TEMA: SISTEMUL POLITIC

Subiectul respectiv s-a impus în ştiinţa politică în perioada anilor ’50 ai sec. XX, însă în
rezultatul transformărilor intervenite atât în cadrul societăţilor naţionale, cât și celei internaţionale a
evoluat şi sistemul politic. Din această cauză ne propunem analiza sistemului politic în calitate de
concept, formă şi substanţă.
1. Conturarea domeniului de cercetare şi dezvoltarea teoriilor sistemului politic.
2. Conceptul de sistem politic, structura și funcțiile sale
3. Tipologia sistemelor politice.
4. Sistemul politic al Republicii Moldova.

1. Conturarea domeniului de cercetare şi dezvoltarea teoriilor sistemului politic

Începând cu perioada antică gândirea politică a fost preocupată de problema statului, reflectând
asupra diverselor dimensiuni, precum relaţia guvernanţi-guvernaţi în China; forma ideală de
guvernare în Grecia; coraportul de putere biserică-rege în epoca medievală, contractul social în
perioada modernă. Deşi acest subiect îşi păstrează actualitatea până în prezent (suveranitatea,
supranaţionalitatea, etc), în anii ’30 ai sec. XX în cadrul studiilor politice americane s-a impus un
domeniu specific care a marcat o nouă eră în dezvoltarea ştiinţei politice. Este vorba de analiza
comportamentului electoral şi a funcţionării partidelor politice sau abordarea behavioristă.
Prin urmare, în cadrul viitoarei ştiinţe americane se conturează o nouă direcţie, diferită de
tradiţia europeană, care continua să se axeze pe filosofia politică, influenţată de tradiţia juridist-
instituţionalistă şi plasată sub tutela dreptului constituţional.
Dezvoltarea conceptului de sistem politic a fost condiţionată, în opinia noastră, de trei
determinante.
Prima ar reieşi din procesul de democratizare a societăţilor occidentale. Ca rezultat al influenţei
liberalismului, statul încetează de a fi considerat valoarea politică supremă şi singura instituţie de
exercitare a puterii. Universalizarea dreptului electoral a implicat participarea la procesul politic a
unei game mai vaste de actori, cu diverse convingeri şi interese, exteriorizând rolul partidelor politice
și societăţii civile. Prin urmare, sfera politicului şi respectiv, studierea sa nu mai putea fi limitată doar
la stat, necesitând o reconceptualizare.
În al doilea rând, este vorba de polarizarea lumii în două blocuri antagoniste cu diferite sisteme
economico-sociale şi cultural-ideologice. Gândirea politică marxistă introduce în circuit termenul de
sistem de organizare politică pentru a delimita conceptual sistemul politic socialist de cel capitalist.
Dealtfel şi în ştiinţa occidentală sunt depuse eforturi în conturarea distincţiei dintre cele două tipuri
de sisteme.
Anumite fenomene social-politice şi economice, apărute în rezultatul celui de-al doilea război
mondial, precum conflictul dintre sistemul socialist şi cel capitalist, decolonizarea şi formarea noilor
state independente, marele decalaje la scară mondială, sau diferitele opţiuni ideologice asupra
dezvoltării şi modernizării, începeau să ridice un nou tip de probleme, de importanţă geostrategică.
Explicarea şi înţelegerea lor solicitau o nouă modalitate de analiză a complexităţii sociale şi politice.
Astfel, se conturează cel de-al treilea factor, prin dezvoltarea noilor concepte, şcoli şi abordări
teoretico-metodologice care s-au impus în ştiinţa politică.
Totodată, ştiinţa politică s-a inspirat dintr-o gamă largă de ştiinţe şi disciplini sociale în
procesul de devenire şi stabilire a obiectului de studiere şi cercetare.
Biologul Ludwig von Bertalanffy lansează în 1937 conceptul de sistem deschis, astfel
introducând pentru prima dată în circuitul ştiinţific conceptul de sistem. Autorul distinge sisteme
deschise, sau organisme vii și sisteme fizice. Analiza sa a fost extinsă de la organismele vii la cele
sociale şi politice. El a declarat că există sisteme pretutindeni, începând cu nivelul micro şi terminând
cu cel macro. Esenţa teoriei constă în următoarele:
- orice organism sau sistem constă dintr-o multitudine de elemente interdependente care la rândul
lor reprezintă o parte dintr-o totalitate;
- sistemul nu poate fi redus la unul sau câteva elemente;
- între elemente există o anumită ierarhie, iar sistemul este deschis;
- în cadrul acestui organism sau sistem există anumite legităţi. 1
Matematicianul Norbert Wiener introduce noţiunea de cibernetică prin care se înţelegea
adaptarea sistemelor din domeniul mecanicii şi tehnicii la cele din lumea organismelor vii. Deoarece
orice sistem mecanic poate fi dirijat şi controlat, la fel şi sistemul politic poate fi influenţat.2
Claude Lévy-Strauss în calitate de etnolog şi sociolog, elaborează abordarea structuralistă ce
constă în analiza structurii mentalității şi relaţiilor sociale, inclusiv a relaţiilor de putere. Autorul
examinează organizarea comunităților primitive, bazată pe o serie de elemente: familia, rudenia,
totemismul, ritualurile, miturile, etc. Totalitatea lor asigură comunicarea membrilor, determinând
sistemul articulat al relațiilor. Modificarea unui elemenent poate produce efecte asupra altora și per
ansamblu asupra sistemului de organizare și comunicare. 3
