Sunteți pe pagina 1din 132

ABSTRACT

Prezenta lucrare îşi propune să abordeze tema procesului de aderare al României la


Uniunea Europeană. Obiectivele pe care ne propunem să le urmărim sunt observarea evoluţiilor
procesului de integrare şi analiza gradului de respectare a criteriului politic din rapoartele de ţară
pentru România (1998-2004), elaborate de Comisia Europeană. Ipoteza folosită în acest studiu şi
care ulterior a fost şi confirmată, este că rapoartele de ţară au constituit adevărate strategii
coerente, viabile şi pe termen lung pentru dezvoltarea şi modernizarea României, în lipsa unora
realizate şi urmărite de către guvernele României.
Pentru a oferi o privire de ansamblu asupra Uniunii Europene, ca entitate supranaţională
căreia îi vom deveni membri, primul capitol tratează problematica acesteia, focalizându-se pe
următoarele dimensiuni: originile proiectului unificării europene, naşterea şi evoluţia
Comunităţilor Europene, mecanismul instituţional al Uniunii, ordinea juridică, teoriile şi etapele
integrării, valurile de extindere şi extinderea spre Est.
Al doilea capitol a urmărit relaţiile României cu Uniunea Europeană, şi anume: procedura
de aderare, criteriile de aderare, premisele statului român în momentul angajării în procesul de
integrare, etapele parcurse de România în drumul spre integrare, negocierile de aderare şi
sistemul instituţional şi legislativ românesc în vederea integrării.
Capitolul de substanţă al prezentei lucrări, cel de-al treilea oferă o analiză comparativă a
rapoartelor de ţară – criteriul politic, realizând relaţii cauzale între sistemul politic şi instituţional
românesc, pe de o parte şi evaluarea Comisiei, pe de alta, pentru a putea determina o înţelegere
comprehensivă a întregului proces de integrare. Sunt abordate cele două mari teme ale criteriului
politic, democraţia şi statul de drept – cu subtemele: parlamentul, executivul, justiţia, măsuri
anti-corupţie – şi drepturile omului şi protecţia minorităţilor – cu subtemele: drepturi politice şi
civile (fac referire la: instituţia Avocatului poporului, drepturile şi protecţia copilului, ale
persoanelor cu dizabilităţi, poliţie, traficul de fiinţe umane, sistemul penitenciarelor, regimul
refugiaţilor şi azilul politic, dreptul la ajutor legal din partea statului, libertatea de exprimare,
libertatea religioase, libertăţiile de asociere şi de întrunire şi la procesul de restituire a
proprietăţilor confiscate de regimul comunist) şi drepturi sociale, economice şi culturale (fac
referire la: principiul egalităţii de şanse, nivelul de sărăcie, condiţiile de muncă, rolul
sindicatelor, patronatelor şi altor organizaţii nonguvernamentale şi la drepturile şi protecţia
minorităţilor).
Concluziile conţin aprecieri asupra modului în care analiza realizată a reuşit să răspundă
unor întrebări care s-au referit la: influenţele pe care le-au avut situaţia politică şi sistemul
instituţional asupra procesului de aderare, premisele de care a dispus România în momentul în
care a demarat procesul, gradul de pregătire din timpul negocierilor, capacitatea de care dispune
pentru a face faţă tuturor schimbărilor majore la care a fost şi încă este supusă şi disponibilitatea
pentru eforturile semnificative ce sunt necesare pentru încheierea cu succes a procesului. În
acelaşi timp, prezintă paşii pe care România îi mai are de făcut până când va deveni membră
efectivă a UE şi obstacolele pe care le poate întâmpina dacă nu-şi respectă angajamentele şi dacă
nu continuă reformele. De asemenea, am făcut referire şi la situaţia actuală de la nivelul Uniunii
Europene şi la modul în care aceasta afectează procesul de integrare al ţării noastre.
Lucrarea de faţă constituie numai începutul unui studiu mai larg, care va analiza
progresele făcute de către România şi în ceea ce priveşte respectarea criteriului economic, gradul
de armonizare al legislaţiei româneşti cu acquis-ului comunitar, şi modul în care acesta este
implementat.
INTRODUCERE

1. Definirea temei lucrării


Uniunea Europeană este organismul internaţional cu cea mai mare rezonanţă în ultima
vreme în spaţiul românesc. Vremurile în care intelectualii conservatori precum I.L. Caragiale
susţineau: „Să-şi vadă de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu… N-are prin
urmare dreptul să se amestece într-ale noastre”1, sau cele din perioada comunistă când românilor
le era interzis să meargă în Occident, sau cele imediat după Revoluţia din 1989, când unii lideri
politici susţineau sus şi tare că „Noi nu ne vindem ţara!”, se înscriu într-un trecut pe care cu greu
ni-l mai putem imagina. Acum privirile majorităţii românilor, indiferent de rolul sau statusul pe
care îl ocupă în societate, sunt îndreptate către această entitate supranaţională, căreia speră sa-i
devină membră la 1 ianuarie 2007.
După căderea comunismului, singura alternativă a statelor care au cunoscut acest regim a
fost integrarea/reintegrarea în sistemul occidental, ceea ce presupune pe plan politic trecerea la
regimul democratic, iar pe plan economic trecerea la economia de piaţă funcţională. Strâns legată
de acest obiectiv, după momentul 1989, o prioritate pentru ţările fost-comuniste a constituit-o şi
alinierea la rigorile stabilite de Uniunea Europeană şi organismele internaţionale în vederea
demarării procedurilor pentru integrarea în structurile acestora.
România nu face excepţie de la aceste procese, aderarea la Uniunea Europeana
presupunând armonizarea mediului politic cu mecanisme instituţionale, financiare şi culturale
moderne, occidentale într-o perioadă scurtă de timp. Acestea constituie o şansă pentru ţara
noastră de a-şi organiza instituţiile, procedurile şi de a forma personal pentru a interpreta,
implementa şi monitoriza activităţile din domeniile economic, politic, social şi cultural. În
prezent, România se pregăteşte de aderare, după ce pe 25 aprilie 2005 a semnat tratatul care
consfinţeşte acest fapt.
Prezenta lucrare îşi propune urmărirea evoluţiilor procesului de integrare al României în
Uniunea Europeană, focalizându-se, în special asupra rolului rapoartelor de ţară elaborate de
Comisia Europeană, pentru dezvoltarea şi consolidarea sistemului instituţional şi legislativ din
domeniul politic.
Pentru o perspectivă de ansamblu asupra întregului proces, primul capitol al lucrării îşi
propune intrarea în problematica Uniunii Europene, prin identificarea principalelor coordonate
1
Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută.
ale acesteia. În al doilea capitol vom aborda relaţiile României cu Uniunea Europeană, dinamica
acestora şi evoluţia lor. Iar în ultimul capitol vom realiza analiza comparativă propriu-zisă a
rapoartelor de ţară (1998-2004), în strânsă relaţie cu situaţia politică a României în perioada
postdecembristă, şi în particular cu sistemul instituţional, pentru a putea oferi o perspectivă
comprehensivă asupra progreselor realizate în cei şapte ani de atentă monitorizare.
Considerăm că această temă este oportună în contextul politic actual, cu atât mai mult cu
cât lucrări de specialitate, care să trateze această problematică a integrării României în structurile
europene cu toate implicaţiile ei pentru societate, nu prea au fost scrise. De aceea, suntem de
părere că pentru a înţelege acest proces extrem de complex şi pentru a ne putea adapta la
modificările substanţiale din toate domeniile, pe care le presupune, trebuie să începem prin a-l
cunoaşte.

2. Argumentarea teoretică a temei alese


În general, programul de reformă în România, a purtat amprenta sectorului politic,
alegerile făcute de acesta fiind esenţiale, determinând atât direcţia schimbărilor cât şi
credibilitatea internă şi externă a acestuia. În cursul timpului, mediul politic a încetinit aplicarea
reformelor, din cauza fricii că va pierde suportul popular şi nu şi-a asumat responsabilitatea
pentru deciziile luate, adoptând o „strategie”, potrivit căreia vina pentru eşecuri era dată de pe o
guvernare pe alta, de pe un ministru pe altul. Birocraţia extinsă a favorizat răspândirea corupţiei
generalizate, promovarea intereselor unor grupuri sociale restrânse, care au beneficiat de credite
preferenţiale, fără garanţii, cu rate ale dobânzilor inferioare ratei inflaţiei. S-a amânat adoptarea
şi aplicarea unor legi cu caracter mai puţin popular, deşi foarte necesare în procesul de trecere
spre economia de piaţă, de frica pierderii puterii, primând astfel interesul particular, ci nu cel
general. Intervenţia statală a fost supradimensionată, iar autorităţile prin acţiunile întreprinse au
determinat pierderea credibilităţii atât în faţa unei părţi a populaţiei (vedem gradul înalt al
absenteismului la alegeri) cât şi pe plan extern.

Lipsa unor strategii coerente şi pe termen lung privind dezvoltarea societăţii, în


ansamblul ei a fost considerată de mai mulţi analişti ca fiind principala „vină” a României, ce a
împiedicat formarea unor forţe stabilizatoare şi a unor mecanisme de echilibru, atât în domeniul
politic, cât şi în cel economic.
Astfel, Vladimir Pasti afirma: „lipsite de obiective clare, de coerenţă, de cunoaştere a
realităţii, iar uneori, chiar de pricepere, guvernele României parcurg, senil, acelaşi algoritm al
văicărelilor despre greaua moştenire şi al eşecului reformelor haotice”2. Iar această situaţie
neclară, i-a afectat în deosebi pe români, care au trăit „într-o improvizaţie continuă, adaptându-se
la experimentele sau inactivitatea guvernărilor”3.

Maria Mureşan afirma că strategia politică a fost bazată pe improvizaţii, „fără un punct de
referinţă, lipsită de un orizont temporal concret, fără o ţintă stabilă, lipsită de indicarea resurselor
necesare”4.

În acest context, partidele politice, deşi esenţiale prin legăturile pe care le stabilesc între
stat şi societate, de calitatea lor depinzând calitatea guvernării, au fost şi încă mai sunt entităţi
politice clientelare, substituind baza socială cu clienţii politici. Mai mult, o dată intrate în
Parlament, s-a observat că acestea şi-au urmărit doar interesele lor proprii, ale liderilor şi ale
clientelei politice, ci nu pe cele generale5.
Împărtăşind aceeaşi idee, însă formulând-o în temeni mult mai duri, Alina Mungiu
Pippidi, considera că statul este captiv al elitei „de pradă” şi că „relaţiile dominatoare menţin
această situaţie, care devine proiectul politic principal al elitei politice româneşti”6.

În aceste condiţii, apar ca fireşti întrebările privind procesul de integrare europeană şi


capacitatea acestuia de a fi un stimul determinant pentru depăşirea acestor comportamente
politice, economice şi culturale care au dus la stagnarea României.

După 1989, „eforturile de reînnodare a destinului european al României, deşi


caracterizate de continuitate, au avut fluctuaţii accentuate de la o etapă la alta, sugerând o
atitudine ezitantă în raport cu obiectivele pregătirii pentru aderarea la UE”7. Perioada de pre-
aderare s-a suprapus cu perioada tranziţiei la o societate democratică şi la o economie de piaţă
funcţională, ceea ce făcut ca situaţia să se îngreuneze, iar eforturile să se intensifice. De aceea,
strategia cea mai viabilă pare a fi dezvoltarea prin integrare, aderarea la Uniune însumând şi
obiectivele tranziţiei.
2
Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, România-starea de fapt, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997, p. 29.
3
Ibidem.
4
Maria Mureşan-coordonator, Doua secole de tranziţie românească, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 261
5
Alexandru Radu, Nevoia schimbării: un deceniu de pluripartidism în România, Bucureşti: Ed. Ion Cristoiu, 2000,
p. 329.
6
Alina Mungiu Pippidi, Gerarld Althade, Secera şi buldozerul, ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 184.
7
Nicolae Idu, România şi aderarea la UE, în România în contextul integrării europene şi globalizării, Academia
Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Bucureşti, 2003, p. 9.
În ultima vreme s-a înţeles, mult mai bine, decât acum câţiva ani că Uniunea Europeană,
reprezintă pentru România un garant administrativ, strategic şi politic al unui sistem de valori,
ce se bazează pe domnia impersonală a legii, aderarea în structurile acesteia fiind singura soluţie
viabilă pentru dezvoltarea noastră. De aceea, integrarea în UE a devenit obiectivul strategic al
întregii societăţi româneşti, întrunind consensul tuturor formaţiunilor politice româneşti şi fiind
însuşit ca atare de către toate instituţiile statului.
Rapoartele de ţară sunt extrem de importante atât pentru România, căreia îi identifică
punctele slabe şi-i recomandă aspectele pe care trebuie să şi le îmbunătăţească pentru a se putea
integra structurilor europene, cât şi pentru Uniunea Europeană, întrucât acestea au servit ca bază
pentru luarea, de către Consiliu, a deciziilor necesare asupra negocierilor.
România trebuie să urmeze postulatul lansat in relaţiile internaţionale de Nicolae
Titulescu: de la naţional prin regional spre universal, şi astfel sa se racordeze cât mai repede la
strategie ofensivă pe care o promovează Uniunea Europeană în relaţiile de colaborare
economică, politico-diplomatică şi cultural-ştiinţifică cu celelalte mari spaţii geostrategice ale
lumii8.
Pentru Uniunea Europeană, extinderea către Est va sigura şi extinderea zonei de
securitate, contribuind la consolidarea noilor democraţii din această parte a Europei, a economiei
lor de piaţă şi a garanţiei că pot să-şi modernizeze societatea şi tehnologiile la adăpost de orice
ameninţare externă9.

3. Ipoteză
În lipsa unor proiecte strategice coerente elaborate de către guvernele României în
perioada postdecembristă, rapoartele de ţară pentru România au constituit adevărate strategii
viabile şi pe termen lung, folosite pentru a se realiza (re)integrarea ţării în sistemul politic,
economic, social şi cultural occidental10.

8
Marcel Moldoveanu, România în ecuaţia procesului de globalizare şi integrare regională, în „România în
contextul integrării europene şi globalizării”, Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice,
Bucureşti, 2003, p. 5.
9
Mihai Mătieş, Dorina Năstase, Viitorul sistemului de securitate al Uniunii Europene şi contribuţia României la
acest capitol, în „Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene”, Polirom, Iaşi, 2001.
10
Suntem conştienţi şi de rolul strategic pe care l-au jucat şi alte rapoarte ale altor organisme internaţionale, dintre
care cele mai importante au fost cele ale Băncii Mondiale şi ale Fondului Monetar European.
4. Metodologie
Demersul întreprins în această lucrare este atât exploratoriu, întrucât este vizat un
domeniu mai puţin studiat, cât şi explicativ, propunându-ne ca într-o manieră comprehensivă să
oferim explicaţii cauzale între standardele europene, pe de o parte şi procesul de pregătire al
aderării României la Uniunea Europeană şi sistemul instituţional românesc, pe de alta.
Metoda de cercetare pe care o vom folosi va fi analiza documentelor, iar instrumentul va
fi grila de analiză, cu ajutorul căreia voi urmări următoarele două mari teme ale criteriului
politic: democraţia şi statul de drept (cu subtemele: parlamentul, executivul, justiţia, măsuri anti-
corupţie) şi drepturile omului şi protecţia minorităţilor (cu subtemele: drepturi politice şi civile şi
drepturi economice, sociale şi culturale).
Ne aşteptăm ca deficienţelor, problemelor şi neconcordanţelor la nivel instituţional şi
legislativ, identificate în aceste documente să li răspunde de către autorităţile române.

Motto: „După 50 de ani, în Europa, procesul integrării europene este


probabil cea mai mare provocare politică, succesul sau eşecul ei, sau chiar
numai stagnarea acestui proces de integrare vor fi de importanţă crucială
pentru viitorul fiecăruia dintre noi” – Joschka Fisher
CAPITOLUL I

PROBLEMATICA UNIUNII EUROPENE

Vorbind despre Uniunea Europeană, în primul rând ne gândim la misiunea, obiectivele şi


la valorile acesteia. Misiunea acestei entităţi este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi
între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.
Potrivit Proiectului de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa, Uniunea Europeană
se bazează pe valori precum libertate, democraţie, egalitate, stat de drept, drepturile omului şi
respectarea demnităţii umane. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate
caracterizată prin pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare.
Uniunea Europeana urmăreşte promovarea progresului economic şi social, afirmarea
identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru tarile ne-
membre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor
internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale), instituirea cetăţeniei
europeane (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională dar o completează, conferind un număr de
drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni), consolidarea unei zone de libertate, securitate şi
justiţie (asigurate prin funcţionarea pieţei interne şi în particular de circulaţia liberă a
persoanelor), menţinerea şi dezvoltarea conform dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate
de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare).

1.1. Originile proiectul unificării europene


Unificarea europeană este un proiect spre care mulţi au tins să-l realizeze şi a cărui
origine se pierde în timp. Europa a lăsat în istorie urmele voinţei sale unificatoare, fiind
continentul ce a generat de-a lungul timpului, cele mai importante mişcări literare şi artistice, o
gândire politică omogenă, rădăcini juridice comune, o tradiţie umanistă comună şi credinţe
religioase comune11.
Ideea europeană este veche, şi deşi nu au fost puţini cei care au situat-o în Antichitate, s-a
ajuns aproape la un consens că geneza acesteia poate fi găsită în perioada Evului Mediu. C.
Shora vorbeşte despre „europeanness”12, definind prin acest concept o identitate colectivă cu
vocaţie continentală care se ataşează diverselor comunităţi culturale şi politice cu care a fost
identificată Europa. În funcţie de conţinutul şi criteriile de constituire a acestor comunităţi,
putem identifica şase mituri identitare ale unităţii europene13: mitul unităţii teritoriale, acesta
generând comunităţi politice efemere şi personalizate; mitul destinului istoric, supremaţia în plan
mondial a Europei până la primul război mondial fiind incontestabilă; mitul Imperiului
Universal, instituţia imperială contribuind la ideea europeană prin vocaţia sa universală şi
supranaţională, printr-o administraţie confederalistă şi multiculturalism; mitul unităţii creştine,
creştinismul fiind considerat unul din principiile fondatoare ale Europei, datorită forţei sale
unificatoare14; mitul unităţii intelectuale, diverşi actori europeni reuşind, prin reţele
transfrontaliere diverse, să promoveze ideea unităţii dincolo de disputele teritoriale şi aspiraţiile
hegemonice; şi mitul unificării pacificatoare, ce se bazează pe ideea că unitatea elimină
conflictele.
Pe parcursul istoriei, o serie de gânditori au imaginat proiecte de unificare europeană:
Dante Alighieri („Despre monarhie”-1308), Ducele de Sully („Marele Proiect al Regelui Henry
IV”-1638), William Penn („Prezentul şi viitorul păcii în Europa”-1654), Abatele Saint-Pierre
(„Proiect de pace eternă”-1712), Immanuel Kant („Pacea eternă”-1795), Saint-Simon („Despre
reorganizarea Societăţii Europene”-1814), Victor Hugo („Statele Unite ale Europei”-1851),
Prudhon („Despre principiul federativ”-1863), Richard Coudenhove –Kalergi („Pan-Europa”-
1923), Aristide Briand („Liga Naţiunilor”-1929). Totuşi, majoritatea acestor proiecte a avut o
puternică amprentă utopică, nici unul din iniţiatorii acestora neavând viziunea importanţei pieţei,
a schimbului liber în reglarea reciprocă a intereselor15.
Din punct de vedere al proiectelor politice efective, dintre cele mai importante, a căror
influenţă s-a manifestat în ceea ce urma să fie Comunitatea Europeană, amintim: imperiul

11
Iordan Gheorghe Bărbulescu,, „De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană”, Editura Trei, Bucureşti,
2001, p. 41.
12
C. Shore, „Building Europe: The Cultural politics of European Integration”, London, Routledge, 2000, p. 21.
13
Cezar Bîrzea, „Cetăţenia Europeană”, Politeia, SNSPA, 2005, p. 54
14
Se foloseau trei termeni sinonimi in epocă: Europa = Christianitas = Occidens
15
Cezar Bîrzea, Politicile şi Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Corint, Bucureşti, 2001, p. 21.
universal, sub conducerea unui suveran omnipotent, concentrarea puterii fiind garanţia unităţii –
unitate realizată pe baza ideii de cucerire, ci nu pe libera consfinţire (Carol cel Mare, Carol al V-
lea, Napoleon Bonaparte, Imperiul Habsburgic), organizarea federala – confederaţii de state
autonome şi „Concertul European”, ce a propus un model de uniune pan-europeana şi un sistem
de conferinţe, prin care a reuşit să rezolve mai multe situaţii conflictuale. Totuşi, modelul şi-a
demonstrat limitele prin ineficienţa sa în evitarea războiului franco-german (1870) sau a primului
război mondial.
Primul război mondial a condus Europa la pierderea supremaţiei sale mondiale şi la
apariţia unor crize economice majore. Statele Unite ale Americii, devenite puterea hegemon a
lumii, propun prin preşedintele Wooldrow Wilson, modelul noii ordini mondiale, fundamentat pe
doua coordonate: principiul naţionalităţii, care prin autodeterminare şi suveranitatea naţională, a
favorizat apariţia noilor state, parte, până la acel moment din fostele imperii (Austro-Ungar,
Otoman şi Tarist) şi Liga Naţiunilor, autoritate supranaţională şi sistem de securitate colectivă16.
Anul 1945, ce a adus cu sine sfârşitul celui de-al doilea război mondial, constituie
începutul unei noi etape. Prin discursul din 1946 de la Fulton, Churchill a vorbit despre căderea
„cortinei de fier”, între partea controlată de Occident şi cea controlată de sovietici, din Centrul şi
Estul Europei. Blocada Berlinului din 1948 şi „lovitura de la Praga” din 1949, au marcat
începutul Războiului Rece şi prin acesta reorganizarea Europei în două spaţii antagonice ce şi-au
disputat supremaţia asupra continentului până în 1989. Churchill foloseşte, tot în 1946 pentru
prima dată sintagma „Statele Unite ale Europei”, a cărei semnificaţie avea să-şi găsească
concretizarea abia mai târziu.
Ca urmare a eşecului ordinii mondiale de după primul război mondial, ce purta amprenta
idealistă şi a cărei fundament era Liga Naţiunilor, au început să se caute noi forme de securitate,
bazate pe dialog şi coordonare globală.

1.2. Naşterea şi evoluţia Comunităţilor Europene


Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de evoluţie, ce a presupus cooperarea şi
integrarea, şi care îşi are originea la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Din cauza atrocităţilor produse în timpul celor doua războaie mondiale, şefii de stat şi de
guvern şi-au dat seama că trebuie abandonată calea armelor şi găsită o modalitate paşnică de
16
Ibidem, p.25.
rezolvare a conflictelor şi de realizare a intereselor. Soluţia găsită a fost înfiinţarea unor
organizaţii internaţionale, viabile, bazate pe cooperare şi care să vizeze dezvoltarea.
La sfârşitul anilor ’40, pe plan mondial s-au constituit organizaţii precum: Organizaţia
Naţiunilor Unite – ONU (1945), care-şi propunea „izbăvirea generaţiilor viitoare de flagelul
războiului” şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – NATO (1949), în sfera militară. În
plan european s-au format organizaţii precum: Uniunea Europei Occidentale, în plan militar
(1948), Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (1948), Uniunea vamală a statelor
membre ale Beneluxului (1947), în plan economic, iar în sfera politicului, Consiliul Europei
(1949), reunind statele europene democrate, pluraliste şi care respectau şi protejau drepturile
omului.
Ca replica la ansamblul organizaţional occidental, Blocul Estic, sub dominaţia URSS-
ului, şi-a format propriile organizaţii: în domeniul economic, Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc – CAER (1949), iar în domeniul militar, Tratatul de la Varşovia (1955).
Comunităţile Europene s-au format la iniţiativa Statelor Unite ale Americii, având ca
fundament acelaşi principiu al cooperării, dublat însă, în premieră în sfera relaţiilor
internaţionale, şi de cel al integrării. Statele Unite au realizat ca izolarea, restricţiile şi impunerea
plăţii unor despăgubiri foarte mari Germaniei, după al doilea război mondial nu sunt soluţii
viabile pentru viitor. Aceasta strategie ce fusese aplicata Germaniei, după primul război mondial
a condus la eşec. Potrivit unui principiu al relaţiilor internaţionale, tratatele semnate la sfârşitul
unui conflict militar, conţin în sine germenii următorului, fapt ce s-a adeverit întocmai şi în acest
caz. Astfel, pentru a-şi asigura propria securitate şi urmărindu-şi interesele economice, Statele
Unite, prin „doctrina Truman”, au acordat prioritate redresării Europei Occidentale. Stătea şi încă
stă şi astăzi în crezul americanilor că o Europă unită şi acţionând împreună este un bun partener
economic şi un mai bun aliat politic.
Vastul program, iniţiat de americani, ce viza modernizarea şi tehnologizarea economică a
Europei, în valoare de peste 10 miliarde $, a rămas în istorie sub numele de Planul Marshall
(1947). Prin condiţia pentru acordarea acestui sprijin, de cooperare a statelor occidentale, planul
a constituit catalizatorul extern al lansării unificării europene. În scopul gestionarii în comun a
ajutorului american oferit prin Planul Marshall, s-a înfiinţat Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică17, în 1948.

17
In 1960 s-a transformat în Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED).
Deşi oferta americanilor a fost adresată şi statelor din Centrul şi Estul Europei, URSS-ul a
refuzat-o, fiind de acum clară conturarea bipolarismului mondial, prin cele două blocuri: cel
comunist şi cel democratic/capitalist.
Secolul XX a fost un secol îndelung marcat „de multă distrugere şi de puţină
construcţie”18. De la primele bătălii cu tancuri şi atacuri cu gaze toxice, raiduri aeriene şi război
submarin nelimitat, până la Auschwitz şi Arhipelagul Gulag, „s-a întins o cale a autodistrugerii
Europei”. În acest context., cu atât mai importantă şi totodată necesară a fost unificarea Europei
şi dezvoltarea acesteia într-un singur cor.
Nu trebuie trecut cu vederea un aspect extrem de important, şi anume că unificarea
europeană a avut încă de la început o dimensiune clar pacificatoare: „Comunităţile Europene,
Uniunea Europeană constituie, înainte de toate, simbolul salvgardării păcii europene şi, măcar
pentru această funcţie, reprezintă o realizare greu de cuantificat pentru toţi aceia care trăiesc în
teritoriul lor”19.
Naţiunile europene au fost pe parcursul istoriei, iniţiatoarele şi actorii principali ai
diferitelor războaie, pe care nu de puţine ori le-au exportat la nivel mondial. În prim-planul
acestor confruntări, care au măcinat resursele şi au sărăcit Europa, de cele mai multe ori s-au
aflat Franţa şi Germania, responsabile pentru declanşarea majorităţii conflictelor europene.
Astfel, acestora le-a revenit misiunea şi totodată responsabilitatea istorică de a imagina un
proiect care să aducă reconcilierea şi pacea pe bătrânul continent. Şi acest proiect a fost conturat:
Planul Schuman.
În 1950, Preşedintele Organizaţiei Internaţionale a Planificării din Franţa , Jean Monnet
a iniţiat ideea punerii sub control internaţional a cărbunelui şi oţelului a Franţei şi Germaniei.
Monnet a fost vizionarul care a văzut Europa renăscând din propria cenuşa şi organizată după
modelul federal american, un model democratic, revoluţionar pentru o Europa conservatoare.
Robert Schuman, ministrul afacerilor externe din Franţa, a lansat public în 1950 planul
care privea înfiinţarea primei comunităţi europene: „Pacea mondială nu va fi salvgardată fără
eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă. Contribuţia pe care o Europa organizată
şi pulsând de viaţă o poate aduce civilizaţiei este indispensabilă menţinerii relaţiilor de pace (…).
Europa nu se va făuri dintr-o dată, nici nu va fi o construcţie completă: ea se va făuri prin
realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt”20. Robert Schuman, asemenea lui
18
Ralf Dahrendorf, După 1989, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 197.
19
Iordan Gheorghe Bărbulescu,, 2001, p. 25.
20
Declaraţia Schuman, 9 mai 1950 (ţinuta în Salonul Orologeriei de la Quai d’Orsay din Paris).
Monnet, a fost un vizionar: „Această propunere va conduce la realizarea primei federaţii
europene concrete, indispensabilă pentru prezervarea păcii”21.
Prima comunitate, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – CECA, a fost una
economică şi sectorială, ce nu a generat efecte juridice. În 1951 au aderat şi Italia, Belgia, Olanda
şi Luxemburg, iar în 1952 tratatul privind instituirea acesteia – Tratatul de la Paris – a intrat în
vigoare pentru o perioadă de 50 de ani.
Scopul declarat al acestei instituţii era garantarea păcii şi a bunăstării, iar cel real,
nedeclarat era controlarea rezervelor de cărbune şi oţel ale Germaniei, ce constituiau baza pentru
armament.
Mai târziu, în 1957, politicianul belgian, Paul Henry Spaak, prezintă raportul privind
înfiinţarea a încă două comunităţi europene, cu durată nelimitată, ce urmăreau realizarea unei
pieţe economice comune şi a unei uniuni în sfera utilizării paşnice a energiei atomice. Astfel, în
1957 s-a semnat Tratatul de la Roma, privind înfiinţarea Comunităţii Europeane a Energiei
Atomice – CEEA / EUROATOM, sectorială, fiind responsabilă de un sector aparte al economiei
europene: cercetarea şi utilizarea energiei atomice şi a Comunităţii Economice Europeane –
CEE22, ce depăşeşte viziunea sectorială a celorlalte două comunităţi, având menirea de a aduce
sub o singura comunitate toate sectoarele economice ale statelor membre.
Comunităţile Europene au o triplă convergenţa: sunt asociaţii de tip economic integrat,
entităţi interguvernamentale şi au o structură organizaţională originală 23. Sunt asociaţii de tip
economic integrat întrucât reprezintă rezultatul punerii în comun de către statele membre a
economiilor şi a teritoriilor acestora, fapt ce adus la crearea unui spaţiu economico-geografic
unic, ce poartă numele de piaţa comună. Sunt entităţi interguvernamentale deoarece au fost
întemeiate potrivit unui acord de voinţa liber consimţit de către statele membre, fapt concretizat
în tratatele constitutive, respectă dreptul internaţional, posedă instituţii funcţionale, au definite
metodele de colaborare şi au obiective comune. Comunităţile Europene au o structură
instituţională unică, existând o distincţie clară între instituţiile comunitare şi organele
comunitare. Dacă primele dintre acestea participa în mod direct la luarea de decizii, adoptând
legislaţie comunitară, cele din urmă au un caracter tehnic-auxiliar, ceea ce înseamnă că pregătesc
deciziile şi urmăresc punerea în aplicare a acestora. Printre cele mai importante organe

21
Idem
22
Primeşte numele de Comunitate Europeană prin Tratatul Uniunii Europene, 1993.
23
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ediţia a V-a, Bucureşti, 2000, p. 37.
comunitare se numără: Banca Europeană de Investiţii, Comitetul Regiunilor, Comitetul
Economic şi Social.
Un aspect unic al arhitecturii europene este dat şi de funcţionarea acesteia prin cele două
instrumente: cooperarea şi integrarea. Cooperarea este principiul după care funcţionează cele
mai multe dintre organizaţiile internaţionale, bazându-se pe consultarea dintre state. Statele sunt
dispuse să colaboreze unele cu altele, păstrându-şi în acelaşi timp suveranitatea. Principiul
integrării aduce o noutate în sfera organizaţiilor internaţionale. Pentru prima dată în istorie, şase
democraţii vest-europene (şi celelalte state care au aderat ulterior) au consimţit să-şi delege o
parte din suveranitatea naţională în favoarea unei autorităţi supranaţionale. Avem de-a face cu o
auto-limitare de bună-voie a atribuţiilor şi suveranităţii prin reducerea treptată a competenţelor
statelor naţionale membre. Fundamentul integrării este ca interesul general comunitar prevalează
asupra intereselor naţionale. Un instrument important al integrării este principiul subsidiarităţii:
statele membre hotărăsc de comun acord, la nivelul instituţiilor europene care sunt problemele ce
pot fi soluţionate mai bine la nivel comunitar si care sunt cele ce pot fi mai bine rezolvate la
nivel naţional. Astfel, deciziile ce se dovedesc mai eficiente la nivel naţional / regional, adică
mai aproape de cetăţeni, trebuie adoptate fără amestecul Uniunii: „Comunitatea acţionează doar
în limitele competentelor care îi sunt atribuite şi a obiectivelor care-i revin prin prezentul
Tratat…Comunitatea nu intervine în domeniile care nu relevă de competenţa sa exclusivă decât
dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii respective nu pot fi mai bine realizate la nivel
comunitar”24.
O dată cu Tratatul Uniunii Europene25 s-a raţionalizat structura Uniunii Europene, ce este
susţinută de trei „piloni”. Primul pilon este compus din Comunităţile Europene (CE) şi politicile
acestora, în principal în domeniul economic şi social. Al doilea pilon cuprinde Politica Externă
şi de Securitate Comună (PESC), urmărind iniţierea unei politici comune de apărare. Al treilea
pilon include Justiţia şi Afacerile Interne (JAI), ce încercă să instituie reguli comune privind
frontierele externe, cooperarea judiciară precum şi lupta împotriva criminalităţii internaţionale.
În contrast cu primul pilon se găseşte in faza integrării, celelalte doua sunt incluse în cea a
cooperării.
Acestea au fost cele trei comunităţi europene înfiinţate, de la care a pornit construcţia
europeană. Unificarea economică a constituit motorul proiectului european, obiectivele
24
Tratatul de la Roma, art. 3
25
Cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Maastricht – semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993.
Comunităţilor Europene fiind: dezvoltarea armonioasă a vieţii economice, creşterea economica
stabilă şi echitabilă, ridicarea nivelului de trai, reducerea şi eliminarea ulterioară a şomajului,
stabilitatea politică, economică şi monetară26. Asistăm astfel la naşterea unui sistem politico-
juridic cu totul nou şi cu ambiţia de a fi durabil.

1.3. Mecanismul instituţional al Uniunii Europene


Pentru ca cele trei Comunităţi să funcţioneze, fiecare dintre acestea şi-a înfiinţat propriile
instituţii în domeniul decizional, executiv, al controlului politic şi cel jurisdicţional, după cum
reiese din tabelul următor:

CECA CEE EUROATOM


Decizional Consiliul Special de Consiliul Consiliul
Miniştrii
Executiv Înalta Autoritate Comisia Comisia
Control politic Adunarea Comună Adunarea Adunarea
Jurisdicţional Curtea de Justiţie Curtea de Justiţie Curtea de Justiţie
Structura instituţională a Comunităţilor Europene în 1958

Din cauza organizării in trei rânduri de instituţii, multe din atribuţiile lor ajunseseră sa se
suprapună, ceea ce a condus la încetinirea procesului de funcţionare al comunităţilor. În aceste
condiţii, soluţia găsită a fost aceea a fuzionării instituţiilor similare din cadrul celor trei
comunităţi europene, tratatele institutive rămânând valabile. Au rezultat, instituţii unice, comune,
care duc la îndeplinire atribuţiile şi competenţele înscrise în tratate, după cum urmează: la nivel
decizional, Consiliul de Miniştrii (1965), la nivel executiv, Comisia Europeană (1965), la nivelul
controlului politic, Parlamentul European (1962) şi la nivel jurisdicţional, Curtea Europeană de
Justiţie. Pe parcursul evoluţiei instituţionale a Comunităţilor Europene, a mai apărut pe cale
neconvenţională, datorită întâlnirilor la vârf a şefilor de stat şi de guvern, o noua instituţie 27 –
Consiliul European, cu atribuţii de natură politică. Integrarea comunitara nu a fost una uşoara, în
special din cauza „efortului de depăşire a concepţiilor despre suveranitate şi independenţă

26
Iordan Bărbulescu, 2001, p. 25.
27
Nu este o instituţie în sensul celorlalte (Consiliul de Miniştrii, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea
de Justiţie), ci o entitate politică, ce reuneşte şefii de stat şi de guvern ai statelor membre. Nu adoptă legislaţie, nu
votează, ci discută până se ajunge la un consens. Deciziile luate sunt unele de natură politică, neavând forţa juridică.
naţională şi a armonizării intereselor statelor implicate”28. În articolul 1 al tratatului instituind
Uniunea Europeană este precizat că „Uniunea va avea un cadru instituţional unic care va garanta
coeziunea şi continuitatea acţiunii sale în scopul atingerii obiectivelor acesteia, respectând şi
dezvoltând acquis-ul comunitar”.
Instituţiile Uniunii Europene fac parte din primul pilon al acesteia. Fiecare instituţie a
Uniunii Europene ocupă un rol diferit în logica organizaţională a acesteia, şi anume: Consiliul
Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre; Parlamentul European reprezintă
interesele cetăţenilor statelor membre; Comisia Europeană apără interesele Comunităţilor;
Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă (1989) asigură respectarea normelor de drept
comunitar, supremaţia acestuia în construcţia comunitară, interpretarea şi aplicarea uniformă a
acestuia, atât de către statele membre, cât şi de către instituţiile comunitare; iar Curtea de
Conturi veghează la legalitatea, regularitatea şi fiabilitatea folosirii resurselor financiare ale UE.
Instituţiile Uniunii Europene nu reprezintă o simplă prelungire şi imitare a instituţiilor
naţionale. Acestea au atribuţii proprii, răspunzând unor necesităţi existente la nivel comunitar, au
o legitimare proprie, participă direct la luarea deciziei comunitare, îşi exercită atribuţiile pe baza
tratatelor constitutive şi modificatoare (veghează şi se asigură de punerea în aplicare a tratatelor),
dar nu au personalitate juridică. Doar Comunităţile Europene au personalitate juridică, instituţiile
acţionând pentru şi în numele acestea29.
Membrii acestora „sunt aleşi sau numiţi de către statele membre sau corpul electoral ale
acestora, dar niciodată de către membrii altei instituţii comunitare, ceea ce le garantează reciproc
independenţa şi le asigură păstrarea echilibrului de puteri”30.
Funcţiile acestora nu se suprapun schemei clasice a separării puterilor în stat a lui
Montesquieu: Consiliul deţine puterea legislativă şi executivă (în mare parte, atribuţiile executive
au fost delegate Comisiei), Parlamentul are drept de co-decizie împreună cu Consiliul şi deţine
funcţia bugetară, Comisia este instituţia cu atribuţii executive, iar Curtea de justiţie păstrează
puterea judecătorească. .
În activitatea lor, instituţiile se bazează pe 3 principii esenţiale31: principiul autonomiei de
voinţă, potrivit căruia acestea au dreptul de a-şi elabora propriile reguli de organizare şi
funcţionare, principiul atribuirii de competenţe, conform căruia fiecare instituţie se ocupă numai

28
Corina Leicu, Ioan Leicu, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 53.
29
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.37-38.
30
Iordan Gheorghe Bărbulescu, 2001, p. 120.
31
Augustin Fuerea, 2002, p.39.
de acele atribuţii, care le sunt stabilite prin tratate şi principiul echilibrului instituţional, care
presupune separarea atribuţiilor şi controlul reciproc prin cooperare şi colaborare.
Vorbind de integrarea instituţională, nu putem omite cele patru metode în vederea
realizării acesteia32. Metoda parteneriatului, propusa de Jean Monnet, care presupune realizarea
unui parteneriat sistematic între reprezentanţii statelor membre, elitele socio-economice şi
funcţionarii europeni, ce se realizează în jurul tandemului Comisie – Consiliu (a funcţionat pana
în 1965). Metoda negocierii colective a lui De Gaulle, bazată pe un sistem de negociere şi dialog
în cadrul unor subcomisii şi comitete, în care ponderea deciziilor este transferată la nivel
naţional33. Metoda co-opţiunii, stipulată în Actul Unic, propune o simplificare a relaţiilor, printr-
o îmbinare a primelor doua metode: parteneriatul original este dublat de un sistem de negociere
cu statele membre. În sfârşit, metoda consensuală se bazează pe configuraţia celor trei piloni ai
Uniunii Europene, fiind introdusă prin Tratatul de la Maastricht.
Sistemul decizional al instituţiilor europene este rezultatul unei evoluţii în timp, ca şi
întreg sistemul comunitar. În momentul de faţă există patru proceduri decizionale la nivelul
instituţiilor comunitare34: consultarea – Comisia face propuneri, le trimite Consiliului, care ia
decizia după ce se consultă cu Parlamentul European35, asentimentul – subînţelege dreptul de
veto al Parlamentului European36 (procedură introdusă prin Tratatul de la Maastricht),
cooperarea – are la bază o formulă complexă de colaborare între Consiliu, Parlament şi Comisie
şi co-decizia între Consiliu şi Parlament.

1.4. Ordinea juridică a Uniunii Europene


In ceea ce priveşte ordinea juridică a Uniunii Europene, aceasta se refera la un ansamblu
de norme care guvernează raporturile dintre Comunităţile Europene şi statele membre, statele
asociate, statele candidate, state terţe, alte organizaţii internaţionale şi cu persoane fizice şi
juridice din statele membre sau nu, de la un moment dat. În ansamblu, ordinea juridică este

32
Cezar Bîrzea, 2001, p. 48
33
Apărută în urma crizei politicii Scaunului gol, practicată de Franţa şi care a fost soluţionată prin Compromisul de
la Luxemburg: cea mai mare parte a deciziilor se vor lua, folosind majoritatea calificată, iar cele deosebite, ce
privesc interesele naţionale de primă importanţă, se or lua cu unanimitate de voturi.
34
Cezar Bîrzea, 2001, p. 48-52.
35
Funcţionează încă în cazul Politicii Comerciale Comune.
36
Parlamentul European trebuie să-şi dea acordul în cazuri precum: drepturile cetăţenilor, funcţionarea Băncii
Centrale Europene, a Sistemului European al Băncilor Centrale, a Fondurilor Structurale, a procedurii electorale a
Parlamentului, a acordurilor de asociere.
formată din două mari categorii de norme: norme cu valoare de legi fundamentale,
constituţionale, de la care nu se poate deroga (tratatele institutive şi modificatoare) şi norme cu
valoare de legi ordinale, formulate şi adoptate de către instituţii, în existenţa şi funcţionarea lor.
Există două principii esenţiale ce guvernează ordinea juridică comunitară: al asimilării dreptului
comunitar în dreptul intern al statelor membre şi cel al priorităţii dreptului comunitar în raport cu
dreptul naţional al statelor.
Dreptul comunitar a apărut în baza tratatelor internaţionale de instituire a Comunităţilor
Europene, ce au fost completate de tratatele modificatoare şi de alte norme convenţionale.
Dreptul comunitar şi dreptul internaţional „îşi unesc eforturile într-o anume
complementaritate de ambiţii, amândouă urmărind sustragerea progresivă a relaţiilor
internaţionale din regatul politicii pentru a se plasa în regatul dreptului”37.
Uniunea Europeană nu are personalitate juridică38, ci numai cele trei Comunităţi care fac
parte din primul pilon al entităţii supranaţionale. Cele trei comunităţi, cu toate particularităţile
lor, sunt organizaţii internaţionale regionale, ce se definesc drept „grupări de state caracterizate
prin relaţii strânse de solidaritate şi investite cu reguli proprii”39.
Dreptul comunitar se compune din cinci mari categorii. Izvoarele primare, ce cuprind
tratatele institutive şi tratatele modificatoare, fiind formulate şi adoptate de Comunităţi în temeiul
suveranităţii cu care au fost delegate de la statele membre şi având forţă juridică asemănătoare
Constituţiilor de la nivel naţional, de la care nu se poate deroga. Izvoarele derivate (secundare)
ce cuprind ansamblul actelor normative adoptate de către instituţiile comunitare în exercitarea
competenţelor atribuite acestora prin tratatele institutive şi modificatoare; acestea sunt:
regulamentul, directiva, decizia, recomandarea şi avizul. Al treilea tip de izvoare sunt normele ce
provin din angajamentele externe ale Comunităţilor Europene, edictate şi adoptate de către
Comunităţi în temeiul calităţii lor de subiecte de drept internaţional, acestea îmbrăcând forma
acordurilor şi convenţiilor internaţionale ce generează o serie de drepturi şi de obligaţii pentru
statele membre. Izvoarele complementare, se găsesc în câmpul şi în prelungirea izvoarelor
primare. Ultimele, izvoarele nescrise sau jurisprudenţa Uniunii Europene constituie o sursă
fundamentală a dreptului comunitar; Curtea de Justiţie completează, interpretează şi asigură
dispoziţiile Tratatelor şi principiile generale de drept, în foarte multe domenii.

