Subiectul 9 :Abordarile conceptuale si evoluția istorică a curentelor integraționiste

Numeroasele mutaţii politice, economice şi sociale din ultimele decenii ale sec. XX– începutul
secolului al XXI-lea au schimbat esenţial tabloul lumii şi au stat la baza unor transformări
evidente ale relaţiilor internaţionale. Urmărind cu atenţie transformările pe plan global, asistăm
la o modificare rapidă a conţinutului geopoliticii. Are loc apariţia noilor grupări integraţioniste,
diversificarea formelor organizaţionale, evoluţia de la modelele simpliste spre altele mai
complexe. Drept rezultat, procesele integraţioniste au cuprins practic toate regiunile şi statele,
contribuind astfel la formarea noilor „matrice” internaţionale. Avântul istoric l-a făcut Uniunea
Europeană. Începutul formării este considerat 18 aprilie 1951, când şase state europene (Franţa,
R.F. Germania, Italia, Belgia, Ţările de Jos, Luxemburgul) au semnat Tratatul de la Paris. Scopul
principal al acestui organism internaţional consta în crearea unui spaţiu comun care să unească
toate statele printr-o uniune vamală şi să asigure libera circulaţie a mărfurilor în statele membre,
prin anularea impozitelor şi a altor obstacole în calea comerţului, libera circulaţie a capitalurilor,
serviciilor şi persoanelor, crearea unei politici unice monetare şi acordarea ajutorului statelor în
curs de dezvoltare..
Astfel, în literatura de specialitate privind procesele integraţioniste s-au cristalizat câteva curente.
Printre cele mai cunoscute teorii integraţioniste putem distinge: funcţionalismul, federalismul,
neofuncţionalismul, tranzacţionalismul, integuvernamentalismul şi instituţionalismul .
Funcţionalismul s-a dezvoltat pe parcursul celui de-al doilea război mondial şi a fost stimulat de
evenimentele ce au avut loc în anii 30 şi în timpul războiului. Scopul de bază a funcţionalismului
timpuriu a fost de a găsi o cale de organizare a sistemului internaţional, care ar garanta pacea şi
bunăstarea într-o perioadă de schimbări dinamice.
Viziunea funcţionalismului se rezumă la următoarele: diviziunea politică este o sursă de conflict
dintre state. Această diviziune poate fi depăşită treptat prin descoperirea domeniilor de interes şi
activitate comună şi prin lansarea unei reţele de instituţii funcţionale internaţionale, în care şi
prin care interesele tuturor naţiunilor sunt integrate treptat şi administrate de elitele specializate.
Prosperitatea, prin integrarea economică globală este garantul unui sistem internaţional stabil şi
paşnic. Unificarea economică, pînă la urmă duce la unificarea politică.
FederalismulGândirea federalistă clasică presupune construcţia şi funcţionarea federaţiilor
politice, adică a sistemelor politice, care printr-o structură politică duală, împarte autoritatea
dintre centru şi subiectele federaţiei.
Conform şcolii federaliste esenţa federalismului constă în faptul că diviziunea puterilor
este efectuată în aşa mod încât guvernele suprastatale şi statale sunt fiecare, în diferite sfere, şi
coordonate intre ele şi independente. Atât guvernul central, cât şi cele statale operează direct
asupra oamenilor, fiecare cetăţean fiind supus ambelor guverne. În cadrul formării unei federaţii
statele membre transferă guvernului federal următoarele puteri:
- Controlul apărării;
- Exercitarea politicii externe;
- Competenţe lărgite în economie;
Organizarea serviciilor sociale ca: Poliţia, Securitatea, Educaţia, Sănătatea
Neofuncţionalismul , este cea mai sofisticată şi complexă teorie integraţionistă. Ea conţine idei
importante şi complexe despre procesele integrării graduale, mecanismele şi dimensiunile de
spill-over în dezvoltarea sistemelor şi are mai multe abordări teoretice decât orice altă teorie
integraţionistă
1. Libera circulaţie a capitalului a sporit presiunea exercitată asupra integrării sectorului
monetar;
2. Libera circulaţie a persoanelor a sporit presiunea asupra domeniilor precum politica
azilului sau a combaterii criminalităţii.
Tranzacţionalismul este o teorie bazată pe abordarea behavioristă şi foloseşte metoda
colectării masive de date, în baza cărora îşi formulează concepţiile.
 Prin analiza tranzacţiilor în diferite domenii economice şi culturale – comerţ, călătorii,
comunicaţii, etc. – tranzacţionaliştii încearcă să contureze modele de integrare şi prin asta să
investigheze în ce condiţii apare „sensul, percepţia unei comunităţi politice” şi aşa-numitele
„comunităţi de securitate”.
Aşadar accentul de bază a şcolii tranzacţionaliste este pus pe procesele interne în
interacţiunea economică şi socio-culturală dintre membrii Comunităţii Europene.
Interguvernamentalismul Viziunea de bază a interguvernamentaliştilor constă în faptul
că statele, interesele lor, interacţiunea dintre ele, şi rezultatele acestor interacţiuni influenţează
caracterul relaţiilor dintre state, contribuie la procesele integraţioniste şi la instituţionalizarea
eventuală a acestui proces. În timp ce interesele de bază ale funcţionaliştilor, tranzacţionaliştilor
şi neofuncţionaliştilor sunt procesele care se desfăşoară în spatele actorilor guvernamentali,
interguvernamentaliştii interpretează procesele ca fiind decise de state şi de interrelaţia dintre ele.
Instituţionalismul Primul – creşterea interdependenţei generează necesitatea cooperării
internaţionale (regionale) şi respectiv necesitatea instituţiilor internaţionale şi a regimurilor.
Cel de-al doilea – rolul instituţiilor este important pentru beneficiul pe care-l aduc şi
pentru faptul că influenţează direct sau indirect asupra politicii statelor şi asupra faptului cum
acestea îşi definesc interesele. Instituţiile influenţează prin asigurarea cu informaţie, promovarea
transparenţei şi monitoring-ului, reducerea costurilor tranzacţionale, evaluarea aşteptărilor
convergente şi folosirea eficientă a strategiilor.
Trei – instituţionalismul neoliberal este preocupat de găsirea căilor de a face statul raţional egoist
să coopereze la nivel regional.

