CAP.

I: INTRODUCERE
„Nu-ți procura cărți, l-a sfătuit tatăl lui.

Nimeni nu poate să gândească pentru tine.

Uită-te pe fereastră, vorbește cu oamenii...”

Acesta este sfatul parintesc pe care l-a primit Jean Monnet, de la tatal sau. Probabil, acest
sfat a fost unul dintre factorii ce l-au format pe Jean Monnet ca unul dintre cei mai mari vizionari
ai secolului XX.

Jean Omer Marie Gabriel Monnet1 s-a născut la 9 noiembrie 1888, în oraşul Cognac din
Franţa. După terminarea studiilor, la vârsta de 16 ani, tatăl său l-a trimis la Londra pentru a lucra
într-o întreprindere a familiei, care se ocupa cu comercializarea coniacului, după ce și-a dat
seama că fiul său are abilităţi interpersonale extraordinare, adecvate pentru o carieră în afaceri
internaționale. Într-adevăr, începând cu această experienţă timpurie, Monnet a călătorit în
întreaga lume, ca om de afaceri respectat şi de succes.

În calitate de prim consilier al guvernului fracez, a fost omul care a inspirat faimoasa
„Declaraţie Schuman”, pronunţată la 9 mai 1950. Aceasta a condus la crearea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), considerată a fi la originea Uniunii Europene de
astăzi. Între 1952 şi 1955, a fost primul preşedinte al comitetului executiv al CECO.

Prezenta tema doreste a surprinde modalitatea in care o mana de oameni elitisti, punandu-
si in practica viziunea, au reusit sa creeze un spatiu al cooperarii, integrarii si diversitatii, un
spatiu al sigurantei si al prieteniei pe de-o parte, dar si al intereselor, al exploatarii si al
inegalitatii, pe de alta parte. In randurile ce urmeaza vom incerca sa raspundem la intrebarea:
,,Cine a stat la baza crearii, a ceea ce noi cunoastem ca fiind o Uniune Europeana?’’.

1
Dicţionarul Uniunii Europene, p. 132-133.

1
 CAP. II: EUROPA DUPA STAREA DE RAZBOI
Dupa sumbra perioada reprezentata de Al Doilea Razboi Mondial, Europa a cunocut mai
multe etape ale reconstructiei, implicand, ca factor esential, reconcilierea franco-germana.

Conferinta de la Yalta din 4-11 februarie 1945 nu intrunea decat Marile Puteri ale lumii la
acel moment, printre acestea figura doar o singura tara europeana - Marea Britanie, care trecea si
ea prin toate problemele perioadei postbelice. Europa urma sa se ridice din situatia in care se afla
la moment si sa actioneze cat mai rapid, sa-si asume toata responsabilitatea pentru constructia
viitorului.

După cel de-al II-lea Război Mondial pe data de 19 septembrie 1946, la Zurich, Churchill
lansează un apel de reconciliere franco-germană şi la unitatea continentului. Între 7 şi 11 mai
1948 se desfăşoară la Haga, Congresul Europei – care propune crearea unei Adunări Europene
Constituante. ,,Europa recompusă nu poate fi decat deschisă” .

În 1943, Monnet a devenit membru al Comitetului Francez de Eliberare Naţională,

adevăratul guvern francez în exil la Alger. Atunci și-a exprimat în mod clar, pentru prima dată,
viziunea privind o uniune a Europei prin care să se recâştige şi să se mențină pacea. În timpul
unei reuniuni a acestui comitet, la 5 august 1943, Monnet a declarat: „Nu va exista pace în
Europa, dacă statele sunt reconstituite pe baza suveranităţii naţionale... Țările din Europa sunt
prea mici pentru a le putea garanta popoarelor lor prosperitatea şi dezvoltarea socială necesare.
Statele europene trebuie să se constituie într-o federaţie ...”. În 1944, și-a asumat răspunderea
pentru planul naţional de modernizare şi dezvoltare care viza revigorarea economiei franceze şi
reconstrucţia ţării după război. Cu toate acestea, după ce planul său a fost acceptat şi executat, a
început să-și dea seama că reconstrucţia şi integrarea europeană nu se conturează în ritmul în
care și-ar fi dorit şi în modul pe care îl considera optim. În condițiile unor presiuni internaţionale
în creştere, Monnet a recunoscut că era timpul să ia măsuri reale în vederea unificării europene şi
astfel, alături de echipa sa, a început să lucreze la conceptul de Comunitate Europeană. La 9 mai
1950, Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, a rostit aşa-numita „Declaraţie
Schuman” în numele guvernului francez. Această declaraţie, inițiată şi pregătită de către Monnet,
propunea plasarea întregii producţii germano-franceze de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate.
S-a pornit de la ideea că, odată făcut acest pas de către cele mai puternice două ţări de pe