37
Ibidem, p. 82
38
Personalitatea juridică a Uniunii Europene este prevăzută în Proiectul de tratat instituind o Constituţie pentru
Europa.
39
Iordan Gheorghe Bărbulescu, 2001, p. 86
Dreptul comunitar este fundamentat pe trei principii de bază: aplicabilitate imediată,
directă şi prioritară în dreptul intern al statelor membre.
Includerea a încă 12 state în Uniunea Europeană, din Centrul şi Estul Europei, aduce cu
sine o perspectivă care necesită stabilirea unui nou cadru legislativ şi instituţional prin
reorganizarea sistemului comunitar de competenţe. În acest scop, a fost elaborat şi în prezent este
în curs de ratificare, Tratatul Constituţional, un text unic, menit să simplifice legislaţia prin
înlocuirea actualelor tratate comunitare.

1.5. Teoriile şi etapele integrării europene


Uniunea Europeană este o entitate sui-generis, „o « idee sinteză » care răspunde unei
concepţii comune, globale şi coerente a procesului de integrare progresivă a popoarelor şi
statelor”40. La structura Uniunii, cu cei trei piloni, Comunităţile Europene (CE), Politica Externă
şi de Securitate Comună (PESC) şi Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)41, s-a ajuns în urma unui
proces de integrare evolutiv, extrem de complex.
O dată cu conturarea proiectului comunitar, au apărut o serie de teorii şi doctrine asupra
integrării, ce au încercat să descrie, să explice şi să prevadă natura şi evoluţia procesului42.
Astfel, dintr-o perspectivă metodologică, putem vorbi de teorii prescriptive, ce au la baza cutume
şi prezintă integrarea într-o lumină favorabilă şi încercă să prescrie sau să proiecteze strategii
specifice integrării şi teorii descriptive, încercă să descifreze, să explice şi să facă previziuni
asupra dinamicii interne a proceselor de integrare. O altă perspectivă, a ştiinţelor politice,
propune o clasificare ce divide teoriile integraţioniste în patru categorii, după cum urmeză.
Teoriile federaliste relevă caracterul supranaţional al instituţiilor comunitare şi rolul decisiv al
guvernelor naţionale în mecanismul comunitar. Teoriile neofunţionaliste, ai cărei adepţi au
propus termenul de antrenare politică, sectorială, geografică şi care susţin că în procesul de
integrare, rolul determinant este jucat de elitele naţionale şi de grupurile de interese care
influenţează poziţia statelor naţionale. Teoriile supranaţionaliste presupun un transfer de
competenţe dinspre statele membre spre autoritatea supranaţională. În sfârşit, adepţii teoriilor
interguvernamentaliste susţin că rolul predominant în luarea deciziilor la nivelul Uniunii

40
Iordan Gheorghe Bărbulescu, 2001, p. 201.
41
Aceasta structură este menţionată în Tratatul de la Maastricht (1993).
42
Petre Prisecaru, Nicolae Idu, „Reforma constituţională şi instituţională a Uniunii Europene”, 2003, Ed.
Economică, Bucureşti, p. 185.
Europene, şi prin consecinţă, asupra integrării este jucat de statele naţionale, guvernele acestora
posedând suveranitate juridică şi legitimitate politică.
Integrarea europeană nu a fost posibilă decât în baza unui proiect economic, cel puţin în
fazele iniţiale. Astfel au apărut primii constituenţi ai Uniunii Europene, respectiv piaţa comună,
politica agricolă şi uniunea monetară. Acest proces va fi desăvârşit o data cu trecerea la etapele
cele mai dificile, respectiv uniunea politică şi cetăţenia europeană.
Această evoluţie în dinamica comunitară va aduce cu sine o serie de întrebări, care încă
îşi caută încă răspunsurile: Ce fel de ideologie va fi folosită pentru a legitima noua identitate
supranaţionala? Care va fi cea mai potrivită formă de organizare politică a Uniunii? Vor
supravieţui statele-naţiune sau se va realiza proiectul Statelor Unite ale Europei, după modelul
federal? Ce efecte va avea extinderea spre centrul şi estul Europei asupra instituţiilor, politicilor
şi mecanismului european?
În dinamica construcţiei europene, putem vorbi de cinci niveluri de integrare43. La primul
nivel s-a creat zona liberului schimb: circulaţia liberă a produselor, fără control vamal, indiferent
de cantitate. La al doilea nivel, a fost realizată uniunea vamală, şi anume eliminarea taxelor
vamale între statele membre, dublată de o politică comercială comună, aplicând taxe vamale
exterioare comune, către tarile non-comunitare. Al treilea nivel: piaţa comună, fundamentată pe
cele patru libertăţi esenţiale: libertatea persoanelor, libertatea bunurilor, libertatea serviciilor şi
libertatea capitalului. La al patrulea nivel s-a concretizat uniunea economică şi monetară, care a
avut la bază trei principii fundamentale: moneda unică, politica monetară comună şi coordonarea
politicilor economice naţionale şi care a urmărit şi urmăreşte în continuare, desăvârşirea pieţei
unice prin înlăturarea incertitudinilor şi costurilor inerente tranzacţiilor care implică schimbul
între monedele naţionale diferite, asigurarea comparabilităţii totale a preţurilor şi costurilor în
întreaga zona euro, adâncirea gradului de integrare a pieţei unice, prin accelerarea integrării
pieţei financiare, întărirea stabilităţii în zona euro, mărirea potenţialului de competitivitate în
spaţiul european44. Al cincilea nivel, în plin decurs de înfăptuire marcat de uniunea politică, în
cazul acesteia, fiind vorba de constituirea Europei federale sau a Statelor Unite ale Europei, ce
presupune noi limitări benevole ale suveranităţii naţionale în beneficiul apartenenţei la o
supraputere economică, politică şi militară.

43
Cezar Bîrzea, 2001, p. 37-41.
44
În 1979 ia naştere Sistemul Monetar European iar la 1 ianuarie 1999, 11 state membre au introdus euro, ca
referinţă comună a politicilor monetare (în 2001 li se alătura şi Grecia). În prezent, exceptându-le pe cele 10 state
nou integrate, nu au aderat la zona euro: Marea Britanie, Danemarca şi Suedia.
Dacă primele patru etape vizau economia, cea de-a cincia preconizează construcţia
europeană după modelul federal45, în viitor. Pentru acest vast proiect de o complexitate fără
precedent, se scontează pe o dinamică a integrării, realizată prin doua efecte complementare46.
Primul poarta denumirea de „spill over” – efectul antrenării progresive, şi mizează pe ideea că
integrarea sectorială duce la integrarea generală, piaţa comună având aici rolul de catalizator47.
Al doilea efect este cunoscut sub numele de „cliquet” (al declanşatorului), şi potrivit acestuia
dinamica integrării este ireversibilă, costul economic şi politic al renunţării este inferior
continuării integrării. Aceste evidenţe au fost demonstrate prin intermediul a două rapoarte:
Raportul Cecchini (1988 – costul renunţării la libertatea vamală reprezintă 5-10% din valoarea
actuală a bunurilor) şi Raportul Catherwood (1988 – costul ar fi de 100 miliarde euro48).
Realizarea completă „a ideii de sinteză pe care o reprezintă Europa în tripla sa alteritate -
ca Europă politică, socială şi socială – este puţin probabilă decât astfel decât prin federaţia
statelor europene a căror uniune să nu se mai bazeze pe tratate, ci pe o Constituţie”49.

1.6. Valurile de extindere ale Uniunii


Extinderea europeană şi-a dobândit conotaţiile unui proces caracterizat prin continuitate.
De la începutul construcţiei europene şi până în prezent, s-au făcut cereri de asociere / aderare,
neînregistrându-se nici o solicitare cu privire la renunţarea la statutul de stat membru.
Trecând în revista anii care ne despart de acel embrionar 1950, suntem martorii unei
evoluţii fascinante, o unificare liber consimţită a naţiunilor şi statelor europene.
Istoria Comunităţii Europene a cunoscut cinci valuri de extindere, în prezent
pregătindu-se pentru al şaselea.
Între anii 1957-1972, Comunitatea Europeană a funcţionat cu cele şase state semnatare
ale Tratatului de la Roma, prioritatea acestei perioade fiind realizarea uniunii vamale, ce s-a
45
Federalismul este un sistem politic ce combină suveranitatea cu autonomia. Presupune recunoaşterea de largi
autonomii politice, administrative, financiare şi legislative, puterii centrale fiindu-i acordate doar competenţele pe
care diversele componente consimt să le cedeze. Este posibil de aplicat în spaţiile geografico-politice largi,
constituite din subansambluri şi în general, în favoarea sa sunt aduse argumentele a patru avantaje majore:
democraţia reprezentativă, eficacitatea, separarea puterilor şi subsidiaritatea. Instanţele politice de la nivel local
(inferior), datorita proximităţii lor faţă de cetăţeni, pot să-şi asume anumite responsabilităţi guvernamentale.
46
Cezar Bîrzea, 2001, p. 39-41.
47
Acest efect de extindere progresivă s-a realizat pe baza celor patru tratate fundamentale: Actul Unic European –
1987, Tratatul de la Maastricht – 1993, Tratatul de la Amsterdam – 1999 şi Tratatul de la Nisa-2003 (anii folosiţi
sunt aceia ai intrării în vigoare a acestor tratate, şi nu a semnării lor).
48
Bugetul Comisiei din acel era de 42.8 miliarde euro.
49
Iordan Gheorghe Bărbulescu, 2001, p. 357
concretizat printr-o spectaculoasă creştere economică50. În acelaşi timp, rezultatele din sfera
politicii agricole şi a liberului schimb au fost modeste.
Tot în aceşti ani se lansează şi alte domenii de integrare: politica socială (Fondul Social
European-1960) şi politica regională (Fondul European de Dezvoltare Regionala-1973).
În plan politic, Comunitatea s-a confruntat cu două probleme majore: cea provocată de
Franţa, care sub conducerea lui De Gaulle s-a opus candidaturii Marii Britanii (1963-1967), şi
cea care a rămas în istorie sub numele de criza „scaunului gol”. Franţa a refuzat să aplice
clauzele Tratatului de la Roma în ceea ce priveşte votul majorităţii calificate, totul finalizându-se
prin „Compromisul de la Luxemburg” (1966): în unele cazuri de interes naţional major, un stat
membru poate refuza să se supună votului majoritar.
O dată cu alegerea noului preşedinte, Georges Pompidou (1969), şi politica Comunităţii
Europene se schimbă, Franţa sustinând extinderea acesteia. Astfel, la Summit-ul de la Haga
(1969) se adoptă principiile extinderii, bazată pe următoarele orientări esenţiale: realizarea unor
tratate individuale de aderare cu tarile candidate, definirea unor clauze financiare pentru o
politică agricolă comună şi implicarea mai profundă a CEE în realizarea uniunii politice şi
monetare51.
În 1972 se perfectează tratatele de aderare a Marii Britanii, Danemarcei, Irlandei şi
Norvegiei, dintre care s-au alăturat Comunităţii Europene, doar primele trei ţări (populaţia
Norvegiei a respins prin referendum tratatul)52.
După abolirea regimurilor dictatoriale din Grecia, Spania şi Portugalia şi democratizarea
acestora, cele trei ţări aderă la Comunitate în două valuri: în 1981, Grecia 53, iar în 1985, cele
doua state iberice.
Evoluţia construcţiei comunitare continuă cu noi extinderi spre centrul şi nordul Europei,
aderând în 1995 Austria, Suedia şi Finlanda. Procesul de integrare a celor trei state poate fi
caracterizat ca fiind un proces rapid, ce a necesitat numai trei ani de negocieri, în condiţiile în
care, în momentul aderării, fiecare dintre candidate era mai bogată decât media Uniunii. Ritmul
rapid de integrare reiese din comparaţia cu Spania şi Portugalia, amândouă mai sărace decât
media pe UE şi ale căror negocieri au durat şapte ani, înainte de a deveni membre cu drepturi şi
obligaţii depline în 1986.
50
PIB-ul creşte cu 70%, ponderea comerţului intracomunitar ajunge la 52%, schimburile comerciale între tarile
comunitare creşte de 6 ori.
51
Cezar Bîrzea, p. 73.
52
Populaţia Norvegiei a mai refuzat încă o dată prin referendum, aderarea la Uniunea Europeana în toamna lui 1994.
53
Integrarea s-a făcut pe grupuri de ţări, singura care a făcut excepţie de la aceasta regulă nescrisă fiind Grecia.
Integrarea ţărilor est-europene, care sunt mai sărace decât Spania şi Portugalia, având
sectoare agricole mari şi aflându-se într-un proces dureros de tranziţie la economia de piaţă, se
anunţă a fi dificilă.
Uniunea Europeană se află în prezent într-un vârtej al schimbărilor, datorate atât întăririi
legăturilor economico-financiare dintre statele membre, cât şi primirii de noi membrii, astfel
încât putem afirma că se confruntă cu două provocări majore: aprofundarea integrării politice şi
extinderea spre est.

1.7. Extinderea spre Est


„1989 a fost un an la fel de important ca 1945 – o cumpănă a apelor. Socialismul real s-a
prăbuşit, iar soarta a făcut ca lumea să poată descoperi diversitatea şi diferenţa în libertate. Nu
mai avem de-a face cu « sisteme », nici măcar cu capitalismul sau democraţia înţelese ca modele
care îmbracă o singură formă, ci cu numeroase tentative de a găsi căi care să sporească şansele
existenţiale ale oamenilor”.54
După schimbările politice din 1989, ce au dus la căderea cortinei ce despărţea Estul de
Occident, lărgirea Europei a avut un scop precis: refacerea unităţii continentului, integrând şi
naţiunile ce au fost captive ale blocului comunist pentru aproape o jumătate de secol.
Extinderea Uniunii Europene la 27 de tari, prefigurată încă din anii ‘90, nu are precedent
în privinţa numărului de ţări şi nici a schimbărilor pe care le implică, reprezentând o provocare
atât pentru tarile membre UE, cât si pentru tarile candidate.
Uniunea Europeană, în ceea ce priveşte extinderea spre Est, are ca principale obiective
strategice55: crearea unei Europe care să garanteze pacea şi stabilitatea prin garantarea
democraţiei, aplicarea legilor, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor, realizarea
unei pieţe deschise şi competitive (se dă astfel posibilitatea ţărilor din Europa Centralã şi de Est,
care încă suferă de pe urma moştenirii comuniste, să găsească şi să ofere popoarelor lor cel puţin
oportunităţi pentru un trai decent) şi transformarea Uniunii într-o structură mai activă şi mai
eficientă pe plan extern. Reiterând aceste obiective ale Uniunii, Günter Verheugen, fostul
comisar european pentru extinderea UE declara: „Impresia mea este că cea mai bună cale de a

54
Ralf Dahrendorf,, 2001, p.5
55
Virginia Câmpeanu, Valurile europene – costuri pentru cine, beneficii când, în Un concept românesc privind
viitorul Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2001, p. 225.
face din Europa un loc mai stabil, unde suferinţele trecutului să dispară cu adevărat, este să
mergem înainte cu deplina integrare a continentului european”56.
Forţa de atracţie economică şi politică pe care o exercită Uniunea Europeană a declanşat
un val uriaş de cereri de aderare. Uniunea Europeană a reprezentat şi o ancoră importantă pentru
procesul de democratizare din ţările candidate.
Primul pas spre destinul european al acestor state a fost primirea lor in Consiliul
Europei, fapt ce atesta statul democratic al respectivelor tari.
Au urmat o serie de evenimente importante din perspectiva aderării la Uniunea
Europeană, pe care le vom urmări în continuare, în ordine cronologică. În 1989 se creează
Programul Phare57, fond structural destinat ţărilor post-comuniste. În 1991 se semnează primele
Acorduri de Asociere cu Ungaria şi Polonia , urmând ca în 1993 acestea să se semneze şi cu
Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria. În 1993 la reuniunea Consiliului de la Copenhaga, se
definesc criteriile de aderare pentru ţările candidate, iar în 1994, Consiliul European de la Essen
stabileşte strategia de pre-aderare a acestora. În 1995 se semnează Acordurile Europene cu
Lituania, Letonia şi Estonia, iar în 1996 cu Slovenia. În 1997 Comisia Europeană adoptă Agenda
2000, ce cuprindea şi un program de măsuri în vederea aderării noilor membrii, iar Consiliul
European de la Luxemburg decidea lansarea procesului de extindere spre est a Uniunii, îndeosebi
prin negocieri de aderare şi măsuri susţinute în sprijinul pre-aderării. În anul următor, are loc
prima Conferinţă Europeană la care participă şi reprezentanţi ai ţărilor candidate şi la care se
adoptă parteneriatele strategice de aderare. Tot în 1998 încep negocierile de aderare cu Cipru,
Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia şi Slovenia – „primul val”, începe procesul de
„screening” (examinare analitică) pentru cele zece ţări candidate, Malta îşi retrage candidatura la
aderare, iar Comisia Europeană începe elaborarea de rapoarte de ţară regulate (anuale). În 1999,
Consiliul European de la Berlin adoptă previziunile financiare pentru perioada 2000-2006, în
special cele privind fondurile de pre-aderare şi cheltuielile aferente aderării, iar Comisia
actualizează parteneriatele de aderare. În decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki
confirma caracterul global al procesului de aderare (diferit de politica anterioară, favorabilă
aderării în 3 viteze), astfel că sunt invitate la aderare alte şase ţări: Letonia, Lituania, Slovacia,
România, Bulgaria şi Malta, şi după multe controverse, Turcia este recunoscută ca ţară
candidată. În 2000, la Bruxelles, a avut loc sesiunea de deschidere a Conferinţelor
56
Într-un interviu acordat redactorului-şef al revistei „Europe”
57
Bugetul programului este extins printr-o hotărâre a Consiliului European de la Cannes la 6.9 miliarde euro pentru
perioada 1995-1999.
Interministeriale cu privire la negocierile de aderare ale Maltei, României, Slovaciei, Letoniei,
Lituaniei şi Bulgariei – „al doilea val”. Ţările candidate au fost atenţionate cu privire la
importanţa unor aspecte precum: adoptarea oficială şi aplicarea acquis-ului comunitar, asigurarea
unei bune funcţionari a pieţei interne, în concordanţă cu politice Uniunii Europene (o atenţie
specială acordându-se domeniilor agriculturii, justiţiei şi afacerilor interne şi protecţiei mediului),
alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce priveşte relaţiile cu state terţe şi organizaţii
internaţionale. De asemenea, statele candidate au primit asigurări ca fiecare cerere de aderare va
fi evaluată în funcţie de meritele proprii. Tot în 2000, la Summit-ul de la Nisa (7-11 decembrie),
statele membre au adoptat o nouă formulă instituţionala a Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa
reprezintă o premisă necesară a procesului de extindere, întrucât conţine prevederi referitoare la
echilibrul puterii şi procesul decizional în cadrul Uniunii, în contextul unei structuri formate din
27 de state membre. În 2002, Consiliul European de la Barcelona (15-16 martie), s-a remarcat
prin participarea istorică a şefilor de stat sau guvern, precum şi a miniştrilor de afaceri externe şi
finanţe ai tuturor celor 13 tari candidate, alături de omologii lor din statele membre ale UE. În
2003, pe 16 aprilie, zece state semnează Tratatele de Aderare: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. În 2003, Consiliul European de
la Salonic (19-20 iunie), adoptă proiectul noii Constituţii Europene.
În sfârşit, la 1 mai 2004, a avut loc cea mai amplă extindere din istorie, 10 tari aderând la
Uniunea Europeană: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia
şi Ungaria.
Uniunea Europeană îşi propune să-şi asume responsabilităţile impuse de cea mai mare
extindere din istoria sa de peste cinci decenii şi să facă faţă provocărilor majore cu care se
confruntă în prezent: o piaţă de consumatori de încă 100 milioane de oameni; migraţia forţei de
muncă disponibilă în statele candidate către actualele state membre; armonizarea discrepanţelor
şi disparităţilor în materie de dezvoltarea economică şi socială între statele membre „vechi” şi
cele „noi”, mai ales în funcţionarea unor domenii sensibile cum sunt agricultura, protecţia
mediului, afacerile interne, justiţia, şi în sfârşit, o profundă reformă instituţională, menită să facă
faţă provocării extinderii cu încă 2 state (Bulgaria şi România), pe lângă cele 10 aderate anul
trecut (Republica Cehă, Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Cipru
şi Malta).
CAPITOLUL II

RELAŢIILE ROMÂNIEI CU UNIUNEA EUROPEANĂ

Integrarea europeană deşi s-a dovedit un proces reuşit, din cauza constrângerilor istoriei,
nu a putut cuprinde întreaga Europă, ci numai partea liberă a ei, Occidentul. Problema aceasta a
fost sesizată de Robert Schumann în 1963, când afirma: „Europa unită trebuie creată nu numai în
interesul popoarelor libere, dar şi pentru a putea include în această comunitate popoarele Europei
de Est, când, eliberându-se de jugul sub care suferă în prezent, vor căuta sprijinul nostru moral şi
posibilitatea aderării. Le suntem datori cu exemplul unei Europe unite şi frăţeşti...Vor avea
nevoie de ajutorul nostru în schimbările pe care vor trebui să le realizeze. Datoria noastră este să
fim pregătiţi pentru asta”.

2.1. Procedura de aderare la Uniunea Europeană


Uniunea Europeană este deschisă posibilităţii aderării tuturor statelor europene, având
caracter supranaţional şi închis, ceea ce înseamnă că pentru a adera în UE, statele candidate
trebuie să fie acceptate atât de către Comunităţile Europene, cât şi de statele membre ale
acestora.
Statele doritoare devin membre cu drepturi şi obligaţii depline ale Uniunii după ce trec
prin procedura de aderare. Deşi tratatele institutive nu conţin reglementări clare privind condiţiile
pe care un stat membru trebuie să le îndeplinească pentru a adera, acestea au fost dezvoltate
printr-o „interpretare constructivă”58 a aderării de noi state, pe parcursul timpului.
Tratatele de la Paris şi de la Roma prevăd că pot adera la Comunităţile Europene acele
„state europene”59 care doresc să se „asocieze eforturilor altor state europene” şi care
„împărtăşesc idealurile lor de salvgardare a păcii şi a libertăţii”. Aceste idealuri se reduc în mare
la un regim democratic, pluripartid bazat pe respectarea legii şi a drepturilor omului.
Trebuie remarcată, în ceea ce priveşte procedura de aderare, diferenţa dintre prevederile
Tratatului de la Paris şi cele ale Tratatelor de la Roma. Astfel, în cazul primului menţionat,
aderarea era pur comunitară, ceea ce însemna că statele membre nu interveneau pe parcursul
procedurii, şi nici în legătură cu această decizie, Consiliul fixând cu unanimitate de voturi
condiţiile aderării printr-un act unilateral. În schimb, în sistemul Tratatelor de la Roma, cu
privire la CEE şi CEEA, competenţa în privinţa procedurii de aderare aparţine atât
Comunităţilor, cât şi fiecărui stat membru. Este vorba de procedura convenţională la care
participă pe de o parte, statul candidat, iar pe de alta, Comunităţile Europene (reprezentate de
Comisie, în baza delegării acestor competenţe de către Consiliu) şi fiecare stat membru.
Aşa cum prevede Tratatul de la Amsterdam, toate ţările europene pot depune o cerere de
aderare, cu condiţia să îndeplinească câteva criterii esenţiale, cum ar fi:

58
Guy Isaac, Droit communautaire general, Massen, Paris, 1994, p. 32.
59
Criteriul teritorial rezultat din această prevedere a suscitat o serie de controverse atunci când s+a pus problema
aderării Turciei, Ucrainei ş.a.
apartenenţa geografică, economică şi culturală la continentul european; apărarea valorilor
democratice, a drepturilor omului şi ale minorităţilor; abolirea pedepsei cu moartea; respectarea
mecanismelor de piaţă cu o economie deschisă şi bazată pe concurenţă; acceptarea ansamblului
de principii, decizii, reguli şi obiective care intră în structura Uniunii; şi aplicarea politicii
comerciale, a unui tarif extern comun şi a codului vamal.
Unii liderii politici europeni şi-au exprimat unele opinii potrivit cărora „standardele
aderării au fost plasate mult prea sus pentru statele din Europa Centrală şi de Est, creând
pericolul prelungirii dincolo de limitele realiste ale perioadei de pre-aderare şi accentuând astfel
dependenţa culturală de un sistem de dezvoltare bazat pe asistenţă comunitară”60.
Uniunea Europeană se bazează pe principiul parteneriatului de aderare, ce are în vedere
un proces de negociere şi asistenţa pentru aderare, în virtutea căruia ţările candidate îşi adaptează
politicile şi structurile astfel încât să îndeplinească gradual criteriile de la Copenhaga.
Negocierea propriu-zisă se face sub forma unei serii de conferinţe interguvernamentale bilaterale
între statele membre ale UE şi fiecare ţară candidată.
Nu trebuie omis faptul că şi Uniunea Europeană per ansamblu, a fost pusă în postura de
a-şi adapta structura pentru integrarea noilor ţări, fiind necesară realizarea mai multor măsuri,
cum ar fi: revizuirea instituţională, noi criterii de finanţare a ţărilor candidate, un nou program de
finanţare pentru perioada 2000-2006 şi revizuirea politicilor comunitare comune, în special în
domeniul agriculturii şi politicilor structurale61. Aşadar, lărgirea Uniunii ridică o seamă de
probleme, ce pot fi grupate, potrivit lui Jackie Gower şi John Redmond în patru mari categorii62:
impactul asupra instituţiilor comunitare şi a procesului decizional, implicaţiile financiare şi
economice, probleme politice şi de securitate şi impactul asupra viitoarei orientări a UE, şi
anume, direcţia şi forma pe care le va lua integrarea europeană după lărgire. Mai mult, orice
aderare implică adaptarea acelor clauze ale tratatelor care se referă la reprezentarea şi
participarea noilor membri în instituţiile comunitare63. Articolul 47 din Tratatul Uniunii
Europene stipulează că adaptarea nu presupune renegocierea lor fundamentală, ci doar receptarea
modificărilor ce intervin ca urmare a majorării numărului de state membre şi a asigurării
egalităţii lor în drepturi şi obligaţii.

60
Nicolae Idu, „România şi aderarea la Uniunea Europeană”, în „România în contextul integrării europene şi
globalizării”, Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Bucureşti, 2003, p. 10.
61
Cornelia Lefter, Fundamentele dreptului comunitar, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 103.
62
Jackie Gower şi John Redmond, Lărgirea Uniunii Europene. Perspective, Ed. Club europa, 2002, p. 5.
63
Ultima adaptare de acest fel a fost Protocolul asupra lărgirii Uniunii Europene ataşat tratatului de la Nisa.
Statul candidat aderă simultan la toate cele trei Comunităţi şi la Uniunea Europeană. În
plus, Tratatul Uniunii Europene statuează faptul că aderarea la Uniune impune în prezent, în
egală măsură şi aderarea la celelalte două piloane interguvernamentale ale Uniunii, PESC şi JAI.
Statutul de stat membru se dobândeşte pentru o perioadă nedeterminată. Tratatele
comunitare nu cuprind dispoziţii speciale privind posibilitatea excluderii vreunui stat membru,
dar nici nu interzic eventualitatea retragerii sale din Uniune. Neîndeplinirea unora dintre dintre
obligaţiile ce-i revin unui stat în calitatea sa de membru poate, în principiu duce fie la retragerea
lui din UE, fie la excludere.

2.2. Criterii de aderare


Cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga din 1993, statele membre au făcut un pas
definitoriu pentru extinderea spre Est a Uniunii, stabilind criteriile de aderare pentru ţările
candidate: „statele asociate din Europa Centrală şi de Est care doresc pot deveni membre ale
Uniunii Europene de îndată ce vor fi în măsură să îndeplinească condiţiile economice şi politice
cerute”.
Astfel, potrivit „criteriilor de la Copenhaga”, pentru a deveni ţară membră a Uniunii,
aceasta trebuie să respecte trei tipuri de criterii. Criteriul politic se referă la stabilitatea
instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectul şi protecţia
minorităţilor. Acest criteriu este primordial, „prealabil deschiderii oricăror negocieri de
aderare”64. Astfel existenţa statului de drept, a instituţiilor democratice, „legitime şi apte să
asigure o funcţionare satisfăcătoare a societăţii apare ca o condiţie prealabilă procesului de
extindere şi chiar deschiderii negocierilor”65.
Criteriul economic presupune existenţa economiei de piaţă funcţionale şi capacitatea
acesteia de a face faţă forţelor concurenţiale şi presiunii din piaţa internă a Uniunii Europene,
criterii ce „trebuie apreciate într-o manieră prospectivă şi dinamică”66.
Legătura dintre politic şi economic are un rol extrem de important, neputând să discutăm
despre democratizarea unui stat, fără a face imediat referire şi la versantul economic. Politologul
american Robert A. Dahl a sesizat corelaţia dintre nivelul dezvoltării economice şi sociale, pe de

64
Concluziile Preşedinţiei Consiliului de la Luxemburg
65
Nicolae Levrat, Extindere şi consolidare democratică?, în „Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de
est”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 236-237.
66
Concluziile Preşedinţiei de la Luxemburg.
o parte şi gradul de democratizare, pe de altă parte67, argumentând că: “Cu cât nivelul socio-
economic al unei ţări este mai ridicat, cu atât mai mari sunt şansele ca acolo să se instituie un
regim politic concurenţial. Cu cât mai concurenţial este regimul politic al unei ţări, cu atât este
mai probabil ca nivelul de dezvoltare socio-economică al acesteia să fie mai înalt”68.
Referitor la tema dezvoltării socio-economice, Gianfranco Pasquino evidenţiază şi el
câteva elemente extrem de interesante. Astfel, bazându-se pe scrierile lui Martin Lipset, Samuel
P. Huntington, Preworski, D. Rustow, politologul italian identifică trei distincţii majore69:
plecând de la delimitarea corelaţii-cauze, argumentează că regimurile democratice tind să devină
şi regimuri dezvoltate din punct de vedere economic, iar cele autoritare tind să fie relativ
dezvoltate economic (cu puternice inegalităţi între o pătură socială redusă numeric, cu privilegii
economice şi politice şi marea majoritate a populaţiei); regimurile democratice apar într-un mod
neaşteptat, în anumite stadii de dezvoltare economică, fără o legătură clară între ele; regimurile
democratice puternic consolidate şi desăvârşite sunt caracteristice, în general statelor bogate,
care au şi o slabă vulnerabilitate la crizele economice, în timp ce statele sărace cu regimuri
democratice suportă mult mai greu aceste tensiuni de pe pieţele economico-financiare. Aceasta
înseamnă că, chiar dacă nu gradul de dezvoltare economică este cel care determină democraţia,
un standard economic înalt sporeşte şansele de supravieţuire a valorilor democratice.
În sfârşit, criteriile obligatorii fac referire la capacitatea statelor de a-şi asuma obligaţiile
de membre, adică de a adopta cadrul legislativ şi instituţional al Comunităţii, numit şi acquis
comunitar şi de a subscrie obiectivelor uniunii politice, economice si monetare. Acquis-ul
comunitar cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituţiilor UE,
acţiunile şi politicile comunitare, care constă în: conţinutul, principiile şi obiectivele politice
cuprinse în tratatele originare ale Comunităţilor Europene şi în cele ulterioare; legislaţia adoptată
de către instituţiile UE pentru punerea în practică a prevederilor tratatelor (regulamente,
directive, decizii, avize şi recomandări); jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene;
declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene; acţiuni comune, poziţii comune,
convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de
Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI);
acordurile internaţionale la care CE este parte, precum şi cele încheiate între statele membre ale
UE cu referire la activitatea acesteia. Astfel statul candidat trebuie, prin aderare, să accepte nu
67
Robert A. Dahl, Poliarhiile: participare şi opoziţie, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000, p. 85-90.
68
Ibidem, p. 87.
69
Gianfranco Pasquino, Curs de Ştiinţă Politică, Editura Institutul European, 2002, p. 322.
numai tratatele comunitare, ci şi ansamblul actelor comunitare adoptate în baza acestora. De
aceea, integrarea presupune si o activitate laborioasă de armonizare legislativă a dreptului
naţional cu dreptul comunitar.
Transpunerea acquis-ului comunitar în legislaţia internă este o condiţie necesară, dar nu
şi suficientă, trebuind să se asigure o aplicare efectivă a acestuia în statele candidate.
În plus, faţă de cele trei criterii, Consiliul European de la Madrid (1995), a introdus un
criteriu suplimentar, acela al existenţei unei administraţii naţionale capabilă să gestioneze
calitatea de membru al UE. Aşadar, statele asociate printr-un Acord European vor putea să adere
la UE, în măsura în care vor fi capabile să îndeplinească aceste criterii.

2.3. Premisele României, în momentul angajării în


procesul de integrare
România a constituit un caz deosebit al lumii de după „cortina de fier”, fiind dominată de
dictatura personala a lui Ceauşescu, fapt ce a avut efecte devastatoare atât pe plan intern cât şi pe
cel internaţional.
Regimul aparte al lui Ceauşescu, a dus la izolarea ţării, inclusiv în raport cu statele
membre ale Tratatului de la Varşovia, conferidu-i o poziţie precară pe scena relaţiilor
internaţionale. Drumul trasat de Ceauşescu pentru România a condus ţara spre eşec, „reuşind” să
avem cea mai hipercentralizată ţară, cel mai rigid aparat de conducere de pe scena comunistă a
Europei şi cel mai scăzut nivel de trai în preajma anului 1989. Nu s-a permis manifestarea nici
unor forme alternative în nici un domeniu, lipsa totală de dialog dintre putere şi societate ducând
la imposibilitatea conturării unei societăţi civile.
De aceea, prăbuşirea regimului în România a fost una aparte de restul ţărilor comuniste,
fiind marcată de violenţă, în urma căreia foarte multe persoane şi-au pierdut vieţile70.
Astfel a început tranziţia: printr-o revoluţie violentă combinată cu o lovitură de stat,
implicând masele în special, dar şi o parte a elitei vechiului regim71.

70
Numarul victimelor Revoluţiei din 1989, conform datelor furnizate de Secretariatul de Stat pentru Problemele
Revoluţionarilor, sunt înregistraţi în evidenţe: 1058 de decedaţi şi 3102 raniti. Dintr-o nouă evaluare, luând în
considerare noile informaţii adunate de procurorii militari până în primăvara 2005, a reieşit că numărul celor răniţi
va depăşi 4000, iar numărul celor decedaţi în revoluţie este pentru civili de circa 1400, la care se adaugă încă 300 de
angajati ai forţelor de ordine.
71
Daniel Dăianu, „Transformarea ca proces real”, I.R.L.I., Bucureşti, 1999.
N.N. Constantinescu aprecia că românii, ca şi vecinii lor au trebuit să suporte mai multe
tipuri de tranziţie: de la dictatura unui singur partid la o democraţie pluralistă şi la statul de drept;
de la economia de comandă, la economia de piaţă; de la vechea structură de clasă, la una nouă; o
tranziţie către o nouă diviziune a muncii şi un loc nou la ţării în economia mondială; şi una către
un nou comportament social al oamenilor72. Astfel, Europa Centrală şi de Est a cunoscut
concomitent o tranziţie politică şi una economică, această tranziţie dublă fiind unică în istorie. În
plus, această tranziţie dublă ce a presupus şi încă presupune transformări interne complexe, a fost
completată şi de cea necesară aderării la Uniunea Europeană.
Valeria Bunce73 împarte ţările est-europene, în funcţie de rapiditatea şi profunzimea
transformărilor pe care acestea l-au adoptat, rezultând trei categorii: prima, cuprinzând ţări
precum Cehia, Polonia, Ungaria, caracterizate prin desprinderea clară de comunism, printr-un
proces rapid de democratizare, de măsuri radicale de reformă economică şi de costuri reduse ale
reformei; o a doua, în care se regăseşte şi România, unde reforma a fost lentă şi încetinită
permanent, costisitoare, cu multe neregularităţi; şi o a treia categorie, alcătuita din ţări ca
Slovacia şi Bulgaria, care deţin caracteristici din primele două categorii.
România a fost o întârziată, în raport cu ţările vecine, în primul rând în ceea ce priveşte
premisele instituţionale necesare tranziţiei postcomuniste, pregătirea psihologică a populaţiei
pentru schimbare şi baza socială pentru reformă74.
În România, ca şi în celelalte din fosta zonă comunistă, pe scena politică în perioada post-
decembristă s-au manifestat patru clivaje importante, care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei
ţării: centru-periferie (a dat naştere la formaţiuni ce apără minorităţile naţionale – UDMR);
maximalist-minimalist (are în vedere chestiuni de natură economică); autoritar-democratic (a
opus adepţii instituţiilor democratice, ai echilibrului puterilor, ai drepturilor minorităţilor de cei
care au pledat pentru apărarea identităţii şi specificităţii nationale si care s-au organizat sub
forma partidelor naţionaliste şi populiste - PRM); şi comunist-anticomunist (situează în tabere
adversare partidele născute din mişcările de dizidenţă şi opoziţie faţă de regimurile comuniste –
PNŢCD, PNL şi partidele care au moştenit structurile regimului comunist - PDSR)75.

72
N.N. Constantinescu, Probleme ale tranziţiei la economia de piaţă in România, Ed. Fundaţiei „România de
mâine”, Bucureşti, 1997.
73
Valerie Bunce, „Sequencing of Political and Economic Reforms in East Central European Economies in
Transition”, New York, 1995, p. 59-60
74
Daniel Dăianu, 1999.
75
Jean-Michel de Waele, Consolidare democratică, partide şi clivaje în europa centrală şi de est, în „Partide
politice şi democraţie în Europa centrală şi de est”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 183-193.
Astfel, extinderea Uniunii Europene este de o complexitate deosebită în acest moment, în
special din cauza problemelor specifice pe care statele din Europa Centrală şi de Est le au de
rezolvat cu privire la dezvoltarea lor, mai ales economică, în concordanţă cu principiile
economiei de piaţă.
Comunităţile Europene au adoptat de-a lungul timpului un regim special de colaborare,
concretizate în deosebi în recunoaşterea şi acordarea reciprocă de avantaje comerciale76, atât cu
state de pe alte continente (foste colonii sau dominioane aparţinând unora dintre statele membre),
cât şi cu state de după cortina comunistă, cum a fost cazul Iugoslaviei sau României .
Primele relaţii oficiale între România si, pe atunci, Comunitatea Economica Europeana,
au fost instituite în anul 1967, prin iniţierea negocierilor pentru încheierea unei serii de acorduri
tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare (brânzeturi, ouă, carne de porc).
Aceste acorduri au urmărit, pe de o parte, scutirea de taxe suplimentare a produselor româneşti,
iar pe de altă parte, obligarea părţii române să respecte un anumit nivel al preţurilor pentru a nu
crea dificultăţi pe piaţa statelor membre.
Între Comunitatea Europeană şi România a fost încheiat, în 1974 un Acord privind
produsele industriale, iar în 1980, un Acord comercial (ulterior fiind suspendat de către
Comunitate din cauza încălcării drepturilor omului în perioada regimului comunist). În plus, în
acelaşi an au fost stabilite primele relaţii diplomatice dintre România şi UE.