Subiectul 10 :Etapele Formarii CEE ȘI criteriile de integrare

1.Istoricul constituirii comunităţii europene
1.Istoricul constituirii comunităţii europene
Ideile de unitate europeană .
Antichitatea – cuceririle romane.
Evul mediu- perioadă caracterizată prin fărămiţare totală (multiple conflicte de ordin
politic,religios, cultural), existînd idea de a unifica europa elaborîndu-se două teorii în acest sens.
1)Teoria unităţii imperiale
2)Teoria unităţii pontificale
Perioada renaşterii – apare ideea ,tipul de om “umanist” care aparţine întregii europe .
1900 – publicaţia congresului de ştiinţe politice de la Paris intitulată “Statele Unite Europene”.
 Perioada interbelică – al doilea război mondial 1941-1945.
1923 – R. Coudenkove-Kalergi “Pan-Europe” – în  care se propunea unificarea Europei în baza
renunţării statelor la suveranitate.
1929- Primul Congres de la Viena în cadrul căreia se adoptă un manifest Pan European care
cuprinde direcţiile principale ale viitoarei Uniuni Europene.(Uniunea Vamală,Moneda
unică,exploatarea în comun a coloniilor). Ulterior se formează mişcarea Uniunea Pan-Europeană
în frunte cu A.Briand care înaintează proiectul Ligii Naţiunilor unde este oprit la obiecţiile Marii
Britanii.
Politica lui Hitler bazată pe violenţă,forţă este considerată o concepţie de a unifica europa.
 Carl –Frederick Goedeler unul dintre organizatorii unei mişcări anti-naziste în unificarea
europei ce urma a fi realizată în două etape:
1.O uniune economică
2.O uniune politică.
De asemenea se propunea crearea unui minister al economiei europene ,al unui minister de
externe şi a unei armate unice . De asemenea în perioada războiului doi mondial apare idea de
înfiinţare a unei UNIUNI FEDERALE a popoarelor europene,care urma să aibă un guvern
comun , o armată unică şi un tribunal suprem.
 Perioada postbelică
-existenţa a două supraputeri SUA şi URSS,expansiunea URSS în Europa spre vest .
-Intenţia SUA de a opri expansiunea URSS în Europa prin reînnarmarea Germaniei (nu convenea
Franţei).
Sau prin întărirea Germaniei în cadrul unei organizaţii internaţionale europene .
1947– se elaborează planul Marshal de relansare economică a Europei.
1846 – Winston Cherchel relansează idea de unitate europeană,urmată de apariţia mai multor
mişcări (uniunea europeană a federaliştilor,socialiştilor). Liderii mişcărilor formînd un comitet
de coordonare a acestor mişcări care în 1949 contribuie la crearea consiliului europei.
 .Premisele creării Comunităţilor Europene
1)existenţa unor organizaţii internaţionale europene. (Consiliul Europei(1949)).
OECE(1948) NATO(1948) – nu confereau europei o structură coerentă. Fiind organizaţii de
cooperare nu contribuiau la atingerea obiectivelor de bază. (relansarea Europei).
2)Planul “Shuman” 9 mai 1950. Crearea unei organizaţii într Franţa şi Germania şi alte state care
doresc să se alăture în materie de cărbune şi oţel.
2.Criteriiile de integrare :
Criteriile stabilite de Consiliul European de la Copenhaga în 1993, cunoscute şi sub denumirea
de criteriile europene sau criteriile de la Copenhaga, au fost primele condiţii explicite impuse
statelor aspirante la integrarea în Uniunea Europeană (UE). Astfel, au fost recunoscute drepturile
ţărilor central şi est-europene de a se alătura UE în momentul îndeplinirii următoarelor criterii:
 politic – stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului,
respectul şi protecţia minorităţilor naţionale;
 economic – existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faţă
presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii;
 instituţional – capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al UE,
inclusiv aderarea la ţelurile uniunii politice, economice şi monetare.
Subictul 11 : Tradiţiile istorice de integrare a continentului european
 1. Teoria Uniunii Vamale

Uniunea Vamală reprezintă un spaţiu economic al cărui membri se angajează reciproc să

nu impună nici un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicînd un tarif vamal comul
faţă de ţările terţe, precum şi o legislaţie vamală comună.
Teoria clasică a Uniunii Vamale susţine constituirea uniunilor vamale „pure” ca grupări
formate numai prin „corectarea” taxelor vamale, ca instrument de protecţie şi politică
comercială.
Principiile de bază ale Teoriei clasice a Uniunii Vamale constau în următoarele:
- comerţul maximizează bunăstarea mondială;
O uniune vamală reduce tarifele şi poate fi considerată un pas spre comerţul liber, deci uniunea
vamală va contribui la bunăstarea mondială
 Teoria modernă a Uniunii Vamale se referă la aspectele mecanice ale funcţionării uniunii
vamale (coordonarea structurilor tarifare şi apoliticilor comerciale dintre ţările membre), precum
şi la aspectele rezultate din unificarea vamală (ridicarea diferenţiată a gradului de bunăstare a
statelor membre).
Teoria modernă a Uniunii Vamale analizează mai detaliat uniunea vamală şi ajunge la
concluzia că uniunea vamală condiţionează:
- o mai bună diviziune internaţională a muncii;
- libertatea de circulaţie a produselor;
- lărgirea pieţelor;
- intensificarea concurenţei;
Teoria uniunii economice şi monetare

