Sunteți pe pagina 1din 18

APARITIA SI EVOLUTIA CONCEPTULUI DE INTEGRARE EUROPEANA

Stiinte politice

APARIIA sI EVOLUIA CONCEPTULUI DE INTEGRARE EUROPEAN A.) PRIMELE IDEI PRIVIND CREAREA UNEI EUROPE UNITE Conceptia privind realizarea unei europe unite este veche, ea fiind exprimata de-a lungul timpului prin diverse idei. Astfel, nca din secolul al XIX-lea, marele scriitor francez Victor Hugo, la Congresul amicilor pacii (1849) a lansat idea crearii "Statelor Unite ale Europei". n cadrul acestui congres, Victor Hugo a vorbit despre "ziua n care toate natiunile continentului se vor uni ntr-o societate suprema si vor forma o fratie a europei, fara a pierde caracteristicile remarcabile ale identitatii lor"1[1]. Cu toate acestea, Europa a ramas, nsa, mult timp profund divizata, fiind afectata n mod deosebit de cele doua

ALTE DOCUMENTE PARADIGMELE VIOLENTEI Caracteristici ale sistemului economiei naturale AU FOST ISRAELIENII ARESTATI IN NEW YORK LA 11 SEPT 2001 Colonia de munca fortata Capul Midia: punct terminus al Canalului suferintei Averile parlamentarilor ATRIBUTIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN Curtea Europeana de justitie si Tribunalul de prima instanta - institutii fundamentale ale procesului judiciar european PERIOADE DE TRANZITIE SI DEROGARI OBTINUTE DE ROMANIA Forma de guvernamant DOCUMENTUL CU NEVOILE MISIUNII FREGATA MULTIFUNCTIONALA

razboaie mondiale, care au avut loc n prima jumatate a secolului al XX-lea. Dupa primul razboi mondial, ideile, dar si preocuparile pentru realizarea unei europe unite au fost frecvent evocate. Astfel, Adunarea Natiunilor Unite a adoptat

1[1] P.Tanasie, "Econologie internationala", Bucuresti, Ed. Bucura Mond, 1997, p.85

la 17 septembrie 1930 o rezolutie care viza crearea "Comisiei de studiu pentru Uniunea europeana". Acea initiativa a apartinut lui Aristide Briand, ministru de externe al Frantei, care a fost desemnat presedinte al Comisiei. Scopul urmarit l reprezenta crearea unei entitati europene cu caracter economic si politic. Ideea creari 141b16b i Uniunii Europene a ntmpinat nsa numeroase greutati, datorate crizei internationale si evolutiei evenimentelor pe continent, sfrsind n cele din urma prin a se renunta la ea. Ca urmare a celui de-al doilea razboi mondial, o mare parte a economiei tarilor europene a fost distrusa. n ciuda acestei situatii, ideile privind unitatea europeana au fost din nou des exprimate. Astfel, n 1946, primul-ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, ntr-un discurs tinut la Zurich, a vorbit despre necesitatea crearii "Statelor Unite ale europei", reiternd ideea lui Victor Hugo. n 1947 a fost lansat "Planul Marshall", n scopul reconstructiei europene. Conform acestui plan, Statele Unite ale Americii ofereau ajutorul lor pentru reconstructie tuturor tarilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat doar de tarile care urmau sa constituie Europa Occidentala. La sfrsitul anilor '40 a nceput sa se contureze o noua diviziune a europei, dupa criteriul politico-ideologic si sistemul economico-social, respectiv Europa Occidentala si Europa de Est. Contradictiile dintre ele s-au adncit prin crearea celor doua blocuri militare - NATO (1949) si Tratatul de la Varsovia (1955). A urmat o perioada care a intrat n istorie sub denumirea de "razboi rece", ncheiata abia la nceputul anilor '90. Cele doua parti ale europei divizate - Vestul si Estul - au urmat si n domeniul economic cursuri diferite. nvatamintele celor doua razboaie mondiale i-au determinat pe europeni sa se gndeasca la unitatea lor pe cale pasnica. Decise sa nu mai repete greselile trecutului, tarile europei Occidentale au ales calea integrarii lor economice si politice. n vederea administrarii ajutorului primit din partea S.U.A. prin "Planul Marshall", aceste tari au creat n anul 1948 Organizatia de Cooperare Economica europeana, care va deveni mai trziu Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (O.C.D.E.), organizatie care exista si n prezent, avnd nsa alte obiective dect cele ale organizatiei nlocuite. n anul 1949 a fost nfiintat Consiliul europei. De asemenea, ca model pentru nceputurile cooperarii economice a servit si Uniunea vamala a