2.4. Etapele parcurse de România în drumul spre


integrare în structurile Uniunii Europene
După 1989, acorduri speciale au fost încheiate cu ţările foste socialiste din Europa
Centrală şi de Sud-Est în vederea pregătirii lor pentru aderare. Astfel, în 1991 intră în vigoare
Acordul de comerţ şi cooperare, ce a fost înlocuit cu Acordul interimar, care la rândul său a fost
înlocuit la 1 februarie 1995 cu Acordul european de asociere.
La Summit-ul de la Essen din 1994, a fost adoptată strategia de pre-aderare pentru a
pregăti ţările Europei Centrale şi de Est să adere la Uniunea Europeană. Aceasta se bazează pe
patru elemente principale, al căror obiectiv a constat în încercarea de a crea noi forme de
76
Clauza naţiunii celei mai favorizate, eliminarea etapizată a restricţiilor cantitative la importul-exportul de produse
din europa de Est, concesiuni pentru produse agricole.
colaborare la nivel european în vederea integrării statelor din centrul şi estul european la
Comunităţile deja existente şi pe care le vom prezenta în cele ce urmează. În primul rând, este
vorba de acordurile de aderare pentru fiecare ţară candidată, ce poartă numele de Acordurile
Europene şi constituie baza juridică a relaţiilor multilaterale între ţări şi UE, fiind încheiate pe de
o parte între Comunităţile Europene reprezentate de Consiliu şi statul candidat, iar pe de altă
parte între acesta din urmă şi fiecare stat membru al UE. Specificitatea acestora este dată de patru
dimensiuni speciale: cea comercială, referitoare la liberalizarea progresivă a schimburilor
industriale, la concesiuni agricole, la regulile de concurenţă şi dumping; cea a liberei circulaţii a
muncitorilor, serviciilor şi capitalurilor şi la adecvarea legislaţiei acestor state la cea comunitară
în vederea pregătirii aderării; cea care face referire la cooperare în domenii prioritare (mediu,
energie, formare de cadre) şi o a patra dimensiune a dialogului politic – are în vedere probleme
internaţionale comune şi susţinerea reformelor democratice interne în statele candidate la
aderare.
În al doilea rând, parteneriatele pentru aderare şi programele naţionale pentru
adoptarea acquis-urilor (PNAA), stabilesc priorităţile pe termen lung şi mediu pentru fiecare
ţară şi regrupează diversele fonduri de asistenţă ale UE într-un cadru unic.
O a treia dimensiune a strategiei este constituită de ajutorul pentru pre-aderare, ce se
bazează pe trei programe: PHARE (centrat pe obiectivele aderării), ISPA (finanţează
infrastructurile mediului şi transporturilor) şi SAPARD (finanţează agricultura şi dezvoltarea
rurală) şi participarea la programele (Leonardo, Socrates, Tineret).
O ultimă dimensiune cuprinde agenţiile Comunităţii Europene, precum Agenţia
Europeană pentru Mediu, Observatorul European al Drogurilor şi Toxicomaniei, Fundaţia
Europeană pentru Formare Profesională.
Ca urmare a disponibilităţii manifestată atât de România, cât şi de Uniunea Europeană, a
fost semnat la 1 februarie 1993, Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeana
(Acordul European), intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Acesta recunoştea statutul de stat
asociat al României şi perfecta cadrul juridic şi instituţional al raporturilor româno-comunitare,
având ca obiectiv fundamental pregătirea aderării la Uniunea Europeană. La 1 august 1996 a
intrat în vigoare Protocolul Adiţional la Acordul european de asociere, semnat la 30 iunie 1995,
privind deschiderea programului Uniunii Europene către România şi având în vedere
supravegherea modului de implementare a Acordului european de asociere.
Acordul European care a instituit o asociere între România, pe de o parte, si Comunităţile
Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, relevă „importanta legăturilor
tradiţionale existente între România, Comunitate, statele sale membre, precum şi valorile comune
pe care le împărtăşesc”. Acelaşi document menţionează „necesitatea de a continua şi finaliza cu
asistenţă din partea Comunităţii, procesul de tranziţie al României spre un nou sistem politic şi
economic care să respecte regulile statului de drept şi drepturile omului, inclusiv drepturile
persoanelor aparţinând minorităţilor, să practice un sistem pluripartid bazat pe alegeri libere şi
democratice şi să asigure liberalizarea economică, în scopul instituirii unei economii de piaţă”.
Asocierea între România şi Uniunea Europeană urmăreşte, potrivit documentului, să
asigure un cadru adecvat pentru dialogul politic între părţi, care să permită dezvoltarea unor
legături politice strânse; să promoveze dezvoltarea comerţului, precum şi a relaţiilor economice
armonioase între părţi, sprijinind astfel dezvoltarea economică în România; să asigure o bază
pentru cooperare economică, socială, financiară şi culturală; să sprijine eforturile României de
dezvoltare a economiei, de desăvârşire a tranziţiei la economia de piaţă funcţională şi de
consolidare a democraţiei; să stabilească un cadru pentru integrarea graduală a României în
Comunitate, în acest scop, România urmând să acţioneze pentru îndeplinirea condiţiilor necesare.
Acordul face, de asemenea, referire la necesitatea promovării dialogului politic, de
natură a facilita apropierea economică, la realizarea unei convergenţe crescânde a poziţiilor în
problemele naţionale, precum şi la apropierea poziţiilor părţilor în probleme de securitate.
Acordul cuprinde o larga gamă de prevederi de ordin economic, politic, printre care dispoziţii
legate de libera circulaţie a mărfurilor, a produselor industriale, a produselor agricole, piscicole,
circulaţia lucrătorilor, dreptul de stabilire, furnizarea de servicii, plăţi, capital, concurenţă,
armonizarea legislaţiei, cooperarea economica ş.a.
Aderarea la Uniunea Europeană, din punct de vedere formal, este solicitată Consiliului
Uniunii printr-o cerere, de către statul care doreşte să devină membru. Consiliul se pronunţă
asupra acestei cereri, după ce a solicitat avizul Comisiei Europene, în mod obligatoriu. Astfel, la
22 iunie 1995, România a depus cererea oficială de aderare la UE, împreună cu Strategia
Naţională de Pregătire a Aderării României la UE, care încearcă să ofere câteva soluţii privind
modul de adaptare la nivelul standardelor europene din diferitele domenii. Iar, la 25 iulie 1996,
oficialii români au fost depus la Bruxelles răspunsul României la chestionarul Comisiei
Europene privind pregătirea avizului asupra cererii de aderare la UE.
Dintre cele trei programe mari – PHARE, SAPARD şi ISPA – de asistenţă în procesul de
pre-aderare al statelor candidate, România a obţinut cele mai multe fonduri prin PHARE.
Programul PHARE al Uniunii Europene, ce presupune asistenţă economică nerambursabilă în
vederea realizării de reforme economice şi sociale, a fost extins în România în 1991,
focalizându-se pe reforma instituţională, pe dezvoltarea politicilor în domeniul resurselor umane,
al ocupării forţei de muncă, pe sprijinirea societăţii civile, pe dezvoltarea economică a sectorului
particular.
De asemenea, la Summit-ul de la Essen s-a adoptat documentul numit Cartea Albă, menit
să asiste ţările candidate în adoptarea acquis-ul comunitar. Cartea Albă cuprinde reglementările
legislative comunitare pe care ţările asociate trebuie să le adopte în propria legislaţie. În cadrul
acesteia sunt identificate măsurile-cheie în fiecare sector al pieţei interne, fiind sugerate
„secvenţele în care trebuie realizată armonizarea legislaţiilor”77.
În 1997 a fost lansată Agenda 2000, document fundamental prin care Comisia a propus
liniile majore de reformă a politicilor UE în perspectiva extinderii acesteia, impactul extinderii
asupra Uniunii şi cadrul financiar după anul 2000. De asemenea, aceasta a conturat o reală
strategie de pre-aderare, în scopul de a ajuta statele candidate sa-şi creeze o economie de piaţă
viabilă şi concurenţială, ce stă la baza realizării obiectivelor uniunii economice şi monetare şi
integrarea graduală şi lină în piaţa comună.
Concomitent cu Agenda 2000, Comisia Europeană a dat publicităţii avizele asupra
fiecărei candidaturi, pe baza răspunsurilor date de ţările candidate la un chestionar cu câteva mii
de întrebări. Atât România, cât şi celelalte ţări candidate, au fost evaluate, aceste avize încercând
să ofere o imagine de ansamblu asupra gradului şi modului de îndeplinire a fiecăruia dintre
criteriile de la Copenhaga şi Madrid.
În baza Agendei 2000, a Cărţii Albe si a procesului de screening, s-au elaborat
parteneriatele pentru aderare, reprezentând programe comunitare multianuale care vizau
finanţarea de investiţii prioritare, ajutoare pentru agricultură şi intervenţii structurale, creşterea
economică generală, dar si respectarea democraţiei, cooperarea culturală şi armonizarea
legislaţiei (Programul PHARE, ISPA, TEMPUS ş.a.). Parteneriatul pentru aderare este un
document unilateral al Consiliului, elaborat în urma negocierilor purtate cu fiecare stat candidat.
Acesta mobilizează formele de asistenţă comunitară întru-un cadru unic pentru respectivul stat
candidat, definind într-o manieră detaliată priorităţile necesare pregătirii pentru aderare, în

77
Virginia Câmpeanu, 2001, p. 227.
special adoptarea acqui-ului comunitar, precum şi resursele financiare disponibile în acest sens.
Structura acestor parteneriate cuprinde procesul de pregătire în vederea aderării, criteriile
politice, criteriile economice, capacitatea statului candidat de a-şi asuma obligaţiile de stat
membru al UE, restructurarea administrativă.
O dată cu Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997, s-a declanşat
procesul propriu-zis de aderare, după teza startului comun şi a finish-ului diferenţiat. Toate
statele candidate vor adera la Uniune în baza aceloraşi criterii şi vor participa cu un statut egal la
procesul de aderare, urmând a fi evaluate diferenţiat, conform meritelor proprii.
Începând cu 1998, Comisia Europeană prezintă anual Consiliului Rapoartele de ţară, cu
privire la progresele înregistrate de fiecare ţară candidată, în funcţie de criteriile politice,
economice şi ale aquis-ului comunitar. Rapoartele anuale sunt însoţite de un document de sinteză
– composite paper, în care sunt prezentate şi evaluări ale eficienţei instrumentelor de pre-aderare.
La Consiliul European de la Helsinki din 1999, România, alături de Letonia, Lituania,
slovacia, Bulgaria şi Malta sunt invitate la aderare, iar în 2000 încep negocierile de aderare cu
aceste ţări din „al doilea val”.
Pe 12 şi 13 decembrie 2002 Consiliul European s-a întâlnit în Copenhaga, ocazie cu care
au fost prezentate „foile de parcurs” ce furnizează României şi Bulgariei obiective identificate
clar şi dau fiecărei ţări posibilitatea de a stabili ritmul procesului de aderare.
Consiliul European de la Salonic din iunie 2003 a concluzionat că: „Bulgaria şi România
fac parte din acelaşi proces cuprinzător şi ireversibil de extindere. Ca urmare a concluziilor
Consiliului European de la Copenhaga şi în funcţie de progresele care vor mai fi realizate în
îndeplinirea criteriilor de aderare, Uniunea şi-a stabilit ca obiectiv primirea Bulgariei şi
României ca state membre în 2007. [...] Pornind de la progresele considerabile realizate, Uniunea
susţine Bulgaria şi România în eforturile lor de a atinge obiectivul de a încheia negocierile în
2004 şi le invită să-şi accelereze pregătirile pe teren. [...] Consiliul European din decembrie
2003, bazându-se pe rapoartele periodice şi pe documentul de strategie al Comisiei, va evalua
progresele realizate în vederea stabilirii cadrului pentru încheierea negocierilor de aderare.”
Calendarul aderării României la UE a fost stabilit la Consiliul European din decembrie
2003. Statele membre au subliniat că aderarea României la Uniunea Europeană reprezintă
obiectivul comun al Uniunii celor 25 şi au trasat etapele acestui proces: încheierea negocierilor
de aderare în 2004, semnarea Tratatului de aderare cât mai curând posibil în 2005 şi aderarea
propriu-zisă în ianuarie 2007.
Consiliul European din iunie 2004, primul Summit al Uniunii cu cei 25 de membrii, a
confirmat determinarea Europei extinse pentru respectarea calendarului aderării României -
2004/2005/2007, pe baza progreselor interne in pregătirea de aderare.
Un moment dificil pe care România a trebuit să-l depăşească a fost determinat de raportul
Emmei Nicholson, din martie 2004, în care se acuza deteriorarea situaţiei politice din România şi care ulterior a fost

adoptat de Parlamentul European. Acesta deplânge faptul că în ciuda progresului într-o serie de
domenii, România întâmpină numeroase dificultăţi în îndeplinirea cerinţelor impuse de criteriile
politice de la Copenhaga.
„Avizul conform” al Parlamentului European, introdus prin Actul Unic European,
reprezintă un alt pas esenţial al parcursului european al ţărilor candidate. Obţinerea acestui
consimţământ din partea Parlamentului European este obligatoriu pentru aprobarea aderării
noilor membri şi că un eventual aviz negativ face imposibilă orice lărgire a Uniunii.
România a primit „avizul conform”, la data de 13 aprilie 2005, când Parlamentul a decis
cu 497 voturi pentru, 93 contra şi 71 de abţineri că data de 25 aprilie 2005 este momentul potrivit
pentru aderare formală, „pe hârtie” a României la Uniunea Europeană. S-au opus, în deosebi
membri ai Grupului Parlamentar European, germani cu precădere şi membri de stânga ai
Grupului Verzilor. Cei ce au votat împotriva aderării celor două ţări, au imputat politicile fiscale
adoptate, banii acordaţi acestor state de Uniune şi scepticismul ridicat cu privire la extinderea
UE.
Legiuitorii europeni au trebuit să decidă dacă România a progresat suficient pentru a
semna Tratatul de Aderare la 25 aprilie, aşa cum se stabilise la Consiliul European din decembrie
2004. Din punct de vedere procedural, ei au trebuit să-şi exprime votul cu privire la rezoluţia
redactată de raportorul pentru România al PE, Pierre Moscovici, în care s-a recomandat
respectarea acestui calendar. Într-o moţiune publicată pe site-ul Parlamentului European, în
vederea adoptării rezoluţiei Moscovici, au fost recunoscute eforturile realizate de România în
perspectiva aderării, dar în acelaşi timp a fost subliniată necesitatea continuării acestora, în
special în domeniile-cheie cum ar fi justiţia şi afacerile interne şi lupta împotriva corupţiei. În
document se arăta că „obiectivul comun este realizarea celor mai bune pregătiri posibile pentru
aderarea României la Uniune”.
Parlamentarii europeni au apreciat efortul făcut de România în timpul procesului de
transformare, efort în care populaţia are un merit important, suportând procesul de reformă
politică şi economică. Textul moţiunii preciza că „progresele realizate de România fac posibilă
încheierea negocierilor, dar eforturile de remediere a deficientelor identificate de raportul din
2004 al Comisiei şi rezoluţia din 16 decembrie a Parlamentului European trebuie continuate atât
înainte, cât şi după aderare, în special în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, în ceea ce
priveşte combaterea corupţiei şi a criminalităţii organizate, precum şi controlul graniţelor, în
domeniul concurenţei, referitor la ajutoarele de stat, şi în domeniul mediului, prin implementarea
legislaţiei în toate sectoarele şi alinierea la legislaţia orizontală”. Acesta adaugă că, în cazul în
care aceste eforturi vor fi realizate, România se va afla în poziţia de a îndeplini angajamentele
luate în timpul negocierilor şi de a-şi asuma obligaţiile care rezultă din procesul de aderare, astfel
încât să devină membră a Uniunii în 2007.
Parlamentul a adoptat semnarea Tratatului de Aderare la data stabilită, cu susţinerea
grupurilor parlamentare ale social-democraţilor şi ale liberalilor, în special, dar şi a majorităţii
popularilor. Însă Parlamentul a cerut să aibă un cuvânt de spus şi în continuare, în deciziile legate
de aderarea efectivă a României şi a Bulgariei. Si acest fapt s-a produs deoarece, după acordarea
acestui aviz favorabil, Parlamentul era scos din luarea deciziei finale de primire a României,
acesta fiind luată de Consiliu. Astfel, aderarea României şi a Bulgariei, a constituit şi un bun
prilej pentru Parlament în încercarea sa de a-şi câştiga un loc mai important în arhitectura
instituţională a Uniunii Europene.
De asemenea, pentru ca aderarea unui stat să devină o realitate, este necesar şi avizul
Curţii Europene de Justiţie, ce se pronunţă cu privire la compatibilitatea acordului de extindere
cu prevederile dreptului comunitar.
Semnarea Tratatului de aderare al României şi Bulgariei s-a făcut la 25 aprilie , in cadrul
unei ceremonii de la Abaţia Neumunster din Luxemburg. Acesta a fost ratificat în unanimitate,
de către Camerele reunite ale Parlamentul României, pe 17 mai, următorul pas fiind ratificarea
acestuia de către toate statele membre ale Uniunii Europene, prin referendum sau de către
parlamente, după cum prevede legislaţia fiecăruia dintre acestea. Procedurile de ratificare
durează între 1,5 şi 2 ani, abia după ratificarea tratatului de aderare apartenenţa României la
Uniunea Europeană devenind efectivă.

2.5. Negocierile de aderare


În ceea ce priveşte ţările candidate, momentul aderării pentru fiecare ţară candidată în
parte depinde, evident de stadiul de îndeplinire a criteriilor politice şi economice şi de
transpunerea aquis-ului în legislaţiile naţionale, iar abilitatea fiecărei ţări candidate de a adopta şi
aplica acquis-ul comunitar va determina progresele în ceea ce priveşte negocierile de aderare.
Progresele realizate de ţările candidate la aderare în îndeplinirea criteriilor de la
Copenhaga şi Madrid sunt examinate anual, în cadrul unor rapoarte pe care Comisia Europeană
le redactează către Consiliul UE şi are servesc drept bază pentru deciziile de continuare a
negocierilor.
Negocierile au fost pregătite prin lansarea exerciţiului de screening, ce a presupus
evaluarea analitică a gradului de armonizare a acquis-ului comunitar. Acesta a fost desfăşurat în
1998 şi a avut drept scop verificarea modului în care ţările vizate pot percepe regulile de bază ale
Uniunii şi identificarea domeniilor de reglementare în care trebuie să acţioneze pentru
includerea acquis-ului comunitar în ordinea juridică naţională. De asemenea, listele de screening
mai conţineau întrebări referitoare la structura administrativă necesară implementării acquis-ului,
dificultăţile întâmpinate şi solicitările de asistenţă tehnică pentru realizarea procesului de
armonizare legislativă.
În urma acestui proces, în 1998 s-a decis începerea negocierilor cu „primul val” de ţări
candidate: Republica Cehă, Estonia, Slovenia, Cipru, Polonia şi Ungaria, iar în 2000 cu cel de-al
„doilea val”: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia. Trebuie menţionat faptul
că această hotărâre s-a luat în cazul României şi Bulgariei, respectând o recomandare a Comisiei,
care susţinea unele condiţionări specifice: România să-şi aloce fondurile necesare centrelor de
îngrijire a copiilor şi reforma structurală din acest domeniu, iar Bulgaria să închidă patru unităţi
ale centralei nuclearo-electrice de la Koslodui.
Principalele obiective ale negocierilor sunt: adoptarea tratatelor constitutive ale UE
pentru a include noile state membre şi modificarea instituţiilor comunitare (în special, din punct
de vedere al numărului de membrii) ca urmare a extinderii; stabilirea perioadei de tranziţie;
stabilirea contribuţiei noilor state membre la bugetul UE şi a alocaţiei pe care o vor primi din
acest buget; şi fixarea condiţiilor de participare a noilor state membre la aplicarea politicilor
comune ale UE78.
Din punct de vedere statutar, negocierile de aderare se desfăşoară în cadrul Conferinţei
inter-guvernamentale dintre România, pe de o parte şi Uniunea Europeană şi fiecare stat

78
Ion Avram, Uniunea europeană şi aderarea României, Ed. Szlvi, Bucureşti, 2001, p. 142.
membru, pe de alta. Însă, pentru a elimina eventualele divergenţe în cadrul conferinţelor
speciale, realizate în temeiul acestui obiectiv, Comisia, mandată de Consiliu, acţionează atât în
numele Uniunii, cât şi în numele statelor membre. Astfel, în procesul de negociere, sunt
implicate, în special, două instituţii ale UE : Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană,
respectiv Direcţia Generală de Extindere. În plan intern, acestea sunt conduse de Delegaţia
naţională pentru negociere79, coordonată de Ministerul Integrării Europene. Aceasta este
compusă din şeful Delegaţiei, co-preşedinţii delegaţiilor sectoriale pentru negocierea aderării
României la UE şi membrii acestor delegaţii sectoriale. Şeful delegaţiei este negociatorul-şef, ce
are statul de ministru delegat în cadrul guvernului. Acesta emite metodologiile de elaborare a
documentelor de poziţie şi a dosarelor de fundamentare a acestora; coordonează elaborarea
documentelor de poziţie şi a celorlalte documente necesare desfăşurării eficiente a procesului de
negociere; conduce procesul de negociere prin stabilirea calendarului activităţilor, a
responsabilităţilor instituţionale; supune spre aprobare primului-ministru componenţa
delegaţiilor participante la reuniunile de consultări tehnice şi la rundele de negociere; prezintă
Executivului rapoarte privind desfăşurarea procesului de negociere; coordonează procesul de
urmărire a îndeplinirii angajamentelor asumate de România; coordonează grupul
interdepartamental permanent de negociatori.
Negocierile de aderare ale ţărilor candidate se desfăşoară pentru 31 de capitole prin
trecerea în revistă, domeniu cu domeniu, a progreselor ţării respective privind transpunerea
normelor comunitare în legislaţia internă şi aplicarea efectivã a regulilor ce guvernează
funcţionarea Uniunii Europene.
Capitolele de negociere sunt în număr de 31, după cum urmează: Capitolul 1: Libera
circulaţie a mărfurilor; Capitolul 2: Libera circulaţie a persoanelor; Capitolul 3: Libera circulaţie
a serviciilor; Capitolul 4: Libera circulaţie a capitalului; Capitolul 5: Dreptul societăţilor
comerciale; Capitolul 6: Politica în domeniul concurenţei; Capitolul 7: Agricultura; Capitolul
8: Pescuitul; Capitolul 9: Politica în domeniul transporturilor; Capitolul 10: Impozitare;
Capitolul 11: Uniune economică şi monetară; Capitolul 12: Statistica; Capitolul 13: Politici
sociale şi ocuparea forţei de muncă; Capitolul 14: Energie; Capitolul 15: Politica industrială;
Capitolul 16: Întreprinderi mici şi mijlocii; Capitolul 17: Ştiinţă şi cercetare; Capitolul 18:
Educaţie, formare profesională şi tineret; Capitolul 19: Telecomunicaţii şi tehnologia
informaţiilor; Capitolul 20: Cultura şi politica în domeniul audiovizualului; Capitolul 21:

79
Înfiinţată prin Hotărârea Guvernului nr. 273 din 22 februarie 2001.
Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale; Capitolul 22: Protecţia mediului
înconjurător; Capitolul 23: Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii; Capitolul 24: Justiţie şi
afaceri interne; Capitolul 25: Uniune vamală; Capitolul 26: Relaţii externe; Capitolul 27:
Politica externă şi de securitate comună; Capitolul 28: Control financiar; Capitol 29: Dispoziţii
financiare şi bugetare; Capitol 30: Instituţii; Capitol 31: Diverse.
Fiecare stat candidat elaborează şi prezintă Comisiei Europene documente de poziţie
pentru capitolele respective, prin care îşi face cunoscut punctul de vedere privind modul în care
înţelege să negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru
armonizarea deplină a cadrului legislativ sau alte elemente considerate importante pentru
interesele sale în sectorul respectiv de activitate.
Comisia Europeană pregăteşte propriile documente de poziţie, pe care le înaintează
Consiliului, iar acesta din urmă dă Comisiei un mandat de negociere. Toate statele membre
stabilesc, prin intermediul Consiliului, o poziţie comună faţă de documentul de poziţie respectiv
şi faţă de posibilitatea închiderii capitolelor aflate în negociere.
Din documentele de poziţie ale României, pe baza cărora s-au realizat negocierile, reiese
că ţara noastră acceptă acquis-ul comunitar, pe care se obligă să-l adopte în totalitate până la data
aderării, nesolicitând perioade de tranziţie sau derogări pentru următoarele capitole: Libera
circulaţie a mărfurilor, Libera circulaţie a persoanelor, Dreptul societăţilor comerciale, Politica în
domeniul concurenţei, Pescuitul, Uniune economică şi monetară, Statistica, Politici sociale şi
ocuparea forţei de muncă, Energie, Politica industrială, Întreprinderi mici şi mijlocii, Ştiinţă şi
cercetare, Educaţie, formare profesională şi tineret, Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor,
Cultura şi politica în domeniul audiovizualului, Politica regională şi coordonarea instrumentelor
structurale, Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii, Justiţie şi afaceri interne, Uniune vamală,
Relaţii externe, Politica externă şi de securitate comună, Control financiar, Instituţii şi Diverse.
La momentul încheierii negocierilor diferitelor capitole dintre cele amintite mai sus, unele
cum ar fi, capitolul privitor la întreprinderile mici şi mijlocii80 şi cel referitor la ştiinţă şi
cercetare81, nu necesitau măsuri suplimentare de transpunere în legislaţia naţională a acquis-ului
comunitar, iar pentru altele, cum ar fi capitolele ce fac referire la libera circulaţie a mărfurilor,
libera circulaţie a persoanelor sau dreptul societăţilor comercial, erau încă în curs de pregătire
măsurile necesare implementării acestora.

80
Trebuie amintita totuşi o singură excepţie: Directiva 95/57/CE privind statistica în turism.
81
Capitol ce necesită doar măsuri speciale de întărire şi implementare.
Există şi capitole – 8 din cele 31 existente, pentru implementarea cărora, România a
solicitat perioade de tranziţie sau derogări în anumite domenii. Astfel, România se obligă să
adopte acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulaţii a serviciilor, cu excepţia următoarelor
acte comunitare, pentru care cere o perioadă de tranziţie de 5 ani: Directiva Consiliului nr.
84/5/CEE privind aproximarea legilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere
civilă a autovehiculelor şi Directiva Consiliului nr. 97/9/CE privind schemele de compensare a
investitorilor.
În ceea ce priveşte capitolul 4, negociatorii români au susţinut că România va lua
măsurile necesare pentru implementarea efectivă a acquis-ul comunitar privind libera circulaţie a
capitalurilor, până la data aderării, cu excepţia achiziţionării terenurilor de către persoane fizice
străine, pentru care s-a solicitat o perioadă de tranziţie82.
Un alt capitol pentru care România a cerut măsuri speciale este Agricultura, pentru care
ţara noastră a cerut prin reprezentanţii ei: o perioadă de tranziţie de 5 ani, în care să poată adopta
măsuri de salvgardare la importul său de produse agricole din unul sau mai multe state membre
dacă aceste importuri produc sau ameninţă să producă perturbări ale pieţei româneşti de produse
agricole, o perioada de tranziţie de 4 ani pentru inventarierea plantaţiilor viticole şi organizarea
unui registru comunitar al acestora, o perioadă de tranziţie de 8 ani pentru eliminarea din cultura
viilor de hibrizi direct producători, o perioadă de tranziţie de 3 ani pentru a putea implementa la
nivel naţional politica de nevaccinare pentru pesta porcină clasică, o perioadă de tranziţie de 3
ani pentru modernizarea ş retehnologizarea unităţilor de tăiere şi procesare a cărnii, în
conformitate cu cerinţele comunitare, o perioadă de tranziţie de 3 ani pentru modernizarea şi
retehnologizarea unităţilor de procesare a laptelui, precum şi pentru organizarea centrelor de
colectare şi a celor de standardizare lapte, o perioada de tranziţie de 3 ani, pentru a se conforma
cerinţelor comunitare cu privire la fermele de animale de lapte şi la calitatea laptelui crud
obţinut.
Şi în ceea ce priveşte capitolul Transporturi, România va avea nevoie de o perioadă de
timp, cu durată comparabilă cu cea pe care au avut-o la dispoziţie statele membre, pentru
conformare deplină cu acele părţi ale acquis-ului comunitar. Negociatorii români au conchis că
toate prevederile în acest domeniu vor fi aplicate României, cu următoarele excepţii: Directiva
82
România a solicitat o perioadă de tranziţie de 15 ani de la data aderării sale la Uniunea Europeană pentru
liberalizarea regimului dobândirii, de către persoanele fizice străine, a terenurilor din România cu destinaţie agricolă
şi forestieră, a celor aflate permanent sub luciu de apă, precum şi a altor terenuri aflate în extravilan şi, respectiv, de
5 ani pentru liberalizarea regimului dobândirii terenurilor situate în intravilan.
Consiliului 96/53 care stabileşte dimensiunile maxime admise în traficul naţional şi internaţional
şi greutăţile maxime admise în traficul internaţional pentru anumite vehicule rutiere care circulă
în cadrul Comunităţii (România a cerut perioadă de tranziţie de până la 15 ani pentru aplicarea
integrală a acelor prevederi), Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 99/62 privind
taxarea vehiculelor grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri (România a solicitat
perioadă de tranziţie până la 4 ani), Regulamentul Consiliului 3921/91 care stabileşte condiţiile
în care transportatorii nerezidenţi pot transporta mărfuri sau călători pe căile navigabile interioare
de pe teritoriul unui stat membru (s-a cerut o perioadă tranzitorie de 4 ani), Regulamentul
Consiliului 2407/92 privind licenţierea transportatorilor aerieni (România a solicitat o perioadă
de tranziţie de 2 ani), Directiva Consiliului 82/714 stabilind cerinţele tehnice pentru navele de
navigaţie interioară (s-a solicitat o perioadă de tranziţie de 4 ani), Decizia Consiliului 92/143
privind sistemele de radionavigaţie pentru Europa.
Capitolul 10 – Impozitarea este altul pentru care România a cerut perioade tranzitorii
pentru îndeplinirea cerinţelor comunitare. Astfel, pentru transpunerea completă a directivei
77/388/CEE, România a solicitat următoarele perioade de tranziţie: o perioadă de tranziţie de 5
ani de la aplicarea articolului privind regimul special aplicabil micilor întreprinzători în ceea ce
priveşte menţinerea pragului de impozitare la 2000 euro cifră de afaceri anuală pentru plătitorii
de TVA, în condiţiile în care în directivă pragul de impozitare este de 5000 euro; o perioadă de
tranziţie de 5 ani de la aplicarea articolului privind aplicarea unei cote reduse de TVA pentru
pregătirea produselor alimentare în unităţi care comercializează mâncare preparată; o perioadă
de tranziţie de 5 ani de la aplicarea articolului privitor la scutirea de TVA pentru activitatea de
cercetare-dezvoltare şi inovare pentru unităţile care execută programe, teme, proiecte, precum şi
acţiuni componente ale Programului naţional de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică sau
ale Planului naţional de cercetare, dezvoltare şi inovare, precum şi pentru activitatea de
cercetare-dezvoltare şi inovare realizată cu finanţare în parteneriat internaţional cu Uniunea
Europeana, regional şi bilateral. De asemenea, România a solicitat o perioadă de tranziţie de 5
ani pentru transpunerea prevederilor privind nivelul minim al accizelor pentru uleiuri minerale,
ţigarete şi alcool şi băuturi spirtoase.
În ceea ce priveşte capitolul 14 – Energia, România va implementa acquis-ul comunitar
în acest domeniu până la data aderării, cu excepţia Directivei Consiliului 68/414/EEC, amendată
prin Directiva Consiliului 98/93/EC, cu privire la obligaţia statelor membre de a menţine un stoc
minim de ţiţei şi/sau produse petroliere, pentru care solicită o perioadă de tranziţie până la
31.12.2011.
Capitolul Protecţia mediului înconjurător este cel pentru care echipa de negociatori ai
României a cerut cele mai multe derogări. România va implementa acquis-ul comunitar în
domeniul protecţiei mediului până la data aderării, cu excepţia unor acte comunitare pentru care
s-au solicitat următoarele perioade tranzitorii: 3 ani pentru Directiva Consiliului nr. 94/63/EC
privind controlul emisiilor de compuşi organici volatili rezultaţi din depozitarea benzinei şi
distribuţia sa de la terminale la staţiile service; 3 ani pentru Directiva nr. 94/62/EC privind
ambalajele şi deşeurile de ambalat; 10 ani pentru Directiva nr. 99/31/EC privind depozitarea
deşeurilor; 3 ani pentru Directiva Consiliului nr. 2000/76/EC privind incinerarea deşeurilor; 15
ani pentru Directiva nr.91/271/EEC privind epurarea apelor uzate urbane; 15 ani pentru Directiva
nr.98/83/EC privind calitatea apei destinate consumului uman; 8 ani pentru Directiva
nr.76/464/EEC privind descărcarea substanţelor periculoase; 7 ani pentru Directiva
nr.91/676/EEC privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole;
8 ani pentru Directiva Consiliului nr.96/61/EC privind prevenirea si controlul integrat al
poluării; 8 ani pentru Directiva Consiliului nr.1999/13/EC privind limitarea emisiilor de compuşi
organici volatili datorate utilizării solvenţilor în anumite activităţi şi instalaţii şi 5 ani pentru
Directiva Consiliului nr.88/609/EEC privind limitarea emisiilor de poluanţi specifici în
atmosferă prin instalaţii mari de ardere.
În ceea ce priveşte Capitolul 29 “Prevederile financiare şi bugetare”, România va
continua armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar şi dezvoltarea infrastructurii
instituţionale necesare implementării acestuia, astfel încât procedurile bugetare folosite în
Uniunea Europeană să poată fi aplicate direct in România, la data aderării la Uniunea Europeană.
Cu toate acestea, România a solicitat un aranjament tranzitoriu privind plata contribuţiei
integrale la bugetul Uniunii Europene, deoarece este în situaţia de a avea nevoie, încă din primul
an ca membru al Uniunii Europene, de poziţia de beneficiar net în relaţia cu bugetul general al
Uniunii Europene.
Închiderea unui capitol înseamnă că negocierile au fost finalizate provizoriu, conform
principiului că nimic nu este considerat definitiv negociat, atâta timp cât nu s-au epuizat
negocierile la toate cele 31 de capitole.
În privinţa negocierilor, Bulgaria s-a aflat mereu cu un pas înaintea României, astfel că la
1 ianuarie 2003, acesta încheiase provizoriu 21 de capitole, faţă de România care reuşise să
finalizeze la aceeaşi dată doar 15 din cele 31 necesare.
Negocierile au durat în cazul României, 4 ani, fiind deschise în februarie 2000 şi
finalizate în decembrie 2004. Când întreg pachetul de domenii supuse negocierilor a fost epuizat,
rezultatele au fost reunite în Tratat de aderare al României la Uniunea Europeană.
Negocierile dintre România şi Uniunea Europeană s-au făcut pe bază de angajamente
asumate, mai mult decât pe rezultate concrete. La această practică de care au beneficiat atât ţările
din primul val de aderare, cât şi cele din cel de-al doilea, se va renunţa, urmând ca negocierile cu
ţările următoare – Turcia şi Croaţia – care vor să adere la Uniune, să se facă în funcţie de
rezultatele efective pe care acestea le obţin.

2.6. Sistemul instituţional şi legislativ al României în


vederea integrării în Uniunea Europeană
Sistemul instituţional şi legislativ al României conceput în vederea pregătirii aderării la
UE este alcătuit din instituţii comune România-UE, guvernamentale şi parlamentare şi instituţii
şi documente legislative româneşti, guvernamentale şi parlamentare.
La nivelul instituţiilor comune, dialogul România-UE se desfăşoară în cadrul instituţiilor
create prin Acordul European, al cărui obiectiv politic este pregătirea României pentru aderare.
Astfel, principala instituţie care urmăreşte realizarea efectivă a asocierii este Consiliul de
Asociere, instituţie politică ce gestionează politic relaţiile bilaterale. Consiliul examinează cu
regularitate aplicarea acordului şi gradul de realizării de către România a reformelor economice
in baza principiilor stabilite. Este format din membrii desemnaţi de guvernul României şi
membrii desemnaţi ai Consiliului Uniunii Europene şi membrii ai Comisiei, având dreptul de a
lua decizii cu privire la domenii expres prevăzute în acord. De asemenea, acesta poate decide
înfiinţarea oricărui alt comitet sau organ special, care să-l asiste în îndeplinirea sarcinilor sale. Se
întruneşte anual, în semestrul I şi ori de câte ori este nevoie.
O altă instituţie înfiinţată de Acord este Comitetul de Asociere, compusă, ca şi Consiliul,
din reprezentanţi ai Guvernului României şi ai Consiliului şi Comisiei. Este o instituţie tehnică,
ce analizează progresele în pregătirea de aderare şi în îndeplinirea Acordului European. Se
întruneşte anual iar delegaţia română este condusă de ministrul integrării europene Aceasta este
subordonată Consiliului de Asociere, în sensul că are ca sarcini pregătirea şedinţelor acestuia.
Totodată Consiliul de Asociere poate delega Comitetului oricare din prevederile sale.
Comitetul Parlamentar Mixt de Asociere este o instituţie ce ia forma unui forum în care
membri ai Parlamentului României şi ai Parlamentului european se întâlnesc de doua ori pe an şi
fac schimb de opinii şi idei. Comitetul îşi stabileşte propriile reguli de procedură, este informat
asupra deciziilor Consiliului de Asociere, poate face recomandări acestuia şi poate solicita
informaţii cu privire la aplicarea acordului.
Având în vedere structura acquis-ului comunitar, au fost concepute opt subcomitete, care
se întâlnesc anual: Agricultură şi pescuit; Piaţa internă; Comerţ, industrie şi produse CECO;
Aspecte economice, circulaţia capitalurilor şi statistica; Inovaţie; Transport, protecţia mediului,
energie; Dezvoltare regională, ocuparea forţei de muncă şi politică socială; Vamă, droguri,
spălarea banilor.
Pe lângă acest sistem instituţional care este comun României şi Uniunii, creat în urma
Acordului de asociere, la nivel guvernamental au fost realizate o serie de instituţii, acte
legislative şi programe în vederea aderării.
Ministerul Integrării Europene, în calitatea sa de organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Guvernului, asigură
fundamentarea şi coordonarea procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană,
precum şi conducerea negocierilor de aderare. Organizarea şi funcţionarea sa sunt reglementate
prin Hotărârea de Guvern nr. 1075/2001. Potrivit acesteia, este un minister de sinteză, având ca
principale atribuţii: coordonarea relaţiile ministerelor şi a altor organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale române cu instituţiile Uniunii Europene şi cu statele membre ale
acesteia în procesul de aderare; asigurarea, sprijinirea sau coordonarea îndeplinirii obligaţiilor
care decurg din dispoziţiile Acordului european; conducerea şi coordonarea activităţii Delegaţiei
naţionale pentru negocierea aderării României la Uniunea Europeană; fundamentarea şi
coordonarea procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană; urmărirea
asigurării compatibilităţii şi coerenţei diferitelor programe şi acţiuni guvernamentale în materie
de dezvoltare, restructurare şi reformă cu obiectivele aderării la Uniunea Europeană; coordonarea
şi monitorizarea activităţii de dezvoltare regională; urmărirea, în colaborare cu Ministerul
Afacerilor Externe, a procesului de reformă a instituţiilor şi politicilor Uniunii Europene şi
propunerea de măsuri care decurg din acestea pentru autorităţile române; colaborarea cu
Ministerul Afacerilor Externe la organizarea reuniunilor informale ale miniştrilor de resort ai
statelor membre ale Uniunii Europene şi ai statelor candidate la aderare, în funcţie de calendarul
şi de tematica stabilite de Consiliul de Afaceri Generale al Uniunii Europene; avizarea
proiectelor de acte normative care urmăresc armonizarea legislaţiei naţionale cu cea comunitară;
examinarea sub aspectul compatibilităţii cu reglementările comunitare, la solicitarea
Departamentului pentru relaţia cu Parlamentul, propunerile legislative în vederea formulării
punctului de vedere al Guvernului asupra acestora; evaluarea gradului de compatibilitate a
legislaţiei naţionale în vigoare cu actele normative comunitare şi formularea de propuneri în
vederea accelerării procesului de armonizare şi implementare; propune guvernului, în vederea
susţinerii în faţa Parlamentului, lista cuprinzând actele normative prioritare, însoţită de
fundamentarea necesară, în vederea accelerării procesului de aderare la Uniunea Europeană;
iniţiază măsuri şi participă, împreună cu instituţiile de profil, la elaborarea programelor menite să
sprijine pregătirea profesională a funcţionarilor publici, precum şi a agenţilor economici, în
domeniul integrării europene; stabileşte, împreună cu ministerele şi cu celelalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, sistemul de date, informaţii şi raportări
periodice privind reflectarea evoluţiei integrării europene, pe care le supune analizei şi, după caz,
aprobării Guvernului; asigură informarea, sub forma unor publicaţii periodice, asupra evoluţiei
procesului naţional şi european de integrare şi urmăreşte promovarea valorilor şi a spiritului
european în cadrul societăţii civile; organizează, împreună cu ministerele şi cu celelalte organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, acţiuni pentru familiarizarea opiniei
publice din România cu efectele procesului de aderare; cooperează cu ministerele interesate la
elaborarea, realizarea şi promovarea în ţările membre ale Uniunii Europene şi din ţările candidate
a unei strategii de informare, comunicare şi de imagine privind evoluţia procesului de pregătire a
României pentru aderare; realizează dialogul social pe problemele integrării europene cu
organizaţiile patronale şi sindicale reprezentative la nivel naţional, potrivit legii, şi asigură
secretariatul Consiliului consultativ pentru negocierea aderării la UE.
Un alt organ ce se ocupă de problematica europeană este Comitetul Inter-ministerial
pentru Integrarea Europeană83, care asigură dialogul politic la cel mai înalt nivel, „definind
liniile directoare ale procesului integrării europene, în conformitate cu recomandările instituţiilor

83
Organizarea, componenţa şi modul de funcţionare sunt reglementate prin Hotărârea de Guvern nr. 140/1995.
comunitare”84. Acesta este condus de primul ministru (preşedinte) şi de ministrul integrării
europene (preşedinte executiv) şi are în componenţă miniştrii şi coordonatorii unităţilor centrale
şi agenţiilor guvernamentale. De asemenea, la dezbateri participă, în calitate de invitaţi,
reprezentanţi ai Preşedinţiei, ai Parlamentului şi ai diferitelor organizaţii sindicale şi patronale.
Prin aceeaşi hotărâre de Guvern, care a instituit Comitetul Inter-ministerial pentru
Integrarea Europeană, au fost înfiinţate şi compartimente pentru integrare europeană la nivelul
ministerelor şi al organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, care sunt
subordonate direct conducătorului respectivelor instituţii. Prin acest demers s-a vizat
„descentralizarea activităţii de integrare europeană prin angajarea responsabilităţii organelor
administraţiei publice centrale şi ale organelor Guvernului în teritoriu”85.
În 1998 a fost înfiinţat Institutul European din România86, cu misiunea de a sprijini în
activitatea lor instituţiile administraţiei publice centrale şi locale. Institutul se află din 2001, sub
autoritatea Ministerului Integrării Europene, principalele sale obiective fiind: participarea la
elaborarea politicilor în domeniul integrării europene, aplicarea politicilor construcţiei
instituţionale în domeniul integrării europene, contribuirea la dezvoltarea spiritului şi valorilor
europene, sensibilizarea publicului asupra activităţii de integrare europeană, realizarea de studii
asupra impactului procesului de integrare a României în UE87.
Prin HG 1508/18.12.2002, publicată în M.O. nr.8/2003, s-a constituit Comitetul Executiv
pentru Integrare Europeană. Acesta este compus din ministrul integrării europene, negociatorul
şef al României cu UE, ministrul afacerilor externe, ministrul finanţelor publice şi ministrul
pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului şi prim-ministru al României, care
conduce acest comitet.
La nivel guvernamental, pe lângă Ministerul Integrării, un rol important îl deţine şi
Ministerul de Externe, a cărui structură şi mod de funcţionare şi organizare sunt reglementate de
Hotărârea de guvern nr. 733 din 3 iulie 2003. Printre obiectivele prioritare ale acestuia, primul
loc este ocupat de procesul de integrare a României în Uniunea Europeană.
La nivelul Parlamentului României a fost înfiinţată Comisia pentru Integrare Europeană,
comisie mixtă alcătuită din deputaţi şi senatori ce are ca scop elaborarea de documente de
poziţie, ce refectă stadiul transpunerii in legislaţia naţională fiecăruia dintre cele 31de capitole

84
Augustin Fuerea, 2002, p. 240.
85
Ibidem.
86
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/1998.
87
Augustin Fuerea, 2002, p. 241.
de negociere. Acestea sunt transmise Consiliului Uniunii Europene, care le analizează si apoi la
randul lui, le transmite Conferinţei Interguvernamentale de aderare a României la UE.
Din punct de vedere al actelor normative privind integrarea europeană, vom aminti în
continuare cele mai importante dintre acestea.
Programul de guvernare, ce a fost publicat în Monitorul Oficial din 28 decembrie 2000,
şi care cuprinde un articol - articolul 12 – numit Pregătirea României pentru aderarea la UE.
Acesta prevede intensificarea dinamicii procesului de pregătire pentru îndeplinirea criteriilor
economice ce se va realiza în concordanţă cu „Strategia naţionala de dezvoltare a României pe
termen mediu” şi cu programele de pre-aderare prin care se asigură coordonarea politicilor,
obiectivelor şi masurilor necesare. Planul a fost conceput şi luând în considerare concluziile de
pe marginea rapoartelor de ţară privind progresele
înregistrate de România în anii 1999 şi 200088. Programul îşi propune consolidarea gradului de
îndeplinire a criteriilor politice potrivit cerinţelor europene şi coordonarea întregii acţiuni de
pregătire a aderării la Uniunea Europeana prin Ministerul Integrării Europene, ca autoritate
guvernamentală.
Un alt document guvernamental foarte important este Programul Naţional de Aderare a
României la Uniunea Europeană (PNAR). Acesta este complementar Parteneriatului pentru
Aderare, în care sunt detaliate etapele prevăzute de Guvernul României în vederea armonizării
legislaţiei româneşti cu legislaţia comunitară. Din anul 1999, la acest program i-a fost anexat
Planul Naţional de Dezvoltare.
Programul Naţional de Aderare la UE nu reuşit însă „o juxtapunere de propuneri
sectoriale extensive privind reforma economică şi armonizarea legislativă, cu serioase necorelări
de calendar şi dezechilibre sub aspectul potenţialelor resurse financiare necesare pentru a-l
implementa”89. Mai mult, acesta suferă şi din cauza metodologiei de elaborare şi a mecanismelor
de implementare.
Un alt document necesar atingerii obiectivului integrării a fost Planul Naţional pentru
Agricultură şi Dezvoltare Rurală. Acesta are ca principale obiective strategice: îmbunătăţirea
activităţilor de prelucrare şi comercializare a produselor agricole şi pescăreşti, dezvoltarea şi

88
Principale nerealizări menţionate au fost: lipsa de progres, în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor copiilor
instituţionalizaţi, starea economiei româneşti şi cu deosebire a agriculturii, corupţia răspândită la toate nivelurile
societăţii româneşti, întârzieri în reforma administraţiei publice, îndeosebi prin nealocarea de resurse către structurile
teritoriale, ritm lent în preluarea acquis-ului comunitar.
89
Nicolae Idu, 2003, p. 14
îmbunătăţirea infrastructurii rurale, dezvoltarea economiei rurale (investiţii în companiile cu
profil agricol, diversificare economică, silvicultura), dezvoltarea resurselor umane.
Cadrul instituţional şi legislativ a avut şi continuă să aibă o importanţă primordială pentru
pregătirea României pentru integrare, asigurând coordonarea politicilor, cooperarea dintre
diversele instituţii naţionale, precum şi monitorizarea întregului proces.