Sociologul Robert Merton în lucrarea „Paradigmele analizei funcţionale” (1949) dezvoltă
postulatele universale ale funcţionalismului:
- necesitatea coordonării funcţionării tuturor elementelor unei societăţi;
- determinarea utilităţii evenimentelor sociale pentru societate;
- în cadrul societăţii au loc doar cele mai necesare procese.
Prin urmare, toate procesele şi fenomenele sociale trebuie să fie funcţionale, adică să aibă
proprietatea de a supravieţui, adapta şi dezvolta.
Sociologul Talcat Parsons elaborează teoria generală a acţiunii, în special a acţiunii sociale în
calitate de sistem autoreglator. Este fondatorul analizei structuralist-funcţionaliste ce se bazează pe
principiul că fenomenele şi procesele sociale trebuie cercetate în calitate de sistem, în cadrul căruia
fiecare element al structurii îşi are rolul sau funcţia sa. Este vorba de funcţia exercitată de o instituţie
socială (statul, familia, biserica) în raport cu întreaga societate.
Din cele expuse stabilim următoarele:
- transformările social-politice naţionale şi internaţionale au determinat introducerea unui nou
subiect în politologie precum sistemul politic;
- elaborarea conceptului de sistem politic a presupus adaptarea abordărilor sistemice, sructuraliste
şi funcţionaliste la ştiinţa politică;
- aceste abordări metodologice au condus la dezvoltarea ulterioară a conceptului şi teoriilor
sistemului politic în calitate de domeniu de studiu al politologiei.
Primul care apelează la paradigma sistemică, adaptând-o la ştiinţa politică şi formulând teoria
sistemului politic este savantul canadian David Easton prin intermediul celor trei lucrări „The
Political System”, „A Framework for Political Analysis”, „A Systems analysis of political life”.
Easton interpretează politica ca pe un proces de adoptare şi implementare a deciziilor, ce
vizează relaţiile de putere. Componentele acestui proces urmează a fi studiate în mod izolat, pentru
ca ulterior să fie integrate rezultatele. Este important conceperea politicului ca pe un sistem integru,
analizând fiecare element ca pe o componentă indispensabilă.
Autorul consideră că sistemul politic reprezintă un sub-sistem al sistemului social global,
societatea constituind mediul său de existenţă. Aceasta presupune prezenţa unor interese exprimate
de anumite părţi ale societăţii. În funcție de subiecţii sociali implicați, interesele pot fi individuale şi
colective. Ele pot exprima voinţa uni individ, a unui grup, sau întregii societăţi. Prezenţa intereselor
este condiţionată de repartizarea diferitor resurse. Aceste probleme pot fi soluţionate doar de un
mecanism foarte complex, pe care îl reprezintă sistemul politic.
1
Autorul formulează în 1968 Teoria generală a sistemelor. Bertalanffy, L. von. General System Theory. New York:
George Braziller, 1969.
2
Wiener N. Cybernetics: Or Control and Communication in the Animal and the Machine. Paris, (Hermann & Cie) &
Camb. Mass. (MIT Press), 1948.
3
Lévy-Strauss C. La pensée sauvage // Revue Tiers Monde, Année 1964, Nr.19, pp. 596-597.
 Astfel, Easton afirmă că sistemul politic nu este altceva decât mecanismul care transformă
interesele şi cerinţele sociale în decizii şi acţiuni politice. Interacționarea sistemului politic cu
societatea se realizează prin intput (intrare) şi output (ieșire). La intrare sunt plasate cerinţele şi
resursele, la ieşire deciziile şi acţiunile. Corelația dintre intput și output se realizează prin
intermediul feedback (retroacţiunea). Deciziile luate pot influenţa la rândul lor atât pozitiv cât și
negativ noile cerinţe de la intrarea în sistem. Prin urmare, retroacțiunii îi revine rolul de evaluare a
randamentului deciziilor și acțiunilor.
Cercetătorul apreciază cerinţele drept o formă de exprimare a opiniei societăţii vizavi de
distribuirea valorilor. El delimitează cerinţele externe, generate de societate de cele interne, generate
de sistem, clasificându-le în următoarea ordine:
1. Cerinţe referitoare la distribuția bunurilor şi serviciilor.
2. Cerinţe comportamentale.
3. Cerinţe din domeniul comunicaţiei şi informaţiei.
Pentru realizarea cerinţelor este necesară prezenţa suportului sau resurselor. Ele pot fi de ordin
material, spre exemplu impozitele, sau informaţional – legislaţia şi comportamentul.
Orice sistem politic cunoaşte influenţa intrasocietală (mediul intern), exercitată de sub-
sistemele biosocial, economic, ecologic, cultural şi extrasocietală (mediul extern) exercitată de state
sau comunitatea internaţională.
Funcționarea oricărui sistem poate fi perturbată fie de excesul cerințelor, fie de deficitul
resurselor. De aceea, este necesară respectarea a două condiţii:
a) prezenţa capacităţii de distribuire a valorilor în societate;
b) prezenţa capacităţii de convingere a societăţii în necesitatea acceptării acestei distribuiri a
valorilor.
În opinia autorului, principalele sarcini ale teoriei sistemului politic constau în următoarele:
1. Identificarea specificului fiecărui sistem.
2. Analiza factorilor ce acţionează la intrarea şi ieşirea din sistem şi a mecanismului retroacţiunii.
3. Identificarea mecanismului care transformă cerinţele în decizii.