Beneluxului, care a intrat n vigoare n anul 1948 si care era formata din Belgia, Olanda si Luxemburg. Primele demersuri n vederea realizarii unei noi unitati europene au apartinut lui Jean Monnet, pe atunci sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta. El a fost cel care a propus ca productia de carbune si otel a Frantei si

Germaniei sa fie administrata de un organism comun2[2]. Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei din acea vreme, a mers si mai departe, propunnd un plan (care i-a purtat ulterior numele) pentru crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (C.E.S.C.). Italia si tarile Beneluxului au agreat si sprijinit acest plan ; drept consecinta, Belgia, Franta, Republica Federala Germania, Italia, Luxemburg si Olanda au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris, iar Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului a luat fiinta la 10 august 1952, primul presedinte al naltei Autoritati a Carbunelui si Otelului fiind desemnat Jean Monnet. n 1956, cele sase tari membre ale Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului au facut un pas important n directia unei uniuni economice generale si a unei uniuni n domeniul utilizarii pasnice a energiei nucleare, caznd de acord asupra unui raport n acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian, un puternic adept al Uniunii Europene. Aceasta ntelegere a dus la semnarea "Tratatului de la Roma", n data de 25 martie 1957, de catre cele sase tari, care a pus bazele Comunitatii Economice Europene (C.E.E.) si ale Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). B.) TRATATUL DE LA ROMA (25 martie 1957) Prin Tratat "cei sase" instituie o Comunitate europeana, al carei scopuri au fost : a.) dezvoltarea armonioasa si echilibrata a activitatilor economice n ntreaga Comunitate; b.) o crestere durabila si neinflationista care sa respecte mediul nconjurator; c.) un grad nalt de convergenta a performantelor economice; d.) un nivel nalt al ocuparii fortei de munca si al protectiei sociale; 2[2] P.Tanasie, op.cit., p.85

e.) cresterea nivelului de trai si a calitatii vietii; f.) coeziunea economica si sociala, solidaritatea ntre statele membre3[3]. Pentru atingerea acestor scopuri, cele sase state semnatare au convenit ca era necesara luarea unor numeroase masuri cu caracter economic, social si politic. n plan monetar, au fost prevazute o serie de activitati ce cuprindeau fixarea irevocabila a ratelor de schimb (fapt care va conduce la introducerea unei monede unice, ECU, al carei loc a fost luat ncepnd cu 1 ianuarie 1999 de EURO). A fost definita si promovata, de asemenea, o politica monetara si o politica de schimb unice, al caror obiectiv principal este mentinerea stabilitatii preturilor si, fara a aduce atingere acestui obiectiv, a fost promovata ideea sustinerii politicilor economice generale n Comunitate, n conformitate cu principiul unei economii de piata deschise, n care concurenta este libera4[4]. S-au creat astfel premisele introducerii, n etape diferite, a unui unic sistem monetar european, care sa cuprinda, n viitor, toate statele europene. n baza acestui tratat au fost nfiintate : Banca europeana de Investitii, Banca Central europeana, Sistemul European al Bancilor Centrale,

care au avut un rol important n realizarea scopurilor mai sus aratate. La nivel institutional, au fost nfiintate, pentru realizarea misiunilor ncredintate Comunitatii Europene, urmatoarele organisme : un Parlament european, un Consiliu,

3[3] "Documente de baza ale Comunitatii EUROpene si Uniunii EUROpene", Ed. Polirom, Iasi, 1997 4[4] "Tratatul de la Roma", 1957, art.3 A, alin.2

o Comisie, o Curte de Justitie, o Curte de Conturi5[5].

Consiliul si Comisia erau asistate de un Comitet Economic si Social si de un Comitet al Regiunilor, care exercita functii consultative. Atributiile tuturor acestor institutii au fost, de asemenea, statuate n cuprinsul Tratatului de la Roma. Un alt principiu important n vederea realizarii integrarii europene a fost introducerea statutului de "cetatean al Uniunii", pentru orice persoana care avea cetatenia unui stat membru (drepturile si obligatiile "cetatenilor Uniunii" fiind, de asemenea, prevazute n cuprinsul tratatului). A fost prevazuta, de asemenea, adoptarea unei politici economice bazate pe strnsa coordonare a politicilor statelor membre, pe piata interna si pe definirea obiectivelor comune, si dirijate conform principiului unei economii de piata deschise, n care concurenta este libera6[6]. Apare astfel conturat conceptul de piata comuna interna, bazata pe existenta a patru libertatii : libertatea de circulatie a bunurilor, libertatea de circulatie a persoanelor, libertatea de circulatie a serviciilor, libertatea de circulatie a capitalurilor.