CAPITOLUL III

ANALIZA COMPARATIVĂ A RAPOARTELOR DE ŢARĂ


(1998-2004) ÎN RELAŢIE CU SISTEMUL
INSTITUŢIONAL ROMÂNESC
~ Criteriul politic ~
Capitolul acesta îşi propune analizarea comparativă a referinţelor cu privire la criteriul
politic din rapoartele de ţară pentru România (1998-2004), în strânsă relaţie cu sistemul
instituţional românesc. Şi aceasta deoarece, rapoartele oferă o evaluare obiectivă a instituţiilor
româneşti folosind ca şi criterii de analiză standardele Uniunii Europene, din diversele domenii.
De asemenea, această analiză a documentelor, ne va permite să vedem dacă ipoteza propusă la
începutul lucrării este validă sau nu.
Sistemul instituţional cuprinde ansamblul relaţiilor dintre diferitele autorităţi ale statului.
În funcţie de atribuţiile pe care le deţine fiecare autoritate publică, putem distinge între:
autoritatea deliberativă, ce îndeplineşte în special funcţia legislativă; autoritatea prezidenţială, ce
îndeplineşte funcţia de mediere între puterile statului, între stat şi societate, de reprezentare a
statului român şi de garant al independenţei naţionale şi al integrităţii teritoriale a ţării; şi
autoritatea guvernamentală, ce are ca principale funcţii asigurarea punerii în practică a politicii
interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice 90. Astfel, avem
autorităţi centrale – Parlamentul şi Guvernul – şi locale – Primăria, Consiliul local.
Potrivit angajamentului asumat prin Agenda 2000, în iulie 1997, s-a decis raportarea
periodică de Comisia Europeană către Consiliului European, a progreselor înregistrate de fiecare
ţară candidată din Europa Centrală şi de Est în pregătirea pentru aderare, prezentarea primul
raport făcându-se la sfârşitul anului 1998. Acestea evaluează abilităţile statelor candidate de a
îndeplini şi respecta criteriile politic şi economic precum şi acquis-ul comunitar. Pe baza acestor
rapoarte anuale, Consiliul ia decizii cu privire la traiectoria ulterioară a statelor candidate:
„Începând cu sfârşitul anului 1998, Comisia va prezenta rapoarte periodice Consiliului, însoţite
de toate recomandările necesare pentru deschiderea conferinţelor interguvernamentale bilaterale,
trecând în revistă progresele fiecărei ţări candidate din Europa Centrală şi de Est în vederea
aderării în lumina criteriilor de la Copenhaga, în special ritmul de adoptare a acquis-ului Uniunii
[...] Rapoartele Comisiei vor servi drept bază pentru luarea, la nivelul Consiliului, a deciziilor
necesare cu privire la desfăşurarea negocierilor de aderare sau cu extinderea lor la alte ţări
candidate. În contextul respectiv, Comisia va continua să urmeze metoda adoptată în Agenda
2000 în evaluarea capacităţii statelor candidate de a îndeplini criteriile economice şi de a
îndeplini obligaţiile care decurg din aderare.”
90
Cristian Pîrvulescu, Politici şi instituţii politice, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 64.
Rapoartele de ţară sunt realizate de Comisia Europeană. Aceasta este instituţia tehnică,
suprastatală a Uniunii Europene, singura cu caracter permanent şi cea mai activă, constituind
executivul Uniunii şi jucând rolul unui guvern comunitar. Principala sa funcţie este aceea de a
reprezenta interesele comunitare pe care le pune deasupra celor naţionale ale fiecărui stat
membru.
Conform articolului 211 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, Comisia este
cea care: „veghează la aplicarea dispoziţiilor prezentului Tratat şi a măsurilor luate de instituţii în
virtutea acestuia”, „formulează recomandări sau avize care fac obiectul prezentului Tratat”,
„dispune de putere de decizie proprie şi participă la procesul de formare a actelor Consiliului şi
Parlamentului European” şi „exercită atribuţiile conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor
stabilite”.
Comisia foloseşte informaţiile necesare redactării rapoartelor din analizele furnizate de
Guvernul României cu privire la progresele făcute în procesul de pregătire a aderării, din
rapoartele Parlamentului European, din rapoarte ale Delegaţiei Comisiei Europene în România,
din statistici şi din evaluări făcute de organizaţii internaţionale variate, în special de Consiliul
European, OSCE, de instituţii financiare internaţionale şi de organizaţii non-guvernamentale.
Structura acestor rapoarte de ţară cuprinde descrierea relaţiilor dintre România şi Uniune,
analiza respectării criteriilor politice şi economice, stabilite de Consiliul European la Copenhaga,
analiza capacităţii României de a-şi asuma obligaţiile revenite în urma integrării şi de a respecta
acquis-ul comunitar. Toate acestea sunt urmate de concluzii şi de o evaluare generală.
Rapoartele iau în considerare progresele înregistrate de către statele candidate pe perioada
unui an. Examinează dacă reformele preconizate în raportul periodic precedent au fost realizate
şi studiază noile iniţiative. Acestea prezintă şi o evaluare globală a situaţiei pentru fiecare din
aspectele luate în considerare, stabilind pentru fiecare dintre acestea principalele măsuri pe care
România trebuie să le mai adopte în perspectiva aderării.
Progresele înregistrate sunt măsurate pe baza deciziilor efectiv luate, a legislaţiei efectiv
adoptate, a convenţiilor internaţionale efectiv ratificate (punerea acestora în aplicare făcând
obiectul unei atenţii speciale) şi a măsurilor aplicate. De regulă, legislaţia sau măsurile care se
află în diferite stadii de elaborare sau în curs de aprobare de către Parlament nu se iau în
considerare. Această abordare asigură tratamentul egal al tuturor ţărilor candidate şi permite o
evaluare obiectivă a progreselor reale pe care fiecare ţară le-a înregistrat în pregătirea pentru
aderare.
Criteriul politic urmăreşte stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de
drept, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor. Acesta cuprinde două mari secţiuni:
Democraţia şi statul de drept şi Drepturile omului şi protecţia minorităţilor. Prima secţiune, la
rândul ei este compusă din aprecieri asupra: Parlamentului, Guvernului, Sistemului judiciar şi
Măsurilor anti-corupţie. A doua secţiune are două părţi: Drepturi politice şi civile şi Drepturi
economice, sociale şi culturale.

3.1. Democraţia şi statul de drept


Statele fost-comuniste au început în perioada 1989-1991, după căderea regimului, drumul
către tranziţia democratică şi către piaţa liberă, din punct de vedere economic. Acesta s-a dovedit
a fi diferit pentru fiecare dintre ele, întrucât a fost dependent de particularităţile existente în
fiecare stat. Însă dincolo de specificităţile fiecărei ţări, anumite condiţii sunt esenţiale pentru
demararea tranziţiei: liberalizarea, instituţionalizarea, drepturile cetăţeneşti şi alegerile libere91.

91
Max Kaase, Political Culture and Political Consolidation in Central and Eastern Europe, în Research on
Democracz and Society. Vol. II: Political Culture and Structure. Theoretical and emirical Studies. Greenwich, Jaz
Press, p. 233-274.
În 1989, România a părăsit comunismul şi a adoptat un regim deschis, democraţia -
„guvernarea poporului de către popor”, care îi oferă individului o şansă unică: aceea de a fi un
participant real al sistemului politic. Dacă statul totalitar îi oferea rolul de „supus participant” 92,
statul democratic îi oferă omului obişnuit şansa de a participa ca un cetăţean influent la procesul
luării deciziilor politice.
Regimul democratic presupune opt condiţii minimale de existenţă, identificate de Robert
Dahl după cum urmează93: libertatea de a crea şi de a adera la organizaţii, libertatea de expresie,
dreptul de vot, dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijin, surse alternative de
informare, eligibilitatea pentru funcţiile publice, alegeri libere şi corecte şi instituţii care să
asigure dependenţa politicii guvernamentale de voturi şi de alte forme de exprimare a
preferinţelor.
Dahl consideră că trăsătura fundamentală a democraţiei este receptivitatea constantă a
guvernului la preferinţele cetăţenilor, consideraţi egali din punct de vedere politic. De aceea,
modelul său poliarhic insistă pe o schemă cu două dimensiuni, care pot dau substanţă
democratizării: contestare şi participare, acestea variind în funcţie de ţară. Astfel, toţi cetăţenii
trebuie să beneficieze de şanse neîngrădite de a-şi formula preferinţele, de a face cunoscute
aceste preferinţe celorlalţi cetăţeni şi guvernului prin acţiuni individuale şi colective. Misiunea
guvernului este cântărirea acestora în mod obiectiv, fără a face discriminări în funcţie de
conţinutul sau sursa preferinţei94.
În acelaşi sens, Phillipe C. Schmitter şi Terry Lynn Karl95 definesc democraţia modernă,
ca acel „sistem de guvernare în care conducătorii sunt permanent răspunzători pentru acţiunile
lor în spaţiul public faţă de cetăţeni, care acţionează indirect, prin procesul de competiţie şi
cooperare care are loc între reprezentanţii lor aleşi”96.
Democraţia implică un sistem complex de instituţii şi reguli, de a cărui consolidare
depinde procesul de democratizare. De aceea, diversitatea structurilor social-politice, dar şi
economice şi culturale asigură consolidarea democraţiilor şi pluralismul politic. Această
diversitate este compusă din organizaţii civice, non-guvernamentale, cu specific religios, social,

92
Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică, Ed. Du Style, Bucuresti, 1996.
93
Robert Dhal, Poliarhiile, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000, p. 29.
94
Robert A. Dahl, 2000, p. 27-35.
95
Phillipe C. Schmitter şi Terry Lynn Karl, Ce este ...şi ce nu este democraţia, pp. 4-17 în în Revista Română de
Ştiinţe Politice, Volumul 2 – “Teoria democratizării”, Editat de Societatea Academică din România, Numărul 1,
aprilie 2002.
96
Ibidem, p. 5.
etnic, cultural, din sindicate, organizaţii patronale, din mass-media şi alte organizaţii care
interferează cu instituţiile statului în procesul decizional.
Statul de drept reprezintă o formă de organizare a puterii de stat raţionalizată prin
raportarea ei constantă şi efectivă la sistemul de legi şi la principiul respectării libertăţilor
individuale. Acesta evocă „un sistem în care statul reprezintă personificarea unei ordini juridice
ce are la bază principiul ierarhizării normelor”97. Presupune existenţa societăţii civile şi
recunoaşterea relaţiilor de putere dintre instituţiile politice şi grupurile sociale.
Norberto Bobbio înţelegea prin stat de drept „un stat în care puterile publice sunt reglate
de norme generale (legile fundamentale sau constituţionale) şi trebuie să fie exercitate în cadrul
legilor care le reglează, cu excepţia dreptului cetăţeanului de a recurge la un judecător
independent, pentru a cere recunoaşterea şi pedepsirea abuzului şi a excesului de putere”98.
Democraţia şi statul de drept sunt concepte conexe, întrucât „construcţia statului de drept
variază în funcţie de gradul de democratizare, crizele economice, sociale sau politice putând
antrena prăbuşirea celor două”99.
Singura normă ce nu depinde de o alta este Constituţia, aceasta reprezentând modul în
care poporul se constituie în putere şi este expus voinţei populaţiei100. De aceea, ni s-a părut
necesar în elaborarea lucrării să facem apel la Constituţie pentru a identifică mai bine raporturile
de putere şi atribuţiile fiecărei instituţii în sistemul românesc.
Constituţia României conţine ca oricare altă constituţie, o abordare a raporturilor dintre
executiv, legislativ şi judecătoresc, potrivit principiul separării puterii în stat.
Regimul politic românesc este republica semiprezidenţială, adică un regim intermediar,
situat între cel parlamentar şi cel prezidenţial, „un hibrid care depinde de relaţiile de putere ce se
stabilesc între preşedinte, guvern şi partidul (partidele) majorităţii parlamentare (...). Raporturile
juridice dintre Preşedinte, Parlament şi Guvern sunt deci dependente de relaţia Preşedinte-
partid(e) politic(e)”101. Acesta este caracterizat prin alegerea directă a preşedintelui, ce dispune
de câteva prerogative importante102 şi de existenţa unui guvern responsabil în faţa
Parlamentului103.
97
Cristian Pîrvulescu, 2002, p.50.
98
Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, trad. de Ana-Luana Stoicea, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 38.
99
Cristian Pîrvulescu, 2002, p.51.
100
Ibidem, p. 50.
101
Ibidem, p. 65.
102
Dizolvarea parlamentului, organizarea de referendum, prin care poate contracara hotărârile legislativului. Potrivit
Constituţiei din 1991, putea numi, dar şi revoca prim-ministrul, însă Constituţia revizuită mentioneză, în art. 107 că
Preşedintele României nu-l poate revoca pe primul ministru.
103
Potrivit art. 108 din vechea Constituţie si a art. 109 din Constituţia revizuită.
În 1989, transferul de putere de la totalitarism la democraţie, nu a fost real, la conducerea
ţării venind persoane din fostul aparat de stat. Formaţiunea care a condus revoluţia, Frontul
Salvării Naţionale – mişcare socială şi politică, a câştigat alegerile din 1990, iar Ion Iliescu a fost
ales preşedinte cu o majoritate covârşitoare104. Alegerile „păreau să fi înlocuit sistemul politic al
partidului unic cu sistemul politic al partidului hiperdominant”105, ceea ce făcea imposibilă
constituirii unei opoziţii temeinice, atâta vreme cât reprezentarea celorlalte partide era
inconsistentă. Aşadar, până în 1992 am avut de-a face cu dominaţia puternică a unei stângi legate
mai degrabă de „identitatea neo-comunistă decât de valorile europene: intolerantă cu adversarii,
mergând până la utilizarea violenţei (mineriadele din 1990 şi 1991), nostalgică a unui trecut
economic totalitar, cu opţiuni culturale construite în jurul unei identităţi naţionale definite pe o
bază etnică şi opunându-se occidentalizării spaţiului public”106.
După alegerile din 1992, aceleaşi „opţiuni naţionalist-identitare şi conservatoare ale
structurilor economice şi sociale ale fostului regim”107 au format o slabă majoritate – 43% din
voturi, 51% din mandate – dar care a ştiut să se impună în faţa Convenţiei Democratice din
România ce deţinea doar 10% din locurile parlamentare, în faţa unei drepte liberale lipsite de
unitate şi în faţa minorităţii maghiare care a fost redusă la statutul de „spectator angajat”108 –
7.5%.
De aceea, transferul putere s-a realizat cu adevărat abia la alegerile din 1996, prin alegeri
cu adevărat libere, organizate în condiţii democratice, ca rezultat al maturizării politice a
societăţii româneşti. Prin aceasta alternanţă, România a demonstrat că mecanismul democraţiei
există cu adevărat, ci nu este numai apanajul declaraţiilor oficialilor, trecând astfel de „testul
dublei răsturnări” al lui Huntigton, care califică o ţară din punct de vedere democratic.
La alegerile din 1996, Convenţia Democratică din România a obţinut aproximativ 1/3 din
numărul mandatelor şi a format guvernul împreună cu Uniunea Social Democrată şi Uniunea
Democratică a Maghiarilor din România.
Acest moment de referinţă în istoria post-decembristă este consemnat de către Comisia
Europeană în anul 1997, cu ocazia depunerii de către România a cererii oficiale pentru a deveni

104
În 1990, FSN a obţinut la alegerile parlamentare un procent de 66.31 din voturile românilor pentru Camera
Deputaţilor şi 67.02% pentru Senat, fiind urmată de UDMR (7.2%) şi PNL (6.5%). Ion Iliescu a câştigat alegerile
prezidenţiale cu 85% din totalul voturilor exprimate.
105
Geoge Voicu, Pluripartidismul, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 215.
106
Cristian Preda, Sistemul de partide şi familiile politice din România postcomunistă, în „Partide politice şi
democraţie în Europa centrală şi de est” – Jean-Michel de Waele (editor), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 286.
107
Ibidem, p. 287.
108
Ibidem.
membră a UE. Atunci instituţia europeană aprecia că România este pe cale de a satisface criteriul
politic. Această evaluare este rezultatul, după cum însăşi Comisia menţionează, a îmbunătăţirilor
produse în urma ajungerii la putere a unei noi guvernări.
Comisia Europeană a început evaluarea situaţiei României prin rapoartele de ţară, în
1998, când la guvernare se afla coaliţia CDR-USD-UDMR.

3.1.1. Parlamentul
Secţiunea Democraţie şi statul de drept a rapoartelor de ţară începe cu aprecieri asupra
Parlamentului, instituţie care la nivelul unui stat, este singura reprezentativă şi care prin
componenţa sa, reprezintă interesele întregii populaţii.
În România, Parlamentul este compus din Camera Deputaţilor şi Senat – ambele alese
prin vot direct de către electorat – şi are ca principale funcţii legiferarea, investirea şi controlul
politic. Potrivit atât Constituţiei din 1991, cât şi celei revizuite, din 2003, Parlamentul este „unica
autoritate legiuitoare a ţării”. Cu toate că importanţa instituţiei parlamentare este evidentă la
nivelul funcţionării statale, aceasta se bucură de o încredere scăzută din partea populaţiei din
România, nivelul de încredere situându-se constant undeva la un procent situat între 20-30%.
În Raportul din 1998, Comisia aprecia că Parlamentul opera satisfăcător, atribuţiile
fiindu-i respectate, iar opoziţia jucând un rol important în buna desfăşurare a activităţii acestuia.
În anul 2000, s-a constatat o scădere semnificativă a activităţii parlamentare, în mare
parte cauzată de fragilitatea coaliţiei aflate la putere. În ciuda acestei deficienţe, o mai bună
colaborare între Guvern şi Parlament a fost observată, aceasta chiar în condiţiile creşterii
fragilităţii coaliţiei.
Coaliţia care a format guvernul în perioada 1996-2000, formată din CDR-USD- UDMR,
occidentalistă şi liberală în domeniul economic109, a fost una foarte divizată în problemele sociale
şi administrative. Accentul guvernării s-a mutat pe partide şi pe raporturile dintre acestea:
„Bazele coaliţiei guvernamentale de după 1996 au fost repede erodate de interesele şi reperele
opuse ale participanţilor”110. Toate acestea neregularităţi au transformat guvernarea în una
instabilă, prim-miniştrii, împreună cu guvernele acestora schimbându-se la o perioadă scurtă de
timp. Astfel, în acest mandat gestionat de coaliţie, guvernarea a fost asigurată de trei cabinete,

109
Ibidem.
110
Cristian Pîrvulescu, Politici şi instituţii politice, 2002, Ed. Trei, Bucureşti, p. 102.
avându-i în frunte pe: Victor Ciorbea (13.11.1992-10.12.1996), Radu Vasile (16.04.1998-
13.12.1999) şi Mugur Isărescu (14.12.1992-12.12.2000).
Ca urmare a alegerilor din 2000, spectrul politic a fost reconfigurat. PDSR a câştigat
alegerile, obţinând 44.9% din locuri din Camera Deputaţilor şi 46.5% din locuri în Senat,
revenindu-i astfel responsabilitatea formării guvernului. Pentru a-şi asigura o majoritate
confortabila în Parlament, PDSR a format o coaliţie cu micul Partid Umanist Român şi a semnat
un protocol de parteneriat politic cu UDMR ( care a obţinut 7.8% din locurile din Camera
Deputaţilor şi 8.6% din locuri în Senat). Aceste aranjamente au condus la stabilitatea scenei
politice, după cum însăşi Comisia remarca. Pe perioada celor 4 ani de mandat, cabinetul a fost
condus de Adrian Năstase.
În aceste noi condiţii politice, de relativă stabilitate, Raportul din 2001 menţionează că
eficienţa legislativului s-a îmbunătăţit considerabil, în comparaţie cu problemele semnalate în
rapoartele anterioare. Este apreciat procesul de reformare prin care au trecut ambele Camere. De
asemenea, Comisia consideră că au fost îmbunătăţite relaţiile dintre legislativ şi executiv, în
special prin programarea unor întâlniri periodice între preşedinte, primul-ministru şi
reprezentanţi ai celor două Camere ale Parlamentului, prin înfiinţarea unui nou minister –
Ministerul pentru Relaţia cu Parlamentul şi prin numirea de secretari de stat responsabili pentru
relaţia fiecărui minister cu Parlamentul. Toate aceste evoluţii pozitive au avut ca rezultat
creşterea numărului de legi adoptate.
Începând cu raportul din 2002, Comisia cu toate că a apreciat cantitatea mare de legislaţie
procesată de către Parlament, a atras atenţia regulat asupra lipsei documentării serioase, a unei
dezbateri reale, a informării adecvate şi a unei analize minuţioase înaintea adoptării actelor
normative. De asemenea, a fost constatată absenţa unor studii în profunzime asupra fezabilităţii
şi implicaţiilor bugetare a legislaţiei. Situaţie aceasta s-a datorat unui cumult de factori, cum ar
fi: volumul mare de legislaţie, dead-line-urile strânse şi resursele limitate. Această stare de fapt a
produs motive de îngrijorare şi cu privire la procesul de adoptare a acquis-ului comunitar.
Creşterea numărului de legi, în comparaţie cu anii precedenţi constituie rezultatul unei
revizuiri a procedurilor parlamentare şi a poziţiei puternice a partidului de la guvernare, după
cum au afirmat oficialii europeni.
Lipsa de personal specializat la nivelul instituţiei parlamentare, a început să fie o temă
abordată în rapoartele de ţară o dată cu cel din 2002. De aceea, este accentuată necesitatea unor
politici adecvate, care să vizeze dezvoltarea unor politici de formare şi instruire profesională a
personalului existent. Este nevoie totodată de creşterea personalului cu studii juridice, a celui de
execuţie, a celui care să se ocupe de cercetare, pentru a-i asista pe parlamentari în desfăşurarea
activităţii acestora. Astfel, Comisia recomandă dezvoltarea domeniului resurselor umane, ceea ce
presupune tehnici moderne de selecţie, evaluare şi promovare a personalului.
Tot din punct de vedere administrativ, este atrasă atenţia asupra lipsei de suport tehnic, ce
ar uşura activitatea parlamentară şi ar eficientiza-o.
În octombrie 2003, prin referendum a fost decisă modificarea Constituţiei din 1991,
schimbarea unor aspecte fiind necesare pentru alinierea la cerinţele de la nivelul Uniunii
Europene. La Referendum s-a prezentat 55.7% din populaţia României cu drept de vot. Dintre
aceştia, din punct de vedere statistic, numărul de voturi valabil exprimate „DA” a fost de
8.915.022, reprezentând 89.7 % din participanţi, iar numărul de voturi „NU” a fost de 875.172,
reprezentând 8.81% din participanţi. În aceste circumstanţe, în Raportul din 2003, Comisia
apreciază implicarea instituţiei legiuitoare în acest proces de reformare a Constituţiei, prin
înfiinţarea unui Comitet, format din reprezentanţi ai celor două Camere şi care a avut drept
obiectiv dezbaterea acestor modificări.
În acelaşi raport, se menţionează că monitorizarea activităţii parlamentare de către
societatea civilă este încă limitată în practică şi, în general, şedinţele Camerelor sunt închise
pentru public.
În Raportul din 2004, este remarcată simplificarea raporturilor dintre cele două Camere,
prin prevederile noii Constituţii, ce a avut drept consecinţă pozitivă, uşurarea procesului
legislativ. În acelaşi raport, este criticat faptul că nu s-a redus numărul parlamentarilor111.
O problemă majoră, constantă pe care o găsim exprimată în toate rapoartele de ţară, ca
motiv de îngrijorare este legiferarea frecventă prin intermediul ordonanţelor de guvern, situaţie
ce implică atât Parlamentul cât şi Guvernul. Această practică curentă favorizează pericolul de
imixtiune dintre legislativ şi executiv, fapt ce produce instabilitate şi contribuie la diminuarea
rolului Parlamentului în procesul legislativ.
După ce aceste ordonanţe sunt emise de Guvern, trebuie ratificate de Parlament: „În
cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea întră în vigoare numai
111
În legislatura 2000, Camera Deputaţilor era formată din 355 de membri, iar Senatul din 140. În legislatura 2004,
numărul parlamentarilor din Camera Deputaţilor este de 332, iar a celor dein senat de 147, ceea ce înseamnă că nu
au fost operate modificări de substanţă. În prezenatrea propunerii legislative privind Codul Electoral al Asociaţiei
Pro Democraţia, din 2003, se menţionează că raportat la starea de sărăcie actuală a României, bugetul Parlamentului
este enorm, iar una din modalităţile de reducere a cheltuielilor o constituie scăderea numărului de deputaţi şi senatori
– scăderea fiind justificată şi de luarea în considerare a numărului de membri ai altor parlamente şi populaţia ţărilor
respective.
după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se
convoacă în mod obligatoriu”112. De asemenea, valabilitatea acestora este restrânsă la o perioadă
delimitată de termenul de abilitare. Procedura ordonanţelor a fost inaugurată de guvernul
Stolojan, continuând să fie o practică des folosită de guvernele Văcăroiu, Ciorbea, Vasile şi
Isărescu, fiind invocate motive de eficienţă a activităţii guvernamentale113.
Deoarece practica guvernării de după 1997 a transformat ordonanţa de urgenţă într-o
situaţie curentă, limitând influenţa Parlamentului, Comisia a cerut permanent raţionalizarea
procesului legislativ. Aceasta înseamnă că legiferarea prin Parlament trebuie să constituie regula
şi cea prin intermediul ordonanţelor excepţia.
Pentru a justifica oportunitatea folosirii ordonanţelor, atât Guvernul cât şi Parlamentul au
găsit diverse motive. Adesea a fost adusă în discuţie, de către Guvern, slaba productivitate
legislativă. În acelaşi timp, Parlamentul încercă să „eludeze o parte din responsabilitatea sa în
probleme în care costul politic este mare şi repercursiunile asupra alegerilor pot fi
nefavorabile”114.
Acest transfer al autorităţii de legiferare de la Parlament la Guvern, exprimă o tendinţa de
concentrare a puterii în zona executivului, ceea ce favorizează procesul de limitare a influenţei
parlamentare şi implicit a democraţiei reprezentative115.
În 2001, Comisia apreciază că, deşi în perioada raportată s-a redus utilizarea ordonanţelor
în procesul legislativ, legiferarea prin aceste instrumente rămâne un proces comun şi frecvent,
aceasta făcându-se fără o justificare clară.
Dată fiind şi evidenţierea constantă a acestei probleme în rapoartele de ţară, Guvernul a
recunoscut că a recurs în mod abuziv la ordonanţe de urgenţă, fapt ce s-a concretizat cu
elaborarea unei proceduri de selecţie internă menită să limiteze utilizarea acestora. Astfel, în
perioada de evaluare a raportului din 2003, deşi s-a constatat o scădere a numărului acestora, s-a
considerat că executivul a continuat să uzeze în mod abuziv de acestea, de foarte multe ori, în
cazuri în care nu au fost motive evidente de urgenţă.
Raportul din 2004 menţionează că după modificarea Constituţiei în octombrie 2003, s-a
înregistrat o scădere a folosirii ordonanţelor de urgenţă în ultimul semestru al anului 2003116,
112
Art. 114 al Constituţiei din 1991.
113
Cristian Pîrvulescu, 2002, p. 73.
114
Ibidem, p.72.
115
Ibidem, p. 48.
116
Frecvenţa emiterii de ordonanţe de urgenţă a scăzut de la 87 în perioada octombrie-decembrie 2002, la 58 în
aceeaşi perioadă a anului 2003. Însă în primul semestru al anului 2004 numărul acestora a crescut, fiind de 58 în
perioada februarie-iunie, comparativ cu 65 adoptate în aceeaşi perioadă a anului trecut.
întrucât deşi menţine posibilitatea legiferării prin intermediu acestora, implică mai mult şi
instituţia parlamentară: „ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre
dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă”117. Astfel, se amână intrarea lor în
vigoare până ce sunt trecute în mod oficial pe agenda Parlamentului.
Cu toate acestea, este atrasă atenţia asupra lipsei de definire a criteriului – „circumstanţe
extraordinare”- pentru utilizarea ordonanţele de urgenţă, ceea ce va conduce la un efect minim al
revizuirii Constituţiei în acest caz. Potrivit Constituţiei din 1991, ordonanţele de urgenţă puteau
fi utilizate de către Guvern în „circumstanţe excepţionale”, iar în Constituţia revizuită din 2003,
pot fi folosite în „circumstanţe extraordinare”, ceea ce nu face decât să lase rezolvată problema
definirii unor criterii clare potrivit cărora se poate apela la aceste instrumente de legiferare.

3.1.2. Executivul
Puterea executivă în România, este asigurată de guvern, care conform articolului 102 din
Constituţia României, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice centrale şi locale, potrivit programului său de guvernare
acceptat de Parlament. Acesta este alcătuit din primul-ministru, miniştrii de stat, miniştrii,
secretari de stat şi alţi membrii ai Guvernului. Instituţia Guvernului este definită în Legea
37/1990 ca „organul central al puterii executive, care exercită, în conformitate cu legea,
administraţia publică pe tot teritoriul ţării”.
România este un stat unitar cu două niveluri de administraţie, unul central şi altul
judeţean. Acestuia îi corespunde două modele de delegare a autorităţii: descentralizarea -
guvernarea centrală deleagă autorităţilor judeţene doar atribuţii administrative, nu şi atribuţii
decizionale; şi deconcentrarea – presupune competenţe deliberativ-decizionale la nivelul
reprezentanţilor departamentali.
Comisia a îndemnat autorităţile române, în mod consecvent să-şi reformeze administraţia
de stat, propunând drept obiectiv general consolidarea capacităţilor acesteia. Trei aspecte
esenţiale, considerate imperios necesare au fost invocate permanent în rapoartele de ţară: un
personal mai numeros şi bine pregătit, adoptarea unor standarde profesionalele mai stricte şi o
salarizare superioară.

117
Constituşia revizuită, art. 115.
Administraţia publică centrală de specialitate este compusă din ministere, care se
organizează numai în subordinea guvernului şi din alte organe de specialitate ce se pot organiza
fie în subordinea Guvernului sau a ministerelor, fie ca autoriţăţi administrative autonome118.
Făcând referire la executiv, primul raport de ţară, cel din 1998, menţionează că acesta
funcţionează satisfăcător, puterile fiindu-i respectate, iar opoziţia jucând un rol important în
activităţile sale.
Legea responsabilităţii miniştrilor, din 1999, este apreciată ca o evoluţie importantă şi
totodată necesară, ce clarifică statutul membrilor guvernului şi statuează că aceştia sunt
responsabili în faţa Parlamentului şi că au responsabilitate penală pe întreaga durată a
mandatului.
Comisia a raportat în mod frecvent lipsa de coordonare în procesul de elaborare a
politicilor, ceea ce a avut drept consecinţă limitarea eficienţei Guvernului. Activitatea Consiliului
de Coordonare Economică şi Financiară a fost sub aşteptări, în mare parte, din cauza noutăţii
unei astfel de instituţii şi a resurselor umane inadecvate şi insuficiente.
Pe de altă parte, făcându-se referire la legislaţia adoptată, s-a constatat o îmbunătăţire a
procedurilor de consultare dintre ministere şi alţi actori implicaţi în procesul de decizie. Evoluţii
pozitive a fost remarcate din perspectiva alinierii legislaţiei naţionale la acquis-ul comunitar.
Consultarea partenerilor sociali s-a făcut, însă de cele mai multe ori, după ce actele
legislative fuseseră adoptate, ceea ce a minimizat foarte mult impactul consultărilor.
Este apreciată înfiinţarea, în 2000 a Departamentului de Integrare Europeană din cadrul
Ministerului de Externe, datorită misiunii sale de a favoriza sporirea nivelului de coordonare
interministerială în ceea ce priveşte problemele europene.
Raportul din 2001 apreciază că per ansamblu, situaţia guvernării s-a îmbunătăţit, crescând
nivelul de cooperare interministerială şi al capacităţii administrative de formulare a politicilor.
Acest raport evaluează situaţia României, ca stat candidat la integrarea în Uniunea Europeană, în
primul an de activitate al guvernului Năstase. Evoluţiile pozitive sesizate sunt o consecinţă a
avantajelor unei guvernări monocolore, de stabilitate şi coerenţă, în comparaţie cu precedenta, o
guvernare a unei coaliţii, al cărei echilibru a fost periclitat de lipsa majorităţii parlamentare şi a
opiniilor diferite ale membrilor partidelor care o alcătuiau.

118
Art. 116 al Constituţiei revizuite
Cu toate acestea, nu coaliţia a fost singura cauză a conflictelor instituţionale, în general,
guvernarea de coaliţie nefiind un impediment în calea guvernării eficiente, ea reuşind să ofere
posibilitatea unui control public structurat şi dând opoziţiei oportunitatea de a se manifesta.
Conflictele au fost generate şi de neînţelegerile dintre instituţia Guvernului şi cea
prezidenţială, existente din cauza lipsei de clarificare în delimitarea atribuţiilor celor două
instituţii în Constituţia din 1991. Posibilitatea acestor conflicte se menţine şi în Constituţia
revizuită din 2003, întrucât poziţionarea acestora nu este încă definitivă.
Criza preşedinte-prim ministru s-a manifestat pe tot parcursul perioadei post-decembriste.
Neînţelegerile dintre Iliescu-Roman, s-au finalizat cu demiterea lui Petre Roman119. Mai puţin
vizibilă a fost criza în perioada guvernului condus de Nicolae Văcăroiu, ce a fost numit şi guvern
prezidenţialist în condiţiile slabei structurări a FDSN-PDSR. Conflictele au izbucnit în timpul
guvernelor ce i-au avut în frunte pe Victor Ciorbea şi Radu Vasile. Mugur Isărescu, conducând
guvernul în ultima perioadă a mandatului acestuia, nu a avut nici timpul, nici motivaţia de a
accentua divergenţele cu un preşedinte aflat şi el la sfârşit de mandat. În timpul guvernării
Năstase, criza s-a manifestat din nou, însă ecourile acesteia au fost mai degrabă latente, decât
manifeste, în condiţiile în care atât preşedintele, cât şi primul-ministru au încercat să ascundă
divergenţele avute de opinia publică.
În toată perioada ce a urmat Revoluţiei din 1989, România a cunoscut, la nivelul
structurilor politice de conducere o majoritate prezidenţială – preşedintele a avut aceeaşi culoare
politică ca şi partidul care a obţinut cele mai multe locuri în Parlament 120. Coabitarea, ce
presupune un preşedinte de o culoare politică şi un prim-ministru de altă culoare politică, nu a
fost o practică întâlnită în politica românească. Această situaţie a asigurat, de fiecare dată,
preşedintelui o largă marjă de manevră, reuşind să deţină o influenţă importantă în procesul de
luare a deciziilor. În aceste condiţii, „guvernul devine rezultatul voinţei comune a Preşedintelui
şi parlamentului şi este de presupus că doar cu greu şi-ar putea exercita mandatul fără încrederea
Şefului Statului”121.
Nu putem face abstracţie de alţi factori care au acuitizat criza dintre instituţia
prezidenţială în perioada 1996-2000, cum ar fi: existenţa coaliţiei de guvernare nestructurate,
criza internă din PNŢCD, lupta pentru succesiune la conducerea PSD, etc.
119
În mod oficial, a fost considerat un gest de depunere a mandatului. În realitate, primul+ministru a fost demis de
preşedintele Iliescu, în urma mineriadei din 1991.
120
Traian Băsescu, preşedintele actual al României provine din Partidul Democrat, care face parte din Alianţa D.A,
ce a format guvernul.
121
Cristain Pîrvulescu, 2002, p. 67.
Imprecizia constituţională în privinţa determinării clare a instituţiei cu rol de conducere –
preşedinte sau prim-ministru – a facilitat de fiecare dată reluarea disputei. Constituţia, în forma ei
revizuită, din 2003, nu va putea decât, eventual tempera conflictele dintre cele doua instituţii,
însă nu le va putea rezolva definitiv.
După alegerile din 2004, situaţia este cu atât mai interesantă, întrucât cu toate că Uniunea
Naţională PSD+PUR a obţinut mai multe voturi decât principala sa oponentă, Alianţa Dreptate şi
Adevăr, formată din Partidul Naţional Liberal şi Partidul Democrat, nu a format guvernul122. Şi
aceasta din cauză că Traian Băsescu, candidatul Alianţei la preşedenţia României, a câştigat
alegerile prezidenţiale123 şi s-a folosit de prerogativa constituţională care îi permite desemnarea
primului-ministru. Astfel, Călin Popescu Tăriceanu, co-preşedinte al Alianţei D.A. (din partea
PNL), a devenit prim-ministru şi a format cabinetul. Pentru a consolida poziţia Guvernului în
Parlament, atât preşedintele, cât şi primul ministru au purtat negocieri cu Partidul Umanist şi
Uniunea Maghiarilor din România124, care în acest context politic deţin ceea ce se numeşte
potenţial de şantaj, fapt ce le transformă în actori politici foarte importanţi pentru conturarea
raporturilor de putere. Ambele partide au intrat la guvernare alături de Alianţa D.A., asigurând o
majoritate stabilă în Parlament. Astfel, guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu, ajungând
la putere datorită câştigării alegerilor prezidenţiale de către Traian Băsescu, este pus încă de la
început, din cauza acestei conjuncturi, în poziţie inferioară faţă de preşedinte, în primul rând şi
faţă de Parlament, în al doilea rând.
Astfel, chiar dacă în rapoartele de ţară Comisia nu face referire explicită la instituţia
prezidenţială, acţiunile acesteia sunt analizate într-un context mai larg, al funcţionării întregului
sistem instituţional românesc.
Tot în raportul din 2001, este remarcată demararea unei reformări extensive a
Executivului, de către noul guvern: a fost mărit numărul de ministere, în timp ce, pentru a mări
gradul de coeziune a administraţiei, de la toate nivelurile, toate agenţiile guvernamentale au fost
subordonate ministerelor (până atunci, unele aveau statut de corpuri independente).

122
Uniunea PSD+PUR a obţinut 36.8% de locurile din Camera Deputaţilor şi 37.2% din cele din Senat, pe când
Alianţa D.A. a obţinut 31.5% din locurile Cemerei Deputaţilor şi 31.8% din cele ale Senatului.
123
În al doilea tur, Traian Băsescu l-a învins pe contra-candidatul său, Adrian Năstase cu un procent de 51.2% la
48.8% din voturi.
124
Uniunea Maghiarilor din România a obţinut la alegerile parlamentare din 2004, un scor de 6.2%, pentru fiecare
din Camerele Parlamentului.
Gestionării procesului de aderare la UE i-a fost acordată o atenţie deosebită, în special
prin înfiinţarea Ministerului Integrării Europene125, având ca principale atribuţii: coordonarea
eforturilor necesare integrării, implementarea strategiei de pre-aderare, gestionarea asistenţei
financiare provenită de la Uniune şi conducerea negocierilor. După un an de la înfiinţarea acestui
minister, funcţionarii europeni susţineau că acestea şi-a demonstrat capacitatea de a planifica o
coordonare efectivă a funcţionarilor, chiar dacă abilitatea sa de a furniza expertize competente
asupra legislaţiei a fost limitată. Comitetele interministeriale au fost eficiente în pregătirea
documentelor de negociere, deşi întâlnirile şi reprezentarea acestora au fost mai puţine decât
fusese prevăzut iniţial. În plus, aceste comitete nu sunt implicate în estimarea implicaţiilor şi
fezabilităţii angajamentelor luate prin negocieri şi nici în monitorizarea acestora.
Comisia a remarcat în primul an de guvernare al cabinetului Năstase, o îmbunătăţire
semnificativă a capacităţii guvernului de formulare a politicilor publice. Politicile publice
presupun, potrivit lui Harold Lasswell126 cinci paşi esenţiali: recomandare, prescriere, invocare,
aplicare, aplicare şi finalizare. Politicile sunt cele mai importante decizii ale unei societăţi,
acţiuni sprijinite pe aprobare largă sau pe teama unor sancţiuni. Specificul acestora constă în
viziunea holistă, întregul fiind mai important decât suma părţilor sale. Indivizii, instituţiile şi
interacţiunile sociale sunt toate importante în acest proces de elaborare a politicilor publice, însă
în proporţii diferite.
Alegerile pe care le fac cei care elaborează politicile publice sunt stimulate , modelate şi
constrânse de condiţiile externe şi de tipare de cereri identificabile. Ignorarea unor astfel de
circumstanţe şi a consecinţelor lor, înseamnă înţelegerea incorectă a exigenţelor procesului de
formulare a politicilor127.

