Europa și lumea în secolul al XX-lea

I. Europa contemporană: unitate,diversitate, integrare

1. Planuri de unificare europeană în perioada interbelică

Apariția ideii de unitate europeană. Proiectul unei Europe unite, spațiu al păcii, armoniei și
prosperității, s-a conturat de-a lungul epocii moderne ca o reacție a mediului intelectual față de rivalitățile si
războaiele frecvente dintre statele de pe continent. În secolul al XIX-lea a apărut în lumea occidentală ideea
unei confederații ce ar fi urmat să poarte numele de Statele Unite ale Europei.
După Primul Război Mondial , în noul cadru internațional creat de sistemul de la Versailles și de
Societatea Națiunilor au fost propuse , în principal , două proiecte concrete de unificare a Europei: crearea
uniunii pan-europene, susținută de Richard de Coudenhove-Kalergi, începând din anul 1992 și, respectiv,
înființarea unei uniuni federale europene , idee avansată de Aristide Briand în anul 1929.

1. Proiectul uniunii pan-europene. Originar din fostul Imperiu Austro-Ungar, Richard de Coudenhove-
Kalergi s-a afirmat în perioada interbelică prin eforturile de a promova ideea unității europene. Concepțiile
sale au fost publicate în 1992 ( Pan-Europa, un proiect) și 1923 (manifestul Pan-Europa). Scopul urmărit de
Coudenhove era de a transforma Europa într-o putere mondiala, pentru a putea face față concurenței
reprezentate în epocă de Statele Unite ale Americii , Uniunea Sovietică și Marea Britanie.
Proiectul uniunii pan-europene se baza pe reconcilierea franco-germană, care ar fi urmat să devină nucleul
noii structuri politico-teritoriale. Totodată, în cadrul uniunii, toate statele membre aveau să se bucure de
aceleași drepturi, într-o egalitate deplină.
Priumul Congres al Uniunii Pan-Europene preconizate de Richard de Coudenhove-Kalergi a avut loc la
Viena , în 1924, la acest eveniment participând peste 2000 de invitați , din 24 de state de pe continent.
Coudenhove era de naționalitate austriacă, optând apoi pentru cea cehă, iar din 1939 a fost naturalizat
francez. Un adevărat european. Acesta a susținut și un discurs emoționant, în 1939 : ”Există astăzi o mare, o
magnifică țară care se ignoră. Această țară se întinde între Oceanul Atlantic, lumea sovietică și
Mediterana. Ea se numește Europa. Este o evidență faptul că, în ultimă instanță , Europa, răzlețită cum este
ea în 34 de state și în mai bine de 40 de grupuri lingvistice, nu reprezintă și o vastă unitate culturală, cum
pot fi China sau India. Când se va descoperi Europa ca o mare națiune și ca patria comună a popoarelor
sale, un nou capitol al istoriei mondiale va începe, ca după descoperirea Americii.”

2. Proiectul uniunii federale europene. Ministrul de externe francez, Aristide Briand , a propus , într-un
discurs rostit la 5 septembrie 1929, cu prilejul celei de-a X-a Adunări a Societății Națiunilor, constituirea
unei uniuni regionale europene, limitată inițial la cooperarea economică dintre statele membre si extinsă
apoi în domeniile politic, social si cultural.
Uniunea propusă de Briand urma să cuprindă întregul spațiu european, până la frontierele U.R.S.S. , și să
se bazeze pe respectarea suveranității fiecărui stat membru. Ideea a fost susținută și de Gustav Stresemann,
minstrul de Externe german, adept, ca și Briand, al reconcilierii franco-germane.
Inițiativa franceza a fost dezvoltată în Memorandum-ul privind Uniunea Federală Europeană, prezentat
Societății Națiunilor in 1930. Potrivit acestuia, uniunea statelor europene avea să se realizeze in cadrul
acestei organizații internaționale, cu care urma să-și coordoneze activitatea. Singurul rezultat al propunerii
privind uniunea federală europeană a fost constituirea unei comisii, condusă de Aristide Briand , care urma
să studieze posibilitatea cooperării între guvernele statelor europene. Declanșarea celui de-al Doilea Război
Mondial a dus la întreruperea proiectului.

*Confederație= uniune de state care își păstrează independența și având instituții comune(de
pildă Parlamentul sau Guvernul)
*Memorandum= document cuprinzând idei, fapte, principii juridice care privesc relațiile dintre
state.
 2.Debutul procesului de unificare a Europei

După al Doilea Război Mondial, proiectele privind formarea Europei unite au fost reluate, acestea
vizând, la început, țările din vestul continentului, cu regimuri politice democratice. Baza procesului de
unificare a Europei a fost constituită de reconcilierea franco-germană, inițiată de cancelarul vest-german
Konrad Adanauer si de oamenii politici francezi Robert Schuman și Jean Monnet, pe baza Planului
(Declarației) Schuman.
Primul organism politic continental a fost Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949. Acesta cuprindea inițial
zece state (Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda,
Suedia). După desființarea regimurilor politice comuniste, statele din centrul si răsăritul Europei s-au
integrat, de asemenea, Consiliului Europei.
În 1951, șase state (Franța , Rep. Federala Germană, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) au semnat
Tratatul de la Paris , în urma căruia au format Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului. Un progres a
fost înregistrat în 1957 , când reprezentanții acestor state au semnat Tratatul de la Roma , fundamentul
Comunității Economice Europene, numită și Piața Comună , precum și Comunitatea Europeana pentru
energie atomică(EURATOM).

*Declarația Schuman: „ Drumul spre Europa Unită va trebui să pornească de la realizări concrete care
să creeze o solidaritate de fapt... Reunirea națiunilor europene cere eliminarea opoziției seculare dintre
Franța și Germania”. ---Declarație făcută la 9 mai 1950 de către ministrul de externe al Franței, Robert
Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet , plan ce prevedea punerea sub
o autoritate comună unică a întregii producții de carbune și oțel din Franța si Germania. Declarația Schuman
stă astfel la baza actului de naștere a CECO. Principiile enunțate în Declarația Schuman reflectă concepția că
o Europă unită nu se poate realiza dintr-odată , ci printr-o succesiune de pași concreți, stabilindu-se mai întâi
o solidaritate de fapt, care să elimmine opoziția seculară dintre Franța și Germania.
*Tratatul de la Roma = document care a marcat încheierea etapei pregatitoare a unificării europene și a
stabilit fazele următoare ale integrării-uniunea vamală, cea economică și, respectiv, politică – precum
instituțiile ce aveau să realizeze aceste etape.

3.Unificarea politică a Europei

Actul de naștere a Uniunii Europene(U.E.) a fost constituit de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7

februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat avea o componentă politică (privind
armonizarea sistemului politic european) și una economică (formarea Uniunii Economice si Monetare-
repectiv adoptarea monedei unice-euro)
Competențele instituțiilor Uniunii Europene au fost stabilite prin tratate, precum cel de la Amsterdam din
1997, respectiv cel de la Nisa din 2001 , negociate în vederea primirii de noi membri. De la 1 ianuarie 2002,
în Uniunea Europeană s-a introdus în circulație moneda unică.

Elementele unității europene sunt:

1. Cultura. Europa celor 28, după aderarea României, a Bulgariei și a Croației, și-a clădit o identitate
comună prin intermediul culturii. Așa cum spunea și Fernand Braudel, în Gramatica civilizațiilor- Din
secolul al XIII-lea până în zilele noastre , știința occidentală nu a cunoscut decât trei explicații generale,
trei sisteme ale lumii: cel al lui Aristotel, care a pătruns în interpretările și speculațiile din Occidentul
secolului al XII-lea și care este o moștenire îndepărtată, cel al lui Descartes și Newton, care întemeiazaă
știința clasică și se prezintă drept o construcție originală a Occidentului , și teoria relativității lui Einstein,
anunțată încă din 1905, care inaugurează știința contemporană. Dezvoltarea continentului nostru s-a
sprijinit pe rețea de universități medievale, care aveau între ele relații ce nu cunoșteau frontierele. Filozofii si
savanții care, începând cu secolul al XIV-lea , au străbătut Europa în lung și-n lat, au contribuit la
răspândirea unor idei si cunoștințe comune. De asemenea, arta a trasat frontierele Europei mai mult chiar
decât armele și tratatele. Fiecare membru al Uniunii se poate mândri cu o contribuție la dezvoltarea științei și
culturii pe acest continent.
2. Democrația. Democrația și statul de drept au fost implementate cu o rapiditate excepțională, iar
respectarea lor a făcut, de la dobândirea independenței țărilor respective, obiectul unei politici voite și
reușite. Mulțumită anticamerei democratice reprezentate de Consiliul Europei, statele au pus în operă , încă
de la adoptarea noilor lor Constituții, principiile universale ale democrației și ale drepturilor omului.
Problema minorităților, de exemplu, care a destabilizat de atâtea ori centrul Europei, a fost rezolvată fără
drame. Devin, totodată , litera de lege valorile pluralismului, toleranței, solidarității, justiției și
nediscriminării, toate concretizate în Carta drepturilor cetățeanului. Demnitatea persoanei este astfel plasată
în centrul organizării politice și sociale. Datorită acestei atitudini politice și morale, Europa rivalizează cu
Statele Unite în ceea ce privește exemplaritatea democratică.

4. Diversitatea europeană

Evoluția istorică a ultimelor doua milenii a transformat continentul european într-un mozaic de popoare
și limbi, diversitate care, adeseori, a determinat în istorie conflicte violente, ce au culminat cu cele două
conflgrații mondiale din secolul al XX-lea. Pe continentul european trăiesc popoare foarte numeroase, așa
cum sunt francezii, polonezii și germanii. Unii dintre membri au făcut parte din fostul sistem sovietic. Pentru
ei, aderarea la NATO a constituit o dovadă palpabilă că vechile pericole s-au îndepărtat. În lipsa unei apărări
comune , doar organizația atlantică le oferea o clauză de solidaritate militară. Acest aspect ridică o altă
problemă, cea a relațiilor Uniunii cu Rusia. Evident, acestea trebuie dezvoltate, deși Rusia rămâne în esență
expansionistă și nu a făcut încă dovada angajamentului ei democratic. Pentru atingerea standardelor
europene, rămân multe de făcut în plan economic. Între țări există importante disparități. Uniunea a înțeles
că va trebui să aloce resurse importante pentru a ajuta pe noii membri. În ciuda diversității lingvistice,
politice ori religioase, locuitorii Europei unite de astăzi au în comun valori ca pacea , democrația , respectul
față de lege și față de drepturile omului.

