Abordări teoretice ale conceptului de integrare europeană.

1. Teorii politice ale integrării.

 Funcţionalismul
 Federalismul
 Neofuncţionalismul
 Transacţionalizmul (the communication approach)
 Interguvernamentalismul (traditionalism or pluralism)
 Instituţionalismul
2. Teorii economice ale integrării.
1. Funcţionalismul
Funcţionalismul s-a dezvoltat pe parcursul celui de-al doilea război mondial şi a fost stimulat
de evenimentele ce au avut loc în anii 30 şi în timpul războiului. Scopul de bază a funcţionalismului
timpuriu a fost de a găsi o cale de organizare a sistemului internaţional, care ar garanta pacea şi
bunăstarea într-o perioadă de schimbări dinamice.
Viziunea funcţionalismului se rezumă la următoarele: diviziunea politică este o sursă de conflict
dintre state. Această diviziune poate fi depăşită treptat prin descoperirea domeniilor de interes şi
activitate comună şi prin lansarea unei reţele de instituţii funcţionale internaţionale, în care şi prin
care interesele tuturor naţiunilor sunt integrate treptat şi administrate de elitele specializate.
Prosperitatea, prin integrarea economică globală este garantul unui sistem internaţional stabil şi
paşnic. Unificarea economică, pînă la urmă duce la unificarea politică.
David Mitrany, proponentul de bază a funcţionalismului, a scris în 1943, în unul din eseurile sale: „o
problemă a timpurilor noastre este cum să ţinem naţiunile în afara conflictelor şi în acelaşi timp să le
facem să colaboreze”. El a propus o soluţie pe care a numit-o abordarea pragmatică funcţională.
Această abordare rupe legătura tradiţională dintre autoritate şi teritoriu prin atribuirea autorităţii a
unor funcţii, activităţi, care urmează a fi exercitate în cadrul unor zone sau regiuni comune. Funcţiile
sunt acelea care trebuie urmate de formă (integrării). Ca urmare ar fi apariţia unei multitudini de
organizaţii internaţionale în domenii diferite, funcţional specifice. Agenţiile specializate ale ONU ar
putea servi drept exemple de aşa fel de organizaţii funcţional diferenţiate, totuşi cu o autoritate
limitată. Ideea constă în faptul că mai multe organizaţii internaţionale, care activează în mod
eficient, fiecare în contextul său funcţional, ar putea fi mai eficace, ar atrage suport, ar fi în stare să
reacţioneze la schimbări într-o manieră mai flexibilă, şi ar contribui la menţinerea păcii.
2. Federalismul
Gândirea federalistă clasică presupune construcţia şi funcţionarea federaţiilor politice, adică
a sistemelor politice, care printr-o structură politică duală, împarte autoritatea dintre centru şi
subiectele federaţiei.
În mare parte, ceea ce numim federalism internaţional sau european, se referă la curentele politice
care pledează pentru crearea structurilor federale în Europa sau chiar în tot sistemul internaţional.
De asemenea, se referă la strategiile acestor curente privind crearea federalismului. Aceste mişcări
au căpătat amploare la începutul secolului, în perioada interbelică şi postbelică şi s-au manifestat ca
forţe politice importante în ultimele decenii ale secolului.
Scopul de bază a federalismului european este de asemenea, obţinerea şi menţinerea păcii şi a
bunăstării. Dar spre deosebire de funcţionalişti ei pledează pentru iniţiative politice de creare a
structurilor supranaţionale (federale).
Esenţa federalismului
Conform şcolii federaliste esenţa federalismului constă în faptul că diviziunea puterilor este
efectuată în aşa mod încât guvernele suprastatale şi statale sunt fiecare, în diferite sfere, şi
coordonate intre ele şi independente. Atât guvernul central, cât şi cele statale operează direct asupra
oamenilor, fiecare cetăţean fiind supus ambelor guverne. În cadrul formării unei federaţii statele
membre transferă guvernului federal următoarele puteri:
 Controlul apărării;
 Exercitarea politicii externe;
 Competenţe lărgite în economie;
 Organizarea serviciilor sociale ca: Poliţia, Securitatea, Educaţia, Sănătatea, etc.

