3.2. Neofunctionalism Neofunctionalismul este prima teorie care se centreaza pe integrarea europeana.

Ea apare in anii '50 ai secolului trecut, ca urmare a aparitiei primei Comunitati (Tratatul de la Paris, semnat in 1951). Printre cei mai proeminenti teoreticieni se numara: Ernst Haas si Leon Lindberg (student al lui Haas la Universitatea California, Berkeley). Ernst Haas a publicat lucrarea The Uniting of Europe (1958) - imediat dupa infiintarea celor trei Comunitati, in 1957. Lucrarea care l-a adus in atentia comunitatii stiintifice pe Leon Lindberg a fost intitulata The Political Dynamics of European Economic Integration (1963). Functionalismul era cea mai populara teorie in anii '60, inceputul anilor '70. Popularitatea sa poate fi cuplata cu un optimism prevalent in aceasta perioada in ce priveste integrarea europeana (poate mai corect ar fi sa adaugam pana in 1966, cand avut loc asa-numita criza a scaunului liber in Consiliu si compromisul de la Luxemburg, despre care vom mai vorbi). 3.2.1. Elemente cheie ale teoriei neofunctionaliste conceptul de spillover (raspandire), grupurile de interese , elitele conduc procesul (populatia "consens permisiv"), integrarea politica - concept cheie.

(a) Spillover (raspandirea) Acest concept se refera la procesul de raspandire a cooperarii dintr-un domeniu in altul. Cooperarea intr-un domeniu conduce la cooperarea in alt domeniu (sau chiar in mai multe alte domenii), analog lichidului dintr-un vas care se revarsa in afara, umpland alte vase care se afla dedesubtul sau. In definitia lui Lindberg, spillover se refera la situatia in care o actiune data relationata cu un scop specific creeaza o situatie in care acel scop specific poate fi realizat doar daca se realizeaza alte actiuni (Lindberg, in Nelsen si Stubb, 2003, p.159); cooperarea politica care are un scop specific conduce la formarea de noi scopuri ca mijloc de realizare a scopului specific initial. Actiunea initiala genereaza noi scopuri, ca mijloace de realizare a scopurilor initiale. Pentru a nu ramane in campul definitiei abstracte, sa ne referim la un exemplu concret. Pentru ca libertatea de circulatie a fortei de munca (una din cele 4 libertati fundamentale ale Pietei Comune) sa devina o realitate si sa nu fie sufocata de bariere intre tarile membre UE, a fost necesara uniformizarea, armonizarea politicilor de pregatire a fortei de munca - a educatiei. In absenta unor standarde comune sau cel putin reciproc-recunoscute de catre statele membre, libertatea de circulatie a fortei de munca poate ramane o libertate formala. Putem distinge intre "raspandire" sau spillover: 1. functional - de la un sector la altul; exemplul dat mai devreme - de la forta de munca la educatie - ilustreaza acest tip de spillover; 2. politic - raspandirea de la un sector la altul al schimbarilor se produce prin negociere intre factori politici membri ai UE; de pilda un stat are interesul de a preveni scaderea fondurilor de sustinere a Politicii Agricole Comune CAP si alt stat are interesul de a dezvolta politica industriala a UE intr-o anumita directie; aceste doua state se sustin reciproc in negocierile comunitare si prin aceasta pot produce schimbari atat in politica agricola cat si cea industriala; 3. cultural - incercarea institutiilor supranationale de a impune o agenda comunitara / transnationala (de pilda, Comisia Europeana a presat in anii 90 pentru impunerea unei dimensiuni sociale, ca urmare a presiunii sindicatelor amenintate de perspectiva scaderii salariilor ce rezulta din piata unica si concurenta cu terte parti).

