Construcţia europeană de la ideea de „ Europa” la Extindere

„Ca să înţelegi Europa trebuie să fii un geniu sau să fii francez.”

Madeleine Albright,
Secretar de Stat al Statelor Unite, 1998

Studiul sistemului politic global indică o lume împărţită şi delimitată de frontierele dintre
state iar aceste zone de delimitare se află sub autoritatea diferitelor guverne precum şi sisteme
legislative distincte. Termenul „stat” continuă să persiste în analize deoarece acesta a
reprezentat actorul principal al sistemului global pentru mai mult de 200 de ani, şi pentru că
studiul relaţiilor internaţionale a reprezentat pentru o lungă perioadă studiul alianţelor, al
caracteristicilor schimbătoare ale cooperării şi conflictelor, precum şi al fluctuaţiilor balanţei
puterilor între şi în cadrul statelor. Statul nu este însă singura instituţie administrativă, şi nici
neapărat cea mai bună. De fapt, tot mai mulţi sunt cei care susţin că sistemul de stat se află în
declin, credibilitatea sa fiind subminată datorită asocierii sale, în prima jumătate a secolului
XX, cu ideile naţionaliste care au condus la izbucnirea celor două războaie mondiale, precum
şi datorită incapacităţii sale, încă din 1945, de a satisface cerinţele unei societăţi moderne
mondiale. Aceasta situaţie caracterizează foarte bine continentul european.
Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la afirmarea lor
economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de
rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce
le-au dominat existenţa. Însă sfârşitul celui de-al doilea război mondial anunţa o schimbare
profundă în mentalităţile şi orientările politice ale statelor vest-europene. Cei care au dorit
pacea după cel de-al doilea război mondial au pus accent pe cooperare în locul competiţiei.
Pentru prima dată, ca urmare a efectelor produse de cele două conflagraţii mondiale, statele
par a fi dispuse să înceapă să colaboreze, conştientizând că „izolarea a devenit nu numai o
cauză a slăbiciunii dar şi a decăderii”1; acum începe să devină realitate ideea de Europa, care
însă „ nu se va construi într-o zi şi fără dificultăţi”, dar „această idee, Europa, va dezvălui

1
Schuman, Robert, Pentru Europa, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, p.24.

1
 tuturor bazele comune ale civilizaţiei noastre şi va crea încetul cu încetul o legătură
asemănătoare aceleia care a făurit altădată patriile. Ea va fi forţa de care se vor sfărâma toate
obstacolele.”2 Este adevărat că nu putem nega divizarea politică, economică şi religioasă a
continentului european, divizare care constituie o permanenţă. Specialiştii nu resping această
realitate ci o utilizează mai curând drept punct de plecare pentru a răspunde la următoarea
întrebare: dacă Europa a fost mereu un teritoriu divizat, cum a reuşit să ajungă la această
construcţie amplă pe care noi astăzi o cunoaştem drept Uniunea Europeană? Încercând să-şi
explice o astfel de mutaţie de proporţii în evoluţia Europei, Louis Carton este de părere că,
deşi divizată, Europa prezintă o constantă – comuninatea civilizaţiei, înţeleasă astfel: „ Dar,
dacă Europa este divizată în acţiune, rămâne o comunitate a civilizaţiei. O comunitate care nu
înseamnă unitate sau monolitism. Dimpotrivă, diversitatea şi varietatea caracterizează
civilizaţia comună a Europei. Ea este fondată pe o anumită concepţie a individului. Dar,
fiecare individ este complex şi poartă în el două capacităţi care uneori se completează, alteori
se contrazic: inteligenţa, partea raţională a spiritului, aptă să analizeze, să înţeleagă, să
construiască, şi imaginaţia, intuiţia, partea iraţională care urmează impulsuri, adesea
misterioase. Complexitatea civilizaţiei Europei este imaginea spiritului uman.”3 Comunitatea
civilizaţiei nu semnifică aşadar uniformitate. Ceea ce o caracterizează nu este asemănarea
indivizilor, ci specificul uman: capacitatea de a înţelege şi de asimila aceleaşi idei.
Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi cultural,
şi dacă instituţiile sunt „obiectivarea culturii”4, rezultă că Europa unită se datorează
apartenenţei popoarelor la cultura europeană, împărtăşirii aceluiaşi sistem de valori şi
credinţe.
Pe acest fond, manifestarea în fapt a primului pas de cooperare europeană în anii ’50 dat
de acceptarea pericolului ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a unui pericol de
hegemonie din partea SUA şi a unui pericol de conflict armat ca urmare a Războiului Rece, a
făcut posibilă unificarea europeană. Fundamentată pe comunitatea economică, construcţia
europeană presupune un efort constant de a menţine unitatea diversităţilor.

2
Ibidem, p.18.
3
Carton, Louis, L’Union Européenne, Dalloz, Paris, 1994, apud Pascariu, Gabriela Carmen, Uniunea Europeană:
politici şi pieţe agricole, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.
4
Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, Colecţia Studii europene, Cluj, 1995, p.25.

2
 I.1. De la idee la Tratatele constitutive
Ideea unei Europe Unite nu este de sorginte contemporană, ea are rădăcini adânci la
nivelul istoriei continentului european. Esenţial este faptul că toate proiectele şi ideile de
unificare a continentului european aduse de-a lungul timpului au avut drept scop găsirea unui
scenariu pentru evitarea conflictelor dintre statele europene şi asigurarea bunăstării sociale a
cetăţenilor lor.
Dintre proiectele concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea unei
Europe Unite, pot fi amintite următoarele:
 proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713)
 principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814)
 proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene –
Victor Hugo (1842)
 argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon
(1863)
 concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene
(1831)
 argumentarea rolului pe care Statele Unite ale Europei l-ar putea avea în rezolvarea
diferendelor între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii – Bakunin
(1902). – un autor care face această trecere în revistă (trimitere la subsol)
În perioada interbelică, ideea uniunii europene a cunoscut o noua etapă printr-o serie de
evenimente care au intrat prin natura lor în istoria proceselor de integrare vest-europeană.
Unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali ai acestei perioade care şi-au adus contribuţia la
proiectul construcţiei europene a fost Richard Coudenhove-Kalergi. La iniţiativa acestuia s-a
constituit la Viena „mişcarea Pan-Europeană”. În manifestul „ Paneuropa”, publicat în 1922,
Kalergi arăta că „ Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbuşire.”5 În
1926, el reuneşte la Viena Congresul Constitutiv al Uniunii Paneuropene, la care au luat parte
2000 de persoane. Aşadar, după Primul Război Mondial, apare pentru prima oară o mişcare
politică paneuropeană care viza scoaterea din criză a Europei prin unificarea acesteia:
„Declinul Europei este o urmare a declinului ei moral: Europa depinde de europeni! Drumul
spre o înnoire a eticii europene duce la Pan-Europa. (...) Mişcarea paneuropeană vrea să

5
Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană.Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998, pp.5-6.

3
 împlinească testamentul politic al lui Komensky, Napoleon şi Mazzini şi să pună în locul
Europei destrămate o Eurpă liberă şi federativă. Această pace europeană durabilă trebuie să
creeze cadrul pentru o nouă înflorire a culturii europene.”6
Un alt eveniment major al perioadei interbelice şi, totodată, un pas important în direcţia
unificării continentului european, este reprezentat de propunerea făcută de Aristide Briand,
ministru de externe al Franţei, în 1929 Adunării Societăţii Naţiunilor privind elaborarea unui
proiect de creare a Statelor Unite ale Europei: scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi
prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele europene.
Primul Război şi perioada interbelică au reprezentat pentru Europa momente ce au adus
schimbări importante în mentalitatea şi proiectele politice ale statelor în direcţia găsirii unor
soluţii de pacificare a continentului european, însă toate aceste progrese s-au spulberat odată
cu ascensiunea Extremei Drepte în Europa, cu precădere a nazismului, eşecul Ligii
Naţiunilor, scindarea tot mai profundă a continentului. Adolf Hitler a vorbit despre o casă
europeană, dar numai în termenii dominării germane asupra continentului european în faţa
ameninţării venite din partea comuniştilor şi a elementelor inferioare din interiorul şi din afara
Europei. Numeroase tensiuni naţionaliste care s-au acumulat în Europa secolului XIX şi care
nu au fost rezolvate prin Marele Război au izbucnit din nou acum.7
Odată cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat ceea ce Andrei Marga
numea preistoria încercărilor de realizare a unităţii europene şi a marcat totodată începutul
istoriei unificării europene, istorie care este încă în plină desfăşurare. Se face trecerea de la
proiectele teoretice de realizare a unitaţii continentului european către acţiuni concrete ale
guvernelor din statele europene. O serie de factori a precipitat aceste schimbări. Este vorba
despre contexul mondial nou apărut dupa cea de-a Doua Conflagraţie Mondială, un context
dominat de cei doi mari poli de putere, Uniunea Sovietică şi SUA care începuseră să işi
dispute influenţa în lume, la acestea adăugându-se situaţia critică în care se găsea Europa
după razboi şi eforturile acesteia de a o depăşi: „Uniunea Europeană a luat naştere pe ruinele
celui de al doilea razboi mondial (...) Pacifiştii au sperat ca primul război mondial din 1914-
1918 să demonstreze europenilor inutilitatea şi brutalitatea conflictului armat, dar a fost

6
Coudenhove-Kalergi, Richard, Krise der Weltanshauung, apud Reinhard Frommelt, Paneuropa oder Mitteleuropa,
Deutsche Veralgs-Anstalt, Stuttgart, 1977, p.13, apud Marga, Andrei, op. cit., p.149.
7
McCormick, John, Să înţelegem Uniunea Europeană: o introducere concisă, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006, p.49.

4
 nevoie de încă o conflagraţie pentru a-i convinge, în cele din urmă, că era necesar să ia serios
în considerare relaţia dintre ei, dacă voiau să obţină o pace trainică.”8
Contribuţia americană la refacerea Europei reprezintă un aspect ce nu poate fi neglijat în
încercarea de a descrie felul în care continentul european a evoluat spre pacificare şi
integrare. Situaţia în care se afla Europa nu avantaja SUA, în special în condiţiile în care
Războiul Rece se declanşase iar acesta implica efortul americanilor de a menţine cât mai
restrânsă influenţa comunismului în Europa, de a evita extinderea acestuia spre vest. În acest
sens, soluţia găsită de preşedintele american H. Truman a fost aceea a unui ajutor economic
prompt, soluţie ce a rămas în istorie sub denumirea de „doctrina Truman”: „Principala
trăsătură a acesteia o reprezintă desprinderea de un anume globalism, în favoarea priorităţii
acordate Europei Occidentale şi a redresării sale, ca o condiţie a securităţii americane.” 9
Sprijinul american a fost grăbit de decizia Marii Britanii de a suspenda sprijinul militar
acordat Greciei şi Turciei, ajutor la care se angajase după război pentru a întări linia de
rezistenţă în faţa presiunilor sovietice.10 La propunerea lui Truman de a sprijini militar şi
financiar Grecia şi Turcia în eforturile acestora de a face faţa presiunilor venite din partea
forţelor armate ale Uniunii Sovietice, secretarul de stat al SUA, George Marshall, a răspuns
cu iniţierea unui plan de ajutor al Europei. Jean Monnet aprecia planul ca fiind momentul
apariţiei unui nou tip de relaţii internaţionale: „ a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”.11
SUA erau interesate în ajutorarea Europei nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii
comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o soluţie la recesiunea economică prin care treceau.
Nu toate statele europene au acceptat ajutorul venit din partea americanilor, din raţiuni
diverse. Pe de o parte erau statele aflate sub influenţă sovietică cărora nu li s-a permis
acceptarea sprijinului financiar, pe de altă parte era însăşi Uniunea Sovietică care a respins
oferta americană în iulie 1947. De aceea, principala beneficiară a Planului a fost Europa
Occidentală. În vederea gestionării fondurilor primite prin Planul Marshall a fost creată în
aprilie 1948 Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE). Atât acest
organism cât şi Planul Marshall nu au reuşit să aducă schimbări majore în relaţiile dintre
statele Europei în direcţia uniformizării economiilor naţionale şi promovării liberului-schimb.