5. Integrarea europeană

De-a lungul secolului al XX-lea au avut loc mai multe conflicte militare hegemonice, de fapt trei episoade
ale aceluiași război întrerupt de un lung armistițiu (1919-1939) și de o scurtă pauză (1945-1947). Marele
război al secolului al XX-lea a izbucnit în 1914 și s-a sfârșit o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice , în
decembrie 1991. Așa cum spunea și Neagu Djuvara în O scurta istorie a românilor povestită celor tineri-
Viitorii istorici vor numi perioada care începe la 1914 și se termină cu prăbușirea imperiului sovietic, în
1991, războiul de 77 de ani , așa cum se vorbește despre războiul de 100 de ani în Franța si Anglia în Evul
Mediu , de războiul de 30 de ani sau războiul din Peloponez din antichitatea greacă. Și aici nu a fost decât
un război. Un război între marile puteri europene la origine, pe urmă adăugându-se America și Japonia,
dar și ele fac parte de-acum din civilizația occidentală... Odată cu prăbușirea Germaniei suntem la
jumătatea drumului. Toate puterile mari din trecut, Spania, Franța, Anglia, Germania, Italia, Austro-
Ungaria, sunt la pământ. În picioare au rămas cele două mari puteri exterioare, cele mai periferice: Rusia
pe de o parte,, SUA pe de alta. Din confruntarea celor două puteri au învins americanii. De la 1991, avem o
singură mare putere mondială care sunt SUA. În 1945 , Europa, care vreme de 500 de ani a stăpânit lumea,
constituind centrul puterii politice, economice, tehnologice și culturale, a pierdut supremația în favoarea
celor două superputeri: Statele Unite ale Americii și URSS, singurele state care s-au bucurat cu adevărat de
rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial. A început apoi războiul rece , conflictul ideologic dintre
comunism si capitalism. Dupa 1945 s-a dezvoltat un puternic curent în favoarea unei politici internațioanale
capabile să oprească o nouă conflagrație mondială și să consolideze Europa din punct de vedere economic În
fața SUA și a URSS. În 1951 a apărut prima instituție europeană cu puteri supranaționale în domeniul
producției și al schimburilor de cărbune și oțel (CECO). În 1957 a apărut Piața Comună (CEE), având ca
obiectiv asigurarea progresivă a liberei circulații a mărfurilor și a persoanelor în interiorul acestei
comunități. Unirea Europei s-a făcut la început din punct de vedere economic. Dar prăbușirea
comunismului, în 1989, a creat și bazele unui proces de integrare politică la nivel continental. În 1992, țările
occidentale au semnat Tratatul de la Maastricht , prin care s-a creat Uniunea Europeană. Astfel, comunitatea
economică a devenit și una politică. Păstrându-și propriile valori, tradiții și propria limbă , cetățenii europeni
ar trebui să se simtă în largul lor în ceea ce putem numi casa europeană.
Integrarea europeană este un proces activ care implică includerea unei părți într-un întreg, încorporarea lui
și armonizarea cu viziunea de ansamblu. Europa a evoluat însă dintr-un organism comercial într-un
parteneriat economic și politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul
țărilor membre ale Comunității Europene a Tratatului de la Maastricht. Acesta are trei piloni. Primul pilon-
Comunitățile Europene (CE)- se referă la cooperarea economică a statelor membre , bazându-se pe cele
patru libertăți ( libera circulație a persoanelor , a capitalului , a serviciilor și a bunurilor). Al doilea pilon-
Politica externă și de securitate comună (PESC) - se referă la cooperarea în domeniul politicii externe și de
securitate. Al treilea pilon – Cooperarea Polițienească și Judiciară în Materie Penală (CPJMP) – constă în
cooperarea instituțiilor naționale din zona justiției și a afacerilor interne. Uniunea Europeană este compusă
din 5 instituții principale:
 Parlamentul European , ales o dată la cinci ani prin vot direct de către cetățenii europeni. Are sediul
la Strasbourg. Fiecare stat este reprezentat în funcție de mărimea teritoriului său. Membrii acestuia
nu sunt grupați după apartenența națională, ci după cea de partid. Sunt două mari grupuri
parlamentare: popular(partidele democrat-creștine și conservatoare) și cel socialist. Parlamentul
studiază proiectele unei alte instituții : Comisia Europeană.
 Comisia Europeană, care constituie instituția executivă. Sediul său se află la Bruxelles. Fiecare
membru al Comisiei, numit de un guvern național, devine comisar, adică titularul unui anumit
portofoliu. Comisia studiază propunerile Parlamentului European și face propuneri pe care le trimite
Consiliului de miniștri europeni.
 Consiliul de miniștri, principala instituție cu putere de decizie din cadrul UE. Sediul său se află la
Bruxelles. Componența acestuia se modifică în funcție de problemele discutate, participanții fiind
titularii portofoliilor ministeriale respective din statele membre.
 Curtea de justiție a Comunității europene, instituția care se îngrijește de respectarea legilor europene.
Are sediul la Luxemburg.
 Curtea de conturi europeană, instituția care verifică finanțarea avtivităților UE.

II. România și Europa în secolul al XX-lea

Intrarea în Europa
Istoria noastră modernă înseamnă ceea ce se numește , potrivit unei sintagme binecunoscute, intrarea în
Europa : modificarea treptată a structurilor tradiționale (politice, economice, sociale, culturale) sub influența
modelului occidental. Este axa principală a întregii noastre istorii în ultimele două secole Tratatul de la
Adrianopol din 1829, care punea capăt războiului ruso-otoman din 1828 și 1829, a avut un rol excepțional în
istoria noastră datorită consecințelor economice(abolirea monopolului comercial) și politice(realizarea
Regulamentului Organic, primul act constituțional din istoria românească). După această dată se petrece
detașarea relativă a României de spațiul oriental, începe procesul de modernizare, de occidentalizare a
societății românești. Începe, așadar, prima noastră intrare în Europa. De la 1830, tinerii români încep să
studieze în Occident (îndeosebi în Franța), franceza devine limba de cultură , veșmintelor orientale le ia
locul moda occidentală, scrierea chirilică este înlocuita cu alfabetul latin în anul 1860, și chiar limba română
se modernizează prin adoptarea unui număr considerabil de neologisme, în principal de origine franceză.
Călătorii străini care au vizitat Principatele Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea ne oferă
imaginea unei societăți care încearcă să se debaraseze de influențele Orientului și care adoptă destul de rapid
moda Occidentului. După un lung anonimat istoric și cultural, Țările Române-încă separate-apar pentru
prima oară în pragul conștiinței europene, datorită pașoptiștilor și apoi a unui grup de oameni politici, în
fruntea cărora s-a aflat Ion C. Brătianu. Acesta a știut să se adapteze conjuncturilor politice schimbătoare ale
momentului. Profitând de un excepțional context internațional, românii realizează unirile din 1859 și din
1918, obțin independența și încep să se afirme pe plan cultural. În perioada interbelică, în cultura română s-
au manifestat chiar și tendințe avangardiste.

A doua intrare în Europa

În secolul al XX-lea, cultura română, alături de societatea pe care aceasta trebuia să o modeleze, au suferit
două atacuri consecutive: unul dinspre radicalismul dreptei (legionarism), altul dinspre radicalismul stângii
(comunism). Ambele au fost îndreptate împotriva spiritului modernizator pe care îl adusese în mediul
românesc mijlocul secolului al XIX-lea, o dată cu generația pașoptistă și continuatorii ei. România a fost un
veritabil stat european în perioada interbelică. Începând însă cu 23 august 1944, România, care a constituit,
în ochii URSS, o pradă de război, iese din Europa pentru 45 de ani. Apliicând principiul potrivit căruia cel
care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social, armata sovietică a impus venirea la putere a
cominterniștilor și comuniștilor. Revoluția din 1989 a permis însă României să reia legăturile sale firești cu
lumea de la care se revendică în mod cultural și politic, nu doar geografic.

Integrarea propriu-zisă a României în Uniunea Europeană

Primul moment semnificativ care a marcat procesul de aderare a României la instituțiile europene a fost
semnarea, în anul 1993, a acordului de asociere la Uniunea Europeană, statul român fiind admis în același în
Consiliul Europei. Acordul de asociere a intrat în vigoare doi ani mai târziu, în 1995, fiind adoptată ulterior
o strategie națională în vederea integrării și depusă cererea oficială de aderare a țării la Uniunea Europeană.
În decembie 1999, Consiliul European, întrunit la Helsinki, a decis începerea negocierilor de aderare la
Uniunea Europeană pentru România și alte șase state candidate.
Procesul de pregătire a aderării este îndelungat, pentru că România trebuie să îndeplinească criteriile
stabilite de Uniunea Europeană, valabile pentru toate statele candidate (doc. 1) . Aceste criterii sunt politice
și economice. Ca și celelalte state partenere al UE, statul român a beneficiat de susținere din partea
organismelor politice și economice europene, care au acordat asistența necesară introducerii și aplicării
diferitelor programe și reforme.
Din anul 2000, țara noastră a inițiat procesul concret de integrare în Uniunea Europeană. În anul 2003, în
cadrul Consiliului European de la Bruxelles, a fost stabilit calendarul de aderare: semnarea Tratatului de
Aderare în 2005 și aderarea propriu-zisă la 1 ianuarie 2007.
Anul 2004 a fost dominat de două momente importante. A fost acordat statutul de economie de piață
funcțională pentru România (indispensabil pentru îndeplinirea condițiilor economice). Aceasta se definește
ca o economie modernă, bazată pe protejarea dreptului la proprietate, exprimare liberă a cererii și ofertei,
respectarea obligațiilor economice de către toți factorii implicați, controlul inflației sau al altor dezechilibre
economice. Totodată, s-a înregistrat încheierea negocierilor tehnice (pe capitole privind economia,
transporturile, legislația). Prin semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană (25 aprilie 2005),
Romînia s-a transformat dintr-un stat candidat într-un stat în curs de aderare.

Integrarea României în structura euro-atlantică de apărare

După 1989, mai multe țări foste comuniste, printre care și România, și-au afirmat dorința de a adera la
Alianța Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), ca formă de apărare în fața eventualelor tendințe de
expansiune sau agresiune externe. Acest proces a necesitat reformarea structurilor militare române, pentru a
fi compatibile cu cele ale alianței.
În 1994, la Bruxelles, o delegație a României a semnat Parteneriatul pentru pace cu N.A.T.O. În 2002,
România a fost invitată să adere la N.A.T.O., la reuniunea de la Praga a cestei organizații, și a devenit
membră a alianței în anul 2004.

Doc. 1
„ Condițiile puse statelor candidate la Uniunea Europeană
Conform Tratatului de la Roma, statul candidat trebuie sa fie unul european.
Statul candidat trebuie să corespundă criteriilor democratice (alegeri libere, pluralism politic, respectarea
drepturilor și libertăților cetățenești, a statutului minorităților).
Statul candidat trebuie să primească statutul de economie de piață funcțională.
Statul candidat trebuie să-și asume și să-și îndeplinească obligațiile prevăzute de legislația comunitară
(numită și aquis comunitar), să-și însușească obiectivele de uniune economică și politică.
Fiecare stat candidat își va adapta sistemul administrativ și juridic la normele europene.
Statul candidat se va implica și va participa la activitatea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, a
Comunității Economice Europene și a Comunității Economice a Energiei Atomice.”
(după documentul Comisiei Europene Agenda 2000)

*N.A.T.O.= Alianță creată în timpul Războiului Rece (1949) și transformată după 1989 într-un organism
politico-militar cu o structura capabilă să asigure pacea și securitatea și să facă față noilor provocări de pe
arena internațională.
*Aquis comunitar= ansamblul reglementărilor și legilor comunitare ale Uniunii Europene. Se
concretizează în 31 de capitole de negociere cu fiecare țară candidată, incluzând libera circulație a
persoanelor, bunurilor, capitalurilor, serviciilor, situația si controlul finanțelor, politica industrială și
ecologică, cultura și învățământul etc.
 Are România nevoie de UE? Dar UE are nevoie de România?
România are nevoie de Europa, fiindcă numai în cadrul european își poate afla stabilitatea și dezvoltarea.
Dar și Europa are nevoie de România. Pentru că o construcție europeană fără România ar lăsa un gol
nejustificat și periculos la porțile orientale ale continentului. România oferă frumusețile ei naturale, valoarea
monumentelor istorice și de artă, un folclor bogat și original, dar și un potențial economic foarte important.
Terenurile agricole au o fertilitate ridicată. Industria a suferit transformări fundamentale, numeroase
mecanisme specifice economiei de piață fiind repuse în funcțiune. România are în prezent o economie
deschisă, angrenată în circuitul economic european și mondial. Țara noastră este un stat care, prin suprafață
și numărul de locuitori, prin bogățiile sale materiale și spirituale, prin tradiția sa istorică, are certe
perspective de a depăși impasul în care se află după înlăturarea regimului comunist și de a reconstrui o
societate deschisă, în același ritm cu dezvoltarea Europei și a lumii în secolul al XXI-lea.