Savantul american Gabriel Almond este autorul abordării structuralist-funcţionaliste,

dezvoltând teoria sistemului politic în pesete 40 de lucrări, cele mai importante fiind „Introduction a
functional approach to comparative politics”, „The civic culture”, „Comparative Politics Today: A
World View”. El porneşte de la modelul propus de Easton, dezvoltându-l.
Prima dimensiune a teoriei sale este structuralistă, fiind identificate următoarele sub-sisteme ale
sistemului politic:
- Instituţional, din care face parte statul, partidele şi grupurile de presiune.
- Informaţional-comunicativ, având menirea să asigure dialogul atât între instituţiile sistemului cât
şi dintre sistem şi societate. Din el fac parte partidele politice, mass-media, grupurile de interes şi
instituţii statale.
- Normativ-regulativ ce constă din legi, norme şi principii etico-morale, tradiţie.
Cea de-a doua dimensiune este funcţionalistă, fiind analizate funcţiile sistemului şi care sunt
divizate în două categorii: A. la intrare; B. la ieşire.
A. le revin în special actorilor non-guvernamentali:
- Socializarea politică sau informarea cu normele, valorile şi principiile politice, fenomenele şi
procesele social-politice.
- Articularea intereselor sau exprimarea intereselor de către cetăţeni.
- Agregarea intereselor sau elaborarea în baza diverselor interese a unor programe de activitate.
- Comunicarea politică, sau transmiterea acestor programe instituţiilor specializate ale sistemului.
B. le revin în special actorilor statali:
- Elaborarea normelor.
- Aplicarea normelor.
- Exercitarea controlului asupra respectării normelor.
Cea de-a treia dimensiune porneşte de la ideea distribuirii valorilor, propusă de Easton şi care
prevedea alocarea autoritară. Easton nu a reuşit să dezvolte conceptul de autoritate, din care cauză
Almond propune aplicarea formulării weberiene „constrângere legitimă”, considerând-o aplicabilă
tuturor formelor de organizare politică.
Savantul lansează ipoteza celor patru trăsături universale:
- universalitatea structurii politice (toate sistemele politice, inclusiv cele simpliste deţin o structură
politică);
- universalitatea funcţiilor politice (toate sistemele îndeplinesc aceleaşi funcţii);
- multifuncţionalitatea structurii politice (orice structură este multifuncţională);
- caracterul cultural mixt al sistemelor politice (nu există culturi şi structuri total moderne nici total
primitive).
Karl Deutsch este autorul modelului informaţional-cibernetic al sistemului politic, prezentat în
lucrarea „Nerves of Government: Models of Political Communication and Control”. El propune
compararea procesului funcţionării sistemului politic cu cel de pilotare a unei nave, pentru care este
necesar de cunoscut traseul parcurs, prezenta poziţie şi viitoarele coordonate.
La fel şi guvernarea presupune o serie de procedee, precum determinarea obiectivului,
stabilirea mijloacelor şi resurselor disponibile, analiza rezultatelor acţiunilor precedente. Obiectivele
oricărei guvernări sunt asigurarea dezvoltării stabile şi a echilibrului dinamic dintre interesele tuturor
grupurilor şi actorilor politici.
Deutsch la fel se axează pe modelul eastonian al sistemului politic cu input, output şi feedback.
Pentru o funcţionare eficientă, sistemul trebuie să exercite activitatea de recepţionare, selectare şi
reducere a cererilor. Evaluarea randamentului funcţionării se realizează prin intermediul retroacţiunii
sau feedback-ului şi depinde de coraporturile dintre următorii factori:
- volumul informaţiei;
- durata de timp necesară pentru a răspunde la cererile intrate;
- câştigul dobândit din fiecare operaţiune efectuată;
- decalajul dintre obiectivele cerinţelor intrate şi caracterul deciziilor.
Charles F. Andrain este autorul abordării culturologice a sistemului politic. În opinia sa,
politica este dominată de o serie de particularități culturale: norme, valori și modele de acționare,
care în ansamblu determină comportamentul indivizilor și funcționarea instituțiilor și organizațiilor.
Potrivit lui Andrain, sistemul politic este compus în mod structural din trei părți:
 Valorile culturale care constituie obiectivele politice;
 Structurile de putere (guvernele, partidele, grupurile de interes din țară și instituțiile străine care
influențează acest sistem politic);
  Comportamentul liderilor și a membrilor societății, care într-un mod sau altul participă la
adoptarea deciziilor politice.
Autorul susține că tipul sistemului politic este determinat de structura și tipul culturii politice.
Valorilor culturale le revine rolul decisiv în „producerea politicilor”, adică în dezvoltarea și
implementarea unor soluții care afectează societatea în ansamblu – funcția de bază a sistemului
politic.
În anii ’70 ai secolului XX tema sistemului politic devine obiectul de preocupare și a școlii
franceze, dezvoltată de o serie de cercetători precum Pierre Bourdieu, Georges Balandier, Jean-
William Lapierre, Pierre Clastres, Maurice Godelier, Vincent Lemieux, etc.4
Sociologul Pierre Bourdieu interpretează politica ca pe o formă de manifestare a câmpului
social. Ea constă din totalitatea practicilor anumitor subiecți (agenți), deținând o serie de capitaluri
(resurse), poziții (loc în spațiul politic), baze cognitive și motivaționale ale acțiunilor (habitus).
Ordinea macro-politică se formează ca rezultat al interacțiunii dinamice complexe a acestor practici,
schimbând în mod constant capitalurile, pozițiile și alți parametri inerenți comportamentului
actorilor politici.
Redând concepția lui Bourdieu într-o manieră mai explicită, menționăm că domeniul sau
câmpul politic este locul unde produsele politice rezultă din confruntarea anumitor agenți (politicieni
profesioniști, jurnaliști, comentatori politici și teoreticieni care sunt generatori de produse politice) și
poziții (probleme, programe, evenimente, comentarii, concepte, teorii). Cetățenii obișnuiți care nu
dispun de timpul necesar și de capitalul cultural, rămân consumatorii domeniului politic.
Spațiul câmpului politic constă din doua axe de coordonate:
 capitalul economic și cultural;
 suma capitalului.
Poziția grupului social în spațiul politic este determinată de resursele acumulate, în special de
cele educaționale și financiare. Această poziție, care include proprietățile sociale, biologice ale
individului (grupului social), statutul său social, statutul economic, educația și accesul la informații
este definită de către Bourdieu ca habitus. Habitusul, inclusiv statutul social, reflectă poziționarea
individului sau grupului în câmpul politic.
Jean-Wiliam Lapierre este reprezentantul abordării politico-antropologice a sistemului
politic. Lapierre, recunoscând universalitatea puterii politice atât pentru societățile arhaice, cât și
pentru cele dezvoltate, a elaborat o nouă clasificare, bazată pe criteriul nivelului complexității și
specializării puterii politice, care corespunde unui anumit stadiu de dezvoltare politică.
Potrivit acestei clasificări ce include nouă trepte, primul nivel îl constituie societățile cu
reglementare directă și putere nediferențiată (exemplu eschimoșii din Groenlanda în sec. X-XIX).
Această particularitate este proprie și societăților aflate la nivelul doi, trei și patru.
Cea de-a cincea etapă caracterizează societățile cu putere politică specializată și concentrată
(un lider sau un consiliu). A șasea etapă corespunde societăților cu putere ierarhizată (mai mulți
lideri și consilii). Trecerea la etapa a șaptea, conform lui Lapierre, este marcată de concentrarea
puterii în mâinile conducătorilor.
La etapele anterioare ale dezvoltării politice, utilizarea violenței legitime aparținea fiecărui
bărbat adult (institutul vendetei). Conducătorii nu dețineau încă monopolul utilizării legitime a
violenței, considerată de Max Weber trăsătura esențială a puterii politice. În societățile celui de-al
șaptelea nivel, căpetenia tribului are deja la dispoziție un grup de rude ce constituie „organul
polițienesc” (societatea Maori). Etapele a opta și a noua de organizăre politică a societății se
caracterizează prin dezvoltarea unui aparat administrativ și de constrângere specializat. Potrivit lui
Lapierre, existența unui astfel de aparat, demonstrează că puterea politică a preluat forma unui stat.
Într-o altă ordine de idei, în lucrarea Analiza sistemelor politice, autorul identifică cinci mari
sisteme:

4
Le Moigne Jean-Louis. Vullierme Jean-Louis, Le concept de système politique, 1989. // Droit et société, n°20-21, 1992.
Une science sociale pour la pratique juridique? pp. 303-309.
- Sistemul biosocial (sociogenetic), în cadrul căruia are loc reproducerea socială a populației.
Pentru specia umană, reproducerea nu se limitează doar la procesele biologice, prin urmare acest
sistem include factori sociali - relațiile dintre sexe, generații, căsătorie, legături de familie etc.
- Sistemul ecologic indică faptul că oamenii populează un teritoriu amenajat, conviețuind cu lumea
florei și faunei. Atitudinea față de resursele naturale și vecini, modul de viață (sedentar sau
nomad, urban sau rural), procesele migraționale etc. - reprezintă variabilele de bază ale acestui
sistem.
- Sistemul economic constă din producerea și comercializarea tuturor bunurilor materiale și
serviciilor, în vederea satisfacerii necesităților membrilor comunității. Specificul fiecărui sistem
economic este condiționat de modul de diferențiere și organizare a muncii, precum și a relațiilor
de producere.
- Sistemul cultural se referă la crearea și transmiterea valorilor cultural-informaționale (lingvistice,
morale, cognitive, obiceiuri, tradiții, credințe). Prin intermediul acestui sistem indivizii comunică
și stabilesc anumite relații.
- Sistemul politic organizează într-un mod specific societatea și asigură colaborarea cu alte sisteme
sociale.5
Vincent Lemieux (politolog canadian din Quebec) definește sistemul politic ca pe ansamblul
relațiilor de putere și care reprezintă controlul exercitat de un actor politic asupra unei decizii
politice, care se referă la resursele și mijloacele de acțiune. Lemieux distinge două proprietăți ale
oricărui sistem:
- Conexitatea
- Coeziunea
Conexitatea reprezintă relația dintre actorii politici, fiind condiția existenței unei colectivități.
Din această perspectivă, autorul distinge patru tipuri de structurare a sistemului:
1. Anarhia - lipsa conexității;
2. Ierarhia - există conexitatea a unui actor predominant de la care emană curentele de putere;
3. Coarhia - există conexitatea a doi actori între care se stabilesc relații bilaterale de putere;
4. Stratarhia - conexitate intermediară.
Tinde spre anarhie partidul în care nu există concordanță între lideri și fracțiuni, centru si
periferie. Ierarhia este propie regimurilor dictatoriale. Coarhia se realizează în grupurile unde
deciziile se iau în unanimitate și există dreptul de veto. Stratarhia poate fi caracteristică unui
parlament unde coaliția de partide le asigură majoritatea dar deja fiecare partid în funcție de pondere
are și reprezentanță în executiv.
Coeziunea, cea de-a doua proprietate a sistemului se referă la sentimentul apartenenței la
aceeași entitate fiind inerentă oricărei colectivități. Astfel, coeziunea poate fi:
a) Omnipolară, cum ar fi o confederație, unde fiecare stat deține aceleași drepturi, libertăți și
obligațiuni;
b) Pluripolară - există doi actori predominanți ce formează poli de putere;
c) Unipolară - este proprie sistemului totalitar
d) Noncoeziune - presupune existența multiplilor actori, gama relațiilor fiind foarte variată dar în
consecință neeficientă.6