8
Ibidem., p.77.
9
Courty, Guillaume, Devin, Guillaume, Construcţia europeană, Ed. C.N.I. Coresi, Bucureşti, 2001, p.16.
10
Ignat, Ion, Uniunea Economică şi Monetară Europeană, Ed. Synposion, Iasi, 1994, p.13.
11
Monnet, Jean, Memoires, Fayard, Paris, 1988, p.383.

5
 Important este faptul că intervenţia americană prin Planul Marshall a influenţat indirect
relaţia dintre Franţa şi Germania, relaţie ce va juca un rol esenţial pentru viitoarea construcţie
europeană (ajutorul Marshall a venit odată cu proiectul „Primul plan de modernizare şi
echipare” al cărui iniţiator era Jean Monnet). Ajutorul american a reuşit să schimbe atitudinea
Franţei faţă de posibilitaţile sale de dezvoltare, îndreptându-i atenţia către resursele externe
ale industriei cărbunelui şi oţelului din regiunea Ruhr, care se dovedeau vitale. Are loc astfel
renunţarea de către Franţa la „ limbajul radical care se referea la controlul industriilor din
regiunea Ruhr, în favoarea căutării unui compromis pentru o soluţie internaţională menită să
supervizeze producţia şi distribuţia cărbunelui şi a oţelului”.12
Într-o scrisoare către R. Schuman, Jean Monnet sublinia pericolul reprezentat de creşterea
influenţei SUA în Europa şi de dependenţa economiilor statelor europene faţă de economia
americană: „ Nu este posibil, după părerea mea, ca Europa să rămână dependentă mult timp şi
aproape exclusiv, privind producţia sa, de creditele americane, şi privind securitatea sa, de
forţa americană, fără consecinţe aici şi în Europa”. Soluţia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi
decât o federaţie a Vestului.13
Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le aveau cu
privire la Germania, aceasta începea să reprezinte din nou un pericol pentru Europa şi, mai
ales, pentru Franţa. În această conjunctură, singura soluţie era considerată o acţiune imediată
asupra unui punct esenţial. Acest punct a fost găsit în producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi
Germaniei.
Reconcilierea celor două state rivale era mijlocul prin care se spera menţinerea păcii pe
continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea existentă în
acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca în acest punct să intervină soluţia. La 9 mai
1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Jean Monnet, propune Germaniei „ plasarea întregii
producţii franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie
deschisă participării celorlalte ţări din Europa”.14 (Declaraţia lui Robert Schuman pentru o
Înaltă Autoritate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului). Cancelarul german, Konard
Adenauer, a primit această propunere fără ezitare. Germania, umilită după război, ocupată de
patru puteri aliate şi confruntându-se cu o serie de probleme interne, a acceptat această alianţă
12
Gillingham, John, Coal, Steeel and the Rebirth of Europe 1945-1955: The German and French from Rhur Conflict
to EconomicCommunity, 1991, apud Courty, Guillaume, Devin, Guillaume, op. cit., p.17.
13
Monnet, Jean, op. cit. , p.393.
14
Zorgbibe, Charles, op. cit., p.42.

6
 occidentală în vederea restabilirii respectabilităţii sale în Europa şi redresării sale economice.
Nimeni nu şi-ar fi imaginat la început că o putere aliată ca Marea Britanie ar fi putut fi ţinută
departe de vreun proces de cooperare europeană. În schimb, Germania învinsă nu se impunea
în mod natural ca partener. Şi totuşi cu ea, şi nu cu Marea Britanie, a debutat istoria
construcţiei europene.15
Şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au acceptat planul şi au
semnat la Paris la 18 aprilie 1951 Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), pe o perioadă de 50 de ani. Prin instituţiile şi mecanismele
de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concretă pe drumul unificării Europei
pe baze federale. Era prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri supranaţionale, puteri
exercitate prin intermediul Înaltei Autorităţi. Supranaţionalitatea era valabilă numai asupra
unor sectoare limitate, în prim plan, gestionarea pieţei comune a cărbunelui şi oţelului.
Important de precizat este faptul că, deşi statele europene au acceptat să facă acest pas de
cedare a unei părţi din suveranitatea naţională în vederea obţinerii păcii europene şi bunăstării
cetăţenilor lor, totuşi, din teama apariţiei unui control franco-german asupra acestei
comunităţi europene, statele Benelux au decis să creeze un forum prin intermediul căruia
statele să-şi poată exercita controlul, respectiv Consiliul de Miniştri. La acestea s-au adăugat :
Adunarea Comună – formată din reprezentanţi ai „popoarelor statelor” (Art. 20 din Tratatul
de la Paris), rolul său fiind de a oferi input democratic proceselor decizionale din cadrul
C.E.C.O. (în fapt, acest lucru s-a întâmplat mult mai târziu, începând cu anul 1979 când
membrii Parlamentului încep să fie aleşi prin vot liber şi direct de către cetăţenii Comunităţii,
şi nu mai sunt desemnaţi de parlamentele naţionale) şi Curtea de Justiţie, creată pentru a
soluţiona conflictele dintre statele membre, dintre instituţiile Comunităţii precum şi, dintre
statele membre şi instituţiile Comunităţii.
Succesele înregistrate de C.E.C.O. pe diverse paliere - în plan economic, prin dezvoltarea
producţiei de cărbune, mai ales în Franţa şi Luxemburg; în plan juridic, prin garantarea unei
concurenţe cu tarife rezonabile; în plan tehnic, prin modernizarea industriei siderurgice şi în
plan social - au impulsionat statele europene să ia în calcul o posibilă aprofundare a integrării.
Miniştrii de externe ai celor 6 state membre ale Comunităţii s-au întâlnit la Messina
pentru a analiza propunerile de adâncire a integrării, dincolo de dimensiunile cărbunelui şi

15
Courty, Guillaume, Devin, Guillaume, op. cit., p.29.

7
 oţelului. Aici au fost avansate patru direcţii de acţiune în vederea consolidării integrării:
dezvoltarea instituţiilor comune, unificarea graduală a economiilor, crearea unei pieţe comune
şi armonizarea politicilor sociale. Aceste obiective au fost cuprinse în Rezoluţia de la
Messina, ulterior evaluată de un comitet de reprezentanţi guvernamentali condus de primul
ministru belgian Paul Henri Spaak. Rezultatul a fost semnarea la 25 martie 1957 de către cele
6 ţări fondatoare C.E.C.O. a două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice
Europene (C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom).
Obiectivele cuprinse în Articolul 2 al Tratatului instituind C.E.E. reflectă clar dorinţa
statelor europene de a creşte gradul de cooperare dintre ele: ,,Comunitatea are ca misiune,
prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale
statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a
nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte.”16 Traducând aceste
obiective se pot distinge clar două direcţii de acţiune urmărite de statele europene: pe de o
parte, se urmărea realizarea pieţei comune, iar pe de altă parte, era vizată depăşirea pieţei
comune.
Piaţa comună (unică), al cărei termen-limită de realizare va fi stabilit prin Actul Unic
European (februarie 1986) – „Comunitatea adoptă măsurile destinate instituirii
treptate a pieţei interne în cursul unei perioade care se încheie la 31
decembrie 1992”17 – urma să devină funcţională prin luarea unor măsuri
punctuale. Dintre acestea cele mai importante sunt măsurile de eliminare
a restricţiilor tarifare şi cantitative din calea liberului schimb (această
măsură a transformat Comunitatea într-o zonă de liber schimb),
introducerea unui tarif vamal comun, cu scopul trecerii de la zonă de liber
schimb la uniune vamală (structură fundamentală pentru dezvoltarea unei
politici comerciale comune) şi garantarea liberei circulaţii nu doar a
bunurilor, ci şi a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor (piaţa comună).
Astfel, prin piaţa comună statele europene înţelegeau o uniune vamală

16
Tratatul de Instituire a Comunităţii Economice Europene (Tratatul de la Roma), art.2, www.ier.ro
17
Actul Unic European, Secţiunea II – Dispoziţii privind fundamentele şi politica Comunităţii, Subsecţiunea I –
Piaţa internă, art.13, www.ier.ro

8
 care elimină toate restricţiile privind libera circulaţie a factorilor de
producţie.
Cealaltă direcţie urmărită de statele europene, depăşirea stadiului pieţei comune şi
ajungerea la o uniune economică şi monetară, nu a fost clar specificată în Tratatul de
Instituire a C.E.E, deoarece măsurile pentru aceasta erau destul de vagi şi realizabile pe
termen lung.18
Cel de-al doilea tratat încheiat la Roma, respectiv Tratatul Instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (Euratom), prin obiectivele pe care le stabilea, era focalizat pe
direcţia dezvoltării nucleare în scopuri paşnice.
În 1965, a fost semnat la Bruxelles Tratatul de Fuziune a celor trei comunităţi (C.E.C.O.,
Euratom, C.E.E.), realizându-se astfel unificarea deplină a instituţiilor europene, deoarece s-
au unit „executivele şi legislativele, înfiinţând un singur Consiliu şi o Comisie unică, pentru a
obţine o singură administraţie, un singur buget şi un singur statut al personalului.”19
Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a
ţărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politică a Europei.