Acest concept a constituit o baza pentru realizarea pietei unice a Uniunii Europene (introducerea totala a acestora a avut loc la 1 ianuarie 1993). Piata comuna urma sa se instituie progresiv, n cursul unei perioade de tranzitie de 12 ani. Aceasta a fost mpartita n trei etape a cte patru ani fiecare, iar

5[5] "Documente de baza ale Comunitatii si Uniunii Europene", Ed. Polirom, Iasi, 1997 6[6] "Tratatul de la Roma", 1957, art.3 A, alin.1

prelungirea ei nu se putea realiza pentru o perioada mai mare de 15 ani de la data intrarii n vigoare a tratatului. Un pas important n realizarea liberei circulatii a bunurilor la constituit uniunea vamala (care presupunea eliminarea progresiva, n cursul perioadei de tranzitie, a drepturilor de import ntre statele membre, precum si instituirea unui tarif vamal comun) si eliminarea restrictiilor cantitative ntre statele membre. Un loc important n cuprinsul tratatului l-au ocupat, de asemenea, dispozitiile privind: agricultura, transportul, concurenta, fiscalitatea si apropierea legislatiilor, politica comerciala comuna, politica economica si monetara.

n 1967, cele trei comunitati europene (care aveau institutii proprii Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului, pe de o parte si Comunitatea Economica europeana si Comunitatea europeana a Energiei Atomice, pe de alta parte) s-au unit, functionnd sub denumirea de Comunitatile Europene sau Comunitatea europeana, cu institutii comune, unice. n mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitatea Economica europeana (C.E.E.) si adesea "Cei 6". C.) EVOLUIA COMUNITII ECONOMICE EUROPENE DUP TRATATUL DE LA ROMA (1957) Treptat, n urmatoarele decenii, Comunitatea Economica europeana s-a extins prin aderarea, n ianuarie 1973, a Danemarcei, Irlandei si Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. S-au constituit astfel "Cei 9". n ianuarie 1981 a aderat Grecia, iar n ianuarie 1986, Spania si Portugalia. Comunitatea Economica europeana devenea "Cei 12". n ianuarie 1995 au aderat nca trei tari - Australia, Finlanda si Suedia constituindu-se "Cei 15". La 1 mai 2004 a avut loc cel mai mare proces de extindere a Uniunii Europene de pna acum, n care au fost implicate 15 state : Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta si Cipru.

Asa cum am aratat deja, bazele juridice ale Comunitatii Economice Europene au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957. Pna la sfrsitul anilor 1960, statele membre ale Comunitatii Economice Europene au desfiintat taxele vamale si restrictiile cantitative. Realizarea uniunii vamale a reprezentat a reprezentat primul pas major spre piata comuna. Dar mult timp dupa realizarea acestui prim pas, crearea pietei unice europene a ramas doar un obiectiv destul de greu de realizat. Standardele nationale diferite, precum si reglementarile interne, mpiedicau nca realizarea unui comert liber. Cu toate acestea, procesul integrarii a progresat, iar prevederile Tratatului de la Roma nu mai raspundeau n mod corespunzator evolutiilor lui. Din acest motiv, sefii de state si de guverne ai celor 12 state membre (de atunci) ale Uniunii Europene au semnat, n februarie 1986, un nou document juridic intitulat Actul Unic European, care a intrat n vigoare la 01 iulie 1987. Actul Unic European a reprezentat prima reforma importanta n cadrul tratatelor Uniunii Europene care viza : Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului (C.E.S.C.), Comunitatea Economica europeana (C.E.E.), Comunitatea europeana a Energiei Atomice (Euratom).

n scopul accelerarii armonizarii legislatiilor nationale, lucru care era extrem de necesar, Actul Unic European a schimbat procedura luarii deciziei cu privire la piata unica. De atunci, cu unele exceptii (de ex., legea fiscala), pentru luarea deciziilor privind piata unica, era suficienta o majoritate relativa n Consiliul Uniunii Europene. Pna atunci functionase sistemul unanimitatii votului tuturor statelor membre. A fost stabilita, de asemenea, o data limita - 01 ianuarie 1993 - pentru introducerea celor patru libertati fundamentale pe tot cuprinsul comunitatii. Introducerea pietei unice s-a dorit a fi controlata n mod democratic. n acest scop, Parlamentul European a dobndit prin intermediul Actului Unic European puteri sporite. ntruct procesul de cooperare reprezenta o noutate ce urma sa fie introdusa n tratate, Parlamentul European urma sa lucreze n ceea ce priveste procesul