5
Landerer B., Lapierre J-W. L'analyse des systèmes politiques. // Revue française de sociologie, 1975, 16-4. pp. 566-569.
6
Carpinschi A. Știința politicului. Iași....
2. Conceptul de sistem politic, structura și funcțiile sale
În literatura de specialitate există numeroase definiţii, aprecieri şi abordări ale sistemului
politic. Spre exemplu, în cea americană se estimează la circa 20 având o abordare politico-
pragmatică, în cea franceză – 4 fiind de natură juridico-constituţională, în cea germană – 2 având un
caracter politico-filosofic.
Almond defineşte sistemul politic ca pe sistemul interacţiunilor existent în toate societăţile
independente ce îndeplineşte funcţia de integrare şi adaptare prin recurgerea sau ameninţarea
recurgerii la o constrângere mai mult sau mai puţin legitimă. Dicţionarul american de termeni
politici descrie sistemul ca totalitatea structurilor, procedurilor şi instituţiilor politice.
Vom prezenta încă două definiţii, în opinia noastră mai complexe:
1. Sistemul politic reprezintă totalitatea persoanelor şi instituţiilor politice, a structurilor
neguvernamentale, implicate în acţiuna politică care influenţează mecanismul de determinare a
celor mai importante probleme şi participă la procesul de adoptare a deciziilor politice.
2. Sistemul politic reprezintă întreaga gamă de instituţii şi organizaţii politice şi totalitatea
relaţiilor dintre ele, activitatea cărora este reglată de normele politice şi de drept, de tradiţii şi
cutume şi care funcţionează în baza intereselor, ideilor, concepţiilor şi sentimentelor politice.
Referindu-ne la structura sistemului politic, identificăm următoarele elemente:
 Instituţiile politice şi publice, precum statul cu structurile sale, partidele politice de guvernare şi
opoziţie, grupurile de presiune şi interes, mass-media.
 Normele politice şi de drept, precum constituţia şi legislaţia, principiile etico-morale, tradiţia şi
cutumele.
 Relaţiile şi comunicarea politică, înţelese nu doar ca corelaţia dintre instituţiile politice, dar şi
coraportul tuturor subiecţilor şi obiectelor procesului politic, realizat prin intermediul canalelor de
comunicare.
 Conştiinţa şi cultura politică reflectă atitudinea actorilor faţă de procesul politic. Ea include
totalitatea cunoştinţelor teoretice şi empirice, opinia publică, concepţiile, ideologiile şi doctrinele
politice, valorile şi sentimentele sociale şi politice, etc.
Într-o abordare mai pragmatică, analizând sistemul politic al unei sau altei societăți, scoatem în
evidență următoarele aspecte:
 Regimul politic: democratic, totalitar sau autoritar;
 Forma de guvernare: monarhie sau republică (parlamentară, prezidențială, mixtă);
 Organizarea teritorial-politică: stat unitar, federal sau regional;
 Partidele politice și sistemul de partide;
 Cultura politică;
 Caracterul elitelor politice.