Un exemplu autentic, istoric, de spillover, il reprezinta afirmarea libertatii de circulatie a capitalurilor si fortei de munca (Roma, 1957), care a avut drept consecinta competitia crescuta a capitalurilor. O serie de industriasi au inceput sa formeze carteluri pentru a-si proteja interesele. Institutiile centrale ale Comunitatilor Europene au trebuit sa treaca la actiune si sa adopte legi anti-trust. Altfel, dezideratul liberei circulatii a capitalurilor ar fi ramas o pura teorie. (b) Rolul elitelor Procesul de integrare este condus de catre elite, de catre lideri ai diverselor grupuri de interese. Oamenii implicati in mod sistematic in procese politice supranationale dezvolta preferinte si loialitati europene. Ei actioneaza ca atare, contribuind la integrarea europeana. Predictia neofunctionalistilor este ca procesul de integrare europeana va conduce la aparitia unor grupuri de elita loiale institutiilor supranationale si informati de norme si valori europene. Este unul din punctele vulnerabile ale acestei teorii, cum vom vedea mai jos. (c) Interesele de grup supranationale Factorii care duc mai departe integrarea, forta motrice a integrarii (the driving force) il reprezinta grupurile de interese, partidele politice. Integrarea este rezultatul actiunii grupurilor de interese si nu al unei ideologii Grupurile de interese vor deveni europene pe masura ce interesele lor vor fi legate tot mai mult de actiunile institutiilor supranationale. De exemplu, in 1958 s-a format organizatia europeana a antreprenorilor si angajatorilor industriali (UNICE). Desigur, de atunci incoace aceasta componenta, a organizarii in grupuri de interese la nivel european, s-a dezvoltat considerabil. (d) Integrarea politica Adeptii neofunctionalismului incearca sa defineasca integrarea politica si sa o explice. Astfel, pentru intemeietorul curentului, Ernst Haas, integrarea politica inseamna "procesul prin care actorii politici din cadre nationale isi schimba loialitatile, asteptarile si activitatile politice spre un nou centru." (Haas, in Nelsen si Stubb, 2003, p.145) Presiunile diferitelor grupuri (de pilda, patronate din industrie, sindicate de ramura etc) vor determina schimbari in domeniul politic, ceea ce va conduce la federalizare, astfel contribuind la accentuarea integrarii.

Intrebarea cheie a neofunctionalismului este daca si in ce fel conduce integrarea economica la integrare politica? Cert este ca institutiile federale sunt infiintate pentru ca exista grupuri de interese care considera ca pot avea beneficii de pe urma guvernarii impartasite 3.2.2. Predictiile teoriei N-F Avand in vedere corpul teoretic pe care il propun neofunctionalistii, din el deriva o serie de predictii cu privire la viitorul integrarii europene. Aceste predictii au fost supuse criticilor, cum vom vedea. Altele au fost contrazise sau "corectate" de realitate in decadele care au urmat intemeierii functionalismului. Iata in continuare, intr-o prezentare succinta, aceste predictii. Integrarea economica nu este un joc cu suma nula, ci fiecare participant are de castigat. Integrarea economica va conduce la integrare politica. Ei accentueaza pe spillover dinspre economic spre politic (de la integrare economica spre federalizare) si pun accent pe dezvoltarea institutiilor supranationale (Parlamentul, care are legitimitate democratica directa, de pilda).

In timp, agenda supranationala va triumfa in fata intereselor manifestate de statele membre. Comisia va actiona ca un antreprenor politic, nu doar ca mediator, in sensul de a presa spre luarea de decizii la nivel supranational. Curtea Europeana de Justitie va extinde logica dreptului comunitar in mai multe domenii si va actiona astfel incat sa intareasca integrarea politica. Parlamentul European (PE) va actiona supranational tot mai mult. Membrii PE vor dezvolta loialitati europene, vor promova si apara interesele europene in fata celor nationale. Consiliul de Ministri va fi tot mai mult influentat de negocierile la nivel supranational, chiar daca prin componenta sa apara / promoveaza interesul national.