Potrivit Legii de organizare şi funcţionare a Guvernului României intrată în vigoare în


februarie 2001, Secretariatul General al Guvernului are drept responsabilitate coordonarea
activităţilor ministerelor şi asigurarea corectitudinii legale a procedurilor folosite în elaborarea şi
sprijinirea proiectelor de lege. Legea interzice membrilor Guvernului „exercitarea de acte de
comerţ, cu excepţia vânzării sau cumpărării de acţiuni ori alte titluri de valoare; exercitarea
funcţiei de administrator ori de cenzor la societăţile comerciale sau de membru al consiliilor de
125
Departamenul de integrare europeană, din cadrul Ministerului de Externe, înfiinţat de vechiul guvern în 2000, a
fost transformat în Ministerului Integrării Europene.
126
A Pre-View of Policz Sciences, New Zork: American Elsevier, 1997, în Manual de ştiinţă politică, Robert E.
Goodin, Hans-Dieter Klimgeman – coordonatori, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 483.
127
Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klimgeman – coordonatori, Manual de ştiinţă politic, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p.
529.
administraţie ale regiilor autonome, companiilor naţionale şi societăţilor naţionale; sau
exercitarea unei funţii publice în serviciul unei organizaţii străine, cu excepţia acelor funcţii
prezervate în acordurile şi convenţiile la care România este parte”128. Primul ministru răspunde
de evaluarea situaţiilor, hotărând dacă acestea vin în contradicţie cu aceste prevederi şi luând
măsuri pentru rezolvarea lor, dar nu a luat niciodată măsuri de aplicare a legii.
Legea a dus la îmbunătăţirea coordonării politicilor, cu toate că încă au fost multe cazuri,
în care au fost luate decizii guvernamentale, fără ca ministerele cheie să fie consultate.
Consiliul Economic şi Financiar al Coordonării, creat de guvernul anterior şi a cărui
activitate s-a dovedit ineficientă, a fost dizolvat.
În raportul din 2002 este menţionat că în linii mari, compoziţia Cabinetului a rămas
aceeaşi, apărând însă un număr de noi agenţii guvernamentale, dintre care numai Consiliul
Naţional pentru Lupta împotriva Discriminării este direct legat de implementarea acquis-ului
comunitar.
În iunie 2003 s-a produs o restructurare importantă a Guvernului, ce a presupus:
fuzionarea de ministere129, crearea de şase posturi de miniştrii delegaţi (această iniţiativă neavând
o bază juridică legală), trecerea unui număr mare de organisme sub controlul direct al cabinetului
primului-ministru, şi crearea Autorităţii Naţionale de Control, cu dublu rol: de supervizare şi
coordonare.
În acelaşi an, Guvernul a făcut apel la votul de încredere pentru adoptarea pachetelor
legislative majore, măsură menită să accentueze procesul legislativ şi să limiteze posibilitatea
examinării publice şi parlamentare a problemelor sensibile cum ar fi, măsurile anti-corupţie,
reforma justiţiei sau ce a corpului funcţionarilor publici.
A fost înfiinţat Comitetul executiv pentru integrare europeană, prezidat de primul-
ministru şi având ca membrii permanenţi pe ministrul integrării, ministrul de externe şi cel al
finanţelor publice. Acesta se reuneşte săptămânal şi discută probleme specifice referitoare la
aderare. Crearea acestuia este considerată o dezvoltare pozitivă datorită modului eficient în care
funcţionează şi a faptului că duce procesul de aderare la UE la un nivel politic înalt.
În raportul aceluiaşi an, 2003, se fac referiri şi la problemele tehnice şi la politicile
sectoriale care sunt soluţionate foarte greu fără susţinere politică, ceea ce demonstrează un nivel
răspândit al fenomenului politizării. In plus, se menţionează că Secretariatul General nu are

128
Legea nr. 90/2001, art. 4.
129
Numărul ministerelor a scăzut de la 23 la 14.
capacitatea unei coordonări de anvergură a liniilor de politică, deţinând un control limitat asupra
calităţii cu care au fost executate liniile de politică.
În martie 2004, a avut loc o nouă restructurare a guvernului, acţiune a cărui principală
noutate a fost numirea a trei miniştri de stat (vice-prim miniştrii), responsabili cu coordonarea
activităţilor celorlalte ministere. De asemenea, au fost înfiinţate noi organisme, cum ar fi
Cancelaria primului-ministru, desemnată responsabilă pentru structurile aflate sub autoritatea
directă a primului-ministru, pentru controlul modului de implementare a programelor cu
finanţare internaţională (excepţie făcând programele Uniunii Europene), precum şi pentru
monitorizarea implementării acquis-ului comunitar. Tot în urma acestei restructurării a fost
reînfiinţat Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, ce fusese desfiinţat în urma schimbărilor
din iunie 2003.
În ultimul raport de ţară, este atrasă atenţia asupra participării limitate a Ministerului de
Finanţe la formularea politicilor ale căror implicaţii financiare sunt semnificative.
La nivel de lucru, regulile formale de consultare au fost remarcate, în acelaşi timp, fiind
subliniat faptul că la nivel de substanţa, cooperarea dintre ministere este scăzută, ceea ce are
drept consecinţe dificultăţi în implementarea legilor şi o calitate scăzută a produsului legislativ.
Reuniunile la nivelul Secretariatelor Generale şi de Stat al căror obiectiv este de a pregăti
întâlnirile săptămânale ale guvernului au condus la uşurarea procesului executiv130. Astfel,
acestea au permis guvernului să se concentreze asupra aspectelor politice în locul celor tehnice şi
au facilitat un arbitraj eficient între interese aflate în contradicţie.
De asemenea, au fost luate măsuri pentru a întări capacitatea guvernului de a formula,
implementa şi monitoriza politicile publice la nivel central, cum ar fi înfiinţarea Unităţii pentru
Politici Publice. Această evoluţie este binevenită, cu condiţia să i se atribuite personal şi
competenţe adecvate, astfel încât să aibă un impact semnificativ în acest domeniu. În acelaşi
timp, rămâne neclară delimitarea atribuţiilor între Unitatea pentru Politici Publice şi Cancelaria
Primului Ministru, în ceea ce priveşte coordonarea şi implementarea politicilor.
În aceeaşi perioadă s-a înregistrat o creştere a gradului de conştientizare a publicului şi a
administraţiei în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce decurg din Legea accesului la informaţii şi
Legea privind transparenţa procesului de luare a deciziilor.
O dată cu raportul din 2001, Comisia a remarcat îmbunătăţiri progresive în ceea ce
priveşte consultarea în procesul de elaborare a legislaţiei, cu actori precum partenerii sociali,

130
Decizia guvernului din martie 2004
organizaţiile non-guvernamentale, comunitatea de afaceri. Cu toate acestea, acest proces este
definit în toate rapoartele ulterioare ca fiind limitat. dar, în general, rămâne limitată. În raportul
din 2004, este menţionat că acest proces de consultare a participanţilor a rămas unul procedural
şi nu substanţial.
O problemă mereu adusă în discuţie de Comisie, cu privire la executiv, are în vedere
implementarea deficitară şi neuniformă a legislaţiei adoptate.
Administraţia publică locală (din unităţile administrativ-teritoriale), potrivit articolului
120 al Constituţiei, se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi
deconcentrării serviciilor publice.
Consiliile locale si primarii sunt autorităţi ale administraţiei publice, prin care se
realizează autonomia locală în comune şi oraşe, ambele fiind alese prin vot direct de populaţie.
Consiliul judeţean este tot autoritate a administraţiei publice, ales tot prin vot direct, ce are ca rol
coordonarea activităţii consiliilor locale, în vederea realizării serviciilor publice de interes
judeţean.
Prefectul este reprezentantul Guvernului la nivel local, având sarcina de a conduce
serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi
preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare131.
În raportul de ţară din 1998 este menţionat angajamentul din partea Guvernului de a
continua reformarea administraţiei la toate nivelurile. Astfel, cu scopul de a lansa şi susţine un
proces adecvat de reformare a fost înfiinţat Grupul interministerial pentru reformarea
administraţiei publice. Însă, o strategie de reformare a administraţiei este încă în curs de
elaborare. Comisia accentuează asupra nevoii adoptării Legii Administraţiei Publice, ce o dată
promulgată, va aduce cu sine implementarea unei serii de alte legi secundare pentru o bună
funcţionare a administraţiei locale.
Sunt apreciate progresele înregistrate în ceea ce priveşte descentralizarea funcţiilor
guvernamentale şi crearea celor opt unităţi administrative132 pentru dezvoltarea politicilor
regionale.
131
Art. 123 din Constituţia revizuită.
132
Cele opt unităţi administrative sunt: Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava şi Botoşani; Vrancea, Galaţi, Buzău,
Brăila, Tulcea şi Constanţa; Argeş, Prahova, Dâmboviţa, Giurgiu, Teleorman şi Călăraşi; Gorj, Vâlcea, Dolj, Olt şi
Mehedinţi; Arad, Timişoara, Careş-Severin şi Hunedoara; Bihor, Cluj, Sălaj, Bistriţa Năsăud, Maramureş şi Satu-
Mare; Mureş, Harghita, Alba, Sibiu, Braşov şi Covasna; Bucureşti.
Raportul din 1999 nu înregistrează nici un fel de progrese cu privire la administraţia
publică.
În raportul din 2000 este consemnată intrarea în vigoare a Statutului funcţionarului
public, lege în concordanţă cu standardele europene din domeniu, implementarea acesteia fiind
de aşteptat să fie un pas important în realizarea unei administraţii publice stabile, profesionale şi
independente.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici a fost înfiinţată prin Legea nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici, ca un organ central de specialitate al administraţiei
publice cu competenţa materială generală în gestionarea funcţiei publice şi a funcţionat în
subordinea Guvernului. Însă, începând cu luna mai 2000 până la data intrării în vigoare a
Ordonanţei de Urgenţă nr. 299/2000, respectiv 29 decembrie 2000, în urma reorganizării, a
funcţionat ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale.
Este remarcată în acelaşi raport, înfiinţarea Ministerului Administraţiei Publice, care însă
nu reprezintă un progres în termeni de reformare a administraţiei publice, întrucât acesta nu
poate asigura decât un control limitat asupra coordonării interministeriale şi nu are mandat
efectiv de luare de decizii.
Comisia menţionează că deşi cadrul legal pentru descentralizarea puterii la nivel local a
fost realizat în 1999, implementarea acestuia s-a dovedit problematică.
Raporturile de ordin financiar dintre nivelul central şi cel local rămân neclare şi au fost
înregistrate probleme cauzate de întârzierea cu care s-a făcut transferul resurselor financiare.
Se recomandă acordarea unei importanţe importante îmbunătăţirii capacităţii
administraţiei locale, a cărei activitate este limitată, în mare parte din cauza lipsei de personal
calificat.
Raportul din 2001 nu consemnează progrese semnificative în ceea ce priveşte reformarea
serviciilor funcţionarilor publici. Mai mult, toate schimbările provocate de restructurare,
demarate de noul cabinet, au determinat o anumită instabilitate la nivelul funcţionarilor care
lucrează în administraţia publică. Numărul funcţionarilor publici s-a redus cu 30%, ce a redus şi
mai mult capacitatea deja limitată la nivelul administraţiei publice si ministerelor. Reducerea de
personal s-a făcut potrivit unor teste la care au fost supuşi funcţionarii. Testarea a fost organizată
de ministere, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici nejucând nici un rol în tot acest proces.
În paralel cu reducerea de personal, s-au organizat şi valuri de recrutare de nou personal, în
special pentru noile ministere create. Nici de această dată, Agenţia nu a fost implicată în procesul
de luare a deciziei si de selecţie (în supervizarea şi implementarea procesului de recrutare), ceea
ce demonstrat faptul că Agenţia încă nu era în măsură să joace rolul său de gardian al Statutului
Funcţionarilor Publici. Din cauza acestui proces simultan, de reducere şi angajare de funcţionari,
este foarte greu de estimat cât personal a fost disponibilizat şi cât a fost angajat.
Comisia consideră că pentru a face Statutul Funcţionarilor Publici funcţionabil la cote
maxime, acesta trebuie să fie însoţit de o legislaţie secundară în domeniu, care să acopere
procesul de recrutare, structurile pentru realizarea de carieră în domeniu şi remuneraţia. În plus,
aceste măsuri trebuie dublate şi de o strategie de reformare care să aibă în vedere asigurarea şi
încurajarea independenţei politice şi a responsabilităţii funcţionarilor publici.
În perioada la care raportul din 2001 face referire, a fost înfiinţat Institutul Naţional de
Administraţie Publică, având menirea de a îmbunătăţi şi dezvolta procesul de formare a
funcţionarilor publici. Este o scoală practică dedicată formării profesionale de excelenţă pentru
funcţia publică, ce elaborează şi asigură aplicarea Strategiei Guvernului privind gestiunea unitară
a procesului de formare continuă. Cuprinde perfecţionarea şi specializarea pregătirii profesionale
pentru personalul din administraţia publică centrală si locală.
În continuare, se recomandă ca reformarea fundamentală şi structurală a administraţiei
publice să rămână la statutul de prioritate a Guvernului.
Este menţionat că noul executiv a acordat o atenţie considerabilă chestiunilor legate de
administraţia locală şi descentralizare. Ca dovadă a acestei aserţiuni, este dată ca exemplu noua
Lege a Administraţiei Publice Locale, cu scopul de a extinde şi clarifica procesul de
descentralizare. Aceasta postulează principiul autonomiei locale, defineşte în mod clar
competenţele autorităţii locale, clarifică raporturile dintre administraţia locală şi cea centrală,
acordă o mare autonomie fiscală la nivel local şi recunoaşte dreptul autorităţilor locale de a fixa
taxe locale şi de a-şi elabora şi aproba propriile bugete. Deşi adoptarea legii a însemnat o
evoluţie pozitivă, au apărut dificultăţi din transferul de responsabilităţi către nivelul local, fără
alocarea resurselor necesare. În acelaşi timp, capacitatea administraţiei locale de a fixa taxe este
limitată şi trebuie rezolvată.
Alt aspect pozitiv remarcat de Comisie este creşterea interesului administraţiei locale
pentru programele de asistenţă internaţionale. Au început să fie contractate împrumuturi, fără a
face apel la garanţia din partea statului. Această dezvoltare demonstrează întărirea capacităţii
administraţiei locale, deşi performanţa acesteia variază mult de la un loc la altul.
În termeni generali, este apreciat că administraţia locală nu şi-a dezvoltat încă o
capacitate administrativă financiară, suficientă pentru a face faţă descentralizării competenţelor.
Pentru ca descentralizarea să se dovedească un proces de succes, trebuie rezolvată problema
gestionării eficiente a fondurilor, în condiţii de transparenţă şi stabilitate.
În raportul din 2002 este apreciată înfiinţarea unui comitet interninisterial care să se
ocupe de reformarea administraţiei, aflat sub directa autoritate a primului-ministru. Cu toate
acestea, reforma în acest domeniu rămâne încă la stadiul de proiect.
Raportul a remarcat o altă evoluţie pozitivă, şi anume faptul că asociaţiile de la nivelul
autorităţilor locale au fost consultate asupra proiectelor de lege cu impact semnificativ la nivel
local.
Administraţia, la toate nivelurile, este caracterizată de birocraţie excesivă, fiind lipsită de
transparenţă şi cu o capacitate limitată de punere în practică a politicilor.
Este atrasă atenţia asupra unor aspecte precum: neaplicarea uniforme a Legii statutului
funcţionarilor publici; slabei influenţe si a mandatului neclar al Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici; managementului slab al resurselor umane, acest domeniu aflându-se în
gereral, în responsabilitatea miniştrilor.
Legislaţie secundară în acest domeniu (comitete disciplinare, evaluarea performanţei,
introducerea perioadei de probă pentru noii funcţionari publici, gestionarea examenelor de
recrutare) a fost adoptată, dar necesită încă o revizuire suplimentară înainte de a fi implementată.
De asemenea, funcţionarii europeni afirmă că legislaţia adoptată a avut în vedere mai mult
chestiuni minore, în cele majore de tipul remuneraţiei, structurii carierei, dezvoltării
responsabilităţii publice, neînregistrându-se progrese.
La nivelul administraţiei, raportul menţionează că politica de coordonare dintre ministere
s-a îmbunătăţit pe parcursul perioadei analizate. Guvernul a reuşit să distribuie responsabilităţile
între ministere privind reformele majore, folosind documente de strategie şi planuri de acţiune.
Comisia a constatat că planurile şi strategiile de acţiune au constituit o constantă a actului
guvernării, acestea de cele mai multe ori nefiind bazate pe evaluări ale impactelor şi nevoilor, şi
doar în câteva cazuri fiind stabilite mecanisme de implementare şi monitorizare.
Pentru o mai bună coordonare a politicilor, au fost folosite în special două metode:
întâlnirile săptămânale dintre membrii guvernului – cea mai des utilizată şi înfiinţarea de
comitete interministeriale.
În ciuda acestor eforturi, multe măsuri sunt adoptate adesea fără a urma procedurile
interne normale. Aceasta presupune pregătirea în grabă a legislaţiei, fără consultări adecvate şi
fără o evaluare serioasă asupra fezabilităţii şi impactului acesteia.
Un factor în plus, identificat de funcţionarii europeni, care contribuie la instabilitatea
legislativă este necesitatea constantă a amendamentelor, tocmai din cauza nepregătirii actelor
normative după o documentare serioasă.
Raportul din 2003 îşi începe evaluarea administraţiei publice făcând referire la noul Statut
al funcţionarilor publici, intrat în vigoare în luna martie a aceluiaşi an. Acesta prevede că
mecanismele de recrutare trebuie să se întemeieze pe concurenţă, transparenţă, competenţă
profesională şi şanse egale, controlul averilor funcţionarilor publici şi recunoaşte dreptul de a
înfiinţa sindicate. Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici este abilitată să recurgă la sistemul
judecătoresc pentru a obţine aplicarea legii funcţionarului public. Cu toate acestea, capacitatea
Agenţiei rămâne limitată şi are puţină autoritate asupra ministerelor din sfera ei de competenţă.
Comisia apreciază că noua lege este considerabil mai bună decât precedenta, oferind baza
legală de profesionalizare a funcţionarului public.
Nu s-au înregistrat progrese importante în materie de remuneraţie şi structurarea
categoriilor profesionale. Sistemul salarial este caracterizat ca fiind incoerent, discreţionar şi
lipsit de transparenţă.
A fost înfiinţată Unitatea Centrală pentru Reforma Administraţiei Publice, organism
abilitat să elaboreze procesul de reformă şi să coordoneze şi managerieze procesul de
descentralizare. Comisia susţine că deşi rezultatele obţinute reprezintă un factor pozitiv, Unitatea
nu are autoritate reală asupra administraţiei publice şi nu dispune de resursele umane pentru a
derula reforma întregului sistem administrativ.
Cu privire la Institutul Naţional de Administraţie, desemnat să formeze funcţionari
publici, se afirmă că acesta nu deţine resursele necesare pentru a face faţă nevoii considerabile
ale administraţiei în domeniul formării profesionale.
În decembrie 2002, printr-un Memorandum, Guvernul s-a obligat ca până în 2004, să
formeze 6000 de specialişti în probleme europene şi să recruteze 500 de consilieri specializaţi în
integrare europeană, ce vor fi detaşaţi pe lângă ministere.
Alte evoluţii pozitive sunt: acordul politic potrivit căruia prefecţii vor deveni, până în
2007 funcţionari publici profesionişti şi nu vor mai fi numiţi pe criterii politice şi obligativitatea
autorităţilor locale de a elabora şi şi prezenta planuri de transpunere (această iniţiativă i-a
aparţinut Ministerului Integrării Europene).
Aspectele negative asupra cărora funcţionarii europeni atrag atenţia în 2003 sunt: lipsa de
transparenţă în procedurile de numire; acestea sunt luate fără consultarea tuturor organismelor
care au răspunderea gestionării şi reformării corpului funcţionarilor publici; capacitate slabă de a
strânge fonduri în plan local; scăderea nivelului cheltuielilor pentru investiţii, considerentele de
ordin politic ce reprezintă adeseori criteriul major în distribuirea fondurilor; insuficienta
dezvoltare a sistemului resurselor umane; salariile mici; slaba formare profesională; angajarea şi
promovarea nu au drept temei meritul profesional.
În mai 2004 a fost demarată o nouă Strategie de reformare a administraţiei publice, ce
acoperă sfera reformării serviciilor civile, descentralizarea şi deconcentrarea şi o politică a
coordonării. În ceea ce priveşte reformarea serviciilor publice, reforma vizează creşterea gradului
de profesionalizarea a acestora : selecţia şi promovarea bazată pe merit şi decizia prin competiţie
deschisă, niveluri de remuneraţie adecvate, schema de salarizare transparenţă şi predictibilă,
îmbunătăţirea managementului resurselor umane şi traininguri eficiente.
Este de asemenea apreciată legislaţia adoptată în ultimul an în acest domeniu 133, ce a avut
în vedere în special structura carierei şi relaţiile cu instituţiile publice.
În ceea ce priveşte remuneraţia, s-au luat măsuri menite să asigure funcţionarilor publici
un sistem de plată transparent, echitabil şi viabil134 şi prin aceasta să menţină şi să atragă în
administraţie persoane competente.
A fost elaborat Codul de etică a funcţionarilor publici în februarie 2004, al cărui scop
este de a spori calitatea şi responsabilitatea funcţionarilor publici
Unitatea Centrală pentru Reformarea Administraţiei Publice, devenită între timp
directorat general a continuat să lucreze în colaborare cu alte ministere pentru a promova
modernizarea administraţiei publice: şi-a mărit efectivul de angajaţi pentru a întări capacitatea
operaţională şi a lansat împreună cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici o schemă pentru
formarea de manageri la nivel mediu specializaţi în administraţia publică.
Au fost organizate traininguri de Institutul Naţional de Administraţie, ce au presupus
cursuri de durată scurtă în managementul administraţiei publice, finanţelor publice,
managementului fondurilor europene şi tehnologia informaţiilor. De asemenea, în acelaşi scop, al

133
Ulterioare adoptarii Statutului Serviciilor Civile din martie 2003
134
Este prevazuta o crestere salariala din 2005 si o revizuire a structurii si a categoriilor de salarizare din 2006
pregătirii funcţionarilor publici a fost înfiinţat printr-o ordonanţă de urgenţă, Institutul Regional
de Pregătire a cărui organizare şi funcţionare a fost reglementată de guvern.
În ceea ce priveşte descentralizare şi administraţia locala, neajunsurile semnalate în
rapoartele anterioare rămân valabile: Administraţia locala, in general, se confrunta cu foarte
multe neajunsuri : management nedezvoltat al resurselor umane, remuneraţie scăzută şi
traininguri puţine, responsabilităţile delegate nu au fost însoţite şi de resursele necesare adecvate,
capacitatea de a încuraja veniturile locale a rămas limitată. Toate acestea continuă să facă greu de
implementat responsabilităţile pe care procesul de descentralizare le cere.

Sursele adiţionale de finanţare pentru investiţiile locale sunt reprezentate de fonduri


speciale garantate de guvern, iar Comisia menţionează că legislaţia referitoare la transferurile
financiare către administraţia locală este lipsită de transparenţă şi că instituţiile care se ocupă cu
administrarea fondurilor locale sunt slab fundamentate şi de aceea s-au înregistrat însuşiri a unor
sume importante de bani de către diferite grupuri de interese. Acesta este unul din motivele
principalele pentru care Comisia îşi exprimă îngrijorarea în problema administrării fondurilor
structurale europene de către instituţiile din România.

În Constituţia revizuită a fost introdus conceptul de descentralizare şi este menţionat


faptul că autorităţile locale nu se află în subordinea prefecţilor. De asemenea au fost elaborate
două legi importante în acest domeniu: cu privire la descentralizare – iulie 2004 şi una care are în
vedere instituţia prefectului – iulie 2004. În acelaşi timp a fost elaborat şi un plan de
implementare a acestor legi.
Comitetul inter-ministerial pentru relaţia cu administraţia publică locală, creat în
octombrie 2003 de guvern, nu a demonstrat eficienţă, din momentul înfiinţării sale şi până în
momentul elaborării raportului, fuseseră ţinute doar două întâlniri în cadrul comitetului.
Sunt necesare eforturi majore pentru îmbunătăţirea managementului financiar şi
remedierea neajunsurilor în ceea ce priveşte tehnologia informaţiei (echipamente şi abilităţile
necesare utilizării acesteia).

O altă măsură identificată ca necesară de către Comisie este consultarea principalilor


actori din afara aparatului administraţiei locale şi centrale în procesul de elaborare a politicilor
publice.

În ultimii 3 ani, s-a produs un transfer de responsabilităţi către autorităţile locale în


domenii precum: asistenţa socială, sănătatea, învăţământul pre-universitar, transporturi, servicii
de urgenţă şi servicii publice. Procesul trebuie continuat, pentru a cuprinde o gamă mai largă de
domenii. Administraţia trebuie să fie bazată, cum este firesc în regimurile pluraliste, în opinia lui
Raymond Aron, pe o birocraţie eficientă, neutră şi reprezentativă prin intermediere135.

Ca şi concluzie la acest capitol al tratării administraţiei publice, Comisia susţine că


autorităţile române au făcut eforturi considerabile pentru a dezvolta strategia al cărei ţel este
administrarea procesului de descentralizare într-o manieră transparentă şi stabilă.
Cu toate acestea, funcţionarii europeni consideră că pentru a asigura rezultatele
reformelor, sunt necesare în continuare eforturi susţinute pentru ca procedurile de implementare
să fie eficiente, clare şi mai transparente şi în acelaşi timp să fie îmbunătăţită în mod considerabil
cooperarea efectivă dintre două instituţii cheie implicate în acest proces: Ministerul
Administraţiei şi Internelor şi cel al Finanţelor Publice.
În general s-a putut constata că administraţia publică locală şi centrală „suferă de lipsa
unei abordări sistemice, a unei analize eficiente cost-beneficiu, a planificării strategice, elemente
ce reprezintă instrumente de bază în elaborarea politicilor şi evaluării rezultatelor şi a
implementării acestora”.
Migraţia politică este un subiect abordat în ultimul raport de ţară. Este specificat ca
aceasta este un fenomen larg răspândit, ce a fost remarcat de către observatori străini drept un
lucru îngrijorător136. Un număr de rapoarte independente au observat o corelaţie între fenomenul
de migraţie politică a primarilor şi alocarea la nivel local a fondurilor europene.

3.1.3. Justiţia
Cea de-a treia putere în stat, justiţia, potrivit articolului 124 al Constituţiei României, este
unică, imparţială şi egală, înfăptuindu-se în numele legii; judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii.
Structurile aparatului de stat funcţionează strict în baza unei ordini juridice, care
reglementează raporturile dintre instituţii şi cetăţeni, dintre puterea de stat şi celelalte organisme
nestatale. Legalitatea, apărată prin excelenţă de justiţie, în regimul democrat, este principalul
scop al statului de drept.

135
Raymond Aron, 2001, p.21.
136
Daca in 2000, 30% dintre primari apartineau partidului de guvernamant-PSD, in 2003, 65% dintre acestia erau
afiliati acestui partid
În toate ţările din Europa Centrală şi de Est, reforma justiţiei a fost presărată cu obstacole,
dificultăţi şi întârzieri, fapt ce îşi are originea în regimul comunist, în timpul căruia puterea
judecătorească, instanţele şi însăşi legislaţia erau degradate şi utilizate ca instrumente de
exercitare a puterii politice.
De aceea, pentru reabilitarea justiţiei în faţa opiniei publice, dar şi pentru a respecta
standardele Uniunii Europene în domeniu, este nevoie de obţinerea de către aceasta a unei
autonomii reale, de obţinerea unor rezultate vizibile, dovezi ale eficienţei şi posibilitate de
angajare a responsabilităţii pentru actele comise.
Capacitatea justiţiei încorporează patru noţiuni esenţiale, între care există raporturi de
interdependenţă: independenţă şi imparţialitate, competenţă profesională, responsabilitate şi
eficienţă.
Sistemul juridic are în vedere modul în care sunt administrate instanţele; modul în care
sunt selectaţi, promovaţi, instruiţi, evaluaţi reprezentanţii puterii judecătoreşti, precum şi
personalul aflat sub autoritatea acestora; şi modul în care aceste persoane îşi îndeplinesc
îndatoririle profesionale.
Sistemul judiciar din România cuprinde patru niveluri de instanţe: judecătorii, tribunale
(la nivel de judeţ), curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie, care are jurisdicţie absolută asupra
sistemului separat al curţilor militare speciale. Parchetul General funcţionează pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie. În general, cauzele sunt judecate în fond în primă instanţă şi beneficiază de
două căi de atac: apelul şi recursul.
Componentă a autorităţii judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii are atribuţii în
materie de răspundere disciplinară, precum şi de promovare a magistraţilor, şi de asemenea
propune de întâlniri dintre judecători, procurori şi preşedinte. Deşi perceput de opinia publică şi
de autorităţile publice ca reprezentant al puterii judecătoreşti, o treime din membrii săi sunt
procurori care acţionează sub influenţa Executivului137. Împreună cu Ministerul, acesta propune
Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor, hotărăşte promovarea, transferarea,
luarea de măsuri disciplinare şi îndepărtarea din funcţie a acestora, are obligaţia generală de a
„veghea respectarea independenţei justiţiei”138.
Deşi nu face parte din sistemul puterii judecătoreşti, Curtea Constituţională asigură
controlul constituţionalităţii legilor adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991. În
137
Programul de monitorizare a aderării la Uniunea Europeană –Independenţa justiţiei în România, Institutului
pentru o Societate Deschisă din 2001, p. 75.
138
Legea privind organizarea judecătorească, art. 18.
plus, de aceasta mai are o competenţă importantă: examinarea actelor normative înainte de
promulgarea lor de către Preşedinte. Curtea Constituţională nu poate fi considerată pe deplin
independentă sau o putere separată având în vedere faptul că judecătorii săi sunt aleşi de mediile
politice pentru un mandat limitat în timp.
Făcându-se referire la justiţie, în Programul de monitorizare a aderării la Uniunea
Europeană – Independenţa Justiţiei în România, al Institutului pentru o Societate Deschisă, este
menţionat că „există obstacole importante în calea realizării unei depline independenţe a puterii
judecătoreşti, inclusiv o insuficientă separaţie a puterilor în stat, amestecul puterii executive în
activitatea judecătorească, fonduri necorespunzătoare, un control inadecvat ale gestionării
acestora şi corupţia endemică. Pe deasupra, politicienii, populaţia li judecătorii manifestă
deopotrivă o persistentă lipsă de respect faţă de principiile unei culturi politice bazată pe statul de
drept”139.
Comisia a pus un accent deosebit, în toate rapoartele de ţară, pe capacitatea puterii
judecătoreşti de a proteja drepturile cetăţenilor şi de a contribui la crearea unui mediu de afaceri
favorabil, pe independenţa judecătorească şi administrativă a justiţiei şi pe capacitatea acesteia
de a pune în practică legislaţia UE.
Lipsa de independenţă a justiţiei a constituit problema majoră, cea mai des invocată ca
sursă de îngrijorare permanentă, în rapoartele de ţară. Această deficienţă aduce atingere statului
de drept, prin nerespectarea principiului de bază al acestuia, si anume separarea puterilor în stat.
În plus, afectează întregul proces de funcţionare şi organizare a sistemului judiciar. Comisia a
acordat o importanţă deosebită reformei judiciare, insistând asupra punerii în aplicare a unor
reforme care să creeze şă să asigure, în primul rând, independenţa justiţiei şi eficienţa justiţiei în
lucrul dosarelor.
Exemplele date de Comisie, pe parcursul anilor pentru a reliefa lipsa de independenţă şi
imparţialitate a justiţiei sunt numeroase. Astfel, în prima jumătate a anului 2001, un număr de
preşedinţi şi vice-preşedinţi de instanţe au fost transferaţi din posturile lor, fără a li se oferi
justificări clare pentru această acţiune. Aceste decizii au fost luate de Consiliul Superior al
Magistraturii, asupra căruia, Ministerul Justiţiei are o influenţă semnificativă.
Tot în raportul din 2001, Comisia aduce în discuţie o altă situaţie care ameninţă principiul
independenţei justiţiei: Ministerul Justiţiei a formulat o scrisoare pe care a trimis-o instanţelor de

139
Programul de monitorizare a aderării la Uniunea Europeană –Independenţa justiţiei în România, Institutului
pentru o Societate Deschisă din 2001, p. 66.
judecată, prin care le atenţiona să acorde atenţie consecinţelor sociale ce pot decurge din cazurile
de restituire a caselor naţionalizate. Această acţiune a Ministerului a vizat în mod evident
influenţarea justiţiei în desfăşurarea activităţii acesteia.
În 2002, Comisia avertizează că procesul de reformare în justiţie este foarte lent, nefiind
soluţionate mai multe probleme structurale majore, cum ar fi: continuarea autorităţii
administrative a Ministerului Justiţiei şi compoziţia mixtă a Consiliului Superior al Magistraturii,
precum şi jurisdicţia comună asupra judecătorilor şi procurorilor. Aceste realităţi identificate de
instituţia europeană împiedică, în continuare funcţionarea eficientă şi independentă a sistemului
justiţiei şi contribuie la existenţa unui nivel ridicat de neîncredere publică în instanţe.
Ministerul Justiţiei continuă să îşi exercite o autoritate nejustificat de largă şi excesiv de
centralizată asupra instanţelor precum şi în selecţionarea, promovarea şi evaluarea judecătorilor,
ceea ce provoacă îngrijorare cu privire la posibilitatea de ingerinţă politică. În mod special,
prevederile care permit politicienilor şi funcţionarilor superiori să fie numiţi judecători fără a mai
da examenele obişnuite fac neclară separarea puterilor şi implică riscul înlocuirii
profesionalismului cu favoritismul politic ca un criteriu pentru o funcţie în justiţie.
Din cauza tuturor ingerinţelor politicului în puterea judecătorească, România este sfătuită
să întreprindă unele reforme suplimentare, concertate pentru a întări rolul Consiliului şi pentru a
garanta independenţa justiţiei.
În toată perioada de raportare nu s-au constatat evoluţii pozitive cu privire la
independenţa Procurorului General. Acesta a fost în permanenţă subordonat Executivului,
continuând să folosească în mod discreţionar puterea, pentru a da recursuri extraordinare
împotriva deciziilor justiţiei. Existenţa acestor recursuri extraordinare înainte ca toate pârghiile
legale să fie epuizate şi fără a defini cu claritate criteriile în funcţie de care se poate face apel la
această metodă, contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi slăbeşte considerabil
încrederea asupra corectitudinii justiţiei.
Nici în 2003 nu au fost semnalate îmbunătăţiri cu privire la această problemă spinoasă a
independenţei justiţiei. Ministerul avea încă puterea de a numi direct judecători. Prin absenţa
unor reguli clare în ceea ce priveşte repartizarea dosarelor către judecători, preşedinţii de
tribunale pot exercita o influenţă considerabilă asupra alocării acestor dosare în cadrul
instanţelor.
Alţi factori care contribuie la limitarea independenţei justiţiei sunt existenţa instanţelor
militare, ca sistem paralel de justiţie, controlat de executiv şi autoritatea financiară a Ministerului
asupra bugetului justiţiei. Puterea judecătorească nu are aproape deloc autoritate în procesul de
stabilire şi administrare a bugetului, de acest lucru ocupându-se Ministerul Justiţiei. Cu toate că
nu există indicii că un astfel de control asupra bugetului ar fi fost folosit pentru a obţine avantaje
politice, simpla posibilitate poate constitui o limitare a voinţei puterii judecătoreşti de afirmare a
independenţei.
Unele îmbunătăţiri consistente au putut fi identificate abia în ultimul raport de ţară şi sunt
în parte consecinţă a revizuirii Constituţiei, care menţionează că justiţia constituie o putere a
statului independentă şi egală cu celelalte.
Astfel, în iulie 2004 cu scopul de a îmbunătăţi în mod semnificativ independenţa şi
eficienţa justiţiei au fost elaborate 3 pachete de legi : Legea Consiliului Superior al Magistraturii,
Legea privind organizarea sistemului juridic şi Legea privind statutul magistraţilor. Mai mult
decât atât, Ministerul Justiţiei nu mai poate numi judecători în mod direct şi nici promova
magistraţi, fapt ce constituie o dezvoltare importantă în domeniu.
Cu toate acestea, unele portiţe au rămas, astfel încât influenţa politicului să se poată
manifesta în continuare. A devenit o practică comună ca executivul să propună persoane pentru
ocuparea poziţiilor cheie de luare a deciziei în sistemul judiciar.

În 2004 un candidat fără experienţă practică ca judecător, dar care lucrase ca şi consilier
politic la cel mai mare nivel timp de mai mulţi ani, a fost numit preşedintele Înaltei Curţi de
Justiţie şi Casaţie. Este vorba de Nicolae Popa, fost consilier politic al lui Ion Iliescu, al cărui
nume deşi nu este nominalizat, referinţa la persoana sa este evidentă.

Având în vedere şi această abatere gravă în sistem, precum şi toate celelalte deficienţe
grave, constatate pe parcursul perioadei de monitorizare, Comisia trage un semnal de alarmă
asupra necesităţii creării, pe lângă legislaţia adecvată, a unui mediu care să dezvolte o cultură a
muncii ce să corespundă cu asigurarea independenţei justiţiei, să garanteze aplicarea eficientă a
statului de drept şi să asigure standarde profesionale înalte.

După cum am menţionat şi mai sus, influenţa Ministerului Justiţiei în identificarea,


selecţionarea şi numirea candidaţilor în funcţia de judecător şi în promovarea judecătorilor la
instanţe superioare, provoacă îngrijorare cu privire la ingerinţa politică în treburile justiţiei.