I.2. Integrarea europeană între Roma şi Lisabona

Constituirea celor trei Comunităţi Europene şi fuziunea acestora în 1965 au reprezentat
momentele fundamentale pentru integrarea europeană şi pentru adâncirea cooperării între
statele europene în domenii extinse. Analiza procesului de integrare din momentul fuzionării
celor trei comunităţi trebuie analizat din câteva perspective de o deosebită importanţă,

18
Cel mai cunoscut model al integrării economice este cel propus de Balassa (1961), model în care se regăsesc cinci
stadii, respectiv:
1. Zona de liber schimb – caracterizată prin eliminarea taxelor vamale şi cotelor în cazul importurilor între statele
membre ale zonei, păstrarea de către statele membre a propriului tarif vamal faţă de statele terţe. Nu presupune
integrare negativă.
2. Uniunea vamală – caracterizată prin eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piaţa bunurilor
şi existenţa unui tarif vamal cu terţii. Nu presupune integrare pozitivă.
3. Piaţa comună – o uniune vamală care elimină toate restricţiile privind libera circulaţie a factorilor de producţie.
Nu presupune integrare pozitivă.
4. Uniunea economică – o piaţă unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice naţionale, menită
să reducă discriminarea pe piaţa comună. Presupune integrare pozitivă, dar la nivel destul de vag.
5. Integrare economică totală – caracterizată de unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale şi ciclice, crearea
unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre. Viziune specifică unui stat
unitar, centralist; abia acum se introduce conceptul de supranaţionalitate. – în Pelkmans, Jacques, Integrare
europeană. Metode şi analiză economică, trad. Gădiuţă, Filip, Ed. Institutul European din România, Bucureşti,
2003, p. 7.
19
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene (ediţia III), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.20.

9
 perspective ce reprezintă, în esenţă, direcţiile de evoluţie ale fenomenului de integrare
europeană: modificarea şi suplimentarea tratatelor fondatoare cu noi tratate, extinderea
(Enlargement), dinamica instituţiilor şi a procesului decizional, dezvoltarea politicilor
europene. Se pot observa trei paliere clare pe care au evoluat cele trei comunităţi europene:
extinderea – acceptarea şi a altor state alături de cele şase state fondatoare, iar pe de altă
parte, aprofundarea integrării, prin aceasta, în linii mari, înţelegându-se adâncirea
liberalizării economice, a reglementării şi a angajamentelor şi interdicţiilor statelor membre,
şi lărgirea domeniului de aplicare a competenţelor economice şi de alt tip.20

I.2.1. Evoluţia Tratatelor

Tratatul de la Paris (C.E.C.O)21 şi cele două Tratate semnate la Roma (Tratatul instituind
C.E.E. şi Tratatul Euratom) reprezintă tratatele fondatoare ale Comunităţilor Europene. Însă
acestora le-au fost aduse o serie de modificări importante datorită presiunilor exercitate asupra
cadrului legal al C.E.E. pentru ca acesta să se extindă, să devină mai puternic şi, în acelaşi timp,
mai democratic. Tratatele fondatoare au fost amendate şi suplimentate de o serie de alte noi
tratate.
Un prim pas realizat în direcţia aprofundării procesului de integrare europeană este
reprezentat de semnarea în data de 17 Februarie 1986 şi ratificarea la 1 Iulie 1987 a Actului Unic
European, document cunoscut şi sub numele de Cartea Albă. Nu se poate vorbi despre
importanţa Actului Unic şi despre contribuţia adusă de acesta în evoluţia procesului de integrare
europeană fără a preciza mai întâi faptul că îndeplinirea obiectivului Pieţei interne unice, stabilit
la Roma prin Tratatul C.E.E., evolua lent. Actul Unic a reprezentat de fapt actul de relansare a
procesului de integrare, proces aflat în criză. Ţările membre se angajau într-un proces de
armonizare a legislaţiilor, necesar într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi a factorilor de
producţie. Actul Unic a introdus principiul recunoaşterii mutuale în baza armonizării minimale şi
a extins acordul cu majoritate calificată, a întărit rolul Parlamentului European (PE) prin
introducerea procedurilor legislative de cooperare şi a procedurii de aviz, a extins numărul
politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare ştiinţifică, coeziune economică
şi socială.

20
Pelkmans, Jacques, op.cit., p.23.
21
Tratatul CECO a fost semnat pe 18 Aprilie 1951, la Paris, pentru o perioadă de 50 de ani, intrând în vigoare pe 23
Iulie 1952 şi expirând pe 23 Iulie 2002.

10
 Construcţia europeană, începută în anii ’50, făcea progrese considerabile. CEE avea
propria structură administrativă şi un organ legislativ independent, iar cetăţenii săi aveau
reprezentare directă (dar limitată) în PE. Însă nu trebuie uitat faptul că obiectivul central al
Tratatului de la Roma era acela de a crea o Piaţă unică, obiectiv ce presupunea luarea de măsuri
necesare pentru îndepărtarea tuturor obstacolelor din calea liberei circulaţii a factorilor de
producţie. Prin Actul Unic European s-a încercat soluţionarea acestei probleme dar nu a fost
suficient, aceasta deoarece a început să fie vehiculată ideea conform căreia o piaţă unică
adevărată nu putea să existe fără o monedă europeană comună. A fost o idee aprig discutată
deoarece în mod evident presupunea o pierdere semnificativă a suveranităţii naţionale, şi, în
termeni neofunţionalişti, ar fi reprezentat o trecere însemnată spre uniunea politică 22, dar ea a
reprezentat punctul de trecere spre o nouă fază a integrării europene. La aceasta a contribuit şi
schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală
şi de Est, schimbare ce antrena necesitatea regândirii structurii Comunităţii Europene, în direcţia
creării unei uniuni economice şi monetare. Aceşti factori au contribuit la adoptarea unui nou
tratat european, de data aceasta un tratat care va aduce schimbări semnificative atât în structura
comunităţii dar în titulatura acesteia – este vorba despre Tratatul de la Maastricht.
Este necesar de precizat faptul că discuţiile dintre şefii de stat europeni în ceea ce priveşte
necesitatea adoptării unei monede unice europene în vederea realizării unei uniuni economice şi
monetare a avut drept prim rezultat concret crearea în 1979 a Sistemului Monetar European
(SME) prin care s-a introdus un instrument contabil cunoscut drept Unitatea Monetară Europeană
(European Currency Unit - ECU). Acest sistem monetar fusese introdus în vederea creării unei
zone de stabilitate monetară în cadrul căreia guvernele să ia măsuri pentru a-şi menţine moneda
naţională la nivel cât mai stabil. Cu toate că au apărut şi obstacole iar discuţiile pe tema uniunii
economice şi monetare au continuat să persiste, totuşi se pare că această iniţiativă a înregistrat
succese, cu atât mai mult cu cât 10 ani mai târziu, Preşedintele Comisiei, Jacques Delors, va veni
cu iniţiativa de a aprofunda uniunea economică şi monetară în direcţia transformării
instrumentului ECU într-o monedă unică europeană. Planul Delors, adoptat în iunie 1989, a
reprezentat baza acţiunilor ce au condus la Uniunea Europeană. Tratatul care a consacrat trecerea
de la denumirea de Comunitatea Economică Europeană la Uniunea Europeană, aşa cum o
cunoaştem şi astăzi, a fost Tratatul de la Maastricht.

22
McCormick, John, op. cit., p.97.

11
 Tratatul de la Maastricht, denumit oficial Tratatul privind Uniunea Europeană, adoptat
la 7 februarie 1992 şi ratificat la 1 noiembrie 1993, a reprezentat o revizuire şi o extindere majoră
a Tratatului CEE.
Dintre modificările fundamentale aduse se numără, într-o primă ordine de idei, crearea
celor trei „piloni”, piloni care reprezintă de fapt elementele componente ale structurii de
ansamblu, Uniunea Europeană. Primul pilon cuprindea cele trei comunităţi preexistente,
respectiv: CECO, CEE şi Euratom, şi avea un caracter supranaţional prin atribuţiile deţinute, iar
al doilea şi al treilea includeau două arii în care urma să aibă loc o cooperare interguvernamentală
– sfera Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi aceea a Justiţiei şi Afacerilor Interne
(JAI).
Primul pilon, acela al Comunităţii Eurpene, a suferit modificări importante din dorinţa
statelor de a depăşi marginile integrării economice. Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul
de la Roma al EE şi creează Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul său extins:
„Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene se modifică în conformitate cu
dispoziţiile prezentului articol, în scopul instituirii unei Comunităţi Europene.”23 În acest sens, o
primă măsură importantă a fost aceea de extindere a rolului Parlamentului European prin
introducerea noii proceduri legislative de co-decizie, procedură ce conferea Parlamentului dreptul
la o a treia lectură a legislaţiei, prin aceasta împărţind puteri cu Consiliul Uniunii Europene. De
asemenea, prin Tratatul de la Maastricht, s-au extins puterile Parlamentului asupra problemelor
de politică externă, Consiliul European având obligaţia de a consulta Parlamentul cu privire la
dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comună.
Gama politicilor comune este extinsă (educaţia şi formarea profesională, reţele
transeuropene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi sunt
întărite celelalte politici comune deja existente (politica socială, coeziunea economică şi socială,
cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de mediu).
Un element de noutate în cadrul Pilonului Comunităţii Europene este reprezentat de
crearea cetăţeniei europene ce presupunea dreptul tuturor cetăţenilor statelor memebre de a
circula şi de a se stabili în alte state memebre, dreptul de a alege şi de aparticipa în alegerile
municipale şi pentru Parlamentul European în statul membru de rezindenţă, indiferent de
naţionalitate, protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt stat membru pe
23
Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht), Art. G, Titlul II – Dispoziţiile de modificare a
Tratatului de Instituire a Comunităţii Economice Europene în vederea instituirii Comunităţii Europene, www.ier.ro.

12
teritoriul unui stat terţ şi în care statul membru naţional nu este reprezentat, dreptul de a trimite
petiţii Parlamentului European şi de a se adresa Mediatorului European (Ombudsmanului
European).24
Instituirea Uniunii Economice şi Monetare a reprezentat de asemenea o modificare
importantă adusă tratatelor fondatoare şi totodată, un pas semnificativ în direcţia adâncirii
procesului de integrare europeană. Preocuparea ţărilor membre CEE de a introduce o disciplină
monetară internă s-a datorat iniţial problemelor ridicate de interdependenţa crescândă a
economiilor şi flotarea liberă a monedelor.
După intense negocieri, statele au convenit asupra unei realizări pe etape a Uniunii
Economice şi Monetare. Mai exact, UEM urma să fie realizată în 3 etape. Prima etapă a început
în iulie 1990, respectiv înainte de lansarea oficială a negocierilor Tratatului. Aceasta includea
libertatea totală a circulaţiei capitalurilor (înlăturarea controlului asupra schimburilor),
dezvoltarea mijloacelor menite să corecteze disparităţile regionale (introducerea fondurilor
structurale) şi convergenţa economică, pe fondul supravegherii multilaterale a politicilor
economice ale statelor. Cele mai multe state membre au apreciat în mod activ perspectiva aderării
la uniunea monetară, ceea ce înseamnă că programele de convergenţă aveau un ridicat profil
politic. Însă se pare că în termeni monetari stricţi, această primă etapă a reprezentat destul de
puţin.25
Etapa a doua viza, cu începere de la 1 ianuarie 1994, următoarele aspecte: coordonarea şi
problema realinierii. În acest sens este reglementată interzicerea deficitelor bugetare excesive
(art.104, fostul art. 104c) şi totodată este înfiinţată Banca Centrală Europeană cu sediul la
Frankfurt în Germania.
Faza a treia prevedea finalizarea unificării monetare fie la începutul anului 1997 sau cel
mai târziu la 1 ianuarie 1999, pe baza îndeplinirii a 4 criterii de convergenţă: „Biletul de intrare
este câştigat după atingerea de către o ţară UE a patru criterii de convergenţă.”26
24
Tratatul privind Uniunea Europeană Tratatul de la Maastricht), Partea a II-a – Cetăţenia Uniunii, Art.8, www.ier.ro
25
Pelkmans, Jacques, op. cit., p.357.
26
Criteriile de convergenţă – cerinţe obligatorii pentru toate statele care doreau să intre în UEM:
1) stabilitatea preţurilor – rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1.5% media inflaţiei din trei state cu cea
mai scăzută inflaţie;
2) rata dobânzii – pe termen lung (12 luni) să nu oscileze cu mai mult de 2% faţă de media a trei state cu rata
dobânzii cea mai scăzută;
3) deficitul public naţional – să fie cel mult 3% din PIB; datorie publică de cel mult 60% din PIB;
4) cursurile de schimb – trebuie să se menţină în marjele de fluctuaţie convenite prin mecanismul ratelor de schimb,
pentru cel puţin 2 ani, fără a se proceda din proprie iniţiativă la deprecierea monedei faţă de celelalte monede ale
statelor membre – în Pelkmans, Jacques, op.cit., p.358.

