
b. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și protocoalele la acestea
(la tratate sunt anexate 37 de protocoale, 2 anexe și 65 de declarații, care aduc
precizări, fără a fi încorporate în textul juridic propriu-zis)
c. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
d. Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom) este
în continuare în vigoare, ca tratat separate
e. Acordurile internaționale
f. Principiile generale ale dreptului Uniunii
g. Legislația secundară
Tratatele și principiile generale sunt în vârful ierarhiei și reprezintă legislația primară. În
urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, Carta drepturilor
fundamentale are aceeași valoare. Acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeană sunt
subordonate legislației primare.
La un rang inferior, se situează legislația secundară: aceste norme sunt valide doar dacă
sunt conforme cu actele și acordurile care prevalează asupra lor.
3. Obiectivele surelor dreptului UE
Instaurarea unui cadru juridic al Uniunii care să permită realizarea obiectivelor stabilite în
tratate.
 4. Surse ale dreptului UE
A. Dreptul primar al Uniunii Europene
B. Legislația secundară a Uniunii Europene
Generalități
Actele juridice ale Uniunii sunt enumerate la art. 288 din TFUE. Aceste acte sunt:
regulamentul, directiva, decizia, recomandarea și avizul. Instituțiile Uniunii pot adopta astfel
de acte juridice doar dacă o dispoziție a tratatelor le conferă competență în acest sens. Principiul
atribuirii, care reglementează delimitarea competențelor Uniunii, este consacrat în mod explicit
de art. 5 alineatul (1) din TUE.
TFEU precizează sfera de aplicare a competențelor Uniunii, clasificându-le în trei
categorii, respectiv competențe exclusive (art. 3), competențe partajate (art. 4) și competențe de
sprijin (art. 6), în temeiul cărora UE adoptă măsuri de sprijin sau de completare a politicilor
statelor membre. Listele domeniilor care țin de fiecare dintre cele trei categorii de competențe ale
Uniunii sunt prezentate la art. 3, 4 și 6 din TFUE. Dacă nu dispun de competențele necesare
pentru a atinge unul dintre obiectivele prevăzute de tratate, instituțiile pot aplica dispozițiile de la
art. 352 din TFUE și, astfel, pot adopta „măsuri adecvate”.
Instituțiile adoptă doar instrumentele juridice enumerate la art. 288 din TFUE. Singurele
excepții rămân politicile externe, de securitate și de apărare comune, cărora li se aplică în
continuare metoda interguvernamentală. În acest domeniu, strategiile comune, acțiunile comune
și pozițiile comune au fost înlocuite cu „orientările generale” și cu „Deciziile care definesc”
acțiunile și pozițiile care trebuie adoptate de Uniune, precum și modalitățile de punere în aplicare
a acestora (art. 25 din TUE).
Există, de asemenea, diverse forme de acțiune, cum ar fi recomandările, comunicările și
actele privind organizarea și funcționarea instituțiilor (inclusiv acordurile interinstituționale), ale
căror denumiri, structură și efecte juridice decurg din diverse dispoziții ale tratatelor sau din
norme adoptate în temeiul acestora.

Ierarhia legislației secundare a Uniunii

Ierarhia legislației secundare — actele legislative, actele delegate și actele de punere
în aplicare — este stabilită la art. 289, 290 și 291 din TFUE. Sunt definite ca acte legislative
actele juridice adoptate în conformitate cu o procedură legislativă, ordinară sau specială. În
schimb, actele delegate sunt acte fără caracter legislativ cu aplicabilitate generală, care
completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale unui act legislativ. Competența de a
adopta aceste acte poate fi delegată Comisiei de către legiuitor (Parlament și Consiliu). Actul
legislativ delimitează obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării
competenței, precum și, dacă este cazul, proceduri de urgență. În plus, legiuitorul stabilește
condițiile în care se face delegarea competenței, care pot include dreptul de revocare a delegării
sau dreptul de a formula obiecțiuni.
Actele de punere în aplicare sunt, în general, adoptate de Comisie, căreia îi este
conferită competența de punere în aplicare prin acte obligatorii din punct de vedere juridic care
necesită condiții uniforme de punere în aplicare. Actele de punere în aplicare sunt adoptate de
către Consiliu în cazuri specifice, justificate corespunzător, și numai în domeniul politicii externe
și de securitate comune. În cazul în care actul de bază este adoptat prin procedura legislativă
ordinară, Parlamentul European sau Consiliul pot aduce oricând la cunoștință Comisiei faptul că
apreciază că un proiect de act de punere în aplicare depășește competențele de executare
prevăzute de actul de bază. În acest caz, Comisia trebuie să revadă proiectul de act în discuție.

Instrumente juridice care țin de legislația secundară a Uniunii

a. Regulamentul
Regulamentul are un domeniu de aplicare general, este obligatoriu în toate elementele
sale, se aplică direct în statele membre și trebuie respectat integral de cei cărora li se aplică
(persoane private, state membre, instituții ale Uniunii). Regulamentul se aplică direct în toate
statele membre încă de la intrarea sa în vigoare, fără a fi necesar un act de transpunere la nivel
național. Regulamentul intră în vigoare la data prevăzută în cadrul acestuia sau, în absența unei
prevederi în acest sens, în a douăzecea zi de la publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.

Regulamentul urmărește asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii în toate statele

membre. De asemenea, o consecință a regulamentului este aceea de a face inaplicabile normele
naționale incompatibile cu clauzele materiale pe care le conține acesta.

b. Directiva
Directiva are caracter obligatoriu pentru statele membre destinatare (unul singur, mai
multe sau totalitatea acestora) în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins, dar lasă autoritățile
naționale să aleagă forma și metodele. Legiuitorul național trebuie să adopte un act de
transpunere sau o „măsură națională de punere în aplicare” în dreptul intern, care adaptează
legislația națională conform obiectivelor definite în directivă.
Cetățeanului nu i se conferă drepturi și nici nu i se impun obligații decât după ce
a fost adoptat actul de transpunere a directivei. Statele membre dispun, pentru transpunere, de
o anumită flexibilitate care le permite să țină cont de specificul național. Transpunerea trebuie să
se efectueze în termenul stabilit de directivă. Atunci când transpun directivele, statele membre
garantează efectul util al dreptului Uniunii, conform principiului cooperării loiale consacrat de
art. 4 alin. 3 din TUE.
 În principiu, Directivele nu sunt direct aplicabile, dar Curtea de Justiție a Uniunii
Europene a hotărât totuși că anumite dispoziții ale unei directive ar putea, în mod excepțional, să
producă efecte directe într-un stat membru, chiar dacă acesta nu a adoptat încă vreun act de
transpunere, dacă se reunesc următoarele condiții:
a) transpunerea în dreptul intern nu a avut loc sau s-a efectuat incorect;
b) dispozițiile Directivei sunt imperative și suficient de clare și precise
c) dispozițiile Directivei conferă drepturi persoanelor.
Atunci când sunt reunite aceste condiții, o persoană poate să invoce dispoziția în cauză
în fața autorității publice. Chiar dacă o dispoziție nu acordă niciun drept persoanelor și, astfel,
sunt reunite doar prima și a doua condiție, autoritățile statului membru au obligația juridică de a
ține seama de Directiva netranspusă. Jurisprudența menționată mai sus se sprijină, în principal,
pe argumentele efectului util, al reprimării comportamentelor contrare tratatului și al protecției
juridice. În schimb, o persoană nu poate să invoce direct, împotriva unei alte persoane (efect
numit „orizontal”).
Conform jurisprudenței Curții (cauza Francovich, cauzele conexate C-6/90 și C-9/90), o
persoană poate să ceară repararea unui prejudiciu suferit unui stat membru care nu respectă
dreptul Uniunii. Dacă este vorba despre o directivă netranspusă sau transpusă incorect, această
acțiune este posibilă dacă: (a) Directiva are drept scop să confere drepturi persoanelor; (b)
conținutul drepturilor poate fi identificat pe baza dispozițiilor Directivei și (c) există o legătură
de cauzalitate între nerespectarea obligației de a transpune Directiva și prejudiciul suferit de
părțile lezate. Responsabilitatea statului membru poate fi angajată fără a fi necesar să se
demonstreze vreo greșeală a acestuia.

c. Decizii, recomandări și avize

Decizia este obligatorie în toate elementele sale. Atunci când precizează care îi sunt
destinatarii (state membre, persoane fizice sau juridice), o decizie este obligatorie doar pentru
destinatarii menționați. Decizia se utilizează pentru soluționarea unor situații concrete, specifice
anumitor destinatari. O persoană poate să își invoce drepturile acordate printr-o decizie adresată
unui stat membru doar dacă acesta din urmă a adoptat un act de transpunere. Deciziile sunt
aplicabile direct în aceleași condiții ca o directivă.
Recomandările și avizele nu creează niciun drept și nicio obligație pentru destinatari,
dar pot furniza indicații cu privire la interpretarea și conținutul dreptului Uniunii.

Dispoziții care reglementează competențele, procedurile, punerea în aplicare și executarea

actelor juridice
a. Competență legislativă, drept de inițiativă și proceduri legislative
Parlamentul, Consiliul și Comisia sunt implicate într-o măsură mai mare sau mai mică
în adoptarea legislației Uniunii, în funcție de temeiul juridic. Parlamentul îi poate solicita
Comisiei să elaboreze propuneri pe care să le prezinte Parlamentului și Consiliului.
b. Punerea în aplicare a legislației Uniunii
În conformitate cu legislația primară, UE beneficiază doar de competențe de executare
limitate, punerea în aplicare a legislației Uniunii intrând, în general, în competența statelor
membre. De altfel, art. 291 alin.1 din TFUE adaugă dispoziția că statele membre au obligația de
a lua toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct
de vedere juridic ale Uniunii. Atunci când sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a
actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, Comisia își exercită competența de
executare conform art. 291 alin. 2 din TFUE.
c. Alegerea tipului de act juridic

În numeroase cazuri, tratatele impun forma actului juridic ce trebuie adoptat. Cu

toate acestea, numeroase dispoziții nu sunt însoțite de recomandarea unui anumit tip de act
juridic. În aceste cazuri, art. 296 alin.1 din TFUE stabilește că instituțiile trebuie să aleagă tipul
actului de adoptat de la caz la caz, „cu respectarea procedurilor aplicabile și a principiului
proporționalității”.

Principiile generale ale dreptului Uniunii și drepturile fundamentale

În tratate există foarte puține referiri la principiile generale ale dreptului Uniunii.
Aceste principii au fost dezvoltate în principal de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene (securitate juridică, echilibru instituțional, așteptări legitime etc.). Tot jurisprudența
Curții se află la originea recunoașterii drepturilor fundamentale ca principii generale de drept ale
Uniunii.
Aceste principii sunt consacrate acum prin art. 6 alin. 3 din TUE, care face trimitere la
drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale și cum decurg din tradițiile constituționale comune ale
statelor membre, precum și din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .

d. Acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeană

Uniunea poate încheia, în cadrul competențelor sale, acorduri internaționale cu țări terțe
sau cu organizații internaționale potrivit art. 216 alin. 1 din TFUE. Aceste acorduri sunt
obligatorii pentru Uniune și pentru statele membre si fac parte integrantă din cadrul juridic al
Uniunii, conform art. 216 alin. 2.
Rolul Parlamentului European in procesul decizional
Potrivit art.14 alin. 1 din TUE, Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul,
funcțiile legislativă - prin procedura legislativă ordinară, și bugetară- prin procedura legislativă
specială prevăzută la art. 314 din TFUE.
De altfel, Parlamentul urmărește simplificarea procesului legislativ, ameliorarea
calității de redactare a textelor juridice și impunerea unor sancțiuni mai eficace împotriva statelor
membre care nu respectă dreptul Uniunii. Programul anual de lucru și programul legislativ al
Comisiei prezintă prioritățile sale politice și identifică acțiuni concrete, cu sau fără caracter
legislativ, prin care să transpună în realitate prioritățile respective.
Parlamentul are un rol important în elaborarea de noi acte legislative, deoarece
examinează programul anul de lucru al Comisiei și precizează ce acte legislative consideră că ar
trebui adoptate.
Deoarece a dobândit personalitate juridică, Uniunea poate încheia acum acorduri
internaționale (art. 218 din TFUE). Acordul Parlamentului European este necesar pentru toate
acordurile încheiate în domeniul politicii comerciale comune și pentru toate domeniile ale căror
politici se adoptă prin procedura legislativă ordinară, potrivit art. 218 alin. 6 lit. a din TFUE.
Parlamentul a demonstrat deja că nu va ezita să își folosească dreptul de veto în cazul în
care are motive serioase de îngrijorare. De exemplu, în 2012 a respins Acordul comercial de
combatere a contrafacerii (ACTA).

Principiul subsidiaritatii in procesul decisional al UE

1. Notiune
- in cadrul competențelor neexclusive ale Uniunii, principiul subsidiarității, înscris în
Tratatul privind Uniunea Europeană, definește condițiile în care Uniunea are prioritate de
acțiune în raport cu statele membre.
- temeiul juridic: art. 5 alin. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și Protocolul
nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.
2. Obiective
Exercitarea competențelor Uniunii Europene trebuie să respecte principiului subsidiarității
și principiului proporționalității. În domeniile care nu țin de competența exclusivă a Uniunii
Europene, principiul subsidiarității prevede protejarea capacității de decizie și de acțiune a
statelor membre și legitimează intervenția Uniunii în cazul în care obiectivele unei acțiuni nu pot
fi realizate în mod suficient de statele membre, ci pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii,
„datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate”.
 Scopul includerii principiului subsidiarității în tratatele europene este, de asemenea, ca
aceste competențe să fie exercitate cât mai aproape de c etățeni, în conformitate cu principiul
proximității, prevăzut la art. 10 alin. 3 din TUE.
3. Origine si evolutie
Principiul subsidiarității a fost consacrat oficial de Tratatul de la Maastricht, care a
introdus o referire din Tratatul de instituire a Comunității Europene (Tratatul CE).
Actul Unic European (1987) introdusese deja criteriul subsidiarității în politicile de
mediu, însă fără a-l numi ca atare, în mod explicit.
Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene a stabilit, în hotărârea sa din 21
februarie 1995 (T-29/92), faptul că principiul subsidiarității nu constituia, înaintea intrării în
vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană, un principiu general de drept potrivit căruia
trebuia verificată legalitatea actelor comunitare.
Fără a modifica formularea referirii la principiul subsidiarității în art. 5, parag. 2
renumerotat din Tratatul CE, Tratatul de la Amsterdam a anexat la Tratatul CE un „Protocol
privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității”. Normele de aplicare care nu au
fost prevăzute în tratate, dar care au fost aprobate în cadrul unei perspective globale asupra
aplicării principiului subsidiarității (Consiliul European din 1992 de la Edinburgh), au devenit
obligatorii și verificabile din punct de vedere juridic.
Tratatul de la Lisabona a înscris principiul subsidiarității la art. 5 alin. 3 din
Tratatul UE și a abrogat articolul 5 din Tratatul CE, păstrându-i însă termenii. A fost, de
asemenea, adăugată o referire explicită la dimensiunea regională și locală a principiului
subsidiarității. În plus, Tratatul de la Lisabona a înlocuit Protocolul din 1997 privind aplicarea
principiilor subsidiarității și proporționalității cu un nou protocol având același titlu (Protocolul
nr. 2), principala diferență fiind rolul parlamentelor naționale în controlul respectării principiului
subsidiarității.

Semnificația și finalitatea generală a principiului subsidiarității constau în atribuirea

unui anumit grad de independență unei autorități subordonate față de o autoritate superioară, în
special independența unei autorități locale față de puterea centrală. În consecință, se pornește de
la distribuirea competențelor între diferitele niveluri de putere, principiu care constituie
fundamentul instituțional al statelor cu structură federală.
Aplicat în cadrul Uniunii Europene, principiul subsidiarității servește drept criteriu ce
reglementează exercitarea competențelor neexclusive ale Uniunii. Acesta exclude intervenția
Uniunii în cazul în care o chestiune poate fi reglementată eficient de statele membre la nivel
central, regional sau local și legitimează exercitarea competențelor Uniunii în cazul în care
statele membre nu sunt în măsură să îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele unei acțiuni
preconizate, iar acțiunea la nivelul Uniunii poate aduce o valoare adăugată.
În temeiul art. 5 alin. 3din Tratatul UE, intervenția instituțiilor Uniunii în numele principiului
subsidiarității presupune îndeplinirea a trei condiții: a) domeniul vizat nu trebuie să fie de
competența exclusivă a Uniunii (competență neexclusivă);
b) obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod suficient de statele membre
(necesitate);
c) acțiunea poate fi realizată mai bine, având în vedere amploarea și efectele sale, printr-o
intervenție a Uniunii (valoare adăugată).

Sfera de aplicare
1. Delimitarea competențelor în cadrul Uniunii
Principiul subsidiarității se aplică doar domeniilor care intră sub incidența competențelor
neexclusive împărțite între Uniune și statele membre. Intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona a delimitat mai exact competențele conferite Uniunii. Prima parte a titlului I din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) clasifică competențele Uniunii în trei
categorii (competențe exclusive, competențe partajate și competențe de susținere) și stabilește
lista domeniilor în care se aplică fiecărei categorii.

2. Unde se aplică principiul subsidiarității

Principiul subsidiarității privește toate instituțiile Uniunii și are o importanță practică în
special în cadrul procedurilor legislative. Tratatul de la Lisabona a întărit rolul parlamentelor
naționale și al Curții Europene de Justiție în controlarea respectării principiului subsidiarității.
Acesta a introdus o referire explicită la dimensiunea subnațională a principiului subsidiarității și,
de asemenea, a consolidat rolul Comitetului Regiunilor și a deschis posibilitatea, lăsată la
latitudinea parlamentelor naționale, ca parlamentele regionale care dispun de competențe
legislative să participe la mecanismul de alertă timpurie ex ante.

Rolul Parlamentului European in privinta principiului subsidiaritatii

Parlamentul European a fost la originea conceptului de subsidiaritate, propunând, la 14
februarie 1984, odată cu adoptarea proiectului Tratatului privind Uniunea Europeană, o
dispoziție potrivit căreia, în cazurile în care tratatul conferă Uniunii o competență concurentă cu
competențele statelor membre, acestea din urmă sunt îndreptățite să acționeze dacă Uniunea nu a
adoptat un act normativ. De asemenea, propunerea insistă asupra faptului că Uniunea nu ar trebui
să intervină decât în cazul acelor sarcini care pot fi îndeplinite mai eficient în comun decât dacă
statele ar acționa separat.
 Parlamentul a reluat aceste propuneri în numeroase rezoluții (de exemplu cele din 23
noiembrie 1989, 14 decembrie 1989, 12 iulie 1990, 21 noiembrie 1990 și 18 mai 1995), în care
își reafirma sprijinul față de principiul subsidiarității.

Libera circulaţie a forţei de muncă201

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială 202 arată că
statele părţi se angajează să interzică şi să elimine discriminarea rasială sub toate formele şi să
garanteze dreptul fiecăruia la egalitate în faţa legii fără deosebire de rasă, culoare, origine
naţională sau etnică, în folosinţa dreptului de a circula liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul
unui stat, precum şi dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, şi de a se întoarce în ţara sa.203
Dreptul privind libertatea de circulaţie 204 este prevăzut şi de Convenţia privind statutul
refugiaţilor205 care obligă fiecare stat contractant să acorde refugiaţilor care se află în mod legal
pe teritoriul său dreptul de a-şi alege locul de reşedinţă şi de a circula liber, cu rezervele instituite
de reglementările aplicabile străinilor, în general, în aceleaşi împrejurări. 206 Mai mult decât atât,
convenţia prevede că statele contractante vor elibera refugiaţilor care îşi au reşedinţa obişnuită pe
teritoriul lor documente de călătorie care să le permită să călătorească în afara acestui teritoriu,
afară de cazul că raţiuni imperioase privind securitatea naţională sau ordinea publică nu se opun
la acestea.207
Alături de documentele menţionate o importanţă deosebită o are şi Tratatul de la Maastricht,
TUE. Tratatul privind Uniunea Europeană, TUE (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost
semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht,
reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii
Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene şi a prevăzut că fiecare cetăţean sau orice
cetăţeană a Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabili reşedinţa în mod liber
pe teritoriul statelor membre; libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fie acordată, în
conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeana, cetăţenilor unor ţări terţe care
domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru. Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de şefii
de stat şi de guvern ai Uniunii Europene la 16-17 iulie 1997 şi semnat la 2 octombrie 1997. A
intrat în vigoare la 1 mai 1999.Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht,

201
A se vedea legislaţia primară: art.18 T.F.U.E – interzicerea discriminării pe bază de cetăţenie; art.20-24 T.F.U.E.
– cetăţenia europeană.
202
Adoptată de Adunarea Generală O.N.U. prin Rezoluţia 2106 (XX) la 21.12.1965.
203
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, art.5.
204
Gyula Fabian, Drept instituţional al Uniunii Europene, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.457-466.
205
Adoptată la 28.07.1951 de Conferinţa Plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite
206
Convenţia privind statutul refugiaţilor, art.26
207
Convenţia privind statutul refugiaţilor, art.28
fără însă a-l înlocui. Scopul lui iniţial a fost de a asigura capacitatea de acţiune a Uniunii
Europene şi după extinderea spre est.
Ţinând cont de prevederile documentelor sus-menţionate, Uniunea urmăreşte realizarea
propriei legislaţii în domeniu, legislaţie care să asigure libera circulaţie a persoanelor şi
serviciilor pe întregul teritoriu. Această circulaţie se vrea a fi realizată fără a se ţine cont de
cetăţenia persoanei, condiţia de bază fiind aceea de apartenenţă la un stat membru al Uniunii. De
asemenea se vrea ca lucrătorii să aibă dreptul de a răspunde ofertelor efective de angajare şi de a
se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre. Pentru realizarea acestor deziderate,
aşa cum este şi firesc, trebuie creat un cadru instituţional adecvat care să reglementeze efectuarea
controlului la frontiere208.
Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost definită în Acordul Unic
European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne. Libera
circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui
concept mult mai larg, cel de piaţă internă – ce nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor
frontiere interne si a restricţionării circulaţiei indivizilor. Esenţa acestei libertăţi constă în
eliminarea discriminărilor între cetaţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau
îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul
acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare
sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera
circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.
Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la libera circulaţie
asupra unor noi categorii de personae, studenţi, persoane ce nu depun activităţi economice, dar
au resurse suficiente de trai. Conceptul de “cetăţenie europeana” a fost prima oara introdus prin
Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie si de liberă
rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai
mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la
azil, problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie. Tratatul de la
Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma 209 şi a prevăzut
o perioadă de 5 ani pâna la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste
domenii.
Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene de libertate,
securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne,
indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un amplu proces de implementare a
unor standarde comune în ceea ce priveşte controlul la frontierele externe ale Uniunii si politicile
de vize, azil si imigraţie. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din
cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor
referitoare la politica de vize. După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor
constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la