3.2.3. Criticile la adresa neo-functionalismului Criticile la adresa neofunctionalismului pe baza empirica au inceput sa fie emise in a doua jumatate a deceniului 7 al secolului trecut. Cel mai mare impact asupra vitezei de integrare politica avandu-l "criza scaunului liber" in Consiliul de Ministri, cauzata de presedintele Charles de Gaulle, nemultumit de faptul ca ceilalti 5 colegi incercau sa schimbe o serie de prevederi bugetare legate de agricultura care dezavantajau Franta. In urma acestei crize s-a impus regula ca pentru chestiuni considerate a fi strategice de catre o tara membra, votul in Consiliu sa fie unanim si nu majoritar. Criza s-a incheiat cu asa-numitul compromis de la Luxemburg, in 1966, si care consfiinteste aceasta regula a votului unanim in Consiliu. Problema este ca acest compromis este un pas inapoi fata de integrarea politica a Comunitatilor. Criticile la adresa functionalismului s-au inmultit ulterior, mai ales ca, dupa 1968 cand a fost salutata realizarea uniunii vamale de catre cei 6, progresele in directia desavarsirii unei piete comune au fost foarte lente. Iata in continuare, enuntate pe scurt, criticile aduse neofunctionalismului.

Integrarea economica nu se raspandeste automat inspre integrare politica. Haas insusi constata un "spillback" (un revers al raspandirii integrarii).). "Ceea ce aparea odata a fi un stil distinctiv "supranational" arata mai mult ca un imens apendice regional birocratic al unei conferinte interguvernamentale in sesiune permanenta" "Teoria neofunctionalista e invechita" (1975). Se poate constata ca, in contrast cu ce sustin functionalistii, in loc ca administratorii europeni sa devina mai loiali Europei, mai degraba statele isi manifesta interesul de a-si trimite cat mai multi functionari nationali loiali la Comisie. Critica de ordin teoretic venita din partea neoinstitutionalistilor (Keohane, Nye 1975, 1976): institutiile precum cele dezvoltate de Comunitatile Europene ar trebui analizate in contextul cresterii interdependentelor internationale la nivel global, mai curand decat ca organizatii politice regionale. Dezvoltarea institutiilor comunitare europene sunt mai curand o expresie a cresterii interdependentelor institutionale internationale, decat un fenomen particular si cu consecinte federaliste, de integrare politica aparte. O alta critica a modelului neo-functionalist (sinonim cu modelul Monnet, sau modelul comunitar) este ca nu implica cetatenii europeni in procesul schimbarii.

Principalele critici aduse curentului:

1. Nu poate explica teoria neorealista a dificultatii cooperarii intre state, pe fondul preocuparilor pentru castigurile relative vs absolute 2.Nu explica suficient legatura dintre integrarea regionala si sporirea nivelului de bunastarein statele respective 3.Nu explica in ce fel cererile de natura sociala privind integrarea sunt adoptate la nivelulnational 4.Nu poate prevedea daca si cand se va realiza integrarea

Fie c vrem sau nu, nu putem analiza fenomenele complexe ale integrrii europene fr a lua n calcul teoria neofuncionalist. Exist dou argumente care denot importana neofuncionalismului: n primul rnd, o studiere atent a sa relev aspecte privind teoria, logica construciei teoriei ca i importana unor momente sociale particulare, toate aceste elemente ajutnd, complementar, la studierea fenomenelor sociale. Neofuncionalismul, ca i tranzacionalismul, a fost un produs al noilor mentaliti din tiinele sociale care au aprut n Statele Unite dup cel de-al doilea rzboi mondial, ajungnd la maturitate spre sfritul anilor 1950 i pe toat perioada anilor 1960. n al doilea rnd, proiectul neofuncionalist a avut n mod evident conexiuni cu strategiile concepute de arhitecii fondatori ai Comunitilor Europene. Exist o asemnare evident ntre metoda Monnet a integrrii i principiile dezvoltate de teoreticienii neofuncionaliti, cum ar fi Ernst Haas. Se poate vorbi de o interfa teorie-practic, care reprezint un element al teoriei sociale.