III. Cultura română-cultură europeană

CELE PATRU MOMENTE ALE SINCRONIZĂRII CULTURALE
Pe plan cultural, alinierea europeană a României este evidentă. Au fost patru mari momente ale
sincronizării culturii românești cu cea europeană:
1. Primul moment e în veacul al XVI-lea. Sașii, vrând să convertească pe români la protestantism, le
tipăresc cărți bisericești în românește. Cel mai important fapt cultural este opera tipografică a diaconului
Coresi, care, prin cărțile sale, a contribuit la crearea și răspândirea limbii române literare.
2. Al doilea moment important străin e în secolul al XVII-lea în Moldova, când civilizația Apusului își
arată adevărata influență asupra românilor prin polonezi. Popor de cultură europeană, datorită culturii lor
latine, poloneziiau, încă din veacul al XVI-lea, o mare influență asupra spațiului românesc. Grigore Ureche,
Costineștii, mitropolitul Dosoftei și alții sunt mai mult sau mai puțin familiarizați cu cultura apuseană, știu
însă limba poloneză și pe cea latină, în care puteau citi mai mult. În jurul lor, alții, mai puțin cărturari, învață
și ei ceva de la ei. Ion Neculce, de exemplu, deși nu cunoștea vreo limbă străină, e și el un om cultivat.
Acești cărturari și principele Dimitrie Cantemir, cosmopolit, având o vastă cultură europeană, constituie o
veritabilă mișcare culturală capabilă să sincronizeze Țările Române cu Europa.
Epoca fanariotă a rupt, însă, Țările Române, pentru circa 100 de ani, de cultura europeană. Iluminismul,
expresie a spiritului european, a fost totuși prezent și la noi, în special prin Școala Ardeleană, promotoare a
ideologiei naționale.În secolul al XIX-lea, Țările Române au fost reeuropenizate, rezonând cu Europa la
1848, la 1856 și în 1918.
3. La mijlocul secolului al XIX-lea, reluarea legăturilor dintre Țările Române și Occident a fost meritul
așa-numitei generații pașoptiste. Pleiada fruntașilor revoluției române de la 1848, reprezentată deb
personalități ca Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, frații Brătianu, frații Golescu etc., a creat mișcarea
politică numită pașoptism. Plecați la studii în străinătate, tinerii români au adus din Apus învățătură și soluții
pentru construirea unui stat național modern. Mulți dintre ei erau membri ai unor loji masonice franceze,
aveau legături cu cercuri politice radicale sau chiar socialiste, erau prieteni cu ilustre personalități franceze,
fapt care a avut beneficii pentru românii de acasă. Cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea stă, de
asemenea, sub influența Vestului, într-o fecundă competiție pe care o exercită civilizația franceză și cea
germană. Personalități precum Vasile Conta, Vasile Alecsandri, Petre P. Carp, Titu Maiorescu, A.D.
Xenopol, Ion Slavici și mulți alții sunt absolvenți ai universităților de fanceze si germane. Intelectualii
români și-au pus însă întrebări privind corectitudinea căii alese în celebra teorie a formelor fără fond, una
dintre cele mai interesante controverse ale istoriei și culturii române. Ea a fost enunțată inițial de I.H.
Rădulescu, Alecu Russo, Barbu Catargiu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, dar junimiștii au sistematizat în
formula cea mai potrivită. Titu Maiorescu, în celebrul articol În contra direcției de astăzi în cultura română,
expune principalele idei:
-Societatea română modernă era considerată o imitație a celei occidentale.
-Exponenții acestei mișcări,tinerimea imigrantă, au împrumutat efectele civilizației occidentale, numai
formele, nu și fundamentele istorice necesare, fondul.
-Principalele instituții românești moderne sunt moarte, pretenții fără fond.
Într-o oarecare măsură, teoria formelor fără fond este valabilă și astăzi, după aproape 150 de ani de la
enunțarea ei.
4. La rândul ei, prima jumătate a secolului al XX-lea s-a impus prin sincronizarea culturii și civilizației
românești cu civilizațiile și culturile apusene. D. Gusti, P.P. Negulescu, Simion Mehedinți, Dan Barbilian,
Lucian Blaga, Al. Rosetti sunt doar câțiva dintr-o pleiadă strălucită de savanți integrți în spiritul european.
Procesul este, în mod firesc, bivalent. La începutul secolului al XX-lea, Occidentul beneficiază de
contribuția unor mari personalități de origine română : contesa Anna de Noailes, Martha Bibescu, Emil
Racoviță, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Traian Vuia. În perioada interbelică, cultura română a cunoscut un
moment de excepțională dezvoltare, îmbogățind-o pe cea europeană cu operele lui
Constantin Brâncuși (creatorul sculpturii moderne), George Enescu (cel mai mare compozitor român), Emil
Cioran (un mare eseist revendicat și de cultura franceză), Eugen Ionescu (creatorul teatrului absurdului),
Nicolae Iorga (mare istoric,celebru în lume) ș.a.

SPECIFICUL CULTURAL ROMÂNESC

În secolul al XIX-lea, dominanta culturală era dată de căutarea și cultivarea acelor elemente care
reprezentau similarități între cultura română și cele ale marilor culturi europene. În schimb, în secolul al XX-
lea și începutul secolului al XXI-lea, românii sunt doritori mai mult să descopere ceea ce îi diferențiază de
ceilalți. Românismul este descoperit în:
- Ortodoxism- socotit matrice a spiritualității românești.
- Moștenirea culturală bizantină- civilizația românească considerându-se continuatoarea legitimă a cele
bizantine, Nicolae Iorga lăsând chiar sintagma Bizanț după Bizanț.
- Folclor – satul fiind considerat un model cultural și o sursă de inspirație pentru întreaga cultură
română. Românii sunt prin însăși originea lor unul dintre cele mai vechi popoare europene. Rezistența
lor împotriva dominației otomane în cursul Evului Mediu a dovedit în mod strălucit că întreg
organismul național și-a menținut coeziunea europeană și creștină.

IMPACTUL COMUNISMULUI
Sincronizarea istoriei României cu istoria Europei a fost întreruptă iarăși în anul 1947, când în țara noastră
s-a instalat comunismul. Cultura noastră a progresat totuși și în aceste condiții, continuând să
îmbogățească patrimoniul științei universale, rezultate remarcabile fiind înregistrate în medicină ( Ana
Aslan), tehnică (Elie Carofoli), istorie (Constantin C. Giurescu), literatură ( Mihail Sadoveanu, Tudor
Arghezi, Marin Preda, Nichita Stănescu etc.), dar și în artă. În anii comunismului, multor intelectuali li s-a
impus tăcerea, prin lipsa de acces la publicare, alții au fost suprimați fizic, unii dintre ei au refuzat să
colaboreze, în timp ce alții s-au convertit la comunism. Regimul politic a dorit transformarea
intelectualilor în apartcici, adică funcționari în aparatul de propagandă. Literatura a devenit angajată
social, proletcultistă. Un nou trecut a fost produs în România de către istoriografia noastră în conformitate
cu noua ideologie națională. Un adevărat război contra celor de dincolo , etichetați ca denigratori ai
valorilor naționale, s-a dezlănțuit în interior. Cu foarte mici excepții însă, Europa a manifestat constant o
lipsă de interes față de cultura românească din timpul regimului comunist. Puterea a cheltuit sume
considerabile pentru a împânzi Occidentul cu manifestări culturale (cărți, spectacole,expoziții de artă,
filme), dar impactul lor a fost slab. Occidentul opera cu alte criterii de valoare decât cele social-politice de
la noi atunci când se adresa unui produs cultural, cu atât mai mult cu cât acesta venea din Răsărit și era și
oficial. După 1990, ideea europeană a devenit o prioritate a dezvoltării societății noastre în pas cu
societatea europeană , nu fără a-si menține sau conserva baza națională.

Economie și societate în lumea postbelică

I. Economie și societate în România postbelică

1.Evoluția economico-socială a României în primele două decenii

postbelice

Instaurarea, după Al Doilea Război Mondial, a regimului comunist în România și sovietizarea țării au
produs schimbări majore pe plan economic și social. Trecerea la economia dirijată s-a produs în paralel cu
refacerea țării după distrugerile provocate de război, ceea ce a amplificat dificultățile sociale și situația de
criză. Începând din 1948 s-a trecut la naționalizarea întreprinderilor, băncilor, societăților de asigurări
etc. , ceea ce a însemnat trecerea în proprietatea statului a circa 10.000 de obiective economice și
reducerea drastică a proprietății private. Din 1949 a fost impusă colectivizarea agriculturii, statul preluând
prin forță exploatarea pământurilor țărănești. Planificarea rigidă a economiei a fost introdusă începând cu
planurile anuale din 1949 și 1950, apoi a continuat cu planurile cincinale, care au marcat evoluția
economiei românești până în 1989 (doc. 1). Industrializarea forțată a dus la apariția unor adevărați coloși
industriali (cum ar fi combinatele de la Galați, Slatina, Călărași), mari consumatori de materii prime și
energie. Totodată, migrația de la sate la orașe s-a accentuat, ca urmare a colectivizării agriculturii și a
dezvoltării platformelor industriale. Ritmul relativ rapid al creșterii economice înregistrat în perioada
regimului lui Gh. Gherghiu-Dej nu s-a manifestat și în creșterea corespunzătoare a nivelului de trai al
populației, acesta rămânând mult în urma altor state europene.

2. Economie și societate în timpul regimului condus de Nicolae Ceaușescu

Până la începutul anilor 70 ai secolului trecut, în plan economico-social s-a înregistrat o ușoară
îmbunătățire a condițiilor de viață ale populației. Esența dictatorială a puterii politice s-a menținut însă,
aceasta implicându-se în reglementarea și controlul tuturor aspectelor sociale, inclusiv a vieții personale a
cetățenilor (doc. 2) . Vizita întreprinsă de Nicolae Ceușescu în 1971 în China și Coreea de Nord, ca și
publicarea, în același an, a Tezelor privind politica de partid și de stat la revenirea la un sistem rigid, cu
nuanțe naționaliste , bazat pe cultul personalității și asa-numitul socialism de familie. Continuarea
industrializării forțate (prin contractarea unor credite masive în străinătate), ridicarea marilor construcții –
Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărășanul, Casa Poporului etc., au secătuit resursele economice ale
țării. Eforturile impuse de Nicolae Ceaușescu pentru plata integrală a datoriei externe au dus la prăbușirea
nivelului de trai și la raționalizarea drastică a tuturor produselor ce țineau de consumul populației
(alimente, medicamente, energie electrică și termică, gaze naturale). În domeniul alimentelor, înfometarea
cetățenilor era prezentată ca program de alimentație științifică (doc. 3). Controlul asupra și a întregii vieți
cotidiene a devenit insuportabil, iar propaganda utiliza toate mijlocele de comunicare în masă,
învățământul,organizațiile copiilor și ale tinerilor (tabel).

Doc. 1
Politica economică în timpul regimului comunist
Conducerea planificată a economiei națioanale este unul dintre atributele fundamentale, esențiale si
inalienabile ale suveranitășii statului socialist- planul de stat fiind principalul instrument prin care acesta
îsi realizează obiectivele sale potice și social-economice, stabilește direcțiile și ritmul de dezvoltare a
economiei naționale, măsurile pentru ridicarea nivelului de trai material și cultural al poporului.
(Declarația P.M.R., aprilie 1964)

Doc. 2
Politica demografică în timpul regimului comunist
„ Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decretează:
Art. 1. Întreruperea cursului de sarcină este interzisă.
Art. 2. În mod cu totuol excepțional întreruperea cursului sarcinii va fi autorizată potrivit art. 5 în cazul
în care: sarcina ar pune viaîa femeii într-un pericol care nu poate fi înlăturat prin alt mijloc; femeia este în
vârstă de peste 45 de ani; femeia a născut patru copii și îi are în îngrijire.
Art. 6. În cazuri de extremă urgență medicală(...) medicul are obligația(...) să anunțe în scris pe
procuror, care urmează a constata în baza avizului medicului legist dacă intervenția pentru întreruperea
sarcinii a fost necesară.”
(Decretul privind întreruperea cursului sarcinii, 1966)

Doc. 3
Alimentația științifică a populației
„ Marea Adunare Națională a R.S.R., luând în dezbatere Programul de alimentație științifică a
populației, elaborat pe baza indicațiilor și sub îndrumarea nemijlocită a tovarășului
Nicolae Ceaușescu, secretarul general al P.C.R., (...) constată că, prin prevederile sale, programul se
înscrie în mod armonios în politica generală a partidului și statului nostru- al cărei țel suprem în constituie
bunăstării materiale și spirituale a poporului (...) și este menit să contribuie la satisfacerea echilibrată a
cerințelor de consum alimentar ale tuturor membrilor societății.”
( Hotărârea Marii Adunări Naționale din iunie 1984)

Tabel
Programul TVR de marți , 13 octombrie 1987
Ora Numele emisiunii
20:00 Telejurnal
20:20 Sub semnul prieteniei și colaborării. Vizita
tovarășului Nicolae Ceaușescu împreună cu
tovarășa Elena Ceaușescu, în Republica
Populară Bulgaria
20:45 Cântare patriei iubite. Muzică patriotică,
revoluționară
20:55 Tribuna TV. Partidul Comunist Român-
conducătorul politic al întregii noastre
activități economico-sociale
21:10 Antologie teatrală. Eroi ai unui timp
revoluționar
21:50 Telejurnal
22:00 Închiderea programului

*socialism de familie = denumire atribuită sistemului de conducere instaurat de Nicolae Ceaușescu după
1971, prin care principalele funcții de conducere în stat erau ocupate de membrii familiei sale.