3. Neofuncţionalismul
Proponentul de bază a bază a neofuncţionalismului este Ernst Haas, în lucrarea căruia „Europa în
proces de unire”, logica integrării regionale a fost elaborată pentru prima dată şi sistematic analizată.
Neofuncţionalismul, este cea mai sofisticată şi complexă teorie integraţionistă. Ea conţine
idei importante şi complexe despre procesele integrării graduale, mecanismele şi dimensiunile de
spill-over în dezvoltarea sistemelor şi are mai multe abordări teoretice decât orice altă teorie
integraţionistă.
Neofuncţionalismul este, ca şi federalismul, funcţionalismul şi într-o oarecare măsură
interguvernamentalismul, în acelaşi timp şi teorie şi strategie politică. De fapt, strategia
neofuncţionalistă a fost aproape dominantă în formarea Comunităţii Economice Europene şi a
EUROATOMULUI.
Neofuncţionalismul, şi în teorie şi în practică prezintă o combinaţie a federalismului şi a
funcţionalismului. Dezvoltarea abordării sectorial-funcţionaliste în integrarea regională care este
folosită de neofuncţionalism, este într-o măsură rezultatul falimentului strategiei federaliste, de a
efectua o Integrare Europeană supranaţională, la începutul anilor 50 şi un „compromis” care a
menţinut drept scop final crearea federaţiei, dar a ales o strategie funcţionalistă.
Această strategie este materializată printr-o politică graduală şi efectuată pas cu pas pentru a
transfera autoritatea din anumite sectoare funcţional specifice spre un nou centru. Apoi transferul de
autoritate în unele sectoare duce la transfer de autoritate în alte sectoare prin intermediul diferitor
mecanisme spill-over.
Conform teoriei neofuncţionaliste, integrarea economică are drept rezultat impulsionarea
tendinţelor de integrare politică, care la rândul său contribuie la o integrare economică mai
aprofundată.
4.Tranzacţionalismul
 Şcoala analizei tranzacţiilor este diferită de alte teorii integraţioniste, prin faptul că ea nu se
focusează preponderent pe integrarea politică instituţională, ci pune accentul de bază pe integrarea la
nivele de economie, socio-cultură şi identitate politică.
Tranzacţionalismul este o teorie bazată pe abordarea behavioristă şi foloseşte metoda
colectării masive de date, în baza cărora îşi formulează concepţiile.
Prin analiza tranzacţiilor în diferite domenii economice şi culturale – comerţ, călătorii,
comunicaţii, etc. – tranzacţionaliştii încearcă să contureze modele de integrare şi prin asta să
investigheze în ce condiţii apare „sensul, percepţia unei comunităţi politice” şi aşa-numitele
„comunităţi de securitate”.
Interesul de bază a tranzacţionaliştilor nu este să studieze structurile şi instituţiile integrării
politice. Karl Deutsch menţionează că formarea comunităţii politice este primordială. Interesul său
în integrarea instituţională are un rol secundar.
Aşadar accentul de bază a şcolii tranzacţionaliste este pus pe procesele interne în
interacţiunea economică şi socio-culturală dintre membrii Comunităţii Europene. Iar crearea
comunităţii politice pentru tot sistemul depinde şi este determinată de această interacţiune.
Integrarea instituţională a Comunităţii Europene este văzută de şcoala tranzacţionistă ca secundară
faţă de identitate sau aspectul normativ al integrării politice.
5.Interguvernamentalismul
Istoric, interguvernamentaliştii continuă tradiţia realiştilor şi tradiţionaliştilor în studierea
relaţiilor internaţionale prin oferirea statelor rolul de bază pe arena internaţională.
Interpretarea lor, prin care statele domină procesele integraţioniste, corespunde realităţilor
politice în perioada de la mijlocul anilor 70 până la mijlocul anilor 80, mai mult ca orice altă teorie
integraţionistă.
Viziunea de bază a interguvernamentaliştilor constă în faptul că statele, interesele lor,
interacţiunea dintre ele, şi rezultatele acestor interacţiuni influenţează caracterul relaţiilor dintre
state, contribuie la procesele integraţioniste şi la instituţionalizarea eventuală a acestui proces. În
timp ce interesele de bază ale funcţionaliştilor, tranzacţionaliştilor şi neofuncţionaliştilor sunt
procesele care se desfăşoară în spatele actorilor guvernamentali, interguvernamentaliştii
interpretează procesele ca fiind decise de state şi de interrelaţia dintre ele.
6.Instituţionalismul
Instituţionalismul, prin variatele sale versiuni, dar mai mult prin instituţionalim neoliberal, a
devenit forma contemporană a funcţionalizmului şi neofuncţionalismului. Instituţionaliştii
neoliberali îşi bazează abordarea lor pe o serie de argumente.
Primul – creşterea interdependenţei generează necesitatea cooperării internaţionale
(regionale) şi respectiv necesitatea instituţiilor internaţionale şi a regimurilor.
Cel de-al doilea – rolul instituţiilor este important pentru beneficiul pe care-l aduc şi pentru
faptul că influenţează direct sau indirect asupra politicii statelor şi asupra faptului cum acestea îşi
definesc interesele. Instituţiile influenţează prin asigurarea cu informaţie, promovarea transparenţei
şi monitoring-ului, reducerea costurilor tranzacţionale, evaluarea aşteptărilor convergente şi
folosirea eficientă a strategiilor.
Trei – instituţionalismul neoliberal este preocupat de găsirea căilor de a face statul raţional
egoist să coopereze la nivel regional. Plus la aceasta, statul va activa ca negociator la nivel
interguvernamental, limitat de considerente politice naţionale. Actorii procesului de regionalizare
sunt motivaţi pentru procurarea bunului public, evitarea influenţelor negative în urma creşterii
nivelului interdependenţei. De aceea regionalismul poate fi accelerat prin crearea instituţiilor şi
regimurilor care sprijină coordonarea politică.
2.Teorii economice ale integrării
Uniunea Vamală reprezintă un spaţiu economic al cărui membri se angajează reciproc să nu
impună nici un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicînd un tarif vamal comul faţă
de ţările terţe, precum şi o legislaţie vamală comună.
Teoria clasică a Uniunii Vamale susţine constituirea uniunilor vamale „pure” ca grupări
formate numai prin „corectarea” taxelor vamale, ca instrument de protecţie şi politică comercială.
Principiile de bază ale Teoriei clasice a Uniunii Vamale constau în următoarele:
 comerţul maximizează bunăstarea mondială;
 uniune vamală reduce tarifele şi poate fi considerată un pas spre comerţul liber, deci
uniunea vamală va contribui la bunăstarea mondială.
Teoria modernă a Uniunii Vamale se referă la aspectele mecanice ale funcţionării uniunii
vamale (coordonarea structurilor tarifare şi apoliticilor comerciale dintre ţările membre), precum şi
la aspectele rezultate din unificarea vamală (ridicarea diferenţiată a gradului de bunăstare a statelor
membre).
Teoria modernă a Uniunii Vamale analizează mai detaliat uniunea vamală şi ajunge la
concluzia că uniunea vamală condiţionează:
 mai bună diviziune internaţională a muncii;
 libertatea de circulaţie a produselor;
 lărgirea pieţelor;
 intensificarea concurenţei;