Introducere

In 1958, la scurt timp dupa ce a fost creata Comunitatea Economic European si Euratom, Ernst Bernard Haas si-a facut publice cercetarile sale asupra Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului (CECO) in cartea intitulata The Uniting of Europe. Inspirandu-se din conceptual lui David Mitrany de functionalism si din strategia pragmatica a lui Jean Monnnet de a conduce CECO, Haas a incercat sa demonstreze posibilitatea cooperarii bazata pe interese subnationale si nonstatale antagonice. Fara insa a neglija rolul statelor in a-si urmari interesele unitare, acesta a sustinut ca prin liberalizarea economiei, integrarea regionala avea potentialul sa tranforme sistemul interstatal care a caracterizat Europa si care a fost raspunzator pentru cele doua razboaie mondiale[1]. In viziunea acestuia, integrarea economica trebuia sa fie insotita de intergarea politica pentru a avea succes[2]. Proiectul neofunctionalist este descris de Haas ca fiind o alternativa la pozitia dominanta din Relatiile Internationale din anii `50. Tendinta realismului de a avea o logica centrata doar pe putere in sistemul international a fost la fel de problematica pentru acesta ca si pretentia proiectului kantian in care conflictul era inexistent sau cvasiinexistent[3]. In analiza sa asupra integrarii, Haas porneste de la un fapt istoric simplu, anume ca in timp ce in Africa si Asia, grupurile politice aspira la statalitate, in Europa si in zona Atlanticului exista o tendinta oarecum opusa, inspre limitarea suveranitatii[4] Inainte de a analiza neofunctionalismul propriu-zis, este necesar sa clarificam anumiti termeni folositi de Haas: comunitate politica, loialitate si integrare politica. Comunitatea politica este acelasi lucru cu statul-natiune care beneficiaza de loialitate din partea cetatenilor, nefiind insa unitati monolitice, sistemul politic vest-european fiind caracterizat de pluralism.[5] Se poate spune despre o populatie ca este loiala unui set de simboluri si institutii atunci cand in mod obisnuit si previzibil, pe o perioada lunga de timp se supune autoritatii ei si se intoarce la aceasta autoritate pentru implinirea unor asteptari importante[6]. Comunitatea politica, intr-o definitie mai elaborata este o conditie in care anumite grupuri si indivizi arata o loialitate mai mare fata de institutiile lor centrale decat fata decat oricare alta autoritate politica, intr-o perioada de timp specifica si intr-un spatiu geografic determinat[7]. Integrarea politica este procesul prin care actorii politici aflati in natiuni diferite sunt convinsi sa-si schimbe loialitatile, asteptarile si activitatile politice inspre un nou centru, a carui institutii poseda sau cer jurisdictie asupra unor state nationale preexistente[8] Aceasta este si definitia neofunctionalismului. Sau, cum Haas spune in alt loc, neofunctionalismul incearca sa explice cum si de ce statele-natiune inceteaza sa mai fie suverane in totalitate, cum si de ce acestea se amesteca si se unesc cu vecinii lor in asa fel incat sa piarda atributele factuale ale suveranitatii, dobandind intre timp noi tehnici pentru rezolvarea conflictelor intre ele[9] Neofunctionalismul se poate analiza din multe puncte de vedere, pornind de la conexiunile sale cu domeniul relatiilor internationale si ajungand la neo-neofunctionalism. In acest eseu insa, ma voi opri asupra catorva

premise si caracteristici fundamentale ale neofunctionalismului, mentionand totodata si cateva critici aduse acestuia datorita evolutiti Uniunii Europene.

Cateva caracteristici ale natiunilor pluraliste din vestul Europei

In viziunea lui Haas, atat conflictul cat si sistemul de credinte sunt parte integranta a comunitatii politice. In ciuda luptei dintre ideologii, exista totusi un consens suficient in cadrul statelor natiune contemporane astfel incat sa excluda recurgerea la o revolta sau la un razboi civil. Haas porneste de la un tip de comunitate politica ideala in care, datorita procesului de integrare, se asteapta ca un consens general sa impuna limite in privinta folosirii violentei intre grupuri sau in interiorul acestora. Aceste limitari sunt acorduri de baza cu privire la mijloacele de solutionare a diferentelor, chiar daca nu exista consens cu privire la scopul actiunii politice[10]. Din punct de vedere constitutional, acordul cu privire la mijloacele actiunii politice este acelasi lucru cu acceptarea domniei legii (rule of law). Conflictul si consensul, unitatea in diversitate sunt principalele componente ale comunitatii politice vesteuropene[11]. Tipul ideal de comunitate nu presupune neaparat un sistem federativ, ci poate exista si sub forma unui stat unitar sau a unei confederatii. Conflictul si armonia pot co-exista in acelasi sistem social fara atributiile unui singur stat; totusi insa crearea si perpetuarea unei noi constiinte sociale se realizeaza destul de greu fara prezenta unor institutii guvernamentale. Prin urmare, constiinta nationala este o caracteristica principala a comunitatii politice ideale.