3. Mutații în societatea românească după 1989

Înlăturarea regimului comunist a fost urmată de restabilirea proprietății private, de constituirea

unităților economice ce acționează în mediul privat, de creșterea ponderii acestora în ansamblul
economiei naționale. Necesitatea retehnologizării întreprinderilor, reconversia profesională a unui mare
număr de angajați, inflația, șomajul, scăderea nivelului de trai, ca urmare a dificultăților trecerii la
economia de piață au fost elemente care au dominat anii de după 1989.

II. Economie rurală-economie urbană în România

1. Economia rurală

În perioada interbelică, aproximativ 80% din populația țării trăia în mediul rural, iar 72% din
ansamblul forței de muncă era ocupată în agricultură. Deceniile postbelice au adus schimbări importante
în statistica repartiției între rural și urban, concomitent cu modificarea corespunzaătoare a gradului de
ocupare a forței de muncă. Astfel, în zilele noastre , în jur de 54% din populație locuiește în mediul urban,
iar 46% în mediul rural.
La fel cum s-a întâmplat și în alte state din Europa Centrală și de Est, în anii ce au urmat celui de-al
Doilea Război Mondial, și în România a avut loc o reformă agrară. Realizată în 1945, aceasta a dus la
expropierea terenurilor arabile de peste 50 ha, marile proprietăți funciare fiind desființate. De reforma din
1945 au beneficiat aproape un milion de familii țărănești. Reforma a avut în primul rând un scop politic:
atragerea țărănimii, categoria socială dominantă numeric în epocă, de partea puterii comuniste.
Instaurarea deplină a comunismului a fost urmată, în lumea satelor, de impunerea cotelor de produse
obligatorii (pe care țăranii le livrau statului) și declanșarea colectivizării agriculturii. Desfășurat între anii
1949 și 1962, acest proces a dus la transferarea a 96% din pământul arabil al țării în gospodării colective.
Violențele și represiunile contra țăranilor care se opuneau colectivizării au afectat sute de mii de persoane.
Colectivizarea agriculturii a deteriorat relațiile tradiționale din lumea satelor, a lipsit țărănimea de
motivația muncii și de simțul proprietății și a accelerat migrația spre orașe. În 1991, după căderea
 regimului comunist, a fost adoptată Legea 18, ca a refăcut, parțial, proprietatea privată rurală. Astfel, în
urma acestei legi, peste 55% din teritoriul agricol al României a fost redat unui numar de 4,3 familii
țărănești (în medie 1,8 ha de pământ de fiecare). Principalele caracteristici ale economiei rurale de după
1989 sunt: fărâmițarea proprietății; dezorganizarea gravă a producției; lipsa mijloacelor pentru cultivarea
pamânturilor; absența ajutoarelor semnificative din partea statului pentru dezvoltarea producției agricole.
Potrivit unor statistici, în jur de două treimi din populația săracă a României trăiește astăzi în mediul rural.

2. Economia urbană

Politica economică și demografică din timpul regimului comunist a favorizat creșterea numerică a
populației urbane, ca și sporirea numărului orașelor, prin ridicarea unor localități din mediul rural la
rangul de centre urbane. Aceeași dinamică a cunoscut-o și populația orășenească. Creșterea accelerată a
venitului național în această perioadă s-a bazat îndeosebi pe dezvoltarea producției industriale, rezultat al
industrializării forțate. Accentul pus pe industria grea, constructoare de mașini, siderurgică, metalurgică,
extractivă și, după 1970, pe industria chimică și petrochimică, a făcut ca industria să fie dezechilibrată, în
defavoarea producției bunurilor de consum pentru populație. Absența șomajului în anii comunismului se
explică prin creșterea cererii de forță de muncă în urma politicii de industrializare, dar și prin ocuparea
falsă a acesteia, angajații fiind nevoiți să muncească în schimbul unor salarii reduse și a unor condiții de
muncă rudimentare.
Perioada postcomunistă a fost însoțită și în mediul urban de procese economico-sociale noi, unele
dintre acestea profund negative. Astfel, inflația galopantă din primii ani de după 1989 a dus la scăderea
accentuată a nivelului de trai, atât în mediul rural, cât și în cel urban. Scăderea dramatică a producției
industriale și închiderea a numeroase întreprinderi considerate nerentabile au determinat creșterea
accelerată a șomajului și mutarea unei părți a populației urbane înapoi la sate. Au crescut diferențele de
ocupare a forței de muncă între orașele din România, cele din Moldova fiind cel mai puternic lovite de
șomaj și de lipsa perspectivelor profesionale. Privatizarea întreprinderilor de stat și încurajarea liberei
inițiative au permis, în mediul urban, reorientarea unei părți a forței de muncă spre alte domenii și
absorbția parțială a șomajului.
În zilele noastre, orașele cu cel mai mic număr de șomeri (dar și cu cel mai ridicat cost al vieții) sunt
București, Timișoara, Cluj, Constanța. Diferențele notabile se înregistrează între zonele urbane și cele
rurale și în ceea ce privește gradul de instruire a populației. Acesta a scăzut dramatic în mediul rural,
astfel că, potrivit unor date recente (2005), în jur de 7% din populația țării nu a urmat nicio formă de
instruire, 5% din populația aflată în această situație locuind în mediul rural, iar numărul absolvenților unei
instituții de învățământ superior este de 9 ori mai mare în orașe decât în sate. Integrarea României în
Uniunea Europeană este privită atât de factorii politici, cât și de întreaga populație ca un proces ce va
permite atenuarea marilor decalaje de dezvolatre din societatea românească și progresul acesteia.

III. Migrații în lumea contemporană

 MIGRAȚIILE CONTEMPORANE
Migrația este fenomenul ce constă în deplasarea unor mulțimi de persoane dintr-o arie teritorială în alta,
urmată de schimbarea domiciliului și/sau de încadrarea într-o formă de activitate în zona de sosire. Dacă
privim fenomenul raportându-ne la o populație dată,atunci, în raport cu această populație, se poate vorbi de
două forme de migrație: imigrație (ansamblul intrărilor) și emigrație (ansamblul ieșirilor). În fapt, orice act
migratoriu este, în același timp, o migrație și o emigrație (1). În epoca modernă, migrațiile au fost atât
voluntare (profesionale,religioase etc.) , cât și involuntare (sclavia, traficul de ființe umane, sau purificările
etnice) (2, 3). Colonialismul europeansintre secolele XVI-XX a reprezentat un exceptțional fenomen
migraționist. Numai între 1815 și 1914, peste 50 de milioane de europeni au părăsit Europa în căutarea unei
lumi mai bune. Motivele au fost variate: economice (nevoia de resurse și piețe de desfacere),
sociale(pauperizarea), religioase (prozelitismul), politico-strategice (afirmarea naționalismelor). Limbile
europene sunt și astăzi în multe țări din Africa și America de Sud folosite în administrație. Cea mai
cunoscută migrație contemporană este cea a evreilor din diaspora. Rămași fără stat, evreii s-au răspândit
vreme de 1 000 de ani prin toată lumea. După Holocaust, evreii au migrat în număr mare spre Israel, noul lor
stat, creat în 1948. În urma conferinței de la Potsdam din 1945, 16,5 milioane de germani au fost nevoiți să-
și părăsească căminele din zonele stăpânite anterior (regiunea sudetă, Prusia Orientală, estul Germaniei). Al
doilea mare grup migraționist l-a reprezentat cel polonez: 12 milioane de polonezi au fost expulzați din
teritoriul anexat de URSS din estul Poloniei, granițtele statului polonez fiind translatate spre vest, până pe
linia Oder-Neisse. Sute de mii de ucraineni și bieloruși au luat locul polonezilor din zonele evacuate.

1. Devalorizarea unor concepte

„ Universul omenirii este alcătuit dintr-o multitudine, o totalitate de procese aflate în interconexiune, iar
cercetările care dezasamblează această totalitate în bucăți fără a mai reuși să o reasambleze falsifică
realitatea. Concepte precum „națiune”, „societate” și „cultură” denumesc bucăți și amenință să tranforme
denumirile în lucruri. Într-un fel, ne-am obișnuit să spunem ca trăim cu toții într-o singură lume. Există
conexiuni ecologice: New Yorkul suferă de gripa din Hong Kong; viile din Europa sunt distruse de un
păduche american. Există conexiuni demografice: jamaicanii migrează la Londra, chinezii la Singapore.
Există conexiuni economice: închiderea unor sonde în Golful Persic atrage după sine oprirea unor uzine
electrice în Ohio. Există conexiuni politice: războaiele începute în Europa au reverberații pe întreg globul;
trupe americane intervin în Asia; finlandezii păzesc frontiera dintre Israel și Egipt. Acest lucru nu este
valabil nu numai pentru prezent, ci și pentru trecut.”
(E. R. Wolf, Europa și populațiile fără istorie)

2. Problemele emigrantului
1. Dorința individului de a migra;
2. Pregătirea de plecare;
3. Despărțirea;
4. Călătoria spre noul mediu;
5. Sosirea;
6. Aclimatizarea cu noua locație;
7. Primirea imigranților în noul cadru;
8. Stabilirea unei noi identități.

3. Vocabularul migrațiilor, concepte-cheie pentru înțelegerea naturii, varietății și rezultatelor

migrației
Asimilarea: absorbția în tradiția culturală a altui grup.
Creolizare: modele și practici culturale care reflectă un amestec de influențe culturale. Din punct de
vedere lingvistic, creolizarea se referă la modul în care un grup subordonat încorporeaza elemnte ale limbii
unui grup dominant, simplificând gramatica și amestecând vocabularul fiecărui grup.
Diaspora: disperarea peste graniță a unui grup de persoane.
Emigrație: despărțirea unor persoane de țara lor pentru a-și stabili rezidența într-un nou loc.
Fuziune: amestecul diferitelor practici culturale.
Hibridizare: o fuziune a culturilor și tradițiilor culturale.
Imigrația: stabilirea într-o țară, alta decât cea de origine.
Migrația circulară: un model bine definit, cum ar fi munca sezonieră sau trimiterea copiilor în serviciul
altor familii,după care emigranții se întorc în locurile lor de origine.
Migrația forțată: migrația care are loc când migrantul este forțat să-și părăsească locul de origine.
Migrația globală: mișcarea oamenilor de-a lungul continentelor.
Migrația impusă: migrația care are loc din cauza unor mari presiuni economice, politice sau sociale.
Migrația în lanț: mișcare a grupurilor de indivizi din locul lor de origine într-un altul. Primii emigranți
oferă celor care vin ulterior ajutor și informații.

 PROBLEMA MIGRAȚIEI ASTĂZI

Cel mai important factor al migrației contemporane a fost nevoia de forță de muncă ieftină a statelor
dezvoltate. Mexicanii merg să lucreze în Statele Unite, est-europenii pleacă în Occident pentru a lucra în
construcții sau în agricultură. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea au avut loc unele dintre cele mai
mari valuri de migrație din istoria lumii. Numărul imigranților în Uniunea Europeană veniți din Asia, Africa
și America Latină a crescut spectaculos între 1980 și 2000, cu aproximativ 75%. America de Nord a fost
ținta unui flux migrator și mai mare, numărul total de rezidenți în Statele Unite născuți în alte țări crescând
cu 145% în aceeași perioadă, de la 14 milioane la 35 milioane. În Canada, persoanele născute ăn alte țări
reprezintă aproximativ 44% din populația actuală a orașului Toronto, cel mai important oraș din această țară.
În Singapore și în unele state din jurul Golfului Persic, lucratorii străini reprezintă o treime sau chiar mai
mult din populația rezidentă. Diferența dintre acest fenomen și valurile de migrație din secolele anterioare nu
rezidă doar în numărul celor care migrează, ci și în rolul transformator al tehnologiei: în întreaga lume,
revoluțiile din telecomunicații și transporturi au permis imigranților să păstreze simultan identități și interese
culturale duble sau chiar multiple. Îmigranții de astăzi pot, vor și trebuie să păstreze legătura cu țara lor de
origine , fără ca aceasta să compromită angajamentul sau loialitatea lor față de patria adoptivă. Țările care
găzduiesc populații de imigranți trebuie să accepte și să înglobeze diversitatea, fiind mai degrabă nevoie de
introducerea unor noi politici de recunoaștere culturală a acestor persoane în locul simplei lor asimilări.