13
 Moneda Uniunii Europene cu denumirea de EURO a fost stabilită la reuniunea de vârf de
la Madrid din decembrie 1995. La Summit-ul de la Madrid, şefii de stat sau de guverne ai UE au
luat decizia ca UEM să înceapă cu data de 1 ianuarie 1999 cu următoarele 11 state: Austria,
Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania.
Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce
moneda unică europeană.
Politica Externă şi de Securitate Comună, cel de-al doilea pilon al Uniunii Europene, a
înlocuit vechea Politică Europeană de Colaborare27. Obiectivele acestui Pilon sunt stabilite în
Articolul J.1. din Tratatul instituind UE, respectiv: păstrarea valorilor comune, a intereselor
fundamentale şi a independenţei Uniunii, consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre,
menţinerea păcii, promovarea cooperării internaţionale, dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi
a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Era
specificat şi „un potenţial cadru al unei politici comune de apărare” care ar fi putut „conduce, în
timp, la apărare comună” (Art.J.4) Prin instituirea acestui pilon, PESC, cooperarea dintre statele
membre în domeniul politicii externe şi securităţii este ridicată la rang de politică comună. Însă
trebuie să avem în vedere limitele acestui pas pe care au hotărât să îl facă statele europene.
Statele membre ale Uniunii au decis să întreprindă acţiuni comune în privinţa politicii externe,
însă ceea ce este esenţial de precizat este faptul că deciziile asupra acestor acţiuni urmau să fie
luate prin consens. În alţi termeni, Pilonul PESC era unul interguvernamental, deciziile fiind luate
prin metoda unanimităţii, statele europene nefiind suficient de pregătite pentru a ceda din nou o
parte din suveranitatea lor naţională.
Tratatul de la Maastricht a introdus o formă de colaborare şi în domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne (JAI) – al treilea Pilon al UE, domeniu care până la acel moment fusese
reglementat prin diverse acorduri internaţionale.28 Modalitatea de decizie în cadrul JAI, la fel ca
şi în cazul PESC, este aceea a consensului (JAI fiind tot un pilon interguvernamental). În cadrul
JAI, statele membre urmau să decidă prin unanimitate în probleme precum: oferirea de azil
politic, emigraţia, lupta împotriva fraudei şi dependenţei de droguri, cooperarea judiciară în
chestiuni civile şi penale, cooperarea vamală şi a poliţiei pentru prevenirea terorismului, lupta
27
Cooperarea Politică Europeană (CPE) a fost introdusă în mod informal în 1970 (ca răspuns la raportul Davignon)
şi formalizată prin Actul Unic European. Obiectivul urmărit a fost realizarea de consultări între statele membre în
probleme de politică externă. Statele membre ţin cont de punctele de vedere ale Parlamentului European, şi, ori de
câte ori este posibil, adoptă poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale.
28
Acordul Schengen, încheiat în 1985 între Republica Federală Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda
(Schengen fiind o localitate din Luxemburg), reprezintă un exemplu de astfel de acord.

14
împotriva criminalităţii economice şi financiare, crminalitatea organizată şi alte tipuri de delicte
internaţionale.
Tratatul de la Maastricht necesita însă modificări datorate noului context european, în
special extinderilor din 1995 şi celor preconizate prin includerea ţărilor din Europa de Est şi
Centrală, care aveau să îndeplinească criteriile politice, economice şi sociale necesare coordonării
politicilor lor cu cele ale statelor deja membre (aşa-numitele Criterii de la Copenhaga).
Dezbaterile la nivel înalt privind aceste modificări au avut loc la Conferinţa Interguvernamentală
inaugurată la Torino (1996) şi încheiată la Amsterdam (1997) prin semnarea unui nou Tratat de
modificare şi de renumerotare a Tratatului de la Maastricht (Tratatul de la Amsterdam a intrat în
vigoare în 1999).
În ceea ce priveşte modificările aduse primului Pilon, Tratatul de la Amsterdam a extins
sfera politicilor comune, introducând-o pe aceea a ocupării de forţă de muncă, a integrat
conţinutul Cartei Sociale în Tratat după semnarea acestuia de către Marea Britanie, a extins
procedura de co-decizie la noi sectoare de activitate (excluziunea socială, sănătatea publică, lupta
împotriva fraudei), a extins lista drepturilor civice ale cetăţenilor europeni şi a întărit politica de
mediu, politica de sănătate şi aceea de protecţie a consumatorului.
Sistemul PESC a fost, de asemenea, modificat. A fost creată o Unitate de Planificare şi
Avertizare responsabilă cu monitorizarea evoluţiilor externe şi cu avertizarea referitoare la
evenimente şi situaţii ce pot afecta securitatea UE. Totodată, în ciuda faptului ca acest domeniu
de cooperare comunitară s-a extins prin Tratatul de la Amsterdam, introducându-se chiar
posibilitatea dezvoltării unei strategii comune pentru acţiunile de politică externă, totuşi statele
membre nu erau încă pregătite pentru adoptarea unei depline poziţii comune în politica externă,
fapt pentru care a fost introdus principiul „abţinerii constructive” prin care se permite unui stat
membru să se abţină de la votul în Consiliu, fără a bloca o decizie unanimă.29 O decizie
importantă în ceea ce priveşte îmbunătăţirea eficienţei şi a profilului Politicii Externe a UE a fost
oferirea poziţiei de „Înalt Reprezentant pentru probleme de PESC” Secretarului General al
Consiliului. Acest „Înalt Reprezentant” putea purta discuţii politice cu părţi terţe, în numele
Consiliului şi la cererea Preşedinţiei Uniunii Europene. Alături de această măsură, tot în cadrul

29
Conform principiul „abţinerii constructive”, statul membru care nu doreşte să voteze o decizie în cadrul
Consiliului, nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte obligativitatea acesteia pentru Uniune şi trenuie
să se abţină de la orice acţiune ce poate veni în conflict cu acţiunile UE bazate pe decizia în cauză – Tratatul de la
Amsterdam, art.J.14., Titlul V, www.ier.ro.

15
Pilonului PESC, s-a decis includerea „misiunilor Petersberg”30 ale Uniunii Europei Occidentale31,
din dorinţa de întări acţiunile de securitate în Europa prin acţiuni de ajutor umanitar şi de
restaurarre a păcii.

Tot prin Tratatul de la Amsterdam, majoritatea sectoarelor de activitate din cadrul Pilonului JAI
au fost trecute în Pilon CE, de decizie comunitară (oferirea de viză şi de azil, emigrarea,
cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilă privind libera circulaţie a persoanelor). Drept
rezultat, JAI îsi va schimba titulatura devenind Cooperare poliţienească şi judiciară în materie
penală.
Numeroasele probleme rămase nerezolvate au necesitat iniţierea unei noi Conferinţe
Interguvernamentale (2000) şi semnarea în 2001 a unui Tratat de Revizuire (Tratatul de la Nisa)
intrat în vigoare în februarie 2003 – în prezent principalul act în vigoare referitor la UE. Acesta a
adus modificări importante pe câteva paliere, cum ar fi: procesul de decizie, structura
instituţională, sistemul de cooperare, extinderea sferei de decizie comunitară. Într-o primă ordine
de idei, în vederea simplificării procesului decizional, ce urma să devină tot mai complex prin
extinderea Comunităţii către Europa de Est şi Centrală, s-au decis noile dimensiuni şi
compunerea Comisiei. Astfel, începând cu 2005, fiecare stat membru urma să îşi delege doar un
singur membru al Comisiei. Odată cu aderarea Bulgariei şi României, numărul comisarilor urma
să fie limitat (sub 27). În vederea asigurării unui tratament egal pentru toate statele membre, urma
să fie introdus un sistem prin rotaţie.
În ceea ce priveşte procesul de decizie, a fost extinsă aria de utilizare a procedurii de
decizie prin vot cu majoritate calificată în cadrul Consiliului, iar procedura de co-decizie începe
să fie utilizată pentru noi probleme ce privesc: crearea de stimulente pentru combaterea

30
Misiuni întreprinse în urma Declaraţiei de la Petersberg din 19 iunie 1992 în cadrul Uniunii Europei Occidentale.
Gama acestor misiuni ce urmau să fie întreprinse de către UEO curpindea: misiuni umanitare şi de salvare, de
menţinere a păcii şi misiuni ale forţelor combatante pe timpul derulării unor operaţii de management al crizelor
(misiunea de monitorizare a embargoului impus Iugoslaviei - 1993, sprijinul acordat Misiunii UE de Administrare
din Mostar – 1995, contribuţia la misiunea de instruire a poliţiştilor albanezi MAPE – 1999-2001, misiunea de
asistenţă în domeniul deminării, Croaţia – 1999-2001)
31
Uniunea Europei Occidentale (UEO), care are la bază Tratatul de la Bruxelles semnat la data de 17 martie 1948, a
fost înfiinţată în 1954 (odată cu semnarea Acordurilor de la Paris). Este o organizaţie creată în vederea dezvoltării
unei dimensiuni de securitate şi apărare europeană şi este alcătuită la ora actuală din 28 de state care au diverse
statute: de membru, de membru asociat, de observator sau de partener asociat. UEO reprezintă una dintre primele
încercări ale europenilor, după cel de-al doilea război mondial, de a asigura securitatea şi pacea Europei. Treptat,
rolul acesteia a crescut, devenind parte integrantă a UE. Astfel, prin Tratatul de la Amsterdam, UEO devine parte
integrantă a dezvoltării Uniunii, revenindu-i în sarcină domeniul apărării.