Următorul pas, care trebuie efectuat, după realizarea uniunii vamale, este etapa uniunii
economice şi monetare. În cadrul acestei etape cele mai multe din principiile integrării
economice sunt: politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturi, financiar, monetar,
etc.; libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; crearea unor fonduri speciale
pentru finanţarea diferitor programe; concurenţa loială; armonizarea legislaţiilor naţionale.
Uniunea economică şi monetară este un pas intermediar în realizarea integrării economice.
B. Balassa distinge următoarele cinci etape ale integrării economice internaţionale:
- „Zona economică de liber schimb” – ţările care o constituie decid să abolească
progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele: În acelaşi timp, faţă de ţările
din afara zonei de liber schimb fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie.:
Asociaţia Europeană a liberului Schimb (AELS); Acordul Central European de Comerţ
Liber (CEFTA); Acordul Nord-American de Comerţ Liber (NAFTA); în Asia –
ASEAN; Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI);
- „Uniunea Vamală” – ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale
şi restricţiile cantitative dintre ele şi să substituie, de asemenea progresiv, politicile lor
individuale faţă de terţi, printr-un tarif exterior comun.
- „Piaţa comună” – este o uniune vamală în care ţările membre decid să asigure libera
circulaţie a factorilor de producţie.
„Uniunea economică” – adaogă caracteristicilor pieţii comune încă una – armonizarea
politicilor economice în domeniul economic.
„Integrarea economică totală” implică unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale.
12.Integrarea europeană în perioada postbelică.
Al doilea război mondial a demonstrat, cum naţionalismul excesiv poate reprezenta o ameninţare
relaţiilor interstatale şi întregii Europe, mai ales în epoca armelor de distrugere în masă.
A devenit evidentă necesitatea găsirii unei noi forme de integrare în Europa, pentru a
înlătura vechile rivalităţi politice şi naţionale.
În cea de-a doua jumătate a deceniului patru şi în primii ani ai anilor 50 au apărut primele
impulsuri spre integrarea europeană, întâi luând forma unor declaraţii şi proiecte, înaintate şi
expuse de liderii politici – Winston Churchill, Robert Schuman, Jean Mone, Konrad Adenauer,
iar apoi prin acţiuni practice la nivel internaţional. Astfel, a fost instituit un număr considerabil
de organizaţii care urmau să colaboreze atât la nivel politic, cât şi economic:
- Organizaţia Naţiunilor Unite (Octombrie 1945)
- Fondul Monetar Internaţional (sf . anului 1945)
- Din iniţiativa Statelor Unite, în 1948, a fost fondată o organizaţie centralizată
europeană, care a administrat şi organizat ajutorul economic masiv american prin
intermediul Planului Marshall – Organizaţia pentru Cooperare Economică
Europeană. Aceasta a fost una din primele organizaţii care a cuprins un număr mare
de state din Europa Occidentală.
 - În 1949, iarăşi la Iniţiativa SUA, majoritatea statelor democratice din Europa de
Vest, au fondat, împreună cu SUA şi Canada, Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord, alianţă militară Occidentală, opusă potenţialului militar al Uniunii Sovietice.
- Cu un an mai înainte, în 1948, a început să lucreze Uniunea vamală dintre Belgia,
Olanda şi Luxemburg (Benelux), prin introducerea tarifului extern comun. Uniunea
însă a fost creată încă 1944, înainte de sfârşitul războiului.
În mai 1949 a fost făcut următorul pas considerabil – prin aprobarea statutului, de către
10 state fondatoare europene a fost înfiinţat Consiliul Europei. Fondarea Consiliului Europei a
avut drept scop impulsionarea cooperării politice între statele europene. Adepţii ideii formării
unui stat federal european, adică a unei forme mult mai extinse de asociere, au căutat astfel, alte
variante, pentru a atinge, măcar în anumite domenii, un mai mare grad de integrare, în speranţa
că acest lucru se va constitui într-un fundament pentru extinderea treptată a domeniilor de
cooperare.
13.Tratatele de revizuire a Comunităţilor Economice Europene şi crearea UE.
Planul Schuman si Trat.de la Paris
O premisă concretă pentru integrarea statelor Europei a oferit-o partea franceză. La 9
mai 1950, ministrul de externe a Franţei, Roberst Schuman, a propus un plan de soluţionare a
divergenţelor postbelice dintre statele Europei (îndeosebi divergenţele franco-germane) şi de
contopire a producţiilor de cărbuni şi oţel a celor două ţări. Conform Planului, întreaga producţie
de cărbune şi oţel trebuia să fie pusă sub controlul unei „Înalte Autorităţi”. Acest nou tip de
cooperare era deschis participării şi pentru alte state ale Europei.
Înalta Autoritate a Cărbunelui şo Oţelului, a fost însărcinată să desfiinţeze barierele
vamale la aceste două produse foarte importante la acea vreme pentru puterea industrială.
Astfel au fost puse bazele unei organizaţii de tip nou: nu era vorba doar de o zonă de liber
schimb, ci şi de impunerea unei pieţe comune, un domeniu extrem de important la acea vreme.
Caracteristica principală a Tratatului este că prin intermediul lui, statele semnatare
transferă anumite puteri unei instituţii, numită „Înalta Autoritate”, compusă din nouă membri
independenţi faţă de orice guvern. Alte organe create prin tratat sunt: o Adunare Comună,
Modelată după Parlamentul Consiliului Europei, care, cu votul a două treimi, putea obliga Înalta
Autoritate să-şi dea demisia, Un Consiliu de Miniştri, reprezentînd Statele membre şi o Curte de
Justiţie.
O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea Comunităţii Europene de Apărare, care
însă a fost abrogată în 1954, din cauza faptului că nu a fost ratificată de Legislativul Francez.
Comunitatea Europeană de Apărare, care presupunea o integrare militară şi politică
adâncă a fost substituită de Uniunea Europeană Occidentală. Dar din moment ce scopurile sale
coincideau cu cele ale NATO, ea a avut un rol nesemnificativ în apărarea europeană.
În aşa mod devenit evident că integrarea economică este unica cale (soluţie) practică spre
o uniune politică, care urmează a fi efectuată după o perioadă mai lungă. Eşecul Comunităţii
Europene de Apărare a demonstrat că uniunea militară şi politică sunt deocamdată un obiectiv
nerealizabil pentru acea perioadă.
Tratatele de la Roma (1957)