 PRECIZĂRI TIPOLOGICE
Migrațiile sunt de multe feluri. În raport cu un teritoriu național, se face distincția dintre migrație internă,
atunci când deplasarea se face în interiorul țării respective, și migrație externă sau internațională. După un
alt criteriu, se vorbește de migrație temporară, când deplasarea se efectuează pentru o perioadă determinată
de timp, după care individul migrant se întoarce la locul de origine (unde, de regulă, își păstrează locuința și
familia), și migrația definitivă, când migrantul nu se mai întoarce. Migrația internațională din zilele noastre
se realizează sub câteva forme mai importante: migrația forței de muncă, migrația membrilor familiilor
lucrătorilor anterior emigranți, migrația forțată de calamități naturale, de persecuții politice sau religioase, de
războiae etc. Migrațiile actuale sunt posibile datorită răspândirii democrației, care oferă grupurilor excluse
mai mult spațiu politic și mai multe opțiuni de protest pornite de la diferite nedreptăți istorice, și progreselor
înregistrate în globalizare și comunicații, care creează noi rețele și alianțe umane. Libertatea culturală devine
o necesitate pentru dezvoltarea umană în aceeași măsură ca democrația și oportunitățile economice.
Politicile actuale trebuie să înglobeze diversitatea și să promoveze multiculturalismul.

IV. Viața publică și viața privată

„AMERICANIZAREA” VIEȚII COTIDIENE DUPĂ 1918
La sfârșitul Primului Război Mondial, Europa era ruinată. Poziția dominantă în lume revenea acum SUA,
care începeau să exporte către Europa și lume în general nu doar produse industriale, ci și o seamă de
produse culturale: jazz,benzi desenate cu eroi precum Mikey Mouse, Flash Gordon sau Superman. Stilul de
viață american este promovat mai ales de cinematograf: în 1927 apare primul film vorbit, „Cântărețul de
jazz”. Scriitorul american Upton Sinclair spunea încă din 1917: „grație cinematografului, lumea se unifică,
adică se americanizează”. La nivelul vieții cotidiene se poate vedea astăzi foarte clar ceea ce este astăzi
numită americanizare. Fie că este vorba de blue-jeans, de popularele fast foods sau de înghițirea filmelor,
foiletoanelor, romanelor polițiste Made in USA, influența economică, militară și politică americană este
dublată de o influență culturală. Chiar și reclamele de mari dimensiuni imită acum modelul american.

MODELUL SUEDEZ
Suedia este, în secolul al XX-lea, țara care a realizat cea mai originală societate democratică europeană.,
numită cu un termen anglo-saxon, Welfare State , „statul bunăstării generale”. Suedia a fost modelul unei
organizări sociale mult mai atrăgătoare decât Statele Unite, doarecea inegalitatea era în această țară mai
puțin profundă. Dacă mitul american este de fapt ideea că „orice om poate deveni într-o bună zi bogat”,
mitul suedez este cel al eticii sociale. În Suedia, statul controlează economia printr-un sistem de negocieri
periodice a contractelor de muncă dintre patroni și sindicate, prin fiscalitatea directă și rapid progresivă. Dar
ingerința statului în domeniul social este absolut remarcabilă. În Suedia apar, pentru prima dată în Europa,
câteva noutăți sociale:
- Declarațiile fiscale publice ( pe temeiul că reușita materială trebuie să fie tranparentă);
- Drepturile copilului – astfel, copilul este declarat cetățean cu drepturi depline, fiind interzisă bătaia
sau adresarea unor amenințări din partea părinților. Statul controlează din ce în ce mai mult spațiul
odinioară privat. Familia nu mai are responsabilitatea exclusivă a copilului. Nu familia îi stabilște
copilului drepturile, ci colectivitatea.
- Scoaterea homosexualității de sub incidența legilor care pedepsesc perversiunile; educația sexuală
obligatorie din școli etc. Ideea demistificării sexualității a fost, inițial, dictată de grija eliminării
bolilor și a ignoranței. Suedia a dat însă tonul unei adevărate revoluții sexuale în lume. Modelul
 suedez a eșuat astăzi, parțial. Aplicarea programului a provocat pe termen lung o nivelare a
veniturilor, scăderea productivității muncii, creșterea absenteismului în producție, libertinaj,
alcoolism și violență. Se consideră astăzi că societatea suedeză, excesiv de permisivă, a secretat ea
însăși mecanismele propriei distrugeri. Concluzia aparține unui scriitor francez, Claude Sarraute:
„Necontenite controale fiscale și familiale, controlul veniturilor, controlul indivizilor, stil Orwell,
statul-providență, statul-ingerință întervine peste tot, chiar și în metoda de creștere a copiilor.
Modelul suedez există încă, dar mitul a murit definitiv.”

A FI COMUNIST
Pentru majoritatea populației din țările comuniste, viața putea fi rezumată printr-un singur cuvânt: lipsuri.
A bunurilor de consum în primul rând. Pe de altă parte, inexistența libertății de exprimare inducea o altă
frustrare, regimul considerând pe critici drept disidenți. Frica de poliția politică ținea însă societatea relativ
unită. Societatea comunistă se prezenta ca o „mare familie”. Frontiera dintre viața privată și viața militantă
era lipsită de precizie. Morala este rigidă, iar libertinajul este condamnat. Comunismul a relansat însă mitul
egalității. În perioada comunistă, egalitatea femeilor și a bărbaților a fost puternic susținută, cel puțin la
nivelul ideologiei oficiale, fiind una dintre ideile importante folosite în procesul de modernizare socială în
perioada postbelică. Chiar dacă, în practică, această egalitate a dus la apariția fenomenelor de
supraaglomerare a femeilor – devenite tovarășe de muncă cu bărbații, dar încă responsabile aproape în
exclusivitate de treburile casnice, de creșterea și educarea copiilor, de îngrijirea batrânilor familiei - ,
modelul de la care pornea, al egalității între sexe, era unul modern și progresist. Încercarea de a modela
societatea în sensul abolirii prejudecăților legate de superioritatea unui sex era, de altfel, contemporană cu
evoluția lumii civilizate în deceniile 6-7, mișcările de emancipare a femeilor impunând în țările cu
democrații avansate reconsiderarea rolurilor tradiționale și a percepțiilor despre femei și bărbați în societate
și în familie. Comunismul a introdus în societate ideea luptei de clasă și a identificat, operând cu criterii
ideologice, categorii întregi de oameni (culacii, intelectualii, evreii etc. ) ca fiind piedici în calea „revoluției”
muncitorilor. „Dușmanii poporului” au fost înlăturați prin mijloace violente. O altă caracteristică a societății
comuniste a fost ateismul. Albania a fost prima țară care, în 1967, s-a proclamat ateistă. În aproape toate
țările comuniste au fost închise sau dărâmate biserici.

SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ DUPĂ 1989

După 1989, mijloacele de informare în masă au descoperit voluptarea de a relata despre evenimente și
fenomene care până atunci păreau imposibile. Însă, o dată cu acest drept, ele au format, încet-încet,
reprezentări sociale distorsionate și au consacrat modele de conduită. De exemplu, societatea românească a
fost invadată după 1989 de produse și imagini care transmit și consolidează cu preponderență anumite
modele de feminitate la care societățile occidentale au renunțat în ultimele decenii: femeia ca obiect sexual,
ca ființă frivolă, preocupată doar de aspectul său estetic, femeia ca ființă frumoasă, dar lipsită de inteligență
(prejudecată preluată de reclamele cu blonde). În alt registru, este cultivată imaginea mamei iresponsabile
care îsi ucide , maltratează sau abandonează copilul/copiii. Violența împotriva femeilor a devenit subiectul
predilect al știrilor de senzație, și, la fel, și fenomenul în extindere a prostituției și sclaviei sexuale, inclusiv a
celei juvenile. Deși populația activă feminină constituie aproape jumătate din totalul populației active,
imaginea femeilor ca profesioniste nu este regăsită în modelele ce domină spațiul public actual, decât, cel
mult, în unele publicații sau emisiuni de radio și televiziune. Imaginea bărbaților este și ea afectată (deși nu
în aceeași măsură ca a femeilor) de prejudecățile unor modele nepotrivite. Bărbatul macho (viril și grosolan-
sexist), dar și bărbatul obligat să aibă succes social, responsabil de întreținerea familiei – dar dependent de
îngrijirea femeii și incapabil să se descurce în ipostaza de bărbat divorțat sau văduv – nepregătit pentru a
crește copiii singur – sunt imagini care, ca și în cazul femeilor, deformează percepția tinerilor asupra
rolurilor ce le revin în societate și în familie, creează așteptări de conformare din partea societății și frustrări
pentru cei care sunt obligați să suporte efectele lor nedorite. În aceste condiții, în care modelele nu sunt bine
conturate și se combat reciproc, opțiunea pentru modelele tradițional-patriarhale, puternic conservatoare,
este un pericol care poate avea efecte pe termen lung asupra comportamentelor sociale și asupra relațiilor
publice sau private dintre bărbați și femei.
 Statele în perioada contemporană
I. Forme de organizare statală
 FORME DE GUVERNĂMÂNT
Prin forma de guvernământ înțelegem organizarea puterii supreme de stat, modul de formare și
competența organelor supreme ale statului. Forme de guvernământ sunt: a) monarhia, în care puterea
supremă o deține o singură persoană ce ocupă tronul, prin succesiune sau alegere pe viață; b) republica, în
care puterea o deține un organ colegial, ales pe timp limitat.
În realitate, unele monarhii moderne sunt atât de democratice ( a se vedea Regatul Unit al Marii Britanii și
al Irlandei de Nord, Regatul Olandei, Regatul Norvegiei, Japonia), încât funcționează, atât statal, cât și
guvernamental, într-un mod asemănător cu cel al unei republici democratice „ideale”. Pe de altă parte, deși
unele țări se pretind a fi republici, modul de exercitare a puterii de către o singură persoană le face foarte
asemănătoare unei monarhii absolutiste (1) ( a se vedea URSS, republicile populare din Europa de Est și
Asia, în perioada cortinei de fier, republicile bananiere).
Într-o republică, puterea aparține în mod democratic poporului, care acceptă să fie condus de către
reprezentații săi, aleși temporar, pentru o perioadă clar limitată de timp. În cadrul regimurilor democratice
republicane, raporturile dintre instituțiile legislative și cele executive s-au structurat în moduri diferite,
îndeosebi ca urmare a diferențelorîn aplicarea principiului separației puterilor în stat. Se disting trei mari
sisteme de guvernământ: parlamentar, prezidențial și semiprezidențial.
 SISTEMUL PARLAMENTAR
Este acel sistem în care guvernul are nevoie de încrederea parlamentului pentru a guverna, urmând să
demisioneze atunci când o pierde. Executivul este divizat: pe de o parte, șeful statului, având puteri limitate,
cu caracter mai mult simbolic – monarhul ( Marea Britanie ) sau președintele ales de parlament (Italia) - , pe
de altă parte, primul-ministru, care, împreună cu guvernul, exercită puterea executivă. Cel mai bun exemplu
este Marea Britanie, care nu are o constituție – în sensul unei legi fundamentale, unitare și adoptate la o
anumită dată -, ci se conduce după o colecție de legi și după așa-numitele precedente faptice. Cea mai
puternică instituție britanică este Parlamentul, care votează legile și aprobă bugetul, dar exercită și un
control permanent asupra puterii executive. Șeful majorității parlamentare devine automat și șeful
guvernului. Două partide se succed la conducerea țării: Partidul Conservator și Partidul Laburist.
 SISTEMUL PREZIDENȚIAL
Cheia sistemului politic american este președintele. El este concomitent șef al statului și al guvernului,
comandant al forțelor armate și cel care dirijează politica externă a țării. Se consideră că resursele puterii
sale rezidă din faptul că este ales prin vot universal – chiar dacă indirect – de către membrii unui Colegiu
Electoral, aleși, la rândul lor, la nivelul fiecărul stat. Sistemul politic american a evoluat de la o guvernare
centrală pe Congres (parlamentul american, bicameral) la una centrată pe președinte, înscriindu-se pe
tendința generală a creșterii rolului executivului. Sistemul politic american este bipartid. Partidul democrat
dorește o mai mare centralizare a statului în materie economică și socială, electoratul său fiind format mai
ales din imigranți minoritari, catolici și negri. Președinți democrați au fost: John F. Kennedy, Lyndon B.
Johnson, Jimmy Carter, Bill Clinton. Republicanii sunt favorabili unei mai mari descentralizări a statului și
liberei inițiative private. Președinții acestui partid au fost: Richard Nixon, Ronald Reagan, George Bush și
George W. Bush. Ambele partide vor să păstreze visul american de bogăție și prosperitate.
 SISTEMUL SEMIPREZIDENȚIAL
În Franța, evoluția vieții politice de după 1945 a fost determinată de personalitatea generalului Charles de
Gaulle. Constituția din 1946 a restabilit un regim parlamentar clasic, în care se constată predominanța
Adunării Naționale asupra puterii executive. Din acest motiv, poporul francez, exasperat de instabilitatea
guvernamentală (25 de guverne în 12 ani), a acceptat schimbarea constituției, în 1958, și instaurarea unui
regim prezidențial, în frunte cu de Gaulle (1958-1968). Din 1962, președintele nu mai este ales de notabili,
ci prin vot universal. Evoluția instituțională din timpul președintelui de Gaulle exprima o preferință clară
pentru regimul prezidențial. În timpul acestui regim, Franța este nevoită să accepte independența Algeriei,
după un conflict sângeros (1962). Țara iese din structura integrată a NATO și începe o cooperare cu
Germania.
Coabitările ulterioare dintre un președinte de stânga (Francois Mitterand între 1981-1995) și un bloc prim-
ministru/ parlament de dreapta, sau un președinte de dreapta (Jacques Chiriac, președinte din 1995 până în
prezent) și un guvern de stânga, au dus la o „lectură” nonprezidențială a Constituției, ajungându-se la
formula: primul-ministru guvernează, iar președintele arbitrează.