16
discriminării, cooperarea judiciară pe probleme civile, statutul partidelor politice europene şi
aspecte legate de imigraţie, de acordarea de vize şi de azil, fiind consolidat în acest fel rolul
Parlamentului European.
Tratatul de la Nisa a revizuit şi sistemul de cooperare dintre statele membre. Acestora le-a
fost retras dreptul de a utiliza dreptul de veto în ceea ce priveşte cooperarea strânsă în domeniile
aflate sub incidenţa primului şi celui de-al treilea pilon, acest drept fiind înlocuit cu dreptul
statelor membre de a înainta Consiliului European problema respectivă asupra căreia nu reuşesc
să cadă de acord. Consiliul European va fi cel care va lua decizia finală prin majoritate calificată.
S-au făcut progrese considerabile şi în ceea ce priveşte colaborarea statelor în domeniul
apărării şi securităţii continentului european, prin dezvoltarea capacităţii militare a Uniunii
Europene, prin crearea unor structuri politice şi militare permanente şi prin încorporarea, în
cadrul Uniunii a atribuţiilor de management al crizei corespunzătoare Uniunii Europei
Occidentale.
Este extins sprijinul comunitar în noi sectoare de activitate, respectiv: lupta excluziunii
sociale şi reforma sistemelor de protecţie socială, înfiinţându-se şi un Comitet de Protecţie
Socială, cu sarcina de a promova cooperarea între statele mebre şi Comisia Europeană.
Şi rezultatele acestui tratat au fost sub aşteptări (principalele nemulţumiri fiind legate de
repartizarea locurilor în instituţiile europene după extinderea UE), fapt pentru care, încă din
200132, a fost iniţiată o amplă dezbatere asupra revizuirii tratatelor sub forma unei Convenţii
Europene pentru Viitorul Europei. Scopul acestei Convenţii a fost elaborarea unui proiect de
Constituţie Europeană care să simplifice complexul sistem politic şi legislativ.
Proiectul de Constituţie Europeană, bazat pe tratatele fondatoare, a fost prezentat la
Consiliul European de la Salonic în iunie 2003 şi a fost semnat de statele membre la Roma, la 29
octombrie 2004 (după modificarea textului iniţial), ca Tratat de Instituire a unei Constituţii
pentru Europa (pe scurt, Tratatul Constituţional).33

32
Consiliul European, întrunit la Laeken, în Belgia, la 14 şi 15 decembrie.
33
Structura Tratatului Constituţional constă din:
• I parte: sunt definite Uniunea, obiectivele şi prerogativele sale şi ale instituţiilor componente, precum şi procedurile
de decizie;
• partea a II-a: reia textul Cartei Drepturilor Fundamentale, o proclamaţie solemnă a Parlamentului European, a
Comisiei Europene şi a Consiliului UE adoptată la Nisa (2000) fără statut de documnet legal;
• partea a III-a: prezintă politicile şi activitatea UE, reunind majoritatea măsurilor din tratatele precedente;
• partea a IV-a: clauzele finale, incluzând procedurile de adoptare şi revizuire a Constituţiei – din Enciclopedia
Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2006.

17
 O noutate faţă de ordinea constituţională actuală e dobândirea personalităţii juridice de
către UE, ceea ce o transformă în subiect de drept internaţional, în prezent doar comunităţile
beneficiind de acest statut. Este inclusă şi o clauză de solidaritate care obligă statele membre să
fie solidare cu statul membru al UE care este victimă a unor atacuri teroriste sau calamităţi.
Aceste proiect nu a fost privit cu foarte mare entuziasm de statele membre, întâmpinând
obstacole în decursul procesului de ratificare (proces care de altfel s-a soldat cu un eşec). Un
exemplu îl reprezintă respingerea proiectului prin referendum, la numai un an de la semnarea
acestuia, de către cetăţenii din Olanda şi Franţa – pe 1 iunie, cu 61.6% în Olanda şi, pe 29 mai
2005, cu 54.8% în Franţa. Această respingere a reprezentat începutul unui blocaj al procesului de
ratificare al Tratatului Constituţional. Procesul a fost relansat politic la 25 martie 2007, la Berlin,
cu prilejul aniversării a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. La acest eveniment,
Cancelarul german Angela Merkel, Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, şi
Preşedintele Parlamentului European, Hans-Gert Poettering, au semnat o declaraţie comună prin
care au fixat un termen-limită, în 2009, pentru pregătirea unui nou tratat european care să
înlocuiască Tratatul Constituţional al cărui eşec era clar.
Prin urmare la 13 decembrie 2007, şefii de stat şi de guvern ai celor 27 de state membre
au semnat noul tratat, Tratatul de la Lisabona, tratat care modifica Tratatul privind Uniunea
Europeană şi Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, fără a le înlocui (spre deosebire de
Tratatul Constituţional care urma să înlocuiască tratatele fondatoare cu un text unic). În primul
rând sunt eliminaţi termenii care ar putea asimila UE unui stat federal, cum ar fi o Constituţie,
drapel, imn, deşi acestea vor continua să existe.
Carta Drepturilor Omului va avea caracter obligatoriu. Ea conţine 54 de articole
referitoare la drepturi civice, libertate, egaliatate, drepturi economice şi sociale. Deşi Carta se
referă doar la dreptul european, nu la cel naţional, Marea Britanie şi Polonia au obţinut derogări
de la aplicarea sa.
În ceea ce priveşte instituţiile europene, mandatul Preşedintelui Consiliului Uniunii
Europene va fi modificat de la şase luni la doi ani şi jumătate. Începând din 2014, Comisia va
avea un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre. Parlamentul
European, ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia,
bugetul Uniunii şi acordurile internaţionale. El se va afla pe poziţie de egalitate cu Consiliul, care
reprezintă statele membre în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii

18
Europene. De asemenea, parlamentele naţionale vor participa într-o măsură mai mare la
activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure
că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar
(principiul subsidiarităţii).
Deciziile prin majoritate calificată se vor aplica la 40 de noi domenii, în principal la
cooperarea judiciară şi poliţienească. Majoritatea calificată constă în 55% din voturile statelor
membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
Tratatul prevede politici comune în domeniul energiei şi combaterii efectelor încălzirii
climei.
Pentru prima dată este specificat faptul că un stat are posibilitatea ieşirii din Uniunea
Europeană după negocieri cu celelalte state.
Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere
determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi
organizaţiile internaţionale.34

I.2.2. Dinamica instituţiilor şi a procesului decizional

Este imposibil a vorbi despre procesul de integrare şi despre felul în care acesta a evoluat
făcând abstracţie de instituţiile comunitare. Cu toate că acestea din urmă nu constituie una dintre
variabilele indispensabile pentru înţelegerea procesului de integrare totuşi literatura de
specialitate le consideră drept un punct de analiză important pentru înţelegerea variaţiilor
modificărilor suferite de construcţia europeană de la apariţia ei şi până în zilele noastre.
Un alt aspect important este reprezentat de faptul că oricine care doreşte să descopere
modul de funcţionare şi de organizare al instituţiilor comunitare trebuie, într-o primă fază, să se
îndepărteze de optica tradiţională, cea specifică spaţiului naţional, de a vedea instituţiile politice.
Aceasta deoarece clasicele criterii prin care suntem obişnuiţi să evaluăm instituţiile nu
funcţionează perfect şi în cazul ordinii politicii comunitare. Dacă în spaţiul naţional putem utiliza
noţiuni precum executiv şi legislativ şi totodată putem delimita clar instituţiile ce exercită aceste
puteri precum şi felul în care ele se separă şi totodată colaborează, în spaţiul comunitar toate
aceste criterii de apreciere a instanţelor nu sunt satisfăcătoare.

34
http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm

19
 De la Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic
care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor. Acesta cadru este în mod comun numit triunghiul
instituţional şi este compus din Comisie, Parlament şi Consiliul Uniunii Europene.35
Parlamentul European reprezintă cea mai democratică instituţie a Uniunii Europene.
Totodată este singurul corp ales prin vot direct şi reprezintă cetăţenii Uniunii. Începând cu anul
1979, membrii săi sunt aleşi prin vot universal şi direct, la fiecare cinci ani. În ciuda acestui fapt,
puţini dintre cetăţenii statelor membre ştiu ce atribuţii are Parlamentul European iar legătura pe
care o stabilesc cu acesta este cu mult diferită în comparaţie cu legătura cu legislatorii lor
naţionali. Este un Parlament unicameral, la ora actuală având în componenţa sa un total de 785 de
membri, având un mandat de 5 ani ce poate fi reînnoit. Numărul locurilor este împărţit între
statele membre în funcţie de populaţia acestora. Membrii Parlamentului European deoarece nu
sunt reprezentanţi naţionali, ei nu se reunesc în blocuri naţionale. În schimb, ei participă la
grupuri ideologice transnaţionale cu obiective şi valori aproximativ similare. Grupurile politice
parlamentare după alegerile din 2004 au fost următoarele: Grupul Confederal al Stângii Unite
Europene (Stânga Verde Nordică) – GUE/NGL; Grupul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE);
Grupul Partidului European al Liberalilor, Democraţilor şi Reformatorilor (ELDR); Grupul
Verzilor sau Alianţa Liberă Europeană (V/ALE); Grupul Partidului Popular European
(democraţii-creştini) şi al Democraţilor Europeni (PPE-DE); Grupul Uniunii pentru Europa
Naţiunilor (UEN) şi Grupul pentru Europa Democraţiilor şi Diversităţii (EDD).36
Asemeni multor Parlamente naţionale, Parlamentul European are comisii permanente şi
comisii temporare şi este condus de un preşedinte, cu un mandat de doi ani şi jumătate.
Sesiunile plenare ale Parlamentului European se ţin, în principiu, la Strasbourg, iar cele
suplimentare la Bruxelles. Deşi se poate vorbi şi despre o a treia capitală a Parlamentului
European, Luxemburg (aici fiind sediul administrativ), totuşi membrii PE preferă să petreacă cea
mai mare parte a timpului la Bruxelles.
În ceea ce priveşte funcţiile de bază ale Parlamentului European trebuie precizată, într-o
primă ordine de idei, funcţia legislativă. Parlamentul îşi exercită această funcţie la trei niveluri:
prin consultare, cooperare/ aviz conform şi co-decizie. Toate aceste trei niveluri nu reprezintă
altceva decât etapele de evoluţie ale Parlamentului de la o instituţie pur consultativă din anii ’50
către statutul de co-legislator odată cu Tratatul de la Maastricht. În ceea ce priveşte procedura de
35
Courty, Guillaume, Devin, Guillaume, op. cit., p.60.
36
McCormick, John, op, cit., pp.141-142.