legislativ alaturi de Consiliul europei. Parlamentul a obtinut de asemenea dreptul de a fi reprezentat n luarea deciziilor n cazul aderarii sau asocierii cu tari ce nu erau membre la momentul respectiv. Actul Unic European a creat de asemenea bazele formale ale cooperarii politice europene urmarindu-se sprijinirea Uniunii Europene n a adopta o pozitie unita n cadrul politicii internationale. Actul Unic European a marit puterile Uniunii Europene n multe domenii, inclusiv n cadrul politicii structurale, cercetare si dezvoltare tehnologica, politica mediului si cooperare n politice economica si monetara. n 1993, tarile membre ale Comunitatii Economice Europene au considerat ca sunt pregatite conditiile pentru efectuarea pasului hotartor al integrarii. Ele au semnat un nou tratat - Tratatul de la Maastricht (07.02.1992-Olanda) - care a intrat n vigoare la 01 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht a modificat si a extins tratatul pe baza caruia s-a stabilit Comunitatea Economica europeana. Tratatul a prevazut, de asemenea, si schimbarea denumirii din Comunitatea Economica europeana n Uniunea Europeana (U.E.)7[7]. n iunie 1997, Consiliul European s-a ntrunit la Amsterdam si a convenit ntelegeri pentru adaptarea Uniunii Europene la noile conditii determinate de adncirea integrarii si de primirea n perspectiva a unor noi membri. n final, sefii de stat sau guvern au adoptat Tratatul de la Amsterdam, care a devenit astfel cel mai modern act constitutional al Uniunii Europene.

Teorii ale integrarii europene


De-a lungul celei de-a doua jumatati a secolului XX o serie de teoreticieni au incercat sa inteleaga procesul de integrare europeana. Desigur, aceste incercari au dobandit contur tot mai clar pe masura inaintarii in procesul constructiei europene - adica in anii '50 si '60 ai secolului trecut. Si totusi radacinile a cel putin un curent de gandire a constructiei europene (neofunctionalismul) se afla in teoretizari legate de cel de-al Doilea Razboi Mondial si de interesul pentru pacificare mondiala. Intamplator sau nu, teoreticianul care a preluat initiativa in gasirea unei solutii pentru pacea mondiala a fost un roman, emigrat ulterior in occident. El este intemeietorul curentului functionalist. 3.1. Functionalism David Mitrany (1888-1975) - nascut in Romania; emigrat si activat ulterior in UK, SUA - este intemeietorul abordarii functionaliste privind guvernarea globala. El sa facut remarcat odata cu publicarea eseului ,A Working Peace System' in 1943. Mitrany a fost preocupat de aceeasi problema ca si Coudenhove Kalergi sau alti ganditori care doreau pacea si unificarea Europei ca solutie; doar ca Mitranyi a fost preocupat de pacea globala, avand in vedere distrugerile si dramele celui de-al Doilea Razboi Mondial. El a adus argumente in favoarea unui alt mod de a gandi relatiile internationale decat pana atunci. Identifica drept cauza a conflictelor internationale: competitia unitatilor politice. In acelasi timp, considera ca e imposibila eliminarea diviziunilor si a competitiei politice. Pe de alta parte, constata ca nu se intrevede la nivel mondial crearea unui guvern al lumii, care sa solutioneze aceste diviziuni. Mitrany are in vedere si precaritatea Ligii Natiunilor - care nu a fost un guvern mondial, dar si-a propus interventii pentru aplanarea conflictelor la nivel mondial. Oricum, Liga Natiunilor nu a functionat ca guvern mondial. In viziunea lui Mitrany, diviziunile politice pot fi depasite prin inmultirea activitatilor si agentiilor internationale - fiecare dintre acestea ar trebui sa corespunda unor functii/nevoi impartasite, unor interese comune mai multor unitati politice. Intarirea acestor agentii internationale, functionale, constituite pragmatic, tehnocratic, ar duce la situatia in care diviziunile politice ar deveni din ce in ce mai putin importante. De altfel, constituirea de astfel de "agentii" functional 515j94f e a avut loc in perioada postbelica. Consiliul Europei reprezinta un astfel de exemplu de "agentie". Este adevarat ca este un exemplu regional. ONU reprezinta un