1. Cultura politică
Cultura politică include un ansamblu de simboluri inteligibile. Reprezentând un cod al legăturilor
oamenilor cu realitatea politică, simbolurile politice sunt create și folosite pentru modelarea și influențarea
comportamentelor politice.
Încoronarea în Marea Britanie evidențiază, în cel mai înalt grad, continuitatea politică și unitatea națiunii.
Președinții americani câștigă și ei aderență emoțională similară cu cea față de regină. În 1981, Ronald
Reagan spunea în discursul inaugural al mandatului său că America a fost binecuvântată cu transferul
ordonat și pașnic al puterii. Ceea ce exprima Reagan era ideea culturii politice a societății americane care a
folosit revoluția pentru a transfera puterea, dar care acum este complet lipsită de violență în perfectarea
acestui transfer.
Transferul ordonat și pașnic al puterii politice este unul din modelele de gândire și acțiune ale culturii
americane, precum și un simbol al acesteia.

II. Regimuri politice democratice în perioada postbelică

Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de conducere a societății. Din perspectiva
raporturilor dintre individ și stat, regimurile politice sunt fie democratice, fie autocratice sau totalitare.
Prăbușirea imperiilor după P.R.M. a îngăduit instaurarea unor regimuri democratice în Europa, care s-au
dovedit însă efemere. Lipsite de tradiție democratică, acestea s-au transformat rapid în dictaturi.
Regimuri politice republicane. Cea mai mare parte a statelor contemporane au ca formă de
guvernământ republica, organizarea statelor republicane prezentând trăsături specifice. În Italia, regimul
politic a fost reformat radical după anul 1945. Monarhia, instituție lipsită de autoritate în timpul lui
Mussolini, era discreditată, iar italienii au decis prin referendum adoptarea formei republicane de
guvernământ. A fost introdusă o nouă Constituție, care garantează egalitatea tuturor cetățenilor și
funcționarea regimului democratic (tabel 1, doc. 1). Partidul Democrat-Creștin s-a bucurat de cea mai mare
popularitate în rândurile electoratului. După ani de insecuritate, autoritățile au reușit, la începutul anilor 90 ai
secolului al XX-lea, să instaureze un climat politic și social stabil.
În Franța, în anul 1958 a fost votată o nouă Constituție, formându-se cea de-a V-a Republică Franceză
(tabel 2). În viața politică, Partidul Socialist și Adunarea pentru Republică au fost formațiunil cele mai
puternice. Președinții Franței Charles de Gaulle, Francois Mitterand (socialist) și, apoi, Jacques Chiriac (din
partea Adunării pentru Republică), au contribuit la consolidarea poziției de mare putere a Franței.
Germania, reunificată în anul 1990, în condițiile prăbușirii statului comunist est-german, este organizată
ca stat federal. Constituția federală stabilește separarea puterilor în stat. Puterea legislativă este bicamerală,
fiind compusă din Bundestag (ales prin vot universal la vivel federal) și Bundesrat (format din 45 de membri
proveniți din guvernele landurilor). Puterea executivă federală aparține guvernului condus de cancelar.
Confirmat de Bundestag, cancelarul federal trasează directivele politice în fiecare domeniu de activitate.
Președintele federal are funcția de reprezentare și este neutru față de partidele politice. Fiecare land german
are propriul guvern și propriul parlament. În viața politică, formațiunile cele mai puternice sunt Uniunea
Creștin Democrată și Partidul Social Democrat.

Regimuri politice monarhice. O serie de state contemporane și-au păstrat forma de guvernământ
monarhică (Suedia, Danemarca, Norvegia, Marea Britanie, Japonia, etc.). În Marea Britanie, Parlamentul
bicameral (Camera Comunelor, aleasă prin vot universal, pentru un mandat de 5 ani, și Camera Lorzilor)
reprezintă instituția fundamentală a statului. Acesta adoptă legile, votează bugetul de stat și exercită
controlul asupra puterii executive (Cabinetul). Prim-ministrul este șeful partidului majoritar în Parlament,
fiind numit de monarh. Cabinetul de miniștrii împare inițiativa legislativă cu Parlamentul. Monarhul poate
dizolva Camera Comunelor la propunerea premierului, după care se organizează noi alegeri. Formațiunile
politice care domină viața politică postbelică sunt Partidul Conservator și Partidul Laburist. Premierul care,
prin politica internă și externă, a consolidat în mod remarcabil prestigiul țării a fost Margareth Thatcher.
Organizarea regimului politic al Japoniei postbelice a fost rezultatul intervenției S.U.A., care a înfrânat-o
în război și a ocupat-o militar în anul 1945. Astfel, țara a fost transformată într-un stat democratic, după
modelul occidental, în care toți cetățenii sunt egali în drepturi. Constituția, inspirată din practicile britanice,
stabilește votul universal pentru alegerea Dietei (organ legislativ bicameral, format din Camera Consilierilor
și Camera Reprezentanților). Ținând cont de puternica tradiție istorică, a fost menținută funcția de
împărat.Acesta nu mai are atribuții „divine”(doc. 2). El convoacă Dieta și îl numește pe prim-ministru.
Redevenită mare putere, Japonia are o viață politică stabilă, dominată, între anii 1955-1993, de Partidul
Liberal-Democrat.

Tabel 1
Atribuțiile instituțiilor regimului politic italian
Președintele -ales de Parlament și de 56 de delegați ai celor 20 de Consilii regionale, pentru un mandat de 7
(șeful ani;
statului) -promulgă legile;
-îl desemnează pe președintele Consiliului de Miniștrii;
-are drept de grațiere;
-nu poate stabili liniile generale ale politicii statului.
Parlamentul -structură bicamerală(Camera Deputaților și Senat);
(puterea -are drept de inițiativă legislativă și votează legile);
legislativă) -votează bugetul;
-se pronunță asupra celor mai importante probleme ale statului;
-ratifică tratatele internaționale.
Consiliul de -președintele său trasează liniile generale ale politicii statului;
Miniștrii -președintele său împarte dreptul de inițiativă legislativă cu Parlamentul;
(puterea -rezolvă problemele curente ale statului.
executivă)

Tabel 2
Atribuțiile instituțiilor regimului celei de a V-a Republici Franceze
Președintele -ales prin vot universal (inițial pentru un mandat de 7 ani, redus astăzi la 5 ani);
(șeful statului) -promulgă legile;
-îl numește pe președintele Consiliului de Miniștrii;
-poate dizolva Adunarea Națională;
-negociază tratatele;
-se pronunță asupra liniilor generale ale politicii statului.

Parlamentul -structură bicamerală (Adunarea Națională și Senatul);

(puterea -are drept de inițiativă ligislativă și votează legile;
legislativă) -votează bugetul;
-se pronunță asupra principalelor probleme de stat;
-Adunarea Națională este camera superioară(controlează executivul);
-ratifică tratatele internaționale.
Consiliul de -președintele său împarte dreptul de inițiativă ligislativă cu Parlamentul;
Miniștrii -rezolvă problemele curente ale statului.
(puterea
executivă)

Doc. 1
Constituția italiană (1947)
„Art. 1 Italia este o republică democratică, fondată pe muncă. Suveranitatea aparține poporului, care o
exercită în formele și limitele stabilite de Constituție. (...)
Art. 3 Toți cetățenii (...) sunt egali în fața legii, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii publice,
condiții personale și sociale. Îi revine Republicii să aplaneze obstacolele de ordin economic și social care,
limitând libertatea și egalitatea cetățenilor, împiedică participarea tuturor la organizarea politică, economică
și socială a țării.”
Doc. 2
Despre împărat în Constituția postbelică a Japoniei
„Art. 1. Împăratul este simbolul statului și al unității poporului.
Art. 2. Tronul imperial este dinastic și succesiunea se face conform legii adoptate de Dietă. (...)
Art. 4. Împăratul nu poate exercita decât funcțiile prevăzute de Constituție în materie de reprezentare a
statului; el nu are puterea de a guverna.”

*land = provincie administrativă autonomă în Germania și în Austria.

*referendum = consultarea cetățenilor, care trebuie să dea un răspuns pozitiv sau negativ, în probleme
importante de politică internă.

*SISTEMUL POLITIC AMERICAN

Separarea puterilor în stat și legile bine concepute și aplicate reprezintă cheia organizării și funcționării
regimului democratic american. În S.U.A., trăsăturile regimului politic, stabilite prin Constituție, au fost
perfecționate în perioada postbelică prin diferite amendamente înscrise în legea fundamentală. Un progres
în consolidarea sistemului politic american a fost atins în anii 60 ai secolului al XX-lea, când segregația
rasială a fost înlăturată și afro-americanii au căpătat egalitatea în drepturi cu populația majoritară (albă).
Viața politică americană continuă, și în perioada postbelică, să fie dominată de puternicele partide
democrat și republican. Analizarea sistemului politic american demonstrează importantul rol jucat de
președintele S.U.A. Președintele este în același timp conducătorul statului și șeful guvernului federal
(puterea executivă), dar exercită și alte atribuții, printre care cea cu privire la numirea pe viață a
judecătorilor Curții Supreme (instituția americană care deține puterea judecătorească)
Președintele S.U.A. realizează legătura cu puterea legislativă (Congresul) prin mesaje prezidențiale,
precum cel cu privire la starea Uniunii, adresat în luna ianuarie a fiecărui an. Congresul este format din
Senat și Camera Reprezentanților. Președintele nu poate iniția un proiect de lege, dar o poate face prin
intermediul reprezentanților partidului din partea căruia a candidat. El îsi realizează programul politic cu
ajutorul unor servicii prezidențiale și ale consilierilor săi. Organele de securitate și apărare, precum C.I.A.
(Agenția Centrală de Informații) și F.B.I. (Biroul Federal de Investigații), colaborează cu șeful statului
american.
Guvernul federal se întrunește o dată pe săptămână, ședințele fiind conduse de președinte. Departamentele
de stat (ministerele) execută politica trasată de acesta. Indiferent de partidul aflat la putere, în condițiile
dezvoltării societății americane, s-a simțit nevoia reorganizării sau înființării de noi departamente de stat.
Astfel, în perioada postbelică, au fost create departamentele de stat pentru educație, energie, transporturi,
sănătate și servicii sociale.
S.U.A. reperezintă și în perioada contemporană o țară de imigrație. Chiar și în condițiile sosirii în S.U.A.
a unor imigranți provenind din țări de pe întregul Glob, din culturi și regimuri politice diferite, sistemul
politic american continuă să își păstreze caracteristicile care l-au consacrat ca un model pentru statele
democratice. Astfel, fiecare individ imigrat în S.U.A., care capătă dreptul de cetățenie (naturalizare), acordat
de guvernul federal american, trebuie să cunoască bine organizarea și principiile de funcționare ale
sistemului politic din această țară.
 III. Regimuri politice dictatoriale în perioada postbelică
Comunismul. Comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există clase sociale. Din anul
1945, conducătorul sovietic Stalins-a preocupat de impunerea unor regimuri comuniste, de extremă-stânga,
în răsăritul Europei. Pe diferite căi (prin război, prin falsificarea alegerilor etc. ), comuniștii s-au instalat cu
forța la putere în România, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană,
Albania, Iugoslavia, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba, Angola etc. Dictaturile comuniste doreau să
creeze impresia că erau regimuri care se aflau la putere prin voința și pentru îndeplinirea nevoilor populației,
fapt subliniat în toate Constituțiile acestor state (doc. 1). Sub masca dorinței de construire a unui om „de tip
nou”, se urmărea distrugerea personalității individuale și transformarea cetățenilor în simpli executanți ai
obiectivelor regimului (doc. 2, tabel).
Regimurile comuniste au avut și trăsături specifice. În Polonia nu s-a reușit colectivizarea agriculturii,
țăranii păstrându-si pământurile. Regimul nu a putut distruge nici influența Bisericii Catolice, aceasta
sprijinind puternic rezistența anticomunistă. Iugoslavia , condusă de Iosip Broz Tito, a abandonat modelul
economic sovietic în 1948, trecându-se la titoism (autogestiunea întreprinderilor, eliminarea planurilor
economice rigide, acordarea dreptului de călătorie și de muncă în Occident), dar pluripartidismul rămânea
interzis. În Albania și în Coreea de Nord, dictatorii comuniști Enver Hoxha și, respectiv, Kim Ir Sen i-au
obligat pe cetățeni să-i venereze ca pe niște zei, impunând un puternic cult al personalității.