20
consultare, Tratatul de la Roma prevedea obligaţia Consiliului de Miniştri de a consulta
Parlamentul (acesta din urmă era chemat să dea un aviz (care nu avea forţă obligatorie) înainte de
adoptarea noilor legi în domenii selectate precum politica transportului, bugetul CE sau
amendamentele la tratate. Actul Unic European a introdus o nouă procedură legislativă –
procedura de cooperare - prin care Parlamentului i se permitea o a doua lectură pentru anumite
legi avute în vedere de către Consiliul de Miniştri, în special acelea referitoare la aspecte ale
politicii economice şi monetare. Acestei proceduri i se adaugă procedura de aviz conform (Actul
Unic European) prin care acordul Parlamentului European, printr-o majoritate absolută, a devenit
necesar atât pentru admiterea noilor membri în CEE cât şi pentru înţelegerile de asociere dintre
Comunitate şi ţările din Lumea a III-a.
Tratatul care va acorda Parlamentului European puteri legislative egale cu cele ale
Consiliului Uniunii va fi Tratatul de la Maastricht, prin introducerea procedurii de co-decizie.
Potrivit acesteia, PE are dreptul la o a treia lectură asupra legilor propuse în domenii selectate.
Totodată, sunt extinse puterile Parlamentului asupra problemelor de politică externă.37
Tot prin Tratatul de la Maastricht este creată funcţia de Ombudsman European
(Mediatorul European) cu scopul de a investiga plângerile privind cazurile de administrare
defectuoasă în activitatea instituţiilor şi organelor Uniunii Europene. Ombudsmanul este complet
independent şi imparţial. Printre instituţii se numără Comisia Europeană, Consiliul UE şi
Parlamentul European. Numai Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă în exercitarea
competenţelor lor jurisdicţionale nu se încadrează în competenţa sa.
De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind
adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, poate cere să fie
aduse modificări la proiectul de buget, poate solicita ca noi sume să fie alocate pentru domenii
care nu sunt curpinse.

37
Competenţele Parlamentului European:
1) procedura de consultare – Comisia propune proiectul de lege → Parlamentul emite avize, care includ de obicei
amendamente propuse, după discuţii cu Comisia în cadrul comisiilor parlamentare → Comisia îşi modifică
propunerea sa astfel încât aceasta să includă acele amendamente ale Parlamentului European pe care le acceptă →
Consiliul de Miniştri adoptă legislaţia. De obicei este necesară o majoritate calificată pentru a adopta propunerea
Comisiei, dar este nevoie de unanimitate pentru a o modifica.
2) procedura de cooperare – Parlamentul are dreptul la o a doua lectură a legislaţiei, pentru care are la dispoziţie cel
mult 4 luni. Poate acţiona în unul din cele trei moduri posibile: să adopte în mod explicit textul propus de Consiliu,
să respingă textul, caz în care se va renunţa la el, dacă nu este adoptat în unanimitate de către Consiliu în termen de
trei luni, sau să propună amendamente cu o majoritate absolută – în Corbett, Richard; Jacobs, Francis şi Shackleton,
Michael, Parlamentul European, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007.

21
 În sfârşit, Parlamentul este şi instituţia de control democratic a Uniunii. Acesta dispune
de puterea de a demite Comisia prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu o majoritate de două
treimi. De asemenea, supervizează gestionarea politicilor UE prin întrebări orale şi scrise adresate
Comisiei.
Consiliul Uniunii Europene alături de Consiliul European se numără de asemenea
printre instituţiile comunitare. Deşi terminologia poate induce în eroare, totuşi trebuie să nu se
facă confuzia între aceste două instituţii. Este adevărat faptul că ambele acţionează la nivel
interguvernamental, însă atribuţiile pe care le exercită sunt diferite.
Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniştri) este principalul factor de decizie
al Uniunii Europene, ce apară interesele statelor membre. Sediul acesei instituţii se află în
cladirea numită Justus Lipsius din Bruxelles. Preşedinţia Consiliului este deţinută prin rotaţie de
către un stat membru, nu de către o persoană, pe o perioadă de 6 luni. 38 Consiliul reuneşte
miniştrii din cadrul guvernelor naţionale, care se întâlnesc în unul din cele 9 Consilii Specializate
(Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe – CAGRE, Consiliul Economiilor şi
Finanţelor - ECOFIN), numărul de membri participanţi la reuniune depinzând de problematica
pusă în discuţie.
Consiliul Uniunii Europene este co-legislator, alături de Parlament. În plus, Consiliul şi
Parlamentul sunt responsabili tot în egală măsură şi de adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul
încheie, de asemenea, acordurile internaţionale negociate în prealabil de către Comisie.
Ceea ce este relevant pentru Consiliul de Miniştri e faptul ca aici deciziile finale presupun
ajungerea la un consens, încercându-se astfel a se evita procedura de votare. Însă există cazuri în
care acesta este necesară din cauza imposibilităţii de a se ajunge la un compromis datorită
poziţiilor ferme pe care se menţin statele membre. În astfel de situaţii, miniştrii au trei opţiuni:
unanimitatea, majoritatea simplă sau majoritatea calificată, în funcţie de domeniul abordat. În
domenii esenţiale precum modificarea tratatelor, lansarea unei politici comune sau aderarea unui
nou stat, în cadrul Consiliului se decide cu unanimitate. În celelalte cazuri, se foloseşte
majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a Consiliului este adoptată numai în cazul în
care obţine, pentru UE cu 27 de state, 258 din 345 de voturi.
Deoarece Consiliul de Miniştri este instituţia în cadrul căreia converg interesele naţionale
pentru a putea întelege mecanismele sale de funcţionare este esenţial să se creeze o imagine cât
38
În 2007 statele care au deţinut preşedinţia Consiliului Uniunii Europene au fost Germania şi Portugalia, iar anul
acesta, respectiv 2008, Preşedinţia este deţinută în primul semestru de Slovenia, iar în cel de-al doilea de Franţa.

22
mai clară a ceea ce înseamnă oscilarea între compromis, diplomaţie şi negociere. Lupta este cu
atât mai strânsă cu cât reprezentanţii statelor membre din cadrul Consiliului sunt personalităţi
politice, cu notorietate, cu o puternică motivaţie, care negociază şi fac tot posibilul pentru ca
deciziile care vor fi luate să fie de partea statelor din care provin.39
Deşi nu este parte a triunghiului decizional al Uniunii Europene, Consiliul European este
o instituţie importantă în spaţiul comunitar. Creat în 1974, a fost oficializat prin Declaraţia
solemnă de la Stuttgart din iunie 1983, iar ulterior de către Actul Unic European şi Tratatul
instituind Uniunea Europeană. Acest consiliu, descris mai curând ca un for sau un proces, a
apărut datorită opiniilor unor lideri europeni care considerau că Uniunea Europeană are nevoie de
un organism care să fie capabil de a oferi construcţiei europene o viziune mai amplă pe termen
lung. El este compus din şefii de guvern ai statelor membre, miniştrii lor de externe şi de
preşedintele şi vicepreşedinţii Comisiei Comunităţilor Europene.
Consiliul European se reuneşte, în principiu, cel puţin de două ori pe an şi este prezidat de
şeful statului sau guvernului care deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene la momnetul
respectiv. Preşedintele Comisiei participă ca membru de drept.
Consiliul a jucat de-a lungul procesului de integrare un rol din ce în ce mai important,
iniţiative politice importante putând fi revendicate de acesta, cum ar fi: crearea Sistemului
Monetar European în 1978, elaborarea Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa.
Prin Tratatul de la Mastricht, Consiliul European a devenit oficial instituţia care
„impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politice generale ale acesteia”, şi
totodată arbitru în probleme dificile care nu au putut fi soluţionate în cadrul Consiliului Uniunii
Europene. El se ocupă, de asemenea şi de problemele de politică externă prin intermediul PESC,
însă în acest domeniu Consiliul nu s-a bucurat întotdeauna de succes total aşa cum se întâmplă în
cazul celor mai multe negocieri privind afacerile interne ale Uniunii. Un exemplu de insucces
este reprezentat de incapacitatea Consiliului de a găsi un răspuns comun al UE în ceea ce priveşte
crizele din Irak şi Balcani. Poate că aici o contribuţie importantă o are şi faptul că statele
europene nu sunt încă suficient de pregătite pentru a putea adopta şi a cădea de acord asupra unei
poziţii comune în politica externă.
Comisia este al treilea element al triunghiului decizional. Această instituţie este
considerată a fi cea mai supranaţională, şi totodată una dintre cele mai puternice datorită

39
McCormick, John, op. cit., p.134.

23
atribuţiilor pe care le înglobează. Prin comparaţie cu spaţiul naţional unde atât Guvernul cât şi
Parlamentul au iniţiativă legislativă, în spaţiul comunitar această regulă nu se mai aplică. Comisia
este cea care deţine monopolul asupra iniţiativei legislative. Mai mult decât atât, ea îndeplineşte
şi funcţia de supervizare a punerii în aplicare a legilor după ce au fost adoptate de către Consiliul
UE şi Parlament, şi aceea de promovare a intereselor generale ale integrării europene.
Comisia îşi desfăşoară activitatea la Burxelles, aici fiind sediul central, precum şi în alte
sedii regionale pe tot cuprinsul Uniunii Europene şi în capitalele naţionale. Membrii săi sunt
numiţi pe o perioadă de cinci ani, de comun acord, de către statele membre şi aprobaţi de
Parlamentul European. Comisia este condusă de un Colegiu de Comisari, al cărui număr de
membri este egal cu numărul statelor membre ale Uniunii. Această regulă a fost valabilă până la
adoptarea Tratatului de la Nisa, prin care s-a hotărât micşorarea numărului de comisari odată cu
acceptarea în Uniune a Bulgariei şi României, din dorinţa de a simplifica procesul decizional.40
Preşedintele Comisie este o figură politică marcantă, este persoana care se găseşte cel mai
aproape de poziţia de lider al Uniunii Europene, „Şeful Birocrat al Uniunii”, folosind titulatura
utilizată de McCormick în lucrarea sa Să înţelegem Uniunea Europeană.
Comisia se bucură de o independenţă considerabilă în exercitarea funcţiilor. Aceasta se
datorează în cea mai mare parte nivelului supranaţional la care ea acţionează, nefiind nevoită să
ţină cont de parerea niciunui guvern naţional. Comisia veghează la aplicarea legislaţiei, fără
excepţie, pe teritoriul tuturor statelor membre, şi în caz de nerespectare ea poate îndrepta spre
Curtea de Justiţie statul membru, societatea sau actorul particular respectiv care nu se supune
tratatelor sau legislaţiei comunitare în vigoare. Acestea sunt considerate a fi cele mai importante
atribuţii ale Comisiei, însă pe lângă acestea ea mai reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile sale
externe, interesul general al uniunii. De asemena, se ocupă şi de administrarea finanţelor Uniunii,
propunând Consiliul UE şi Parlamentului proiecte de buget anuale.
În ciuda acestor atribuţii extinse, Comisia este responsabilă în faţa Parlamentului
European, acesta din urmă putând să o demită printr-o moţiune de cenzură.
Cea de-a cincia instituţie importantă a Uniunii este reprezentată de Curtea Europeană de
Justiţie. Chiar dacă nu este organismul cel mai mediatizat al comunităţii, totuşi ea îndeplineşte
atribuţii considerabile, la nivel supranaţional Cu sediul la Luxemburg, Curtea are rolul central de
a veghea la respectarea spiritului tratatelor şi la aplicarea corectă, imparţială a dreptului UE în