La 25 martie 1957, au fost semnate două tratate – Tratatul de instituire a Comunității

Economice Europene (CEE) şi Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice
(CEEA sau Euratom). Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune,
crearea unei piețe comune, instituirea celor "4 libertăți", excluderea oricărei discriminări
naționale. Pentru a funcționa însă, avea nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări
legislative, astfel, rolul Curții Europene de Justiție se arăta extrem de important.În decursul
anului 1957, cele două tratate au fost ratificate de către parlamentele statelor membre şi la i
ianuarie 1958 au intrat în vigoare.
„Problema britanică” şi extinderea CEE în 1973
 Lipsa Marii Britanii a constituit o problemă politică serioasă pentru perioada timpurie a
Comunităţii Economice Europene. De la bun început guvernul britanic a refuzat să participe din
diferite motive.
Primul din ele este importanţa acordată de Marea Britanie relaţiilor sale comerciale,
politice şi chiar simbolice cu coloniile şi majoritatea fostelor sale colonii, relaţiile pe care avea să
le piardă odată cu integrarea în CEE.
Al doilea este refuzul de a se alătura uniunii vamale. Guvernul britanic a acceptat
stabilirea unei zone libere comune, în care toate taxele vamale interne ar fi abolite, dar s-au
pronunţat pentru păstrarea dreptului statelor membre de a stabili tarifele sale pentru statele terţe.
Şi al treilea motiv serios este atitudinea categorica negativă a Marii Britanii faţă de
cedarea suveranităţii statelor naţionale în favoarea instituţiilor europene supranaţionale. Cu alte
cuvinte, britanicii au fost, şi mulţi din ei încă rămân, departe de obiectivul unei uniuni politice
europene..
Numai plecarea lui De Gaulle de la guvernare în 1969 a deschis calea aderării britanice.
În 1972 negocierile s-au încheiat, iar în 1973 Marea Britanie devine membru al CEE. Ea a fost
acompaniată de Irlanda şi Danemarca.
Populaţia Norvegiei, necătând la cererea de aderare depusă de Guvern, s-a pronunţat
împotriva aderării.
Progres în integrarea europeană şi extinderea spre „Europa celor 12” (1973-1986)

Criza economică din 1973 a pus capăt unei perioade de creştere economică
impresionantă, de care au beneficiat statele europene un timp îndelungat. Şomajul, inflaţia şi
criza sectoarelor industriale tradiţionale au devenit caracteristice pentru economia Comunităţii
Economice Europene, în a doua jumătate a anilor 70 – începutul anilor 80. Necătând la faptul că
procesul integrării în acea perioadă, era caracterizat de jurnalişti prin prisma termenilor de
euroscepticizm şi euroscleroză, au avut loc totuşi, importante schimbări pozitive.
Aşadar, începând cu 1973, a fost constituit Consiliul European, în care urma să se
organizeze întâlniri regulate a şefilor de state sau de guverne. În această instituţie urmează să se
stabilească deciziile majore de lungă durată.
În 1979 a intrat în vigoare Sistemul Monetar European. În acelaşi timp, a luat naştere
Unitatea Valutară Europeană (ECU), predecesoare monedei unice actuale – Euro.
Tot în 1979 a avut loc primele alegeri directe universale în Parlamentul European.
Sfârşitul dictaturilor militare din Grecia (1974), Portugalia (1974) şi Spania (1975) au
făcut posibil accesul acestor state în Uniunea Economică Europeană. Grecia a devenit membră în
1981, iar Spania şi Portugalia în 1986.
În 1984, un grup de parlamentari europeni, conduşi de italianul Alitiero Spinneli, au
propus în Parlament, proiectul Tratatului Uniunii Europene. Ei intenţionau să obţină aprobarea
noului Tratat care l-ar substitui pe cel vechi semnat la Roma şi care era mult mai avansat şi cu un
grad de integrare mai mare. Cu toate că proiectul nu a fost acceptat de guverne, meritul său
constă în faptul că a iniţiat dezbateri care au dus la schimbării cardinale în anii 90.
În 1985 ţările Beneluxului, Franţei şi Germaniei au semnat Acordul Schengen.
Majoritatea membrilor CEE vor adera în anii următori la acest acord. Acesta a fost începutul
unei iniţiative de garantare a liberei circulaţii a persoanelor şi înlăturarea treptată a frontierelor
dintre statele Comunităţii.
În a doua parte a anilor 80, procesul integraţionist a căpătat un impuls politic important,
în mare parte datorită lui Jacques Delors. Socialist francez, el a fost ales Preşedinte al Comisiei
Europene în 1985. Unul din primii paşi a fost înaintarea Actului Unic European în 1986.