2. Teoria uniunii economice şi monetare

Următorul pas, care trebuie efectuat, după realizarea uniunii vamale, este etapa uniunii
economice şi monetare. În cadrul acestei etape cele mai multe din principiile integrării economice
sunt: politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturi, financiar, monetar, etc.; libera
circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; crearea unor fonduri speciale pentru finanţarea
diferitor programe; concurenţa loială; armonizarea legislaţiilor naţionale.
Uniunea economică şi monetară este un pas intermediar în realizarea integrării economice. B.
Balassa distinge următoarele cinci etape ale integrării economice internaţionale:
 „Zona economică de liber schimb” – ţările care o constituie decid să abolească
progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele: În acelaşi timp, faţă de ţările
din afara zonei de liber schimb fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie.
Asemenea organizaţii sunt cele mai des întâlnite în economia contemporană pe toate
continentele: Asociaţia Europeană a liberului Schimb (AELS); Acordul Central
European de Comerţ Liber (CEFTA); Acordul Nord-American de Comerţ Liber
(NAFTA); în Asia – ASEAN; Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI);
 „Uniunea Vamală” – ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele
vamale şi restricţiile cantitative dintre ele şi să substituie, de asemenea progresiv,
politicile lor individuale faţă de terţi, printr-un tarif exterior comun. Dintre grupările
regionale, care pot fi considerate în prezent uniuni vamale, fac parte: Pactul Andin,
Piaţa Comună a Americii Centrale, Piaţa comună a ţărilor din zona Caraibelor,
Sistemul Economic Latino-American;
 „Piaţa comună” – este o uniune vamală în care ţările membre decid să asigure libera
circulaţie a factorilor de producţie.