40
Tratatul de la Nisa (2001/C 80/01), Art.4, www.ier.ro.

24
statele membre. Ea este formată din câte un judecător din fiecare stat membru pe o perioadă de
cinci ani, cu posibilitatea de reînnoire, şi este asistată de opt avocaţi generali. Judecătorii trebuie
să fie independenţi şi să evite promovarea intereselor naţionale ale statelor de care au fost
nominalizaţi. Este desemnat şi un preşedinte pe o perioadă de trei ani.
Deoarece volumul de muncă al Curţii a crescut considerabil odată cu aprofundarea
procesului de integrare, Actul Unic European a consemnat înfiinţarea unei instanţe de judecată
subordonată Curtţii care să vină în ajutorul acesteia în soluţionarea cazurilor mai putţn
complicate, Tribunalul de Primă Instanţă.
Deşi în mod clar Curtea exercită puterea judecătorească în cadrul Uniunii, totuşi la
aceasta se mai pot adăuga şi atribuţii legislative. Este vorba despre contribuţia Curţi la acquis-ul
comunitar, contribuţie ilustrată de Jurisprudenţă, de hotărârile luate de Curtea de Justiţie
comunitară adoptate în urma judecării unor cazuri. Dintre acestea cele mai cunoscute sunt: Costa
vs. Enel (1964) – care a confirmat prioritatea dreptului comunitar, Casis de Dijon (1979) – care a
simplificat în mare măsură desăvârşirea pieţei unice prin stabilirea principiului de recunoaştere
reciprocă. Celelalte hotărâri ale Curţii au ajutat la sporirea competenţelor Parlamentului, au
consolidat drepturile individuale , au promovat libera circulaţie a muncitorilor, au redus incidenţa
cazurilor de discriminare între sexe şi au ajutat Comisia să doboare barierele din calea
concurenţei.41
Buna funcţionare a Uniunii Europene nu este asigurată doar de aceste cinci instituţii. Este
adevărat faptul că acestea sunt cele mai importante şi cumulează principalele atribuţii, însă nu
sunt singurele. Ele sunt suplimentate de o serie de alte instituţii şi organisme., printre care pot fi
amintite: Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social European, Comitetul Regiunilor,
Banca Centrală Europeană alături de Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC).

I.3. Extinderea

Extinderea integrării europene se referă la extinderea geografică (sau integrarea pe

orizontală) şi constă în acceptarea de noi membri în Comunitatea Economică Europeană. De cele
mai multe ori, atunci când se vorbeşte de extinderea europeană se acordă importanţă maximă
integrării statelor din Europa Centrală şi de Est. Este adevărat faptul că această extindere a

41
McCormick, John, op. cit., pp.144-145.

25
reprezentat una dintre cele mai dure provocări din istoria procesului de integrare din Eurpa şi cu
implicaţii majore asupra continentului european. Totuşi nu trebuie să omitem un aspect foarte
important şi anume acela că de la fondare până în prezent, construcţia europeană a cunoscut 6
valuri succesive de extindere, respectiv: celor şase membri fondatori li s-au adăugat în 1973
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie – prima extindere; în 1981, Grecia – a doua extindere; în
1986, Portugalia şi Spania – a treia extindere; în 1995, Austria, Finlanda, Suedia – a patra
extindere; în 2004 cea de-a cincia extindere şi poate cea mai consistentă: Malta, Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Cehia, Slovacia, Slovenia, Polonia şi Ungaria, şi cea de-a şasea extindere din
2007 ce a cuprins Bulgaria şi România.
Condiţiile de bază pentru extindere au fost prevăzute prin Articolul 237 al Tratatului de
la Roma (modificat ulterior şi înlocuit cu Articolul O al Tratatului de la Maastricht şi
actualmente Articolul 49 în Tratatul de la Amsterdam): „Orice stat european poate deveni
membru al Uniunii. El adresează cererea Consiliului, care se pronunţă cu unanimitate de voturi,
după consultarea Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului European care se pronunţă cu
majoritatea absolută a membrilor care îl compun.” 42
Iniţial s-a făcut trecerea de la cei şase membri fondatori (1951: Franţa, Germania, Belgia,
Olanda, Luxemburg, Italia) la Cei Nouă (1973: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda). Trebuie
precizat faptul că refuzul Marii Britanii din anii ’50 de a adera la CECO nu a rămas lipsit de
consecinţe. Sunt bine cunoscute raţiunile care au determinat atitudinea anti-integraţionistă a
britanicilor din perioada post-belică: relaţiile pe care aceştia le aveau cu Imperiul colonial,
Commonwealth-ul şi cu SUA, refuzul de a ceda o parte a suveranităţii naţionale în cadrul
procesului de integrare europeană, poziţia economică şi politică foarte bună a Marii Britanii în
perioada respectivă. Însă în anii ’60, Marea Britanie a realizat că risca izolarea politică dacă
rămânea în afara CEE. De aceea, în august 1961 a solicitat statutul de membru CEE, la fel ca şi
Danemarca şi Irlanda. Însă dorinţa britanicilor de a face parte din CE s-a lovit de refuzul
francezilor, în speţă a lui Charles de Gaulle, în repetate rânduri, dar şi cel al lui Konard Adenauer,
cancelarul german, care susţinea punctul de vedere al lui de Gaulle. Cererea Marii Britanii prin
care solicita statutul de membru al CE a fost acceptată abia în 1969, la cea de-a treia aplicare,
odată cu plecarea generalului de Gaulle de conducerea Franţei şi înlocuirea lui de către Georges

42
Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht), Articolul O, Titlul VII – Dispoziţii finale,
www.ier.ro

26
Pompidou.. După o serie de negocieri, Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda au aderat în cele din
urmă la CEE în ianuarie 1973. Cei Şase au devenit astfel cei Nouă.
Norvegia aplicase de asemena odată cu aceste trei state înă ea nu s-a alăturat datorită unui
referendum public din septembrie 1973, care s-a opus statutului de membru.43
A urmat extinderea către Sud, între 1981-1986 cu Grecia, Spania şi Portugalia.
Grecia şi-a făcut cunoscută, în mod oficial, dorinţa de a face parte din Comunitatea
Europeană încă de la sfârşitul anilor ‘50, însă a fost refuzată datorită subdezvoltării sale
economice, obţinând la acel moment doar statutul de membru asociat. Discuţiile au fost reluate în
1976, Grecia alăturându-se Comunităţii în 1981.
Spania şi Portugalia au avut de parcurs un traseu relativ asemănător către Comunitatea
Europeană, aceasta deoarece ambele state, în momentul în care au solicitat deschiderea
negocierilor pentru obţinerea statutului de membri ai Comunităţii, erau dictaturi. Cererile lor au
fost luate în serios numai după răsturnarea regimului Caetano din Portugalia în 1973 şi după
moartea lui Franco din Spania în 1975. Negocierile au fost iniţiate în 1978-79 şi ambele state au
aderat în 1986, Cei Zece devenind astfel Cei Doisprezece. Prin dublarea numărului de membri ai
Comunităţii s-a complicat considerabil procesul de luare a deciziilor, s-a redus influenţa Franţei
şi Germaniei şi, nu în ultimul rând, prin acceptarea statelor mediteraneene mai sărace, s-a
modificat balanţa economică a CEE. Toate acestea au făcut ca statele membre să nu se mai
îndrepte spre noi extinderi ci să se concentreze asupra consolidării relaţiei dintre Cei
Doisprezece. Până în 1995, când în Uniune au fost acceptate alte trei state, respectiv Austria,
Finlanda şi Suedia, nu au mai avut loc noi aderări. Se poate spune totuşi că Germania a făcut
excepţie de la această „regulă”, deoarece ea a reuşit să intre în Uniune „pe uşa din spate”44, prin
reunificarea Germaniei din 1990.
„ Marea Extindere” a Uniunii Europene s-a realizat în două etape succesive sau două
valuri: într-o primă fază au fost acceptate în Uniune 10 state din Europa Centrală şi de Est (1 Mai
2004), la care ulterior s-au mai adăugat încă două (România şi Bulgaria). Acest pas realizat de
Comunitate a reprezentat atât o mare oportunitate dar şi o provocare fără precedent.
Schimbarea regimurilor politice din centrul şi estul continentului precum şi opţiunea
fermă a fostelor state socialiste de a se orienta politic şi economic spre modelul occidental au
modificat strategia Uniunii Europene în ceea ce privşte extinderea. La baza strategiei de extindere
43
McCormick, John, op. cit., p.96.
44
McCormick, John, op. cit., p.97.

27
au fost aşezate criteriile de aderare definite la Copenhaga şi principiul egalităţii de tratament.
Consiliul de la Copenhaga (1993), a decis că „orice ţară asociată a Europei Centrale şi de Est,
dacă doreşte, poate deveni membră a Uniunii Europene.” Din acel moment problema principală a
devenit cea a momentului aderării şi a procedurilor de aderare. În acest scop, pentru a putea
stabili o strategie conformă cu interesele pe termen lung ale procesului de integrare europeană,
Consiliul a precizat: „Aderarea va avea loc pe măsură ce statele asociate vor îndeplini condiţiile
economice şi politice cerute.” Aceste condiţii sunt cunoscute sub denumirea de „Criteriile de la
Copenhaga”45. Acestea au fost suplimentate de un alt criteriu stabilit la Consiliul European de la
Madrid (decembrie 1995), ce sublinia necesitatea dezvoltării capacităţii statelelor care doresc să
devină membre ale uniunii de aplicare a acquis-ului comunitar. În decembrie 1997, Consiliul
European lansa oficial procesul de extindere, proces care viza 13 ţări: Bulgaria, Cipru, Republica
Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Turcia.
Anul 1997 a reprezentat un moment important în istoria relaţiilor dintre statele din Europa
Centrală şi de Est şi Uniunea Europeană, însă nu a fost anul care a deschis comunicarea între cele
două părţi. Încă din 1989, Comunitatea a dezvoltat relaţii diplomatice cu toate ţările Europei
Centrale şi de Est, a încheiat acorduri de comerţ şi de cooperare şi a creat Programul Phare de
susţinere financiară a eforturilor de tranziţie. Phare a devenit între timp cel mai important
program de sprijin a ţărilor Europei Centrale şi de Est în eforturile de pre-aderare.
În anii ’90, Comunitatea a început să încheie Acorduri de Asociere, numite Acorduri
Europene, cu zece ţări ale Europei Centrale şi de Est, acorduri care constituie baza juridică a
relaţiilor bilaterale între UE şi aceste ţări. Astfel de acorduri existau deja pentru Turcia (1963),
Malta (1970) şi Cipru (1972). În cazul statelor Europei Centrale şi de Est, finalitatea acordurilor
este instituirea unei zone de liber-schimb între UE şi ţările asociate, în baza principiului
asimetriei concesiilor (o liberalizare mai rapidă de către UE decât de către ţările asociate). În
cazul Ciprului, Maltei şi Turciei, Acordurile acoperă domenii similare, mai puţin dialogul politic,
şi au drept obiectiv instituirea unei uniuni vamale. Obiectivul a fost atins cu Turcia (în 1995), iar
cu Cipru uniunea vamală a devenit efectivă în 2002. Acordurile Europene au facilitat dezvoltarea

45
„Criteriile de la Copenhaga”:
1) instituţii stabile, garantând democraţia, primatul dreptului, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor;
2) o economie de piaţă viabilă şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei interne unice;
3) capacitate de asumare a obligaţiilor aderării, în special subscrierea la obiectivele uniunii politice, economice şi
monetare - http://ec.europa.eu/enlargement/