208
Astfel, prin Actul Unic European se preconizează suprimarea completă a funcţionării frontierelor din interiorul
spaţiului comunitar.
209
A se vedea Titlul IV - vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor.
nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi
libera circulaţie a capitalurilor. Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se
deplasa şi de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea
de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzator de securitate si justiţie. La
Amsterdam, această dublă cerinîă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei
zone de libertate, securitate si justiţie. Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin
înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza
Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 si intrată în
vigoare la 26 martie 1995).
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul Uniunii Europene,
Parlamentul European si Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale,
document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-
o serie de documente internaţionale, europene si naţionale. Din punct de vedere al sferei
subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima dată –
în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe
teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alin.1 al Cartei vorbeşte despre dreptul oricărui cetăţean
sau cetăţene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau
de a furniza servicii în orice stat membru.
Libera circulaţie a persoanelor, implicit a informaţiei şi a cunoaşterii constituie elementul
fundamental în comunicarea directă între oameni, instituţii şi naţiuni, ceea ce conduce la
susţinerea şi consolidarea drepturilor omului. De esenţa măsurii de liberă circulaţie a persoanelor
preconizată de actele constitutive ale Uniunii Europene constă în eliminarea discriminărilor
dintre cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene şi cetăţenii celorlalte state membre care se
află şi muncesc pe teritoriul aceluiaşi stat210. Aceste discriminări pot să privească condiţiile de
intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu
sub toate aceste aspecte se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar211.
De asemenea, libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului mai cuprinzător –
Piaţa Internă – care nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi ale
restricţionării circulaţiei persoanelor. Sensul conceptului de liberă circulaţie a persoanelor a
evoluat mult de la apariţia sa, odată cu evoluţia reglementărilor comunitare (iniţial, acest concept
privea persoana care beneficia de dreptul la libera circulaţie doar ca agent economic, ajungându-
se în prezent la noţiunea de cetăţean al Uniunii).
Cu privire la evoluţia liberei circulaţii a persoanelor, primele dispoziţii referitoare au fost
menţionate în Tratatul de la Roma, care stabilea eliminarea între statele membre a obstacolelor în
calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor, capitalului si mărfurilor, fiind interzisă orice
discriminare pe motiv de naţionalitate. Semnarea acordului de la Schengen la 14 iunie 1985 (de
Franta, Belgia, Olanda, Luxenburg, Germania) a constituit un salt calitativ în calea realizării
210
Victor Duculescu, Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam, Bucureşti, 1999, p.23;
Florian Coman, Drept comunitar european, Editura Planeta, Bucureşti, 2002, p.62.
211
Concluziile Preşedinţiei finlandeze, Tampere, Doc.200/99 (15-16 iunie 1999), pentru discutarea şi explicarea lui
ius commune a se vedea B. Jackson, Viziuni juridice ale noii Europe: Ius Gentium, Ius Commune, drept european,
Viziuni juridice ale noii Europe, Graham and Trotman, 1993.
ulterioare a liberei circulaţii a persoanelor. Prin semnarea acordului părţile contractante şi-au
propus în materie de circulaţie a persoanelor să suprime controalele la frontierele comune şi să le
transfere la frontierele externe. În 1990 părţile contractante ale acordului semnează Convenţia de
aplicare a Acordului de la Schengen, imprimând o noua dimensiune eforturilor de realizare a
liberei circulaţii a persoanelor. Ulterior, Convenţia a fost semnată de majoritatea statelor membre
ale Uniunii Europene cu excepţia Marii Britanii şi Irlandei: Italia (27 noiembrie 1990), Spania şi
Portugalia (25 iunie 1991), Grecia (6 noiembrie 1992), Austria (28 aprilie 1995), Danemarca,
Suedia şi Finlanda (19 decembrie 1996). Norvegia şi Islanda fiind în afara spaţiului comunitar au
încheiat acorduri de cooperare privin acquis-ul Schengen. Prin Actul Unic European (intrat în
vigoare în 1987) libera circulaţie a persoanelor capătă o noua calificare fiind definită drept una
dintre cele 4 libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne. Acest nou statut a codus la accelerarea
procesului de extindere a dreptului de liberă circulaţie privind noi categorii de persoane cum ar fi
studenţi, pensionari, persoane care nu desfăşoară activităţi economice dar au resurse suficiente de
trai. Prin Tratatul de la Maastricht (1993) a fost introdus conceptul de “cetăţenie europeană”, prin
intermediul căreia s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă in interiorul Uniunii
Europene tuturor cetăţenilor statelor membre. În plus Tratatul a inclus în domeniul de interes
comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, trecerea frontierelor externe si politica
referitoare la imigraţie (incluzând in al treilea Pilon al Uniunii Europene – Cooperarea in
domeniul justiţiei şi afacerilor interne). Tratatul de la Amsterdam (1997) a introdus prevederile
legate de aceste aspecte in Tratatul de la Roma şi a prevăzut o perioada de 5 ani pentru aplicarea
procedurilor comunitare şi în aceste domenii. Libera circulaţie a persoanelor trebuie insoţită de
măsuri de securitate şi justiţie, pentru a crea un cadru favorabil de exercitare a acesteia în
beneficiul tuturor. Ȋn cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000) Consiliul,
Parlamentul European şi Comisia Europeana au semnat “Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene”. Prin acest document sunt reunite într-un cadru unic drepturile civile, politice,
economice, sociale – consacrate într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale.
Din punct de vedere a sferei subictelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţenii care
se află in mod legal pe teritoriul comunitar. În acest sens, în art. 15 alin. 1 din Carta este
reglementat „dreptul oricărui cetăţean al Uniunii de a avea libertatea să caute serviciu, să lucreze,
să se stabilească sau să furnizeze servicii în orice stat membru” 212. Alin 3 al aceluiaşi articol
dispune ca rezidenţii ţărilor părţi care sunt autorizaţi să muncească pe teritoriul statelor
membre au dreptul la condiţii de muncă echivalente cu acelea de care beneficiază cetăţenii sau
cetăţenele Uniunii Europene213. Conform art.45 alin.1 din Carta orice cetăţean al Uniunii
Europene are dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabilii reşedinţa în mod liber pe teritoriul
statelor membre214 iar libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fie acordată, în conformitate
cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetăţenilor unor terţe ţări care domiciliează
legal pe teritoriul unui stat membru215.
Protejarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă unul dintre principiile de bază ale
dreptului comunitar, însa nici Tratatul de la Roma şi nici Tratatul de la Maastricht nu conţineau o
212
A se vedea art.15 alin 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
213
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.15, alin. 3.
214
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.45, alin. 1
215
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art.45, alin. 2
codificare a acestor drepturi fundamentale. Obiectivul principal privind respectarea drepturilor
omului în Uniune a fost acela de a asigura protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea şi
interpretarea legislaţiei comunitare. Pe parcursul evoluţiei comunitare, Curţii de Justiţie i-a
revenit rolul de a stabilii compatibilitatea între drepturile fundamentale recunoscute şi protejate
prin constituţiile statelor membre şi o serie de drepturi calificate la nivel comunitar ca fiind
fundamentale. Prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale au fost înlăturate aceste
neajunsuri. Toţi cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să circule liber în spaţiul european, să
aibă acces la documente şi să se adreseze Mediatorului European pentru exercitarea dreptului de
petiţionare.
Cu privire la dreptul persoanelor la liberă circulaţie, sfârşitul anului 2000 a adus din nou în
discuţie problematica liberei circulaţii a persoanelor în spaţiul european: s-a pus sub semnul
întrebarii decizia Uniunii Europene de a menţine pe lista neagră a vizelor pentru două dintre
statele candidate la aderare: Bulgaria si România. În contextul eliberării Bulgariei de această
povară, răspunsul la următoarea întrebare dă naştere unor dezbateri în contradictoriu: este drept
că România să reprezinte singurul stat candidat ai cărui cetăţeni au nevoie de viză pentru a intra
pe teritoriul Schengen? Analizând procesul complex al creării premiselor unei libere circulaţii
reale a persoanelor în interiorul Uniunii Europene şi ritmul evoluţiei acestui proces, ce are deja o
istorie de mai bine de patru decenii, realizăm că nerabdarea statelor candidate pare desuetă. Nici
pentru cetăţeanul comunitar lucrurile n-au mers suficient de repede şi fără probleme. Drept
mărturie stau o serie de aspecte legate de acest proces: faptul că, până la Tratatul de la
Maastricht, nu se putea vorbi decât de libera circulaţie a forţei de muncă, faptul ca încp se mai
disputa drepturile lucrptorilor comunitari în faţa Curtii Europene de Justiţie, faptul că cetăţeanul
comunitar abia începe să conştientizeze drepturile de care beneficiază. În plus, statele membre
ale Uniunii Europene nu au încă exerciţiul gândirii şi exprimării comune în probleme considerate
delicate pentru identitatea unui stat: frontiere, politica externa, securitate. Privind din sens invers,
îndelungata despărţire a Europei explică anxietatea statelor candidate de a fi tratate ca europene.
În plus, orice demers ce duce la crearea unor linii de divizare, oricât de subtile, între statele
candidate este şi mai apăsătoare. Şi o astfel de linie, nu tocmai subtilă, o reprezintă lista neagra a
vizelor. Totuşi, precauţiile statelor membre ale Uniunii Europene sunt îndreptăţite până la un
punct. Făcând abstracţie de temerile - de altfel niciodată confirmate de realitate - privind invazia
emigranţilor din Centrul si Estul Europei, lipsa mijloacelor necesare de menţinere a nivelului de
stabilitate atins de Uniune reprezinta un factor decisiv în atitudinea comunitară vis-à-vis de libera
circulaţie a persoanelor în Europa.
Până la intrarea în vigoare a Actului Unic European, conceptul de liberă circulaţie, existau paşi
destul de timizi spre o liberă circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar, astfel art.69 din
Tratatul de la Paris, prevedea ca statele membre să elimine orice restricţie pe motiv de
naţionalitate în cazul angajării unui lucrător cetăţean al statelor membre în industria carbunelui şi
oţelului. Totuşi fundamentul liberei circulaţii a persoanelor este constituit de către Tratatul
Comunităţii Europene ce conţine prevederi menite să susţină aceasta afirmaţie. Astfele se
stabileşte că una dintre activităţile Comunităţii este reprezentată de eliminarea, dintre statele
membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului 216 şi
216
A se vedea art.3 din Tratatul C.E.
statuează faptul că în scopul aplicării prezentului Tratat, şi fără a aduce prejudicii vreunei
prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate 217.
Mai mult, trebuie precizat că aceste prevederi erau incluse, în versiunea iniţială, în Partea a II-a a
Tratatului denumită Fundamentele Comunitatii. Dacă facem însă referire la art.48, art.52 sau
art.59 ale Tratatului Comunităţii Europene putem afirma, fără teamă de a greşi, că Tratatul
Comunităţii Europene consideră indivizii ca fiind actori economici, factori de producţie, nu
persoane. Aceştia au anumite drepturi doar dacă joaca un rol, nu prea bine definit, în procesul de
producţie. Singura menţiune ce dă personalitate lucratorului comunitar, dincolo de calitatea sa de
actor economic, este art.48 alin.3 lit.d ce permite acestuia sa ramâna pe teritoriul statului membru
respectiv după ce a fost angajat. În particular, putem nota faptul că potrivit art.48 nici măcar nu
face referire la cetăţenii statelor membre, ci la lucrătorii din statele membre. Au apărut chiar o
serie de discuţii între legiuitorul comunitar şi Curtea Europeana de Justiţie privind această
formulare, iar Curtea Europeană de Justiţie a acceptat faptul că se face referire doar la lucratorii
cetăţeni ai statelor membre. Tratatul Comunităţii Europene reprezintă, aşadar, fundamentul legal
doar pentru libera circulaţie a forţei de muncă constituită din cetăţenii statelor membre. Vom
vedea că nu se pune problema unei libere circulaţii a persoanelor pentru cel puţin înca 30 de ani,
ci doar a reglementării adecvate a acestui prim nivel al liberei circulaţii, şi anume cel al
mobilităţii forţei de munc
Prin dispoziţiile Tratatului Comunutăţii Europene218 au fost prevăzute şi câteva situaţii de
limitare sau de restrângere a liberei circulaţii a persoanelor. O primă situaţie este aceea a
intervenţiei unor raţiuni de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică219. Aceste
limitări privesc libera circulaţie a forţei de muncă, dreptul de stabilire şi libera circulaţie a
serviciilor. Determinarea în mod concret a motivelor220 de ordine publică, de securitate publică
sau de sănătate publică rămân la latitudinea statului membru care aplică măsurile de îngrădire a
dreptului de liberă circulaţie a persoanelor pe teritoriul său. Pentru a evita exercitarea abuzivă din
partea statului membru care aplică restricţia acestui drept, Curtea de Justiţie a interpretat
conceptul de “ordine publică” în mod strict, astfel încât sfera sa să nu poată fi determinată
unilateral de fiecare stat membru fără nici un control din partea instituţiilor comunitare.
Din analiza jurisprudenţei comunitare221 rezultă că prin aplicarea dreptului comunitar pot fi
aduse corecţii reglementărilor naţionale privind interpretarea motivelor ce ar justifica aplicarea
restricţiilor impuse liberei circulaţii a persoanelor. Referitor la îngrădirea liberei circulaţii a
persoanelor pentru motive justificate de sănătate publică, în Anexa la Directiva nr.64/221 a
Consiliului sunt menţionate bolile şi incapacităţile care justifică aplicarea restricţiei. Unele boli şi
217
A se vedea art.6 din Tratatul C.E.
218
A se vedea de asemenea D.Chryssochoon, Democraţie şi simbioză în Uniunea Europeană către o consociere
confederală, 1994; D.Wincott, Uniunea Europeană prevesteşte democraţia? Chestiunile democraţiei în noua
gândire constituţională asupra viitorului Europei, 1994.
219
Directiva nr.64/221 a Consiliului; Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen, art.2 par.2, privind eliminarea
graduală a controalelor la frontierele comune Schengen, 1990.
220
F.Inyder, Curs general asupra Dreptului Constituţional al Uniunii Europene, în colecţia de cursuri ale
Academiei de Drept European, 199, p.50.
221
Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, ed. Hora Tipcan, Bucureşti, 1994, p.23; Florian Coman, Drept
comunitar european, ed. Planeta, Bucureşti, 2002, p.19; Roxana Muntean, Drept european, ed. Oscar Print,
Bucureşti, 1996, p.21.
incapacităţi prevăzute în această directivă sunt apreciate ca încadrându-se şi în motivele de
îngrădire a dreptului pentru ameninţarea ordinii şi securităţii publice (de exemplu, bolile psihice,
dependenţa de droguri). Ordinea, securitatea publică, sănătatea publică nu sunt condiţii ale
dreptului de sejur, ci deschide, numai statelor membre, posibilitatea de a limita acest drept.
Survenirea bolilor sau infirmităţilor după eliberarea primului titlu de sejur nu poate justifica
refuzul de a reînnoi titlul de sejur sau îndepărtarea de pe teritoriu 222. Nu este posibilă invocarea
limitării pentru ordinea şi securitatea publică în scopuri economice 223 ori potrivit art.3 par.1, dacă
ar fi fondate pe alt temei decât comportamentul personal al individului sau, conform art.3 par.2,
dacă ar fi justificată automat pe existenţa unei condamnări penale, deoarece numai existenţa
condamnărilor penale nu poate automat să motiveze aceste măsuri.
În sentinţa Van Duyn, referitoare la refuzul de a permite intrarea în Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord, a unei persoane de naţionalitate olandeză, care dorea să ocupe o
funcţie de secretar la biserica de scientologie, neinterzisă în ţara sa, ale cărei activităţi erau
considerate ca prezentând pericol social, Curtea de Justiţie a acordat prioritate ordinii juridice
comunitare, apreciind că semnificaţia noţiunii de ordine publică, în conţinutul comunitar, nu va
putea fi determinată unilateral de către fiecare stat membru, fără controlul instituţiilor
comunitare, adăugând, însă, că nu rămân decât circumstanţe specifice, care pot justifica să se
recurgă la noţiunea de ordine publică, care pot varia de la o ţară la alta şi că trebuie să
recunoască autorităţilor naţionale competente o marjă de apreciere, în limitele impuse de tratat.
În felul acesta, Curtea de Justiţie 224 a lăsat în competenţa statelor membre numai determinarea, în
funcţie de circumstanţele care le sunt proprii, a cerinţelor ordinii publice de pe teritoriul lor.
Calificarea acestor cerinţe ca motive de ordine publică, care permit resortisanţilor statelor
membre să deroge de la libera circulaţie în comunitate, în vederea exercitării activităţii salariate
sau nu, adică constitutive de ordine publică în ordinea juridică comunitară este, însă, supusă
controlului Curţii.
De asemenea, în ceea ce priveşte funcţionalitatea rezervei ordinii publice sau securităţii
publice, Curtea de Justiţie a precizat, în sentinţele Royer şi Pieck, că aceasta trebuie să fie
înţeleasă nu numai ca o condiţie prealabilă a dobândirii dreptului de intrare în sejur, dar şi ca
deschizând posibilitatea de a aduce, în cazuri individuale, restricţii exercitării unui drept direct,
derivat din Tratat. O altă situaţie de limitare a dreptului la libera circulaţie a persoanelor se
referă la interzicerea angajărilor în posturile din administraţia publică225.
Curtea de Justiţie226 a justificat aplicarea restricţiei prin faptul că astfel de posturi prezumă în
fapt din partea celor care le ocupă existenţa unei legături speciale de loialitate faţă de stat şi
reciprocitatea drepturilor şi îndatoririlor care constituie fundamentul obligaţiei de naţionalitate.
Având în vedere faptul că angajările în posturile din administraţia publică se realizează prin
reglementări naţionale, Curţii de Justiţie i-a revenit sarcina să interpreteze pentru situaţii concrete

222
A se vedea art.4 par.2 din Directiva nr.64/221.
223
A se vedea art.2 par.2 Directiva 64/221 C.E.E.
224
J. V. Louis, Ordinea juridică comunitară, ed a II-a, 1990, p.13; G. Issac, Drept comunitar general, 1993, p.111.
225
A se vedea art.48 (39) par.4 din Tratat.
226
R. David şi J. Brierly, Sisteme juridice majore ale lumii actuale, Butterworthis, a III-a ediţie, 1985, p.17-20.
dacă ocuparea unor posturi condiţionate de naţionalitatea statului membru angajator este sau nu
discriminatorie. În acest sens, Curtea a statuat că, dacă din natura atribuţiilor de exercitare a unor
posturi nu rezultă că acestea ar constitui o angajare în administraţia publică, atunci nu se justifică
aplicarea restricţiei prevăzute de art.48 (39) par.4 din Tatat.
O altă excepţie de la exercitarea libertăţii de circulaţie a persoanelor este prevăzută în art.55
(45) alin.1 din Tratatul CE, care dispune că sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor privind
libertatea de stabilire, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile de participare în
acest stat, chiar cu titlu ocazional, la exercitarea autorităţii publice. Acest text se aplică şi pentru
limitarea liberei circulaţii a serviciilor, deoarece, conform dispoziţiilor art.66 (55) relative la
servicii, dispoziţiile art.55-587 inclusiv, se aplică în mod corespunzător. Tratatul nu defineşte
noţiunea de autoritate public, iar Curtea de Justiţie se abţine să dea o definiţie generală a
autorităţii publice, motiv pentru care în practică227 s-a pus problema dacă noţiunea de autoritate
publică trebuie calificată la nivel comunitar sau la nivel naţional, în cel de-al doilea caz sensul
noţiunii fiind diferit de la un stat la altul. Cu prilejul soluţionării speţei Reyners, privind
exercitarea profesiei de avocat în Belgia de către un resortisant olandez, Curtea de Justiţie a
precizat că activităţile caracteristice ale avocatului nu constituie o participare la exercitarea
autorităţii publice, confirmând caracterul comunitar al noţiunii de autoritate publică. Curtea de
Justiţie a subliniat faptul că este necesară concilierea principiilor fundamentale şi a obiectivelor
Tratatului cu legislaţia fiecărui stat membru, sugerând ideea unei combinaţii între aprecierea
naţională şi exigenţele dreptului comunitar în vederea definirii unor noţiuni utilizate în tratat.
O altă limitare poate fi apreciată ca fiind impusă prin reglementările naţionale privind accesul la
exercitarea unor activităţi nonsalariale. Conform dispoziţiilor art.57 (47) par.1 din Tratatul C.E.,
cu scopul de a facilita accesul la activităţile nonsalariale şi la exercitarea lor, Consiliul emite
directive vizând recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri similare. De
asemenea, Consiliul emite directive în vederea coordonării reglementărilor naţionale privind
accesul la exercitarea activităţilor nonsalariale.
În ceea ce priveşte profesiunile medicale, paramedicale şi farmaceutice, liberalizarea progresivă
a restricţiilor va fi subordonată coordonării condiţiilor de exercitare în diferitele state membre.
Din analiza legislaţiei şi jurisprudenţei comunitare228 rezultă că excepţiile privind libera circulaţie
a persoanelor trebuie interpretate în mod strict, limitele şi scopul aplicării restricţiilor fiind în
concordanţă cu principiile generale ale dreptului comunitar 229. Anumite îngrădiri ale dreptului la
liberă circulaţie sunt determinate şi de sistemul de vize cât şi de politica în materie de azil şi
imigrare. Această politică230 se desprinde din conţinutul Tratatului de la Amsterdam care a
introdus în Tratatul de la Roma Titlul II 231. La capătul unei cercetări consacrate a dreptului la
libera circulaţie a persoanelor implicaţiilor sale condiţiile dobândirii de către România ca
membru al Uniunii Europene, după părerea noastră, cinci mari probleme se desprind şi urmează
227
R. von Caenegem, O introducere istorică în dreptul privat, Cambridge University Press, 1992, p.78.
228
Florian Coman, op.cit., p.23-92.
229
A se vedea principiile nediscriminării, proporţionalităţii şi protecţiei drepturilor fundamentale.
230
B. Markesinis, De ce un cod nu este cea mai bună cale de a avansa cauza unităţii legale europene, 1998, 5
European Review of Private Law, 519, 521.
231
Art.73 J( 61)-73O(67), dispoziţii relative la Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a
persoanelor.
a constitui în permanenţă obiective ale politicii statului român, cum sunt apărarea intereselor
cetătenilor români în străinătate, întărirea legăturilor cu românii de pretutindeni.
Apărarea intereselor cetăţenilor români in străinătate este un principiu constituţional232,
potrivit căruia cetăţenii români se bucură în străinătate de protectia statului român şi trebuie să-şi
îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
Protecţia intereselor cetăţenilor români aflati în străinătate se concretizează in sprijinul pe care
acordă autorităţile diplomatice si consulare cetăţenilor români care se confruntă cu diverse
probleme pe timpul sederii lor în străinătate. În această privinţa, un rol important îl au măsurile
diplomatice vizând consolidarea legăturilor de prietenie şi colaborare intre România şi ţările
membre ale Uniunii Europene, sprijinul concret dat de autorităţile româneşti din străinătate
românilor aflaţi in dificultate. După cum este bine cunoscut, cazul cetăţeanului român Nicolae
Romulus Mailat, acuzat de uciderea italiencei Giovanna Reggiani, în condiţii care nu au fost nici
acum elucidate pe deplin, a suscitat un val de manifestări xenofobe, determinând adoptarea în
Italia a unui act normativ233 vizând măsuri urgente în materie de expulzare şi de îndepărtare,
pentru terorism şi pentru motive imperative de sigurantă publică, măsuri ce au vizat şi expulzarea
unui număr de cetăţeni români aflati în această ţară. Potrivit acestei reglementări, măsura de
expulzare este executabilă imediat, chiar dacă cel în cauză a atacat-o în faţa instanţelor
judecătoreşti iar măsura de indepărtare din teritoriul naţional pentru motive imperative de
siguranţă publică a cetăţeanului Uniunii Europene sau a membrului său de familie, indiferent de
cetăţenia acestuia234.
Un obiectiv deosebit al activităţii României, reprezintă dezvoltarea şi întărirea legăturilor cu
românii din străinătate235, păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice, culturale,
lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt. Acţiunea statului
român se bazează pe o viziune europeană de realizare a implicării statelor înrudite în promovarea
intereselor si drepturilor etnicilor de peste hotare, in conformitate cu principiile fundamentale
recunoscute de întreaga comunitate internaţională principiul suveranităţii teritoriale, principiul
bunei vecinătăţi, principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului al nediscriminării,
principiul pacta sunt servanda si principiul reciprocitătii. În consecinţă, in acţiunea sa, statul
român va acorda prevalenta necesară convenirii pe plan bilateral, cu statele de reşedinţă ale
etnicilor români, a modalităţilor de sprijinire a acestora şi va ţine cont de solicitările şi nevoile
specifice ale etnicilor români şi comunităţilor acestora, în vederea identificării unor soluţii
corespunzătoare.
Reglemetările referitoare la drepturile persoanelor de origine română liber asumată 236, precum
şi ale celor ce aparţin filonului cultural românesc, care domiciliază în afara frontierelor de stat ale
României, precum atribuţiile institutiilor competente, rolul esenţial revenind Ministerului
Afacerilor Externe Prin Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni. Totodată,
232
A se vedea art.17 din Constituţia României.
233
A se vedea Decret-lege nr.249/2007.
234
A se vedea art.4 Decret-lege nr.249/2007.
235
A se vedea art.7 din Constituţie.
236
A se vedea Legea nr.29/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni.
legea a instituit Forumul comunitătilor româneşti de pretutindeni şi Consiliul Consultativ al
românilor de pretutindeni. De asemenea, prin lege au fost stabilite măsuri-cadru privind românii
de pretutindeni, urmărind ca, acţiunea statului român fie precis direcţionată, prin trasarea exactă
a obiectivelor de urmărit şi relaţia cu aceştia, precum şi prin indicarea modalităţilor de realizare a
obiectivelor propuse. Intrarea în vigoare a noului act normativ privind sprijinul acordat românilor
de pretutindeni a determinat abrogarea Legii nr.150/1998 privind acordarea de sprijin
comunităţilor româneşti de pretutindeni prima lege post-revoluţionară abordând această
problemă. Este binecunoscut faptul românii din străinătate reprezintă un important potential atât
economic, cât şi politic, ce poate fi folosit in mod constructiv, pentru a dezvolta si consolida
legăturile dintre ţara noastră şi alte ţari. În acest sens, este de semnalat că anul 2006, românii din
Italia şi din Spania au decis constituirea unor partide politice care marchează o participare
importantă a comunităţilor românesti la dezvoltarea vieţii politice si - nu numai -,din ţarile
respective. Astfel, la data de 9 noiembrie 2006 a luat fiinţă Partidul Românilor din care este
deschis atât cetătenilor români, cât şi cetăţenilor italieni237. La nivel practic, Partidul şi-a propus
ca obiective precise, acelea de a promova: simplificarea procedurii de emitere a permiselor de
sedere, îmbunătătirea procesului de reîntregire a familiei, recunoasterea simplificată si
echivalarea titlurilor de studii. Limba română va fi propusă ca limbă de studiu în şcoli grădiniţe,
pentru a răspunde realităţii şi necesitătilor comunitătii românesti, cea mai numeroasă din Italia.
Obiectivele menţionate si multe altele, au reieşit din confruntarea şi experienţa zilnică, în contact
cu comunitatea românească, a membrilor fondatori238.
Giancarlo Germani, preşedintele Partidului Românilor din Italia a estimat că, un asemenea
proiect trebuie să constituie o prioritate a statului român. Nu ar fi doar o modalitate de a
valoriza diaspora, ci şi o investiţie utilă a României in viitor. Românii din străinătate constituie o
resursă economică şi socială importantă. În curând ei vor reprezenta şi o resursă politicâ
importanta,mă refer la diaspora din Uniunea Europeană. Diplomaţia românească ar putea avea,
în viitor, un putemic aliat tocmai, in românii din străinătate. Astfel, minorităţile de români ar face
un excelent lobby pentru tara lor. Diaspora nu trebuie văzută ca o povară, ci ca o bogăţie a
României.
În Spania a fost constituit Partidul Independent Român, în noiembrie 2006, a cărei constituire a
fost determinată printre altele, de posibilitatea Participării pentru prima oară a celor 400.000 de
români cu drept de rezidenţă în Spania la alegerile locale ce urmau să se desfăşoare în această,
ţară. Iniţiativa s-a bucurat de succes, dar a fost criticată de unii cetăţeni români aflaţi în Spania,
care au opinat că,, dacă acest partid al românilor va solicita şcoli şi biserici separate, acest lucru
va putea duce la o separare a comunităţii româneşti şi la o anumită ghetou-rizare. În orice caz,
constituirea acestui partid are nu numai, o importantă lectorală, dar reprezintă si un puternic

237
Potrivit Statutului, Partidul Identitatea Românească a fost constituit ca un subiect politic autonom şi independent,
fără o ideologie politică care propune să dezvolte şi să, susţină coeziunea culturală si politică a comunităţii
româneşti in Italia. De asemenea, scopul declarat al Partidului este obţinerea imbunătăţirii progresive şi constante a
condiţiilor de viată ale românilor din Italia.
238
Partidul, prin statutul său, va putea participa la toate alegerile administrative, politice şi europene care se vor ţine
în Italia. Este de remarcat, că, în cadrul unei vizite efectuate in Italia de ministrul român al internelor si reformei
administrative Cristian David, reprezentanţii românilor din Italia au propus înfiinţarea unui Minister al Diasporei la
Bucureşti.
factor de afirmare a comunităţii româneşti. Prin îmbunătătirea procesului de integrare a
emigranţilor români în Spania şi omologarea titlurilor academice, organizarea de biblioteci
bilingve, ajutorarea unor români defavorizati.

Libera circulaţie a capitalurilor şi a serviciilor239

Prin liberei circulaţii a capitalurilor sunt interzise toate restricţiile cu privire la circulaţia
acestora în toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, şi statele terţe ca o condiţie
majoră a realizării uniunii economice şi monetare240.
Circulaţia capitalului reprezintă transferul unilateral de valori în formă de capital material –
participare la o societate comercială străină sau în formă de capital bănesc – mijloace de plată
legale, titluri de valoare, credite, dintr-un stat membru într-un alt stat care de obicei reprezintă o
investiţie de capital241.
Circulaţia plăţilor reprezintă transferul peste hotare de mijloace de plată 242 necesare în legătură
cu o contraprestaţie243 şi este o libertate anexă liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor şi
serviciilor. Sunt interzise orice fel de discriminări în materia libertăţii de circulaţie a
239
240
Gyula Fabian, Drept instituţional al Uniunii Europene, ed.Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.467-468.
241
Nu constituie circulaţie de capital simplul transfer de bani pentru plata unor bunuri sau servicii.
242
Bancnote, cambii, cecuri, acreditive, bilete la ordin.
243
Cumpărare de mărfuri sau servicii.
capitalurilor, astfel pe lângă măsurile care constituie discriminare deschisă, ne referim şi la orice
fel de reglementare internă care este capabilă direct sau indirect, potenţial sau faptic să împiedice
circulaţia liberă a capitalului şi plăţilor, orice măsură care, temporar sau pe termen lung,
împiedică, limitează sau refuză în totalitate intrarea, ieşirea şi tranzitul de capital în funcţie de
cantitate sau valoare. Şi totuşi sunt permise următoarele restricţii cu privire la circulaţia liberă a
capitalurilor şi plăţilor, astfel există restricţii din motive de apărare a interesului general 244, dar şi
din motive care justifică impozitarea prin care statele membre au dreptul să aplice dispoziţiile
pertinente ale legislaţiei lor fiscale care stabilesc o distincţie între contribuabili în funcţie de
reşedinţa lor sau locurile unde le sunt investite capitalurile în acele domenii care nu intră sub
incidenţa reglementărilor europene.
Libera circulaţie a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul statelor
membre plecând de la un sediu, principal sau secundar stabilit în Uniunea Europeană, fiind o
componentă esenţială pentru funcţionarea Pieţei Unice Europene, având ca fundament
necesitatea unei repartizări optime a factorilor de producţie la nivel comunitar, astfel încat
mobilitatea acestora să permită exercitarea activitătilor productive şi comerciale în cele mai
favorabile medii sociale, economice şi comerciale245. În dreptul comunitar246, prin noţiunea de
servicii, se înţelege ansamblui prestriior care nu cad sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la
libera circuiatie adispoziţiilor, capitalurilor sau persoanelor. Ea are, aşadar, un caracter residual,
subsidiar, dar poate fi clarificată în baza a trei criterii stabilite prin jurisprudenţa Curţii de
Justiţie. Astfel, prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit într-un stat membru al Uniunii
Europene, altui decât acela al destinatarului prestaţiei, astfel încât să existe o trecere a unei
frontiere interioare Uniunii Europene, şi de asemenea, prestatorul trebuie să fi fost stabilit în
spatiul Pieţei Unice Europene, prestaţia trebuie să fie furnizată contra unei remuneraţii.
Tratatul de la Roma (CEE) 247precizează că, prestatorul serviciilor îşi poate exercita şi
numai temporar activitatea în ţara în care serviciul este oferit, rezultând că, nu trebuie să se
stabilească pe teritoriul altui stat membru, pentru că atunci ne-am afla în prezenţa libertăţii de
stabilire. Prestarea serviciilor poate fi întalnită în orice sector de activitate, cum sunt de sxemplu,
emisiunile televizate, publicitatea, activităţile financiare din sectorul bancar şi al asigurărilor,
activităţile de intermediere, transportul şi turismul, chiar sportul profesionist, organizarea
jocurilor şi a loteriilor şi orice profesii liberale (medici, avocaţi, arhitecţi, contabili).
Cu privire la raporturile dintre libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor, chiar
dacă cele două libertărţi sunt diferite, fiind distinct reglementate în cadrul Tratatului de la Roma
(CEE), ele au şi puncte commune. Astfel primul dintre acestea este scopul lor comun, acela de
eliminare a barierelor economice din cadrul Pieţei Unice, Tratatul oferind ambele libertăţi

244
C.J.U.E. apreciază de la caz la caz dacă restricţia este sau nu justificată.
245
A se vedea art.49 - 55 (fostele 59-66) din Tratatul de la Roma (C.E.E.).
246
Aelenei Victor, Legislaţie europeană pentru politia de frontieră, ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2007, p.76-77