Din anul 2000, candidaţii la funcţia de judecător de Judecătorie trebuie să urmeze un curs
de pregătire de doi ani la Institutul Naţional al Magistraturii şi să dea un examen organizat în
comun de minister şi Institut.
Institutul Naţional de Magistratură constituie principalul mijloc pentru intrarea în sistem
şi pentru a face carieră ca judecător sau ca procuror. Cei însărcinaţi cu pregătirea viitorilor
magistraţi sunt selectaţi după ce trec printr-un proces competiţional puternic şi deschis. Pentru ca
fi admişi în Institut, avocaţii trebuie să treacă printr-un examen scris, organizat în comun de
Minister şi Institut. Excepţie de la susţinerea acestui examen fac doctorii în Drept sau cei care au
fost magistraţi, inspectorii generali sau consultanţii legali. Toate aceste excepţii favorizează
posibilitatea implicării politicului şi slăbeşte independenţa justiţiei.
Din punct de vedere legal, al fondurilor, numărului de traineri, al aprobării programelor şi
a programelor de pregătire, şi în general, a deciziilor adoptate, Institutul este dependent de
Ministerul Justiţiei.
Influenţa Ministerului este extinsă, într-o mare măsură şi asupra Consiliului Suprem al
Magistraturii, selecţia membrilor acestuia fiind lipsită de transparenţă.
Datorită numeroaselor recomandări făcute de la nivelul Uniunii Europene, o dezvoltare
pozitivă s-a realizat în domeniul selecţiei şi promovării magistraţilor, prin ordinul Ministerului
din 2000, care precizează că promovarea judecătorilor şi procurorilor să se facă în funcţie de
merite şi să fie rezultatul unei competiţii deschise, folosind teste scrise şi orale, de supervizarea
acestui proces urmând să se ocupe o comisie compusă din profesori universitari, cercetători,
practicieni în chestiuni legale şi experţi ai Ministerului.
În 2003 a fost introdusă o nouă procedură de selecţie pentru Consiliul Superior al
Magistraturii, prin care un număr de judecători sunt selectaţi de către corpul magistraţilor şi sunt
apoi recomandaţi Parlamentului, cu toate că practica procesului de selecţie continuă să fie
politizată. Totuşi. Comisia este de părere că în general, poziţia CSM în cadrul sistemului judiciar
rămâne slabă şi este necesară continuarea eforturilor pentru a se asigura că CSM poate să-şi
îndeplinească responsabilităţile.
O problemă mereu invocată în rapoarte, se referă la numărul insuficient de judecători, în
special în curţile şi tribunalele locale. Astfel, este recomandată mărirea numărului acestora, însă
în acelaşi timp selecţia şi pregătirea lor să rămână la un nivel ridicat.
Alte recomandări făcute de Comisie, în mod frecvent, au avut în vedere sistemul
resurselor umane şi materiale, de la nivel judiciar. Încă din primele rapoarte, s-a susţinut că
programele de instruire trebuie să fie îmbunătăţite substanţial şi că au nevoie de finanţare pe
termen lung.
Răspunzând îngrijorărilor formulate în rapoarte, evoluţii pozitive au început să fie
remarcate începând cu anul 2000, datorită îmbunătăţirii trainingurilor, a procesului de recrutare a
personalului şi a informatizării curţilor. Cu toate acestea, se recomandă în continuare ca aceste
planuri ambiţioase să fie continuate şi să fie dublate de o strategie de modernizare a funcţionării
instanţelor de judecată.
Raportul de ţară din 2002, apreciază că cu toate că s-au înregistrat unele progrese în ceea
ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de desfăşurare trainingurilor, acestea rămân încă
neadecvate.
În 2003, Comisia afirma că formarea profesională în sistemul Institutului Naţional al
Magistraturii şi în Centrul de formare al grefierilor 140, a cunoscut unele îmbunătăţiri. Astfel,
programele au fost îmbunătăţite, au fost introduse noi materii de studiu, iar INM a introdus o
reţea de formatori regionali şi trei centre regionale deplin funcţionale. Totuşi, trebuie pus un
accent deosebit, pe lângă dobândirea de cunoştinţe universitare, pe dezvoltarea de competenţe
aplicate şi pe etica profesională. În acelaşi timp, formarea specializată în probleme precum
criminalitatea economică, spălarea banilor şi lupta împotriva corupţiei este în continuare limitată.
În plus, lipsa unui buget adecvat şi a personalului, au contribuit la limitarea activităţii acestor
instituţii.
În 2004, Institutul Naţional al Magistraturii a avut o perioadă de instabilitate, ceea ce a
dus la îngreunarea procesului de reforma. De asemenea, în continuare se simte nevoia selectării
de traineri care să ajute la îmbunătăţirea atât a pregătirii iniţiale, cât şi a celei continue.
În ceea ce priveşte competenţă profesională şi eficienţa justiţiei, pe parcursul perioadei
raportate, au fost făcute atât referinţe pozitive, cât şi negative. Judecătorii trebuie să fie capabili,
individual şi colectiv, să dea soluţii eficiente şi în timp util, care să se conformeze simţului de
dreptate al societăţii, să-l întărească şi sa-l promoveze.
În 1998, au fost evidenţiate măsuri pozitive precum accelerarea procedurilor şi
îndepărtarea judecătorilor nepotriviţi, în timp ce a fost recomandă reducerea perioadei de
procedură judiciară şi a celei de detenţie dinaintea proceselor.
În 1999 se manifestă îngrijorări din cauza nivelului scăzut al competenţelor în ceea ce
priveşte dreptul comunitar, cel în domeniul finanţelor, băncilor, fiscal şi noile domenii ale

140
Centrul pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Grefierilor şi a Celuilalt Personal Auxiliar de Specialitate a fost
înfiinţat în 1999, însă a început să funcţioneze efectiv, un an mai târziu. Centrul este subordonat Ministerului şi
răspunde, în colaborare cu Institutul Naţional al Magistraturii de desfăşurarea învăţământului iniţial şi a celui
permanent pentru personalul auxiliar de specilitate angajat în instanţe şi parchete.
dreptului comercial, traficul de droguri, migraţia ilegală şi infracţiunile în domeniul tehnologiei
informatice.
În ultimul raport de ţară, se menţionează că rămâne o problema calitatea proceselor, erori
continuând să fie depistate în aproximativ 30% din procesele civile la care s-au înregistrat
apeluri. Acest fapt este explicat, în mare măsură de calitatea mare de muncă, de lipsa de
informaţii privind noua legislaţie în vigoare, de circulaţia scăzută a informaţiilor în interiorul
sistemului juridic şi de pregătirea şi specializarea insuficientă a personalului.
Dezvoltări ale cadrului legislativ au putut fi semnalate în decursul perioadei analizate de
Comisie. În octombrie 2000, printr-o ordonanţă de urgenţă a fost amendat Codul Civil şi au fost
luate măsuri care să intensifice şi să îmbunătăţească procedurile instanţelor de judecată şi să evite
întârzierile nejustificabile.
În 2003, printr-o ordonanţă de urgenţă, a fost modificat Codul de Procedură Civilă.
Astfel, toate apelurile introduse la judecătorii şi tribunale au devenit de competenţa exclusivă a
curţilor de apel. În acelaşi timp, competenţa exclusivă în materie de recurs i-a revenit Curţii
Supreme. Aceste măsuri au favorizat întărirea securităţii juridice în România prin unificarea
interpretării dispoziţiilor legale la cel mai înalt nivel.
Cel mai important este că această ordonanţă a răspuns problemei grave identificate de
Comisie în rapoartele anterioare, şi anume posibilitatea Procurorului General al României de a
introduce recursuri în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie civilă.
Astfel, prin acest act legislativ se prevede eliminarea acestei competenţe discreţionare a
Procurorului.
Cu toate acestea, ca rezultat al monitorizării schimbărilor survenite în urma acestor
schimbări, în raportul din 2004, s-a apreciat că modificările respective au avut un număr
considerabil de consecinţe negative pentru funcţionarea sistemului juridic dintre care cea mai
importantă este aceea că Înaltei Curţi i s-a delegat responsabilitatea de a se ocupa de recursuri
ceea ce a dus la creşterea spectaculoasă a cazurilor, întârziind astfel foarte mult soluţionarea
acestora.141
În septembrie 2003, Guvernul a adoptat o strategie de reformă a sistemului judiciar,
pentru remedierea slăbiciunilor din sistem. Aceasta a cuprins măsuri care au vizat asigurarea
securităţii juridice, garantarea respectării Declaraţiei Europene a Drepturilor Omului,

141
Situatie ce a fost remediata ulterioar prin hotararea din mai 2004, potrivit careia, acaesta atributie a revenit din
nou tribunalelor si curtilor de apel
îmbunătăţirea calităţii hotărârilor judecătoreşti şi creşterea independenţei puterii judecătoreşti
faţă de puterea executivă. Comisia consideră că această strategie reprezintă, înainte de toate, o
recunoaştere semnificativă a faptului că reforma juridică trebuie continuată.
În iunie 2003, a fost adoptat un nou Cod de Procedură Penală 142. Acesta a sporit garanţiile
juridice pentru un număr de libertăţi fundamentale: prezumţia de nevinovăţie, care constituie un
principiu de decizie în procesele penale; limitarea atribuţiilor procurorilor în materie de arestare
preventivă; măsuri de reţinere; sporirea garanţiilor pentru acuzaţii minore; repararea pagubei în
cazul privării de libertate în mod ilegal; extinderea controlului judiciar asupra unor măsuri cum
ar fi protecţia martorilor şi investigaţiile sub acoperire. Raportul din anul următor a susţinut că
noul Cod, ce a intrat în vigoare în ianuarie 2004, nu a fost bine pregătit în unele privinţe.
Constituţia revizuită cuprinde reforme importante în domeniul justiţiei: principiul
separaţiei şi egalităţii puterii judecătoreşti, faţă de cea executivă şi cea legislativă; dreptul la un
proces echitabil „într-un termen” rezonabil; modificări instituţionale, şi anume, transformarea
Curţii Superioare în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ai cărei judecători vor fi numiţi pe viaţă),
ce are drept scop asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii pe teritoriul României.
Potrivit unui ordin al Ministerului de Justiţie din iunie 2004, curţile de apel sunt obligate
să publice buletine anuale de jurisprudenţă.
Chiar dacă toate aceste evoluţii au condus la îmbunătăţiri remarcabile, Comisia apreciază
că este necesară revizuirea cadrului legal al sistemului juridic, pentru aceasta fiind imperioasă
consultarea consistentă a specialiştilor în acest domeniu.
Pentru implementarea legislaţiei existente sunt necesare sporirea substanţială a resurselor
umane şi materiale alocate noilor instituţii, intensificarea pregătirii profesionale a judecătorilor şi
abordarea într-o manieră cât mai transparentă a întregii activităţi a justiţiei.
În ceea ce priveşte retribuţia în sistem, Comisia a recomandat anual îmbunătăţirea
statutului şi remuneraţiei judecătorilor şi procurorilor, ceea ce constituie un aspect îmbucurător,
contribuind la prevenirea atât a actele de corupţie, prin întărirea independenţei financiare a
acestora, cât şi la creşterea atractivităţii pentru această profesie.
Administrarea instanţelor, este şi ea supusă supravegherii Ministerului, nefiind
transparentă, iar condiţiile proaste de lucru afectează serios eforturile de profesionalizare a

142
În raportul din 1999 se cerea aducerea Codului Penal românesc în concordanţă cu standardele europene şi în
problematica drepturilor civile şi politice, în chestiuni precum: homosexulaitatea, calomnia, insulta şi ofensarea
autorităţilor, violenţa domestică şi abuzul.
justiţiei. Cu toate că au fost trase numeroase semnale de alarmă în această privinţă, puţine
rezultate au fost vizibile.
În 2000 li s-a recomandat autorităţilor române elaborarea unei strategii comprehensive,
care să fie însoţită de un plan cu prevederi bugetare foarte clare şi care să conţină măsuri
suplimentare de reformă pentru a conduce la îmbunătăţirea funcţionării justiţiei per ansamblu.
În toate rapoartele de ţară, o importanţă deosebită o fost acordată condiţiilor de muncă şi
procedurilor de lucru din sistemul judiciar. În general, condiţiile de muncă au fost caracterizate
drept inadecvate şi sub standardele normale din domeniu, făcându-se constant apel la
îmbunătăţirea acestora.
În 1999 au fost luate o serie de măsuri pentru întărirea sistemului de lucru în sistemul
juridic, prin reducerea timpului procedurilor juridice, a numărului de cazuri nerezolvate, prin
favorizarea unor condiţii mai bune de promovare a magistraţilor şi pentru ocuparea de poziţii de
luare a deciziei.
În 2000, s-a observat că a crescut numărul de judecători prin reducerea numărului de
demisionari şi prin ocuparea de locuri vacante, iar în 2001 Guvernul a decis asupra obligativităţii
judecătorilor de a publica justificări pentru deciziile luate.
Suprasolicitarea este un alt aspect asupra căruia se atrage atenţia. Astfel a fost observat că
unui judecător îi revine un număr prea mare de cazuri, ceea ce are consecinţe negative asupra
calităţii procesului de judecată. De asemenea, atât Curtea Supremă cât şi Curtea Constituţională
se confruntă cu aceeaşi problemă a supraaglomerării. Deşi acest lucru era o realitate bine-
cunoscută, în anul 2000 Curţii Supremei de Justiţie i s-au alocat sarcini suplimentare,
îngreunându-i foarte mult activitatea. Astfel, sunt necesare măsuri care să ducă la reducerea
numărului de cazuri care ajung la această instanţă supremă.
Unele îmbunătăţiri ale condiţiilor de lucru au fost remarcate în 2003, chiar dacă în
continuare se atrage atenţia asupra unor deficienţe serioase în ceea ce priveşte infrastructura, în
unele regiuni, şi în special în Bucureşti.
Echipamentul şi infrastructura sunt de cele mai multe ori inadecvate şi limitate, calitatea
acestora variind în mod evident de la curte la curte. Este absolut necesară introducerea unui
sistem adecvat de IT, care să uşureze munca personalului şi să faciliteze accesul la informaţii
asupra cazurilor.
În plus, nu s-a rezolvat problema documentării adecvate a dosarelor şi nici a accesului
facil la informaţii asupra cazurilor în desfăşurare, situaţii ce afectează desfăşurarea echitabilă a
proceselor.
În raportul din 2004 este atrasă atenţia asupra existenţei nejustificate a unui serviciu de
securitate militarizat în interiorul Ministerului de Justiţie şi se cere soluţionarea acesteia.
Cele mai multe legi, elaborate de Minister pe parcursul perioadei de raportare, au fost
realizate, urmând un proces lipsit de transparenţă. Proiectele de lege nu au fost puse la dispoziţia
altor specialişti din domeniul juridic şi al societăţii civile. De aceea, toate aceste proceduri au
efecte negative, întrucât un proces de elaborare ţinut secret poate contribui şi mai mult la
scepticismul public şi reduc şansele ca acesta să abordeze într-o măsură suficientă problemele
actuale ale instanţelor privind lipsa de independenţă şi nivelul scăzut de profesionalism.
Conform programului de monitorizare a aderării la UE, Monitorizarea procesului de
aderare la UE: Corupţia şi politica de combatere a corupţiei în România143, procentajul
cetăţenilor care au indicat că au puţină şi foarte puţină încredere în sistemul juridic s-a aflat în
mod constant la un nivel foarte înalt, situat între 60-70%. Potrivit aceluiaşi raport, presa îi acuză
deseori pe judecători de lipsă de pregătire profesională, conduită incorectă şi sentinţe nedrepte
sau chiar ilegale. De asemenea, aceasta face frecvent referiri la amestecul politicului în
funcţionarea sistemului justiţiei.
Toate deficienţele grave identificate de către Comisie cu privire la sistemul judiciar,
contribuie la ridicarea nivelului de neîncredere publică în instanţe şi judecători, punând astfel sub
semnul întrebării legitimitatea justiţiei.
Cu toate acestea, nemulţumirea generală nu a provocat o dezbatere publică cu privire la
problemele structurale, cum ar fi: condiţiile de lucru în instanţe, cauzele numărului mare de
dosare sau situaţia instituţională a puterii judecătoreşti.
Guvernul, Parlamentul şi societatea în ansamblu trebuie să se angajeze într-o reformă
complexă şi susţinută a structurii interne a justiţiei şi a relaţiilor ei cu celelalte sectoare ale
statului, pentru ca independenţa judecătorilor şi capacităţile lor profesionale să fie recunoscute în
totalitate.

143
Institutul pentru o Societate Deschisă, Budapestea, octombrie 2002, www.eumap.org
3.1.4. Măsuri anti-corupţie
Comisia, pe parcursul întregii perioade de monitorizare a României, a caracterizat
corupţia ca fiind o problemă larg răspândită, sistemică, ce afectează toate aspectele societăţii.
Aceasta subminează eficacitatea şi legitimitatea instituţiilor statului, frânează dezvoltarea
economiei, afectează funcţionarea sistemului legal şi conduce la pierderea încrederii în
autorităţile publice.
Fenomenul corupţiei este considerat în orice stat de drept o ameninţare la adresa
democraţiei, a stabilităţii instituţiilor statului, cât şi a dezvoltării normale şi echitabile a relaţiilor
economice.
Corupţia reprezintă o reală provocare pentru procesul de dezvoltare. În mediul politic,
activităţile de corupţie compromit democraţia şi sistemul de guvernare prin distrugerea
mecanismelor de funcţionare corectă a instituţiilor. Corupţia prezentă în procesul electoral sau în
corpurile legislative reduce gradul de responsabilitate şi de reprezentativitate al factorilor de
decizie. Corupţia în sistemul juridic subminează domnia legii, iar apariţia unor astfel de situaţii
în administraţie, fie ea locală sau naţională, conduce la furnizarea inegală sau incorectă a
serviciilor publice.

În sens larg, putem spune că acest fenomen se caracterizează prin abuzul de influenţă
publică în profit personal. Nu putem vorbi de corupţie, fără să aducem în discuţie principalele
forme ale acesteia, care sunt mita (plata în bani, bunuri sau servicii), delapidarea (furtul
resurselor publice de către funcţionari publici, care ar trebui să utilizeze aceste resurse, conform
poziţiei ocupate, pentru binele public), frauda (infracţiune economică ce implică înşelătorii sau
escrocherii) şi extorcarea (obţinerea de bani sau alte resurse prin utilizarea coerciţiei, violenţei,
sau a altor ameninţări). De asemenea, completând tipologiile asupra corupţiei, se menţionează în
literatura de specialitate, câteva dihotomii esenţiale: corupţie activă („promisiunea, oferirea sau
darea, cu intenţie, de către orice persoană, direct sau indirect, a oricărui folos necuvenit, către un
funcţionar public, pentru sine ori pentru altul, în vederea îndeplinirii ori abţinerii de la a îndeplini
un act în exerciţiul funcţiilor sale”144) şi corupţie pasivă (solicitarea ori primirea, cu intenţie, de
către un funcţionar public, direct sau indirect, a unui folos necuvenit, pentru sine sau pentru altul,

144
Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei, www.gov.ro/obiective/pganticoruptie/ pg-national-coruptie.pdf, p.6
sau acceptarea unei oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori
abţinerii de la a îndeplini un act în exerciţiul funcţiilor sale”145), corupţie politică (Corupţia la
nivel înalt, care implică politicieni aleşi sau înalţi funcţionari publici, reprezintă încălcarea voită
a legislaţiei, sau modificarea legislaţiei astfel încât aceasta să permită realizarea faptelor de
corupţie) şi corupţie adminitrativă (are loc în procesul de implementare a legislaţiei şi care
implică nivelurile de jos ale birocraţiei), corupţie politică şi corupţie economică (este privită cel
mai adesea drept un instrument de accelerare a proceselor economice), corupţie organizată şi
corupţie haotică.
Corupţia politică şi cea administrativă devenite sistemice, merg împreună, sprijinindu-se
reciproc. De cele mai multe ori, corupţia politică este susţinută la nivelurile inferioare de corupţia
mică, influenţând dezvoltarea şi extinderea acesteia din urmă.
Corupţia la nivel înalt, care implică politicieni aleşi sau înalţi funcţionari publici, reprezintă
încălcarea voită a legislaţiei, sau modificarea legislaţiei astfel încât aceasta să permită realizarea
faptelor de corupţie. Cadrul legal, instrument de bază în evaluarea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, este slăbit şi supus violării de către înşişi legiuitorii aleşi. Corupţia politică afectează
modalitatea de luare a deciziilor, deoarece presupune manipularea instituţiilor politice şi a
procedurilor de guvernare, cu consecinţe grave asupra aparatului de guvernământ.
Corupţia administrativă formează obstacole în calea dezvoltării sectorului privat, limitează
accesul şi creşte costul serviciilor publice de interes general, transformând sistemul într-unul
nelegitim în ochii opiniei publice.
Corupţia politică se poate manifesta la cele mai înalte nivele ale ierarhiei politice, fără ca
cetăţeanul de rând să fie la curent cu aceste situaţii, aşa cum şi corupţia administrativă poate să
afecteze doar implementarea legislaţiei, neavând şi alte repercusiuni politice.
În „Programul de monitorizare a aderării la Uniunea Europeană – Corupţia şi politicile de
combatere a corupţiei” al Institutului pentru o Societate Deschisă din 2002, este menţionat că
„dintre statele candidate la Uniunea Europeană, România pare să fie ţara cea mai afectată de
corupţie”146. Acesta este caracterizată drept un fenomen extins în foarte multe sectoare ale vieţii
publice: justiţia, poliţia, Parlamentul, administraţia publică şi centrală, autorităţile vamale,
Fondul proprietăţii de Stat, finanţarea partidelor, servicii medicale, achiziţii publice ş.a.

145
Ibidem
146
Programul de monitorizare a aderării la Uniunea Europeană – Corupţia şi politicile de combatere a corupţiei al
Institutului pentru o Societate Deschisă din 2002, p. 104.
Politica anti-corupţie a fost, în mare măsură motivată de presiunea din partea Uniunii
Europene, primind însă, şi un impuls suplimentar datorită, la început, perspectivei de aderare la
NATO, iar ulterior ca stat membru al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.
Primele rapoarte de ţară pentru România au identificat problema majoră pe care o
constituie fenomenul corupţiei şi, în consecinţă, a făcut apel la autorităţile române pentru a
demara măsuri consistente pentru prevenirea şi lupta împotriva acestui flagel, prin emiterea de
legi în domeniu şi prin înfiinţarea de corpuri specializate care să se ocupe de această problemă
spinoasă. Măsurile luate până la începerea perioadei de raportare, nu şi-au dovedit în nici un fel
eficienţa, fapt ce a favorizat răspândirea fenomenului. Consiliul Naţional de Acţiune împotriva
corupţiei şi Crimei Organizate, înfiinţat în 1997 nu a jucat rolul preconizat în această sferă.
Din punct de vedere al dezvoltărilor în domeniul legislativ, au fost remarcate: Legea anti-
corupţie din 2000, care prevede pedepsirea actelor de corupţie şi care a dus la reorganizarea
sistemului instituţional din domeniu, inclusiv la nivelul Procurorului General; ordonanţa de
urgenţă care permite recursul împotriva acordării contractelor publice din 2001; hotărârea din
2002, care prevede să se ţină licitaţiile pentru achiziţiile publice147, autorităţile publice trebuind
să încheie contracte prin licitaţii deschise dacă acestea depăşesc valoarea de 40 000E, pentru un
contract de bunuri sau de servicii şi 100 000 E pentru un contract de lucrări publice; în aprilie
2003 a intrat în vigoare un pachet de măsuri anti-corupţie, care din punct de vedere legislativ nu
s-a bucurat de o elaborare serioasă. Totuşi, unele elemente pozitive ale acestui pachet au putut fi
identificate: extinderea cerinţelor de a face publice averile politicienilor aleşi şi ale funcţionarilor
de rang înalt; introducerea naţiunii de „conflict de interese”, cu toate că legislaţia privind
conflictele de interese este slabă, iar definirea acestora, în ceea ce-i priveşte pe politicieni este
limitată; mărirea numărului de interese externe considerate incompatibile cu deţinerea unei
funcţii publice. Rămân însă „portiţe”, precum posibilitatea de a transfera bunuri pe numele
rudelor ce nu se află sub incidenţa legii. În plus, s-a demonstrat că aceste măsuri anti-corupţie nu
sunt aplicate în totalitate şi nici în mod consecvent.
Comisia a jucat un rol important în determinarea înfăptuirii unei reforme în domeniul
achiziţiilor publice, pentru ca România să poată respecta directivele Comisiei în ceea ce le
priveşte. Aceste directive stabilesc că în ceea ce priveşte procesul de alocare a contractelor
147
Până în 1999, singura legislaţie privind achiziţiile publice în vigoare era reprezentată de o ordonanţă de guvern
din 1993, ce cuprindea reglementări foarte neclare privind licitaţiile, posibilităţi prea mari de utilizare a unei singure
surse, nu includea prevederi referitoare la trasparenţă sau conflict de interese şi nici sancţiuni semnificative în caz de
încălcare a legii.
achiziţiilor publice, licitarea trebuie să fie competitivă, sunt definite anumite situaţiile în care pot
fi impuse anumite restricţii în cadrul concursurilor de ofertă sau a procedurilor de negociere şi
stabilesc cerinţele generale pentru procedurile de contestaţie148.
În ceea ce priveşte accesul la informaţii, Comisia a apreciat în raportul din 2001 că, deşi
acest principiu este postulat în Constituţie, încă nu s-a constatat o implementare efectivă a
legislaţiei cu toate că un asemenea demers ar ajuta atât la creşterea responsabilităţii guvernelor,
cât şi la întărirea luptei împotriva corupţiei. Datorită identificării acestei lacune de către
funcţionarii europeni, problemei i s-a răspuns un an mai târziu, când a fost adoptată Legea cu
privire la accesul liber la informaţii publice – Legea 544, cu rolul de a mări transparenţa si prin
aceasta, de a reduce corupţia. Însă, implementarea acesteia s-a dovedit slabă şi inconsistentă. De
asemenea, aplicarea acesteia a fost parţială şi un număr semnificativ al autorităţilor nu a răspuns
solicitărilor de informaţii.
Pentru a veni în întâmpinarea sistemului legislativ, facilitându-i reuşitele şi răspunzând la
sugerările Comisiei Europene, Guvernul a elaborat în 2001 Planul Naţional de Prevenire a
Corupţiei şi Programul Naţional de Acţiune împotriva Corupţiei. Acestea stabilesc datele ţintă
pentru ratificarea instrumentelor legale internaţionale cu privire la combaterea corupţiei,
completarea cadrului legal existent, fixează planurile pentru elaborarea de strategii sectoriale în
vederea luptei împotriva corupţiei şi promovează participarea activă a României la programele
internaţionale de luptă împotriva corupţiei.
În raportul din 2003 este remarcat că cele două documente au impus o strategie de
reorganizare a calendarului de acţiune iniţial şi au determinat o concentrare asupra grupurilor
care par cele mai susceptibile de a fi corupte: puterea judecătorească, administraţia publică,
întreprinderile private. Cu toate acestea, nu abordează în mod substanţial problema corupţiei la
nivel politic, în timp ce abordarea legăturii dintre corupţie şi crimă organizată este făcută într-un
mod superficial.
Pentru toate instrumentele legislative adoptate, Comisia recomandă legislaţie
suplimentară care să faciliteze implementarea completă a acestora şi prin aceasta, dobândirea
unor rezultate substanţiale în domeniu.
Cu toate că în mai multe rânduri a fost recomandată introducerea în a noţiunilor de
responsabilizare pentru infracţiunile săvârşite de persoanele din domeniul judiciar, acest lucru nu
a fost realizat până la sfârşitul perioadei raportate. Această înseamnă că răspunderea penală a

148
Directivele Comisiei Eurupene nr. 66/1989, 13/1992, 50/1992, 36/1993, 37/1993, 38/1993, 52/1997, 4/1998.
persoanelor juridice nu este încă recunoscută, ceea ce nu face decât să îngreuneze lupta
împotriva corupţiei.
Ultimul raport de ţară menţionează că, în general, legislaţia românească anti-corupţie este
bine dezvoltată, destul de cuprinzătoare şi este în conformitate cu acquis-ul comunitar. De
aceea, Comisia recomandă ca prioritate a României să fie punerea în practică a acestei legislaţii
cu fermitate şi rigurozitate.
Pe parcursul perioadei monitorizate, au fost ratificate mai multe instrumente
internaţionale: Convenţia Consiliului Europei asupra Drepturilor Civile şi Convenţia asupra
infracţionalităţii corupţiei, Convenţia Civilă a Consiliului Europei şi Convenţia Penală a
Consiliului Europei privind Corupţia, în 2002.
România este implicată în Pactul de Stabilitate al Iniţiativei Anti-Corupţie al OECD şi
participă la GRECO – Consiliul Grupurilor de State Europene împotriva Corupţiei149.
Din punct de vedere al sistemului instituţional, o serie de evoluţii au fost remarcate în
cursul raportărilor realizate de funcţionarii europeni. Astfel, în 1999 este remarcată crearea mai
multor instituţii care să se ocupe de lupta împotriva corupţiei, a infracţionalităţii, a spălării de
bani. Însă aceste au fost fragmentate, simţindu-se lipsa cooperării dintre acestea, fapt ce a făcut
să nu se înregistreze prea multe rezultate şi evoluţii pozitive în domeniu.
Cu menirea de a lua conducerea în procesul de combatere a corupţiei, a fost înfiinţată în
2000, o Secţie pentru combaterea corupţiei şi crimei organizate în cadrul Parchetului General pe
lângă Curtea Supremă de Justiţie. Din păcate, acest organism s-a confruntat cu probleme încă de
la înfiinţare din cauza permanentei interferenţe a executivului, a resurselor materiale şi umane
necorspunzătoare, a lipsei de voinţă politică care să-i confere suficientă independenţă pentru a se
putea ocupa de cazurile importante de corupţie. Şeful acesteia putea fi revocat în orice moment,
fără justificare de către Procurorul General, el însuşi subordonat Ministerului Justiţiei150. S-a
149
Consiliului Europei autorizat crearea, în 1998 a GRECO, în vedrea facilitării cooperării la nivel internaţional în
acest domeniu. Scopul GRECO – ca primă organizaţie care a evaluat în mod sistematic atât statele candidate, cât şi
pe cele membre ale UE – este de a organiza monitorizarea reciprocă a statelor implicate pentru supravegherea
respectării Principiilor directoare de luptă împotrica corupţiei. Aceste set de principii a fost aprobat de Comitetul de
Miniştrii ai Consiliului Europei, ce cuprinde: legislaţia de combatere a corupţie, măsuri de prevenire şi luptă
împotriva acesteia, conştientizarea opiniei publice, independenţa parchetului şi a justiţiei, limitarea imunităţii
funcţionarilor publice, reforma şi trasparenţa structurilor de adminitraţie publică, adoptarea unor coduri de conduită
pentru reprezentanţii aleşi, reglementarea finanţăriipartidelor politice, acordarea posibilităţii de cercetarea şi
publicarea a informaţiilor.
150
În martie 2001, primul şef al Secţiei, Ovidiu Buduşan, a fost îndepărtat din funcţie fără o justificare oficială după
ce a încercat să iniţieze investigarea unui scandal de corupţie care se presupunea că implică finanţarea ilegală a
partidelor politice, spălarea de bani şi contrabandă cu combustibil în Serbia, în timp ce Iugoslavia era supusă
embargoului. Investigaţia ar fi avut ca rezultat implicarea mai multor funcţionari superiori şi foşti miniştrii (date
preluate din Programul de monitorizare a aderării la Uniunea Europeană – Corupţia şi politicile de combatere a
optat pentru acest model, în ciuda preferinţei insistente, permanente a Uniunii pentru un
organism care să fie independent de Executiv.
În 2001 este remarcată înfiinţarea de noi organisme, care urmăresc o politică anti-corupţie
mai largă. Astfel, Guvernul a înfiinţat Comitetul Naţional de Prevenire a Criminalităţii, condus
de primul-ministru şi coordonat de Ministerul Justiţiei. În cadrul acestuia, s-a format un Grup
Central de Analiză şi Coordonare a Activităţilor de Prevenire a Corupţiei, coordonat de Corpul
de Control al Primului Ministru şi care include reprezentanţi ai ONG-urilor şi reprezentanţi cu
statut de observatori permanenţi, din partea unor organisme internaţionale, cum ar fi: Delegaţia
UE şi Banca Mondială. Comisia a afirmat în raportul de ţară din acelaşi an că acestea nu au
demonstrat o totală operaţionalitate.
Cooperarea dintre diferitele corpuri care se ocupă de problema corupţiei şi a crimei
organizate nu s-a realizat, această situaţie creând confuzie şi îngreunând activitatea în domeniu.
De aceea, Comisia consideră ca imperios necesar, consolidarea acestora, o mai bună coordonare
a lor şi creşterea nivelului de cooperare.
Cea mai importantă dezvoltare în domeniu, din punct de vedere instituţional este
înfiinţarea Parchetului Naţional Anti-Corupţie. Acesta îşi exercită atribuţiile prin procurori
specializaţi în cadrul Parchetului Naţional Anti-corupţie la nivel naţional şi în teritoriu.
Atribuţiile Parchetului Naţional Anti-corupţie sunt următoarele: efectuarea urmăririi
penale151, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie conducerea,
supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţia procurorului de
către ofiţerii de poliţie judiciară aflaţi sub autoritatea procurorului general al Parchetului Naţional
Anti-corupţie; conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic ale urmăririi
penale, efectuate de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic,
precum şi în alte domenii, numiţi în cadrul Parchetului Naţional Anti-corupţie; studierea
cauzelor care generează şi a condiţiilor care favorizează corupţia, elaborarea şi prezentarea
propunerilor în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale;
elaborarea raportului anual privind activitatea Parchetului Naţional Anti-corupţie şi prezentarea
acestuia în faţa Parlamentului; constituirea şi actualizarea bazei de date în domeniul faptelor de
corupţie.

corupţiei al Institutului pentru o Societate Deschisă din 2002, p. 133).


151
în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea nr.78/2000 şi în Ordonanţa de urgenţă nr.43/2002
Parchetul investighează doar cazurile de corupţie care depăşesc suma de 100 000 euro şi
cele care au în vedere oficiali de grad înalt. Activităţile sale sunt coordonate de către Procurorul
General al României, Parchetul fiind condus de un procuror şef ce este numit formal de
preşedintele României, în concordanţă cu decizia Consiliului Superior al Magistraturii.
Deoarece, decizia este luată după consultarea unei liste propuse de Ministerul de Justiţie,
influenţa acestuia din urmă asupra Parchetului este prea mare, fapt ce slăbeşte independenţa
instituţiei şi compromite eficienţa investigaţiilor. De aceea, trebuie luate măsuri pentru întărirea
autonomiei printr-o mai clară şi bună definire a statutului procurorilor, a statutului procurorului-
şef, prin acordarea de garanţii acestora asupra caracterului permanent al ocupării funcţiei
ocupate. De asemenea, trebuie foarte bine separate atribuţiile şi competenţele din cadrul
Parchetului.
Comisia Europeană apreciază în Raportul din 2003, în ceea ce priveşte PNA-ul, acesta nu
are încă personal suficient, iar procurorii răspund de un număr prea mare de dosare, ceea ce
limiteză posibilitatea de a efectua anchete eficiente. În acelaşi raport se atrage atenţia asupra
faptului că independenţa operaţională a PNA este periclitată de două elemente: responsabilitatea
Ministerului Justiţiei în aplicarea măsurilor de luptă împotriva corupţiei şi rolul de coordonator al
procurorului general în ceea ce priveşte activitatea PNA.
În 2004, funcţionarii europeni apreciază drept nesatisfăcătoare activitatea Parchetului
Naţional Anti-Corupţie, caracterizată prin numărul mic de cazuri anchetate, prin lipsa
transparenţei, independenţei şi a responsabilităţii, avertizând că PNA trebuie să-şi concentreze
resursele pentru a investiga corupţia la nivel înalt. Totodată, decizia ca PNA să nu-şi mai
prezinte activitatea în faţa Parlamentului, a dus la limitarea transparenţei şi responsabilităţii
publice, cât şi a controlului parlamentar.
Suprapunerea şi aranjamentele instituţionale neclare dintre Garda Financiară, Oficiul de
Control al Primului Ministru şi poliţie în investigarea corupţiei a rămas o problemă serioasă,
căreia nu i s-a găsit remediu.
Finanţarea partidelor politice a fost considerată o importantă sursă a corupţiei, întrucât
aceasta a fost netransparentă, necontrolată şi nu a fost realizată în funcţie de criterii clare.
Înainte de alegerile din 2000, ministrul Justiţiei, Valeriu Stoica a iniţiat un proiect de lege
– conceput împreună cu Asociaţia Pro Democraţia, cu privire la finanţarea activităţilor partidelor
politice şi a campaniilor electorale. Acesta urma să stabilească limitele cu privire la cheltuielile
pentru campanii, să interzică anumite categorii de cheltuieli, să specifice clar sarcinile
trezorierului electoral, să oblige partidele politice să prezinte rapoarte financiare la Curtea de
Conturi în termen de 15 zile de la încheierea campaniei electorale şi să mărească sancţiunile
pentru abateri152. Însă, din cauza schimbărilor de la nivel politic, ce au survenit după alegerile din
toamna lui 2000, acest proiect de lege nu a intrat în vigoare.
Rapoartele făcute în vederea monitorizării modului de finanţare a partidelor au indicat că
cheltuielile (cele electorale, în special) sunt în mod considerabil mai mari decât cele care au fost
declarate153. Această constatare este valabilă pentru toate partidele şi constituie o sursă potenţială
de corupţie. De aceea, în 2001, se recomandă adoptarea unui sistem în totalitate transparent, în
ceea ce priveşte sistemul de finanţare a partidelor.
În martie 2002 erau în discuţie trei proiecte de lege, dar nici unul dintre acestea nu a fost
prezentat Parlamentului până în iunie 2002.
Abia anul următor, în 2003 o legislaţie nouă cu privire la finanţarea partidelor politice şi
a campaniilor electorale a intrat în vigoare. Este stipulată obligativitatea dezvăluirii donatorilor
importanţi şi aceea de a face publice donaţiile anonime, precum şi valoarea acestora. S-a omis
însă, menţionarea posibilităţii ca partidele să fie finanţate de ONG-uri între ciclurile electorale şi
s-a constatat lipsa de claritate în definirea cotizaţiei de membru.
Reglementarea conflictului de interese nu s-a realizat, rămânând endemice în sfera
politicii li administraţiei locale. Unele prevederi vagi apar în Legea anti-corupţie şi a prevederilor
referitoare la incompatibilitate, care se aplică doar oficialilor locali. În 2002, un proiect de lege
cu privire la conflictul de interese a fost pus spre dezbaterea Parlamentului.
În prezent, declaraţiile de avere sunt publice, însă nu a fost creat cadrul de investigare a
realităţii celor declarate şi nu sunt menţionate nici sancţiunile cuvenite în caz că se descoperă
nereguli şi încălcări ale legii.
Controlul financiar al statului este în mare măsură necorespunzător, Curtea de Conturi
nebeneficiind de o independenţă operaţională totală, concluziile pe care aceasta le prezintă
venind de cele mai multe ori, prea târziu şi având un impact redus.
Uniunea Europeană a oferit asistenţă extinsă în vederea elaborării politicii anti-corupţie.
Proiectul Instituţional Anti-corupţie, PHARE 1999 este principalul instrument, în acest sens.
Datorită întârzierilor, desfăşurarea acestuia a început decât ăn 2001, prima componentă fiind un

152
Programul de monitorizare a aderării la Uniunea Europeană – Corupţia şi politicile de combatere a corupţiei al
Institutului pentru o Societate Deschisă din 2002, p. 161.
153
Aceste realităţi sunt indicate de studii ale Asociaţiei Pro Democraţia, realizate după alegerile din 2000 şi din
2004.
proiect de înfrăţire cu Fiscalia Anticorruption din Spania, iar celelalte părţi prevăzând susţinerea
unor activităţi de instruire a personalului. Alte proiecte PHARE referitoare la corupţie includ
asistenţă pentru crearea unui sistem de gestionare a dosarelor şi documentaţiei si a unui sistem de
documentaţie şi bibliotecă juridică (2000-2002, 3.5 mil. E), continuarea acordării de asistenţă
Ministerului Justiţiei (2001, 4.1 mil. E), un proiect de înfrăţire pentru reforma judiciară (1999-
2001, 1 mil. E), un proiect de înfrăţire pentru reforma judiciară (1999-2001, 1 mil. E) şi
Prevenirea şi controlul spălării banilor (început în 2001, 0.5mil. E).
Cu toate insistenţele pe care Uniunea Europeană le-a făcut în rapoartele de ţară, în special
nu a putut determina înfiinţarea unei agenţii anti-corupţie care să fie cu adevărat independentă.
În concluzie, în ceea ce priveşte măsurile anti-corupţie, din Rapoartele de ţară a reieşit că
Guvernul României a înregistrat progrese importante în realizarea unei strategii naţionale de
luptă împotriva acestui fenomen şi s-au făcut progrese importante în reformarea instituţiilor
pentru a limita corupţia. Totuşi, în ciuda activităţii Executivului în domeniu, rezultate puţine au
putut fi remarcate la nivel practic. Cele mai multe acţiuni anti-corupţie s-au concentrat asupra
corupţiei la nivelul inferior. Organele politice nu s-au angrenat până acum în introducerea unor
reforme care să permită punerea sub urmărire judiciară a corupţiei la cel mai înalt nivel.
Până acum, au fost puşi sub urmărire penală şi condamnaţi pentru corupţie numai oficiali
şi funcţionari de rang inferior. Cazurile de condamnări care să vizeze corupţia la nivel înalt
rămân limitate. Chiar dacă unor politicieni locali importanţi li s-au retras îndatoririle de partid,
totuşi nici unul dintre aceştia nu s-a ales cu sancţiuni penale.
Cu toate că încă din 2001, Guvernul a recunoscut problema endemică pe care o constituie
corupţia, nu au fost semnalate măsuri consistente pentru a limita fenomenul. Astfel, în ciuda
eforturilor pentru combaterea flagelului corupţiei care au fost depuse de toate guvernele, efectele
nu au vizibile, aceasta rămânând în continuare a mare problemă. În plus, instituţiile cele mai
adesea invocate în lupta împotriva corupţiei, poliţia şi justiţia sunt ele însele afectate de acest
fenomen.
Eforturile viitoare ar trebui să se concentreze asupra unei evaluări strategice a naturii şi
întinderii corupţiei, asupra introducerii unui vast program de informare a publicului şi a
restrângerii puterii Ministrului Justiţiei de a interveni în controlul judecătorilor şi în activitatea
procurorilor.
3.2. Drepturile omului şi protecţia minorităţilor
Drepturile omului denumesc atributele esenţiale pe care orice persoană le are în virtutea
faptului că s-a născut fiinţă omenească. Acestea au un caracter normativ, sunt universale,
inalienabile şi indivizibile, iar statul trebuie să le recunoască şi să le respecte prin legislaţia
internă.
Această sintagmă apare pentru prima dată în limbajul dreptului internaţional , ca şi în cel
uzual, după al doilea război mondial, o dată cu fondarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, în 1945.
Această secţiune cuprinde referiri la drepturile civile şi politice, pe de o parte şi la
drepturile economice, sociale şi culturale, pe de alta. Această diferenţă dintre cele două mari
categorii de drepturi a fost făcută prima dată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
(1948), primul instrument internaţional care a prevăzut drepturile de care trebuie să se bucure
orice persoană154.
Inspirat de reglementările Revoluţiei Franceze, Karel Vasak, jurist şi teoretician al
drepturilor omului, a împărţit drepturile omului în trei generaţii. Astfel, prima generaţie este cea
a drepturilor civile şi politice (liberté), a doua generaţie este cea a drepturilor economice, civile şi
culturale (egalité), iar cea de-a treia generaţie este cea a drepturilor solidarităţii (fraternité).
Drepturile civile şi politice sunt numite şi „negative”, în sensul că statul trebuie să se
abţină de a se amesteca în exercitarea lor liberă de către persoane. Spre deosebire de acestea,
drepturile sociale, economice şi culturale, numite şi „pozitive”, presupun că pentru exercitarea
lor este nevoie de acţiunea statului. Drepturile solidarităţii, sunt numite şi drepturi „colective”,
întrucât purtătorii lor nu sunt persoane fizice individuale, ci colectivităţi/comunităţi de oameni.
În realitate distincţia dintre drepturile negative şi cel pozitive este destul de simplistă,
întrucât este dificil de conceput că prin neintervenţia statului s-ar putea asigura exercitarea
nestânjenită a drepturilor civile şi politice. În fapt, statele au obligaţia de a asigura, din toate
punctele de vedere, mediul potrivit exercitării acestor drepturi şi obligaţia de a interveni atunci
când ele sunt încălcate. De aceea, legislaţia internă şi mecanismele juridice (tribunale, poliţie)
trebuie să garanteze exercitarea drepturilor, iar încălcarea lor sancţionată.
Aceasta înseamnă că statul trebuie să fie permanent implicat în garantarea, respectarea şi
protecţia drepturilor omului. De aceea, Uniunea Europeană a decis să monitorizeze, prin
intermediul rapoartelor de ţară, măsura în care toate drepturilor umane (politice, civile, sociale,
economice, culturale, ale minorităţilor) sunt respectate în ţările candidate la aderare.

154
În 1966 sunt adoptate Pactele Internaţionale cu ptivire la drepturile civile şi politice, respectiv sociale, economice
şi culturale, care au intrat în vigoare în 1976.
Astfel, secţiunea Drepturile omului şi protecţia minorităţilor cuprinde referiri la toate
cele trei generaţii de drepturi amintite mai sus: drepturile politice şi civile, drepturile sociale,
economice şi culturale şi drepturile şi protecţia minorităţilor.