14. Premisele şi etapele extinderii UE.

Procesul de extindere al UE a pornit din dorința clară de a crea premisele necesare unei
uniuni cât mai strânse a popoarelor europene. Condițiile de bază pentru extinderea Uniunii
Europene au fost stipulate prin Tratatul privind Uniunea Europeană care prevede că: "orice stat
european poate cere să devină membru al Uniunii". În acest sens, statul interesat își adresează
cererea de aderare Consiliului UE, care se pronunță în unanimitate, după consultarea Comisiei
Europene și obținerea avizului conform din partea Parlamentului European. Decizia
Legislativului european se adoptă în condițiile întrunirii majorității absolute a membrilor săi.
Uniunea Europeană de astăzi, are 28 de state membre și o populație de aproximativ 520 de
milioane de locuitori, este mai sigură, mai prosperă, mai puternică și exercită o mai mare
influență decât Comunitatea Economică Europeană (CEE) de acum 50 de ani, cu 6 state membre
și o populație de mai puțin de 200 de milioane de locuitori. Uniunea Europeană este deschisă
oricărui stat european care îndeplinește criteriile democratice, politice și economice pentru
dobândirea calității de membru. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, Uniunea Europeană
elaboreaza capacitatea de absorbție a noilor membri, precum și abilitatea propriilor instituții de a
funcționa corespunzător în continuare. Extinderile succesive au întărit democrația, au conferit
securitate Europei și au sporit potențialul său comercial și de creștere economică.
Prima extindere a CE (1973)
La o prima privire asupra tratatelor fondatoare ale Consiliului Europei se poate constata
ca Marea Britanie este cea mai notabila absenta in randul membrilor CEE. Marea Britanie se
percepea pe sine ca o putere mondiala în perioada postbelică, îi continuarea unei epoci trecute în
care fusese un mare imperiu. Aceasta situație se schimbă însă, iar episodul crizei de Suez
din 1956 a jucat un rol important. Criza Suezului a fost declanșată de naționalizarea canalului de
către Egipt sub conducerea președintelui Nasser. Franța și Marea Britanie au vrut să-l răstoarne
de la putere pe Nasser. Israelul a sprijinit efortul lor, invadând Peninsula Sinai. Franța și Marea
Britanie au oferit sprijin militar și ocupă Canalul Suez. Opinia publică internațională își
manifestă oprobriul, sub influenta dată de Statele Unite ale Americii. Înfruntarea de putere la
scară internațională a aratat Marii Britanii că pierduse din putere și că va trebui să își reconsidere
strategia.
Marea Britanie nu s-a alăturat celor 6 state europene în 1957 și pentru că doreau să fie
independente și sub nicio forma sub dominația franceză care se prefigura pe continentul
european. Marea Britanie nu era împotriva cooperării, ci era precaută la o apropiere prea mare ca
aceea declarată de Monnet și mai ales nu voia o cooperare condusă de francezi.
În 1963, s-a încheiat o întelegere franco-germană. Charles de Gaulle și Adenauer semnează un
tratat de prietenie franco-german. În acest context Franța se opune aderării Marii Britanii
la Uniunea Europeană. Sunt respinse la pachet și aplicațile venite
din Danemarca și Irlanda. Marea Britanie a reaplicat în 1967. Din nou se izbește de veto-ul
francez. Este vorba despre teama francezilor de faptul că Marea Britanie ar fi reprezentat un
concurent la poziția dominantă a Frantei. Franța nu dorea întărirea rolului Statelor Unite ale
Americii în Europa, prin Marea Britanie.
În 1969, Charles de Gaulle nu mai este preșidentle Franței. Marea Britanie aplică din
nou. Irlanda, Danemarca, Norvegia își reînnoiesc candidaturile pentru calitatea de membru al
CE. Intrarea Marii Britanii în Consiliul Europei a fost favorizată de venirea la președinția Franței
a lui Georges Pompidou, dar și de faptul că Franța începea să aibă temeri că puterea Germaniei a
crescut atât de mult încât are nevoie să contrabalanseze această putere împreuna cu Marea
Britanie..
Pe acest fond, Marea Britanie, Irlanda și Danemarca devin membri ai CE în
ianuarie 1973. Norvegia, în ciuda dorinței liderilor politici, a renunțat la candidatură în urma
unui referendum organizat în septembrie 1972, când cetățenii norvegieni au respins-o. În urma
acestei prime extinderi, Comunitățile Europene sunt alcătuite din 9 membri. Ca performanță
economică, cele trei noi membre, au scăazut media CE de până atunci. Este vorba în primul rând
de Irlanda, care era o țară relativ săracă și Marea Britanie, care era pe o pantă descendentă,
economic vorbind, în perioada postbelică.
 1981:

Grecia
A doua extindere (1981)
Este un val mic de extindere, cu o singură țară, Grecia. Ea ceruse asocierea la Consiliul
Europei încă din 1959. Inițial, a fost respinsă datorită faptului că economia sa era subdezvoltată
în comparație cu cei șase. Înlăturarea regimului autoritar nu a fost lipsită de turbulențe, antrenând
revolte chiar în interiorul militarilor. Până în 1973, Grecia a fost condus de Georgios
Papadopoulos, dar care a fost înlăturat de brigadierul Dimitros Ioannides. Acesta încearcă și
înlăturarea arhiepiscopului Macarios III, care conducea Ciprul. În contextul acestei crize, dar și a
gravelor încălcări a drepturilor omului în Cipru în timpul coloniilor, Turcia invadează Ciprul
în 1974. Grecia iese din criză prin întoarcerea la putere a lui Constantin Karamanlis, care a avut
rolul istoric de a superviza reîntoarcerea la democrație.
Negocierile dintre Consiliul Europei și Grecia au fost începute în 1976. Grecia nu era o țară
bogată, dimpotrivă. Turismul nu reprezenta nici pe departe ceea ce reprezinta azi ca și
contribuție la venitul național. Grecia devine membră a CE în 1981.

 1986:Spania,Portugalia

A treia extindere (1986)

Este vorba despre valul alcătuit din cele doua țări iberice: Spania și Portugalia. Ambele ceruseră
asociere încă din 1962. Abia din 1970, respectiv 1973, cele doua țări obțin statutul de comerț
preferențial cu Consiliul Europei, constând în scutirea de taxe și tarife la exportul din aceste țări
către țările comunitare.
Dupa înlaturarea regimurilor dictatoriale a fost luata în considerare aplicația celor doua state
iberice. Ambele erau relativ sărace, deși în trecutul lor fuseseră puteri coloniale. În Portugalia,
unul din motivele pentru care s-a prăbușit regimul Salazar a fost incapacitatea guvernamentala și
militară de a face față problemelor puse de coloniile Mozambic și Angola si de lupta lor pentru
independență (obtinuță în 1975). Spania, sub conducerea Generalului Francisco Franco și a
ideilor sale, a trecut printr-o perioadă dificilă economic în a doua jumătate a anilor '50 și '60,
datorită orientarii politicii economice spre autarhie. Regimul Franco s-a încheiat, la moartea
generalului în 1975 și a beneficiat de o tranziție pașnică spre democrație, la care au colaborat
diferitele elite spaniole – militare, religioase, politice, inclusiv casa regală.
În același deceniu al valurilor doi și trei ale extinderii, au mai depus aplicații de
membru: Turcia în 1987, Austria în 1989, Cipru și Malta în 1990.