247
A se vedea art. 50 (ex-60) din Tratatul de la Roma (C.E.E.).
întreprinderilor, statele membre ale Uniunii Europene neputând împiedica alegerea uneia dintre
ele, în ciuda caracterului rezidual al liberei circulaţii a serviciilor248.
Prin opoziţie cu libertatea de stabilire, libera circulaţie a serviciilor este prin natura sa
transfrontalieră şi pune în discuţie două legislaţii naţionale, aceea a statului de unde emană
prestatia şi cea a statului destinatarului prestaţiei. Libera circulaţie a serviciilor poate fi împărţită
în două categorii, şi anume libera circulaţie a serviciilor active şi libera circulaţie a serviciilor
passive, cea activă este cea mai des întalnită şi presupune ca furnizorul să fie activ, adică să se
deplaseze la clientul care locuieşte în alt stat membru decât acela unde se află el stabilit 249. Libera
circulaţie a sericiilor pasivă determină clientul să se deplaseze în statul membru unde se află
stabilit prestatorul pentru a lua contact cu el sau a încheia un contact. O variantă intemediară
este cea în care nici fumizorul de servicii, nici destinatarul lor nu se deplasează într-un alt stat
membru al Uniunii Europene, dar furnizarea serviciilor se produce prin poştă, telefon,
telegramă, telefax, fax, terminale de computer, transmitere de publicitate, etc.
Cu privire la regimul juridic al liberei circulatii a serviciilor active, subliniem că legislaţia
naţională nu trebuie să pună piedici persoanelor care vor să beneficieze de libera circulaţie a
serviciilor, deoarece, numai astfel se poate realiza efectui util al art.49 (ex-59) din Tratatul de la
Roma (CEE).
Referitor la interdicţia discriminării în funcţie de criteriul nationalităţii sau al rezidenţei
prestatorului, cu excepţia activităţilor menţionate în articolul 45 (ex-55) din Tratatul de la Roma
(CEE), respectiv exercitarea autorităţii publice, nu pot fi admise discriminări directe, indirecte
sau deghizate pe baza naţionalităţii prestatorului sau a sediului acestuia. Sunt, de asemenea,
interzise măsurile prin care prestatorul de servicii ar fi supus unor sarcini sau cotizaţii pe care le
suporta deja în ţara de origine, ceea ce are ca efect diminuarea sau anihilarea avantajelor pe care
prestatorul le-ar putea avea din faptul că este stabilit într-un alt stat membru.
De asemenea, legat de interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în mod
nediscriminatoriu, există o gamă largă de măsuri naţionale250 care reglementează accesul la/sau
exercitarea cotidiană a anumitor activităţi care, aplicate nediscriminatoriu, pot conduce la limitâri
ale liberei circulaţii a serviciilor. Un prim set de măsuri se referă la faptul că, accesul la unele
profesii este condiţionat de deţinerea unor titluri, diplome sau calificări profesionale sau de
deţinerea unor autorizaţii administrative prealabile. În absenţa unei armonizări, statele membre
sunt libere să fixeze un nivel minim al calificării necesare pentru exercitarea unei profesii, astfel
încât, să fie garantată calitatea prestaţiilor furnizate pe teritoriul lor. Acest lucru poate, însă,
conduce la aplicarea tratamentului naţional al statului unde se prestează serviciul, astfel
îngreunând libera circulatie a serviciilor. Desigur, dacă există principiul recunoaşterii
certificatelor sau atestatelor profesionale251, în virtutea căruia autorităţile statelor membre ale
Uniunii Europene trebuie să aprecieze cunoştinţele sau diplomele obtinute în statele de origine
ale prestatorilor şi să organizeze examene, probe, stagii de adaptare. Totodată, deciziile de
248
Criteriile alegerii pot fi diverse: posibilitatea păstrării unui regim fiscal şi/sau social cunoscut sau mai suplu, legea
aplicabilă contractelor, regulile de facturare.
249
Avem în vedere specificitatea liberei circulaţii a serviciilor
250
Spre exemplu, controale administrative, contabilitate, declaraţii la organele administrative, deontologice.
251
A se vedea Directivele din 21 decembrie 1988 (Directiva 89/48/C.E.E.) şi 18 iunie 1992 (Directiva 92/51/C.E.E.)
respingere a unei cereri de autorizare a activităţii trebuie să fie motivate şi susceptibile de
recurs252.
Există totuşi şi unele măsuri naţionale care pot fi justificate prin raţiuni interes general dar care
pot fi adoptate numai respectând condiţii referitoare la: domeniul în care se ia măsura să nu fie
armonizat, măsura să urmărească interes general, nu trebuie să fie discriminatorie, să fie în mod
obiectiv necesară, să fie proporţională cu scopul urmărit, să respecte principiul recunoaşterii
reciproce. Nu există o listă exhaustivă a raţiunilor de interes general, iar Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene identifică mereu altele noi, în funcţie de cazurile pe care le are de
soluţionat, dar, cu titlu de exemplu, pot fi menţionate: etica, morala, deontologia profesională,
buna administrare a justiţiei, reputaţia pieţelor naţionale, protecţia unei limbi sau a unei culturi,
coerenţa regimului fiscal.
Atunci când destinatarii serviciilor se deplasează şi acceptă implicit să renunţe la protecţia
dreptului lor naţional, libertatea lor trebuie să fie respectată de toate statele membre ale Uniunii
Europene, astfel încât, să aibă acces la toate serviciile, fără, restricţii impuse în considerarea
naţionalităţii sau a rezidenţei lor.
Cu privire la beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor, Tratatul de la Roma din anul 1957
(CEE) stabileşte ca beneficiarii ai liberei circulaţii a serviciilor, pot fi persoanele fizice 253 şi
persoanele juridice254, care prin specificul sau prin activităţile lor se plasează în câmpul de
aplicare al dreptului comunitar, iar faţă de oricare alte subiecte de drept, libera circulaţie a
serviciilor nu se aplică.

252
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit şi unele criterii generale pentru identificarea
măsurilor naţionale restrictive faţă, de ibera circulaţie a serviciilor: măsuri care, aplicate mod uniform, pot conduce
dificultăţi mari la prestator pentru un prestator de servicii transfrontaliere, decât pentru un naţional, deşi ambii
furnizează în mod legal servicii similare în respectivul stat.
253
Resortisant (rezident) comunitar reprezintă orice persoană care are cetăţenia unui stat membru al Uniunii
Europene. Determinarea cetăţeniei este de competenţa statului a cărui cetăţenie este invocată iar persoanele care au
dublă cetătenie (de exemplu, una aparţinând unui stat membru alta unei terţe ţări), atâta timp cât ele invocă cetăţenia
unui stat membru, se pot prevala de drepturile acordate de legislaţia comunitară.
254
Referitor la noţiunea de persoane juridice, în dreptul comunitar/unional nu există, un sistem general de
recunoaştere a societăţilor şi a persoanelor juridice. Sistemele juridice ale statelor membre sunt diferite, totuşi prin
art.48 (ex. art.58) din Tratatul de la Roma (C.E.E.), au fost instituite anumite reguli care să asigure recunoaşterea
reciprocă a societăţilor în domeniul libertăţii de stabilire şi a liberei circulaţii a serviciilor. Centru de resurse umane
– Uniunea Europeană, Libera circulaţie a serviciilor, Bucureşti, 2002, p.9-15
Cum se va putea emigra în Marea Britanie după 1 ianuarie 2021
Londra introduce un nou sistem, pe bază de puncte

Guvernul britanic va introduce un nou sistem de imigrări de la 1 ianuarie 2021, care va fi

relevant şi pentru cetăţenii români. Este vorba despre un sistem pe bază de puncte, care este
introdus ca urmare a Brexitului.
Ambasada Marii Britanii la București detaliază modul în care cetăţenii români pot face cerere de
viză şi ce trasee procedurale pot urma dacă doresc să se mute în Marea Britanie pentru a trăi
acolo sau pentru a studia sau munci.
1. Ce se întâmplă în cazul cetățenilor UE care pleacă în UK înainte de 1 ianuarie 2021
Cetăţenii UE care doresc să vină în Marea Britanie înainte de 1 ianuarie 2021 vor continua să
beneficieze de exercitarea drepturilor lor conform prevederilor aranjamentelor de tranziţie, care
permit continuarea libertăţii de mişcare între Marea Britanie şi Uniunea Europeană.
Cetăţenii UE care sosesc înainte de expirarea perioadei de tranziţie, la 31 decembrie 2020,
precum şi membrii de familie, vor fi eligibili pentru Programul de Înregistrare a Cetăţenilor
UE (EU Settlement Scheme). Ei vor avea la dispoziţie perioada de până la 30 iunie 2021 pentru
a depune o cerere în baza prevederilor acestei scheme.
2. După 1 ianuarie, cetățenii UE pot merge fără viză în UK pentru vizite scurte
În cadrul noului sistem de imigrări, începând cu anul viitor vom trata cetăţenii UE ca cetăţeni ce
nu necesită viză, ceea ce înseamnă că pot veni în Marea Britanie ca vizitatori pentru o perioadă
de şase luni fără a fi nevoie să obţină o viză.
Un vizitator poate intra în Marea Britanie de mai multe ori în această perioadă, dar nu poate
ajunge să locuiască efectiv în Marea Britanie prin mecanismul vizitelor repetate sau continue.
Vizitatorii se pot angaja într-o gamă largă de activităţi, cum ar fi efectuarea
de vacanţe, participarea la şedinţe şi conferinţe sau participarea la cursuri scurte, dar nu pot
munci și nici accesa fonduri publice.
3. Cei care vor să muncească, să locuiască sau să studieze în UK trebuie să ceară viză.
Au nevoie de un punctaj
Cei care doresc să rămână pe perioade mai lungi de şase luni, cu scopul de a munci, a studia sau
a locui în Marea Britanie, vor trebui să depună o cerere de viză. Cererea va putea fi depusă pe
site-ul GOV.UK, dar atenție, va trebui demonstrat că se îndeplinesc criteriile relevante şi
punctajul necesar vizei pentru care se depune cererea.
Cetăţenii UE care primesc viza vor primi și acces securizat la informaţiile privind statutul lor de
imigrare prin intermediul unui serviciu online, pe care îl vor putea folosi pentru a-şi confirma
drepturile şi pentru a accesa servicii diverse, în loc să folosească un document fizic privitor la
statutul lor.
Solicitanţii de viză care posedă un paşaport biometric vor putea completa cererea, inclusiv
confirmarea identităţii, folosind o aplicaţie de smartphone. S-ar putea ca unii solicitanţi să
trebuiască să se prezinte la un Centru pentru Cereri de Viză dacă nu posedă paşaport biometric,
nu pot folosi aplicaţia sau cip-ul lor biometric nu poate fi citit.Solicitanţii de viză vor avea de
plătit o taxă de cerere de viză.
4. Taxe ce trebuie achitate
În afară de oferta de vize pentru lucrătorii din domeniul sănătăţii şi ăngrijirii şi în afară de cazul
în care se aplică o anumită exceptare de la regimul vizelor, toţi solicitanţii care sosesc în Marea
Britanie pentru o perioadă mai îndelungată decât şase luni vor trebui de asemenea să
achite Suprataxa de Sănătate pentru Imigrare (IHS), care le va permite accesul la sistemul de
sănătate din Marea Britanie prin intermediul Sistemului Naţional de Sănătate (NHS).

5. Verificarea cazierului judiciar. Când este refuzată viza

În cadrul noului sistem de imigrări, Marea Britanie va introduce o abordare unitară, coerentă şi
mai fermă cu privire la cazierul judiciar ce se va aplica tuturor cetăţenilor. Cei ce doresc să intre
pe teritoriul Marii Britanii pot fi refuzaţi dacă:
- Au o condamnare cu închisoare de cel puţin 12 luni;
- Au săvârşit o faptă penală care a cauzat daune grave;
- Sunt recidivişti care dau dovadă de o nesocotire constantă a legii;
- Caracterul, conduita sau cercul lor de apropiaţi înseamnă că prezenţa lor nu va contribui la
binele public.
Regimul pașapoartelor după 1 ianuarie 2021
Până pe 1 octombrie 2021 cetăţenii UE pot intra în Marea Britanie cu paşaport sau document
naţional de identitate aşa cum o fac şi acum.
Începând cu 1 octombrie 2021, cetăţenii UE, SEE şi Elveţiei vor avea nevoie de paşaport pentru
a călători în Marea Britanie. Cu toate acestea, cetăţenii UE, SEE şi Elveţiei ale căror drepturi
sunt protejate prin Acordul de Retragere, de exemplu cei care intră sub incidenţa Programului de
Înregistrare a Cetăţenilor UE (EU Settlement Scheme) şi a prevederilor privind micul trafic de
frontiera (muncitorii la frontieră) vor putea să călătorească în Marea Britanie folosind
documentele naţionale de identitate până la 31 decembrie 2025 cel puţin.
6. Reglementări pentru muncitorii calificați care vor să lucreze în Marea Britanie
În cadrul noului sistem, orice persoană care se deplasează în Marea Britanie pentru a munci va
trebui să demonstreze că îndeplineşte un anumit set de cerinţe pentru care i se vor atribui puncte.
Nu există un plafon maxim pentru numărul de persoane care pot face cerere pe Traseul
muncitorilor calificaţi.
Pentru a fi eligibili pentru această viză solicitanţii trebuie să demonstreze că:
• Au o ofertă de muncă – susţinută de un sponsor agreat de Ministerul de Interne – la nivelul de
calificare corespunzător, din partea unui angajator cu sediul în Marea Britanie;
• Au obţinut salariul minim corespunzător calificării (adică 25.600 GBP sau salariul actual
pentru locul de muncă efectiv, oricare dintre cele două va fi cel mai mare);
• Stăpânesc limba engleză la nivelul mediu B1 (aşa cum este definit în Cadrul Comun European
de Referinţă pentru limbi străine).
Dacă solicitantul câştigă între 20.480 de lire sterline (pragul minim de salariu pentru toţi
muncitorii calificaţi) şi 25.600 GBP este posibil să facă totuşi cerere de viză pentru Muncitori
Calificaţi „dând la schimb” puncte pentru anumite caracteristici ca să se încadreze în cerinţa
salariului. Este posibil de exemplu să dea puncte la schimb dacă:
• Are un loc de muncă într-un domeniu care suferă de lipsă de forţă de muncă;
• Are un doctorat într-un subiect relevant pentru locul de muncă;
• Este nou-venit pe piaţa muncii din Marea Britanie (cerinţa salariului pentru nou-veniţi va fi cu
30% mai scăzută decât cea pentru muncitori cu experienţă indiferent de domeniu, până la limita
inferioară de 20.480 GBP).
7. Lucrătorii din domeniul sănătații, favorizați: viză în procedură rapidă
Guvernul Marii Britanii apreciază contribuţia vitală adusă de medici, asistente medicale şi alţi
lucrători din domeniul sănătăţii proveniţi din străinătate la Sistemul Naţional de Sănătate (NHS)
şi la mai largul Sector de Sănătate şi Îngrijire. Această ofertă de viză asigură că persoanele ce
lucrează în ocupaţii eligibile din domeniul sănătăţii şi au o ofertă de muncă din partea NHS,
sectorului social sau de îngrijire sau a unui angajator sau organizaţie care prestează servicii către
NHS sunt motivate să vină în Marea Britanie.
Această ofertă de viză face parte din traseul Muncitorilor Calificaţi şi ca atare orice solicitant de
viză pentru Sănătate şi Îngrijire trebuie să îndeplinească toate cerinţele pentru traseul
Muncitorilor Calificaţi.
Pentru a fi eligibili pentru această viză solicitanţii trebuie să demonstreze că:
- Au o ofertă de muncă într-unul dintre posturile calificate definite în cadrul NHS sau sectoarelor
aflate în legătură directă cu acesta;
- Au obţinut salariul minim corespunzător calificării; 
- Stăpânesc limba engleză la nivelul mediu B1 (aşa cum este definit în Cadrul Comun European
de Referinţă pentru limbi străine).
Aceasta este o viză în procedură rapidă, cu taxe de cerere mai mici şi sprijin direct pe tot
parcursul procesului de procesare a cererii. Solicitanţii şi aparţinătorii lor vor fi scutiţi de la plata
Suprataxei de Sănătate pentru Imigrare şi vor beneficia de taxe de cerere mai mici.
8. Reglementări pentru muncitorii cu înaltă calificare. Viza „Talent Global”
Marea Britanie doreşte să atragă cele mai bune şi inteligente talente din întreaga lume. Viza de
tip Talent Global permite sosirea în Marea Britanie a solicitanţilor cu cea mai înaltă calificare
fără a deţine o ofertă de muncă şi obţinerea anterioară a unui salariu minim. Solicitanţii nu sunt
obligaţi să îndeplinească cerinţa stăpânirii limbii engleze până ce nu fac cerere de rezidenţă
permanentă.
De asemenea nu sunt obligaţi să îndeplinească cerinţa mijloacelor financiare de întreţinere.
Aceasta este o viză flexibilă, valabilă până la 5 ani. Este disponibilă pentru solicitanţii din
următoarele categorii:
- Ştiinţă şi medicină
- Ştiinţe umaniste
- Inginerie
- Cercetare ştiinţifică
- Tehnologie informatică
- Arte şi cultură
Pentru a face cerere de viză, solicitanţii trebuie:
- Să fie persoane cu recunoaştere internaţională, atât la cel mai înalt nivel cât şi ca lideri în
domeniul lor, sau să se fi dovedit foarte promiţători şi să aibă şanse mari să devină lideri în
domeniul lor;
- Să fie agreați de un organism competent din domeniul Talent Global. Există şase asemenea
organisme competente Aprobate de Ministerul de Interne britanic. Organismul competent
evaluează aptitudinile, capacitatea şi realizările solicitantului şi dă Ministerului de Interne un
aviz consultativ de susţinere. Lista integrală a organismelor competente se găseşte aici.
- Să facă cerere de viză la nu mai târziu de 3 luni de la primirea scrisorii de susţinere.
Procedură rapidă pentru savanți și cercetători de top
Marea Britanie a introdus o opţiune de procedură rapidă şi pentru savanţi şi cercetători de
top care doresc să vină în Marea Britanie, procedură aflată în competenţa agenţiei naţionale de
finanţare UK Research and Innovation (Cercetare şi Inovare Ştiinţifică în Marea Britanie).
Această opţiune se adresează solicitanţilor din domeniul științei, tehnologiei, ingineriei şi
matematicii (STEM).
Pentru a putea face cerere solicitanţii trebuie:
- Să fi primit un premiu denumit după o somitate sau o bursă de prestigiu;
- Să deţină o funcţie universitară de conducere, cum ar fi Profesor Universitar sau Conferenţiar
Universitar, în cadrul unei instituţii de învățământ superior, instituţii de cercetare ştiinţifică sau
institut eligibile;
- Să fie membru al unei echipe de cercetători finanţate din fonduri publice şi care a primit
finanţări sau premii de prestigiu.
Vizele de studii
Marea Britanie va continua să primească studenţi talentaţi şi cu potenţial mare în universităţile
sale şi alte forme de învățământ superior, colegii pentru educaţie continuă şi limba engleză,
precum şi instituţii de învățământ independente. Nu există o limită superioară a numărului de
studenţi străini care pot veni în Marea Britanie la studii.
Pentru a obţine o viză de studii solicitanţi vor trebui să demonstreze că:
- Li s-a oferit un loc la un curs desfăşurat de o instituţie de învățământ acreditată, lucru ce se
poate demonstra cu ajutorul unei Confirmări de Primire la Studii (Confirmation of Acceptance
for Studies – CAS), care este un atestat în format electronic ce conţine detalii despre cursul
respectiv. Lista instituţiilor de învățământ acreditate de Ministerul de Interne se găseşte la
adresa: https://www.gov.uk/government/publications/register-of-licensed-sponsors-students
- Stăpânesc limba engleză la nivelul mediu B2 (aşa cum este definit în Cadrul Comun European
de Referinţă pentru limbi străine) atunci când studiile se află la nivel de diplomă de licenţă (RQF
6) sau mai înalt. Studenţii care merg la studii sub nivel de diplomă de licenţă trebuie să
demonstreze stăpânirea limbii engleze la nivelul B1.
Traseul vizei de studii necesită o dovadă a existenţei unor mijloace financiare ca parte a
procedurii de solicitare. Cu toate acestea România şi multe alte ţări nu se află de obicei sub
incidenţa necesităţii de a dovedi existenţa de mijloace financiare cu excepţia unor situaţii
excepţionale. În asemenea situaţii, solicitanţii vor fi contactaţi de Serviciul Britanic pentru Vize
şi Imigrări (UK Visas and Immigration) după depunerea cererii. Găsiţi mai mule informaţii
despre acest subiect la https://www.gov.uk/student-visa/money.
Instituţiile de învățământ superior din Marea Britanie îşi stabilesc fiecare propriile taxe de
studii pentru studenţii străini, aşa că persoanele care doresc să meargă la studii trebuie să verifice
direct care sunt taxele la acea instituţie la care vor să meargă.
Pentru studenţii care vor ajunge în Marea Britanie după 1 ianuarie 2021 şi vor începe cursurile
înainte de sfârșitul lunii iulie 2021:
- Aceştia vor fi eligibili pentru statutul de plătitor de taxe de studii la nivelul unui student
cetăţean britanic şi vor primi şi o subvenţie pentru taxa de studii pe durata cursurilor la care
participă. Aici condiţia este de a fi locuit în Marea Britanie, SEE sau Elveţia pe o perioadă mai
mare de 3 ani înainte de a fi făcut cerere de viză de studii. Totuşi, în cadrul noului Traseu pentru
Studii al sistemului de imigrări al Marii Britanii, ei vor trebui să facă cerere de viză de
studii înainte de sosirea în Marea Britanie.
Pentru studenţii care intenţionează să ajungă în Marea Britanie după 1 ianuarie 2021 şi să
înceapă cursurile după data de 1 august 2021:
- Aceştia va trebui să facă cerere de viză de studii înainte de sosirea în Marea Britanie, în cadrul
noului Traseu pentru Studii al sistemului de imigrări al Marii Britanii. Ei nu vor mai fi eligibili
pentru statutul de plătitor de taxe de studii la nivelul unui student cetăţean britanic.
Cei aflaţi la studii în Anglia NU vor fi eligibili pentru sprijin financiar acordat studenţilor.
Cei aflaţi la studii în Ţara Galilor, Scoţia sau Irlanda de Nord vor trebui să se consulte cu
organismele relevate de finanţare a studenţilor şi să verifice dacă se încadrează în criteriile pentru
obţinerea de sprijin financiar acordat studenţilor.
9. Vize de studii postuniversitare
Traseul pentru studii postuniversitare va fi lansat în vara lui 2021, iar un student eligibil trebuie
să fi finalizat cu succes studii de licenţă sau mai înalte în Marea Britanie şi să deţină viză de
reşedinţă ca student valabilă la momentul introducerii acestui mecanism. Traseul pentru studii
postuniversitare va da acestor studenți posibilitatea de a locui şi munci în Marea Britanie sau a
căuta un loc de muncă, pe o perioadă de 2 ani (3 ani pentru doctoranzi). Acest traseu nu
beneficiază de niciun fel de subvenţii şi va permite de asemenea solicitanţilor să treacă la traseele
pentru muncă dacă pot îndeplini cerinţele.
Solicitanţii sunt cei care vor fi finalizat totalitatea studiilor de licenţă în Marea Britanie cu
excepţia cazurilor unde există permisiunea pentru studii din străinătate sau studiile la distanţă au
fost necesare din cauza Covid-19. Nu există obligaţia de a dovedi existenţa de mijloace
financiare şi solicitanţii nu vor fi obligaţi să demonstreze stăpânirea limbii engleze deoarece vor
fi demonstrat deja acest lucru prin absolvirea studiilor de licenţă la o universitate britanică.
Vize pentru elevi
Există o viză separată pentru elevi, disponibilă pentru copii cu vârsta între 4 şi 17 ani. Pentru
această viză solicitanţii vor trebui să demonstreze că:
- Au o ofertă necondiţionată pentru un loc la o şcoală independentă;
- Dispun de mijloace financiare pentru achitarea taxelor de şcolarizare şi a cheltuielilor de trai;
- Au consimţământul în scris al părinţilor sau tutorelui pentru a învăţa în Marea Britanie;
- Dacă au 16 ani sau peste, că sunt într-adevăr elevi (ceea ce ar putea implica participarea la un
interviu pentru stabilirea credibilităţii).
Vize pentru întreprinzători inovatori și start-up-uri
Traseele pentru Inovatori şi Start-up-uri sunt gândite în aşa fel încât să atragă talentul
antreprenorial în Marea Britanie, precum şi ideile de afaceri inovatoare care pot apoi creşte la un
nivel superior. Niciunul dintre cele două trasee nu are o limită superioară şi ambele sunt deschise
pentru persoane fizice sau echipe care doresc să deschidă o afacere nouă, inovatoare în Marea
Britanie.
Viza pentru inovatori
Acest traseu se aplică oamenilor de afaceri cu mai multă experienţă care au lucrat deja într-un
domeniu şi caută să deschidă o afacere nouă, inovatoare în Marea Britanie. Această viză
este valabilă 3 ani iniţial şi poate fi prelungită. Pentru a fi eligibili solicitanţii trebuie:
- Să aibă o idee de afaceri inovatoare, viabilă şi care poate creşte ulterior, sprijinită de un
organism de atestare agreat de Ministerul de Interne. Organismele de Atestare sunt fie Furnizori
de Studii Superioare, fie organizaţii de afaceri care posedă un istoric de sprijinire a
întreprinzătorilor cu sediul în Marea Britanie şi au sprijinul unui Minister. Organismele de
Atestare evaluează fiecare cerere pentru a se asigura că este vorba de ceva inovator, viabil şi care
poate creşte ulterior şi apoi vor răspunde de monitorizarea progreselor firmei căreia îi acordă
sprijinul lor. Lista completă a organismelor de atestare se găseşte
la: https://www.gov.uk/government/publications/guidance-on-applications-under-global-talent;
- Să demonstreze un nivel de finanţare necesar pentru investiţia în firma lor. Nivelul actual
este 50.000 GBP;
- Să demonstreze că dispun de mijloacele financiare pentru a-şi acoperi costurile de trai, în afară
de cazul în care locuiau în Marea Britanie de 12 luni înainte de depunerea cererii. La ora actuală
aceste mijloace se ridică la 1.270 GBP pentru solicitantul principal plus alte cheltuieli pentru
aparţinători. Finanţarea trebuie să fi fost deţinută pe o perioadă de 28 de zile consecutive;
- Să stăpânească limba engleză la nivelul mediu B2 (aşa cum este definit în Cadrul Comun
European de Referinţă pentru limbi străine).
Viza pentru start-up se aplică persoanelor care doresc să-şi deschidă prima lor firmă, dar în
Marea Britanie. Această viză este valabilă 2 ani iniţial, dar solicitanţii pot ulterior să treacă în
categoria Inovator, dacă îndeplinesc acele condiţii. Pentru această viză solicitanţii trebuie:
- Să aibă o idee de afaceri inovatoare, viabilă şi care poate creşte ulterior, sprijinită de un
organism de atestare agreat de Ministerul de Interne. Organismele de Atestare sunt fie Furnizori
de Studii Superioare, fie organizaţii de afaceri care posedă un istoric de sprijinire a
întreprinzătorilor cu sediul în Marea Britanie şi au sprijinul unui Minister. Organismele de
Atestare evaluează fiecare cerere pentru a se asigura că este vorba de ceva inovator, viabil şi care
poate creşte ulterior şi apoi vor răspunde de monitorizarea progreselor firmei căreia îi acordă
sprijinul lor. Lista completă de organisme de atestare se găseşte
la: https://www.gov.uk/government/publications/guidance-on-applications-under-global-talent;
- Să demonstreze că posedă mijloacele financiare pentru a-şi acoperi costurile de trai, în afară de
cazul în care locuiau în Marea Britanie de 12 luni înainte de depunerea cererii. La ora actuală
aceste mijloace se ridică la 1.270 GBP pentru solicitantul principal plus alte cheltuieli pentru
aparţinători. Finanţarea trebuie să fi fost deţinută pe o perioadă de 28 de zile consecutive;
- Să stăpânească limba engleză la nivelul mediu B2 (aşa cum este definit în Cadrul Comun
European de Referinţă pentru limbi străine).
Ce se va întâmpla cu muncitorii sezonieri
Politica Guvernului Marii Britanii privitoare la muncitorii sezonieri începând cu anul 2021 se
află la ora actuală în proces de studiu. Mai multe informaţii despre acest subiect vor fi puse la
dispoziţie pe site-ul Gov.uk.
Mai multe informaţii despre noul sistem de imigrări al Marii Britanii se pot regăsi la
adresa www.gov.uk/guidance/new-immigration-system-what-you-need-to-know.