2
continent, războaiele vor putea fi prevenite în viitor. Primind un răspuns favorabil din partea
guvernelor din Germania, Italia, Țările de Jos, Belgia şi Luxemburg, această declaraţie a pus
bazele Comunității Europene a Cărbunelui şi Oţelului, predecesoarea Comunității Economice
Europene şi ulterior a Uniunii Europene2.

Generalul Marshall propune Europei ajutorul Statelor Unite, declarând război ,,foamei,
sărăciei, disperării şi haosului” în anul 1947 pe 5 iunie. Acest ajutor este necesar pentru a
reconstrui economia devastată a Europei, condiţia pentru acordarea ajutorului este cea înscrisă
într-un plan general de reconstrucţie a continentului. Acest plan a dus la înfiinţarea OECE
(Organizaţia Europeană de Cooperare Economică) la 16 aprilie 1948, organizaţie care avea ca
scop punerea în aplicare a ,,Planului Marshall”. Din punct de vedere al evoluţiilor europene,
Planul Marshall avea consecinţe imediate mai putin ambiţioase decât sperau americanii, dar
urma să ofere o ocazie care urma să fie decisivă. După ce U.R.S.S a respins oferta americană,
speranţa administraţiei Truman a fost să utilizeze planul Marshall ca mijloc de a înlesni un
proces de integrare, schimbarea limbajului radical care se referea la controlul industriilor din
regiunea Ruhr, în favoarea căutării unui compromis pentru o soluţie internaţională menită să
supervizeze distribuţia cărbunelui şi oţelului .

În cadrul Războiului Rece - Europa, eliberată de nazism se divizează. Acea joncţiune de

pe Elba a forţelor americane şi cele sovietice, în anul 1945, simbolizează diminuarea puterii
Europei şi prefigurează divizarea sa în două mari zone de influenţă. Însă înţelegerea dintre
învingători nu rezistă dorinţei expensioniste a lui Stalin. Momentele de vârf ale Războiului Rece
au fost cele în care confruntarea dintre cele două puteri a părut inevitabilă: blocada Berlinului
(iunie 1948 – mai 1949), războiul din Coreea (1950-1953) şi criza rachetelor din Cuba
(octombrie 1962). Eşecul Conferinţei de la Moscova din 25 aprilie 1947 asupra Germaniei,
blocada Berlinului din 1948, ,,lovitura de la Praga” – confirmând acapararea ţărilor ocupate de
Armata Roşie de către partidele comuniste – făceau să crească pericolul unui nou conflict pe
teritoriul european. Germania devenea miza Războiului Rece. Statele Unite voiau să reînarmeze
partea de vest a Germaniei pentru a o integra în cadrul efortului colectiv de apărare al
occidentalilor. Guvernul francez era cel care se opunea unei reînarmări necontrolate a Germaniei
şi dorea sa îşi păstreze tutela asupra regiunilor Saar şi Ruhr.

2
https://europa.eu/european-union/sites/europaeu/files/docs/body/jean_monnet_ro.pdf, consultat la 08.01.2018

3
 CAP. III: PRIMELE ORGANIZATII EUROPENE
La baza istoriei de după cel de-al II-lea Război Mondial se află si primele organizaţii
europene, care fac referire la abordarea interguvernamentală şi abordarea comunitară. Abordarea
interguvernamentală este constituită de Consiliul Europei şi Uniunea Occidentală.