Funcţiile sistemului politic în mare parte se suprapun cu cele ale statutului şi ale puterii politice şi
pot fi reduse la următoarele:
 Elaborarea principiilor de bază ale politicii interne şi externe.
 Conducerea şi coordonarea proceselor politice, sociale, economice, etc.
 Asigurarea securităţii societăţii şi statului.
 Reglarea şi armonizarea relaţiilor dintre grupurile sociale, partidele politice, organizaţiile publice,
cetăţeni.
 Reflectarea intereselor tuturor grupurilor şi categoriilor sociale şi integrarea lor în societate.
 Garantarea şi respectarea drepturilor politice, economice şi civile.
 Asigurarea stabilităţii sistemului şi continuităţii proceselor social-politice şi economice, iar în caz
de necesitatea reformarea lui.
3. Tipologia sistemelor politice
Problema clasificării sistemelor reprezintă unul dintre cele mai controversate domenii ale
teoriei politice, reieșind din următoarele considerente. În primul rând, există mai multe abordări ale
conceptului de sistem politic. În al doilea rând, de cele mai dese ori, sistemul este identificat cu
regimul și în acest sens se clasifică în democratice și nedemocratice. În al treilea rând, există o
multitudine de tipologii a sistemelor politice, în funcție de criteriile în baza cărora se efectuează
clasificarea. Nu vom insista asupra expunerii tuturor variantelor şi opiniilor, menţionându-le doar pe
cele mai importante şi, în opinia noastră mai reuşite.
Max Weber structurează sistemele politice după natura puterii şi legitimitatea acesteia, criterii în
conformitate cu care distinge trei tipuri:
 Sisteme politice raţionale, în care puterea aparţine guvernului şi numai în mod legitim. Exercitarea ei
intră în sfera obiectivă, stabilită de lege.
 Sisteme politice tradiţionale, în cadrul cărora puterea se bazează pe caracterul sacru al
tradiţiilor. Legile şi legitimitatea puterii nu pot fi contestate de populaţie.
 Sisteme politice charismatice. Puterea este deţinută de un lider charismatic, care convinge
populaţia în calităţile sale excepţionale. El îşi imaginează că i s-a permis să îndeplinească o misiune „de
excepţie” în istorie şi că este îndreptăţit să impună cea mai bună dintre ordinele politice, de aceea cere de la
mase susţinere şi supunere absolută.
Primul tip poate fi atribuit regimurilor democratice (fie republici, fie monarhii parlamentare);
cel de-al doilea este caracteristic monarhiilor absolute (Oman, Qatar) sau republicilor teocratice
(Iran); exemple de guvernări charismatice servesc cea a lui Hitler în Germania, Mussolini în Italia,
Stalin în URSS.
O altă tipologie este propusă de Gabriel Almond, axată pe valorile culturii politice,
evidenţiind:
 Sisteme politice anglo-americane. Sunt atribuite Marei Britanii, SUA, Canadei, Australiei şi
Noii Zelande. Ele se axează pe principiile şi valorile liberal-democratice. Există o cultură politică
omogenă (valorile împărtăşite de elită şi mase sunt aceleaşi), fiind asigurate drepturile şi libertăţile
fundamentale. Includ sisteme bipartidiste. Este respectat principiul pluralismului politic şi al separării
puterilor în stat. Evoluţia sistemelor nu a cunoscut perturbaţii sau modificări substanţiale, prin
urmare au un nivel sporit de stabilitate.
 Sisteme european-continentale. Includ asemenea state europene ca Franţa, Germania, Italia,
Spania, Portugalia, etc. Sunt în mod incontestabil sisteme democratice, însă evoluţia lor nu a fost
rectilinie, înregistrând devieri radicale (instaurarea regimului totalitar în Germania şi Italia, autoritar
în Spania şi Portugalia). În cadrul lor coexistă elementele culturii politice anglo-americane cu vechile
culturi.
 Sistemele politice preindustriale sau parţial industrializate. Pot fi atribuite unor state din Asia,
Africa, America latină, precum şi Europa de Est. În cadrul sistemelor, există un grad avansat de
diferenţiere a instituţiilor şi valorilor politice. Cultura politică este fragmentată şi deseori are o formă
rudimentară. Guvernarea de regulă este autocrată şi tinde spre autoritarism. Nu se respectă drepturile
şi libertăţile fundamentale, nici principiul separării puterilor în stat.
 Sisteme politice totalitare. Se caracterizează prin monopolizarea puterii de către un partid
politic, ideologia căruia devine a statului. Statul exercită controlul asupra tuturor sferelor vieţii
sociale: economie, cultură, religie, familie, etc. Cultura politică este una de subordonare şi nu se
respectă drepturile şi libertăţile omului. Exemple: Germania nazistă, Italia fascistă, URSS, Coreea de
Nord, Cuba, China (până în anii ’90).
Este necesar de menționat că tipologizarea respectivă a fost supusă și criticilor, cea mai
argumentată aparținându-i cercetătorului Arend Lijphart. Astfel, autorul susține că o serie de societăți
europene dezvoltate și democratice, precum Elveția, Danemarca, Suedia sau Norvegia nu corespund
nici unui model schițat de Almond. În plus, consideră că se exagerează în elogierea culturii anglo-
americane. 7
Conform criteriilor social-economice distingem următoarele tipuri:
 Sisteme politice ale societăţilor postindustriale. Se referă la ţările occidentale, care au
implementat principiile statului de drept, axându-se pe valorile neoliberale şi cele social-democrate.
Au edificat statul bunăstării sociale, bazat pe societatea de consum. Sistemul economic este unul
prosper şi dinamic, care a permis depăşirea antagonismului de clasă.
 Sistemele politice ale societăţilor industrializate. Este atribuit statelor ce au realizat reformarea
sistemului economic în anii 70-80 ai secolului XX, înregistrând o creştere economică rectilinie şi
stabilă (Honkong, Singapore, Coreea de Sud). Baza economiei naţionale o constituie industria şi nu
agricultura. Deşi formele organizării vieţii politice diferă, gradul de democratizare este înalt.
Totodată, se atestă prezenţa unor categorii de populaţie marginalizată.
 Sistemele politice ale societăţilor în tranziţie. Caracterizează statele ce tergiversează procesul
de trecere de la economia planificată la una capitalistă. Deşi sunt adoptate principiile economiei de
piaţă, mecanismele existente nu permit asigurarea unui nivel general de bunăstare. În multe cazuri
baza economiei o constituie agricultura. La fel continue să coexiste vechile şi noile culturi şi valori.
 Sistemele politice ale societăţilor preindustriale. Sunt atribuite societăţilor agrare. Se
caracterizează printr-un nivel înalt al inechităţii sociale şi un grad sporit de diferenţiere a instituţiilor
şi valorilor politice. Penuria cuprinde majoritatea populaţiei, care duce lipsă de alimente, servicii şi
asistenţă.
Conform criteriilor politico-naţionale evidenţiem:
 Sisteme politice liberal-democratice. Se referă la societăţile contemporane, care s-au realizat
în calitate de state naţionale. Drepturile cetăţeneşti sunt considerate valoarea politică supremă.
Problema naţională a fost soluţionată, societatea nefiind divizată conform clivajelor etno-lingvistice
sau religioase. Sistemul politic are un caracter pluralist şi non-discriminatoriu, orice decizie
exprimând interesele tuturor categoriilor sociale. Acest sistem evoluează spre un stat post-naţional.
 Sisteme politice naţional-democratice. Sunt atribuite societăţilor care se confruntă cu un
deficit identitar. Deşi există instituţii statale democratice, ele nu au reuşit să integreze întreaga
societate, care continue să fie dispersată conform criteriilor etnice, lingvistice sau religioase. Sunt
puternice sentimentele naţionaliste, statul prezentându-se ca una din valorile politice supreme.
Evident că fiecare abordare se axează pe propriile principii şi nu poate exista o clasificare
generală a sistemelor politice. Mai mult chiar, nu poate exista o formă pură, deseori în cadrul unui
sistem politic sunt prezente unele criterii şi lipsesc altele. La fel, pot exista şi forme intermediare, de
evoluţie de la un tip de sistem la altul. Procesul de globalizare atrage practic toate statele,
determinându-le să adopte sisteme democratice.