Libera circulaţie a mărfurilor255 și a serviciilor

Prin Tratatul de la Maastricht s-au reorganizat materiile reglementate prin Tratatele constitutive
ale Comunităţilor europene şi s-a recurs la o mai bună sistematizare a acestora. Astfel, Partea a
II-a fundamentele comunităţii şi Partea a III-a politicile comunităţii din Tratatul de la Roma, au
fost regrupate într-o singură parte, respectiv Partea a III-a politicile comunităţii, fapt care a a
determinat menţinerea încă de la începutul a acestei părţi, ca un element distinct al acţiunilor şi
politicilor comunitare, a unor aspecte privind fundamentele Comunităţilor, care, deşi nu se mai
regăsesc în aceeaşi formulare, îşi păstrează finalitatea. Facem referire la reglementărilr
referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor, care, într-un
grad diferit, se pot circumscrie aproape oricăreia dintre acţiunile şi politicile comunitare,
respective unionale. Aceste libertăţi au fost realizate, în cea mai mare parte a lor, deja în cursul
perioadei de tranziţie, potrivit Tratatului, prin dispoziţii de procedură şi prin acţiuni, abstenţiuni,
restricţii ori interdicţii. Aproape toate dispoziţiile procedurale de realizare a celor patru libertăţi
nu mai sunt de actualitate, având în vedere faptul că perioada de tranziţie pentru stabilirea pieţei
comune a expirat la data de 31 decembrie 1969, conform art. 7 din Tratat, perioadă după care,

255
A se vedea legislaţie primară: art.28-29 TFUE – domeniul de aplicare; art.30-31 TFUE – taxe vamale şi taxe cu
efect echivalent; art.34-37 TFUE – restricţii cantitative; art.110-113 TFUE – dispoziţii fiscale, impozite; art.206-
2017 TFUE – politica comercială comună.
Tratatul garantează aceste libertăţi, astfel încât dispoziţiile în materie, sunt considerate a avea
efect direct, putând fi invocate în faţa tribunalelor naţionale ale statelor membre.
Totodată, prin Actul Unic European256, Comunitatea europeană s-a angajat, în acord cu Cartea
Albă a Comisiei Europene257, să adopte măsuri în scopul stabilirii progresive într-o perioadă care
a expirat la data de 31 decembrie 1992 a pieţei interne care să cuprindă o zonă fără frontiere
interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor să fie
asigurată potrivit prevederilor Tratatului258.
În doctrina de specialitate259, piaţa internă comunitară sau piaţa unională a fost definită ca spaţiu
fără frontiere interne care trebuie să funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională, unde
mărfurile, serviciile, capitalurile şi serviciile să circule în cadrul ei fără niciun control la
frontierele dintre statele membre. Spaţiu fără frontiere interioare, astfel cum a interpretat Comisia
Europeană260, îşi găseşte aplicarea concretă şi efectivă doar dacă priveşte toate mărfurile,
serviciile şi capitalurile care circulă în cuprinsul lui. Dacă facem referire la persoane, orice
interpretare a prevederilor art.8A din Tratat, care ar conduce la limitarea efectelor doar la
resortisanţii comunitari ar lipsi dispoziţiile de orice efect util. Astfel, prin reglementarea cuprinsă
în art. 8A se stabileşte pentru Comunitate şi, de asemenea, pentru statele membre o obligaţie de
rezultat, care nu ar putea fi îndeplinită decât dacă ansamblul controalelor la frontieră ar fi
suprimate.
Într-o opinie261, cele patru libertăţi fundamentale pe care se întemeiază piaţa internă unională,
libera circulaţie a mărfurilor este cea mai influentă, din punctul de vedere al impactului asupra
vieţii cetăţenilor săi. Principiul libertăţii de circulaţie a mărfurilor se aplică atât produselor care
provin din statele membre ale Uniunii Europene, cât şi produselor aflate pe teritoriul Uniunii dar
care au fost importate în mod legal dintr-un stat din afara Uniunii. La momentul importului,
acestea au suportat taxele vamale aferente conform politicii tarifare comune şi formalităţilor
administrative, statistice şi de igienă corespunzătoare legislaţiei unionale, prin urmara, ulterior
îndeplinirii acestor formalităţi, podusele primesc dreptul la liberă circulaţie în cadrul Uniunii.
256
Semnat în februarie 1986, a intrat în vigoare în iulie 1987 şi a încorporat conceptul de piaţă internă în Tratat şi a
stabilit termenul limită pentru finalizarea acesteia, 31 decembrie 1992. De asemenea, Actul Unic European dădea
pieţei interne un mecanism decizional eficient prin introducerea votului cu majoritate calificată în locul unanimităţii
pentru majoritatea aspectelor legate de aceasta. A se vedea art. 13, devenit art. 8 A din Tratat.
257
Cartea Alba elaborată de Comisie a fost aprobată de Consililul European în iunie 1985 şi conţinea nu mai puţin
de 300 de măsuri legislative grupate în cadrul celor trei obiective principale: eliminarea frontierelor fizice,
eliminarea frontierelor tehnice şi eliminarea frontierelor datorate sistemelor de taxe. Noua abordare trecea de la
armonizarea sistematică a reglementărilor naţionale, ezervată doar cerinţelor esenţiale precum securitatea şi
sănătatea, la stabilirea unei recunoaşteri reciproce.
258
Până la sfârşitul anului 1992, 90% din proiectele legislative menţionate în Cartea Albă, 1985 au fost adoptate, în
special datorită utilizării votului cu majoritate calificată. Astfel, circulaţia capitalului a fost complet liberalizată, au
fost eliminate controalele la frontierele interne asupra bunurilor şi persoanelor, înregistrându-se progrese şi în ceea
ce priveşte aspectele practice ale libertăţii de stabilire şi de prestare de servicii, armonizarea şi recunoaşterea
reciprocă a reglementărilor în domenii vitale precum sectorul bancar şi de asigurări, recunoaşterea diplomelor de
acces la o serie de profesiuni şi deschiderea pieţelor publice, reprezintă doar câteva exemple în acest sens.
259
Octavian Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare, ediţia a II-a,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 3.
260
Comunicarea Comisiei Europene către Consiliul şi Parlament: suprimarea controalelor la frontieră – SEC nr.
92/817.
261
Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 100.
Într-o altă ordine de idei, libera circulaţie a mărfurilor este în strânsă legătură cu celelalte libertăţi
reglementate în Tratat, aspect evidenţiat cel mai bine în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Astfel, libera circulaţie a lucrătorilor262 în spaţiul Uniunii Europene, presupune renunţarea la
discriminare pe criterii de naţionalitate263 între lucrătorii migranţi din Uniunea Europeană şi
lucrătorii naţionali, în ceea ce priveşte accesul la locurile şi la condiţiile de muncă, la avantajele
fiscale şi sociale, fiind interzisă pe lângă discriminarea pe criterii de naţionalitate, normele
naţionale care limitează libera circulaţie a lucrătorului, indiferent de naţionalitatea sa264.
Libera prestare a serviciilor265, reprezentând una dintre libertăţile fundamentale consacrate în
Tratat, se află în strânsă legătură cu libera circulaţie a mărfurilor, ambele libertăţi privind
tranzacţiile economice, în principal de natură comercială, dintre statele membre. Uneori, ca
urmare a acestei apropieri, o anumită măsură naţională poate restricţiona atât circulaţia
mărfurilor, cât şi libera prestare a serviciilor. Este adevărat că o anumită cerinţă privind
distribuţia, vânzarea cu ridicata sau vânzarea cu amănuntul a unor mărfuri poate restricţiona, în
acelaşi timp, atât libera circulaţie a mărfurilor, cât şi libertatea de furnizare de servicii de
distribuţie comercială. Din jurisprudenţa Curţii Europeane de Justiţie 266, obiectivul comerţului cu
amănuntul îl reprezintă vânzarea de produse consumatorilor, acest tip de schimb comercial
cuprinde, pe lângă tranzacţia de vânzare legală, orice altă activitate desfăşurată de operator care
să încurajeze încheierea respectivei tranzacţii. Această activitate constă, inter  alia, în selectarea
unei game de produse oferite la vânzare şi în oferirea de prestaţii diverse prin care se urmăreşte
determinarea consumatorului să încheie tranzacţia cu comerciantul. Astfel, de exemplu, din
jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie267 reiese că restricţiile privind publicitatea, cum ar fi
reclamele la produse alcoolice, ar putea afecta prestatorii de servicii, pe de o parte, şi, pe de altă
parte, efectul unor astfel de restricţii se poate răsfrânge asupra unor mărfuri specifice şi
a posibilităţilor de intrare pe piaţă, creând astfel obstacole în calea comerţului cu produse.
Totodată, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie268 a arătat că dispoziţiile naţionale care
interzic licitaţiile de mărfuri în anumite condiţii ar putea fi considerate, de exemplu, ca
obstrucţionând activitatea de prestare de servicii a unui licitator, creând în acelaşi timp obstacole
în calea vânzării de mărfuri.
Articolul 63 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene (art.56 din Tratatul C.E.) are în
vedere libera circulaţie a capitalului între statele membre, reglementare care protejează
operaţiunile financiare de pe piaţa internă, deşi aceste tranzacţii presupun investiţia regulată de

262
A se vedea art.45 din T.F.U.E.
263
Problematica referitoare la circulaţia bunurilor personale ale lucrătorilor pot fi evaluate, teoretic, în conformitate
cu art.34 din T.F.U.E. sau cu art.45 din T.F.U.E. Curtea Europeană de Justiţie s-a confruntat cu acest aspect în cauza
Weigel care se referea la transferul autovehiculului unui cuplu căsătorit din ţara acestora (Germania) către statul
membru în care soţul îşi avea locul de muncă (Austria). La înmatricularea autoturismului în Austria, cuplul a fost
nevoit să plătească o taxă excesivă. Cei doi soţi au arătat că taxa îi va descuraja să îşi exercite drepturile care le revin
în temeiul art.45 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene. A se vedea Cauza C-387/01  Weigel vs.
Finanzlandesdirektion für Vorarlberg., Rec. 2004, p. I-4981.
264
A se vedea art.45 din T.F.U.E.
265
A se vedea art.56 din T.F.U.E. şi art.49 din T.C.E.
266
A se vedea cauza C-418/02 Praktiker Bau-und Heimwerkermärkte, Rec. 2005, p. I-5873.
267
Cauza C-405/98 Konsumentombudsmannen vs. Gourmet International Products, Rec. 2001, p. I-1795.
268
Cauza C-239/90 SCP Boscher şi alţii, Rec. 1991, p. I-2023.
fonduri, nu se poate exclude faptul că, în anumite circumstanţe, pot include şi transferuri în
natură. Într-o hotărâre a Curţii Europene de Justiţie 269, aceasta a susţinut că, atunci când un
contribuabil solicită deducerea, în scopuri fiscale, a donaţiilor către organizaţii de caritate din
alte state membre, acestea se încadrează în domeniul de aplicare al art.63 din Tratatul de
Funcţionare a Uniunii Europene, chiar dacă sunt acordate în natură, sub formă de bunuri
obişnuite de consum.
Libera circulaţie a mărfurilor în cadrul Comunităţii 270 implică de asemenea, interzicerea între
statele membre a taxelor vamale şi a altor taxe cu caracter echivalent; adoptarea unui tarif vamal
comun pentru comerţul dintre statele membre şi statele terţe; interzicerea oricăror restricţii
cantitative sau măsuri cu efect echivalent; reorganizarea monopolurilor comerciale de stat.
Prevederile art.9-12 din Tratat cer desfiinţarea taxelor vamale şi a impozitelor, cu efect
echivalent asupra schimburilor dintre statele membre, iar articolele 30-36 interzic restricţiile
cantitative şi măsurile cu efect similar asupra schimburilor dintre statele member, fiind interzisă
stabilirea de condiţii stricte pentru ajutoarele de stat, pentru a proteja integritatea Pieţei Interne şi
obligativitatea statelor membre de a nu face discriminări în probleme fiscale271.
Astfel, Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul
schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la
import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal
comun în relaţiilor cu ţări terţe 272. Prin urmare, Tratatul de la Roma 273 permite statelor membre,
să ia măsuri cu efect echivalent cotelor vamale atunci când acestea sunt justificate de consideraţii
generale şi neeconomice, de exemplu moralitate publică, politică publică, securitate publică,
protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor sau plantelor, protecţia tezaurelor naţionale şi
protecţia proprietăţii industriale şi comerciale. Prin urmare, baza legală a libertăţii de circulaţie a
mărfurilor este reglementată de dispoziţiile Tratatului de la Roma de constituire a Comunităţilor
Economice Europene, ce reprezintă legislaţia primară referitoare la problematica liberei circulaţii
a mărfurilor.
În timp, legislaţia primară a fost completată de legislaţia secundară, astfel printre actele
normative europene care fac parte din legislaţia secundară referitoare la libera circulaţie a
mărfurilor, amintim Directiva Comisiei nr.70/50/CEE din 22 decembrie 1969 privind eliminarea
măsurilor cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import care nu sunt acoperite
de alte dispoziţii adoptate în temeiul Tratatului CEE 274, act normative în care sunt reglementate,
în mod special, măsurile care supun importul sau desfacerea produselor importate, în orice stadiu
de comercializare, unei condiţii – alta decât o formalitate – cerute numai pentru produse
importate sau unei condiţii diferite şi mai greu de îndeplinit decât cea cerută pentru produsele
269
Cauza C-318/07 Persche vs. Finanzamt Lüdenscheid, Rep. 2009, p. I-359.
270
Regulile esenţiale privind libera circulaţie a mărfurilor sunt prevăzute în art.6-12 din Tratatul de la Roma privind
instituirea Comunităţii Economice Europene (art. 23-24 după Tratatul de la Amsterdam, art.34-36 din T.F.U.E, fiind
dezvoltate şi detaliate în următoarele articole, respectiv art.12-37, art.85-86 şi art.92-96, art. 25-31 şi următoarele
după Tratatul de la Amsterdam).
271
A se vedea art.93 şi art.95 din Tratatul de la Roma.
272
A se vedea art. 23 din Tratat C.E., actualul art.28 din T.F.U.E.
273
A se vedea art.30 din Tratatul de la Roma.
274
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 13 din 19 ianuarie 1970.
naţionale. De asemenea, sunt reglementate, în special, măsurile care favorizează produsele
naţionale sau le acordă acestora o preferinţă, alta decât un ajutor, însoţită sau nu de condiţii.
Directiva Consiliului 83/189/CE din 28 martie 1983 care stabileşte procedura de furnizare a
informaţiilor în domeniul standardelor şi a reglementărilor tehnice 275, act normative care
furnizează procedura de informare privind progresele în domeniul standardizării şi mecanismul
prin care Comisia Europeană poate împuternici organismele naţionale de standardizare să
proiecteze aceste standard, ce pot fi voluntare, manufacturierii putând folosi alte standarde atâta
timp cât produsele lor pot fi evaluate ca şi conforme.
Regulamentul Consiliului (CE) nr.2658/87 din 23 iulie 1987 referitor la nomenclatura tarifară
şi statistică şi la Tariful Vamal Comun276, act normativ prin care se instituie o nomenclatură a
mărfurilor, denumită nomenclatură combinată, care respectă, în acelaşi timp, atât cerinţele
Tarifului Vamal Comun, cât şi statistica de comerţ exterior a Comunităţii.
Regulamentul Consiliului (CE) nr.2913/92 din 12 octombrie 1992 prin care se stabileşte Codul
Vamal al Comunităţii277, reglementare care, de-a lungul timpului, a suferit numeroase modificări.
Decizia nr.93/465/CEE din 22 iulie 1993 privind modulele diverselor faze ale procedurilor de
evaluare a conformităţii şi normele de aplicare şi utilizare a mărcii de conformitate C.E., propuse
spre a fi utilizate în cadrul directivelor de armonizare tehnică 278, act normativ care stabileşte
procedurile armonizate de certificare şi regulile de utilizare a acestora, acoperind atât proiectarea,
cât şi producţia şi controlul produselor279.
Regulamentul Comisiei (CE) nr.2454/93 din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziţii de
aplicare a Regulamentului (CEE) nr.2913/92 al Consiliului, de instituire a Codului Vamal
Comunitar280, prevede implementarea Codului Vamal281 al Comunităţii.
Decizia nr.3052/95/CE din 13 decembrie 1995 a Parlamentului şi Consiliul privind stabilirea
procedurii pentru schimbul de informaţii privind măsurile interne de derogare de la principiul
liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Comunităţii282, act normativ care se aplică sectoarelor
nearmonizate, sub incidenţa unor astfel de proceduri se află cazurile în care un stat membru
impune obstacole, pentru neconformitate cu propria sa reglementare naţională, la libera circulaţie
sau la punerea pe piaţă a mărfurilor fabricate sau comercializate dintr-un alt stat membru.
Directiva nr.98/34/CEE din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de
informaţii în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice 283, act normativ care solicit
statelor membre să informeze Comisia Europeană asupra tuturor proiectelor de reglementări

275
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 109 din 26 aprilie 1983.
276
Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 256 din 7 septembrie 1987.
277
Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 302 din 19 octombrie 1992.
278
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 220 din 30 august 1993.
279
Produsele care îndeplinesc cerinţele esenţiale şi sunt evaluate ca fiind conforme pot fi recunoscute ca marcă C.E.
280
Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 253 din 11 octombrie 1993.
281
De-a lungul timpului, această reglementare a suferit numeroase modificări.
282
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 321 din 30 decembrie 1995.
283
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 204 din 21 iulie 1998.
tehnice şi organismele naţionale de standardizare asupra programelor de lucru şi a proiectelor de
standarde.
Regulamentul (CE) nr. 2679/98 din 7 decembrie 1998 privind funcţionarea pieţei interne în
legătură cu libera circulaţie a mărfurilor între statele membre 284, act normativ ce prevede
proceduri speciale de eliminare a obstacolelor majore în calea liberei circulaţii a mărfurilor între
statele membre, care provoacă pierderi substanţiale persoanelor afectate şi impun acţiuni
imediate. În Regulament se specifică faptul că aceste obstacole ar putea fi, printre altele,
rezultatul pasivităţii autorităţilor naţionale în faţa unor acţiuni violente întreprinse de anumite
persoane sau de blocare paşnică a frontierelor sau al acţiunilor unui stat membru, cum ar fi
boicotul instituţionalizat al produselor importate. De asemenea, este prevăută o procedură de
alertă şi de schimb de informaţii între statele membre şi Comisia Europeană, în preambul, acesta
reamintind obligaţia statelor membre de a adopta măsurile necesare şi proporţionale pentru
asigurarării liberei circulaţii a  mărfurilor şi de a  informa Comisia în această privinţă,
autorizând-o să transmită o notificare statului membru în cauză prin care să solicite adoptarea
grabnică a acelor măsuri.
Regulamentul (CE) nr.450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie
2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat) 285, act normativ prin
care sunt stabilite normele şi procedurile generale aplicabile mărfurilor introduse sau scoase de
pe teritoriul vamal al Comunităţii286. Conform Regulamentului, mărfurile Uniunii Europene au în
vedere produse care aparţin uneia din următoarele categorii: mărfuri produse în întregime pe
teritoriul vamal al Uniunii Europene; mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Uniunii provenind
din ţări sau teritorii care nu fac parte din acest teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie;
mărfuri obţinute sau produse pe teritoriul vamal al Uniunii Europene, fie exclusiv din mărfurile
provenind din teritorii care nu fac parte din Uniune, fie din mărfuri produse în întregime pe
teritoriul vamal al Uniunii în combinaţie cu mărfurile provenind din teritorii care nu fac parte din
Uniune. Se precizează totodată, că Tariful Vamal Comun cuprinde Nomenclatura Combinată a
mărfurilor; orice altă nomenclatură care se bazează parţial sau integral pe Nomenclatura
Combinată sau care adaugă alte subdiviziuni la aceasta şi care este stabilită prin dispoziţii
comunitare care reglementează domenii specifice în vederea aplicării măsurilor tarifare
referitoare la schimburile cu mărfuri; taxele vamale convenţionale sau autonome normale
aplicabile mărfurilor cuprinse în Nomenclatura Combinată; măsurile tarifare preferenţiale
cuprinse în acordurile pe care Uniunea le-a încheiat cu anumite ţări, teritorii sau grupuri de ţări
sau de teritorii din afara spaţiului vamal comunitar; măsurile tarifare preferenţiale adoptate de
către Uniune în mod unilateral, faţă de anumite ţări sau teritorii sau grupuri de ţări sau de teritorii
din afara spaţiului vamal comunitar; măsurile autonome care prevăd reducerea sau exonerarea de
taxe vamale aferente anumitor mărfuri; regimurile tarifare preferenţiale definite pentru anumite
mărfuri datorită naturii sau destinaţiei lor finale; alte măsuri tarifare prevăzute de legislaţia
agricolă sau comercială sau de alte dispoziţii comunitare.