Acțiuni anticomuniste în perioada postbelică. Cetățenii din unele țări est-europene au inițiat, chiar cu
riscul vieții, acțiuni anticomuniste. Dintre acțiunile antidictatoriale, cele mai puternice au fost greva
muncitorilor, din anul 1953, din R.D.G., și revoluția anticomunistă din Ungaria, din 1956, condusă de Imre
Nagy. Ambele au fost reprimate cu duritate de armata sovietică. Dorința unor conducători comuniști de a
instaura un regim reformat, cu „față umană” nu a fost tolerată de sovietici. Așa s-a întâmplat în anul 1968, în
Cehoslovacia (Primăvara de la Praga), unde reformatorul Alexander Dubcek a fost înlăturat de la putere, de
armatele statelor comuniste est-europene (cu excepția României), la ordinul conducătorului sovietic Leonid
Brejnev. În 1980, muncitorii polonezi de la Gdansk au reacționat față de sistemul comunist, cerând condiții
mai bune de trai. Ei au format primul sindicat independent dintr-un stat comunist, denumit Solidaritatea
condus de Lech Walesa. Protestele s-au extins și, după ce a mimat acceptarea revendicărilor cetățenești (doc.
3), regimul a trecut la reprimarea mișcării. În anul 1981, generalul Wojciech Jaruzelski, conducătorul
Poloniei, a instaurat legea marțială , a scos în afara legii sindicatul Solidaritatea , i-a arestat pe liderii
revoltelor, dar nu a putut opri lupta anticomunistă.

Fascismul. Apărut la sfârșitul P.R.M., s-a afirmat ca mișcare de masă al cărei principal obiectiv era
cucerirea puterii și distrugerea democrației parlamentare. Numărul său de adepți nu a fost tocmai neglijabil,
din cauza promisiunilor privind stabilitatea economică și politică. În octombrie 1922, după „Marșul asupra
Romei” al trupelor de asalt fasciste, Benito Mussolini a fost însărcinat cu formarea unui nou guvern. În Italia
s-a produs o schimbare de importanță istorică: sfârșitul statului liberal și al instituțiilor sale reprezentative.
Pe lângă organizarea corporatistă a societății, care a anulat libertatea sindicatelor și a extins intervenția
statului asupra fiecărui domeniu al vieții, fascismul a introdus un nou stil politic și noile mituri colective ale
unei religii laice care își propunea să creeze un „om nou”.

Nazismul. În Germania, național-socialismul a fost întemeiat pe rasism, ideologie care afirmă

superioritatea „rasei ariene” și necesitatea de a-i acorda primul loc în lume. Hitler, care a condus Germania
între 1933-1945, și-a împins țara în al doilea război mondial și a fost responsabil pentru moartea a peste 20
de milioane de oameni, precum și pentru Holocaust.

Teocrația. Teocrația este o formă mai recentă de dictatură totalitară. În țările lumii a treia, imperialismul
economic și cultural al națiunilor occidentale, modernizarea și corupția regimurilor locale duc la declanțarea
unor mișcări de împotrivire întemeiate pe o ideologie religioasă. În 1979, o dată cu revoluția religioasă din
Iran, se instaurează un regim islamic. Puterea aparține reprezentanților cultului religios. Ideologia politică
este înlocuită de cea religioasă, iar populația este supusă unui regim de constrângeri și supraveghere de către
o miliție religioasă.
 Există însă și un tip de dictatură contemporană, cea pragmatică. Dictaturile pragmatice sunt dictaturi de
dezvoltare, ele având fie proiecte de consolidare națională, fie de revenire la valorile tradiționale. Astfel de
dictaturi au fost cele ale lui Ataturk (Turcia) , Franco (Spania), Salazar (Portugalia) etc. După încheierea
celui de-al doilea război mondial, dictatura devine regimul cel mai răspândit în țările lumii a treia.

Doc. 1
Constituția U.R.S.S. (1977)
„Art. 1. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste este un stat socialist al întregului popor, care exprimă
voința și interesele muncitorilor, țăranilor și intelectualilor aparținând tuturor națiunilor și etniilor din țară.
Art. 6. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice este forța care conduce și care orientează societatea
sovietică.”

Doc. 2
Construirea „omului nou” în R.D.G.
„Vei îndeplini acțiunile pentru socialism, căci el duce la o viață mai bună pentru toți muncitorii. Vei
acționa, în cursul construirii socialismului, în spiritul cooperării frățești, vei respecta colectivitatea și vei ține
cont de inimă de criticile sale. (...) Îți vei crește copiii în spiritul păcii și socialismului”
(Programul Partidului Socialist Unit German, 1963)

Doc. 3
Acordurile de la Gdansk (1980)
„ Noile sindicate vor apăra interesele muncitorilor și nu vor juca un rol de partid politic. (...) Dreptul la
grevă va fi garantat în noula lege a sindicatelor. (...) Guvernul va asigura transmiterea prin radio și
televiziune a slujbei religioase duminicale. Activitatea presei trebuie să servească exprimării diferitelor
puncte de vedere și opinii.”

Tabel
Măsuri proprii regimurilor comuniste postbelice
DOMENIU MĂSURI IMPUSE
L
Politic -preluarea puterii de către partidul comunist
-cultul personalității dictatorului
-propagandă puternică în favoarea regimului
-întemnițarea sau executarea opozanților anticomuniști
Economic -impunerea economiei centralizate și a planurilor cincinale
-impunerea proprietății colective sau de stat
-colectivizarea agriculturii și industrializarea forțată
Social -concentrarea puterii și avantajelor sociale și materiale în mâinile nomenclaturii comuniste
Drepturi -supravegherea cetățenilor de miliție, poliția politică (K.G.B. în U.R.S.S., STASI în R.D.G.,
cetățenești etc.) și de informatori
-încălcarea sistematică a drepturilor individuale
-distrugerea proprietății private
-cenzurarea presei
Viața -controlarea vieții culturale și științifice de către regim
culturală, -oprimarea clericilor și obstrucționarea activității instituțiilor religioase
științifică și -propagandă ateistă
religioasă -proletcultism

*lege marțială = lege care autorizează utlizarea forței pentru înăbușirea revoltelor
*proletcultism = curent impus de comuniști, care urmărea crearea unei culturi proletare și respingea
moștenirea culturală a trecutului.
*K.G.B. = abrevierea pentru poliția politică a regimului comunist sovietic.
 IV. România în timpul regimului comunist
Instaurarea comunismului în România. După ce, sub presiunea sovietică, o parte dintre posturile din
guvern au fost ocupate de comuniști, trimisul lui Stalin, Andrei Vîșinski, l-a forțat pe regele Mihai, la 6
martie 1945 , să numească un guvern procomunist, în frunte cu dr. Petru Groza. La 19 noiembrie 1946,
comuniștii au falsificat alegerile, atribuindu-și majoritatea covârșitoare în Parlament. Ei și-au impus
controlul asupra tuturor instituțiilor, trecând la sovietizarea statului. Regele Mihai a fost forțat să semneze
actul de abdicare la 30 decembrie 1947 și să părăsească țara. Astfel era înlăturată și ultima instituție politică
a României interbelice, țara intrând complet sub controlul comuniștilor. Noua denumire oficială a statului
era Republica Populară Română, Constituțiile României comuniste au reflectat noile realități politice (doc
1).

Regimul comunist din România în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1956). Ales în fruntea
Partidului Comunist în anul 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) a respectat ordinele lui Stalin,
împunând și în România modelul sovietic în toate domeniile. Partidul unic s-a format în anul 1948 prin
„înghițirea” Partidului Social Democrat de către cel comunist. Noua formațiune a fost numită Partidul
Muncitoresc Român. Opozanții politici (Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Gheorghe Brătianu, dar și mulți
alții) au fost condamnați la închisoare sau la muncă forțată în lagăre, un mare număr de persoane pierzându-
și viața în detenție, în închisori precum Sighet, Gherla sau Râmnicu-Sărat ori la muncă forțată, la Canalul
Dunăre-Marea Neagră (doc. 2). Teroarea asupra populației era exercitată de organele de represiune, Miliția
și Securitatea, ajutate de informatori. Dar românii nu și-au pierdut speranța că regimul totalitar va fi
înlăturat, astfel că acțiunile anticomuniste nu au încetat. De exemplu, până în 1962, în munți, au luptat
grupuri înarmate, dar acestea au fost înfrânte de autorități. Mijloacele de informare în masă, învățământul și
cultura au fost obligate, prin cenzură, propagandă, distorsionarea voită a realității, să susțină regimul
comunist.

Regimul lui Nicolae Ceaușescu (1956-1989). După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducerea
statului româm a fost preluată de Nicolae Ceaușescu. S-a revenit la denumirea de partid comunist, iar
numele oficial al țării a fost schimbat în Republica Socialistă România. După o scurtă perioadă de încercări
de reforme, de destindere internă și de întărire a legăturilor cu Occidentul, din 1971 Nicolae Ceaușescu a
instaurat un puternic cult al personalității și a acumulat principalele funcții în partid și în stat. Special pentru
el a fost creată, în 1974, funcția de președinte al țării.
Regimul ceaușist a intrat într-o criză economică puternică, datoria externă a țării crescând la peste 11
miliarde de dolari. Aceasta a fost rambursată în perioada 1983-1989, la dorința lui Ceaușescu, populația
trebuind să suporte lipsa alimentelor, a căldurii în locuințe etc. În aceste condiții, acțiunile împotriva
regimului s-au intensificat. În 1977, greva minerilor din Valea Jiului a fost înăbușită. Peste un deceniu,
muncitorii de la Brașov s-au revoltat împotriva dictaturii lui Ceaușescu, acșiunea lor fiind însă reprimată.
Disidenții, precum Doina Cornea sau Gheorghe Rusu, au fost persecutați pentru opiniile lor anticomuniste.
Mai mult, chiar șase foști fruntași ai partidului i-au trimis lui Ceaușescu, în martie 1989, „ Scrisoarea celor
șase”, în care îi cereau să renunțe la politica dictatorială (doc. 3). Dar Ceaușescu a păstrat o politcă de tip
stalinist într-o Europă care se schimbase deja, grăbind sfârșitul dictaturii în România.

Doc. 1
Noile realități postbelice, oglindite în Constituțiile României comuniste
a. Constituția din 1952
„Art. 3. Republica Populară Română s-a născut ca rezultat al eliberării de către forțele armate ale U.R.S.S.
(...) și al doborârii puterii moșierilor și capitaliștilor de către masele populare (...), sub conducerea Partidului
Comunist Român.
b. Constituția din 1956
Art. 2. În strânsă unire, clasa muncitoare, clasa conducătoare în societate, țărănimea, intelectualitatea,l
celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naționalitate, construiesc orânduirea socialistă,
creând condițiile trecerii la comunism.
 Art. 3. În Republica Socialistă România, forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul
Comunist Român.”