28
comerţului între UE şi statele Europei Centrale şi de Est, au promovat ajutorul financiar şi
investiţiile.
Ţara Semnarea Intrarea în Introducerea Începerea
Acordului vigoare a candidaturii negocierilor
European Acordului la UE de aderare
European
Ungaria Dec. 1991 Febr. 1994 31 mart. 1994 31 martie 1998
Polonia Dec. 1991 Febr. 1994 14 dec. 1995 31 martie 1998
Bulgaria Mart. 1993 Febr. 1995 14 dec. 1995 15 febr. 2000
Rep. Cehă Oct.1993 Febr. 1995 17 ian. 1996 31 martie 1998
România Febr. 1993 Febr. 1995 22 iunie 1995 15 febr. 2000
Rep. Slovacia Oct. 1993 Febr. 1995 27 iunie 1995 15 febr. 2000
Estonia Iunie 1995 Febr. 1998 24 nov. 1995 31 martie 1998
Letonia Iunie 1995 Febr. 1998 13 oct. 1995 15 febr. 2000
Lituania Iunie 1995 Febr. 1998 8 dec. 1995 15 febr. 2000
Slovenia Iunie 1996 Febr. 1998 10 iunie 1996 31 martie 1998
Turcia Sept. 1963 Dec. 1964 14 apr. 1987 octombrie 2005
Malta Dec. 1970 Apr. 1971 16 iulie 1990 15 febr. 2000
Cipru Dec. 1972 Iunie 1973 3 iulie 1990 31 martie 199846
Acordurile Europene au recunoscut intenţia ţărilor asociate de a deveni membre ale
Uniunii Europene, obiectiv confirmat prin depunerea candidaturilor individuale ale acestora.
Consiliul European de la Madrid (1995) a cerut Comisiei să supună evaluării cererile de
aderare ale ţărilor candidate, cât mai curând posibil, şi să pregătească o analiză detaliată asupra
consecinţelor extinderii pentru UE. Documentul-cadru pentru definirea acţiunilor în măsură să
permită Uniunii Europene atât procesul de accentuare, cât şi cel de extindere îl reprezintă
„Agenda 2000 – pentru o Uniune mai puternică şi mai stabilă” (iulie 1997). Agenda 2000
prezintă principalele perspective de dezvoltare ale UE, perspectivele politicilor comune,
concepţia despre extinderea spre noi membri, cadrul financiar după anul 2000 şi insistă asupra
necesităţii unei reforme instituţionale care să permită funcţionarea unui ansamblu eterogen de
peste 20 de ţări.

46
http://ec. europa.eu/enlargement/archives/pdf/historic_opportunity_2003_en.pdf.

29
 Comisia Europeană aprecia că extinderea UE spre Europa Centrală şi de Est va fi benefică
nu doar din punct de vedere politic şi economic. Dar, accentuarea disparităţilor ce vor rezulta ca
urmare a slabelor performanţe economice ale ţărilor central şi est-europene, prezintă riscuri de
dezintegrare europeană prin disfuncţionalitate. În consecinţă, ţările ce doresc aderarea trebuie să
parcurgă o etapă de tranziţie în care economiile să devină competitive şi acquis-ul comunitar să
fie transpus în dreptul intern. În sprijinul ţărilor candidate, Comisia a preconizat o importantă
susţinere financiară pentru perioada 2000-2006, constând în programe Phare, subvenţii pentru
dezvoltarea agriculturii (SAPARD) şi subvenţii structurale, în special pentru transport şi mediu
(ISPA). Comisia urma să raporteze anual Consiliului evoluţia înregistrată de fiecare ţară şi să
recomande lansarea procesului de aderare pe măsura îndeplinirii criteriilor solicitate.
Aderarea consta dintr-o serie de etape ce necesitau a fi îndeplinite de toate statele ce
doreau să devină membre ale Uniunii Europene: strategii de pre-aderare, negocierile de aderare,
examinarea analitică a legislaţiei comunitare („screening”) şi procedura de supraveghere.
Negocierile se concentrează asupra condiţiilor de adoptare şi aplicare a acquis-ului în
toate ţările candidate. Acestea au luat forma unor serii de conferinţe bilaterale
interguvernamentale între statele membre UE şi ţările candidate.după examinarea detaliată a
capitolelor de acquis47 („screening”), negocierile s-au deschis cu fiecare ţară candidată, capitol cu
capitol.
Negocierile de aderare au fost deschise la 31 martie 1998 cu şase ţări, conform
recomandărilor Comisie, respectiv: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia şi Slovacia.
Malta care îngheţase candidatura în 1996, a relansat-o în 1998. În decembrie 1999, Consiliul de
la Helsinki a confirmat caracterul global al extinderii şi a decis, ca în baza recomandărilor
Comisiei, să se deschidă negocieri formale de aderare cu alte 6 ţări candidate, respectiv: Bulgaria,
Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia. Negocierile au fost deschise formal cu acest al
doilea grup pe 15 februarie 2000. Despre Turcia, Consiliul de la Helsinki a decis că este un
candidat cu vocaţie de posibil membru pe baza aceloraşi criterii de la Copenhaga. În procesul

47
1. Libera circulaţie a mărfurilor 2. Libera circulaţie a persoanelor 3. Libera prestare a serviciilor 4. Libera
circulaţie a capitalurilor 5. Dreptul societăţilor 6. Politica concurenţei 7. Agricultura 8. Pescuit 9. Politica
transporturilor 10. Fiscalitate 11. Uniune economică şi monetară 12. Statistică 13. Politică socială şi ocupare 14.
Energie 15. Politică industrială 16. Întreprinderi mici şi mijlocii 17. Ştiinţă şi cercetare 18. Educaţie şi formare 19.
Telecomunicaţii şi tehnologiile informaţiei 20. Cultură şi audiovizual 21. Politică regională şi coordonarea
instrumentelor 22. Mediu 23. Consumatori şi protecţia sănătăţii 24. Cooperare în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne 25. Uniunea vamală 26. Relaţii externe 27. Politică externă şi de securitate comună 28. Control financiar 29.
Dispoziţii financiare şi bugetare 30. Instituţii 31. Diverse – http://ec.europa.eu/enlargement/

30
negocierilor, UE şi statele candidate au folosit ca instrumente perioade de tranziţie, derogări
temporare sau soluţii novatoare.
Negocierile au fost finalizate în 2002 pentru 10 din cele 12 ţări aflate în proces de
negociere, mai puţin pentru România şi Bulgaria care le-au finalizat în 2004. Prima etapă a
„Marii Extinderi” s-a finalizat în mai 2004 pentru cele 10 ţări. Redactarea tratatelor de aderare
pentru România şi Bulgaria a început în iulie 2004, fixând ca termen pentru aderare 1 ianuarie
2007, termen care a fost respectat, la începutul anului 2007 cele două state devenind parte a
Uniunii Europene. Uniunea Europeană numără astfel la ora actuală 27 de state membre.
Intrarea României şi a Bulgariei în Uniune nu a reprezentat sfârşitul extinderilor. Uniunea
Europeană nu îşi închide porţile în faţa celorlalte state europene.. În prezent, există trei ţări
candidate: Croaţia, Turcia şi Macedonia. Negocierile de aderare cu Turcia şi Croaţia au început la
3 octombrie 2005. Macedoniei i-a fost, de asemenea, acceptată candidatura în decembrie 2005,
însă negocierile de aderare nu au început încă.
Celelalte ţări din Balcanii de Vest – Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia,
inclusiv Kosovo (care şi-a obţinut independeţa de stat pe data de 17 februarie 2007) au primit
promisiuni cu privire la perspectiva de a deveni state membre ale Uniunii Europene, de îndată ce
vor fi pregătite. Momentan, ele sunt cunoscute sub denumirea de ţări potenţial candidate, iar
Uniunea Europeană a stabilit pentru acestea un proces de stabilizare şi de asociere, proces ce are
drept obiectiv apropierea progresivă a statelor din Balcani de Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană este deschisă pentru orice stat european însă procesul de negociere şi
aderare este unul foarte dificil, cu atât mai mult cu cât construcţia europeană a parcurs e serie de
paşi importanţi, evoluând considerabil de la apariţia sa până în zilele noastre. Aceasta face foarte
dificilă acceptarea statelor care nu se încadrează în standardele comunitare.

CAPITOLUL II
Drepturile omului – o problemă pe agenda Uniunii Europene

II.1. Consideraţii generale

Drepturile omului, democraţia şi primatul dreptului reprezintă valorile fundamentale ale
Uniunii Europene. Stipulate în tratatele fondatoare ale Uniunii, ele au fost întărite prin adoptarea

31
Cartei Drepturilor Fundamentale. Respectul pentru drepturile omului reprezintă una dintre
condiţiile de bază ce trebuie satisfăcute de un stat care doreşte să devină membru al Comunităţii
Europene.
Uniunea Europeană consideră drepturile omului ca fiind universale şi indivizibile, fapt
pentru care a devenit un susţinător şi apărător activ al acestora, atât în interiorul graniţelor sale cât
şi în relaţiile pe care le are cu statele din exterior. Politica comunitară de protejare a drepturilor
omului este focalizată pe drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale ale cetăţenilor
europeni. De asemenea, se pledează pentru promovarea şi apărarea drepturilor femeilor şi ale
copiilor, precum şi ale minorităţilor. Lupta împotriva terorismului reprezintă o altă prioritate a
liderilor europeni.
Cu toate că statele europene, membre ale Uniunii, nu se numără printre statele lumii cu
probleme deosebite în ceea ce priveşte apărarea drepturilor omului, totuşi poziţia pe care acestea
se află nu este una tocmai satisfăcătoare. Punctele la care trebuie să facem referire pentru a
explicita această idee ar fi respectarea limitată a drepturilor omului în domeniul acordării de azil
şi cel al migraţiei, persistenţa rasismului, a xenofobiei şi a altor tipuri de discriminare la adresa
minorităţilor. Toate acestea reprezintă un motiv de îngrijorare cu atât mai mult cu cât Uniunea
Europeană reprezintă un spaţiu cu tradiţie în ceea ce priveşte primirea imigranţilor, a celor care
vin să muncească în vederea dobândirii unui trai mai bun sau a celor care îşi părăsesc ţara natală
din cauza persecuţiilor sau a războaielor.
Comunitatea Europeană, de la începuturile sale şi până zilele noastre, a făcut progrese
considerabile în lupta sa împotriva încălcării drepturilor omului, reuşind să definească drepturile
a câtorva milioane de muncitori imigranţi non-membri ai Uniunii Europene însă stabiliţi pe
teritoriul acesteia; mai mult decât atât şi drepturile familiilor acestora de a li se alătura. Toate
acestea datorită armonizării treptate a legislaţiilor statelor membre în problema drepturilor
omului, şi elimininării, în acest fel, a cazurilor în care aceste drepturi nu sunt aplicate în aceeaşi
manieră pe teritoriul tuturor statelor membre.

32