284
Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 337 din 12 decembrie 1998.
285
Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 145 din 4 iunie 2008.
286
Totodată, se prevede faptul că acest cod se aplică uniform la nivelul întregului teritoriu vamal al Comunităţii.
 Regulamentul (CE) nr.764/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 iulie 2008 de
stabilire a unor proceduri de aplicare a anumitor norme tehnice naţionale pentru produsele
comercializate în mod legal în alt stat membru şi de abrogare a Deciziei nr.3052/95/CE287, are ca
principalul obiectiv al acela de a defini drepturile şi obligaţiile autorităţilor şi întreprinderilor
naţionale atunci când, cele dintâi intenţionează să nege recunoaşterea reciprocă şi să refuze
accesul pe piaţă al unui produs comercializat în mod legal în alt stat membru. Conform
Regulamentului, sarcina probei revine autorităţilor naţionale care intenţionează să refuze accesul
pe piaţă, fiind obligate să comunice în scris motivele exacte de ordin tehnic şi ştiinţific ale
intenţiei de a refuza accesul produsului pe piaţa naţională, oferindui-se posibilitatea operatorului
economic de a-şi susţine cauza şi de a prezenta argumente solide autorităţilor competente. Nu în
ultimul rând, Regulamentul prevede, un sistem de puncte de informare despre produse în fiecare
stat membru, ce oferă informaţii privind normele tehnice ale produselor şi punerea în aplicare
a principiului recunoaşterii reciproce de către întreprinderi şi autorităţile competente din alte
state membre.
În octombrie 1996, Comisia Europeană a publicat comunicarea 288 denumită Impactul şi
eficacitatea pieţei unice, document ce a stat la baza planului de acţiune pentru piaţa unică din
iunie 1997, prin care se subliniază faptul că, încă de la lansarea de către Comisie a iniţiativei
pentru o piaţă internă în 1985, piaţa unică cunoaşte o lungă evoluţie în realizarea celor patru
libertăţi consacrate în tratat, aspect care a permis crearea unei pieţe unice şi a adus beneficii
concrete pentru cetăţenii şi întreprinderile din Europa, spre exemplu suprimarea controalelor
vamale, un mediu de afaceri mai competitiv, posibilitatea de a studia sau de a lucra într-un alt
stat membru. Reglementarea circulaţiei produselor alimentare în spaţiul comunitar este unul din
domeniile cele mai avansate şi într-o continuă dezvoltare datorită consumului mare de astfel de
produse şi a impactului pe care îl pot avea asupra vieţii şi sănătăţii populaţiei, elaborându-se în
acest sens o serie de directive şi reglementări care prevăd modul de exploatare, comercializare,
etichetare, transport şi marcare a produselor din diverse sectoare , cu ar fi cel al aromelor din
alimente, alimante tratate, ape minerale, produse lactate, sucuri naturale, produse din cafea,
cacao şi ciocolată. Printre actele normative în cauză, menţionăm:
- Directiva nr.88/388/CE din 22 iunie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind
aromele utilizate în produsele alimentare şi materiile sursă pentru producerea acestora289,
-Regulamentul (CE) nr.2232/96 al Parlamentului European şi al Consiliului din 28 octombrie
1996 de stabilire a unei proceduri comunitare pentru substanţele aromatizante utilizate sau
destinate utilizării în sau pe produsele alimentare290,
- Directiva nr.1999/2/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 februarie 1999 de
apropiere a legislaţiilor statelor membre privind produsele şi ingredientele alimentare tratate cu
radiaţii ionizante291,
287
Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 218 din 13 august 2008
288
Comunicarea Comisiei Europene nr. 60/2007 către Consiliu şi Parlamentul European, Comitetul Economic şi
Social şi Comitetul Regiunilor - O piaţă unică pentru cetăţeni.
289
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 184 din 15 iulie 1988.
290
Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 299 din 23 noienbrie 1996.
291
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 66 din 13 martie 1999.
- Directiva nr.1999/3/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 februarie 1999 de
stabilire a unei liste comunitare cu produsele şi ingredientele alimentare tratate cu radiaţii
ionizante292,
- Directiva nr.80/777/CEE a Consiliului din 15 iulie 1980 de apropiere a legislaţiilor statelor
membre privind exploatarea şi comercializarea apelor minerale naturale293,
- Directiva nr.76/118/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1975 de apropiere a legislaţiilor
statelor membre privind anumite tipuri de lapte conservat parţial sau total deshidratat destinat
consumului uman294,
- Directiva nr.83/417/CEE a Consiliului din 25 iulie 1983 de apropiere a legislaţiilor statelor
membre privind anumite lactoproteine (cazeină şi cazeinaţi) destinate consumului uman295,
- Directiva nr.93/77/CEE a Consiliului din 21 septembrie 1993 privind sucurile de fructe şi
anumite produse similare296,
- Directiva nr.99/4/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 februarie 1999 privind
extractele de cafea şi de cicoare297,
Principiul liberei circulaţii a mărfurilor implică faptul că produsele pot fi comercializate liber pe
întreg teritoriul Uniunii Europene. Astfel că, într-o serie de sectoare acest principiu este
completat de un cadru de reglementare armonizat, în conformitate fie cu vechea abordare, care
impune o serie de specificaţii precise necesare produsului, fie cu noua abordare, care impune o
serie de cerinţe generale pentru produse. Printre instituţiile implicate în procesul de asigurare a
liberei circulaţii a mărfurilor şi uniunii vamale se numără Comisia Europeană, în cadrul acesteia
distingându-se activitatea Direcţiei Generale Întreprinderi şi Industrie, şi Parlamentul European,
în special prin activitatea Comisiei pe piaţă internă şi în domeniul protecţiei consumatorilor. Prin
urmare, Comisia Europeană monitorizează modul în care sunt respectate principiile care
guvernează libera circulaţie a mărfurilor, de către statele membre, şi întocmeşte rapoarte de
evaluare din doi în doi ani, prin care responsabilizează statele membre despre problemele
existente şi măsurile care se impugn a fi luate. Implementarea acestor principii are ca ţintă
cetăţeni, deopotrivă şi operatorii economici, prin acţiuni pe două planuri: unul la nivelul
Comisiei, iar cel de al doilea la nivelul statelor membre.
Planul de acţiuni la nivelul Comisiei are în vedere298 elaborarea unui Ghid privind principiul
recunoaşterii reciproce în domeniul produselor industriale şi a unei broşuri explicative de
aplicare a Deciziei (CE) nr. 3052/95 din 13 decembrie 1995 privind stabilirea procedurii pentru
schimbul de informaţii privind măsurile interne de derogare de la principiul liberei circulaţii a
mărfurilor în cadrul Comunităţii 299; analize economice privind aplicarea principiului
292
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 66 din 13 martie 1999.
293
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 229 din 30 august 1980.
294
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 24 din 30 ianuarie 1976.
295
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 237 din 26 august 1983.
296
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 244 din 30 septembrie 1993.
297
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 66 din 13 martie 1999.
298
Sursa: http://ec.europa.eu/index_ro.htm, site accesat la data de 9 mai 2012.
299
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 321 din 30 decembrie 1995.
recunoaşterii reciproce în diferite sectoare, având ca scop o mai bună evaluare a beneficiilor şi a
costurilor de neaplicare; analize privind regulile naţionale de protecţie a consumatorilor pentru
produsele financiare. Pentru a îndeplini aceste obiective Comisia are în vedere acţiuni de
formare, prin organizarea de mese rotunde sectoriale cu reprezentaţii autorităţilor competente din
statele membre şi cu organizaţiile profesionale; elaborarea de proiecte specifice la nivel naţional,
având ca scop diseminarea de informaţii către publicul ţintă despre principiul recunoaşterii
reciproce. Totodată, planul de acţiuni la nivelul statelor membre, ca principal actor în
implementarea principiului recunoaşterii reciproce, prevede întreprinderea următoarelor măsuri
includerea principului recunoaşterii reciproce în legislaţia naţională; să răspundă în timp util la
întrebările legate de aplicarea principiului recunoaşterii reciproce, cu excepţia cazurilor care
prezintă sensibilitate ridicată; să întărească cooperarea între administraţiile naţionale ale statelor
membre, prin reţelele de contact la distanţă, întâlniri cu şefii centrelor de coordonare şi utilizarea
sistematică a punctelor de contact, precum şi prin implicarea în mai mare măsură a
coordonatorilor naţionali, în special, în domeniul profesiilor reglementate; să pregătească
periodic rapoarte cu problematica implementării şi a soluţiilor posibile.
Comunitatea Europeană a încheiat acorduri pentru recunoaşterea reciprocă a principiului
circulaţiei libere a bunurilor şi serviciilor cu: Australia, Canada, Noua Zeelandă şi SUA, în
scopul de a asigura acces efectiv pe pieţele respective a mărfurilor prevăzute în aceste acorduri.
În scopul de a impune recunoaşterea reciprocă a principiului circulaţiei libere a mărfurilor,
respectiv pentru eliminarea sau reducerea barierelor în cale comerţului cu bunuri, Comisia
intenţionează să încheie un acord internaţional în cadrul Acordului general pentru Comerţul cu
Servicii - GATS sub egida Organizaţiei Mondiale de Comerţ - OMC.
În cadrul Comisiei Europene funcţionează Direcţia Generală Întreprinderi şi Industrie300, având
ca principal obiectiv să contribuie la elaborarea, punerea în aplicare şi îmbunătăţirea politicii de
reglementare, eficientizând astfel funcţionarea pieţei interne prin eliminarea barierelor existente
în calea comerţului şi prin evitarea apariţiei altora noi. Direcţia îşi propune să prevină crearea
unor bariere tehnice în calea comerţului prin monitorizarea noilor propuneri legislative ale
statelor member, care să contribuie la implementarea Acordului Organizaţiei Mondiale de
Comerţ privind barierele tehnice în calea comerţului 301. Toate aceste iniţiative promovează o
piaţă internă simplificată pentru întreprinderi şi consumator, bazată pe reguli transparente, simple
şi coerente, menite să ofere siguranţa şi claritatea de pe urma cărora pot beneficia atât
consumatorii, cât şi întreprinderile (indiferent de dimensiunea acestora). Concomitent,
întreprinderile europene pot concura mai eficient pe pieţele mondiale şi pot răspunde mai bine
provocărilor viitoare. În Ghidul de aplicare a prevederilor Tratatului referitoare la libera
circulaţie a mărfurilor elaborat de Direcţia Generală Întreprinderi şi Industrie, se afirmă faptul că
libera circulaţie a mărfurilor este unul dintre succesele proiectului european, contribuind la
construirea pieţei interne de care beneficiază în prezent cetăţenii şi societăţile comerciale
300
Sursa: http://ec.europa.eu/enterprise/index_ro.htm, site accesat la data de 9 mai 2012.
301
Să se asigure, în absenţa unor dispoziţii de armonizare şi în baza articolelor 34-36 din T.F.U.E., că statele
membre nu creează sau menţin bariere în calea comerţului intracomunitar; să instituie norme specifice cu privire la
anumite produse (incluzând abordarea tradiţională, noua abordare, noul cadru legislativ) sau la aspecte orizontale
cum ar fi soluţionarea problemei întârzierilor de plată în cazul tranzacţiilor comerciale şi solicitarea de despăgubiri
în cazul daunelor provocate de produse defectuoase; să monitorizeze aplicarea legislaţiei comunitare.
europene şi care se află în centrul politicii Uniunii Europene. Totodată, se precizează că piaţa
internă actuală facilitează comerţul cu produse în 28 de state membre, cu o populaţie totală de
peste 500 de milioane de locuitori şi care oferă consumatorilor o gamă largă de produse,
permiţându-le achiziţionarea celei mai bune oferte disponibile302.
 Parlamentul European303 a susţinut finalizarea pieţei interne şi rolul organismelor de
standardizare europeană, acordând întotdeauna o atenţie deosebită noii abordări în legătură cu
libera circulaţie a mărfurilor, clarificându-i definiţia într-un raport din anul 1987. Acesta a adus o
contribuţie legislativă semnificativă la armonizarea directivelor, Parlamentul susţinând, de
asemenea, necesitatea unei cooperări mai strânse între autorităţile europene şi cele naţionale, în
vederea îmbunătăţirii calităţii legislaţiei europene, a identificării legislaţiei care necesită
simplificare sau codificare, în conformitate cu obiectivul de a depune eforturi suplimentare
pentru o mai bună legiferare, transpunere promptă şi punere corectă în aplicare şi a apelat,
adeseori, la celelalte instituţii pentru a susţine, atunci când este posibil, coreglementarea şi
acordurile voluntare, în vederea respectării aceluiaşi principiu al unei mai bune legiferări.
Cu toate acestea, pentru Parlamentul European, o mai bună legiferare nu înseamnă neapărat nici
un fel de legiferare, drept care acesta a modificat mai multe acte legislative introducând
reglementări noi, pentru a preveni riscul ca unii consumatori să fie induşi în eroare prin
cumpărarea de produse mai ieftine fără a fi informaţi că achiziţionează un volum sau o cantitate
mai mică. În această privinţă, Parlamentul a susţinut întotdeauna cu tărie necesitatea de a
introduce o informare clară şi completă a consumatorului pe toate produsele preambalate care
beneficiază de libera circulaţie, precum şi un „certificat de origine”, o indicare clară a preţurilor,
a cantităţii nominale obligatorii sau a dimensiunii ambalajului pentru produsele preambalate,
indicaţii lizibile privind greutatea şi volumul pe eticheta produsului şi respectarea normelor
naţionale pentru produsele tipice. În acest scop, Parlamentul a sprijinit cu putere o strategie la
nivel european pentru o politică comprehensivă şi de calitate de evaluare a impactului legislaţiei
europene.
Comisia de Piaţa Internă şi Protecţia Consumatorilor 304 din cadrul Parlamentului European este
competentă în chestiuni privind coordonarea, în plan comunitar, a legislaţiilor naţionale în
domeniul pieţei interne şi privind Uniunea vamală, în special în ceea ce priveşte: libera circulaţie
a mărfurilor, inclusiv armonizarea standardelor tehnice, libertatea de stabilire, libertatea de a
presta servicii, cu excepţia sectorului financiar şi poştal; măsurile de identificare şi eliminare a
potenţialelor obstacole în funcţionarea pieţei interne; promovarea şi protecţia intereselor
economice ale consumatorilor, cu excepţia chestiunilor privind sănătatea publică şi siguranţa
alimentară, în cadrul creării pieţei interne.
Libera circulaţie a mărfurilor305 presupune realizarea unei uniuni vamale care să privească toate
categoriile de mărfuri şi să interzică între statele membre, taxele vamale asupra importurilor şi
exporturilor ori a altor taxe cu efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu
302
Totodată, libera circulaţie a mărfurilor este benefică pentru mediul de afaceri. Aproximativ 75 % din schimburile
comerciale din interiorul Uniunii Europene sunt reprezentate de mărfuri.
303
Sursa: http://www.europarl.europa.eu/news/ro, site accesat la data de 9 mai 2012.
304
Sursa: http://www.europarl.europa.eu/committees/ro/imco/home.html, site accesat la data de 9 mai 2012.
305
Sau uniunea vamală.
ţările terţe şi eliminarea restricţiilor cantitative sau a măsurilor cu efect echivalent între statele
membre. Unul din obiectivele majore stabilite de Tratatul de la Roma a fost realizarea unei pieţe
unice între statele membre, primul pas concret fiind acela al creării unei uniuni vamale, deşi
Tratatul de la Roma nu definea conceptul de taxe cu efect echivalent taxelor vamale, motiv
pentru care a urmare, acest rol a revenit Curţii Europene de Justiţie care, printr-o serie de decizii
elaborate ȋntre anii ’60 – ’70, stabileşte că orice taxă oricum este denumită şi oricare ar fi
modalitatea de aplicare, dacă se aplică în mod specific unui produs importat dintr-un stat
membru în defavoarea produselor similare autohtone, prin alterarea preţului, are acelaşi efect
asupra liberei circulaţii a mărfurilor ca şi taxele vamale, neprezantând importanţă, natura sau
forma taxei, ci doar efectele acesteia.
Totodată, Curtea Europeană de Justiţie a avut misiunea de a lămuri şi conceptul de măsuri
echivalente cotelor vamale, astfel că în anul 1974, Curtea a decis că toate regulile comerciale
instituite de statele membre care au capacitatea de a împiedica direct sau indirect, în fapt sau
potenţial, comerţul intracomunitar sunt considerate ca măsuri cu efect echivalent cotelor
vamale.
De aceea, suntem de părere că uniunea vamală a implicat, într-un prim sens, abolirea şi
interzicerea în privinţa comerţului dintre statele membre de la o anumită dată a taxelor vamale şi
a altor taxe cu efect echivalent, aspect devenit aplicabil dată cu expirarea perioadei de tranziţie,
stabilită pentru sfârşitul anului 1991, iar pentru noile ţări care au devenit atunci membre ale
Comunităţii Europene, aceasta a expirat în anul 1992. Interzicerea taxelor vamale avea o sferă
mult mai largă, aplicându-se, astfel cum era prevăzut în Tratat, nu numai mărfurilor care sunt
originare dintr-un stat membru, ci şi celor care provin dintr-o ţară terţă, care se vor afla în liberă
circulaţie între statele membre odată intrate în circuitul comercial comunitar. Mărfurile care au o
astfel de provenienţă vor avea acest regim dacă formalităţile de import au fost îndeplinite şi orice
taxe vamale sau taxe avâd efect echivalent care sunt plătibile au fost încasate în acel stat membru
şi nu au beneficiat de o reducere totală sau parţială a unor astfel de taxe. Astfel, în perioada de
tranziţie, statele membre306 trebuiau să se abţină de la introducerea între ele de noi taxe vamale
asupra importurilor sau exporturilor ori a oricăror taxe având efect echivalent. Aceste taxe
cuprind, aşa cum s-a prevăzut în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie 307 orice taxe
pecuniare, indiferent de mărimea lor şi de denumirea sau modul lor de aplicare, care sunt
impuse unilateral asupra mărfurilor naţionale sau străine pentru că ele trec o frontieră şi care
nu sunt taxe vamale în sens strict”. De asemenea, este lipsit de consecinţă faptul că taxa nu este
impusă pentru beneficiul statului, neavând efect discriminatoriu sau protecţionist, nu duce la
creşterea preţurilor pentru că este minimă sau pentru că mărfurile în cauză nu sunt în concurenţă
cu produsele externe.
Dispoziţia legală menţionată mai sus poate fi invocată şi după expirarea perioadei de tranziţie în
legătură cu orice taxă vamală posibil să fie introdusă, întrucât ea este de aplicabilitate directă şi
după această dată. Astfel, s-a statuat tot prin jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie308, faptul că
306
A se vedea art.12 din Tratatul de la Roma.
307
Cauza 24/68, Comisia Europeană vs. Italia, REC 1969, p.193-201; Cauzele 485 și 486/93, Maria Simtzi vs.
Municipality of Kos, REC 1996 și 1997, p. 2675.
308
Cauza 26/62, van Gend and Loos vs Administration fiscale néerlandaise, REC 1963, p.276-279.
implementarea art.12 nu cere vreo iniţiativă legislativă din partea statelor membre, iar faptul că
potrivit acestui articol statele sunt subiectele unei obligaţii negative nu implică împrejurarea că
naţionalii lor nu pot să beneficieze de această obligaţie. De aceea, potrivit spiritului sistemului
general şi al formulării Tratatului, prevederile art.12 trebuie interpretate ca producând efecte
directe imediate şi creând drepturi individuale pe care tribunalele naţionale trebuie să le
protejeze.
Dispoziţiile art.9 şi art.12 din Tratatul de la Roma care interzic între statele membre taxele
vamale asupra importurilor şi exporturilor şi toate taxele cu efect echivalent împiedicau
legislaţiile naţionale să impună contribuţii obligatorii asupra exporturilor de produse agricole
către alte state membre, dacă aceste contribuţii nu sunt impuse pe seama inspecţiilor, realizate în
scopul îndeplinirii obligaţiilor conform dreptului comunitar, dacă ele sunt aplicate numai la
exporturile produselor în cauză şi nu privesc un sistem general de taxe interne aplicate
sistematic, indiferent de originea ţării de export sau de detinaţie a mărfurilor supuse lor şi, în cele
din urmă, dacă ele nu reprezintă compensaţia pentru un beneficiu specific sau individual furnizat
comerciantului într-o sumă proporţională acelui serviciu309.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie 310, o taxă ad valorem impusă de un stat
membru asupra mărfurilor importate dintr-un alt stat membru în virtutea intrării lor într-o regiune
a teritoriului celui dintâi stat, constituie o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale asupra
importurilor şi este incompatibilă cu dispoziţiile art.9 şi următoarele din Tratat, în pofida faptului
că ea este, de asemenea, impusă asupra mărfurilor care intră într-o regiune dintr-o altă parte a
aceluiaşi stat membru, acest considerent nefiind modificat de faptul că o taxă ad valorem este
impusă şi asupra mărfurilor exportate din regiunea în cauză şi că taxa este, aşadar, impusă nu în
scopul de a se restrânge importurile, ci de a se furniza autorităţilor administrative locale resurse
financiare. De asemenea, este incompatibilă cu aceleaşi dispoziţii legale impunerea de taxe de
către un stat membru asupra mărfurilor exportate într-un alt stat membru în virtutea faptului că
ele părăsesc teritoriul celui dintâi stat membru şi acest considerent nu poate fi modificat de faptul
că taxa este, totodată, impusă mărfurilor care părăsesc acea regiune pentru o altă parte a
teritoriului aceluiaşi stat. Ca urmare a celor expuse mai sus, şi taxa impusă la o frontieră
regională în baza expedierii de mărfuri dintr-o regiune a unui stat membru spre alte regiuni ale
aceluiaşi stat, constituie un obstacol la libera circulaţie a mărfurilor care este unul la fel de serios
ca o taxă impusă la frontiera naţională pentru exportul de mărfuri din teritoriul unui stat membru
ca un întreg.
Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că atât art.9 cât şi art.12 trebuie să fie interpretate
ca aplicându-se unei taxe de tranzit destinată să compenseze o întreprindere privată pentru
suportarea cheltuielilor provenind din îndeplinirea de către serviciile vamale şi veterinare a
sarcinilor lor ca furnizori de servicii de interes public, chiar dacă ea nu a fost impusă de stat, ci se
naşte dintr-un acord încheiat de întreprinderea respectivă cu clienţii săi. Potrivit legislaţiei,
statele membre trebuie să suporte cheltuielile de control şi formalităţile realizate în legătură cu
circulaţia mărfurilor peste frontiere, prin urmare, interzic în comerţul intracomunitar impunerea

309
Cauza 130/93, Lamaire vs. NDALTP, REC 7/1994, p. 3226.
310
Cauzele 485 şi 486/93, Maria Simtzi vs. Municipality of Kos, REC 1996 şi 1997, p.2675.
operatorilor economici, indiferent dacă se face în virtutea unei măsuri unilaterale adoptate de
autorităţi sau ca rezultat al unei serii de contracte particulare, cu cheltuielile de inspecţie şi de
formalităţi administrative, singurele taxe autorizate fiind acelea care constituie o indemnizare sau
compensaţie pentru serviciul într-adevăr făcut unui operator economic în mod individual.
Totodată, taxa obligatorie de la al cărei nivel minim nu poate fi făcută nicio derogare şi care este
aplicată într-un stat membru de către agenţii de expediţie vamală nu a fost considerată ca o taxă
având efect echivalent unui drept vamal în înţelesul Tratatului, dacă importatorii pot, în fapt, să
opteze dacă să folosească sau nu serviciile unor asemenea persoane cu rezultatul că acel tarif nu
este obligatoriu, pentru oricine doreşte să facă o declaraţie vamală 311.În cursul perioadei de
tranziţie, taxele asupra importurilor312 trebuiau să fie desfiinţate progresiv, conform unui program
strict313.
Taxele vamale asupra exporturilor şi taxele având efect echivalent acestora trebuiau desfiinţate
mai devreme, adică până la sfârşitul perioadei de patru ani pentru stabilirea pieţei comune,
postrivit dispoziţiilor art. 16 din Tratat. De la acea dată, dispoziţiile legale respective erau direct
aplicabile. Uniunea vamală a mai implicat, într-un al doilea sens, adoptarea unui tarif vamal
comun în relaţiile cu ţările terţe, care este impus la graniţele comunitare. Orice marfă care
urmează să intre pe teritoriul comunitar va fi supusă acestui tarif, indiferent de ţara de intrare.
Astfel, statele membre şi-au declarat disponibilitatea – conform prevederilor art. 18 din Tratat –
de a contribui la dezvoltarea comerţului internaţional şi la reducerea barierelor vamale prin
acorduri specifice, pe bază de reciprocitate şi avantaj reciproc, de a reduce taxele vamale sub
nivelul general de care ar putea beneficia ele însele ca rezultat al stabilirii uniunii vamale între
ele. Aceste obiective au fost îndeplinite fie pe calea acordurilor cu diverse ţări, în mod
independent, fie în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ - GATT, de-a lungul
rundelor comerciale respective.
Un prim act comunitar prin care se reglementează tariful vamal comun a fost Regulamentul CEE
nr. 950/68 din 28 iunie 1968 al Consiliului314, care a stabilit tariful vamal comun şi care a luat în
considerare unele rezultate ale acordurilor încheiate anterior de la data de 1 iulie 1968 el a
înlocuit tarifele vamale naţionale ale statelor membre. De asemenea, începând cu data de 1
ianuarie 1988 au fost stabilite, atât un nou tarif integrat cât şi un sistem de nomenclaturî
statistică, prin Regulamentul Consiliului (CE) nr.2658/87 din 23 iulie 1987 referitor la
nomenclatura tarifară şi statistică şi la Tariful Vamal Comun 315, înlocuind, deci, actul comunitar
din anul 1968. Nomenclatura combinată a tarifelor se află la baza tarifului integrat - denumit
TARIC - şi are în vedere Convenţia internaţională privind descrierea armonizată a mărfurilor şi
sistemul de codificare. Astfel, potrivit actului normativ din 1988, Tariful Vamal Comun este
compus din Nomenclatorul menţionat anterior, procentele taxelor, alte taxe relevante, măsuri

311
Cauza 16/94, Edouard Dubois et Fils SA and General Cargo Services SA vs. Garomar Exploitation SA, REC nr.
8/1995, p. 2437.
312
Taxele având efect echivalent taxelor vamale asupra importurilor trebuiau, de asemnea, înlăturate progresiv până
la sfârşitul perioadei, potrivit unui program stabilit prin directive, de către Comisia Europeană.
313
A se vedea art.14-15 din Tratat.
314
Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 172 din 22 iulie 1968.
315
Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 256 din 7 septembrie 1987.
tarifare stabilite în TARIC şi în aranjamentele comunitare. Versiunea curentă a Tarifului este
publicată anual în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Totodată, prin Regulamentul Consiliului (CE) nr.2913/92 din 12 octombrie 1992 se stabileşte
Codul Vamal al Comunităţii316, iar în aplicarea sa, a fost adoptat Regulamentul Comisiei (CE)
nr.2454/93 din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziţii de aplicare a Regulamentului (CEE)
nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar 317. Acest act normativ
prevede implementarea Codului Vamal al Comunităţii, suferind modificări succesive, începând
cu anul 1994.
În legătură cu aplicarea Tarifului vamal comun, s-a subliniat, în practica Curţii Europene de
Justiţie318, faptul că este incompatibil cu Tratatul CE impunerea unei taxe vamale sau a unei taxe
cu efect echivalent, care a fost introdusă unilateral de către un stat membru după instituirea
acestui Tarif la data de 1 iulie 1968, asupra mărfurilor importate direct din ţările nemembre care
nu sunt legate de Comunitate printr-un acord special, dar s-a admis, totuşi, faptul că Tratatul nu
împiedică impunerea unei taxe având efectul echivalent unei taxe vamale asupra importurilor
care, având în vederea toate elementele ei caracteristice, inclusiv denumirea ei, cazurile
impozabile, baza de evaluare, criteriile pentru aplicarea ei, persoanele taxabile şi modul în care
suma colectată este cerută, trebuie să fie considerată ca o taxă deja în vigoare la data de 1 iulie
1968, cu condiţia ca nivelul la care ea este impusă sp nu fi fost mărit.Dacă acest nivel a fost
crescut, numai cunatumul peste nivelul iniţial trebuie să fie considerat ca incompatibil cu
prevederile Tratatului.
Totodată, în literatura de specialitate319, s-a observat că atât unicitatea teritoriului vamal
comunitar, cât şi uniformitatea politicii comerciale comune ar fi grav subminate dacă statele
membre ar fi autorizate - prin adoptarea legislaţiei naţionale – să impună taxe cu efect echivalent
taxelor vamale asupra comerţului cu statele nemembre. Ca urmare, astfel cum rezulă şi din
parctica Curţii Europene de Justiţie 320, este numai în responsabilitatea Comunităţii – în scopul de
a asigura ca impunerea de taxe să aibă un impact uniform în toate statele membre asupra
comerţului cu statele nemembre - de a determina şi, dacă este necesar, de a schimba nivelul
obligaţiilor vamale şi taxele plătibile privind produsele din aceste ţări. Tariful vamal comun nu
se aplică de o autoritate comunitară distinctă, de sine stătătoare, ci de către autorităţile naţionale
ale statelor membre pe teritoriul cărora intră mărfurile, acţionând, deci, în numele Comunităţilor,
atunci când ele fac încadrările sau clasificările tarifare respective. De aici se naşte posibilitatea
de contestare a deciziilor acelor autorităţi atunci când ele în mod concret fac clasificări în scopul
aplicării tarifelor vamale, prin aplicarea prevederilor art. 177 din Regulament.
Statelor membre li se pot acorda cote tarifare la o rată redusă a taxei ori cu scutire de taxă dacă se
va considera de către Comisie că producţia unui anumit produs conţinut în listele B, C şi D - în
316
Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 302 din 19 octombrie 1992.
317
Publicat în Jurnalul Oficial nr. L 253 din 11 octombrie 1993.
318
Cauza 126/94 Societe Cadi Surgeles and others vs Ministere des Finances and Another, REC nr. 11/1996, p.
5666.
319
Octavian Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare, ediţia a II-a, ed.
All Beck, Bucureşti, 1999, p. 9.
320
Cauza 125/94, Aprile SRL vs, Amministrazione delle Finanze dello Stato, REC 9/1995, p. 2950.
legătură cu care au fost stabilite anumite limite taxelor - este insuficientă pentru a satisface
cererile din partea unuia dintre statele membre şi că această satisfacere depinde în mod
tradiţional de importurile din ţări terţe. În aceste sens se prevede o majoritate calificată pentru
luarea deciziei de către Consiliu, la propunerea Comisiei Europene. În mod independent,
Comisia poate acorda cote tarifare la o rată redusă ori cu scutire de taxă, în alte ipoteze, pentru
produsele prevăzute în listele E şi G şi pentru produsele menţionate în anexa la Tratat. În toate
cazurile, însă, trebuie să fie garantată salvgardarea necesară, astfel încât cotele respective să nu
depăşească limitele dincolo de care ar putea interveni riscuri în activităţi ce sunt transferate în
prejudiciul altor state membre. Consiliul poate modifica sau suspenda orice taxe din tarif sau
poate înlocui unele cote tarifare naţionale, potrivit art. 25 din Regulament, sau să schimbe
nomenclatorul.
Într-o opinie321, s-a impus o delimitare între interzicerea introducerii de noi taxe vamale şi
creştereacelor care se aplică deja în condiţiile reciproce dintre statele membre, şi dispoziţiile care
permit impunerea, direct sau indirect, de taxe interne de orice fel produselor statelor membre, în
măsura în care acestea sunt aplicate produselor indigene similare. Astfel, s-a pus problema, în
practica Curţii Europene de Justiţie322, ce înseamnă o impunere internă de taxe. Ca urmare, s-a
arătat că interzicerea în comerţul între statele membre a tuturor taxelor vamale şi a tuturor taxeor
având efect echivalent se referă la taxele cerute cu ocazia sau din cauza importului, care, impuse
în mod distinct asupra produselor importate şi nu asupra produselor inidgene, modifică preţul lor
de cost şi astfel produce acelaşi efect restrictiv asupra liberei circulaţii a mărfurilor precum o
taxă vamală. Deoarece această interdicţie nu admite nicio distincţie potrivit scopului avut în
vedere în perceperea taxelor pecuniare a căror abolire este prevăzută. Astfel, ea include, de
exemplu, şi taxele cerute pentru inspcţia sanitară realizată din cauza importului de mărfuri.
Poziţia ar fi diferită numai dacă taxele pecuniare asociate unui sistem general de taxe interne s-au
aplicat sistematic, potrivit aceluiaşi criteriu, produselor indigene şi produselor importate, în mod
asemănător. În acest caz, dacă taxele pecuniare impuse pe motivul menţionat anterior, respectiv
inspecţia sanitară a produselor, când ele trec frontiera, şi determinate potrivit unui criteriu special
care nu este compatibil cu criteriul folosit în fixarea taxelor pecuniare impuse asupra produselor
similare indigene, urmează a fi socotite ca taxe având un efect echivalent taxelor vamale.
O taxă pecuniară impusă pentru raţiuni legate de controlul veterinar şi de sănătate publică, chiar
dacă aceasta ia forma unui sistem de licenţe individuale de import şi chiar dacă acest sistem este
justificat în înţelesul prevederilor art. 36 din Tratat, este considerată ca o taxă având efect
echivalent unei taxe vamale şi interzisă prin Tratat. Dacă, însă, sunt cerute taxe pentru inspecţiile
veterinare şi de sănătate publică în cazul desfacerii interne precum şi în cazul exportului, atunci
ele formează o parte a sistemului general de taxe interne şi nu constituie taxe cu efect echivalent
taxelor vamale asupra exporturilor, dar ele intră în interdicţia de discriminare, conform
dispoziţiilor art. 95 din Tratat. Totodată, interdicţia stabilită prin prevederile art.95 din Tratat este
încălcată dacă sunt impuse reguli diferite pentru calculul cuantumului taxei speciale de consum

321
Jean Megret, Le droit de la Communaute economique europenne, vol. 1, Presses Universitaires de Bruxelles,
1970, p. 285.
322
Cauza nr. 29/1972, S.p.A. MARIMPEX vs. Italian Finance Administration, REC nr. 5/1973, p.211-212.
după cum, într-o cauză ridicată în faţa Curţii Europene de Justiţie 323, automobilele sunt importate
din alte state membre sau sunt fabricate în statul respectiv sau anumitor automobile de tehnologie
clasică importate din celelalte state membre le sunt aplicate taxe superioare celor care se aplică
vehiculelor similare fabricate sau asamblate în acel stat.
Criteriul în determinarea taxelor constă în compararea mărimilor taxelor, indiferent de termenii
cursului, de modul de evaluare ori alte reguli detaliate pentru aplicarea acestora, ţinând seama de
dificultatea de a face comparări precise în mod suficient între produsele în cauză. Astfel cum se
arată în literatura de specialitate 324, interpretarea extensivă va cuprinde toate procedurile de
impunere de taxe care intră în conflict cu principiul egalităţii de tratament – principiul
nediscriminării – al produselor indigene şi al celor importate, fiind, deci, necesar să se
interpreteze conceptul produse similare cu suficientă felxibilitate. Ca urmare, trebuie considerate
ca similare acele produse care au caracteristici similare şi satisfac aceleaşi trebuinţe din punct de
vedere al consumatorului.
Totodată, s-a pus întrebarea dacă şi în ce măsură putea fi impusă o taxă internă asupra produselor
importate dintr-un alt stat membru atunci când nu există niciun produs similar. Astfel, s-a decis
că niciun stat membru nu va impune asupra produselor altui stat membru vreo taxă internă de aşa
natură încât să facă posibilă o protecţie indirectă a altor produse. Ar putea fi vorba de produse
care, deşi nu sunt similare, ar putea fi folosite într-un scop asemănător 325. Având în vedere faptul
că un produs, odată intrat pe teritoriul comunitar, va dobândi din punct de vedere al impunerii de
taxe, regimul unui bun ca şi cum ar fi fost fabricat într-unul dintre statele membre, fiind, deci, în
liberî circulaţie, fiind aplicabil principiul nediscriminării. În privinţa bunurilor care sunt
exportate pe teritoriul oricărui stat membru, orice plată de taxe interne nu trebuie să depăşească
taxa internă impusă asupra lor direct sau indirect. Cu alte cuvinte, bunurilor destinate exportului
nu trebuie să li se aplice taxe mai mari decât celor destinate pentru comercializarea internă, chair
dacă este vorba despre bunuri identice sau despre bunuri similare. Atunci când un stat membru a
impus sau a aprobat o taxă contrar dreptului comunitar, el este, în principiu, obligat să restituie
taxa precepută în încălcarea acestuia. Astfel încât, dacă sumele încasate din taxă au fost
repartizate operatorilor independenţi supuşi controlului autorităţilor locale, nu este contrar
dreptului comunitar ca acţiunea pentru restituire să fie îndreptată contra unuia dintre aceşti
operatori, cu condiţia ca regulile care guvernează asemenea acţiuni să nu fie mai puţin favorabile
decât acelea care guvernează acţiuni interne similare şi să nu fie fromulate astfel încât să facă
virtual imposibilă sau foarte dificilă recuperarea taxei nedrept plătite. De asemenea, nu este
contrar dreptului comunitar, nici aplicarea, în cazul unei reclamaţii bazate încălcarea dispoziţiilor
referitoare la tariful vamal comun, a unei reguli de drept naţional potrivit căreia acţiunile pentru
recuperarea taxelor nedrept plătite sunt prescrise după un termen determinat, chair dacă efectul
acestei reguli este de a împiedica, în întregime sau în parte, restituirea acesto taxe, astfel încât
stabilirea unui termen rezonabil de prescripţie – care este o aplicare a principiului fundamental al

323
Cauza 327/90 Comisia Europeană vs. Grecia, REC nr. 2/1993, p.416-417.
324
Octavian Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare, ediţia a II-a,
ed.All Beck, Bucureşti, 1999, p.12.
325
Cauza 168/78, Comisia Europeană vs. Franța, REC nr. 9/1980, p. 347.
certitudinii juridice – nu poate fi privită ca făcând virtual imposibilă sau foarte dificilă
exercitarea drepturilor conferite de dreptul comunitar.