4. Sistemul Politic al Republicii Moldova

Înainte de a trece la examinarea sistemului politic al Republicii Moldova, vom interveni cu

două specificări:
 În primul rând, RSSM în calitate de republică unională nu reprezenta un stat constituit şi din
acest considerent, după obţinerea independenţei a fost lansat procesul de creare a unor instituţii
statale.
 În al doilea, a demarat procesul de tranziţie de la regimul totalitar spre cel democratic, astfel
începe democratizarea vieţii politice şi publice prin formarea instituţiilor democratice.
Vom examina aceste subiecte conform tematicii şi ordinii cronologice.
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în calitate de republică unională avea propriul
sistem politic (dealtfel era un protosistem, lipsind o serie de instituții). Constituţia din 1978 declara
că toată puterea îi aparţine poporului, dar recunoştea partidul comunist ca „forţă conducătoare şi

7
Lijphart A. Democrații, modele de guvernare majoritară și consociațională.
îndrumătoare a societăţii sovietice, nucleu al sistemului politic, organizaţiilor de stat şi obşteşti”.
Cele mai importante decizii, fiind adoptate de Conferința PCRSSM, la indicația Mosocovei și
coordonate de Comitetul Central al PCUS. Primul Secretar al CC al Partidului Comunist al RSS
Moldovenești era persoana oficială (trebuia să fie reprezentant al populației autohtone), dar cel de-al
doilea secretar (în mod obligatoriu rus sau ucrainean) coordona activitatea structurilor de forță,
gestiona politica de cadre și menținea relațiile cu Moscova.
Organul suprem de conducere era Sovietul Suprem al RSSM, ce deținea oficial competenţe
legislative, bugetare şi de control. Însă, în mod paradoxal era un organ temporar, cel permanent fiind
Prezidiumul. La fel, Sovietul Suprem forma şi Sovietul Miniştrilor în calitate de organ executiv.
Sovietul Miniştrilor RSSM (Art.117) era „răspunzător” în faţa Sovietului Suprem, fiindu-i
subordonat. Însă această prevedere avea un caracter formal, deoarece numirea în funcţie a miniştrilor
se efectua de către Comitetul Central al Partidului Comunist al RSSM. Responsabilitatea se
manifesta mai mult faţă de Sovietul Miniştrilor al URSS.
Prin urmare, Sovietul Suprem nu deținea calitatea unui veritabil organ legislativ, deputații fiind
desemnați de către colectivele de muncă (la recomandarea organizației de partid sau sindicale) * și
aleși în baza votului majoritar uninominal (într-o circumscripție electorală candida o singură
persoană). La fel, organul legislativ trebuia să fie reprezentativ, reflectând în mod proporțional
structura societății (mulgătoare, tractoriști, muncitori, constructori, intelectuali, etc.). Este inutil să
comentăm calitatea acestui for, constituit preponderent din persoane necompetente, având simpla
misiune de a vota. Dealtfel, rolul Sovietul consta în legiferarea deciziilor adoptate de Comitetul
Central și Conferința PCRSSM.
Deşi conform Constituţiei, RSSM se declara stat suveran care şi-a exprimat dorinţa de a se uni
în statul unional URSS în baza autodeterminării libere a „norodului” şi îşi rezerva dreptul la ieşire
liberă din componenţă, această prevedere la fel era o formalitate. Majoritatea ramurilor economiei
moldoveneşti erau de subordonare unională, adică gestionate direct de către Sovietul Miniştrilor al
URSS. La fel, Constituţia RSSM era subordonată Constituţiei Uniunii Sovietice.
În iulie 1988, cea de-a XIX-a Conferință a PCUS adoptă rezoluția privind “Democratizarea
societății sovietice și reforma sistemului politic”. În baza acestei legi în primăvara anului 1990, au
fost organizate primele alegeri pluraliste, bazate pe principiul alternativei (de la 2 la 20 de candidați
într-o circumscripție uninominală), după o perioadă de mai bine de 50 de ani. În pofida lipsei unui
pluralism politic veritabil, alegerile au constituit, totuși, o primă competiție electorală reală. O
semnificație importantă pentru aceste alegeri l-a avut procesul de renaștere națională, care luase
amploare la acea vreme în întreaga societate și a exercitat o influență considerabilă asupra evoluțiilor
ulterioare din Moldova. În urma scrutinului, în Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste
Moldovenești de legislatura a XII-a de atunci, au fost aleși 371 de deputați, majoritatea dintre care au
fost sprijiniți în campania electorală de noile formațiuni politice – Frontul Popular din Moldova,
Mișcarea ”Unitate – Edinstvo”, precum și de Partidul Comunist al Moldovei. 8
În 1989 sunt introduse modificări în Constituţia RSSM, Sovietul Suprem devenind organ
legislativ permanent, iar preşedintele acestuia declarat persoană oficială supremă. Legea cu privire
la Guvernul RSSM, din mai 1990 oficializează guvernul în calitate de putere executivă, fixând mai
expresiv dependenţa lui faţă de legislativ, introducând şi perspectiva demisionării.
În iunie 1990, RSSM şi-a declarat suveranitatea, prin aceasta constituindu-se în calitate de
entitate politică. Declaraţia prevedea trecerea în proprietatea RSS Moldova a pământului, subsolului,
apelor şi întregului potenţial economic, financiar, tehnico-ştiinţific şi cultural. Republicii îi revenea
deplinătatea puterii în rezolvarea tuturor problemelor politice şi sociale, iar Constituţia şi legislaţia ei
avea prioritate faţă de cea unională.
Un alt pas în edificarea sistemului politic, a fost Decretul Sovietului Suprem cu privire la
puterea de stat, din iulie 1990 prin care a fost înlăturat monopolul partidul comunist, fiind puse
bazele separării puterilor şi oficializată superioritatea puterii legislative.

* În cadrul fiecărei întreprinderi exista organizație sindicală și de partid.