exemplu la nivel mondial. Alte agentii specializate, sau procese functionale au jucat un rol asemanator cu cel descris de Mitrany. De pilda GATT.8[1] Mitrany il citeaza pe conservatorul britanic Edmund Burke "guvernarea este o chestiune practica" si da exemplul politicii ,New Deal' initiata de F.D. Roosevelt. "Abordarea functionala ar fi, in fapt, mai solida si mai bine conturata decat o abordare formala" scrie autorul de orgine romana. (Mitrany, in Nelsen si Stubb, 2003, p.108) Mitrany se indoieste de necesitatea si de dezirabilitatea unui guvern federal mondial - avand in vedere perspectiva sa inspirata de doctrina conservatoare, care pune accentul pe aplicabilitate practica si nu pe abordari generalizatoare, formale. Totusi, o autoritate centrala ar putea coordona varietatea agentiilor in opinia lui. Functionalismul lui Mitrany se desparte aici de gandirea altor functionalisti - cum ar fi Jean Monnet, care a mers pe ideea de federalizare, desi doar la nivel european, e adevarat, si nu mondial. Pe de alta parte, gandirea functionalista a lui Mitrany a avut un efect profund asupra activistilor pro-europeni. In termeni teoretici, efectul s-a tradus in neofunctionalism. 3.2. Neofunctionalism Neofunctionalismul este prima teorie care se centreaza pe integrarea europeana. Ea apare in anii '50 ai secolului trecut, ca urmare a aparitiei primei Comunitati (Tratatul de la Paris, semnat in 1951). Printre cei mai proeminenti teoreticieni se numara: Ernst Haas si Leon Lindberg (student al lui Haas la Universitatea California, Berkeley). Ernst Haas a publicat lucrarea The Uniting of Europe (1958) - imediat dupa infiintarea celor trei Comunitati, in 1957. Lucrarea care l-a adus in atentia comunitatii stiintifice pe Leon Lindberg a fost intitulata The Political Dynamics of European Economic Integration (1963). Functionalismul era cea mai populara teorie in anii '60, inceputul anilor '70. Popularitatea sa poate fi cuplata cu un optimism prevalent in aceasta perioada in ce priveste integrarea europeana (poate mai corect ar fi sa adaugam pana in 1966, cand avut loc asa-numita criza a scaunului liber in Consiliu si compromisul de la Luxemburg, despre care vom mai vorbi). 3.2.1. Elemente cheie ale teoriei neofunctionaliste conceptul de spillover (raspandire), grupurile de interese , elitele conduc procesul (populatia "consens permisiv"),

8[1] General Agreement on Trade and Tariffs - infiintat dupa Conferinta Bretton Woods din 1944.

integrarea politica - concept cheie.

(a) Spillover (raspandirea) Acest concept se refera la procesul de raspandire a cooperarii dintr-un domeniu in altul. Cooperarea intr-un domeniu conduce la cooperarea in alt domeniu (sau chiar in mai multe alte domenii), analog lichidului dintr-un vas care se revarsa in afara, umpland alte vase care se afla dedesubtul sau. In definitia lui Lindberg, spillover se refera la situatia in care o actiune data relationata cu un scop specific creeaza o situatie in care acel scop specific poate fi realizat doar daca se realizeaza alte actiuni (Lindberg, in Nelsen si Stubb, 2003, p.159); cooperarea politica care are un scop specific conduce la formarea de noi scopuri ca mijloc de realizare a scopului specific initial. Actiunea initiala genereaza noi scopuri, ca mijloace de realizare a scopurilor initiale. Pentru a nu ramane in campul definitiei abstracte, sa ne referim la un exemplu concret. Pentru ca libertatea de circulatie a fortei de munca (una din cele 4 libertati fundamentale ale Pietei Comune) sa devina o realitate si sa nu fie sufocata de bariere intre tarile membre UE, a fost necesara uniformizarea, armonizarea politicilor de pregatire a fortei de munca - a educatiei. In absenta unor standarde comune sau cel putin reciproc-recunoscute de catre statele membre, libertatea de circulatie a fortei de munca poate ramane o libertate formala. Putem distinge intre "raspandire" sau spillover: 1. functional - de la un sector la altul; exemplul dat mai devreme - de la forta de munca la educatie - ilustreaza acest tip de spillover; 2. politic - raspandirea de la un sector la altul al schimbarilor se produce prin negociere intre factori politici membri ai UE; de pilda un stat are interesul de a preveni scaderea fondurilor de sustinere a Politicii Agricole Comune CAP si alt stat are interesul de a dezvolta politica industriala a UE intr-o anumita directie; aceste doua state se sustin reciproc in negocierile comunitare si prin aceasta pot produce schimbari atat in politica agricola cat si cea industriala; 3. cultural - incercarea institutiilor supranationale de a impune o agenda comunitara / transnationala (de pilda, Comisia Europeana a presat in anii 90 pentru impunerea unei dimensiuni sociale, ca urmare a presiunii sindicatelor amenintate de perspectiva scaderii salariilor ce rezulta din piata unica si concurenta cu terte parti). Un exemplu autentic, istoric, de spillover, il reprezinta afirmarea libertatii de circulatie a capitalurilor si fortei de munca (Roma, 1957), care a avut drept consecinta competitia crescuta a capitalurilor. O serie de industriasi au inceput sa formeze carteluri pentru a-si proteja interesele. Institutiile centrale ale