Libera circulație a mărfurilor

Libera circulație a mărfurilor este garantată prin eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor
cantitative, precum și prin interzicerea măsurilor care au un efect echivalent. Principiul
recunoașterii reciproce, eliminarea barierelor fizice și tehnice și promovarea standardizării au
fost adăugate în vederea continuării finalizării pieței interne. Adoptarea noului cadru legislativ în
2008 a consolidat libera circulație a mărfurilor, sistemul de supraveghere a pieței UE și marcajul
CE. Potrivit cercetărilor recente, beneficiile care decurg din aplicarea principiului liberei
circulații a mărfurilor și a legislației conexe se ridică la 386 de miliarde de euro anual.
Temei juridic
Articolele 26 și 28-37 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Obiective
Libera circulație a mărfurilor provenite din statele membre și a mărfurilor care provin din țări
terțe și se află în liberă circulație în statele membre constituie unul dintre principiile
fundamentale ale tratatului (articolul 28 din TFUE). Inițial, libera circulație a mărfurilor era
considerată parte integrantă a uniunii vamale dintre statele membre, implicând desființarea
taxelor vamale, a restricțiilor cantitative asupra schimburilor comerciale și a măsurilor
echivalente și stabilirea unui tarif extern comun pentru Uniune. Mai târziu, accentul a fost pus pe
eliminarea tuturor obstacolelor rămase în calea liberei circulații a mărfurilor în scopul creării
pieței interne.
Realizări
Taxele vamale și restricțiile cantitative (contingente) dintre statele membre au fost eliminate la
1 iulie 1968. Acest termen nu a fost respectat și în cazul obiectivelor suplimentare, și anume
interzicerea măsurilor care au un efect echivalent și armonizarea legislațiilor naționale relevante.
Aceste obiective au devenit de o importanță fundamentală în efortul constant de realizare a
liberei circulații a mărfurilor.
A. Interzicerea taxelor cu efect echivalent celui al taxelor vamale: articolul 28 alineatul (1) și
articolul 30 din TFUE
Având în vedere că nu există nicio definiție a acestui concept în tratat, jurisprudența a fost
nevoită să ofere o definiție. Curtea de Justiție a Uniunii Europene consideră că orice taxă,
indiferent de denumirea ei sau de modul de aplicare, „care, impusă asupra unui produs importat
dintr-un stat membru, dar nu și asupra unui produs intern similar, are, prin modificarea prețului,
același efect asupra liberei circulații a mărfurilor ca și o taxă vamală” poate fi considerată ca
fiind o taxă cu efect echivalent, indiferent de natura sau forma acesteia (cauzele conexate 2/62 și
3/62 și cauza 232/78).
B. Interzicerea măsurilor cu efect echivalent celui al restricțiilor cantitative: articolele 34 și 35
din TFUE
În hotărârea pronunțată în cauza Dassonville, Curtea de Justiție a formulat opinia conform căreia
toate normele comerciale dispuse de către statele membre care pot să împiedice, direct sau
indirect, în mod real sau potențial, comerțul intracomunitar trebuie să fie considerate ca măsuri
având un efect echivalent celui al restricțiilor cantitative (a se vedea cauza 8/74 din 11 iulie 1974
și punctele 63-67 din cauza C-320/03 din 15 noiembrie 2005). Argumentarea Curții a fost
dezvoltată mai departe în hotărârea Cassis de Dijon, care stabilește principiul potrivit căruia orice
produs fabricat și comercializat legal într-un stat membru în conformitate cu normele echitabile
și tradiționale ale acestuia și cu procesele de fabricație existente în țara respectivă trebuie să fie
autorizat pe piața oricărui alt stat membru. Aceasta a fost argumentația principală care stă la baza
dezbaterii privind definirea principiului recunoașterii reciproce, care se aplică în absența
armonizării. Ca urmare, chiar și în lipsa unor dispoziții europene de armonizare (legislația
secundară a UE), statele membre sunt obligate să permită circulația și introducerea pe piețele lor
a produselor fabricate și comercializate legal într-un alt stat membru.
Trebuie remarcat că domeniul de aplicare al articolului 34 din TFUE este limitat de
hotărârea Keck, conform căreia anumite modalități de vânzare nu intră în domeniul de aplicare al
acestui articol, cu condiția ca ele să nu fie discriminatorii (și anume, acestea se aplică tuturor
comercianților în cauză care își desfășoară activitatea pe teritoriul național și afectează în același
mod, în drept și în fapt, comercializarea produselor naționale și a celor provenind din alte state
membre).
C. Excepții de la interzicerea măsurilor cu efect echivalent celui al restricțiilor cantitative
Articolul 36 din TFUE permite statelor membre să ia măsuri cu un efect echivalent celui al
restricțiilor cantitative atunci când acestea se justifică prin considerente generale, neeconomice
(de exemplu, motive de moralitate publică, de ordine publică sau de siguranță publică). Astfel de
excepții de la principiul general trebuie interpretate în mod strict, iar măsurile naționale nu pot
constitui un mijloc de discriminare arbitrară sau de restricție disimulată în comerțul dintre statele
membre. În cele din urmă, măsurile trebuie să aibă un efect direct asupra intereselor publice care
trebuie protejate și nu trebuie să depășească nivelul necesar (principiul proporționalității).
În plus, Curtea de Justiție a admis în hotărârea sa în cauza Cassis de Dijon că statele membre pot
face excepții de la interzicerea măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative în baza
cerințelor obligatorii (legate, printre altele, de eficacitatea controlului fiscal, de protejarea
sănătății publice, de corectitudinea tranzacțiilor comerciale și de apărarea consumatorilor).
Statele membre trebuie să notifice Comisiei măsurile naționale de derogare. Au fost introduse
proceduri pentru schimbul de informații și un mecanism de monitorizare pentru a facilita
supravegherea unor astfel de măsuri naționale de derogare [așa cum se prevede la articolele 114
și 117 din TFUE, în Decizia nr. 3052/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului și
în Regulamentul (CE) nr. 2679/98 al Consiliului]. Principiul a fost oficializat și în Regulamentul
(CE) nr. 764/2008 privind recunoașterea reciprocă, adoptat în 2008 ca parte a noului cadru
legislativ.
D. Armonizarea legislațiilor naționale
Adoptarea dispozițiilor de armonizare a permis eliminarea obstacolelor (de exemplu făcând
dispozițiile naționale neaplicabile) și stabilirea de norme comune vizând garantarea liberei
circulații a mărfurilor și bunurilor și respectarea celorlalte obiective stabilite în Tratatul privind
UE, cum ar fi cele legate de protecția mediului și a consumatorilor, concurență etc.
Armonizarea a fost facilitată în continuare de introducerea regulii majorității calificate, necesare
în cazul majorității directivelor privind finalizarea pieței unice (articolul 95 din Tratatul CE,
modificat prin Tratatul de la Maastricht), și de adoptarea unei noi abordări propuse în Cartea albă
a Comisiei (1985) cu scopul de a se evita un proces costisitor și detaliat de armonizare. În noua
abordare bazată pe Rezoluția Consiliului din 7 mai 1985 (confirmată în Rezoluția Consiliului din
21 decembrie 1989 și în Decizia 93/465/CEE a Consiliului), principiul de bază este
recunoașterea reciprocă a normelor naționale. Armonizarea trebuie să se limiteze la cerințele
esențiale și este justificată atunci când normele naționale nu pot fi considerate echivalente și
creează restricții. Directivele adoptate în cadrul noii abordări au scopul dublu de a asigura libera
circulație a mărfurilor prin armonizarea tehnică a unor sectoare întregi și de a garanta un nivel
înalt de protecție a obiectivelor de interes public la care se face referire în articolul 114
alineatul (3) din TFUE (de exemplu jucăriile, materialele de construcții, utilajele, aparatele pe
bază de gaz și echipamentele terminale de telecomunicații).
E. Finalizarea pieței interne
Crearea pieței unice a impus eliminarea tuturor obstacolelor rămase în calea liberei circulații a
mărfurilor. Cartea albă a Comisiei (1985) a identificat obstacolele fizice și tehnice care trebuiau
îndepărtate și măsurile care trebuiau luate de către Comunitate în acest scop. Majoritatea acestor
măsuri au fost deja adoptate. Cu toate acestea, este în continuare nevoie de reforme substanțiale
pentru ca piața unică să poată face față provocărilor progresului tehnologic.
Rolul Parlamentului European
Parlamentul a susținut finalizarea pieței interne și a acordat întotdeauna un sprijin deosebit „noii
abordări” în legătură cu libera circulație a mărfurilor. Acesta a adus, de asemenea, o contribuție
legislativă semnificativă la directivele privind armonizarea. Parlamentul s-a implicat semnificativ
în realizarea pachetului de măsuri privind noul cadru legislativ, adoptat în 2008. În cadrul
negocierilor cu Consiliul, obiectivul principal urmărit de Parlament era de a se garanta un acord
prin care toți agenții economici implicați să fie responsabili, într-o măsură tot mai mare, de
asigurarea respectării normelor și a siguranței produselor pe care le introduc pe piață, precum și
de a se consolida marcajul CE printr-o mai mare sensibilizare a consumatorilor. Parlamentul își
continuă activitatea în acest domeniu cu pachetul de aliniere, care cuprinde nouă directive vizând
diferite produse, inclusiv ascensoarele, articolele pirotehnice și explozibilii.
În rezoluția sa din 8 martie 2011, Parlamentul a solicitat Comisiei să instituie un sistem unic de
supraveghere a pieței pentru toate produsele (armonizate sau nu), în temeiul unui singur act
legislativ care să cuprindă Directiva privind siguranța generală a produselor și Regulamentul
(CE) nr. 765/2008 privind supravegherea pieței, pentru a atinge un nivel ridicat de siguranță a
produselor și de supraveghere a pieței și pentru a clarifica temeiul juridic. În 2013, la cererea
Parlamentului, Comisia a prezentat pachetul de măsuri privind siguranța produselor și
supravegherea pieței, care constă în noi norme de aplicare pentru piața internă a bunurilor, ceea
ce va permite autorităților naționale de supraveghere a pieței să aplice legea și să prevadă
mijloace de protecție a consumatorilor mai bune și mai cuprinzătoare. La 17 aprilie 2019,
Parlamentul European a votat să adopte un nou regulament privind supravegherea pieței și
conformitatea produselor. Dispozițiile privind supravegherea pieței din respectivul regulament ar
trebui să se aplice produselor care fac obiectul armonizării la nivelul Uniunii. Acest lucru va
asigura un cadru uniform pentru supravegherea pieței la nivelul Uniunii și va contribui la
creșterea încrederii consumatorilor.
De asemenea, standardizarea joacă un rol central în funcționarea adecvată a pieței interne.
Standardele europene armonizate contribuie la asigurarea liberei circulații a mărfurilor în cadrul
pieței interne și permit întreprinderilor din UE să devină mai competitive. Aceste standarde
contribuie la protejarea sănătății și siguranței consumatorilor europeni, precum și a mediului
înconjurător. Pentru a îmbunătăți conținutul reformei privind standardizarea, la 21 octombrie
2010, Parlamentul a adoptat o rezoluție în care solicită menținerea și îmbunătățirea numeroaselor
elemente de succes ale sistemului de standardizare, precum și găsirea unui echilibru între
dimensiunea națională, europeană și internațională. La 25 octombrie 2012, Parlamentul și
Consiliul au adoptat Regulamentul (UE) nr. 1025/2012 privind standardizarea europeană,
modernizând și îmbunătățind mecanismul de instituire a standardelor europene.
Cea de a șaptea legislatură a încheiat revizuirea legislativă a nouă directive din pachetul de
aliniere, în domenii precum echipamentele de joasă tensiune, compatibilitatea electromagnetică,
instrumentele de măsurare și explozivii de uz civil, precum și a directivelor privind
echipamentele sub presiune și echipamentele radio. De asemenea, Parlamentul a încheiat
activitatea legislativă cu privire la: regulamentul de stabilire a unor condiții armonizate pentru
comercializarea produselor de construcție, etichetarea și marcarea compoziției de fibre a
produselor textile, siguranța și performanțele de mediu ale vehiculelor cu două și trei roți și ale
cvadriciclurilor, precum și directiva privind ambarcațiunile de agrement și motovehiculele
nautice[1].
A opta legislatură a continuat aceste eforturi prin activitatea sa privind regulamentele referitoare
la instalațiile pe cablu, aparatele consumatoare de combustibili gazoși, dispozitivele medicale și
echipamentele individuale de protecție. Parlamentul a finalizat cu succes lucrările
privind Regulamentul eCall și Decizia referitoare la soluțiile de interoperabilitate pentru
administrațiile publice europene, întreprinderi și cetățeni (ISA2)[2]. În cadrul pachetului privind
economia circulară, Parlamentul a elaborat acte legislative privind punerea la dispoziție pe piața
unică a produselor fertilizante cu marcaj CE[3].
În cursul celei de a opta legislaturi, Parlamentul a adoptat o nouă directivă privind notificarea,
pentru îmbunătățirea informării reciproce între statele membre cu privire la reglementările
tehnice, precum și un nou regulament privind recunoașterea reciprocă, care conține dispoziții
îmbunătățite pentru procedurile naționale care conduc la extinderea recunoașterii reciproce. La
16 aprilie 2019, Parlamentul a adoptat Regulamentul privind omologarea de tip a autovehiculelor
în ceea ce privește siguranța generală a acestora și protecția ocupanților vehiculului și a
utilizatorilor vulnerabili ai drumurilor. Regulamentul introduce numeroase măsuri tehnice de
salvare a vieților omenești și de limitare a vătămărilor în accidentele rutiere, care provoacă în
fiecare an peste 25 000 de decese și 100 000 de răniri grave pe drumurile europene[4].
Parlamentul a insistat ca această legislație să fie completată de platforme online, cum ar fi
SOLVIT și Sistemul de informare al pieței interne (IMI), în conformitate cu Regulamentul (UE)
nr. 1024/2012, pentru schimbul de informații între autoritățile naționale și cu Comisia, pentru a
rezolva problemele cu care se confruntă cetățenii și întreprinderile atunci când vor să cumpere
sau să vândă bunuri în UE. Prin adoptarea Regulamentului (UE) 2018/1724, Parlamentul
urmărește să asigure faptul că toate aceste platforme sunt accesibile cetățenilor și întreprinderilor
prin intermediul portalului Your Europe și al portalului digital unic[5].
Parlamentul sprijină necesitatea unei cooperări mai strânse între autoritățile UE și cele naționale
în vederea îmbunătățirii calității legislației UE și a identificării actelor legislative care necesită
simplificare sau codificare. Parlamentul solicită, de asemenea, celorlalte instituții să susțină, ori
de câte ori este posibil, co-reglementarea și acordurile voluntare, în conformitate cu același
principiu al unei mai bune legiferări.
În Rezoluția sa din 17 aprilie 2020 referitoare la acțiunea coordonată a UE pentru combaterea
pandemiei de COVID-19 și a consecințelor sale, Parlamentul a subliniat că este deosebit de
important ca frontierele interne ale UE să rămână deschise pentru circulația mărfurilor și a
reamintit că piața unică este sursa prosperității și bunăstării colective europene și un element-
cheie pentru o reacție imediată și neîntreruptă la epidemia de COVID-19. Această coordonare și
acțiunile comune au ajutat în lupta împotriva pandemiei, deoarece au permis circulația mărfurilor
esențiale și a consumabilelor și echipamentelor medicale în întreaga Europă, în ciuda restricțiilor
la frontiere impuse de statele membre[6].
În rezoluția sa din 19 iunie 2020, Parlamentul a reamintit că spațiul Schengen este o realizare
prețuită, aflată în centrul proiectului UE, și a invitat statele membre să reducă restricțiile privind
libertatea de circulație și să își intensifice eforturile pentru a realiza finalizarea integrării
Schengen.
Departamentul tematic pentru politici economice, științifice și privind calitatea vieții
intenționează să publice un studiu în octombrie 2020 referitor la obstacolele juridice din calea
normelor privind piața unică. Acest studiu va analiza legislația statelor membre care contrazice
normele pieței unice sau creează noi obstacole nejustificate pentru acestea și va urmări să
identifice recomandări clare privind modul în care pot fi eliminate aceste obstacole, respectiv
cum se poate preveni apariția altora noi.
Potrivit cercetărilor recente, beneficiile care decurg din aplicarea principiului liberei circulații a
mărfurilor și a legislației conexe se ridică la 386 de miliarde de euro anual[7].
 
[1]Pentru informații suplimentare, a se vedea studiul pregătit pentru Comisia pentru piața internă
și protecția consumatorilor (IMCO) a Parlamentului intitulat EU Mapping:Overview of IMCO-
related legislation” (Cartografierea UE: imagine de ansamblu asupra legislației conexe IMCO).
[2]Decizia (UE) 2015/2240 a Parlamentului European și a Consiliului din 25  noiembrie 2015 de
instituire a unui program privind soluțiile de interoperabilitate pentru administrațiile publice
europene, întreprinderi și cetățeni (programul ISA2) ca mijloc de modernizare a sectorului public
(JO L 318, 4.12.2015, p. 1).
[3]Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a normelor
referitoare la punerea la dispoziție pe piață a produselor fertilizante cu marcaj CE și de
modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1069/2009 și (CE) nr. 1107/2009.
[4]Atelier organizat pentru Comisia IMCO privind cerințele de omologare de tip a
autovehiculelor, 29 noiembrie 2018.
[5]Duke, C. ‘Single Digital Gateway: how EU could meet expectations of citizens and
businesses?’ (Portalul digital unic: cum poate UE să răspundă așteptărilor cetățenilor și
întreprinderilor?), document de informare realizat de Departamentul tematic pentru politici
economice, științifice și privind calitatea vieții pentru Comisia IMCO.
[6]Comunicarea Comisiei din 13 mai 2020 privind COVID-19:Către o abordare etapizată și
coordonată pentru restabilirea liberei circulații și ridicarea controalelor la frontierele interne
(C(2020)3250).
[7]Studiu intitulat Contribution to Growth: Free Movement of Goods. Delivering Economic
Benefits for Citizens and Businesses (Contribuția la creștere: libera circulație a mărfurilor.
Realizarea de beneficii economice pentru cetățeni și întreprinderi), 2019, realizat de
Departamentul tematic pentru politici economice, științifice și privind calitatea vieții și de
Institutul IFO pentru Comisia IMCO.
Louise Blandin / Mariusz Maciejewski / Christina Ratcliff

Senatul francez cere recunoaşterea Republicii Nagorno-Karabah și desfășurarea de forțe

internaționale

Senatul francez a cerut guvernului, într-un text votat miercuri, „recunoaşterea Republicii
Nagorno-Karabah”, regiune separatistă a Azerbaidjanului populată majoritar de armeni şi
scena unui conflict sângeros în această toamnă.
Premierul armean Nikol Paşinian a salutat o „decizie istorică”. În schimb, Ministerul Afacerilor
Externe azer a denunţat o „provocare iniţiată de un grup de senatori făţiş pro-armeni”.
„Un exemplu concludent de islamofobie în Franţa”, a adăugat un consilier în probleme de
politică externe al preşedintelui azer Ilham Aliev, Hikmet Hajiyev.
Proiectul Senatului francez, care nu are valoare constrângătoare, a fost votat cu 305 de voturi
pentru, un singur vot împotrivă şi 30 abţineri. El a fost semnat de cinci din cei opt preşedinţi de
grupuri parlamentare, relatează Agerpres.
Textul votat în Senatul Franţei „condamnă agresiunea militară a Azerbaidjanului, dusă cu
sprijinul autorităţilor turce şi al mercenarilor străini, şi cere retragerea imediată” a forţelor armate
din teritoriile cucerite începând cu 27 septembrie în regiunea Nagorno-Karabah.
De asemenea, „invită guvernul francez să recunoască Republica Nagorno-Karabah” şi „să
depună toate eforturile pentru ca discuţiile în vederea unei reglementări negociate şi durabile a
conflictului, care să asigure restabilirea frontierelor definite în 1994, să poată fi reluate fără
întârziere în cadrul Grupului de la Minsk”.
Textul cere guvernului francez să apere punerea în aplicare imediată a protecţiei populaţiei locale
prin desfăşurarea unei forţe internaţionale şi să aducă un ajutor umanitar masiv civililor, precum
şi să „ceară o anchetă internaţională asupra crimelor de război comise în Nagorno-Karabah” și
„să tragă toate consecinţele diplomatice din rolul jucat de autorităţile turce”
Preşedintele francez Emmanuel Macron a reiterat sâmbătă invitaţia la o „supervizare
internaţională” a acordului semnat pe 10 noiembrie între Azerbaidjan şi Armenia, mediat de
Rusia.

PAC – Politica agrara comuna

Obiectivele politicii agricole comune

Lansată în 1962, politica agricolă comună (PAC) este un parteneriat între agricultură și societate,
între Europa și agricultorii săi. Ea caută:
 să îi sprijine pe fermieri și să îmbunătățească productivitatea agricolă, pentru o
aprovizionare stabilă cu alimente la prețuri accesibile;
 să îi protejeze pe agricultorii din Uniunea Europeană, astfel încât aceștia să-și poată
asigura un trai decent;
 să contribuie la combaterea schimbărilor climatice și la gestionarea durabilă a resurselor
naturale;
 să conserve zonele rurale și peisajele de pe întreg teritoriul său;
 să mențină vitalitatea economiei rurale prin promovarea locurilor de muncă din sectorul
agricol, din cel agroalimentar și din sectoarele asociate.
PAC este o politică comună pentru toate țările din UE. Ea este gestionată și finanțată la nivel
european din resursele bugetului UE.
În practică
Agricultura are un statut aparte, pentru că:
 în ciuda importanței producției alimentare, venitul fermierilor este cu circa 40 % mai mic
în comparație cu veniturile din alte sectoare;
 agricultura este mai dependentă de condițiile meteorologice și climatice decât majoritatea
celorlalte sectoare;
 există un decalaj de timp inevitabil între momentul în care se schimbă cererea
consumatorilor și momentul când agricultorii pot răspunde acestei schimbări – pentru a
putea produce mai mult grâu sau lapte, de exemplu, este nevoie de timp.
Agricultorii trebuie să-și mențină rentabilitatea activității, dar în același timp și să lucreze în mod
durabil și ecologic și să conserve solurile și biodiversitatea.
Incertitudinile comerciale și impactul agriculturii asupra mediului justifică rolul important al
sectorului public în viața fermierilor noștri. PAC dispune de următoarele instrumente:
  sprijinul pentru venit prin plăți directe, contribuind la stabilitatea veniturilor și
remunerându-i pe agricultorii care protejează mediul și care furnizează bunuri publice pe
care piața nu le plătește în general, cum ar fi îngrijirea mediului rural;
 măsurile de piață pentru a face față unor situații dificile, cum ar fi o diminuare bruscă a
cererii din cauza unei alerte sanitare sau o scădere a prețurilor ca urmare a unei oferte
excedentare temporare pe piață;
 măsurile de dezvoltare rurală, cu programe naționale și regionale care să răspundă
nevoilor și provocărilor cu care se confruntă zonele rurale.
Finanțarea PAC
ÎN 2018, FERMIERII EUROPENI AU PRIMIT DIN PARTEA UE UN SPRIJIN ÎN VALOARE
DE 58,82 MILIARDE EUR

În 2018, fermierii europeni au primit din partea UE un sprijin în valoare de 58,82 miliarde EUR

În 2018, fermierii europeni au primit din partea UE un sprijin în valoare de 58,82 miliarde
EURSprijin pentru venit: €41.74 miliardeSprijin pentru venit: €41.74 miliardeMăsuri de piață:
€2.7 miliardeMăsuri de piață: €2.7 miliardeDezvoltare rurală: €14.37 miliardeDezvoltare rurală:
€14.37 miliarde
End of interactive chart.
Ponderea sprijinului pentru agricultorii europeni în bugetul general al UE reflectă numeroasele
variabile implicate în asigurarea unui acces neîntrerupt la alimente de foarte bună calitate. Printre
acestea se numără sprijinul pentru venit acordat fermierilor, acțiunile de combatere a
schimbărilor climatice și măsurile de menținere a unor comunități rurale dinamice.
SPRIJIN PENTRU FERMIERII EUROPENI DIN BUGETUL GENERAL AL UE ÎN 2018
Sprijin pentru fermierii europeni din bugetul general al UE în 2018

Sprijin pentru fermierii europeni din bugetul general al UE în 2018

Bugetul general al UESprijin pentru fermierii din UE.
PAC este finanțată prin două fonduri care fac parte din bugetul UE:
 Fondul european de garantare agricolă (FEGA), care oferă sprijin direct și finanțează
măsuri de piață;
 Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR), care finanțează dezvoltarea
rurală.
Plățile sunt gestionate la nivel național de fiecare stat membru al Uniunii Europene. Fiecare țară
publică informații despre beneficiarii plăților PAC, în conformitate cu normele UE în materie de
transparență.
Informații pe aceeași temă
Ciclul de viață al bugetului anual al UE
Veniturile și cheltuielile UE în perioada 2014-2020
Beneficiile PAC
PAC definește condițiile care le vor permite agricultorilor să își îndeplinească multiplele funcții
în societate:
Producția de alimente
 În UE sunt circa 10 milioane de exploatații agricole și 22 de milioane de persoane care
lucrează în mod regulat în acest sector. Acestea furnizează un volum impresionant și
variat de produse accesibile, sigure, de bună calitate.
 UE este cunoscută în întreaga lume pentru alimentele și tradițiile sale culinare, reprezintă
unul dintre principalii producători de produse agroalimentare din lume și este în același
timp un exportator net de astfel de produse. Datorită resurselor sale agricole excepționale,
UE poate și trebuie să joace un rol-cheie în garantarea securității alimentare la nivel
mondial.
Dezvoltarea comunității rurale
 Zonele noastre rurale și resursele lor naturale prețioase oferă multe locuri de muncă
legate de agricultură – fermierii au nevoie de mașini agricole, clădiri, combustibili,
îngrășăminte și îngrijiri medicale pentru animale. Toate aceste produse și servicii
formează așa-numitele sectoare „din amonte”.
 Alți oameni lucrează în sectoarele „din aval”, adică se ocupă de pregătirea, prelucrarea și
ambalarea alimentelor, precum și de depozitarea, transportul și vânzarea cu amănuntul a
acestora. În UE, sectorul agricol și alimentar asigură circa 40 de milioane de locuri de
muncă.
 Pentru a funcționa eficient și a rămâne moderne și productive, atât fermele, cât și
sectoarele din amonte și din aval au nevoie de acces rapid la cele mai recente informații
despre domeniul agricol, despre metodele de cultivare și de creștere și despre evoluțiile
pieței. În perioada 2014-2020, se estimează că măsurile luate în cadrul PAC vor asigura
servicii de internet mai bune și o infrastructură de calitate pentru circa 18 milioane de
europeni din mediul rural – echivalentul a 6,4 % din populația rurală a UE.
O agricultură durabilă
 Agricultorii se confruntă cu o dublă provocare – ei trebuie să producă alimente, dar să
protejeze în același timp natura și biodiversitatea. Utilizarea prudentă a resurselor
 naturale este esențială pentru producția de alimente și pentru menținerea calității vieții, nu
numai pentru generațiile actuale, ci și pentru cele viitoare.
Actorii principali ai PAC
Comisia Europeană consultă în mod regulat grupurile de dialog civil și comitetele
agricole pentru a elabora cele mai bune reglementări și politici în materie de agricultură.
Grupurile de experți consiliază Comisia Europeană în acest sens – de exemplu, opiniile
referitoare la practicile comerciale neloiale sunt formulate de Grupul operativ privind piețele
agricole (AMTF).
Atunci când planifică, elaborează și propune noi norme europene, Comisia Europeană efectuează
mai întâi studii de impact, pentru a vedea dacă este necesară intervenția UE și pentru a examina
potențialul impact al soluțiilor disponibile. Aceste studii reprezintă un element central al Agendei
UE pentru o mai bună reglementare. În sectorul agriculturii și al dezvoltării rurale s-au efectuat
studii de impact în 2003 (evaluarea la jumătatea perioadei), în 2008 (bilanțul de sănătate
– SEC(2008) 1885) și în 2011 („PAC în perspectiva anului 2020” – SEC(2011) 1153 final).
Curtea de Conturi a UE joacă un rol important în monitorizarea cheltuielilor în agricultură.
Comisia Europeană publică periodic rapoarte despre opinia publică – așa-numitele sondaje
Eurobarometru din seria „Europenii, agricultura și PAC”. Aceste sondaje se efectuează în toate
țările UE și oferă informații importante cu privire la percepția europenilor asupra PAC: sprijinul
oferit prin PAC, rezultatele acestei politici, aspecte legate de calitate, mediul înconjurător,
importanța PAC etc.