3.2.1. Drepturile politice şi civile


În general, a fost apreciată ratificarea de către România a majorităţii instrumentelor
internaţionale privind drepturilor omului, dar în acelaşi timp, a fost criticată insuficienta
implementare a legislaţiei internaţionale, ceea ce a făcut ca multe cazuri care ar fi putut fi
rezolvate la nivel naţional, să fie soluţionate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Consecinţele au fost, evident negative, statul român fiind nevoit să plătească despăgubiri
importante, ca şi consecinţă a pierderii acestor procese155.
În 1998, a fost înfiinţată instituţia Avocatului Poporului. Potrivit Constituţiei, mandatul
său este de 5 ani, rolul său fiind acela de a apăra drepturile şi libertăţile persoanelor fizice.
Aceasta răspunde în faţa Parlamentului, care din păcate, continuă să acorde o importanţă scăzută
rapoartelor ce i se prezentă, ceea ce afectează credibilitatea şi eficienţa instituţiei.
Comisia a observat că, deşi la început rolul acestei instituţii a fost destul de neclar atât
pentru public, cât şi pentru unele autorităţi publice, care nu-i înţeleseseră rolul de autoritate
autonomă şi independentă, treptat şi-a consolidat anual atât poziţia, cât şi activităţile. În 2003 şi-a
înfiinţat trei birouri regionale.
Biroul Avocatului Poporului s-a ocupat de cazuri legate de plângeri ale persoanelor ale
căror drepturi civile şi politice (în principal, acestea au avut în vedere drepturile femeilor,
copiilor, şi familiilor, dreptul la proprietate, dreptul la un nivel de viaţă decent, dreptul la un
proces echitabil, accesul la justiţie, dreptul la asigurări de sănătate) au fost încălcate de
administraţia publică. Numărul mare de cazuri a dovedit creşterea gradului de conştientizare
publică asupra rolului şi funcţionării acestei instituţii. În acelaşi timp, funcţionarii europeni care
s-au ocupat de realizarea rapoartelor de ţară, au identificat şi unele disfuncţionalităţi ale acestei
instituţii, dintre care cele mai importante sunt reprezentată de resursele limitate de personal şi
bugetare, pentru a putea face faţă, în mod eficient, numărului mare de plângeri primite şi slaba
cooperare cu alte instituţii, cu ministerele, administraţia locală şi curţile de judecată.

155
Abia în ultimul raport de ţară, cel din 2004, a fost observată o scădere considerabilă a numărului de cazuri care au
ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Constituţia din 2003 i-a acordat dreptul de a solicita Curţii Constituţionale să de
pronunţe asupra neconstituţionalităţii actelor normative înainte de a intra în vigoare.
Comisia Europeană a acordat o importanţă deosebită drepturilor şi protecţiei copilului, pe
parcursul întregii perioade de raportare.
Dacă în primul raport erau apreciate schimbările pozitive din domeniu, când datorită
politicii urmărite de guvern, numărul copiilor integraţi în fostele lor familii şi al celor adoptaţi a
crescut, în raportul următor, s-a constatat o deteriorare vizibilă a situaţiei, ca rezultat, în special a
unor cauze financiare şi administrative. Atunci au fost semnalate condiţiile inacceptabile de viaţă
în multe dintre instituţii şi deficienţe majore în ceea ce priveşte infrastructura, igiena, îngrijirea
medicală, nutriţia şi asistenţa. Alte motive de îngrijorare au fost determinate de slaba
monitorizare a situaţiei centrelor, a personalului slab pregătit şi de nerespectarea unor standarde
convenite.
Date fiind aceste probleme care au adus atingere serioasă drepturilor şi protecţiei
copilului, s-a recomandat guvernului să acorde prioritate imediată soluţionării acestor deficienţe.
De asemenea, li s-a cerut autorităţilor române să aloce resurse financiare adecvate pentru
asigurarea unor standarde de viaţă normale în domeniul protecţiei copilului, aceasta fiind
identificată ca o cauză principală a situaţiei existente.
Din cauza numeroaselor organisme care se ocupau de acest domeniu şi cărora le lipsea
coordonarea şi cooperarea, fapt ce dus la fragmentare şi ineficienţă, funcţionarii europeni au
cerut autorităţilor să creeze o singură instituţie care să fie responsabilă de fundamentarea
politicilor legate de îngrijirea copilului şi care să urmărească performanţa tuturor instituţiilor în
concordanţă cu standardele stabilite în domeniu.
În 2000, guvernul a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului
răspunzând astfel recomandărilor făcute de Comisie în 1999. Aceasta este direct subordonată
primului-ministru şi are ca misiune elaborarea, coordonarea şi monitorizarea reformei
politicilor, fiindu-i delegate atribuţii avute până atunci de Ministerul Educaţiei, de Ministerul
Sănătăţii şi de Departamentul pentru persoanele cu handicap. Totuşi, în raport cu atribuţiile
numeroase care i-au fost acordate, personalul a fost insuficient şi de nu în puţine cazuri, cu o
slabă pregătire. Aceasta a redus abilităţile Agenţiei de a funcţiona eficient şi de a-şi realiza
funcţia de monitorizare. În plus, Comisia a cerut, în mai multe rânduri ca rolul acesteia de
coordonare a politicilor guvernului din domeniu să crească. În 2001, Agenţia a fost trecută sub
autoritatea Secretariatului General al Guvernului, măsură apreciată drept pozitivă, întrucât a
asigurat reprezentarea acesteia la nivel ministerial.
Pe lângă înfiinţarea Agenţiei, o altă măsură luată pentru a îmbunătăţii situaţia semnalată
în anul anterior, a fost elaborarea Strategiei naţionale cu privire la reformarea sistemului de
îngrijire a copilului, a cărei principal scop a fost scăderea numărului de copii instituţionalizaţi şi
a riscului de instituţionalizare a acestora. Cu toate acestea, strategia nu a răspuns unor probleme
precum: suportul pentru familii şi mame, preocuparea pentru tinerii adulţi care părăsesc
instituţiile de îngrijire şi politicile de prevenire a abandonării156.
Tot ca urmare a situaţiei de criză din 1999, s-a realizat o realocare de fonduri, însă proasta
gestionare a acestora a făcut ca o sumă importantă să rămână necheltuită. Din acelaşi punct de
vedere financiar, în raportul din 2001, s-a recomandat o majorare a alocaţiilor pentru familiile cu
mai mulţi copii, cu scopul evident, de a preveni abandonarea şi instituţionalizarea copiilor. În
2002, a fost observat că datorită unei asistenţe financiare corespunzătoare, au putut fi întreprinse
mai multe măsuri: închiderea instituţiilor de stil vechi, integrarea socială a copiilor străzii,
integrarea socială şi vocaţională a tinerilor care părăsesc instituţiile de îngrijire şi realizarea de
traininguri de specialitate pentru personalul care-şi desfăşoară activitatea în astfel de intuiţii.
Din anul 2001 a fost constatată o creştere progresivă a numărului serviciilor alternative la
instituţiile de îngrijire a copilului, în aceeaşi perioadă fiind demarat şi procesul de transferare a
copiilor din şcolile speciale într-un sistem educaţional alternativ.
În acelaşi an, Comitetul de Adopţii Româneşti a stopat adopţia copiilor către fundaţiile
internaţionale. Moratoriul a pus capăt practicilor ce erau incompatibile cu obligaţiile pe care
România şi le luase la nivel internaţional prin Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului.
În acest nou context, Comisia consideră că autorităţile române trebuie să reformeze structurile şi
capacitatea administrativă cu scopul de a se asigura că deciziile privind adopţiile sunt luate
exclusiv în interesul copilului. În raportul de anul următor au fost apreciate schimbările pozitive
ce s-au produs ca urmare a moratoriului, în principal creşterea substanţială a numărului de
adopţii naţionale.
Moratoriul asupra adopţiilor internaţionale a fost prelungit până în momentul în care a
fost adoptată o nouă legislaţie privind drepturile copilului şi până când s-a putut contura o
capacitate administrativă necesară gestionării acestui proces157.
156
Aceste aspecte negative sunt menţionate în raportul din anul ulterior adoptării strategiei, în 2001.
157
Adopţiile internaţionale s-au reluat la 1 ianuarie 2005, când a intrat în vigoare noua lege în domeniu - 273/2004 -
mult mai restrictivă decât precedenta şi când şi-a intrat în atribuţii Oficiul Român pentru Adopţii, singurul abilitat să
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi pentru Adopţii – corp profesionalizat
cu o capacitate managerială bună158, şi-a îmbunătăţit anual relaţiile cu alte ministere şi activităţile
organelor de inspecţie. În iunie 2003, aceasta a trecut sub autoritatea Ministerului Muncii şi
Protecţiei Sociale, astfel politica de protecţie devenind parte integrantă din politica socială.
Progrese cu privire la situaţia copiilor cu dizabilităţi au fost semnalate în raportul din
2002, însă s-au cerut, în continuare eforturi suplimentare pentru dezvoltarea unei politici
educaţionale de incluziune a acestora.
În 2004, Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap a fost restructurat, iar
responsabilitatea a fost transferată la Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap,
răspunzătoare pentru formularea strategiei de abordare a problemelor din domeniu şi pentru
elaborarea unor standarde naţionale. În plus, se ocupă de coordonarea implementării descentralizate
a strategiei naţionale, în vederea înlocuirii instituţiilor mari şi vechi, cu facilităţi la scară mică şi
servicii sociale.
Strategia naţională pentru protecţia şi reintegrarea persoanelor cu deficienţe, din 2003 a avut
drept ţeluri prevenirea instituţionalizării şi dezvoltarea unor forme alternative de asistenţă şi
reintegrare socială.
Este apreciat, în acelaşi an, că politicile naţionale stipulează nevoia pentru dialog social,
colaborare şi o abordare integrată a problemelor cu privire la dizabilitate. Cu toate că legislaţia
României permite persoanelor cu dizabilităţi să beneficieze de unele drepturi şi facilităţi, totuşi
este apreciat că acestea continuă să se confrunte cu dificultăţi în dobândirea drepturilor lor. În
acelaşi timp, condiţiile privind îngrijirea instituţională pentru persoanele cu dizabilităţi variază
considerabil de la relativ bune la foarte slabe.
Comisia a pledat constant pentru luarea de măsuri care să asigure un venit minim
familiilor cu mai mulţi copii, având în vedere că sărăcia este principala cauză a abandonării
copiilor.

coordoneze procedurile în acest sens. Conform legii, adopţia naţionala are prioritate absolută, înfierea în străinătate
fiind ultima variantă, la care se recurge atunci când nici o altă formă de protecţie nu poate asigura minorului
"îngrijire corespunzatoare". Principala restricţie din lege presupune că minorii români pot fi adoptaţi în străinătate
numai de rude de gradul doi. Mai mult, copiii cu vârste mai mici de doi ani nu pot face obiectul unei adopţii
internaţionale. Această lege elimină intervenţia fundaţiilor în derularea adopţiilor, singurele organisme private
acceptate în proces fiind asociaţiile străine autorizate în acest sens în ţara lor de origine. După cum aprecia Comisia
în 2004, aceste reguli par a îndeplini cerinţele Convenţiei Naţiunilor Unite privind drepturile copilului, precum şi
practicile statelor membre ale Uniunii Europene.
158
Caracterizat ca atre în raportul din 2002.
În 2003, Comisia s-a declarat preocupată din cauza absenţei instanţelor judecătoreşti
specializate în dreptul familiei şi lipsei reprezentării juridice gratuite în hotărârile având ca
subiect copii şi în special, hotărârile de decădere din drepturile părinteşti.
Un aspect pozitiv remarcat în acest an îl constituie adoptarea unei strategii naţionale în
maternităţi, care este de presupus că va contribui la reducerea nivelului de abandonare a copiilor
în spitale.
În raportul din 2004, este menţionat că în ceea ce priveşte drepturile copiilor, au fost
făcute progrese continue în reforma protecţiei copilului, prin închiderea instituţiilor mari şi vechi,
prin crearea de alternative şi prin asigurarea în general, de condiţii de viaţă corespunzătoare. În
acelaşi timp se recomandă acordarea unei atenţii deosebite exercitării drepturilor parentale şi
facilitării contactului dintre copii aflaţi în îngrijire publică şi părinţii lor, în cazul în care acesta
este în interesul copilului.
Având în vedere că în rapoartele anterioare s-a atras atenţia asupra acestui aspect,
diferenţele regionale în standardele protecţiei copilului au început să fie rezolvate prin
intermediul formării profesionale, împărtăşirii de experienţă şi bunelor practici. În plus, au fost
adoptate standarde naţionale pentru serviciile de protecţie a copilului.
În ciuda tuturor acestor progrese, Comisia a afirmat că multor probleme încă nu li s-a
găsit rezolvarea şi de aceea este necesară continuarea muncii în acest domeniu sensibil. Este
nevoie ca politicile să urmărească asistarea familiilor, prevenirea abandonului şi ocuparea de
problemele copiilor străzii.
Poliţia a fost caracterizată de către oficialii europeni drept un corp extrem de centralizat,
în care principii precum transparenţa, responsabilitatea, gestionarea solidă şi eficientă, politica
modernă a resurselor umane, au fost şi încă sunt prea puţin respectate. În aceste condiţii,
demilitarizarea şi reorganizarea poliţiei au fost două măsuri cerute în rapoartele de ţară, începând
cu primul dintre acestea. Constant au fost raportate numeroaselor cazuri de tratament degradant
în special asupra romilor, copiilor, homosexualilor şi deţinuţilor159, fără a se putea manifesta
responsabilitatea pentru astfel de acţiuni.
Dacă în 1998, acest proces era doar recomandat, neexistand la vremea respectivă nici o
iniţiativă în acest sens, în 2001 s-au înregistrat primele demersuri în acest domeniu. Astfel, se
apreciază că deşi Guvernul a aprobat proiecte de legi privind statutul poliţistului şi modificarea

159
Raportările au fost făcute în special, de către organizaţiile din domeniul drepturilor omului, după cum este
menţionat în rapoarte.
legii organizării poliţiei române, ce ulterior au fost trimise spre dezbatere la Parlament, acestea
trebuie efectiv să se transforme cât mai repede în acte normative operaţionale care să conducă la
demilitarizarea poliţiei. În plus, s-a cerut insistent intensificarea controlului judiciar asupra
activităţii poliţiei.
Raportul din 2002 a consemnat evoluţiile în acest domeniu, marcate în principal, de
intrarea în vigoare a două legi importante, care au răspuns la mare parte dintre cererile Comisiei
de reformare: Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române din aprilie 2002 şi
Legea asupra Statutului poliţistului din august 2002. Aceasta din urmă stipulează în mod explicit
că poliţiştii sunt funcţionari publici ce servesc statul de drept. De asemenea, mai prevede: ca
infracţiunile comise de poliţişti să fie anchetate de procurori şi curţi de judecată civile 160
(delegarea responsabilităţilor pentru investigarea şi acuzarea acestor tipuri de ofense către
autorităţile civile, a constituit un progres important, în condiţiile în care foarte rar erau acuzaţi şi
pedepsiţi poliţişti pentru diversele excese înfăptuite), obligativitatea poliţiştilor de a respecta
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, nevoia de imparţialitate şi de non-discriminare.
Comisia pledează pentru necesitatea programelor de pregătire pentru personalul instituţiei
poliţiei.
În raportul din 2003, Comisia preia aprecierile deosebit de critice ale Comitetului
european de prevenire a torturii al Consiliului Europei, cu privire la: condiţiile din arestul
poliţiei, slaba informare a deţinuţilor cu privire la drepturile lor, accesul îngreunat la consiliere
juridică şi tratamentele degradante.
Comisia, în ultimul raport de ţară menţionează că procesul de demilitarizare a poliţiei a
fost impus la nivelul acestei instituţii.
România a fost caracterizată drept ţară de origine, de tranzit pentru traficul de fiinţe
umane, principalele cauze ale acestei cauze fiind nesiguranţa economică şi socială, sărăcia
răspândită şi prostituţia. Cei mai expuşi traficului sunt: femeile, în scopuri de exploatare sexuală
(în 2000 se aprecia că traficul de femei în scopul prostituării este un fenomen în creştere), copii
şi persoanele cu handicap, care sunt exploatate ca cerşetori sau hoţi.
În ciuda acestei probleme deosebit de grave a României, Comisia a constatat că nivelul
de conştientizare al publicului privind acest subiect este destul de scăzut.
Autorităţile au încercat să răspundă acestei probleme prin înfiinţarea, în 2001 a Centrului
Regional pentru Combaterea Crimei Organizate din afara graniţelor. Această măsură a fost

160
Până atunci aceştia erau anchetaţi de curţile de apel militare.
completată de lansarea unor programe pentru protecţia copiilor şi femeilor împotriva traficului şi
de realizarea unei strategii de coordonare naţională pentru a combate fenomenul. În ciuda acestor
progrese, Comisia menţiona, în raportul din 2001 că instrumentele legislative sunt insuficiente
pentru condamnarea şi pedepsirea traficanţilor, pe de o parte şi pentru protecţia victimelor, pe de
alta. Ca urmare a acestei evaluări ale instituţiei europene, în decembrie 2001 a fost emisă Legea
pentru combaterea traficului de fiinţe umane, care cuprinde definirea conceptelor de trafic şi
exploatare, sancţiunile penale care se impun în cazul acestora şi prevede asistenţă şi protecţie
pentru victime. Acest demers al guvernului a fost apreciat de către oficialii europeni în acel
moment, însă a fost atrasă atenţia asupra lipsei adoptării regulilor de implementare a acesteia.
Neregularităţile legii au afectat eficienţa implementării sale, Comisia apreciind în 2003, că acest
act legislativ nu a dus la o îmbunătăţire vizibilă a situaţiei.
Planul Naţional de Acţiune împotriva Traficului de Femei şi Copii a acoperit o gamă de
obiective de la îmbunătăţirea colaborării dintre diversele agenţii implicate în procesul de
combatere a traficului, până la activitatea de informare.
Prin modificarea Codului Penal au fost sporite sancţiunile prevăzute pentru infracţiunile
de viol şi alte abuzuri sexuale contra minorilor, precum şi pentru infracţiunile de producere,
transport, comercializare şi distribuire de materiale pornografice cu minori şi pentru apartenenţa
la grupuri de organizaţii implicate în astfel de activităţi.
În anii 2002-2003 s-au luat măsuri pentru a creşte capacitatea administrativă în acest
domeniu. Astfel, a fost înfiinţate o nouă structură care reuneşte personal de la Inspectoratul
General al Poliţiei, Poliţia de Frontieră, Directoratul general de evidenţă informatizată a
persoanelor, tocmai pentru a întări colaborarea dintre diferitele agenţii şi Grupul de lucru
interministerial pentru coordonarea şi evaluarea prevenirii şi combaterea traficului de fiinţe
umane.
De la sfârşitul anului 2002, Biroul naţional pentru refugiaţi a început să acorde asistenţă
directă femeilor victime ale traficului.

Încă din raportul din 1998, Comisia a cerut reformarea sistemului penitenciarelor, prin
măsuri urgente în ceea ce priveşte timpul de detenţie, condiţiile din închisori, asistenţa medicală
oferită, tratamentul degradant aplicat deţinuţilor. Datorită faptului că supraaglomerarea a fost o
problemă ce a stârnit îngrijorarea reprezentanţilor Uniunii Europene, în 1999 printr-o lege
privind pedepsele pentru ofense minore, care stipula realizarea de servicii în folosul comunităţii
în schimbul detenţiei, s-a produs o evoluţie pozitivă prin reducerea numărului de persoane
deţinute. Însă, Comisia a făcut apel în continuare la găsirea de măsuri alternative la întemniţare
pentru actele de infracţionalitate minoră. În acelaşi an s-a făcut apel la reducerea perioadei de
detenţie înainte de proces şi folosirea excesivă a custodiei.
Supraaglomerarea face imposibilă separarea deţinuţilor din arestul preventiv, de cei
condamnaţi, aşa cum prevede atât legislaţia românească, cât şi cea internaţională.
O îmbunătăţire apreciată s-a realizat prin stipularea în Constituţia revizuită, a reducerii
duratei arestului preventiv.
Comisia a mai atras atenţia şi asupra faptului că foştii deţinuţi eliberaţi condiţionat,
primesc puţin ajutor pentru a se reintegra cu succes în societate.
În ultimul raport de ţară, cel din 2004, sunt remarcate noile schimbări suferite de Codul
Penal, prin intermediul cărora s-a introdus posibilitatea detenţiei deschise sau semi-deschise
pentru infracţiuni mai puţin serioase. În plus, au fost găsite şi alte alternative la detenţie pentru
sentinţe minore. Se speră ca aceste măsuri să aibă drept consecinţă reducerea suparaaglomerării
din penitenciare.
În ceea ce priveşte refugiaţii şi azilul politic, în 2001 au fost luate unele măsuri pentru a
asigura standarde minime pentru cei care caută azil în România. Ca efect a acestora, Comisia
aprecia că în România refugiaţii şi cei aflaţi în azil politic se bucură de aceleaşi drepturi de bază
ca toţi cetăţenii români, inclusiv, dreptul la muncă, însă în acelaşi timp a recomandat
îmbunătăţirea asistenţei acordate refugiaţilor şi a celor care caută azil.
În raportul din 2003 a fost apreciată continuarea tendinţei pozitive din acest domeniu,
observată în ultimii ani. Astfel la începutul acestui an, a intrat în vigoare legea privind regimul
străinilor, care prevede scutirea de sancţiuni penale a azilanţilor care intră sau rămân ilegal în
România. Totuşi, este observat că această lege are unele lacune, referitoare la definirea
conceptelor şi punerea în acord cu instrumentele internaţionale în domeniu161, şi care trebuie
remediate cât mai repede.
De asemenea, în acelaşi raport din 2003, a fost remarcată continuarea îmbunătăţirii
capacităţii administrative consacrată solicitanţilor de azil politic şi a refugiaţilor.
O altă problemă identificată de Comisie, în sistemul instituţional românesc a fost dreptul
la ajutor legal. Acesta este acordat în mod obligatoriu, în cauzele penale, dacă inculpatul este
arestat, dacă sancţiunile depăşesc perioada de 5 ani şi dacă inculpatul este considerat incapabil

161
În special, cu prevederile Convenţiei de la Geneva din 1951.
să-şi asigure propria apărare (puţine astfel de cereri au fost aprobate pe parcursul timpului162). De
asemenea, este obligatoriu pentru anumite categorii de inculpaţi, cum ar fi minorii şi personalul
militar. În plus, atunci, când acesta este acordat, intervin probleme suplimentare privind calitatea
scăzută a reprezentării. Şi aceasta se întâmplă din cauză că salariul avocaţilor care acordă
asistenţă juridică este mic şi nu se stabileşte în funcţie de timpul consacrat fiecărui dosar, ceea ce
face ca motivaţia acestora să fie redusă, mai ales în cauzele complicate şi care necesită mult
timp.
Astfel, Comisia a făcut apel la autorităţile române să răspundă acestor probleme ale căror
consecinţă este limitarea dreptului de reprezentare.
Acestei probleme i s-a răspuns prin intermediul Constituţiei revizuite, care postulează
asigurarea dreptului de reprezentare şi sprijin legal. Însă, au fost identificate slăbiciuni în
implementarea acestor prevederi. Astfel, s-a constatat că apărarea efectivă pentru acuzaţi nu este
garantată în mod sistematic, ceea ce are drept consecinţă aplicarea neuniformă a normelor legale.
Cu privire la libertatea presei, Comisia a apreciat că, în general, mass-media este liberă şi
că s-a putut constatat permanent o diversitate a opiniilor. Dar s-a atras atenţia asupra limitării
libertăţii de expresie din cauza pedepselor severe acordate jurnaliştilor pentru diseminare,
informaţii false, pentru calomnierea şi ofensarea autorităţilor.
Datorită precedentelor evaluări din rapoartele de ţară, în 2000, Guvernul a făcut
modificări la nivelul procedurilor legale, astfel încât procesul de dare în judecată a jurnaliştilor să
fie mai dificil de realizat. Însă, menţinerea posibilităţii punerii sub acuzarea a jurnaliştilor pentru
calomnie şi insultă, limitează activitatea acestora şi aduce atingere libertăţii de expresie.
Pentru a răspunde acestor critici, au fost realizate anumite progrese o dată cu modificarea
Codului Penal. Astfel, raportul din 2002 menţionează că datorită noilor evoluţii, infracţiunea de
„ofensare a autorităţilor” a fost revocată; infracţiunea de „insultă” nu va mai pedepsită, iar
termenele de închisoare pentru calomnie împotriva persoanelor publice şi împotriva oficialilor
vor fi reduse. Aceste măsuri, însă nu au putut elimina toate restricţiile cu privire la libertatea de
exprimare. În anul următor, este apreciată iniţiativa Guvernului de trimite la Parlament un proiect
de modificare a Codului Penal, prin care se abrogă infracţiunea de insultă şi este eliminată
posibilitatea pedepsei închisorii pentru calomnie şi care prin urmare, vor avea drept consecinţă,
exprimarea mai liberă a ziariştilor. Această iniţiativă s-a materializat în iunie 2004, când în

162
Această menţiune apare în raportul din 2003.
Codul Penal a fost anulată caracterizarea insultei drept infracţiune şi a fost înlăturată posibilitatea
detenţiei pentru calomnie.
Ca urmare a criticării de către Comisie în 2002, a procedurii legislative privind dreptul la
replică obligatoriu, în anul următor, aceasta a fost suspendată.
În 2002, Comisia a constatat cu îngrijorare, o creştere a sensibilităţii Guvernului la
criticile venite din partea mass-media. În acest sens, este oferit exemplul Pro Tv-ului, care este
cea mai mare companie de televiziune privată din România şi care din cauză că este puternic
îndatorată statului, a cerut o reeşalonare a plătirii taxelor datorate, fapt ce o face dependentă de
bună-voinţa autorităţilor române. Apare astfel pericolul dependenţei directe a societăţii de presă
faţă de puterea politică.
În plus, alte motive care au stat la baza limitării libertăţii de exprimare, identificate de
către oficialii europeni în 2003 au fost: numărul limitat de mijloace de informare în masă cu
adevărat independente, proprietatea extrem de concentrată asupra acestora, ce facilitează cenzura
şi hărţuirea ziariştilor de către autorităţile locale, în unele zone ale României. În consecinţă,
întrucât organizaţiile mass-media nu sunt viabile din punct de vedere economic, existenţa lor
poate depinde de suportul politic sau al intereselor din lumea afacerilor. Această situaţie a
determinat creşterea cazurilor de auto-cenzură a jurnaliştilor şi a celora de violenţă fizică gravă
asupra acestora. În plus, în 2004, s-a observat că ştirile TV au fost în mod evident mai puţin
critice la adresa guvernului , decât a fost presa scrisă.
În ceea ce priveşte libertatea religioasă, stipulată ca atare în Constituţie, Comisia nu a
raportat nereguli majore în exercitarea acesteia, pe parcursul monitorizării. Cu toate că guvernul
nu a restricţionat exercitarea libertăţii religioase, au fost cazuri când clerul ortodox, a colaborat
cu oficialităţile locale pentru restricţionarea activităţilor religioase a altor biserici.
Bisericile şi cultele religioase recunoscute în mod oficial de statul român sunt în număr
de 16, şi anume: catolic, lutheran, reformat, unitarian, armean, anglican, creştin de rit vechi,
baptist, adventist, penticostal, cultul creştin după Evanghelie, Biserica Evanghelică Română,
cultul islamic, mozaic, şi cel al Martorilor lui Iehova (recunoscut din 2003). Comisia apreciază
că deşi din punct de vedere legal există posibilitatea recunoaşterii si a altora, în practică, acest
lucru nu prea s-a întâmplat. Această situaţie nu împiedică cultele nerecunoscute să opereze fără
restricţii, dar nu beneficiază de acelaşi beneficii ca cele recunoscute.
O constantă permanentă asupra căreia Comisia a făcut apel a fost revizuirea Legii din
1948, cu privire la denominarea religioasă, care prin însăşi vechimea ei, este depăşită şi care
permite controlul statului asupra vieţii religioase.
Libertatăţile de asociere şi de întrunire sunt garantate de Constituţie şi respectate şi în
practică, după cum apreciat şi funcţionarii europeni.
În decembrie 2002, a intrat în vigoare o nouă legislaţie cu privire la funcţionarea şi
organizarea partidelor politice. Prin aceasta s-a mărit substanţial numărul cerinţelor pentru
înfiinţarea partidelor politice: cel puţin 25 000 de membrii fondatori, cu domiciliul în cel puţin
18 judeţe ale ţării şi cu cel puţin 700 de membrii în fiecare dintre aceste judeţe. Legea conţine şi
reglementări noi privind înregistrarea şi reînregistrarea partidelor politice. Din cauza
numeroaselor criterii, s-a adus atingere dreptului de asociere liberă în partide politice163. Astfel,
noile dispoziţii nu afectează principalele partide (care au si elaborat legea), dar fac din ce în ce
mai dificilă înfiinţarea unora noi, în special, pe cele etnice şi regionale.
În 1998, Comisia a observa ca aspect negativ, respingerea de către Parlament a reformei
Codului Penal cu privire la homosexualitate, calomnie şi insultarea autorităţilor. O dezvoltare
pozitivă majoră în acest domeniu s-a realizat în iunie 2000, prin discriminalizarea
homosexualităţii. Totuşi, în raportul din 2003 se menţiona că cu toate că la nivel legislativ
problema a fost rezolvată, incriminarea homosexualităţii rămâne răspândită în societatea
românească.
Procesul de restituire a proprietăţilor confiscate de regimul comunist a cuprins trei
elemente: restituirea clădirilor, restituirea terenurilor agricole şi a pădurilor şi restituirea
proprietăţilor bisericilor. Acest proces a fost caracterizat constant drept un proces lent.
Până în 1999, din cauza lipsei de consens politic, nu a putut fi adoptată o legislaţie
adecvată, iar din 2000, când aceasta a fost elaborată, implementarea ei s-a dovedit dificilă, fiind
lipsită de continuitate şi uniformitate. Date fiind aceste dificultăţi, în 2001 o nouă lege cu privire
la restituirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist, a intrat în vigoare. Aceasta oferă un
cadru legal necesar soluţionării problemelor din domeniu, acoperă toate persoanele care au fost
deposedate (nu numai cetăţenii români) şi face referire la toate tipurile de confiscări, exceptând

163
Mai multe organizaţii nonguvernamentale, precum Pro Democraţia, Asociaţia Pentru Apărarea
Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki, Fundaţia pentru o Societate Deschisă,
Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului, Liga Pro Europa şi Organizaţia ACCEPT s-
au adresat în 2002, membrilor Camerei Deputaţilor în chestiunea legată de Legea partidelor
politice din România.
proprietăţile confiscate de la biserici. O hibă importantă a acestei legi este aceea că
implementarea şi elaborarea procedurilor administrative pentru calculul şi acordarea
compensaţiilor nu a fuseseră realizate, în momentul intrării în vigoare a acesteia.
Aşadar, procesul restituirii clădirilor a început în 2001, dar a fost îngreunat de
administraţia slabă şi de absenţa implementării legislaţiei. Procesul de restituire a terenurilor
agricole şi a pădurilor a continuat lent, variind considerabil de la o regiune la alta. Cel mai dificil
a fost procesul de restituire a proprietăţilor bisericilor. În urma insistenţelor Comisiei, a fost
adoptată legislaţie în domeniu abia în iulie 2002, care a avut un neajuns important, şi anume,
faptul că intrau sub incidenţa legii doar proprietăţile bisericilor, ci nu şi bisericile ca atare. Acest
lucru afectează în mod direct Biserica Greco-Catolică, căreia în timpul regimului comunist i-au
fost confiscate foarte multe proprietăţi şi spaţii de cult. Sensibilitatea politică a acestei probleme
pentru Biserica Ortodoxă a dus la stagnare în ceea ce priveşte adoptarea legislaţiei necesare
rezolvării problemelor Bisericii Greco-Catolice.
În acelaşi an, Legea cu privire la restituirea pământurilor şi pădurilor a fost amendată în
scopul de a acoperi neajunsurile constatate şi care o făceau neoperativă.
În raportul din 2003 au fost constatate progrese importante cu privire la acest subiect:
cadrul legal devenise deplin funcţional, iar autorităţile răspunzătoare de punerea în aplicare a
restituirii au devenit operaţionale. Până în acel moment, se restituiseră 90% din totalul terenurilor
agricole, 79% din totalul celor împădurite. În ceea ce priveşte situaţia restituirii imobilelor, 3%
din proprietăţi fuseseră retrocedate, în 1% din cazuri s-au acordat compensaţii băneşti şi în 2%
din cazuri au fost acordate alte tipuri de compensaţii.
Tot în acelaşi an au fost remarcate evoluţii pozitive şi referitor la restituirea proprietăţilor
aparţinând cultelor religioase, prin adoptarea de legislaţie secundară în domeniu.
În ultimul raport de ţară, se atrage încă o dată atenţia asupra lipsei de legislaţie adecvate
pentru retrocedarea proprietăţilor către biserici (către cele greco-catolice, în deosebi).
Printr-o ordonanţă de urgenţă din 2002 s-au interzis organizaţiile fasciste, rasiste sau
xenofobe, precum şi simbolurile legate de crime îndreptate împotriva umanităţii.

]3.2.2. Drepturi economice, sociale şi culturale


Această secţiune a rapoartelor de ţară abordează subiecte precum: excluziunea socială,
egalitatea şanselor, dialogul social, condiţiile de muncă, nivelul de trai al populaţiei şi drepturile
şi protecţia minorităţilor.
Deşi, chestiunile legate de lupta împotriva excluziunii sociale, promovarea oportunităţilor
egale pentru femei şi bărbaţi, au constituit o prioritate în permanenţă, în acest scop lansându-se o
serie de iniţiative, din cauza lipsei de resurse şi a capacităţii administrative limitate,
implementarea acestora a fost mult încetinită.
Raportul din 2000 menţionează s-au înregistrat unele progrese în privinţa respectării
principiului egalităţii de şanse, însă, în ciuda acestora, femeile continuă să fie mai expuse
riscului de excludere socială, în comparaţie cu bărbaţii. Principalii indici folosiţi pentru
susţinerea acestei idei sunt: faptul că femeile ocupă mai puţine poziţii de influenţă în sectorul
privat sau în mediul politic, acela că nivelul câştigurilor este mult inferior faţă de al bărbaţilor şi
faptul că sunt subreprezentate în viaţa politică. De aceea, se impun eforturi suplimentare pentru
promovarea egalităţii sociale şi economice pentru femei.
În decembrie 2000, a intrat în vigoare Planul Naţional de Acţiune cu privire la şanse egale
pentru femei şi bărbaţi. Acesta identifică un număr de arii de intervenţii şi un număr important de
obiective operaţionale în domeniul legislativ, drepturile economice şi sociale, participarea în
procesul de luare a deciziei şi a conştientizării publicului. Ca şi în alte cazuri, acţiuni concrete
pentru ca acesta să fie implementat nu au fost observate, iar resursele alocate în acest scop s-au
dovedit insuficiente.
Raportul de ţară din 2002 a remarcat unele măsuri luate pentru a asigura condiţii egale
dintre femei şi bărbaţi şi pentru a lupta cu excluziunea socială şi cu sărăcia. Oferită ca exemplu
este măsura organizării unor programe de pregătire pentru a-i face conştienţi pe funcţionarii
publici de implicaţiile implementării legii oportunităţilor egale.
Persoanele cu handicap, bătrânii şi femeile singure sunt considerate persoanele cu cel mai
mare risc în privinţa sărăciei şi a marginalizării sociale.
Lupa împotriva excluziunii sociale şi sărăciei a căutat să asigure un sistem de siguranţă
socială şi să dezvolte independenţa economică a persoanelor din punct de vedere social. În acest
scop, în aprilie 2002 a fost elaborat Planul Naţional pentru prevenirea sărăciei şi pentru
promovarea incluziunii sociale şi a fost conturată o Strategie naţională pentru protecţia specială
şi integrare socială a persoanelor cu handicap.
Comisia a remarcat în raportul din 2003 că rămâne o prioritate a Guvernului excluziunea
socială şi combaterea sărăciei. Cu toate că deja cadrul legal în acest scop a fost creat,
responsabilităţile instituţiilor pentru includerea socială al nivel central şi local sunt confuze şi
împărţite între un număr mare de organisme. În plus s-a atras atenţia asupra nevoii de creştere a
personalului implicat în furnizarea de asistenţă socială, în acelaşi timp cu dezvoltarea
programelor de pregătire a acestora.
În raportul aceluiaşi an s-a constatat că după ani de relativă pasivitate, au fost lansate o
serie de reforme importante pentru a îmbunătăţi îngrijirea persoanelor cu deficienţe. În plus, au
început să fie prevăzute rampe de acces în clădiri şi alte infrastructuri pentru persoanele cu
deficienţe.
În raportul din 2004 se menţionează că lupta împotriva excluderii sociale şi sărăciei
rămâne o prioritate guvernamentală şi de aceea, au fost făcute mai multe progrese legislative în
timpul perioadei de raportare. Astfel, cadrul legal pentru furnizarea asistenţei sociale este acum
creat şi a fost completat cu legislaţia secundară pentru reglementarea furnizării de servicii sociale
de către organizaţiile non-profit.
O altă problemă observată în România este violenţa împotriva femeilor, cazuri în care
poliţia evită a interveni. Acesteia i s-a răspuns abia în 2003, când a fost adoptată legislaţie
referitoare la prevenirea şi combaterea violenţei în familie.
Din cauza constatării a numeroase cazuri de discriminare, în septembrie 2000, printr-o
ordonanţă de urgenţă, s-a interzis discriminarea, în funcţie de naţionalitate, etnie, vârstă, sex sau
orientare sexuală, de către angajatorii din domeniul public, privat sau de către operatorii
economici. Ordonanţa prevede că în cazurile de încălcare, se vor aplica amenzi consistente.
Înfiinţarea Consiliului Naţional pentru combaterea Discriminării, constituit în 2001, în
conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi
sancţionarea tuturor formelor de discriminare, se organizează şi funcţionează ca organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridica, aflându-se în subordinea
Guvernului. Rolul acestuia este de a se asigura de punerea în practică a principiului egalităţii
între cetăţeni. În exercitarea atribuţiilor sale Consiliul îşi desfăşoară activitatea în mod
independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influenţată de către alte instituţii sau autorităţi
publice164.
Cu că, în general, Comisia a apreciat progresele făcute de această instituţie, nu a putut trece cu
vederea şi unele neajunsuri, cum ar fi: neclaritatea în ceea ce priveşte autoritatea sa de a emite
sancţiuni, insuficienta transparenţă în activităţile desfăşurate, resursele umane limitate, raportate
la mandatul ambiţios pe care îl are, lipsa clarificării în ceea ce priveşte rolul departamentelor
tehnice, capacitatea destul de scăzută a departamentelor de anchetă şi a celui juridic, şi cel mai

164
Potrivit hotărârii de guvern nr. 1194/2001.
important, subordonarea acestuia, din punct de vedere administrativ, faţă de Guvern, ceea ce-i
limitează capacitatea independentă de acţiune165. Totodată, în ultimul raport de ţară se atrage
atenţia asupra vizibilităţii sale scăzute şi a faptului că numai o mică parte a populaţiei este
conştientă de existenţa instituţiei.
La sfârşitul lui 1999 a fost promulgată o nouă lege cu privire la conflictele de muncă,
aceasta definind procedurile de soluţionare în cazul apariţiei acestora.
În 1999 a început reforma instituţională cu privire la condiţiile de muncă pentru
persoanele cu handicap. În paralel, s-a subliniat că reforma trebuie susţinută de creşterea
contribuţiilor financiare la Fondul Special al Solidarităţii Sociale pentru Persoanele cu Handicap.
Evoluţiile în acest sector au continuat şi în anul următor, când Guvernul a decis să fie scutiţi de
taxe operatorii economici care angajează persoane cu dizabilăţi. De asemenea, au fost luate
măsuri pentru acordarea de asistenţă socială persoanelor bătrâne şi sărace.
În raportul de ţară din 1999 este remarcată înrăutăţirea condiţiilor de viaţă din cauza
creşterii populaţiei şomere. Potrivit Băncii Mondiale, România avea un coeficient ridicat de
sărăcie, aproximativ o treime din populaţie trăind sub pragul de subzistenţă.
Noul Cod al muncii intrat în vigoare în februarie 2003 interzice discriminarea directă şi
indirectă. Acesta recunoaşte principiul egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi în ceea ce
priveşte accesul la încadrarea în muncă.
Comisia apreciază, în ultimul raport de ţară, eforturile suplimentare ale Guvernului în
ceea ce priveşte lupta împotriva excluderii sociale şi a sărăciei.
O atenţie deosebită i-a fost acordată, în rapoartele de ţară, Consiliului Economic şi Social,
instituţie publică de interes naţional, tripartită şi autonomă166, având drept misiune realizarea
dialogului social la nivel naţional dintre patronate, sindicate şi guvern şi a climatului de
stabilitate şi pace socială. În Constituţia revizuită Consiliul este definit drept un organ consultativ
al Parlamentului şi Guvernului, în domeniile de specialitate, stabilite prin legea sa de organizare
şi funcţionare. Acest rol consultativ se manifestă în stabilirea strategiilor şi politicilor economice
şi sociale, în aplanarea stărilor conflictuale la nivel de ramură sau la nivel naţional, apărute între
partenerii sociali, precum şi în realizarea promovării şi dezvoltării dialogului social şi a
solidarităţii sociale167.

165
Toate aceste neajunsuri au fost identificate în raportul de ţară din 2003.
166
Constituită prin Legea 109/1997, cu modificările ulterioare.
167
www.ces.ro
Consiliul Economic şi Social analizează situaţia economică şi socială a ţării şi face
propuneri Guvernului şi Parlamentului privind: restructurarea şi dezvoltarea economiei naţionale,
privatizarea, funcţionarea şi creşterea competitivităţii agenţilor economici, relaţiile de muncă şi
politica salarială, politicile monetare, fiscale, financiare şi de venituri, protecţia socială şi
ocrotirea sănătăţii , învăţământul, cercetarea şi cultura.
În raportul din 1999 este apreciată îmbunătăţirea activităţii Consiliului Economic şi
Social, care şi-a asumat obligaţiile şi a elaborat propuneri legislative. În 2002, acestuia i-au fost
furnizate oportunităţi mărite pentru a se putea pronunţa asupra proiectelor de lege, însă timpul
disponibil pentru a realiza această sarcină a fost, de obicei scurt, fapt ce a limitat expertiza
oferită. În februarie 2003, prin emiterea unei noi legislaţii, s-a produs întărirea rolului acestuia.
Noua guvernare, ce a prelat puterea în 2000, fiind conştientă de faptul că pacea socială şi
parteneriatul sunt indispensabile pentru implementarea reformelor economice şi sociale, a
semnat Pactul Social cu partenerii sociali.
În raportul din 2002 este menţionat că a fost realizat un dialog structurat cu comunitatea
oamenilor de afaceri pentru a reglementa mediul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, însă în
mai multe sectoare discuţiile s-au dovedit a fi inadecvate. De asemenea, negocieri intensive cu
sindicatele au continuat pentru a ajuta la implementarea politicilor economice. Astfel, Pactul
social dintre Guvern şi sindicate a fost reînnoit, argumentul folosit fiind pacea socială necesară
pentru a se realiza reformele economice şi pregătirea României pentru intrarea în NATO şi UE.
Sindicatele şi organizaţiile patronale sunt grupuri cu structuri permanente şi
profesionalizată, care reuşesc să-şi consolideze resursele, colaborează atât între ele, cât şi cu
autorităţile şi realizează acţiuni concertate pentru influenţarea autorităţilor locale şi locale. În
ţările Uniunii Europene, administraţia, sindicatele şi patronatele interferează, formând un
triunghi de negociere care ia forma consiliilor economico-sociale. Acestea sunt forme de
organizare şi control a presiunilor în vederea obţinerii unei stări sociale acceptabile. Din păcate,
Comisia a remarcat pe parcursul monitorizării efectuate pentru România că dialogul tripartit nu
este bine realizat. De aceea, a recomandat realizarea unor eforturi suplimentare pentru întărirea
dialogului social tripartit şi pentru dezvoltarea capacităţii partenerilor sociali de a juca un rol
activ în aplicarea acquis-ului comunitar din domeniul social.
Poziţia sindicatelor rămâne slabă în întreprinderile private şi de aceea, funcţionarii
europeni au recomandat tot timpul, întărirea acesteia.
Printr-o lege nouă cu privire la sindicate (februarie 2003), s-a actualizat cadrul de
înfiinţare şi funcţionare a sindicatelor, întărind poziţia acestora. În februarie 2004 a fost semnat
un alt acord între sindicate şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Este apreciat că şi în Constituţia revizuită este păstrat dreptul la grevă şi că numărul


acestor manifestări protestatare a scăzut simţitor datorită pactului de Guvern cu sindicatele.