Comunitatilor Europene au trebuit sa treaca la actiune si sa adopte legi antitrust. Altfel, dezideratul liberei circulatii a capitalurilor ar fi ramas o pura teorie. (b) Rolul elitelor Procesul de integrare este condus de catre elite, de catre lideri ai diverselor grupuri de interese. Oamenii implicati in mod sistematic in procese politice supranationale dezvolta preferinte si loialitati europene. Ei actioneaza ca atare, contribuind la integrarea europeana. Predictia neofunctionalistilor este ca procesul de integrare europeana va conduce la aparitia unor grupuri de elita loiale institutiilor supranationale si informati de norme si valori europene. Este unul din punctele vulnerabile ale acestei teorii, cum vom vedea mai jos. (c) Interesele de grup supranationale Factorii care duc mai departe integrarea, forta motrice a integrarii (the driving force) il reprezinta grupurile de interese, partidele politice. Integrarea este rezultatul actiunii grupurilor de interese si nu al unei ideologii Grupurile de interese vor deveni europene pe masura ce interesele lor vor fi legate tot mai mult de actiunile institutiilor supranationale. De exemplu, in 1958 s-a format organizatia europeana a antreprenorilor si angajatorilor industriali (UNICE). Desigur, de atunci incoace aceasta componenta, a organizarii in grupuri de interese la nivel european, s-a dezvoltat considerabil. (d) Integrarea politica Adeptii neofunctionalismului incearca sa defineasca integrarea politica si sa o explice. Astfel, pentru intemeietorul curentului, Ernst Haas, integrarea politica inseamna "procesul prin care actorii politici din cadre nationale isi schimba loialitatile, asteptarile si activitatile politice spre un nou centru." (Haas, in Nelsen si Stubb, 2003, p.145) Presiunile diferitelor grupuri (de pilda, patronate din industrie, sindicate de ramura etc) vor determina schimbari in domeniul politic, ceea ce va conduce la federalizare, astfel contribuind la accentuarea integrarii.

Intrebarea cheie a neofunctionalismului este daca si in ce fel conduce integrarea economica la integrare politica? Cert este ca institutiile federale sunt infiintate pentru ca exista grupuri de interese care considera ca pot avea beneficii de pe urma guvernarii impartasite 3.2.2. Predictiile teoriei N-F Avand in vedere corpul teoretic pe care il propun neofunctionalistii, din el deriva o serie de predictii cu privire la viitorul integrarii europene. Aceste

predictii au fost supuse criticilor, cum vom vedea. Altele au fost contrazise sau "corectate" de realitate in decadele care au urmat intemeierii functionalismului. Iata in continuare, intr-o prezentare succinta, aceste predictii. Integrarea economica nu este un joc cu suma nula, ci fiecare participant are de castigat. Integrarea economica va conduce la integrare politica. Ei accentueaza pe spillover dinspre economic spre politic (de la integrare economica spre federalizare) si pun accent pe dezvoltarea institutiilor supranationale (Parlamentul, care are legitimitate democratica directa, de pilda). In timp, agenda supranationala va triumfa in fata intereselor manifestate de statele membre. Comisia va actiona ca un antreprenor politic, nu doar ca mediator, in sensul de a presa spre luarea de decizii la nivel supranational. Curtea Europeana de Justitie va extinde logica dreptului comunitar in mai multe domenii si va actiona astfel incat sa intareasca integrarea politica. Parlamentul European (PE) va actiona supranational tot mai mult. Membrii PE vor dezvolta loialitati europene, vor promova si apara interesele europene in fata celor nationale. Consiliul de Ministri va fi tot mai mult influentat de negocierile la nivel supranational, chiar daca prin componenta sa apara / promoveaza interesul national.

3.2.3. Criticile la adresa neo-functionalismului Criticile la adresa neofunctionalismului pe baza empirica au inceput sa fie emise in a doua jumatate a deceniului 7 al secolului trecut. Cel mai mare impact asupra vitezei de integrare politica avandu-l "criza scaunului liber" in Consiliul de Ministri, cauzata de presedintele Charles de Gaulle, nemultumit de faptul ca ceilalti 5 colegi incercau sa schimbe o serie de prevederi bugetare legate de agricultura care dezavantajau Franta. In urma acestei crize s-a impus regula ca pentru chestiuni considerate a fi strategice de catre o tara membra, votul in Consiliu sa fie unanim si nu majoritar. Criza s-a incheiat cu asa-numitul compromis de la Luxemburg, in 1966, si care consfiinteste aceasta regula a votului unanim in Consiliu. Problema este ca acest compromis este un pas inapoi fata de integrarea politica a Comunitatilor. Criticile la adresa functionalismului s-au inmultit ulterior, mai ales ca, dupa 1968 cand a fost salutata realizarea uniunii vamale de catre cei 6, progresele in directia desavarsirii unei piete comune au fost foarte lente. Iata in continuare, enuntate pe scurt, criticile aduse neofunctionalismului.