În ceea ce priveşte Consiliul Europei, între 7 şi 10 mai 1948, pe când separarea Estului de
Vest se înăspreşte, are loc Congresul de la Haga, prima adunare a mişcărilor europene 3. Această
manifestare reuneşte, sub preşedenţia lui Winston Churchill, aproape 800 de personalităţi din
toate originile. Atunci îşi face apariţia o opoziţie – în permanenţă în actualitate în ’90 – între
federalişti şi unionişti (interguvernalişti) – în mod esenţial britanicii. Pentru primii, Europa unită
are vocaţia de a deveni o federaţie depăşind ţările participante şi dezvoltandu-se în Statele Unite
ale Europei. Pentru al doilea grup Europa Unită nu are putea fi decât o asociere între state
suverane, având ca principiu de funcţionare cooperarea interguvernamentală. Această separare
domină negocierile care conduc la 5 mai 1949 la semnarea unui statut al Consiliului Europei de
către Belgia, Danemarca, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda Norvegia, Suedia şi Regatul Unit al
Marii Britanii. Adunarea, compusă din deputaţi naţionali, votează cu majoritate de două treimi,
rezoluţii care sunt transmise Comitetului de Miniştri, iar acest Comitet se exprimă cu
unanimitate. Curtea Europea a Drepturilor Omului îşi are originile în Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului din 1950, semnată la Roma, pe 4 noiembrie şi intrată în vigoare în
septembrie 1953. Convenţia a reprezentat primul efort colectiv în direcţia impunerii şi respectarii
drepturilor afirmate de Convenţia Universală. În prima faza, Curtea lucra în tandem cu Comisia
Europeană, dar pe masura dezvoltării activităţii din perioada anilor 1980-1990, activitatea Curţii
nu a mai fost atât de dependentă de Comisie. Acest mecanism juridic important garantează un
nivel minim de respectare a drepturilor fundamentale de către administraţiile şi tribunalele
democraţiilor europene şi permite examinarea recursurior individuale ale cetăţenilor împotriva
propriilor jurisdicţii naţionale . În ciuda numeroaselor convenţii interguvernamentale privind
sănătatea, mediul, cooperarea regională, transporturile, etc., activitatea Consiliului Europei
rămâne discretă în privinţa dezvoltării Comunitaţii Europene începând cu anii ’60.

3
Defarges, Philippe, Moreau, Organizaţiile internaţionale contemporane, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, p. 90.

4
Descompunerea blocului communist, începând cu 1989, permite acestei instituţii să joace o carte
paneuropeană şi să devină prima structură de integrare a noilor democraţii. Consiliul Europei
contribuie la ,,securitatea democratică” a continentului şi numără în 1995, treizeci şi patru de
state.

În ceea ce priveşte Uniunea Occidentală, Franţa şi Marea Britanie propun extinderea

pactului de consultare mutuală semnat la Dunkerque, la 4 martie 1947. Cele trei ţări din Benelux
adoptă la 17 martie 1948 pentru 50 de ani, tratatul de la Bruxelles, prin care ia fiinţă Uniunea
Occidentală – care devine Uniunea Europei Occidentale în 1954. Organizarea stabilită de
europeni, destinată să le coordoneze mijloacele de apărare, îi convinge pe americani de dorinţa
de unificare a alianţilor lor şi determină Senatul să voteze rezoluţia Vandenberghe (11 iunie
1948) care autorizează guvernul american să încheie o alinaţă în timp de pace. Negocierile dintre
SUA, Canada, Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia şi cele cinci state semnatare ale
pactululi de la Bruxelles, conduc la semnarea, la 4 aprilie 1949, a pactului care creează Alinţa
Atlantică4- care este ,,copilul” Războiului Rece5.
NATO – organizaţia militară integrată a Alianţei a absorbit comitetele militare ale Uniunii
Occidentale, care a trebuit să aştepte anul 1955 şi transformarea sa în Uniunea Europei
Occidentale (UEO), cu aderarea Germaniei şi Italiei, pentru a-şi regăsi un rol.
Uniunea Europei Occidentale este o organizaţie de cooperare de tip clasic, politico-militară, de
asistenţă mutuală şi apărare colectivă a statelor membre. Uniunea Europei Occidentale, în
calitate de organizaţie politico-militară regională îşi propune următoarele obiective: constituirea,
în Europa Occidentală, a unei baze solide în vederea reconstructiei economiei europene;
acordarea de asistenţă mutuală pentru a face faţă oricarei politici de agresiune; promovarea
unităţii şi încurajarea integrării progresive a Europei; consiliul poate fi convocat pentru a permite
tuturor părţilor să se concentreze asupra oricărei situaţii care ar putea constitui o ameninţare
asupra păcii sau ar pune în pericol stabilitatea economica; urmarirea activităţilor Grupului pentru
Armamente al Europei Occidentale (GAEO, care are rolul de a asigura o concentrare a
industriilor de armament din ţările membre ale UEO).