 1995: Finlanda,,Suedia,Austria.

A patra extindere (1995)

A patra extindere a Uniunii Europene are un caracter aparte față de celelalte trei care au
precedat-o: este vorba despre extinderea CEE cu 3 țări bogate, al caror Produs Intern Brut
depășea semnificativ media PIB-ului țărilor UE la acel moment.
De asemenea, mai este distinct acest val și prin faptul că este primul val post-1989, când Zidul
Berlinului a reunit estul și vestul Europei. Toate cele trei țări care au intrat in UE
în 1995 – Austria, Finlanda, Suedia – erau țări neutre, care în sfârșit au putut să iși manifeste
liber opțiunea pentru intrarea în Comunitîțile Europene. Intrarea lor a avut consecințe în ce
privește interesul dat de Consiliul Europei pentru estul Europei și o strângere a relațiilor
economice dintre CE și aceste țări. Prima extindere a Uniunii Europene în est a fost plănuită
pentru 1 mai 2004.
Negocierile de aderare au fost închise definitiv pentru toate statele. Au
aderat:Polonia,Slovenia ,Ungaria,Malta , Cipru,Letonia,Estonia,Lituania,Cehia,Slovacia.
La 1 ianuarie 2007, au aderat alte două state la Uniunea Europeană:
 România, Bulgaria.
Bulgaria și România au încheiat negocierile de aderare la UE și au aderat împreună la Uniunea
Europeană în ianuarie 2007. Într-o ceremonie desfășurată la 25 aprilie în Luxemburg, România și
Bulgaria, împreună cu țările membre ale UE, au semnat Tratatul de aderare la Uniunea
Europeană, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Acesta prevăzuse însă clauze de
salvgardare ce ar fi putut întârzia aderarea cu un an. Cele mai problematice capitole au fost
Justiția și Afacerile Interne și Politica în Domeniul Concurenței.
La 1 iulie 2013, a aderat încă un stat la Uniunea Europeană:Croația.

15.Instituţiile decizionale ale UE.

Procesul decizional al UE în general și procedura de codecizie implică în special trei instituții
principale: : Parlamentul European, Consiliul Miniștrilor și Comisia Europeană.
Parlamentul European (PE) este singurul parlament multinațional ales direct din lume,
precum și singura instituție direct aleasă din Uniunea Europeană. Prin urmare, rolul său
actual și potențial este esențial pentru argumentele legate de deficitul democratic și dacă UE
este democratică și deciziile sale sunt legitime. În cea mai mare parte a istoriei sale, PE a fost
o instituție relativ slabă în comparație cu Consiliul și Comisia. De la primele alegeri directe
din 1979, și în special în anii 90, puterile..și....statutuldacesteiaddauxdcrescutdxsubstanțial.
O altă instituție semnificativă este Consiliul Miniștrilor. Consiliul de Miniștri a fost creat în
1974 pentru a crea un spațiu informal pentru discuții între șefii de stat sau de guvern. Curând au
devenit un organism care stabilește obiectivele Uniunii și stabilește calea pentru realizarea lor în
toate sectoarele UE. El a oficializat în 1992 Tratatul de la Maastricht, care a stabilit funcția de,
de a oferi Uniunii impulsul necesar și de a defini orientările politice generale. La 1 decembrie
2009, în temeiul Tratatului de la Lisabona, era una dintre cele șapte instituții ale Uniunii.
Consiliul European definește direcțiile și prioritățile politice generale ale Uniunii Europene.
Consiliul European furnizează Uniunii impulsul necesar și definește direcțiile și prioritățile
politice generale. Ea exercită puterea legislativă.
Consiliul European este format din șefii de stat sau de guvern ai statului, din președinte și din
președintele comitetului. Înaltul reprezentant pentru politica externă și de securitate ia parte la
funcțiile Consiliului. Când ordinea de zi asistă, membrii Consiliului European pot decide cu
privire la minister să asiste fiecare membru și președintele Comisiei, de către un membru.
Consiliul European vine la fiecare șase luni, liderul președintelui său, iar atunci când ordinea de
zi necesită președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.
În sfârșit, cea de-a treia și importantă instituție este Comisia Europeană. Comisia este
independentă de guvernul național. Rolul său este să reprezinte și să apere interesele întregii
uniuni. Proiectează propuneri de noi legislații europene care urmează să fie prezentate
Parlamentului European și Consiliului. Comisia este, de asemenea, organul executiv al Uniunii,
cu alte cuvinte, este responsabilă pentru punerea în aplicare a deciziilor Parlamentului și
Consiliului. Aceasta înseamnă că Comisia gestionează afacerile cotidiene ale Uniunii Europene,
punându-și în aplicare politicile, administrând programele sale și alocând fondurile sale.
Termenul „Comisie” este folosit în două sensuri. În primul rând, se referă la un grup de bărbați și
femei, câte un membru din fiecare țară UE, desemnat să conducă instituția și să ia deciziile. În al
doilea rând, „Comisia” se referă la instituția în sine și la personalul acesteia.
16.Procedura standard de luare a deciziilor la nivelul UE este cunoscută sub numele
de procedură legislativă ordinară (denumită anterior codecizie). Aceasta înseamnă că
Parlamentul European (instituţia care îi reprezintă pe cetăţenii europeni şi ai cărei membri sunt
aleşi prin vot direct) trebuie să aprobe legislaţia UE împreună cu Consiliul (instituţia
reprezentând guvernele celor 28 de state membre).
Elaborarea legislaţiei UE
Înainte de a propune noi iniţiative legislative, Comisia evaluează potenţialele
consecinţe economice, sociale şi ecologice pe care le-ar putea avea acestea. Prin urmare,
Comisia realizează evaluări de impact care prezintă avantajele şi inconvenientele diferitelor
opţiuni politice.
De asemenea, Comisia consultă părţile interesate cum ar fi organizaţiile neguvernamentale,
autorităţile locale, reprezentanţii industriei şi ai societăţii civile. Grupurile de experţi sunt
invitate să formuleze avize cu privire la aspectele tehnice relevante. În acest fel, Comisia se
asigură că propunerile legislative răspund nevoilor celor vizaţi şi evită procedurile birocratice
inutile.
Cetăţenii, întreprinderile şi organizaţiile pot participa la procedura de consultare prin intermediul
site-ului Consultări publice.
Parlamentele naţionale îşi pot exprima în mod oficial rezervele în cazul în care consideră că o
problemă poate fi soluţionată mai bine la nivel naţional decât la nivelul UE.
Revizuire şi adoptare
Parlamentul European şi Consiliul revizuiesc propunerile înaintate de către Comisie şi propun
amendamente. Dacă cele două instituţii nu cad de acord cu privire la amendamente, are loc o a
doua lectură.În cadrul acesteia, Parlamentul şi Consiliul pot propune din nou amendamente.
Parlamentul are puterea de a bloca propunerea legislativă dacă nu ajunge la un acord cu
Consiliul.Dacă amendamentele sunt acceptate de către ambele instituţii, proiectul legislativ poate
fi adoptat. În caz contrar, se reuneşte un comitet de conciliere care încearcă să găsească o soluţie.
Atât Consiliul, cât şi Parlamentul pot bloca propunerea legislativă în cea de-a doua lectură.
17.Politicile comune ale UE.
1. Noţiunea şi conceptul de politică comună