Integrarea economica nu se raspandeste automat inspre integrare politica. Haas insusi constata un "spillback" (un revers al raspandirii integrarii).). "Ceea ce aparea odata a fi un stil distinctiv "supranational" arata mai mult ca un imens apendice regional birocratic al unei conferinte interguvernamentale in sesiune permanenta" "Teoria neofunctionalista e invechita" (1975). Se poate constata ca, in contrast cu ce sustin functionalistii, in loc ca administratorii europeni sa devina mai loiali Europei, mai degraba statele isi manifesta interesul de a-si trimite cat mai multi functionari nationali loiali la Comisie. Critica de ordin teoretic venita din partea neoinstitutionalistilor (Keohane, Nye 1975, 1976): institutiile precum cele dezvoltate de Comunitatile Europene ar trebui analizate in contextul cresterii interdependentelor internationale la nivel global, mai curand decat ca organizatii politice regionale. Dezvoltarea institutiilor comunitare europene sunt mai curand o expresie a cresterii interdependentelor institutionale internationale, decat un fenomen particular si cu consecinte federaliste, de integrare politica aparte. O alta critica a modelului neo-functionalist (sinonim cu modelul Monnet, sau modelul comunitar) este ca nu implica cetatenii europeni in procesul schimbarii.

3.2.4. Revigorarea N-F Dupa 1970, neofunctionalismul a cam pierdut din aderenti, mai ales datorita faptului ca previziunile sale nu s-au adeverit - in special principala predictie: ca integrarea economica se va raspandi (spillover) inspre politic. Este adevarat ca si timpul de la intemeierea Comunitatilor a fost scurt, la scara istorica. Totusi, se pare ca si asteptarile erau foarte mari in ce priveste integrarea. Neofunctionalismul s-a revigorat la sfarsitul anilor '80 si in anii 1990, dupa ce tarile membre ale Comunitatilor au semnat Actul Unic European (AUE) in 1986 - care le angaja pe drumul desavarsirii pietei comune, a inlaturarii barierelor in calea celor 4 libertati fundamentale ale Pietei Comune: libertatea de miscare a fortei de munca, libertatea de miscare a capitalurilor, libertatea de circulatie a bunurilor si serviciilor Alec Stone Sweet si Wayne Sandholtz sunt teoreticieni reprezentativi pentru revigorarea neofunctionalismului. In viziunea lor, distinctia traditionala dintre supranational si interguvernamental nu mai e suficienta. Supranationalul si interguvernamentalul se manifesta diferit in functie de aria / zona politica unele sunt mai supranationale, altele mai interguvernamentale. Ei pun in evidenta lantul: tranzactii multiplicate - reglementari multiplicate institutionalizare crescuta - guvernanta supranationala ("supranational governance"). (Stone Sweet and Sandholtz, 1998)

S-au multiplicat analizele neofunctionaliste pe arii politice - de pilda in domeniul apararii (Guay, 1996), sau politici sociale (Jensen). Fiecare incearca explicarea unei forme specifice de integrare. Astazi, predominante sunt totusi perspectivele interguvernamentaliste asupra integrarii europene. 3.3. Interguvernamentalism Incepand cu ultima parte a anilor 1960 interguvernamentalismul (IG) se afla in centrul teoretizarilor despre integrarea europeana. IG este paradigma dominanta a explicarii integrarii europene si la inceputul secolului XXI. Este mai degraba o abordare, un tip de abordare a proceselor de integrare europeana, decat o teorie articulata, precum neofunctionalismul. 3.3.1. Elemente cheie

Este o abordare stato-centrica. Considera ca integrarea este un joc cu suma nula. Forta motrice a integrarii europene sunt interesele si actiunile statelor nationale. Cooperarea in Comunitati / UE este esentialmente conservatoare si pragmatica. Nu exista nimic particular in ce priveste UE decat ca este o organizatie internationala cu grad mare de institutionalizare, incepand din anii 1950

In centrul abordarii IG sta suveranitatea statelor. Neil Nugent considera ca suveranitatea presupune "capacitatea legala a decidentilor nationali de a lua decizii fara a fi supuse constrangerilor externe" (Nugent, 2004, p.502). Teoreticienii IG subliniaza capacitatea statelor de a se implica in UE fara a ceda suveranitate. Cooperarea europeana presupune punere laolalta de suveranitate, "suveranitate impartasita" dar nu transfer de suveranitate la nivel supranational (Keohane si Hoffman, 1991). IG accepta ideea de delegare de suveranitate (catre PE, CEJ) dar este o delegare pragmatica, este in interesul statelor sa delege ca sa mearga bine cooperarea. Abordarea interguvernamentalista deriva din teoria realista si neorealista a relatiilor internationale, care spune ca: actorii internationali sunt statele cu interese care se misca intr-un mediu anarhic, in care nu exista o autoritate la nivel mondial care sa asigure ordinea (Morgenthau, 1985); statele sunt actori rationali care-si cunosc interesele.