Neofunctionalismul: caracteristici

Actorii: eludarea statului. Rolul principal in procesul integrarii este jucat de actorii aflati deasupra statului si de cei aflati la nivel substatal. Actorii substatali includ grupurile de interese si partidele politice. Actorii deasupra statului sunt institutiile regionale supranationale. Acestea promoveaza integrarea, favorizeaza dezvoltarea grupurilor de interese, creaza legaturi cu acestea si cu alti tecnocrati din domeniul civil. Comisia Uniunii Europene de exemplu are puterea de intiere legislativa. Pentru ca propunerile sale sa fie acceptate de Consiliul de Ministri, Comisia face aliante in ascuns cu grupurile de presiune. Pentru ca rolul de elaborare a politicilor a acestor grupuri creste, acestea se coaguleaza, ignorand barierele nationale pentru a-si urmari interesele, si dand un impuls integrarii. Desigur, guvernele, avand puterea politica ultima, pot accepta, ignora, sau sabota deciziile autoritatilor federale. Totusi insa, data fiind heterogenitatea intereselor in anumite probleme, aceste actiuni unilaterale pot fi neprofitabile. Prin urmare, guvernele pot fie sa aleaga sau sa fie constranse sa cedeze presiunilor intereselor supranationale sau subnationale. O abordare utilitarianista: Neofunctionalismul introduce o conceptie utilitarianista a politicii de interes (interest politics) care este in contrast cu notiunea de dezinteres sau de bun comun care se gaseste in toeria functionalista. Totusi, Haas a fost influentat de accentul pus de functionalisti pe ideea de construire a institutiilor post-nationale care este fundamentata pe

o abordare tecnocrata a bunastarii omului. Acest lucru l-a ajutata pe Haas sa formuleze o idee ontologica cu privire la neofunctionalism: guvernarea umana a devenit un exercitiu managerial iar ideologiile se afla in declin[12] Nu este nevoie, spune Haas sa postulam vointa buna, armonia intereselor sau dedicarea pentru o idee nobila pentru ca integrarea sa poata avea loc. Integrarea este sustinuta de egoismul nemolis(se aseamana cu teoria alegerii rationale. Intereseul propriu nu este identic cu egoismul). Europenii buni nu sunt principalii creatori ai comunitatii regionale; procesul de formare a comunitatii este dominat de grupuri constituite national cu interese specifice, avand dorinta si capacitatea de a-si ajusta aspiratiile prin folosirea unor mijloace supranationale cand acest lucru pare profitabil[13]. Actorii supranationali de asemenea nu sunt imuni gandirii utilitarianiste. Ei cauta in mod permanent sasi extinda influenta institutilor lor astfel incat sa poata juca un rol mai important in treburile comunitatii. Procesul: expansiune incrementala(graduala): Dinamica integrarii are la baza trei concepte importante: spillover functional, politic si schimbarea/imbunatatirea (upgrade) intereselor comune. 1. Spillover-ul functional: este bazat pe premisa ca diferitele sectoare ale economiei industriale moderne sunt interdependente si ca orice actiune integrativa intr-un anumit sector creaza o situatie in care scopul original poate fi asigurat doar daca se actioneaza in sectoarele vecine, care la randul lor creaza un context pentru alte actiuni. Procesul este descris de Haas: Integrarea sectoriala... naste propriul impuls de extensie catre economia intreaga, chiar si in absenta cererii din partea unor grupuri specifice[14] 2. Spillover-ul politic: descrie procesul de schimbare graduala a comportamentului, asteptarilor si valorilor, precum si coagularea la nivel supranational a intereselor grupurilor nationale si partidelor politice ca raspuns la integrarea sectoriala. Acest proces insa, nu este automat. 3. Upgradarea intereselor comune: are loc atunci cand statele membre nu pot ajunge la o politica comuna, recunoscand in acelasi timp necesitatea de a ajunge la o pozitie comuna pentru a-si mentine in siguranta alte aspecte care sunt interdependente. Un mod de a trece peste acest impas este crearea de noi concesii in domenii asociate. In practica, upgradarea intereselor comune ale partilor se bazeza pe servicile unei institutii autonome cu rol de mediator, crescand astfel puterea institutiilor centrale. Conextul: in mod normal apolitic: Conextul in care integrarea opereaza cu succes este unul economic, social si tehnic[15] Se pare ca Haas aici accepta ideea functionalista bazat pe ideea unei cooperari functionale care trebuie sa inceapa la nivelurile economice si sociale de jos. Acesta inlocuieste relatia dihotomica dintre economie si politica din cadrul viziunii functionaliste cu una continua: Stilul supranational pune accentul pe interpatrunderea politicului cu economicul, pentru ca decizile pur economice au tot timpul semnificatie politica in mintea participantilor.