Comisia a constatat, că din păcate, de cele mai multe ori, organizaţiile non-
guvernamentale au rămas în afara dialogului politic. Organizaţiile neguvernamentale şi
societatea civilă au fost invitate ocazional să formuleze observaţii pe marginea unor proiecte de
legi, în special, la cele cu privire la accesul liber la informaţii, cu privire la diverse chestiuni
privitoare la protecţia minorităţilor şi a copilului, dar eficacitatea procedurii consultării s-a
dovedit redusă, întrucât aceste iniţiative au fost rare şi timpul care le-a fost acordat pentru acest
lucru a fost foarte scurt.

Organizaţiile non-guvernamentale au ca trăsătură distinctivă flexibilitatea şi în general,


sunt formate dintr-un personal propriu redus şi din voluntari. Se adaptează relativ uşor în funcţie
de diferitele contexte, sursele lor de finanţare fiind parţial publice, prin contractarea cu
organisme guvernamentale sau publice, parţial private, prin perceperi de taxe de la beneficiari
sau prin contractare cu donatori privaţi în regim filantropic sau de sponsorizare168.
Conform datelor centralizate de Ministerul de Finanţe şi de Anuarul Statistic, în România,
existau în 2002 aproximativ 19 000 de organizaţii non-guvernamentale, cele mai multe fiind în
Cluj, Bucureşti, Bistriţa-Năsăud, Prahova, Sibiu şi Suceava. Dintre acestea cele mai multe erau
fundaţii, asociaţii culturale şi sportive (aproximativ 23000) şi uniuni profesionale şi patronale (în
jur de 1000). Importanţa lor constă atât în acţiunile pe care le iniţiază, cât şi în numărul
considerabil de locuri de munca pe care le oferă (63000 în anul 2002). În raportul din 1998,
Comisia aprecia că 12 000 dintre acestea joacă un rol activ în societate.
ONG-urile beneficiază de o expertiză importantă, având resurse umane şi materiale
performante şi competente şi de aceea colaborarea administraţiei publice cu acestea ar uşura
activitatea şi micşora costurile implicate de politicile publice elaborate.
Raportul din 2003 apreciază adoptarea Legii Transparenţei, ce presupune obligaţia
publicării proiectelor de legi, astfel încât cetăţenii şi ONG-urile să poată participa la procesul de
decizie.

168
Mihaela Vlăsceanu, „Organizaţiile şi cultura organizării”, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
Cu toate că la nivelul Uniunii Europene nu există vreun document destinat drepturilor şi
protecţiei minorităţilor169, elaborarea acestora revenindu-le fiecăruia din statele membre,
Comisia a urmărit îndeaproape evoluţia statelor membre din acest domeniu.

Potrivit Recomandării 1201 a Consiliului Europei, putem identifica drept minorităţi


naţionale, comunităţile umane care: locuiesc pe teritoriul acelui stat şi sunt cetăţenii lui; menţin
legătura de lungă durată, trainice şi permanente cu acel stat; manifestă caracteristici etnice,
culturale, religioase sau lingvistice distincte; sunt suficient de reprezentative; şi sunt preocupate
de a-şi păstra identitatea comună, cultura, tradiţiile, religia şi limba170.
La nivel internaţional, instrumentele folosite pentru protecţia minorităţilor sunt:
respectarea drepturilor omului, principiul non-discriminării (nu poţi face diferenţieri privind
accesul la slujbe, servicii, servicii medicale, sau pe motive identitare) şi ansamblul măsurilor
speciale171.
România a avut de administrat tot timpul, o amplă diversitate etnoculturală, situaţie ce a
obligat statul român, de multe ori sub presiuni interne şi internaţionale, să ia măsuri legale şi
practice pentru a garanta drepturile şi protecţia minorităţilor.
Astfel, minorităţile etnice au reprezentat întotdeauna un procent semnificativ din
populaţia României. În anul 1930, din populaţia Romaniei Mari de peste 18 milioane de
locuitori, mirorităţile erau într-un procent de aproximativ 27%. Conform ultimului recensământ,
din 2002, procentul minorităţilor din totalul populaţiei României (de circa 22 milioane de
locuitori) este de circa 12%.
În general, cu unele excepţii tragice, minorităţile etnice s-au bucurat în România modernă
de drepturi şi libertăţi care le-au permis să-şi conserve şi promoveze specificul etnic sau cultural.
Nu trebuiesc trecute totuşi cu vederea unele momente triste din istorie precum perioada de robie
a romilor, masacrarea a numeroşi evrei şi ţigani în anii '40, politicile de deznaţionalizare a
maghiarilor sau cele de favorizare a plecării din ţară a germanilor şi evreilor în timpul regimului
comunist.
După 1990, chestiunea ocrotirii minorităţilor s-a pus cu mai multă pregnanţă. În primii
ani după căderea comunismului, competiţia politică a fost dominată de folosirea naţionalismului

169
Prin Tratatul de la Amsterdam, UE a acoperit domeniul discriminării.
170
Încă nu există o definiţie a minorităţilor naţionale, care să fie adoptată printr-un tratat internaţional.
Recomandarea 1201 a devenit parte a legislaţiei interne (prin aceea că documentul a fost introdus în tratatele dintre
România şi Ungaria, România şi Ucraina, Ungaria şi Slovacia).
171
Gabriel Andreescu, Naţiuni şi minorităţi, 2004, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 103-105.
ca principală sursă de legitimare, alianţa PDSR-PUNR-PRM-PSM, care a condus România între
1992 şi 1996 a fost afectată de dominaţia unor formaţiuni precum PUNR şi PRM şi ostilă
minorităţilor naţionale172.
O dată cu schimbarea clasei politice de la putere şi intrarea la guvernare a Uniunii Democratice
Maghiare din România, în 1996, şi în contextul unor presiuni internaţionale, accentul a început
să fie pus pe crearea şi menţinerea condiţiilor pentru păstrarea, dezvoltarea şi afirmarea identităţii
minorităţilor naţionale. Din 1995, România este parte la Convenţia Cadru pentru Protejarea
Minorităţilor Naţionale.
În prezent, în România sunt recunoscute 19 minorităţi naţionale: maghiari, romi, germani,
ucrainieni, evrei, ruşi lipoveni, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, cehi, polonezi, croaţi, greci,
armeni, albanezi, italieni şi macedoneni slavi.
Cadrul instituţional românesc se bazează pe patru piloni principali 173. Primul pilon este
cel guvernamental, compus din Departamentul pentru Relaţii Interetnice (se ocupă de elaborarea
politicilor guvernamentale pentru minorităţi şi urmăreşte punerea în practică a reglementărilor
legale) şi din departamentele specializate pentru minorităţi din cadrul unor ministere. Al doilea
pilon este reprezentat de Consiliul Minorităţilor Naţionale, care este compus din câte trei
reprezentanţi ai asociaţilor minorităţilor naţionale şi are drept ţel facilitarea relaţionării
Guvernului cu organizaţiile legale ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor; al treilea pilon este
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, structură executivă a administraţiei
centrale, subordonată Guvernului, care elaborează măsuri speciale pentru protecţia persoanelor şi
categoriilor de persoane, propune guvernului proiecte de acte normative, colaborează cu
autorităţile publice competente pentru armonizarea legislaţiei interne cu normele internaţionale
în materie de nediscriminare, primeşte petiţii şi sesizări şi colaborează cu instituţiile
nonguvernamentale. În sfârşit, ultimul pilon este reprezentat de instituţia Avocatului Poporului,
care se ocupă de protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva abuzurilor sau
ingerinţelor autorităţilor publice.
În rapoartele de ţară se fac referi, în principal la două dintre minorităţile naţionale:
maghiarii şi romii, acestea confruntându-se de-a lungul timpului cu cele mai multe probleme.
În momentul în care a fost realizat primul raport, în 1998, multe dintre problemele
minorităţii maghiare fuseseră soluţionate (se scurseseră şi doi ani de când de când UDMR făcea

172
Gabriel Andreescu, 2004, p. 201.
173
Gabriel Andreescu, 2004, p.154-156
parte din coaliţia care se afla la guvernare). De aceea, Comisia a susţinut, în acel an că sistemul
de protecţie al minorităţilor este satisfăcător, apreciind în mod deosebit eforturile cu privire la
respectarea şi protecţia drepturilor minorităţii maghiare.
În raportul de anul următor sunt apreciate: modificarea Legii învăţământului, care permite
înfiinţarea de universităţi multiculturale româno-maghiaro-germane şi folosirea limbii materne la
toate nivelurile de educaţie, atâta vreme cât există solicitări în acest sens; şi noua Lege a
administraţiei publice, potrivit căreia, funcţionarii publici trebuie să cunoască limba minorităţii
etnice în zonele în care procentul peroanelor aparţinând unei minorităţi reprezintă cel puţin 20%
din populaţia totală a respectivei localităţi.
Bineînţeles că multe probleme rămăseseră, totuşi nerezolvate şi după cei patru ani (1996-
2000), în care UDMR a fost la guvernare. Astfel, potrivit lui Levente Salat, „După 4 ani de
negocieri susţinute, în pofida consecinţelor pozitive incontestabile, poziţiile celor două părţi nu
s-au apropiat însă în mod semnificativ, iar acest exerciţiu de participare la guvernare a minorităţii
maghiare s-a încheiat cu concluzia că între nivelul de aşteptări al minorităţii şi disponibilitatea
majorităţii de a accepta instituţionalizarea drepturilor minorităţii există încă discrepanţe”174.
Noi prevederi legislative au fost adoptate în 2002, acestea prevăzând că în comunităţile în
care există o populaţie minoritară de 20%, va exista obligaţia angajării de acestea a unor ofiţeri
de poliţie care să cunoască limba maternă a minorităţilor respective.
Progresele în acest domeniu au continuat, astfel că în Constituţia revizuită este prevăzut
dreptul minorităţilor de a-şi folosi propria limbă în relaţiile cu autorităţile şi în instanţă. De
asemenea, aceasta a deschis posibilitatea înfiinţării unor universităţi private cu predare exclusiv
în limba minoritară.
În schimb, problemele minorităţii rome (număr cuprins între 1.8 – 2.5 milioane de
persoane) au constituit, constant motiv de îngrijorare la nivelul Uniunii. Încă din primul raport de
ţară s-a constatat că discriminarea minorităţii romilor este larg răspândită în societatea
românească şi de aceea s-a recomandat insistent depunerea, din partea autorităţilor a unor
eforturi substanţiale pentru remedierea situaţiei. În schimb, au fost apreciate măsurile pozitive175
luate pentru favorizarea accesului romilor la educaţie şi pregătire profesională (rezervarea unui
număr limitat de locuri în instituţiile de învăţământ).

174
Levente Salat, Multiculturalismul liberal, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 9.
175
Măsurile speciale în favoarea minorităţilor implică un efort economic suplimentar din partea statului şi pot ridica
unele probleme atunci când acestea intră în conflict cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În 1999, nu au putut fi remarcate progrese semnificative în ceea ce-i priveşte pe romi.
Singurul aspect pozitiv constatat a fost înfiinţarea Comitetului Interministerial pentru Minorităţi
Naţionale, care a contribuit la întărirea mecanismului pentru participarea romilor la procesul
decizional în chestiunile care-i privesc. În rest, s-a remarcat că prejudiciile îndreptate împotriva
populaţiei rome rămân răspândite, aceasta continuând să fie una din grupurile sociale cele mai
expuse sărăciei, brutalităţilor poliţiei, hărţuirii rasiale, violenţei ş.a.
Deşi „de iure”, discriminarea este interzisă, „de facto” aceasta continuă să se manifeste,
în special la angajatori şi în sistemul educaţional. Astfel, romii continuă să întâmpine greutăţi în
privinţa accesului în şcoli, în ceea ce priveşte asistenţa socială, asistenţa medicală şi îngrijirea
medicală. Uneori aceştia sunt excluşi şi din locurile publice şi ne de puţine ori, s-au înregistrat
cazuri în care în anunţurile publicitare pentru ofertele de muncă, în mod explicit sunt excluşi
aplicanţii de etnie romă. Răspunzând acestei încălcări grave a drepturilor omului, în cursul anului
2002, instanţele de judecată au acţionat pentru prima dată împotriva angajatorilor şi ziarelor care
au publicat oferte de muncă discriminatorii.
Deşi o iniţiativă pozitivă în sine, Oficiul Naţional pentru Romi a fost dotat cu resurse
umane şi bugetare limitate, de aceea necesitând remedierea acestor neajunsuri pentru a funcţiona
şi pentru a-şi îndeplini rolul. În plus, după cum este menţionat şi în ultimul raport de ţară,
Oficiului îi lipseşte capacitatea de a iniţia şi coordona acţiuni în favoarea romilor în relaţie cu
ministerele implicate.
În 2001 a fost adoptată Strategia naţională pentru îmbunătăţirea condiţiilor romilor, ce a
vizat schimbarea percepţiilor publice negative asupra acestei minorităţi, îmbunătăţirea condiţiilor
de trai, încurajarea participării romilor în toate aspectele societăţii civile.
În cursul aceluiaşi an au fost înfiinţate mai multe organizaţii nonguvernamentale rome,
din partea cărora se aştepta să joace un rol important în implementarea strategiei, deşi se sesizase
lipsa de unitate existentă la nivelul organizaţiilor rome, ce constituia un obstacol în calea
implementării acesteia. Partida Romilor s-a implicat activ în acest proces, iar acesta constituie un
motiv de îngrijorare, în opinia Comisiei, întrucât a dus la excluderea efectivă a altor organizaţii a
romilor.
În acelaşi timp, instituţia europeană recomandă, pentru reuşita strategiei, însoţirea
acesteia de alocaţii bugetare adecvate, conturarea unui plan operaţional pentru implementare şi
punerea unui accent deosebit pe natura sa descentralizată.
În anul 2003 a fost operată o nouă schimbare prin transferul responsabilităţii privind
problemele romilor în sarcina Secretariatului General al Guvernului, această modificare având
drept consecinţă pozitivă conferirea acestor probleme un profil politic mai înalt, iar drept
consecinţă negativă, provocarea de întârzieri în alocarea bugetelor
Raportul din 2002 a abordat şi problema ceangăilor. Aceştia nu sunt recunoscuţi drept
minoritate naţională, deşi numărul lor este substanţial, 60 000-70 000 persoane. Aceştia trăiesc în
nord-estul României, au religie romano-catolică şi vorbesc o limbă asemănătoare maghiarei. S-a
constatat că anumite autorităţi locale au obstrucţionat încercările acestora de a li preda copiilor în
şcoli, în limba maghiară, fapt ce contravine legislaţiei existente. Datorită acestor remarci ale
oficialilor europeni, în anul următor s-a observat o îmbunătăţire a situaţiei ceangăilor prin
introducerea limbii maghiare ca materie opţională în unele şcoli.
Aşadar, exceptând situaţia minorităţii rome, Comisia a apreciat că problemele din acest
domeniu au fost soluţionate, România promovând în mod activ politica de protecţie a
minorităţilor, identităţile lingvistice şi culturale fiind asigurate prin sistemul educaţional.
În contextul integrării în Uniunea Europeană, care este democrată, tolerantă, conservă şi
promovează diversitatea, de unde şi deviza acesteia – unitatea în diversitate, România va trebui
să-şi pună serios întrebări privitoare la felul în care va reuşi să administreze diversitatea, în
primul rând în interior, ca apoi să poată face faţă celei din afara ei, de la nivel european. Dacă în
marea familie europeană, căreia speram să ne alăturăm în 2007, dorim să fim trataţi ca egali de
către germani, englezi, francezi, italieni, spanioli ş.a., trebuie să începem prin a ne face curat la
noi acasă, să realizăm şi apoi să punem în practică ideea că în România toţi cetăţenii, indiferent
de naţionalitatea avută sunt egali, nu numai de iure, cât şi de facto şi că un român din România
nu este cu nimic mai presus decât un maghiar, rom, german, evreu etc., care trăieşte în această
ţară.
CONCLUZII

Trăim, în primul rând ca români, dar şi ca europeni, într-o perioadă de profunde


transformări ale Europei, care vor avea o influenţă majoră asupra fiecăruia dintre noi. Pentru cei
din domeniul ştiinţelor politice, această perioadă crucială pentru viitorul României şi al Europei
constituie o oportunitate extraordinară pentru a realiza diverse analize, căci impactul foarte
puternic al acesteia îşi va pune amprenta asupra tuturor sferelor unei societăţi. Din acest motiv,
prezenta lucrare şi-a propus observarea şi analizarea procesului de aderare al României la
Uniunea Europeană. Pe parcursul cercetării am încercat să găsim răspunsuri la unele întrebări
fundamentale care au vizat premisele de care a dispus România în momentul în care a demarat
procesul, modul în care situaţia politică şi sistemul instituţional românesc au influenţat procesul
de aderare, gradul de pregătire din timpul negocierilor, capacitatea de care dispune pentru a face
faţă tuturor schimbărilor majore la care a fost şi încă este supusă şi disponibilitatea pentru
eforturile semnificative ce sunt necesare pentru încheierea cu succes a procesului. Demersul
întreprins nu a fost uşor, în special, din cauza lipsei lucrărilor de specialitate care să abordeze
acest domeniu. Pentru o bună înţelegere a întregului proces şi a prescripţiilor făcute de Comisie,
am recurs la definirea principalelor concepte aduse în discuţie (democraţie, stat de drept,
parlament, guvern, politici publice, administraţie centrală şi locală, sistem juridic, corupţie,
drepturile omului, drepturi civile şi politice, drepturi economice, sociale şi culturale, minorităţi
naţionale) şi la identificarea rolurilor pe care acestea le-au avut în contextul politic românesc,
pentru acesta făcând apel constant la Constituţia României (atât cea din 1991, cât şi cea revizuită,
în raport cu perioada la care am făcut referire).
Am considerat că analiza evolutivă a aprecierilor făcute de Comisie cu privire la criteriul
politic este extrem de importantă, întrucât pretenţiile Uniunii Europene faţă de România au vizat
în primul rând acest criteriu. Gradul de respectare a statului de drept, a regulilor dintr-un regim
democratic, a drepturilor omului sunt primordiale pentru a se putea demara procesul de integrare
al unei ţări. În plus, se consideră că acestea sunt mai uşor de realizat, în comparaţie cu
standardele economice, care sunt greu de atins într-o perioadă de timp relativ scurtă, mai ales
când vorbim despre ţări care vreme de aproximativ 50 de ani au avut o economie centralizată.
În urma analizei realizate, am putut constata că ipoteza lucrării a fost confirmată.
Rapoartele de ţară au reprezentat şi reprezintă, în continuare adevărate proiecte strategice pentru
guvernele României, obligându-le să se alinieze standardelor europene şi cererilor Comisiei, de
la un an la altul. Astfel, la problemele identificate de către Comisie, într-un an, autorităţile
române au încercat să găsească o soluţionare până în anul următor. De asemenea, am remarcat
rolul extrem de important pe care îl deţine sistemul instituţional românesc şi situaţia politică
asupra procesului de integrare, în general şi asupra evaluărilor Comisiei, în particular. Este
interesant aici, exemplul raportului din 2001 (primul raport de evaluare după ce în 2000,
guvernarea CDR-USD-UDMR a fost înlocuită de cea PSD-PUR-UDMR), la a cărui realizare
Comisia a fost mai îngăduitoare. Guvernarea PSD venea după o perioadă în care crizele din
cadrul coaliţiei din guvernul anterior au încetinit procesul de reformă şi de pregătire pentru
integrare. În aceste condiţii, Comisia a încurajat, prin aprecierile făcute eforturile noului guvern,
pentru ca acestea să continue.
Rapoartele de ţară au fost constrângătoare, întrucât dacă nu li se răspundea de către
autorităţi într-un timp clar definit şi cu soluţii viabile, pericolul era acela de amânare a aderării.
Deja România fusese decuplată de „primul val” de aderare, alături de alte ţări precum Bulgaria,
Malta, Letonia, Lituania şi Slovacia, urmând ca peste numai câţiva ani să fie despărţită, alături de
Bulgaria şi de restul ţărilor din cel „de-al doilea val”, care au aderat la uniune la 1 mai 2004176.
Mai mult, nu de puţine ori s-au auzit voci de la Bruxelles, care cereau decuplarea „copilul
problemă al Uniunii”177 de Bulgaria, lucru care nu s-a întâmplat în cele din urmă, dar a cărui
potenţial pericol a rămas încă.
Deficienţe constate identificate de către Comisie per ansamblu, au vizat: capacitatea de
planificare strategică, monitorizarea şi evaluarea progreselor şi proceselor, capacitatea de
absorbţie a fondurilor comunitare şi de alocare eficientă a acestora, capacitatea de construcţie
instituţională, de care depinde practic modul în care se va aplica acquis-ul comunitar, personalul
insuficient şi slab pregătit de la nivelul instituţiilor, programele de pregătire insuficiente.
Permanent ni s-a atras atenţia asupra implementării insuficiente a legislaţiei adoptate, indiferent
de domeniile la care se făcea referire.
Parcurgând temele urmărite în analiză, am observat progresele indiscutabile pe care le-a
realizat România în cei şapte ani de monitorizare atentă din partea instituţiilor comunitare. Însă,
în acelaşi timp, am identificat anumite îngrijorări permanente manifestate de către Comisie şi
cărora fie nu li s-a răspuns decât în mică măsură, fie soluţiile găsite nu au dat rezultate . Astfel, în
ceea ce priveşte democraţia şi statul de drept, a fost atrasă atenţia asupra următoarelor aspecte
majore, precum:
• Activitatea legislativă nesatisfăcătoare de la nivelul Parlamentului. Legile nu sunt
pregătite după o documentare consistentă asupra fezabilităţii şi implicaţiilor
acestora, fapt ce a condus la necesitatea unor amendamente permanente pentru a fi
îmbunătăţite. S-a recomandat constant creşterea rolului instituţiei parlamentare în
exercitarea unui control politic eficient şi în exercitarea puterii legislative, pe care
o deţine, potrivit Constituţiei.

176
Ţările baltice care au demarat procedurile de integrare mult mai târziu decât România, însă acestea au aderat la
Uniune înaintea noastră.
177
Cum a fost numită România de fostul comisar pentru extindere, Gunter Verheugen
• Imixtiunea executiv-legislativ, realizată în special din cauza emiterii frecvente şi
de cele mai multe ori, fără motive întemeiate, a ordonanţelor de Guvern;
• Situaţiei politice instabile;
• Birocratizarea excesivă a administraţiei, de la toate nivelurile. În plus, aceasta este
lipsită de transparenţă şi are o capacitate limitată de punere în practică a
politicilor;
• Capacitatea şi eficienţa limitată a administraţiei publice locale şi politizarea
excesivă a acesteia;
• Gradul mic de cooperare şi coordonare între diversele instituţii ale statului;
• Neimplicarea organizaţiilor nonguvernamenale în procesul decizional;
• Lipsei de independenţă a justiţiei. Mai mult, au fost observate carenţe mari în ceea
ce priveşte gestiunea cazurilor şi coerenţa deciziilor judecătoreşti.
• Corupţia larg răspândită şi sistemică, ce afectează toate sferele societăţii.
În ceea ce priveşte cealaltă mare secţiune a criteriului politic, drepturile omului şi
protecţia minorităţilor, Comisia şi-a manifestat îngrijorarea asupra:
• Drepturilor şi protecţiei copiilor din centrele de îngrijire;
• Tratamentului degradant aplicat de poliţie deţinuţilor;
• Traficului de fiinţe umane, România fiind considerată ţară de origine şi de tranzit
pentru acest fenomen;
• Limitării libertăţii de expresie, iniţial prin condamnarea penală a infracţiunilor de
„ofensare a autorităţilor” şi „insultei” şi apoi prin proprietatea extrem de
concentrată asupra mijloacelor de informare în masă, care nefiind nici viabile din
punct de vedere economic, depind de suportul politic şi de interesele din lumea
afacerilor;
• Faptului că legea din 1948, privind cultele religioase, nu a fost revizuită şi
adaptată momentului actual;
• Procesului lent în restituirea proprietăţilor confiscate în timpul regimului
comunist;
• Nerespectării, în practică, a principiului egalităţii de şanse;
• Riscului mărit al exluziunii sociale a femeilor, bătrânilor şi persoanelor cu
handicap;
• Numeroaselor cazuri de discriminare;
• Nefuncţionalităţii triunghiului tripartit, guvern-sindicate-patronate;
• Nerespectării „de facto” a drepturilor şi protecţiei minorităţii rome.
Astfel, pentru ca România să poată adera la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007,
rolurile cheie vor fi jucate de: capacitatea administraţiei publice de a implementa acquis-ul
comunitar şi de a monitoriza întregul proces de aderare; sistemul judiciar care trebuie să fie
independent şi eficient pentru a asigura funcţionarea statului de drept şi pentru a se asigura că
legislaţia UE este efectiv aplicată; de lupta împotriva corupţiei; şi de respectarea drepturilor
omului şi asigurarea protecţiei minorităţilor. De asemenea, în perspectiva devenirii stat membru
al Uniunii, economia trebuie profund restructurată şi modernizată pentru a putea beneficia de
oportunităţile oferite de piaţa unică, o miză esenţială pentru acesta fiind mediul concurenţial
funcţional.
Rapoartele de ţară vor fi înlocuite de monitorizări stricte şi continue în anii 2005 şi 2006, a
modului în care România şi Bulgaria îşi îndeplinesc angajamentele făcute în timpul
negocierilor, rezultatele acestora fiind esenţiale pentru încheierea procesului de aderare a
celor două ţări. În aceste condiţii, raportul de monitorizare din 2005 este unul de o importanţă
crucială pentru viitorul României, de acesta depinzând aderarea însăşi, precum şi unele
schimbări la nivelul politic intern, cum ar fi remanierea guvernului sau alegerile anticipate.
Cu toate că Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană a fost semnat, procesul este
departe de a se fi încheiat, urmând încă o perioadă „critică”, în care vom fi supuşi unei
monitorizări extrem de atente asupra gradului de îndeplinire al angajamentelor luate în timpul
negocierilor şi asupra respectării celor două mari criterii, politic şi economic. Pretenţiile
oficialilor europeni au crescut în contextul traversării de către Uniunea Europeană a uneia dintre
cele mai acute crize din întreaga istorie a sa. Aceasta a fost declanşată de respingerea Constituţiei
Europene, prin referendum de către populaţiile Franţei şi Olandei178. Proiectul de Tratat instituind
o Constituţie pentru Europa a fost elaborat de statele membre pentru a simplifica ordinea juridică
comunitară actuală, prin înlocuirea tratatelor institutive şi modificatoare şi pentru a pregăti
trecerea la proiectul politic de unificare a statelor membre. Principalele motive pentru care
aceasta nu a fost acceptată de francezi şi olandezi au fost: proiectul neoliberal pe care îl propune
(în dauna celui social-democrat), nerecunoaşterea creştinismului ca unul din principiile fondatore

178
Pentru a intra în vigoare, Constituţia Europeană trebuie ratificată de toate statele membre, prin intermediul
parlamentelor, sau a referndumului, în funcţie de prevederile fiecărui stat. Aceasta a fost ratificată de parlamentele
statelor Lituaniei, Ungariei, Sloveniei, Spaniei, Italiei, Greciei, Slovaciei, Austriei şi Germaniei. Refuzarea de către
populaţia Franţei şi Olandei, a pus probleme la nivelul Uniunii, reprezentanţii statelor hotărând să oprească pentru
moment ratificarea.
al Europei, dezacordul privind decizia de a începe negocierile cu Turcia, comunicarea ineficintă
dintre nivelul elitei politice şi cel al populaţiei (foarte mulţi consideră că UE este condusă de o
eurocraţie fără chip şi fără suflet)
Acest moment de profundă criză a determinat şi eşecul summit-ului de vară al
Consiliului European de la Bruxelles din acest an, a cărui temă principală alături de viitorul
Tratatului Constituţional, a fost adoptarea bugetului multianual (2007-2013) al Uniunii
Europene179.
Date fiind aceste circumstanţe, este de presupus că Uniunea Europeană, în ansamblul ei,
nu va fi dispusă să facă prea multe concesii pentru cele două ţări care se pregătesc de aderarea de
la 1 ianuarie 2007. Mai mult ca oricând, aceasta este nevoită să se asigure în egală măsură şi de
viteza, dar şi de calitatea procesului de integrare. Procesul de integrare al României şi Bulgariei
este ireversibil, însă durata sa depinde de ritmul în care se desfăşoară pregătirile în cele două ţări.
Foarte constrângătoare, în acest sens, sunt clauzele de salvgardare180, care pot fi
declanşate în cazul în care vor fi observate deficienţe majore în îndeplinirea de către România a
unuia sau a mai multor angajamente şi cerinţe ce fac referire la 11 aspecte specifice legate de
domeniile concurenţei şi al justiţiei şi afacerilor interne. Funcţia acestora este una dublă: de a
asigura UE şi de a presa România.
Tot pentru a face presiuni asupra României, Comisia Europeana a acordat în luna iunie,
avertismente, aşa-numitele „early warning letters” României şi Bulgariei, pentru întârzierea
implementării reformelor necesare aderării la UE181. Avertismentele se concentrează asupra
carenţelor evidente în privinţa reformelor din şapte domenii, printre care justiţia şi afacerile
interne, concurenţa, protecţia mediului, domeniul fiscal, achiziţiile publice, proprietatea
intelectuala şi agricultura.
Aşadar, pentru România urmează încă momente grele, determinate atât de motivele
menţionate mai sus, cât şi de procesul de ratificare a Tratatului de Aderare de către toate cele 25
de state membre, cărora autorităţile române trebuie să le demonstreze că statul român este
pregătit pentru a se alătura marii familii europene.

179
Comisia Europeană se pronunţase pentru fixarea unui plafon de cheltuieli echivalent cu 1.24% din PIB (1.14%
din PNB), în timp ce o scrisoare a ţărilor – Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Austria şi Suedia cerea în
decembrie îngheţarea cheltuielilor la 1% din PIB.
180
Propusă de Ollie Rehn, comisarul actual pentru extindere al Comisiei, la sfârşitul anului 2004, în momentul în
care negocierile fuseseră încheiate. Consiliul poate decide cu majoritate calificată, în baza unei recomandări făcute
de către Comisia Europeană., ca aderarea României să fie amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008.
181
Aceste scrisori de avertizare nu sunt o noutate, ele fiind acordate şi celor 10 ţări care au devenit membre UE în
2004.
După aderare, în mare parte, directivele de guvernare vor veni direct de la Bruxelles, ceea
ce nu e deloc rău, după cum consideră unii analişti, căci vor impune un ritm coerent şi stabil, fapt
ce nu poate fi decât benefic pentru România, care încă nu are o situaţie politică stabilă şi nici o
consolidare instituţională puternică.
Populaţia României s-a dovedit a fi foarte optimista în privinţa aderării, procentul
constant de peste 75%, denotând mai degrabă un statut de ignoranţi în ceea ce priveşte
problematica integrării şi implicaţiile acesteia pentru ţară ca întreg şi pentru locuitorii acesteia.
Acest procent, care este cel mai optimist, comparativ cu toate statele membre şi candidate, este o
consecinţă şi a lipsei de comunicare cu privire la acest subiect: „necesităţile, obiectivele şi
consecinţele aderării la UE nu au constituit un element de interes real pentru largi pături ale
societăţii româneşti”182. Abia în ultimul timp a început să se vorbească mai mult şi mai deschis
despre sacrificiile pe care românii trebuie să le facă în perioada pre-aderării, cât şi după aderare.
Este bine ca românii să ştie la ce să se aştepte, pentru a nu cădea de la nivelul unui optimism
excesiv în prăpastia unor mari dezamăgiri. Cu cât se cunoaşte mai puţin despre ceea ce va urma,
cu atât reacţiile negative vor fi mai puternice. La nivelul executivului, în momentul actual este în
discuţie o strategie ce se doreşte a contribui la construcţia unei percepţii publice interne realiste
cu privire la integrare. Mai exact, se urmăreşte să facilitarea accesului publicului român la
informaţii legate de beneficiile, obligaţiile şi oportunităţile pe care le implică statutul de membru
UE. Aşadar, informarea corectă este una dintre cele mai importante mize ale perioadei ce
urmează.
Lucrarea de faţă constituie un punct de început într-o cercetare mai amplă în domeniul
analizei procesului de integrare al României la Uniunea Europeană, care pentru a oferi o
perspectivă de ansamblu, trebuie să includă şi celelalte două mari secţiuni ale rapoartelor de ţară:
criteriul economic şi acquis-ul comunitar.
În perioada următoare, România trebuie să-şi mobilizeze eforturile pentru a putea încheia
cu succes procesul de aderare, în timp ce Uniunea Europeană trebuie să găsească pârghiile care o
vor ajuta să depăşească una dintre cele mai profunde crize cu care a avut de-a face de-a lungul
istoriei sale. În cei 50 de ani de la înfiinţarea sa, Uniunea Europeană s-a confruntat cu câteva
momente cruciale, de cotitură, pe care a reuşit să le depăşească, adaptându-se la noile realităţi ale
lumii contemporane, căci, după cum aprecia şi profesorul Leontin-Jean Constantinesco,

182
Nicolae Idu, 2003, p. 9.
„integrarea europeană nu este un fapt, ci o devenire; ea nu este o situaţie fixă, ci un proces; nu
este un rezultat, ci acţiunea menită să ducă la acest rezultat”.
În acest context, miza pe care trebuie s-o urmărească România este una extrem de
importantă, căci aceasta „nu ar trebui să devină doar un membru al Uniunii, ea ar trebui să
devină un membru eficient ”183.

BIBLIOGRAFIE:

I. Lucrări ştiinţifice:

1. ALMOND, Gabriel, VERBA, Sidney, Cultura civică, Ed. Du Style, Bucuresti, 1996.
2.ANDREESCU, Gabriel, Naţiuni şi minorităţi, 2004, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.
3. ARON, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Ed. All, Bucureşti2001.
4. AVRAM, Ion, Uniunea europeană şi aderarea României, Ed. Szlvi, Bucureşti, 2001
183
Discursul lui Gunter Verheugen, susţinut la Institutul European din România, la 1 februarie 2003.
5. BĂRBULESCU, Iordan Gheorghe, „De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană”,
Editura Trei, Bucureşti, 2001.
6. BÎRZEA, Cezar, „Cetăţenia Europeană”, Politeia, SNSPA, 2005.
7. BÎRZEA, Cezar, Politicile şi Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Corint, Bucureşti, 2001.
8. BOBBIO, Norberto, Liberalism şi democraţie, trad. de Ana-Luana Stoicea, Editura Nemira,
Bucureşti, 1998
9. BUNCE, Valerie, „Sequencing of Political and Economic Reforms in East Central European
Economies in Transition”, New York, 1995.
10. CÂMPEANU, Virginia, Valurile europene – costuri pentru cine, beneficii când, în Un
concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2001
11. CONSTANTINESCU, N.N., Probleme ale tranziţiei la economia de piaţă în România, Ed.
Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1997.
12. DAHRENDORF, Ralf, După 1989, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001.
13. DĂIANU, Daniel, Transformarea ca proces real, I.R.L.I., Bucureşti, 1999.
14. DHAL, Robert, Poliarhiile, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000.
15. FILIPESCU, Ion P., FUEREA, Augustin, Drept instituţional comunitar european, Ediţia a
V-a, Bucureşti, 2000.
16. FUEREA, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002
17. GOODIN, Robert E., KLIMGEMAN– coordonatori , Hans-Dieter, Manual de ştiinţă
politică, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
18. GOWER, Jackie şi REDMOND, John, Lărgirea Uniunii Europene. Perspective, Ed. Club
europa, 2002
19. IDU, Nicolae, „România şi aderarea la Uniunea Europeană”, în „România în contextul
integrării europene şi globalizării”, Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări
Economice, Bucureşti, 2003
20. ISAAC, Guy, Droit communautaire general, Massen, Paris, 1994.
21. KAASE, Max, Political Culture and Political Consolidation in Central and Eastern Europe,
în Research on Democracz and Society. Vol. II: Political Culture and Structure. Theoretical and
emirical Studies. Greenwich, Jaz Press
21. LEFTER, Cornelia, Fundamentele dreptului comunitar, Ed. Economică, Bucureşti, 2003.
22. LEICU, Corina, Leicu ION, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
23. MĂTIEŞ, Mihai, NĂSTASE, Dorina, Viitorul sistemului de securitate al Uniunii Europene
şi contribuţia României la acest capitol, în „Un concept românesc privind viitorul Uniunii
Europene” , Ed. Polirom, Iaşi, 2001.
24. MOLDOVEANU, Marcel, România în ecuaţia procesului de globalizare şi integrare
regională, în „România în contextul integrării europene şi globalizării”, Academia Română,
Institutul Naţional de Cercetări Economice, Bucureşti, 2003.
25. MUREŞAN, Maria-coordonator, Doua secole de tranziţie românească, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003.
26. PASTI, Vladimir, MIROIU Mihaela, CODIŢĂ Cornel, România-starea de fapt, Ed. Nemira,
Bucureşti, 1997
27. PASQUINO, Gianfranco, Curs de Ştiinţă Politică, Editura Institutul European, 2002.
28. PIPPIDI, Alina Mungiu, ALTHADE, Gerarld, Secera şi buldozerul, ed. Polirom, Iaşi, 2002.
29. PÎRVULESCU, Cristian, Politici şi instituţii politice, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
30. PREDA, Cristian, Sistemul de partide şi familiile politice din România postcomunistă, în
„Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est” – Jean-Michel de Waele (editor), Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2003.
31. PRISECARU, Petre, IDU, Nicolae, „Reforma constituţională şi instituţională a Uniunii Euro
32. RADU, Alexandru, Nevoia schimbării: un deceniu de pluripartidism în România, Bucureşti:
Ed. Ion Cristoiu, 2000pene”, 2003, Ed. Economică, Bucureşti.
33. SALAT, Levente, Multiculturalismul liberal, Ed. Polirom, Iaşi, 2001.
34. SCHMITTER, C. Phillipe şi KARL Terry Lynn, Ce este ...şi ce nu este democraţia, pp. 4-17
în Revista Română de Ştiinţe Politice, Volumul 2 – “Teoria democratizării”, Editat de Societatea
Academică din România, Numărul 1, aprilie 2002.
35. SHORE, C., „Building Europe: The Cultural politics of European Integration”, London,
Routledge, 2000.
36. VLĂSCEANU, Mihaela, „Organizaţiile şi cultura organizării”, Ed. Trei, Bucureşti, 2002
VOICU, Geoge, Pluripartidismul, Ed. All, Bucureşti,1998.
37. DE WAELE, Jean-Michel, Consolidare democratică, partide şi clivaje în europa centrală şi
de est, în „Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est”, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2003.
II. Reviste si articole de specialitate

38. Revista New Europe Review


39. GEREMEK, Bronislaw, Trebuie să redefinim Vestul, New Europe Review, aprilie 2004.
40. MOLNAR, Gustav, Europa neorolgiană
41. PĂUN, Nicolae, Unificarea politică între reverie şi acţiune
(http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri)
42. Extinderea uniunii europene realizări şi provocări, raport prezentat de Wim Kok Comisiei
Europene în 2003.
(http://europa.eu.int/comm/enlargement/communication/pdf/kok_introduction_ro.pdf)
43. Extinderea UE întrebări frecvente, broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene la
Bucureşti www.infoeuropa.ro/infoeuropa/insidePage.jsp?webpageId=80&id=193597anchor)
College of Europe, From Union to Constitution? Debating the Futur of the EU
44. Dezbaterea asupra viitorului UE (www.europa.eu.int/futurum)

III. Legislaţie şi programe:

45. Constituţia din 1991


46. Constituţia revizuită din 2003
47. Directivele Comisiei Eurupene nr. 66/1989, 13/1992, 50/1992, 36/1993, 37/1993, 38/1993,
52/1997, 4/1998.
48. Documente ale comisiei europena cu privire la extindere
49. Programul de monitorizare a aderării la Uniunea Europeană – Corupţia şi politicile de
combatere a corupţiei al Institutului pentru o Societate Deschisă din 2002
50. Programul de monitorizare a aderării la Uniunea Europeană –Independenţa justiţiei în
România, Institutului pentru o Societate Deschisă din 2001
51. Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei
52. Acordul European dintre România şi Uniunea Europeană
53. Rapoartele de ţară pentru România, 1998-2004
54. Raportul Moscovici
55. Tratatul de la Roma
56. Actul Unic European
57. Tratatul de la Maastricht
58. Agenda 2000
59. Tratatul de la Amsterdam
60. Tratatul de la Nisa
61. Proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa
62. Tratatul de Aderare al României la Uniunea Europeană

IV. Site-uri:

63. www.gov.ro (Guvernul României)


64. www.eumap.org
65. www.mie.ro (Ministerul Integrării Europene)
66. www.mae.ro (Ministerul de Externe)
67. www.infoeuropa.ro (Centrul de informare al Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti)
68. www.ces.ro (Consiliul Economic şi Social)
69. www.ier.ro (Institutul European din România)
70. www.europeana.ro
71. www.euractiv.ro
72. www.historiasiglo20/europe/
73. www.election2004.eu.int
74. www.electionworld.org
75. www.europe.eu.int (server Uniunea Europeană)
76. www.europa.eu.int/comm/intex (Comisia Europeana)
77. www.europarl.eu.int (Parlamentul European)
78. www.europe.eu.int/council/off/conclu/index.html (Concluziile Consiliului European)
79. www.coe.int
Discursuri şi conferinţe:

80. Discursul lui Joschka Fisher, ţinut la Universitatea Humboldt din Berlin, 12 mai 2000
81. Discursul lui Gunter Verheugen, susţinut la Institutul European din România, la 1 februarie
2003
82. Declaraţia Schuman, 9 mai 1950.