Articolul 3 din Tratatul CEE prevedea că acţiunea Comunităţii are în vedere „stabilirea
unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe, instaurarea unei
politici comune în domeniul agriculturii şi instaurarea unei politici comune în domeniul
transporturilor”. Obiectivele Comunităţii Europene evoluând progresiv, de-a lungul anilor au fost
elaborate o serie de noi politici comune, astfel încât astăzi se pot identifica aproape 20 de
domenii în care concepţia şi decizia se realizează la nivel comunitar, cele mai importante fiind
politicile regională, monetară, industrială, socială, energetică, de cercetare, pescuit, protecţia
mediului, protecţia consumatorilor, relaţii externe.
Ambiguitatea noţiunii de “politică comună” este reflectată de varietatea expresiilor ce
desemnează practic acelaşi lucru : “politică a Comunităţii Europene”, “politica comună”,
“politica comunitară”. Analiza acestor concepte arată că politicile comune constituie de fapt
domenii în care, în virtutea unui transfer de competenţe consimţit de către statele membre de la
nivel naţional la nivel comunitar, instituţiile comunitare intervin în mod determinant şi direct, iar
acţiunile statelor membre au loc concertat.

a. Politica externă şi de securitate comună

PESC desemnează un sistem de cooperare între statele membre UE în materie de

politică externă şi securitate, constitutind “pilonul doi” al Uniunii Europene, alături de
Comunitatea Europeană şi cooperarea în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).
Obiectivul acestei politici îl constituie protejarea intereselor fundamentale ale statelor membre în
materie de politică externă, independentă şi securitate a UE, cu perspectiva realizării unei politici
de apărare Comună (art. J.4 din Tratatul de la Maastricht prevede că PESC va include toate
aspectele legate de securitatea Uniunii, inclusiv eventuala realizare a unei politici comune de
apărare care în timp ar putea duce la o apărare comună).
Instrumentele la dispoziţia PESC sunt poziţiile şi acţiunile comune, armonizarea
poziţiilor statelor membre în cadrul organizaţiilor internaţionale, demersuri şi misiuni
exploratorii, asocierea unor instrumente diplomatice cu altele economice şi schimbul permanent
de informaţii între statele membre în chestiuni de politică internaţională. În plan instituţional,
PESC este organizată pe patru niveluri ierarhice:
- în vârf se află Consiliul European, care defineşte principiile şi orientările generale;
- urmează Consiliul UE (în formula ce reuneşte miniştrii de externe), împreună cu
Înaltul Reprezentant pentru PESC (care este şi Secretar General al Consiliului) şi
Preşedinţia în exerciţiu a UE;
- nivelul trei este reprezentat de Comitetul Politic (COPO) format din directorii
politici din ministerele de Externe ale ţărilor UE şi de COREPER (COPO verifică
conţinutul PESC, iar COREPER asigură coordonarea tehnică şi a aspectelor ce ţin
de competenţa comunitară);
- ultimul nivel îl constituie grupurile de lucru, formate din experţi naţionali (sunt
aprox. 20 astfel de grupuri pe diferite domenii: Orientul Mijlociu, Europa de Est,
OSCE etc.).