Ce nu a mers bine?

Perioada de criza din anii 1965 asociata cu Charles de Gaulle care a refuzat acceptarea anumitor aspecte ale integrarii pe motiv ca acestea erau contrare intereselor franceze a marcat inceputul unor critici dure la adresa neofunctionalistilor, carora li s-au reprosat ca au exagerat atat in privinta spillover-ului economic cat si al celui politic. De asemenea li s-au reprosat faptul ca au ignorat importanta nationalismului, autonomia sectorului politic si relatiile dintre mediul international si regiunea integrata. Acelasi tip de critica vine si din partea cunoscutului Stanley Hoffmann care a demonstrat ca ascensiunea lui de Gaulle ca un actor puternic in interiorul Comunitatilor constituie o evidenta a durabilitatii intereselor nationale si faptul ca sentinentul national a fost neglijat de neofunctionalisti. Impreuna cu Roger Hansen(1969) Hoffmann a argumentat de asemenea in favoarea delimitarii puternice intre politicile tecnocrate de la nivelul de jos (low technocratic politics) si cele de la nivelul inalt (high politics), unde problemele de interes national nu se puteau negocia[16]. Prin urmare predictiile neofunctionaliste cu privire la politizarea integrarii functionale au fost puse la indoiala. Hansen de asemenea a argumentat ca pluralismul societal care pentru neofunctionalisti este o preconditie a integrarii, ar putea fi responsabil pentru intarzierea procesului integrativ, deoarece societatiile sofisticate pot receptiona mai bine amenintarile din partea institutiilor supranationale cu privire la integritatea lor. In orice caz, trebuie mentionat ca neofunctionalismul nu a fost eliminat din discutiile cu privire la integrare datorita acestei perioade de criza. Doua evenimente au stat la baza resuscitarii neofunctionalismului la sfarsitul anilor `70 si mijlocul anilor `80 in opinia lui Philippe Schmitter: Un sentiment vag, subiectiv ca Europa ca intreg era destinat declinului in ceea ce priveste competitivitatea in raport cu alte regiuni dezvoltate ale lumii, mai ales Japonia si America de Nord (1) si o demonstratie obiectiva din partea guvernului socialist a lui Francois Mitterrand (1981-1983) a faptului ca masurile care sunt luate in mod independent de catre statele nationale erau incapabile sa atinga obiective macro-economice, ci dimpotriva puteau contribui la ingreunarea cresterii economice si a stabilitatii monetare[17]. Neofunctionalistii si-au acceptat criticile si au incercat sa-si reconsidere premisele, mai ales prin cartea publicata de Haa insusi The Obsolescence of Regional Integration Theory.