Teoreticienii neorealisti (Waltz 1979, Keohane 1988) considera ca exista un oarecare potential de ordine pe baza cooperarii internationale, iar UE e una din aceste institutii infiintata ca sa reduca nivelul anarhiei in sistemul de state. IG se refera nu doar la integrarea europeana ci la organizatii internationale care sunt institutii interguvernamentale. In mod obisnuit organizatiile internationale se bazeaza pe tratate semnate de statele membre. Calitatea de membru e obtinuta voluntar, iar organizatiile nu au puteri de impozitare. Ele se bazeaza pe contributii ale statelor si, in general, nu au puteri independente. Abordarea IG asupra integrarii europene vine din aceasta perspectiva asupra organizatiilor internationale. Desigur, si aici sunt comentarii de facut, in lumina directiei de evolutie a realitatii comunitare - daca ne gandim doar la faptul ca exista un buget comunitar si ca bazele formarii unui buget unic e mai curand in evolutie pozitiva. 3.3.2. Stanley Hoffmann Se poate considera ca Stanley Hoffmann este fondatorul abordarii interguvernamentaliste. Iata in continuare tezele pe care le-a propus Hoffman si care definesc abordarea IG. Nu e nimic inevitabil in ce priveste integrarea europeana. Nu exista nici o dovada ca exista vointa politica pentru crearea unui stat federal european. Este adevarat ca statele europene dupa 1945 au tratat diferit problemele regionale fata de situatia anterioara razboiului. Statul natiune este "incapatanat, nu invechit"9[2] ("obstinate not obsolete") (Hoffmann 1966). El este suveran pe teritoriul sau si are legitimitate politica, fiind condus democratic (mecanismul democratic). Trebuie sa facem distinctia intre high politics ("politica inalta" - nivelul suveranitatii si al identitatii nationale) si low politics ("politica de jos" nivelul economicului si al cooperarii tehnocratice). Spillover se poate intampla in low politics dar nu se poate presupune ca statele vor accepta sa atinga high politics Statele nu sunt "cutii negre" ci reprezinta comunitati de identitate si apartenenta - experientele politice, fortele si guvernantii locali joaca un rol important. Acest aspect poate reprezenta o bariera in calea formarii unor loialitati europene.

3.3.3. Criticii lui Hoffmann

9[2] Incapatanat in sensul ca se incapataneaza sa dispara, sa nu mai fie actor politic important in arena internationala.

Criticii lui Hoffmann sunt numerosi. Vom prezenta pe scurt, in continuare doua obiectii percutante aduse tezelor sale. Distinctia neta high - low politics este inadecvata, exagerata; conturarea unei Cooperari Politice Europene (European Political Cooperation) in anii 1970, urmata de PESC in anii 1990 si de o unificare a functiei Inaltului Reprezentant al PESC si a functiei de Comisar pe Politica Externa prin Tratatul de la Lisabona (2007) falsifica predictia IG. Hoffmann subestimeaza constrangerile asupra statelor care deriva din interdependenta crescuta dintre state. Aceasta duce la ignorarea situatiei in care statele trebuie sa renunte la mai multa suveranitate decat ar alege, sau decat le-ar dicta perceperea propriului interes national.

3.3.4. Dincolo de interguvernamentalism si de neofunctionalism Dincolo de aceste repere teoretice, sa spunem extreme, exista un corp teoretic foarte divers, care adauga substanta si subtilitate intelegerii procesului de integrare europeana. Abordarea confederalista (CF) este strans legata de IG in sensul ca afirma ca suveranitatea e intacta in ciuda institutionalizarii crescute. CF atrage atentia asupra gradului mare de institutionalizare a procesului de integrare europeana, recunoscandu-i caracterul distinct. Orizontul integrarii este larg, extins dar nivelul integrarii este redus (Taylor, 1975) Pentru Simon Bulmer e imposibil sa intelegem UE fara sa intelegem si sa luam in considerare politicile interne (domestic politics). Wessels (1997) subliniaza ca legitimitatea guvernelor e legata de welfare state; intrucat integrarea asigura acest welfare prin diferite mijloace, statele sunt prizoniere in UE (asa-numita "locked-in theory"). Institutionalismul spune ca institutiile reflecta politica si cultura celor care sunt implicati; pune accentul pe regulile formale ale institutiilor. Neoinstitutionalismul porneste de la asumptia ca institutiile conteaza ca formatoare si factori de influentare a comportamentelor (mai curand decat ca simple expresii ale culturii politice). O alta varietate de teorie privind integrarea europeana este interguvernamentalismul liberal, afirmat de Andrew Moravcsik (text de seminar disponibil).