4
Pascal Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Ed. Institutul European, Iaşi.1998, p. 8.
5
Defarges, Philippe, Moreau, op.cit., p. 78.

5
 UEO, pe care unii au numit-o ,,Frumoasa din pădurea adormită a organizaţiilor europene”
este chemată să devină conform Tratatului privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht, la 7
februarie 1992, ,,braţul înarmat” al Uniunii Europene.

CAP. IV: ORIENTAREA COMUNITARA

În ceea ce priveşte abordarea comunitară, esenţial este Planul Schuman (1950), inspirat
de viziunea lui Monnet si care a determinat statele sa accepte ca o parte din suveranitatea lor să
fuzioneze, creand astfel o prima comunitate integrata. Jean Monnet va fi calificat ca atare de
Gaulle ca “inspirator”.
Într-un moment complicat din primăvara anului 1950, şi anume: începerea Războiului Rece,
lui Robert Schuman, pe atunci ministrul afacerilor externe al Franţei, îi este încredinţată de către
omologii săi din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii o misiune foarte importantă:
crearea unui plan care să ducă la reintegrarea Germaniei Federale în concertul european.

Deşi 5 ani trecuseră de la sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial, reconcilierea între foştii
inamici părea încă foarte departe. Problema crucială cu care se confrunta Europa era aceea de a
evita greşelile trecutului şi de a pune bazele pentru o pace durabilă între naţiuni care fuseseră
multă vreme în conflict. Soluţia la această problemă era că relaţia dintre Franţa şi Germania să
cunoască un nou început; dacă s-ar fi putut crea legaturi strânse între cele două state, atunci
celorlalte ţări libere din Europa li s-ar fi dat un impuls către un destin împreună

Pentru a găsi o solutie, Robert Schuman recurge la geniul inventiv al unui om necunoscut încă
marelui public, dar cu o experienţă excepţională, acumulată în urma unei îndelungate cariere
internaţionale – Jean Monnet. Fără a fi avut vreodată un mandat politic, el deţinea reputaţia de a
fi pragmatic, preocupat de găsirea celor mai eficiente soluţii. Era, deci, omul cel mai potrivit să
ducă la îndeplinire o asemenea misiune.

Jean Monnet a ajuns la concluzia că era iluzoriu să încerce crearea dintr-o dată a unui edificiu
instituţional complet supranaţional fără a întâmpina o rezistenţă puternică din partea statelor
recent ieşite din război. În opinia sa, pentru a reuşi, trebuia ca obiectivele propuse în cadrul
cooperării între statele europene să fie limitate la domenii precise, dar cu puternic impact

6
psihologic şi să instituie un mecanism de decizie care să primească, apoi, în mod gradual, noi
competenţe. Motivaţia acestei initiaţive a fost următoarea: era puţin probabil să i se impună
Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele, însă, pe de altă parte, a o lăsa
complet independentă era considerată o ameninţare potenţială la adresa păcii; astfel, singura
soluţie era aceea a integrării Germaniei (din punct de vedere politic şi economic) într-o
comunitate europeană puternic structurată.

Practic, proiectul a fost rodul unui complot. Jean Monnet şi colaboratorii săi au redactat în
ultimele zile ale lui aprilie 1950 o notă de câteva pagini ce conţinea expunerea de motive şi
dispozitivul unei propuneri care avea să bulverseze toate schemele diplomaţiei clasice. Departe
de a recurge la tradiţionalele consultări cu serviciile ministeriale competente, Jean Monnet şi-a
înconjurat proiectul de cea mai mare discreţie pentru a evita posibilele obiecţii sau
contrapropuneri care ar fi modificat esenţa ideii sale.