Concluzie
Nefunctionalismul nu trebuie vazut ca o teorie statica, ci mai degraba ca o poveste in care se construiesc teorii in concordanta cu normele stiintei sociale[18]. Este clar ca nici o teorie nu poate explica procesul de integrare in Uniunea Europeana, iar Haas a fost cel care a explicat acest proces in anii de inceput a ceea ce astazi se numeste Uniunea Europeana. Studiile din anii `90 au aratat ca identitatea europeana nu se putea crea fara a ignora barierele nationale, insa pe de alta parte a confirmat ceea ce credea Haas in 1958, si anume ca transferul de loialitate era posibil fara a renunta la identitatea

nationala. Schimbarile de loialitate nu implica neaparat repudierea statului national sau a guvernului. Loialitati multiple s-au demonstrat empiric, fie pentru ca nu exista conflict intre diferite comunitati, fie pentru ca actorii politici reusesc sa ignore conflictul, chiar daca acesta exista in mod obiectiv[19]. Cu privire la diferitele mecanisme de socializare identificate de Haas, cercetarile preliminare pun la indoiala premisa lui Haas ca transferul de loialitate catre Uniunea Europeana rezulta pur si simplu din beneficiile materiale legate de integrare. Intr-un review in Foreign Affairs din 1997, Stanley Hoffmann a apreciat valoarea teoriei lui Haas, mentionand ca acesta nu a ramas prin in ideile sale, recunoscand ca dezvoltarea a ceea ce astazi se numeste Uniuniunea Europenena nu a urmat indoteauna modelul sau. Totusi, Haas a stabilit fundaamentele a ceea ce astazi este un mare edificiu teoretic[20]

1. Burley Anne si Mattli Walter, Europe Before the Court: A Political Theory of 2. Haas Ernst, International Integration: The European and the Universal 3. Haas Ernst, The Uniting of Europe, Stanford University Press, Stanford, 1958. 4. Haas Ernst, The Study of Regional Integration:Reflections on the Joy and 5. 6.

Bibliografie

Legal Integration , International Organization, Vol. 47, No. 1, 1993. Process, International Organization, Vol. 15, No. 3, 1961.

7. 8.

Anguish of Pretheorizing, International Organization, 1970. Hoffmann Stanley, The Uniting of Europe: Political, Social, and Economic Forces, 1950-1957, Foreign Affairs, 1997 Rosamond Ben, The uniting of Europe and the foundation of EU studies:revisiting the neofunctionalism of Ernst B. Haas, Journal of European Public Policy, aprilie 2005. Risse Thomas, Neofunctionalism, European identity, and the puzzels of European integration, Journal of European Public Policy, aprilie 2005. Schmitter Philippe, Ernst B. Haas and the legacy of neofunctionalism, Journal of European Public Policy, aprilie 2005.
[1] Philippe Schmitter, Ernst B. Haas and the legacy of neofunctionalism, Journal of European Public Policy, 2005, p.256. [2] Ernst Haas, The Uniting of Europe, Stanford University Press, Stanford, 1958, p.13. [3] Ben Rosamond, The uniting of Europe and the foundation of EU studies: revisiting the neofunctionalism of Ernst B. Haas, Journal of European Public Policy, 2005, 239. [4] Haas, op.cit., p.3. [5] Haas, op.cit., p.5. [6] Ibidem [7] Ibidem [8] Ibidem., p.16

[9] Ernst Haas, The Study of Regional Integration, International Organization, 1970, p.610. [10] Ibidem., p.6. [11] Ibidem [12] Ben Rosamond, The uniting of Europe... B. Haas, Journal of European Public Policy, 2005, 240. [13] op.cit., p. xiv. [14] 64. Haas, The Uniting of Europe, p. 297. apud Anne Burley si Walter Mattli, Europe Before the Court: A Political Theory of Legal Integration, International Organization, vol. 47, Nr. 1, p.55. [15] Ernst Haas, Beyond the Nation State, Stanford University Press, Stanford, 1964, p.48 apud Anne Burley si Walter Mattli, Europe Before the Court: A Political Theory of Legal Integration, International Organization, vol. 47, Nr. 1, p.56. [16] Rosamond, The uniting of Europe..., Journal of European Public Policy, 2005, 248. [17] Schmitter, Ernst B. Haas and..., Journal of European Public Policy, 2005, p.264. [18] Rosamond, The uniting of Europe..., Journal of European Public Policy, 2005, 251.

[19] Haas, The Uniting of Europe, Stanford University Press, Stanford, p.14. [20] Stanley Hoffmann, The Uniting of Europe: Political, Social, and Economic Forces, 19501957, Foreign Affairs, 1997