Evaluarea PAC
Comisia Europeană evaluează PAC prin intermediul cadrului comun de monitorizare și
evaluare (CMEF).
Scopul CMEF este de a demonstra realizările PAC în perioada 2014-2020 și de a îmbunătăți
eficiența acestei politici prin indicatorii PAC.
PAC după 2020
Pentru a consolida rolul agriculturii europene în viitor, PAC a evoluat de-a lungul anilor,
adaptându-se la evoluțiile economice și la cerințele și nevoile cetățenilor.
La 1 iunie 2018, Comisia Europeană a prezentat propunerile legislative privind viitorul PAC
pentru perioada de după 2020.
Respectivele propuneri legislative se bazează pe rezultatele unei consultări publice lansate în
2017 cu privire la viitorul PAC și pe comunicarea privind viitorul sectorului alimentar și al
agriculturii.
Comunicarea prezintă calea de urmat pentru PAC, concentrându-se pe simplificarea politicii și
pe asigurarea celui mai bun raport costuri-beneficii. Trasând prioritățile pentru viitoarea PAC,
Comisia Europeană creează cadrul necesar pentru o dezbatere privind o abordare mai flexibilă în
ceea ce privește aplicarea acestei politici, cu scopul de a garanta rezultate mai eficiente.
Temeiuri juridice
Temeiul juridic pentru politica agricolă comună este stabilit în Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene.
Următoarele 4 regulamente stabilesc diferitele aspecte practice ale funcționării PAC:
 normele privind plățile directe acordate fermierilor [Regulamentul (UE) nr. 1307/2013]
 o organizare comună a piețelor produselor agricole [Regulamentul (UE) nr. 1308/2013]
 sprijinul pentru dezvoltare rurală [Regulamentul (UE) nr. 1305/2013]
 finanțarea, gestionarea și monitorizarea politicii agricole comune [Regulamentul (UE) nr.
1306/2013].
Politica agricolă comună este gestionată de direcția generală pentru agricultură și dezvoltare
rurală din cadrul Comisiei Europene. Pentru a aplica politica agricolă comună, Comisia poate
adopta acte delegate și acte de punere în aplicare.

PCP – Politica comuna in domeniul pescuitului

Ce este politica comună în domeniul pescuitului?

PCP este un set de reguli pentru gestionarea flotelor europene de pescuit și pentru conservarea
stocurilor de pește. Menită să gestioneze resurse comune, aceasta le oferă tuturor flotelor
europene de pescuit acces egal la apele UE și la zonele de pescuit și le permite pescarilor să
concureze în mod echitabil.
Chiar dacă stocurile pot fi în general reînnoite, ele sunt limitate. În prezent, unele sunt pescuite
excesiv. Ca urmare, statele membre ale UE au luat măsuri pentru a garanta că activitățile de
pescuit din Europa sunt durabile, fără să pericliteze stocurile de pește și productivitatea
sectorului pe termen lung.
PCP a fost introdusă în anii 1970 și a cunoscut actualizări succesive, cea mai recentă intrând în
vigoare la 1 ianuarie 2014.

Care sunt obiectivele politicii comune în domeniul pescuitului?

PCP are scopul de a se asigura că pescuitul și acvacultura sunt sustenabile din punct de vedere
ecologic, economic și social și că furnizează alimente sănătoase pentru cetățenii UE. De
asemenea, își propune să susțină un sector dinamic al pescuitului și să asigure un nivel de trai
decent pentru comunitățile de pescari.
Deși este important să se maximizeze capturile, trebuie să existe limite. Este nevoie să ne
asigurăm că practicile de pescuit nu afectează capacitatea de reproducere a populațiilor de pește.
Politica actuală prevede stabilirea, în perioada 2015-2020, a unor limite sustenabile de
captură, care să asigure continuitatea stocurilor de pește pe termen lung.

Nici până în ziua de astăzi nu se cunoaște cu exactitate impactul pescuitului asupra mediului
marin fragil. Din acest motiv, PCP adoptă o abordare prudentă, care recunoaște impactul
activităților umane asupra tuturor componentelor ecosistemului.
Ea își propune să convingă flotele de pescuit să fie mai selective cu speciile pescuite și să
elimine treptat practica aruncării înapoi în mare a capturilor de pești nedoriți.
De asemenea, reforma schimbă modul în care este gestionată PCP, acordând puteri sporite
statelor membre în ceea ce privește controlul la nivel național și regional.

PCP are 4 domenii principale de acțiune:

 Gestionarea pescuitului
 Politica internațională
 Piața și politica comercială
 Finanțarea politici
 PCP prevede și norme privind acvacultura și implicarea părților interesate.
Controlul pescuitului în UE:
Pentru a asigura respectarea normelor PCP, a fost creat un sistem de control şi un set de
instrumente necesare punerii lor în aplicare iar pentru asigurarea respectării normelor politicii
comune în domeniul pescuitului, s-a înfiinţat un sistem de control care:
 să garanteze respectarea cantităţilor maxime de peşte capturat
 să colecteze datele necesare pentru gestionarea posibilităţilor de pescuit
 să clarifice rolul Comisiei şi pe cel al statelor membre
 să garanteze aplicarea uniformă a normelor - sancţiunile aplicate pescarilor trebuie să fie
armonizate peste tot în Europa
 să garanteze trasabilitatea produselor din pescuit, permiţând urmărirea şi controlul
acestora de-a lungul lanţului de aprovizionare - de la pescar la consumator.
Sistemul este prevăzut în cadrul Regulamentului nr. 1224/2009 privind controlul, care a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2010 şi a modernizat radical abordarea UE asupra controlului pescuitului.
În principal, Regulamentul a aliniat sistemul la măsurile stricte adoptate de UE în 2008 pentru
combaterea pescuitului ilegal.
Încălcări ale legislației și sancțiuni:
Sistemul UE al punctelor de penalizare pentru încălcarea gravă a legislației în domeniul
pescuitului
Pentru a garanta aplicarea uniformă a normelor în toate statele membre și pentru a armoniza
sancțiunile prevăzute pentru încălcarea legislației, UE a întocmit o listă a infracțiunilor grave la
adresa normelor privind pescuitul. Țările UE trebuie să includă în legislația lor sancțiuni eficace,
proporționale și disuasive și să se asigure că normele sunt respectate.
De la 1 ianuarie 2012, toate țările din UE trebuie să fi introdus un sistem de puncte de
penalizare pentru încălcările grave ale legislației. În baza acestuia, autoritățile naționale
trebuie:
 să evalueze pretinsele infracțiuni comise de navele aflate sub pavilionul propriu, folosind
definițiile standard propuse de UE
 să impună un număr predefinit de puncte de penalizare navelor implicate în infracțiuni
grave (punctele se înregistrează în registrul național al infracțiunilor comise la adresa
normelor privind pescuitul)
 să suspende licența unei nave pe o perioadă de 2, 4, 8 sau 12 luni, în cazul în care aceasta
a acumulat numărul predefinit de puncte de penalizare pe parcursul a trei ani.
Punctele de penalizare se vor aplica licenței de pescuit atribuite unei nave, de aceea vor rămâne
valabile chiar și în cazul în care se schimbă proprietarul.
Reglementările detaliate privind sistemul punctelor de penalizare au fost elaborate de către UE,
în cooperare cu guvernele statelor membre.
Statele membre vor avea obligația de a institui un sistem de puncte de penalizare și pentru
proprietarii de nave.
Sistemul punctelor de penalizare nu introduce sancțiuni noi și nu intră în contradicție cu puterea
discreționară de care dispun judecătorii naționali în evaluarea faptelor și a gravității
comportamentului vizat.

Acvacultură
Creșterea peștilor și a crustaceelor și cultivarea plantelor acvatice reprezintă unul dintre
sectoarele producției alimentare cu cea mai rapidă dezvoltare, furnizând aproape jumătate din
cantitățile de pește consumate în întreaga lume.
La nivel european, acvacultura furnizează aproape 20% din producția de pește și oferă locuri de
muncă pentru aproximativ 85 000 de persoane. Majoritatea actorilor din sector sunt IMM-uri sau
microîntreprinderi din zone rurale și de coastă. Acvacultura europeană este renumită pentru
calitatea și sustenabilitatea sa, precum și pentru standardele stricte de siguranță pe care le aplică.
Din anul 2000, producția a rămas mai mult sau mai puțin constantă în UE, în timp ce la nivel
global a crescut cu circa 7% pe an.

Comisia Europeană dorește să dea un nou impuls acvaculturii prin reforma politicii comune în
domeniul pescuitului. În acest sens, a publicat în 2013 o serie de orientări strategice referitoare la
prioritățile și obiectivele generale comune la nivel european. În urma unei consultări cu toate
părțile interesate relevante, au fost identificate patru domenii prioritare de acțiune:
1. reducerea poverii administrative
2. îmbunătățirea accesului la spațiu și apă
3. creșterea competitivității
4. valorificarea avantajelor competitive pe care ni le oferă standardele ridicate de calitate,
sănătate și mediu.
Comisia și statele membre colaborează, pe baza acestor orientări, pentru a spori producția și
competitivitatea sectorului. Țările UE au fost invitate să elaboreze planuri multianuale de
promovare a acvaculturii. Comisia identifică blocajele și facilitează cooperarea, coordonarea și
schimbul de bune practici între statele membre.

Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime (FEPAM) este fondul UE destinat
politicilor europene în domeniul pescuitului și al afacerilor maritime în perioada 2014-2020.

Acesta este unul dintre cele cinci fonduri structurale și de investiții europene (fondurile ESI),
care se completează reciproc și își propun să creeze condițiile necesare redresării economice a
UE, generând creștere și locuri de muncă.

Fondul:
1. sprijină operatorii în tranziția către un pescuit durabil
2. ajută comunitățile din zonele de coastă să își diversifice economiile
3. finanțează proiecte care creează noi locuri de muncă și îmbunătățesc calitatea vieții în
regiunile de coastă ale Europei
 4. facilitează accesul la finanțare.

Mod de funcționare:
1. fondul este utilizat pentru a cofinanța proiecte, completând resursele din bugetul național.
2. fiecărui stat membru i se alocă o parte din bugetul FEPAM, în funcție de importanța
industriei pescuitului din țara respective
3. ulterior, autoritățile naționale întocmesc un program operațional în care precizează cum
intenționează să cheltuiască banii alocați.
4. după ce Comisia aprobă programul, autoritățile naționale decid ce proiecte vor fi
finanțate.
5. autoritățile naționale și Comisia răspund împreună de implementarea programului.

Cum se poate obține finanțare prin FEPAM

Pentru a vedea dacă proiectul este eligibil pentru sprijin prin FEPAM trebuie contactată mai întâi
autoritatea națională care gestionează programul operațional din statul membru. Apoi se urmează
procedurile relevante de solicitare a finanțării, în cadrul cărora autoritatea de management va
putea verifica dacă proiectul propus este eligibil, dacă acesta îndeplinește criteriile de selecție și
dacă reflectă prioritățile de investiții urmărite.

Situaţia la zi a infrastructurii rutiere din România: 889 km de autostradă, dintre care în 2020 au
fost daţi în folosinţă 26 km. Mai sunt aşteptaţi până la finalul lui 2020 încă 33 km de autostradă.
Peste o treime din drumurile modernizate necesită reparaţii
14.11.2020, 12:00 Autor: Răzvan Botea
   Share
Print Mail
♦Aproape o treime din reţeaua rutieră a României de 86.000 de kilometri este reprezentată
de drumuri pietruite sau de pământ. Guvernul promite 3.000 km de autostrăzi şi drumuri
expres în următorii 10 ani, adică o medie de 300 km pe an. România a construit însă, în
medie, mai puţin de 60 km de autostrăzi anual în ultimii 10 ani.
Reţeaua rutieră a României numără în acest moment circa 86.000 de kilometri de drumuri, dintre
care autostrăzile reprezintă 889 km, adică circa 5%. Anul acesta au fost daţi în folosinţă
aproximativ 26 km de autostradă. În 2019 s-au dat în folosinţă 43 km de autostradă în România,
după ce în 2018 au fost inauguraţi 58 de kilometri, arată datele Institutului Naţional de Statistică.
Premierul României, Ludovic Orban, a promis că în următorii 10 ani România va avea încă
3.000 de kilometri de autostrăzi şi drumuri expres, precum şi 2.500 de kilometri de cale ferată.
„Am prezentat 3.000 de kilometri de autostradă şi de drumuri expres, peste 2.500 de kilometri de
cale ferată şi multe alte investiţii în infrastructura de toate tipurile: energetică, sanitară,
infrastructura de comunicaţii”, a spus premierul Orban, într-o vizită în Franţa.
Realitatea din evoluţia reţelei de autostrăzi din ultimii 30 de ani şi starea drumurilor actuale
contrastează puternic cu promisiunile guvernului.
Datele INS arată, în ceea ce priveşte starea tehnică a drumurilor publice, că peste o treime - adică
35,1% din lungimea drumurilor modernizate - şi 43,1% din lungimea drumurilor cu
îmbrăcăminţi uşoare rutiere aveau durata de serviciu depăşită.
Din totalul drumurilor naţionale, 35% (6.176 km) sunt drumuri europene şi aproximativ 5% (889
km), autostrăzi. Din punctul de vedere al numărului de benzi de circulaţie, 11% (1.923 km) sunt
drumuri cu 4 benzi, 1,6% (290 km) sunt drumuri cu 3 benzi şi 0,2% (35 km) drumuri cu 6 benzi.
În total, România are peste 9.000 de kilometri de drumuri de pământ şi aproape 18.000 de
kilometri de drumuri naţionale, judeţene şi comunale de drumuri pietruite. Drumurile
modernizate (circa 38.000 de kilometri) înseamnă 44% din totalul drumurilor publice din
România.
Bugetul estimat al Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere (CNAIR)
pentru lucrările de întreţinere în 2020 este de 3,7 mld. lei. În anul 2019 CNAIR a avut un buget
de 1,7 mld. lei. Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere are în administrare
o reţea de 17.700 de kilometri de străzi. CNAIR a avut în 2019 cel mai mare nivel al cheltuielilor
din ultimii cinci ani. Anul trecut au fost alocaţi companiei de la bugetul de stat 5 miliarde de lei,
cu mai mult de 1 mld. de lei faţă de anul anterior, când cheltuielile totale ale companiei au ajuns
la circa 3,8 miliarde lei, potrivit datelor Ministerului de Finanţe.
Autostrăzile înseamnă doar 5% din drumurile naţionale şi circa 1% din drumurile publice. La
sfârşitul anului 2019, România avea 866 km de autostrăzi, în creştere cu 5% faţă de 2018.
În acest moment sunt în execuţie aproximativ 290 km de autostradă, care ar urma să fie daţi în
folosinţă până în 2023-2025. La finalul anului 2020 mai sunt aşteptaţi 16 km din centura
Bacăului şi o parte din segmentul din A10 Sebeş - Turda, aproximativ 17 km

Politica unională în domeniul transporturilor

Transportul este un factor cheie în economia modern, deşi există o permanentă contradicţie între
societate, care solicită tot mai multă mobilitate, şi opinia publică, care este din ce în ce mai
intolerantă faţă de întârzierile repetate şi slaba calitate a unor servicii de transport. La cererea
crescândă pentru transport, răspunsul U.E. nu poate fi decât construirea unei noi infrastructuri şi
deschiderea de noi pieţe. Un sistem modern de transport trebuie să fie durabil din punct de
vedere economic, social şi din punct de vedere al protecţiei mediului326.
Planurile pentru viitorul transportului trebuie să ţină seama de importanţa strategic-economică a
acestei ramuri, cifra totală a cheltuielilor de transport ridicându-se la aproximativ 1.000 bilioane
euro, ceea ce înseamnă mai mult de 10% din PNB-ul European, cu peste 10 milioane de angajaţi,
aspect care implică o infrastructură şi tehnologii al căror cost pentru societate este atât de mare
încât nu permite nici o eroare de judecată în această privinţă. Datorită faptului că scala
investiţiilor în transport şi rolul său determinant în economie sunt în creştere, statele semnatare
ale Tratatului de la Roma au adoptat o politică în domeniul transportului comun care are regulile
sale specifice.
Referindu-ne la istoricul politicii de transport în Uniunea Europeană principiile fundamentale
ale Politicii Comune de Transport (PCT) 327 au fost stabilite în 1957 prin Tratatulde la Roma, de
înfiinţare a Comunităţii Economice Europene (CEE), care defineşte fondul politicii comune de
transport, transpunând idei cum sunt cele referitoare la regulile comune aplicabile transportului
internaţional între statele membre, condiţiile necesare pentru autorizarea transportatorilor
nonrezidenţi care operează servicii de transport pe teritoriul unui stat membru, măsurile
strategige pentru îmbunătăţirea siguranţei în transport, limitarea aplicării în totalitate a
capitolului la transportul feroviar, rutier şi fluvial, şi nu în ultimul rând, faptul că, Consiliul poate
decide, prin majoritate de voturi, dacă trebuie stabilite reglementări pentru transportul maritim şi
aerian. Problemele de politică în sectorul transport sunt supuse procedurii de codecizie, cu
excepţia reglementărilor ce pot avea un efect grav asupra standardului de viaţă şi asupra forţei de
muncă în unele zone sau asupra operaţiunilor unităţilor de transport, astfel de reglementări sunt
administrate prin procedura de consultare şi votul în unanimitate în Consiliul European.
Până în anul 1985, Congresul European al Miniştrilor Transporturilor a rămas principala
instituţie ce coordona politicile de transport pan-europene. Deşi Tratatul de la Roma a prevăzut o
Politică Comună de Transport, foarte puţine realizări au fost înregistrate până în anul 1985,
deoarece statele membre ezitau în a ceda controlul asupra politicii de transport. Inexistenţa unor
progrese a fost atât de evidentă încât, în 1983 Parlamentul European a decis să cheme în instanţă
Consiliul de Miniştri la Curtea Europeană de Justiţie, pentru nereuşita în implementarea unei
politici comune de transport, şi în particular în stabilirea cadrului unei astfel de politici cu
caracter obligatoriu, după cum fusese stabilit în Tratat. În luna mai 1985, Curtea s-a pronunţat,
confirmând eşecul Consiliului de a asigura libertatea serviciilor în transportul internaţional şi de
a stabili condiţiile în care transportatorii non-rezidenţi pot opera servicii de transport pe teritoriul
unui stat membru. La puţin timp, în luna iunie 1985, Comisia Europeană publică Carta Albă
privind finalizarea Pieţei Interne, care transformă politica de transport într-o componentă
importantă a strategiei comunitare generale, urmând ca în a doua jumătate a anilor ’80 şi la

326
Sistemul de transport are nevoie de optimizare în vederea îndeplinirii exigenţelor impuse de extinderea U.E. şi
dezvoltării durabile, se stipula în cadrul raportului Consiliului European de la Gőteborg.
327
PCT este guvernată de Capitolul IV (art. 74-78) al Tratatului de la Roma.
începutul anilor ’90, să fie înregistrate progrese considerabile în ceea ce priveşte liberalizarea şi
armonizarea politicilor de transport328.
În decembrie 1992, Comisia Europeană publică o Comunicare asupra Dezvoltării Viitoare a
Politicii Comune de Transport329, care schimbă cursul politicii comunitare de transport de la o
abordare sectorială, axată pe moduri de transport, la o politică integrată bazată pe mobilitate
durabilă, fiind aduse în discuţie noi probleme cum sunt în primul rând cele legate de siguranţa
transporturilor, de protecţia socială şi a mediului, aspect legate de relaţiile externe, şi de politicile
de taxare.
În continuare, Comisia Europeană adoptă în iulie 1995 o a doua Comunicare330 privind
îmbunătăţirea calităţii transporturilor care a duce în prim plan aspect legate de utilizarea unor
tehnologii noi, îmbunătăţirea funcţionării pieţei unice şi dezvoltarea dimensiunii externe a
politicii de transport. Ceva mai târziu în decembrie 1995 intră, pentru prima oară cu adevărat în
discuţie latura fiscală a politicii de transport, datorită Cartei Verzi331. Într-o nouă Cartă Albă,
intitulată taxare echitabilă pentru utilizarea infrastructurii, este abordare pe etape un cadru comun
de taxare pentru utilizarea infrastructurii în Uniunea Europeană, 332 Comisia Europeană pune în
dezbatere problema unei abordări comunitare armonizate a taxării în sectorul de transport.
Comisia Europeană a prezentat apoi o Comunicare în decembrie 1998, numită mobilitate
durabilă, perspective pentru viitor333, şi a actualizat programul de acţiune din 1995, stabilind
obiective pe termen lung pentru perioada 2000-2004.
În septembrie 2001, Comisia Europeană a adoptat o nouă Cartă Albă privind Politica Comunitară
de Transport, propunând măsuri pentru revizuirea politicii de transport astfel încât aceasta să
devină mai durabilă şi să evite pierderile economice enorme cauzate de ambuteiaje, poluare şi
accidente.
În octombrie 2004 a fost adoptată documentul O constituţie pentru Europa, care stabileşte că,
după consultarea Comitetul Economic şi Social, Consiliul va reglementa regulile comune
aplicabile transportului internaţional către şi de pe teritoriul unui stat membru sau traversând
teritoriul unuia sau mai multor state member, condiţiile în care transportatori non-rezidenţi pot
opera servicii de transport pe teritoriul unui stat membru, măsuri de creştere a siguranţei
transporturilor şi alte prevederi considerate adecvate la acel moment334.
Referitor la principii335 generale privind politica336 transporturilor, pe lângă deschiderea pieţelor
transporturilor şi crearea condiţiilor de concurenţă echitabilă, modelul unei mobilităţi durabile

328
La sfârşitul anilor’80 au intrat în discuţie şi alte problem, spre axemplu dezvoltarea infrastructurii (Reţelele
Trans-Europene, Trans-European Networks, TEN) şi impactul transporturilor asupra mediului înconjurător.
329
A se vedea COM (92) 0494.
330
A se vedea COM (95) 0302.
331
A se vedea: Către taxarea echitabilă şi eficientă în transporturi, COM (95) 691.
332
A se vedea COM (98) 466.
333
A se vedea COM (1998) 716.
334
Reglementările acestui Capitol se aplică transportului feroviar, rutier şi fluvial.
335
A se vedea art.3 alin.1 lit. f şi titlul V din T.C.E. (Tratatul de la Lisabona: art.4 alin.2 lit.g, precum şi partea III,
titlul VI din T.F.U.E.
336
Politica transporturilor se numără printre primele domenii politice incluse în Tratatul de la Roma.
a dobândit în ultimii ani o semnificaţie din ce în ce mai importantă. Astfel, încă în Tratatele de la
Roma, statele membre au subliniat importanţa deosebită a politici comune a transporturilor,
alocându-i un titlu separate, transportul fiind unul dintre primele domenii politice comune ale
Comunităţi, prioritatea majoră fiind aceea de a institui o piaţă comună a transporturilor, de a
transpune în practică libertatea de circulaţie a serviciilor şi deschiderea pieţelor de transport 337.
Procesul de deschidere a pieţelor transporturilor implică realizarea condiţiilor de concurenţă
echitabilă, atât la nivel individual, pentru fiecare mod de transport în parte, cât şi între acestea,
motiv pentru care armonizarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative în materie,
inclusiv a condiţiilor-cadru tehnice, sociale şi fiscale, a dobândit pe parcursul timpului o
importanţă crescândă.
Finalizarea cu succes a pieţei europene interne, eliminarea graniţelor interne, scăderea preţurilor
pentru transport ca urmare a deschiderii şi liberalizării pieţelor de transport, precum şi a
modificărilor survenite în sistemele de producţie şi în modalităţile de depozitare au dus la o
creştere constantă a volumului338 transporturilor. Deşi extrem de eficient şi dinamic din punct de
vedere economic, sectorul transporturilor se confruntă cu costuri complementare sociale şi
ecologice din ce în ce mai mari, prin urmare, modelul mobilităţii durabile, aşa cum aminteam, a
dobândit o semnificaţie crescândă. Modelul mobilităţii durabile se situează în zona de
confruntare a două categorii de obiective cu caracter diferit, pe de o parte, se urmăreşte
asigurarea unei mobilităţi eficiente şi avantajoase sub aspectul costurilor, pentru persoane şi
mărfuri, ca element central al unei pieţe interne U.E. competitive şi care constituie baza liberei
circulaţii a persoanelor iar pe de altă parte, se conturează necesitatea de a controla traficul în
creştere şi de a minimiza costurile asociate generate sub forma accidentelor, afecţiunilor căilor
respiratorii, zgomotului, efectelor nocive asupra mediului sau ambuteiajelor. Aplicarea acestui
model încorporează o abordare integrată pentru optimizarea eficienţei sistemului de transport, a
organizării şi siguranţei transportului, cât şi pentru reducerea consumului de energie şi efectelor
asupra mediului. Ca elemente fundamentale se definesc, printre altele, consolidarea capacităţii
concurenţiale a modalităţilor de transport ecologice, constituirea unor reţele integrate de
transport care să utilizeze două sau mai multe modalităţi de transport (transport combinat şi
intermodal), precum şi instituirea condiţiilor de concurenţă echitabilă între modalităţile de
transport, prin impunerea justă a costurilor generate de acestea.
Cu privire la orientările politice generale în domeniul transporturilor, menţionăm Cartea albă
privind realizarea pieţei interne, din 1985 cuprinde recomandări pentru realizarea liberei
circulaţii a serviciilor şi semnalează anumite cerinţe strict necesare pentru politica de transporturi
comună. În noiembrie 1985, Consiliul a adoptat trei linii directoare majore pentru domenii cum
sunt: realizarea unei pieţe libere, fără restricţii cantitative, până cel târziu în anul 1992,
suplimentarea contingentelor bilaterale şi a contingentului comunitar, precum şi eliminarea
distorsiunilor concurenţiale, în plus, Consiliul adoptă şi un plan de lucru în care se stabilesc