3. Politica agricolă comună

Politica agricolă comună constituie unul dintre elementele de baza ale CEE, Tratatul
stipulând că Piaţa Comună se întinde şi la domeniul agriculturii şi al comerţului cu produse
agricole. La moment peste 40 % din cheltuielile bugetului sunt destinate agriculturii.
Obiectivele PAC sunt creşterea productivităţii agricole, asigurarea unui nivel de trai
echitabil pentru agricultori, stabilizarea pieţelor, garantarea securităţii aprovizionării şi
asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori. Elementele esenţiale ale PAC sunt
organizarea comună a pieţelor (printr-o politică comună de piaţă şi de preţuri), o politică unitara
a structurilor agricole, armonizarea legislaţiilor naţionale şi finanţarea comunitară (prin
intermediul FEOGA (Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă)– secţiunea
Garanţie).
Necesitatea unei reforme a PAC a devenit tot mai evidentă în contextul procesului de
lărgire a UE, deoarece unele ţări candidate au un potenţial agricol substanţial ce va trebui
subvenţionat la rândul său, dacă sistemul de alocare a FEOGA rămâne acelaşi. În ultimii ani au
fost create o serie de programe privind structurile agricole, al căror obiectiv îl constituie limitarea
investiţiilor pentru dezvoltarea exploatărilor agricole, precum şi coordonarea FEOGA cu FEDER
şi FSE, în vederea dezvoltării zonelor rurale şi adaptarea structurilor agricole de producţie.
Începând cu 1992 a fost operată o reducere progresivă a subvenţiilor agricole (dacă în 1996
bugetul PAC reprezenta 48% din bugetul comunitar total, în 1999 fusese redus la 45%).

4. Politica comercială comună

Încă de la apariţia CEE, politica comercială a fost inclusă în categoria “politicilor

commune”, alături de Politica agricolă comună şi Politica comună de transporturi. Tratatul CEE
din 1958 stipula dreptul Consiliului de a decide cu majoritate calificată autorizarea Comisiei de a
reprezenta Comunitatea în negocierile comerciale şi de a-şi stabili singură mandatul de
negociere în acest domeniu. Tratatul de la Amsterdam păstrează nealterată această competenţă
comunitară. Conform acestuia, PCC este fondată pe principii uniforme în ceea ce priveşte
modificarea tarifelor, încheierea acordurilor tarifare şi comerciale, uniformizarea măsurilor de
liberalizare a comerţului, politica exporturilor şi măsurile de protecţie comercială (în situaţii de
dumping şi subvenţii).
Pentru asigurarea execuţiei măsurilor de politică comercială comună, Comisia
Europeană este cea care recomanda statelor membre metodele optime de cooperare între acestea,
astfel încât să se evite apariţia unor dificultăţi economice pentru unele dintre ele şi autorizează,
dacă este cazul, adoptarea unor măsuri de protecţie naţională, stabilind în aceste situaţii condiţiile
şi modalităţile concrete de aplicare. Tratatul menţionează însă ca în caz de urgenţă statele
membre pot cere Comisiei autorizaţia de a lua ele măsurile pe care le consideră necesare în
vederea remedierii disparităţilor create de aplicarea PCC, cu condiţia ca aceste măsuri să nu
perturbe semnificativ funcţionarea Pieţei Interne.

5. Politica regională comună

Conceptul de “Politică regională” defineşte la nivelul UE un ansamblu de politici

structurale menite să promoveze reducerea şi eliminarea disparităţilor între diferitele regiuni ale
statelor membre, în scopul asigurării unei dezvoltări armonioase a întregului spaţiu comunitar.
Instrumentele folosite în acest scop sunt fondurile structurale (FEDER, FSE, FEOGA –
Orientare, IFOP) şi Fondul de Coeziune (pentru finanţarea proiectelor în domeniul protecţiei
mediului şi al infrastructurii de transporturi). În materie de politici structurale, demersul
comunitar constă pe de o parte în a propune şi acorda stimulente financiare, iar pe de altă parte în
coordonarea politicilor statelor membre.

6. Politica Socială Comună

Obiectivul acestei politici îl constituie ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de lucru,

promovarea egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul spaţiului
comunitar. Pentru aceasta, UE are la îndemână Fondul Social European (FSE), o serie de
programe comunitare şi normele juridice din Tratat care completează legislaţiile naţionale.
. Conceptul a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European şi semnifică faptul că partenerii
sociali trebuie să participe la realizarea Pieţei Interne şi la concretizarea dimensiunii sale sociale.
Pentru a concretiza această “dimensiune socială”, Consiliul European a adoptat în decembrie
1989 “Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” (acceptată atunci de
11 din cele 12 state membre, deoarece Marea Britanie a refuzat semnarea documentului).
Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele Comunităţii în domeniul social, a extins
acţiunea FSE şi a introdus un nou capitol privind educaţia şi formarea profesională.
Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a decis că statele membre trebuie
să-şi coordoneze politicile şi acţiunile sociale, cu accent pe cinci domenii: promovarea
investiţiilor în formarea profesională, realizarea unei creşteri economice care să genereze noi
locuri de muncă, reducerea costurilor salariale indirecte, eficientizarea politicii forţei de muncă şi
adoptarea unor măsuri ferme în favoarea grupurilor sociale puternic afectate de şomaj.

7. Politica economică şi monetară comună

Obiectivele sale au în vedere asigurarea unei creşteri economice regulate şi echilibrate

în spaţiul comunitar, promovarea convergenţei şi coeziunii economico-sociale, un nivel ridicat
de ocupare a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, soliditatea finanţelor publice şi asigurarea
echilibrului balanţei de plăţi.
Dispoziţiile Tratatului CEE din 1958 lăsau în mare măsură statelor membre competenţa
de a decide în materie de politică economică şi monetară, obligându-le însă să-şi coordoneze
aceste politici pentru atingerea unor obiective comune. Divergenţele de poziţie între ţările
comunitare au făcut ca până la mijlocul anilor ’80 să nu poată fi găsite soluţii comune pentru
relansarea economică şi reducerea şomajului. În faţa acestor dificultăţi, Consiliul UE a adoptat în
1985 o “Strategie comunitară de cooperare pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de
muncă” ce se baza pe o cooperare strânsă între guverne, patronat şi sindicatele salariaţilor.
Măsurile propuse aveau în vedere reducerea creşterilor salariale, dinamizarea cererii şi
îmbunătăţirea accesului pe piaţa bunurilor şi a serviciilor.
În materie de politică monetară însă, odată cu trecerea la faza a treia a UEM şi apariţia
Băncii Centrale Europene, dispar competenţele naţionale, deciziile luându-se la nivel comunitar.