Învăluit în cel mai mare secret, pentru a nu-l lipsi de avantajul surprizei, proiectul este finalizat în
a 9-a sa variantă pe 6 mai 1950. Ideea lui Jean Monnet este acceptată fără rezerve de Robert
Schuman şi, în timp ce acesta din urma prezenta planul în dimineaţa zilei de 9 mai colegilor săi
de guvern, un emisar secret îl înmâna personal cancelarului german Konrad Adenauer, a cărui
reacţie a fost, de asemenea, entuziastă. Astfel, la ora 4.00, în după-amiaza aceleiaşi zile, proiectul
este făcut public sub numele de Declaraţia sau Planul Schuman6

Propunerea concretă viza plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub

responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente, în cadrul unei organizaţii
deschise participării şi altor state europene.

Analizând Planul, observam că el a abordat într-o manieră nouă, de un pragmatism prudent,

problema construcţiei europene şi a impus principiul supranaţionalismului. Metoda propusă, şi
anume calea comunitară de integrare, acorda prioritate integrării sectoriale şi celei economice, în
detrimentul celei globale şi, respectiv, politice. A fost, deci, abandonată schema tradiţională a
cooperarii economice între state, propunându-se o formulă nouă, numită „integrare”, în care
statele transferă unele competenţe proprii în domenii bine delimitate către o nouă entitate
supranaţională, creată prin voinţa lor suverană.

6
Scăunaş, Stelian, Uniunea Europeană: Construcţie, Instituţii, Drept, Ed. All Beck, Bucureşti,2005, p. 30

7
Totodată, acest moment istoric al prezentării ideii unei comunităţi de interese paşnice oferă
premisele unei cooperări între vechi inamici, trecând peste resentimentele războiului şi poverile
trecutului. Originalitatea ideii lui Monnet consta în unirea oamenilor şi a naţiunilor prin
propunerea unui obiectiv comun în care să îşi (re)găsească şi să vadă interesele şi să uite
diferenţele sau divergenţele. Se declanşează, astfel, un proces cu totul nou în relaţiile
internaţionale – de exercitare în comun a suveranităţii, în anumite domenii. Europa devine astfel
continentul care a construit prima regiune economică a lumii – un edificiu ridicat treptat, a cărui
activitate a evoluat în timp.7

7
https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/jean-monnet/, consultat la 08.01.2018

8
 CAP.V: CONCLUZII
In ciuda faptului că și-a încheiat educaţia formală la vârsta de 16 ani, Jean Monnet a
îndeplinit roluri diverse: om de afaceri internaţional, bancher, diplomat şi politician. Cu toate
acestea, nu a fost niciodată ales într-o funcţie publică şi, prin urmare, nu a avut niciodată puterea
politică necesară pentru a-și pune în aplicare punctele de vedere. Doar prin capacitatea sa de
argumentare şi convingere i-a determinat pe liderii europeni să lucreze în interes comun,
făcându-i să înţeleagă beneficiile cooperării.

Concluzionand, nu putem decat sa ne exprimam admiratia cu privire la faptele marete

facute de cel considerat ,,arhitectul Uniunii Europene’’, si eventual recunostinta pentru
contribuirea la constructia cunoscuta astazi de noi drept Uniunea Europeana. Daca datoria
parintilor fondatori a fost de a crea un spatiu al cooperarii, al pacii si al integrarii, datoria noastra
este de a duce mai departe acest concept si de a adanci cooperarea si integrarea europeana.

Astfel, Jean Monnet poate fi considerat un om al inceputurilor, iar daca nu este părintele
Europei, este cel puţin un primus inter pares dintre părinţii Europei contemporane.

9
 CAP. VI: BIBLIOGRAFIE

I. Lucrări cu caracter general:

1. Defarges, Philippe, Moreau, Organizaţiile internaţionale contemporane, Ed. Institutul
European, Iaşi, 1998.

2. Pascal Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Ed. Institutul European,
Iaşi.1998.

3. Scăunaş, Stelian, Uniunea Europeană: Construcţie, Instituţii, Drept, Ed. All Beck,
Bucureşti,2005

II. Monografii și teze de doctorat:

-

III. Articole și studii:

-

IV. Legislație și jurisprudență:

V. Site-uri web:
1. https://europa.eu/european-union/sites/europaeu/files/docs/body/jean_monnet_ro.pdf
2. https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/jean-monnet/

10