337
Până în prezent,obiectivul a fost în mare măsură atins, excepţie o reprezintă în primul rând transportul feroviar, în
privinţa căruia piaţa internă nu a fost decât parţial realizată.
338
Volumul transportului de persoane şi mărfuri a crescut de peste două ori în ultimii 30 de ani.
obiectivele de atins până la data de 31 decembrie 1992 pentru toate modalităţile de transport,
terestru, maritim şi aerian339.
Pe data de 2 decembrie 1992, Comisia a adoptat Cartea albă privind dezvoltarea viitoare a
politicii comune în domeniul transporturilor, centrul de greutate al documentului reprezentându-l
deschiderea pieţelor transportului şi marcând un punct de cotitură spre o abordare integrată, care
să includă toate modalităţile de transport pe baza modelului de principiu al mobilităţii durabile.
În Cartea verde din 20 decembrie 1995 intitulată, Tarifarea echitabilă şi eficientă în
transporturi340, Comisia tratează costurile de transport externe, urmărind realizarea unui sistem
de preţuri echitabil şi eficient pentru sectorul transporturilor care să reflecte aceste costuri, menit
să diminueze distorsiunile concurenţiale în cadrul modalităţilor de transport individuale şi între
acestea, fiind puse în discuţie mai ales măsuri fiscale.
În Cartea albă a Comisiei din data de 22 iulie 1998, intitulată Tarife echitabile pentru utilizarea
infrastructurii: o abordare pe etape pentru stabilirea unui cadru comun în materie de tarifare a
infrastructurilor de transport din U.E.341, Comisia semnalează diferenţele mari existente între
statele membre în ce priveşte impunerea taxelor pentru căile de comunicaţie, ceea ce ducea la
multiple distorsiuni concurenţiale intra- şi intermodale, pe lângă aceasta, sistemele de impozitare
existente nu luau suficient în considerare aspectele ecologice şi sociale ale transportului.
În Cartea albă intitulată Politica europeană în domeniul transporturilor până în 2010, direcţii
de dezvoltare pentru viitor342, Comisia analizează problemele şi provocările cu care se confrunta
politica europeană în domeniul transporturilor, mai ales din perspectiva pe atunci preconizatei
extinderi către est a U.E, anticipându-se o creştere masivă a traficului, care avea să se asocieze
cu suprasolicitări crescânde şi cu ambuteiaje, mai ales în transportul rutier şi aerian, cu efecte
adverse crescânde asupra sănătăţii şi mediului. Aceasta constituia o ameninţare serioasă la adresa
capacităţii concurenţiale, precum şi a obiectivelor U.E. de protecţie a climei. Prin urmare, pentru
a combate aceste tendinţe şi pentru a contribui la crearea unui sistem de transporturi eficient din
punct de vedere economic, dar care totodată să nu fie un factor perturbator pentru mediu şi
societate, Comisia a propus un pachet de 60 de măsuri, menite să decupleze creşterea economică
de amplificarea traficului şi să preîntâmpine dezvoltarea inegală a modalităţilor de transport.
Potrivit Comisiei, dezechilibrul în dezvoltarea modalităţilor de transport individuale reprezintă
una dintre provocările majore, obiectivul Cărţii albe fiind acela de stabilizare a ponderii
modalităţilor de transport cu caracter ecologic mai pronunţat din volumul total al transporturilor
la nivelul anului 1998. În acest sens aveau să servească în primul rând măsuri pentru revigorarea
transportului feroviar, încurajarea transportului maritim şi a transportului naval pe apele
interioare, precum şi pentru promovarea interconectării diferitelor modalităţi de transport. Pe
lângă aceasta, Comisia a anunţat revizuirea liniilor directoare pentru reţelele de transport

339
Acestea includeau şi dezvoltarea infrastructurilor de transport de interes comunitar, simplificarea controalelor şi
formalităţilor la frontieră, precum şi îmbunătăţirea siguranţei.
340
A se vedea COM(95) 691.
341
A se vedea COM(98) 466.
342
A se vedea COM(2001) 370.
transeuropene343 pentru a le adapta la U.E. extinsă şi pentru stimularea mai accentuată a
înlăturării factorilor de impas cu caracter transfrontalier.
Un alt domeniu al Cărţii albe se concentrează asupra drepturilor şi obligaţiilor
utilizatorilor sistemelor de transport, printre măsurile anunţate se numără un plan de acţiune
pentru îmbunătăţirea siguranţei traficului rutier, îmbunătăţirea drepturilor utilizatorilor şi
realizarea unei structuri corecte a costurilor pentru toate modalităţile de transport, prin alinierea
principiilor de tarifare a infrastructurii. În al patrulea rând, Comisia a subliniat necesitatea de a
ţine sub control efectele globalizării transportului. Pentru a proteja mai bine interesele U.E.,
Comisia a propus întărirea rolului Comunităţii în cadrul organizaţiilor internaţionale344.
În pofida eforturilor Comisiei, până în a doua jumătate a anilor '80, transpunerea în practică a
politicii comune în domeniul transportului nu a progresat decât cu greu, calea către o legislaţie
comunitară în domeniul transporturilor nu s-a deschis decât după ce Parlamentul European a
depus o plângere împotriva Consiliului, pentru inacţiune, iar prin sentinţa din data de 22 mai
1985 în procesul 13-83, Curtea Europeană de Justiţie a somat Consiliul să treacă la acţiune în
domeniul politicii de transport, doar după acest moment, politica europeană în domeniul
transporturilor s-a dinamizat. Multe dintre măsurile anunţate în Cărţile albe din 1992 şi 2001 au
fost între timp transpuse, respectiv introduce, în plus, în tot acest timp, prin intermediul
sistemului de navigaţie prin satelit Galileo, al sistemului european de management al traficului
feroviar ERTMS şi al programului SESAR de modernizare a infrastructurii pentru controlul
traficului aerian, U.E. şi-a lansat propriile proiecte tehnologice ambiţioase, fiind de aşteptat ca
aceste iniţiative europene de mare amploare, să contribuie în viitor la un management mai
eficient şi mai sigur al transportului.
În sensul transpunerii practice a măsurilor în domeniul transporturilor, în iunie 2006, Comisia a
dat publicităţii un bilanţ provizoriu al celei mai recente Cărţi albe345, care în pofida multiplelor
progrese în domeniul politicii europene a transportului, atestă că nu sunt încă suficiente pentru
atingerea obiectivelor formulate, prin urmare Comisia a anunţat, respectiv iniţiat deja, alte
instrumente pentru concretizarea acestor obiective., printre acestea se numără un plan de acţiune
pentru logistica transportului de mărfuri, promovarea sistemelor de transport inteligente şi a
noilor tehnologii pentru o mobilitate mai ecologică şi mai eficientă, o abordare europeană a
mobilităţii în zonele de aglomerare, un plan de acţiune pentru promovarea transportului naval
intern, precum şi un program pentru utilizarea de materiale ecologice în transportul rutier.
Şi Parlamentul European deţine atribuţii în domeniul politicii transporturilor. Astfel, până la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, reglementările în domeniul transportului se
stabileau prin procedura consultării, conform căreia se aplică procedura de cooperare aproape
tuturor aspectelor politicii comune din domeniul transporturilor, la elaborarea liniilor directoare
pentru reţelele de transport transeuropene s-a aplicat procedura codeciziei. Începând cu intrarea
în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, legislaţia europeană în domeniul politicii transporturilor
se stabileşte în principal, cu anumite excepţii, prin procedura de codecizie. De atunci, în calitatea

343
TEN-T, *4.6.1.
344
Organizaţia Maritimă Internaţională şi Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile.
345
A se vedea COM (2006) 314.
sa de legislator cu drepturi egale, Parlamentul European 346 şi-a pus amprenta în mod decisiv
asupra politicii U.E. în domeniul transporturilor în numeroase proceduri legislative347.
Pe data de 12 februarie 2003, Parlamentul a adoptat o rezoluţie cu privire la Cartea albă a
Comisiei intitulată Politica europeană în domeniul transporturilor până în 2010, subliniind
ideea de durabilitate care trebuie să reprezinte temeiul şi etalonul politicii europene din domeniul
transporturilor. În analiză, Parlamentul a semnalat Comisiei amploarea problematicii din
domeniul transporturilor şi pe cele legate de dezvoltarea inegală a modalităţilor de transport,
subliniind necesitatea realizării unui sistem de transport integrat global. Trecerea către modalităţi
de transport cu caracter mai ecologic, menţinând totodată capacitatea concurenţială a
transportului rutier, s-a bucurat de un sprijin la fel de amplu ca şi impunerea justă a costurilor de
infrastructură şi a costurilor externe pentru fiecare modalitate de transport. Pe lângă aceasta,
Parlamentul a solicitat ca transportului să i se acorde consideraţia politică şi bugetară impusă de
caracterul său strategic şi de rolul său de serviciu de interes general. Totodată, Parlamentul a
concretizat această orientare generală prin intermediul unei multitudini de cerinţe şi propuneri
pentru fiecare modalitate de transport, pentru siguranţa transportului, calendarul şi finanţarea
reţelei de transport transeuropene, precum şi pentru o mai bună coordonare cu alte domenii de
politică U.E.348.
În rezoluţia sa la jumătate de parcurs din 12 iulie 2007 cu privire la Cartea albă despre Transport,
Parlamentul European a recunoscut progresul realizat în anumite domenii ale politicii
transporturilor, salutând în primul rând măsurile suplimentare anticipate de Comisie în acest
bilanţ provizoriu. Totodată, a atras atenţia asupra numeroaselor provocări care încă stau în faţa
politicii U.E. din domeniul transporturilor şi a elaborat o listă cuprinzătoare a cerinţelor.
Ulterior, în rezoluţia sa din data de 11 martie 2008, Parlamentul European a elaborat numeroase
recomandări pentru abordarea aspectelor de politică de mediu, climă şi energie în politica
europeană a transporturilor şi a propus un mix de politici constând în îmbunătăţiri tehnologice,
instrumente ale economiei de piaţă şi măsuri asociate, pentru a aduce la unison politica de
transporturi, mediu şi energie, printre altele, solicitându-se măsuri de impozitare a cererii 349,
diferenţierea taxelor de decolare şi aterizare pe aeroporturi în funcţie de emisii, precum şi
reducerea emisiilor de CO2, SO2 şi NOx în transportul maritim.
Pe data de 9 iulie 2008, Parlamentul European adoptată o rezoluţie cu privire la Cartea verde a
Comisiei, intitulată Către a nouă cultură a mobilităţii urbane în care se solicita elaborarea unui

346
De multă vreme, marea majoritate a deputaţilor Parlamentul European insistă pentru impunerea unui concept
integrat al politicii de transporturi comune. Acţiunea legală menţionată mai sus, iniţiată de Parlament împotriva
Consiliului, a dat un puternic avânt concretizării politicii comune în domeniul transporturilor. Pe lângă o susţinere
temeinică a liberalizării pieţelor de transporturi, Parlamentul European a subliniat în repetate rânduri necesitatea de a
liberaliza pieţele de transport în acelaşi ritm cu armonizarea cuprinzătoare a condiţiilor-cadru sociale, fiscale şi
tehnice, precum şi a standardelor de siguranţă. Mai mult, Parlamentul European a susţinut în mod sistematic modelul
mobilităţii durabile prin propuneri şi cerinţe concrete.
347
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona nu aduce modificări esenţiale pentru politica europeană în
domeniul transporturilor.
348
Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte teme legate de politica de transport – intermodalitate, cercetare,
dezvoltare şi noi tehnologii. Comisia a preluat deja multe dintre acestea în propunerile sale legislative mai recente.
349
Spre exemplu taxe de acces în centrul oraşelor, taxe de utilizare şi de autostradă.
concept integrat la nivel european al mobilităţii urbane, care să servească drept cadru de referinţă
comun pentru actorii europeni, naţionali, regionali şi locali (comune, cetăţeni, economie şi
industrie), subliniindu-se, printre altele, importanţa unor planuri integrate şi cuprinzătoare pentru
mobilitatea urbană durabilă, având drept centru de greutate planuri de urbanism şi sistematizare
pe termen lung, cercetarea şi dezvoltarea în domeniul transportului durabil, precum şi
participarea U.E. la dezvoltarea şi promovarea sistemelor de transport inteligente (ITS) şi la
finanţarea tehnologiilor innovative
Obiectivele politicii în domeniul transporturilor sunt stabilite prin Carta Albă, au în vedere
aspect cum sunt:
a). revitalizarea transportului feroviar
Transportul feroviar este un sector strategic, de reuşita căruia vor depinde eforturile de
echilibrare a balanţei, în special în cazul mărfurilor iar relansarea acestui sector presupune
competiţie între companiile feroviare. Crearea de noi căi ferate, care să preia traficul, poate
încuraja competiţia în acest domeniu, însă însoţită de măsuri care să stimuleze procesul de
restructurare a companiilor, proces care să ia în considerare aspectele sociale şi condiţiile de
muncă. Progresiv, o reţea de linii ferate destinată exclusiv serviciilor marfare astfel încât, din
punct de vedere comercial, companiile feroviare să acorde aceeaşi importanţă transportului de
marfă cât şi celui pentru persoane.
b). îmbunătăţirea calităţii în sectorul transportului rutier
Punctul forte al transportului rutier este capacitatea acestuia de a transporta mărfuri în întreaga
Europă la un preţ scăzut şi cu o flexibilitate mare, fiind indispensabil, însă pe o poziţie mai
fragilă decât s-ar crede. Concurenţa350 este strânsă în sectorul transportului rutier datorită
fragmentării considerabile şi a presiunii exercitate asupra preţurilor de către comercianţi şi
industrie, situaţie care tentează anumite companii de transport rutier să practice preţuri de
dumping351 şi să neglijeze legislaţia socială şi rutieră pentru a recupera acest handicap. În aceste
condiţii, Comisia este obligată să elaboreze o legislaţie care să permită armonizarea anumitor
clauze din contractele privind asigurarea protecţiei transportatorilor şi care să-i împiedice pe
comercianţi să-şi revizuiască tarifele în cazul apariţiei unor eventuale creşteri ale preţului
combustibilului352.
c). promovarea transportului maritim şi fluvial
Transportul maritim pe distanţe scurte şi în apele interioare reprezintă modalităţi ce pot oferi
soluţii la problemele supraaglomerării anumitor infrastructuri rutiere şi ale lipsei infrastructurilor
feroviare, sunt subapreciate şi în consecinţă puţin utilizate. Revitalizarea transportului maritim
pe distanţe scurte se poate realiza prin construirea unor veritabile căi maritime motorizate incluse

350
Cu privire la politica comunitară în domeniul transporturilor a se vedea Laura Maierean, Curs european de
dreptul concurenţei, curs universitar, ed. Universitară, Bucureşti, 2014, p. 489-499.
351
Prin preţ de dumping avem în vedere, folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante, reprezintă alături de
înţelegeri, decizăă şi practici concertate, practici anticoncurenţiale.
352
Schimbările vor necesita şi modernizarea modului de operare a serviciilor de transport, în concordanţă cu
legislaţia socială şi regulile referitoare la drepturile muncitorilor.
în cadrul planului pentru reţeaua transeuropeană, pentru atingerea acestui obiectiv fiind necesare
conexiuni mai eficiente între porturi şi căile ferate, dar şi între căile de navigaţie interioare,
precum şi îmbunătăţiri în calitatea serviciilor portuare.
Uniunea Europeană trebuie să dispună de reguli mult mai stricte referitoare la siguranţa
maritimă, motiv pentru care Comisia, în colaborare cu Organizaţia Maritimă Internaţională şi
Organizaţia Internaţională a Muncii, a propus introducerea unor reguli sociale minime ce trebuie
respectate în momentul inspecţiei vaselor şi a unui sistem original de management al traficului
maritim la nivelul Europei pentru a se profita de pe urma amplasării porturilor. În acelaşi timp,
pentru a promova creşterea numărului de vase înmatriculate în registrele comunitare, Comisia a
propus o directivă pentru stabilirea unui sistem de taxare în funcţie de tonaj, în concordanţă cu
legislaţia dezvoltată în unele state membre. Pentru întărirea poziţiei transportului fluvial sunt
necesare implementarea unor facilităţi de transport pentru aceste vase, astfel încât să favorizeze
prestarea de servicii continue pe perioada întregului an, iar în plus, armonizarea totală a
cerinţelor tehnice pentru vasele de transport interior, a avizelor de transport şi a condiţiilor
sociale pentru echipaje vor dinamiza acest sector.
D. dezvoltarea transportului aerian
Deşi ne aflăm în epoca pieţei unice şi a monedei unice 353, Uniunea Europeană suferă datorită
fragmentării sistemului managerial de trafic, datorită întârzierilor de zbor, a pierderilor de
combustibil şi a poziţiilor diferite pe care le ocupă companiile europene aeriene în cadrul pieţei,
condiţii în care se impune reorganizarea spaţiului aerian European, reorganizare care trebuie a fi
însoţită de o politică care să aibă ca scop limitarea expansiunii aeroporturilor legată, în special,
de extinderea U.E., reducerea zgomotului şi a poluării cauzate de traficul aerian.
e). transpunerea sistemelor intermodale354 în practică
Sistemele intermodale sunt de importanţă fundamentală pentru dezvoltarea unor alternative
competitive la transportul rutier, priorităţile au în vedere armonizarea tehnică şi
interoperabilitatea între sisteme, în special pentru containere.
f). realizarea reţelei de transport transeuropene
Având în vedere supra-aglomerarea arterelor majore şi, în consecinţă, poluarea este esenţial
pentru U.E. să-şi completeze proiectele transeuropene déjà stabilite, în concordanţă cu
concluziile adoptate de către Consiliul European de la Gőteborg, Comisia propunând în acest
sens, axarea acţiunilor pe revizuirea liniilor directoare ale Comunităţii în ceea ce priveşte
reamplasarea strâmtorilor din reţeaua de transport feroviar, completarea rutelor identificate ca
zone prioritare pentru absorbţia fluxurilor de trafic determinate de extindere, în special în
regiunile de frontier, îmbunătăţirea accesului la ariile exterioare.

353
Prin monedă unică –EURO, înţelegem moneda oficială a 19 din cele încă 28 de state membre ale Uniunii
Europene; numele de euro a fost adoptat oficial pe data de 16 decembrie 1995, iar moneda însăşi a intrat pe pieţele
internaţionale la 1 ianuarie 1999, înlocuind ECU –Unitate monetară europeană, iar la 1 ianuarie 2002 a fost
introdusă în circulaţie înlocuind în cele din urmă monedele naţionale din yona euro.
354
Sistem intermodal de transport –modul/container de transport.
g). creşterea siguranţei traficului
Deşi transportul este considerat esenţial pentru bunăstarea societăţii şi a individului, el este
perceput din ce în ce mai des ca un potenţial pericol, numărul de persoane ucise zilnic în
accidente rutiere în Europa355 este identic cu cel al persoanelor ucise prin prăbuşirea unui avion
de dimensiuni medii. Victimele accidentelor rutiere, ucise sau rănite, costă societatea zeci de
milioane de euro, dar costurile umane sunt incalculabile, de aceea U.E. şi-a fixat ca obiectiv
reducerea numărului de victime la jumătate până în 2020. În aceste condiţii, Comisia a propus
două directive, prima vizând armonizarea marcajelor în locurile cele mai periculoase iar a
doua,se axează pe armonizarea regulilor referitoare la controalele şi amenzile în domeniul
transportului comercial internaţional cu accent pe viteza de deplasare şi pe şofatul sub influenţa
alcoolului.
h). adoptarea unei politici referitoare la capacitatea maximă de transport
S-a demonstrat că nu întotdeauna şi pretutindeni tipurile de transport acoperă costurile pe care le
generează, situaţia fiind diferită foarte mult de la un stat membru la altul. Această situaţie
produce disfuncţiuni la nivelul pieţelor interne şi distorsionează concurenţa din sistemul de
transport, şi în consecinţă, nu există interes în folosirea tipurilor ecologice de transport sau a
reţelelor mai puţin congestionate. Carta Albă dezvoltă principii directoare cum sunt cele
referitoare la armonizarea taxelor pe combustibil în transportul rutier, alinierea principiilor de
taxare a folosirii infrastructurilor356.
i) recunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor utilizatorilor
Dreptul cetăţenilor europeni de a avea acces la servicii de înaltă calitate trebuie întărit, reducerea
tarifelor nu trebuie să determine renunţarea la drepturile de bază iar legislaţia comunitară trebuie
să creeze un fundament pentru a sprijini utilizatorii de mijloace de transport în înţelegerea şi
exercitarea drepturilor lor, şi stabilite obligaţii referitoare la siguranţa traficului.
j). dezvoltarea unui sistem de transport urban de înaltă calitate
Ca răspuns la starea de deteriorare generală a calităţii vieţii cetăţenilor europeni, afectaţi de
amplificarea fenomenelor de congestionare a traficului în metropole şi în celelalte oraşelor, şi în
conformitate cu principiul subsidiarităţii, Comisia a propus accentuarea schimburilor de mărfuri
astfel încât să se amelioreze folosirea transportului public şi infrastructura existentă. Devine
necesară astfel o abordare adecvată din partea autorităţilor publice locale, abordare care să
realizeze un echilibru între modernizarea serviciilor publice şi utilizarea raţională a
automobilului.
k). susţinerea unui transport nepoluant, eficient, apelând la cercetare şi tehnologie

355
Potrivit ultimelor informaţii date publicităţii de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, România se află pe locul I
în Uniunea Europeană, în ceea ce priveşte numărul persoanelor decedate rezultate în urma accidentelor rutiere.
356
Regulile comunitare în vigoare trebuie înlocuite cu un cadru modern al sistemului de taxare pentru folosirea
infrastructurii, astfel încât să se încurajeze iniţiativele şi să se faciliteze concurenţa loială între diferitele tipuri de
transport, o taxare adecvată şi menţinerea calităţii serviciilor.
Comunitatea a investit sume importante pentru dezvoltarea cercetării în domeniul tehnologiei din
diverse domenii, spre exemplu în perfecţionarea vehiculelor nepoluante, în aplicaţii telematice în
transport357. Acţiuni specifice se derulează pentru realizarea unui transport maritim şi rutier
nepoluant şi sigur, în privinţa transportului aerian acordându-se prioritate îmbunătăţirii impac-
tului emisiilor şi zgomotului motoarelor asupra mediului, îmbunătăţirii siguranţei traficului
aerian şi consumului de combustibil.
l). stăpânirea efectelor globalizării
Extinderea U.E. şi a reţelelor de transport transeuropene necesită regândirea rolului internaţional
al Europei şi analizarea posibilităţilor de reuşită a dezvoltării unui sistem de transport durabil şi a
rezolvării problemelor cauzate de supra-aglomerarea traficului şi mai ales de poluare. Conform
negocierilor cu Organizaţia Mondială a Comerţului, U.E. continuă să acţioneze drept catalizator
pentru deschiderea pieţelor pentru principalele tipuri de transport şi, în acelaşi timp, pentru
menţinerea calităţii serviciilor de transport şi a siguranţei pasagerilor. Comisia îşi propune să
întărească poziţia Comunităţii în cadrul organizaţiile internaţionale358, în vederea protejării
intereselor europene la nivel mondial. Uniunea extinsă trebuie să fie capabilă să stăpânească
efectele globalizării şi să contribuie la găsirea de soluţii la nivel internaţional în lupta contra
abuzului dumpingului social în sectorul transportului rutier.
Referitor la cadrul legislativ al politicii transportului, menţionă instituţiile cu atribuţii în
materie:
a). Parlamentul European – Comisia pentru Transport şi Turism
Ca şi în cazul parlamentelor naţionale, Parlamentul European are în componeţa sa o serie de
comisii care se ocupă de problematica legată de afaceri externe, mediu, transport etc.), Comisia
pentru Transport şi Turism este responsabilă de probleme legate de dezvoltarea unei politici
comune pentru transportul feroviar, rutier, fluvial, maritim şi aerian, în particular de elaborarea
unor reguli comune aplicabile transporturilor din cadrul Uniunii Europene, stabilirea şi
dezvoltarea reţelelor trans-europene din domeniul infrastructurii de transport, asigurarea
serviciilor şi relaţiilor de transport cu state din afara Uniunii Europene, siguranţa transporturilor,
relaţiile cu organismele şi organizaţiile internaţionale din domeniul transporturilor. Până la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, reglementările în domeniul transportului se
stabileau prin procedura consultării, conformcăreia, se aplică procedura de cooperare aproape
tuturor aspectelor politicii comune din domeniul transporturilor359 iar la elaborarea liniilor
directoare pentru reţelele de transport transeuropene s-a aplicat procedura codeciziei. Începând

357
Prin aplicaţii telematice sau sisteme telematice înţelegem orice tip de comunicare prin intermediul internetului
sau al sistemului de poziţionare globală, spre exemplu transmiterea unui e-mail într-o altă ţară.
358
Organizaţia Maritimă Internaţională, Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile, Comisia Dunării, etc.
359
De multă vreme, marea majoritate a deputaţilor din Parlamentul European insistă pentru impunerea unui concept
integrat al politicii de transporturi comune. Acţiunea legală menţionată mai sus, iniţiată de Parlament împotriva
Consiliului, a dat un puternic avânt concretizării politicii comune în domeniul transporturilor. Pe lângă o susţinere
temeinică a liberalizării pieţelor de transporturi, Parlamentul European a subliniat în repetate rânduri necesitatea de a
liberaliza pieţele de transport în acelaşi ritm cu armonizarea cuprinzătoare a condiţiilor-cadru sociale, fiscale şi
tehnice, precum şi a standardelor de siguranţă. Mai mult, Parlamentul European a susţinut în mod sistematic modelul
mobilităţii durabile prin propuneri şi cerinţe concrete.
cu momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, legislaţia europeană în domeniul
politicii transporturilor se stabileşte în principal, cu doar anumite excepţii, prin procedura de
codecizie iar de atunci, în calitatea sa de legislator cu drepturi egale, Parlamentul European îşi
pune amprenta în mod decisiv asupra politicii unionale în domeniul transporturilor în numeroase
proceduri legislative360.
b). Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene întruneşte reprezentanţii fiecărui stat membru la nivel ministerial,
legiferează, fixează obiectivele politicilor, coordonează politicile naţionale. Configuraţia
Consiliului361 în domeniul transporturilor a fost modificată în iunie 2002, compoziţia sa variază
în funcţie de problematica abordată, fiind chemaţi la şedinţe miniştrii responsabili pe domeniul
discutat. Obiectivul Uniunii Europene în domeniul transporturilor este crearea unui sistem
modern şi eficient care poate fi şi viabil în termeni economici, sociali şi de mediu. Pentru a
atinge acest obiectiv, Consiliul, încă din decada trecută, a contribuit la introducerea reţelelor de
transport trans-europene. În domeniul transporturilor Consiliul ia decizii cu majoritate calificată,
în cadrul procedurii codeciziei cu Parlamentul European. Dacă în discuţie sunt probleme care pot
afecta în mod serios standardul de viaţă şi nivelul de ocupare a forţei de muncă în unele zone ale
Uniunii, Consiliul trebuie să ia deciziile în mod unanim cu consultarea Parlamentului European.
Pâna la acest moment Consiliul a fost foarte activ în rezolvarea problemelor ce au aparut ca
urmare a deschiderii graniţelor, extinderii şi diferitele mijloace de transport.
c). Comisia Europeană
Direcţia Generală pentru Energie şi Transport este responsabilă de dezvoltarea şi implementarea
politicilor europene din sectorul rede transport. Misiunea sa este să se asigure că politicile
energetice şi de transport sunt proiectate în beneficiul tuturor sectoarelor societăţii, companiilor,
municipalităţilor, zonelor rurale, şi mai presus de toate, cetăţenilor.
d). Banca Europeană de Investiţii
Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată în 1958 în urma prevederilor Tratatului de la
Roma. Banca sprijină îndeplinirea obiectivelor UE prin finanţarea anumitor tipuri de proiecte de
investiţii. Banca împrumută bani pentru proiecte de investiţii de interes european, în special
proiecte ce aduc beneficii regiunilor mai puţin dezvoltate. Finanţează, de exemplu, legături
feroviare, autostrăzi, aeroporturi, planuri de mediu, iar prin intermediul unor bănci partenere
întreprinderile mici şi mijlocii, fapt ce ajută la crearea de locuri de muncă şi creşterea economică.
e). Comitetul Regiunilor
Înfiinţat în 1994 prin Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), Comitetul Regiunilor este un
organism consultativ alcătuit din reprezentanţi ai autorităţilor locale şi regionale din Europa.
Comitetul se asigură că aceste autorităţi au un cuvânt de spus în elaborarea politicilor Uniunii
Europene şi că sunt respectate identitatea şi prerogativele locale şi regionale. Comitetul trebuie
să fie consultat asupra problemelor ce privesc administraţiile locale şi regionale, precum politica
360
Tratatul de la Lisabona nu aduce modificări esenţiale în privinţa politicii europene în domeniul transporturilor.
361
Consiliul privind Transportul, Telecomunicaţiile şi Energie se întâlneşte aproximativ la fiecare două luni.
regională, mediul, educaţia şi transporturile, iar acesta emite avize cu privire la problemele puse
în discuţie. În cadrul Comitetului Regiunilor îşi desfăşoara activitatea Comisia pentru politici de
coeziune teritorială (COTER) care se ocupă de subdomeniul Transport şi reţele de transport
trans-europene.