Doc. 2
Corneliu Coposu, fruntaș al Partidului Național Țărănesc, despre anii de temniță
„Fereastra celulei era permanent oblonită pe dinafară, ca să nu poți observa cerul. (...) Nu aveai voie să te
așezi pe pat. Toți deținuții, chiar dacă erau bătrâni sau bolnavi, erau bătuți metodic de gardieni.”

Doc. 3
„Scrisoarea celor șase” către Nicolae Ceaușescu (martie 1989)
„Cetățenii români vă reproșează nerespectarea Constituției. (...) Fabricile și instituțiile au primit ordin să
lucreze și duminica. Corespondența este violată sistemic, iar convorbirile noastre telefonice sunt întrerupte
prin violarea articolului 34 care le garantează.”

*Disidenți = persoane având păreri diferite față de societatea din care fac parte.
*Sovietizare = introducerea modelului din U.R.S.S. în România, în toate domeniile de activitate.

V. Constituția României și regimul politic actual

Prăbușirea regimului comunist. Românii au început revoluția anticomunistă la data de 16 decembrie
1989, prin demonstrațiile de protest de la Timișoara. Organele de ordine au acționat violent împotriva
demonstrațiilor, până la data de 20 decembrie 1989, dar nu i-au putut înfrânge. La București, pe data de 21
decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a convocat un miting, sperând să demonstreze susținerea pe care o avea
regimul său. Demonstrația s-a transformat în manifestație anticomunistă, astfel că, în noaptea de 21/22
decembrie 1989, în capitală, s-au desfășurat lupte de stradă între protestatari și forțele de ordine. A doua zi,
Nicolae Ceaușescu a încercat să convoace un nou miting de susținere a regimului său, dar nu a reușit. În
aceste condiții, la data de 22 decembrie 1989, dictatorul, lipsit de sprijin intern, a fugit, împreună cu soția sa,
Elena Ceaușescu, cu un elicopter, spre Târgoviște. Puterea a fost preluată, din acea zi, de Consiliul Frontului
Salvării Naționale. Conducerea acestuia a făcut public un comunicat, prin care se anunța orientarea
democratică a țării (doc. 1). Soții Ceaușescu au fost prinși, judecați și executați, într-u unitate militară de la
Târgoviște, la 25 decembrie 1989. Evenimentele violente au continuat în perioada 22-25 decembrie 1989,
ceea ce a sporit numărul victimelor revoluției anticomuniste din România. Dacă în alte state est-europene
regimurile comuniste s-au prăbușit fără vărsare de sânge, în România acest proces s-a realizat prin violență,
bilanțul oficial al evenimentelor fiind de 1.104 morți și 3.321 de răniți, civili și militari.

Viața politică după anul 1989. După căderea regimului comunist, în România s-a instaurat regimul
democratic, bazat pe pluripartidism (doc. 2). Întâiul guvern democratic postcomunist a început să
funcționeze de la data de 26 decembrie 1989, prim-ministru fiind Petre Roman. În aceste condiții au fost
înființate, în scurt timp, foarte multe partide politice, de diferite orientări. Unele erau noi, iar altele erau
tradiționale, ca Partidul Național-Liberal și Partidul Național-Țărănesc, care au fost reînființate. Viața
politică românească a fost marcată și de evenimente negative, precum cele din anii 1990 și 1991, când
minerii au venit în capitală fie pentru a pune capăt manifestațiilor opoziției de atunci , organizate în Piața
Universității, fie pentru a răsturna guvernul (mineriadele).
Primele alegeri libere postcomuniste au avut loc la date de 20 mai 1990, iar în anii următori au fost
organizate alte scrutinuri locale, prezidențiale și parlamentare (în anii 1992, 1996, 2000, 2004)

Constituția României, legea fundamentală a regimului democratic actual. În urma alegerilor din
1990, cele două camere ale Parlamentului au avut, ca principală sarcină, redactarea legii fundamentale pe
care să se bazeze regimul democratic. Adoptată de Adunarea Constituantă și apoi aprobată de popor prin
referendum la sfârșitul anului 1991, Constituția României cuprinde principiile de organizare ale statului și
asigură buna funcționare a instituțiilor acestuia (tabel). În cele 156 de articole ale sale, Constituția cuprinde
prevederi referitoare la: organizarea statului național unitar român; drepturile, libertățile și îndatoririle
fundamentale ale cetățenilor; organizarea și funcționarea autorităților publice, a economiei și finanțelor
publice și a Curții Constituționale. Toți cetățenii români sunt egali în fața legii. Pentru a candida la funcția
de președinte al țării, un cetățean român trebuie să aibă 35 de ani împliniți. Unele articole ale Constituției au
fost modificate, în anul 2003, pentru a permite aderarea țării noastre la Uniunea Europeană.

Doc. 1
Anunțarea, la posturile radio-tv, a căderii regimului comunist (22 decembrie 1989)
Trăim un moment istoric. Clanul Ceaușescu, care a dus țara la dezastru, a fost eliminat de la putere. (...)
Se deschide o pagină nouă în viața politică și economică a României. În acest moment de răscruce, am
hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naționale, (...) cu scopul de a instaura democrația, libertatea și
demnitatea poporului român.

Doc. 2
Decret-lege privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice (31 decembrie 1989)
În România este liberă constituirea partidelor politce, cu excepția partidelor fasciste sau a celor care
promovează concepții contrare ordinii de stat și de drept în România. Nici o altă îngrădire pe motive de rasă,
naționalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice nu poate împiedica constituirea sau
funcționarea partidelor politice.

Tabel
Instituțiile statului de drept și atribuțiile lor, precizate în Constituția României

PARLAMENT PREȘEDINTELE STATULUI

-reprezintă puterea legislativă
-este ales de cetățeni prin vot egal, direct, secret și teritoriale a țării
liber exprimat
-este compus din Camera Deputaților și Senat
-este organ reprezentativ al poporului român
-este unica autoritate legiuitoare a țării
-adoptă legi constituționale, organice și ordinare
-reprezintă statul român și este garantul integrității
-este ales de cetățeni prin vot egal, direct, secret și
liber exprimat
-poate exercita funcția cel mult două mandate
-desemnează un candidat la funția de prim-ministru
-este președintele Consiliului Suprem de Apărare a
Țării
-numește reprezentanții diplomatici, promulgă legile
etc.

GUVERNUL AUTORITĂȚILE JUDECĂTOREȘTI

-reprezintă puterea executivă -judecătorii sunt independenți, sunt numiți de
-asigură realizarea politicii interne și externe a țării președintele statului, se supun numai legii și sunt
-adoptă hotărâri și ordonanțe inamovibili
-prim-ministrul prezintă Parlamentului rapoarte și
declarații cu privire la politica Guvernului
-miniștrii au obligația de a răspunde interpretărilor
parlamentarilor

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI

-se supun numai Constituției țării PUBLICE LOCALE
-este unica autoritate de jurisdicție față de orice altă -prefectul
autoritate publică -consiliul județean (sau al municipiului București)
-primarii
-consiliile comunale și orășenești

*Inamovibil = care nu poate fi destituit din funcție

*Jurisdicție = competență de a judeca
*Promulgare = a da caracter executoriu unei legi, după ce aceasta a fost adoptată de Parlament
 VI. România – de la statul totalitar la statul de drept

Criza regimului comunist

În anii 80 ai secolului al XX-lea, România a intrat într-o criză profundă în toate domeniile, populația fiind
silită să suporte lipsuri de tot felul, inclusiv lipsa alimentelor de bază. La toate acestea se adaugă și
încălcările flagrante ale drepturilor omului. Cetățenilor români le erau încălcate dreptul la liberă exprimare,
la liberă circulație, de întrunire și asociere, cu toate că în Constituție acestea erau înscrise. Dreptul la
proprietate nu era respectat, oamenii neputând protesta atunci când Nicolae Ceaușescu a hotărât demolarea
satelor sau a unor cartiere orășenești și mutarea forțată a locuitorilor, în blocuri de locuințe, sub pretextul
sistematizării localităților rurale și urbane. Se adăugau condițiile precare de viață și teroare exercitată de
poliția politică, Securitatea. Toate acestea se mențineau în România, chiar dacă în celelalte state comuniste
începuse să bată „vântul schimbării”, datorită noii viziuni a conducătorului sovietic, Mihail Gorbaciov.
Alegerile organizate periodic de regimul comunist din România erau doar o parodie, pentru că oamenii nu
puteau să-și exprime liber opțiunile politice în cadrul sistemului dictatorial monopartit.

De la dictatură la democrație
Populația României nu a mai putut suporta regimul politic dictatorial și protestele față de acesta s-au
înmulțit. Demonstrația antidictatorială a muncitorilor brașoveni, din 1987, anunța sfârșitul regimului
comunist. Numărul disidenților față de regim s-a mărit în anii 80 ai secolului al XX-lea, foarte cunoscuți
fiind Doina Cornea sau Nicolae Filipescu. Deoarece, în condiții grele, aceștia au intrat în legătură cu
reprezentanți ai lumii occidentale libere, protestul lor a fost cunoscut pe plan internațional. Pentru aceasta, ei
au fost arestați la domiciliu și anchetați de Securitate. Românii care ascultau clandestin posturile de radio din
străinătate, Europa liberă, BBC și Vocea Americii, au aflat și ei de acțiunile disidenților, numai așa fiind
posibilă manifestarea glasului opozanților față de regim. În urma ridicării generale a populației, în decembrie
1989, comunismul s-a prăbușit, noua putere anunțând revenirea țării la democrație.

Evoluția vieții social-politice românești după anul 1989

Revenirea la democrație a fost însoțită, în primii ani, de o serie de greutăți și convulsii sociale.
Manifestațiile în favoarea reformelor profunde, care să rupă definitiv societatea românească de trecutul
comunist, ca și acelea de contestare a unora dintre oamenii politici postdecembriști au fost numeroase. Însă
nici greutățile, nici mineriadele din 1990, 1991 și 1999 nu au reușit să împiedice instaurarea regimului
democratic în România.
Aplicarea Constituției reprezintă cheia funcționării democrației și a economiei de piață, iar legile adoptate
de Parlament, de-a lungul anilor, au întărit încrederea oamenilor în regimul democratic. Spre deosebire de
perioada comunistă, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, înscrise în actuala Constituție, sunt
aplicate. Viața democratică s-a nomalizat după adoptarea Constituției, iar alegerile libere, organizate
periodic, au confirmat dorințele românilor ca și alternanța pașnică la conducere a diferitelor formațiunii
politice. Toate aceste evenimente se produc în paralel cu acțiunile desfășurate pentru întărirea rolului
instituțiilor statului de drept și pentru eradicarea fenomenelor negative din societatea românească (inflația,
șomajul, corupția)
 DATE IMPORTANTE / UNIUNEA EUROPEANĂ

1950 – 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, inspirat de Jean Monnet, propune planul
care va sta la baza Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului sau CECO („Declarația Schuman”).

1951 – 18 aprilie: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda semnează Tratatul de la Paris
pentru constituirea CECO.

1957 – 25 martie: Grupul celor șase semnează Tratatul de la Roma prin care ia ființă Comunitatea
Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM).

1973 – 1 ianuarie: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie aderă la Comunitățile Europene, care cuprind
acum 9 membri.

1975 – 1-2 decembrie: Consiliul Europei decide alegerea Parlamentului European prin vot universal până în
1978, instituirea pașaportului european și reprezentarea unică din partea comunității în dialogul Nord-Sud.

1981 – 1 ianuarie: Grecia devine al zecelea membru al Comunității Europene.

1986 – 1 ianuarie: Portugalia și Spania se alătură Comunității în calitate de țări membre.

1981 - 29 mai: Steagul Uniunii Europene, adoptat de Comunitate, este ridicat pentru prima dată în fața
clădirii Berlaymont pe imnul Uniunii Europene (UE).

1992 – 7 februarie: la Maastricht, Miniștrii Afacerilor Externe și ai Finanțelor din țările membre semnează
tratatul de creare a Uniunii Europene.

1995 – 1 ianuarie: Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale UE.

1999 – 1 ianuarie: se lansează oficial moneda unică europeană, euro.

2004 – 1 mai: intră în vigoare Tratatul de Aderare cu cei 10 membrii UE – Cipru, Republica Cehă, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria.

2007 – 1 ianuarie: România și Bulgaria devin membre ale UE.

2013 – 1 iulie: Croația aderă la UE (28 membri)