8
Boțan I. Alegerile pluripartite în Republica Moldova. Chișinău. CICDE, 2017, p. 6.
 În septembrie ’90 este constituită o instituţie nouă, cea a preşedintelui RSS Moldova în
calitate de şef al statului (Legea nr. 250-XII). În preambulul legii se spune că funcţia de preşedinte a
RSSM se instituie în scopul consolidării ordinii constituţionale şi suveranităţii RSS Moldova, a
drepturilor, libertăţilor şi securităţii cetăţenilor, îmbunătăţirii interacţiunii organelor centrale ale
puterii de stat şi a administraţiei de stat.
În capitolul 12 al Constituţiei s-au introdus o serie de articole privind noua instituţie a şefului
de stat, printre care art.113 care prevedea alegerea preşedintelui ţării prin vot universal, direct, secret
şi liber exprimat, pe un termen de cinci ani. Însă, ţinând cont de situaţia social-politică de atunci,
influenţa considerabilă a partidului comunist al Moldovei, parte integrantă a PCUS, Parlamentul în
partea a 3-a Legii menţionate a stabilit că primul Preşedinte se alege pe un termen de 5 ani de
Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti prin majoritatea simplă de voturi a tuturor deputaţilor
poporului din RSSM. În aceeaşi zi, prin Hotărârea nr. 251-XII, Parlamentul l-a ales pe Mircea
Snegur, în funcţia de preşedinte al RSSM.
Șeful statului este dotat cu largi atribuţii, precum:
- propune spre confirmare Sovietului candidatura primului ministru;
- propune demiterea guvernului sau a unor membri, la fel ca şi numirea altor noi;
- este în drept să prezideze şedinţele guvernului şi să suspende acţiunea hotărârilor şi dispoziţiilor
guvernamentale;
- în raport cu legislativul, promulgă legile sau în caz de obiecţii le întoarce spre reexaminare;
- preşedintele dispune de dreptul de a emite decrete cu caracter legislativ;
- are o serie de competenţe importante în domeniul politicii externe şi de securitate a statului.
Art.113 al Legii prevedea funcţionarea Consiliului prezidenţial al R.S.S. Moldova pe lângă
Preşedintele Republicii, cu membri desemnaţi de Preşedinte, cu excepţia Primului ministru, care este
membru prevăzut de Legea menţionată. Preşedintele Sovietului Suprem avea de asemenea dreptul să
participe la şedinţele Consiliului. Consiliul avea drept sarcină să elaboreze măsuri pentru realizarea
principalelor direcţii ale politicii interne şi externe ale RSS Moldova. Preşedintele dispunea de
dreptul de a crea şi alte organe consultative, în probleme ce ţin de competenţa sa, stabilind
componenţa şi sarcinile lor. Șefului statului i se atribuiau prerogative destul de largi şi în raport cu
Guvernul, Sovietul Suprem şi puterea judecătorească.
Acordând Preşedintelui Republicii numeroase prerogative, Legea menţionată crea şi un
mecanism de colaborare între cele trei puteri. Preşedintele reprezentând o latură a puterii executive,
conform art. 113 p. 4 "asigură interacţiunea organelor centrale ale puterii de stat şi administraţiei de
stat ale R.S.S. Moldova", deci având şi un rol de mediere între puterile statului.
Însă Legea cu privire la instituirea funcţiei de Preşedinte al RSS Moldova şi la introducerea
unor modificări şi completări în Constituţia R.S.S. Moldova din 3 septembrie 1990 nu prevedea
subordonarea Guvernului Preşedintelui Republicii, lăsând în vigoare prevederile Legii RSS Moldova
cu privire la Guvernul Republicii din 31 mai 1990, conform căreia Guvernul era declarat organ
suprem al administraţiei de stat, subordonat Sovietului Suprem. Prin urmare, putem afirma stabilirea
unui sistem politic semiprezidențial (cu excepția alegerii indirecte a șefului statului).
Evoluția evenimentelor și proceselor politice a fost determinată de confruntarea dintre Mircea
Snegur şi primul ministru Mircea Druc, care aveau divergenţe serioase într-o serie de probleme de
materie internă şi externă. În plus, Druc se bucura de susținerea legislativă a Frontului Popular, fiind
unul din liderii săi.
Din acest considerent, Snegur a cerut extinderea prerogativelor şefului statului, somând
Sovietul că în caz contrar va demisiona. * Legislativul a respins demisia Preşedintelui, acceptând
argumentele referitor la lărgirea prerogativelor prezidenţiale, iar la 5 martie 1991 a adoptat Legea cu
privire la perfecţionarea puterii executive şi la unele modificări şi completări în Constituţia RSS
Moldova. Ea prevedea subordonarea Guvernului Preşedintelui RSS Moldova, care era în drept să

* La moment Snegur se bucura de un grad sporit de credibilitate în rândul populației în contextul unei instabilități
politice, dictată de prezența trupelor militare sovietice și a forțelor pro-imperiale.
prezideze şedinţele, să formeze şi lichideze ministere, să numească şi destituie membrii guvernului,
cu confirmarea legislativului. Legea este un pas spre constituirea unei republici prezidenţiale.
Prin demiterea lui Druc şi numirea lui Muravschi, şeful statului şi-a consolidat poziţiile,
intenţionând să modifice şi modalitatea de alegere. Astfel, după îndelungate confruntări cu forţele
politice, Snegur obţine de la organul legislativ adoptarea Legii privind alegerile Preşedintelui
Republicii Moldova, în septembrie ’91, conform căreia preşedintele era ales în baza votului
universal, direct, egal şi liber exprimat de către întreg poporul.
Specificul alegerilor prezidenţiale din 1991 constă în faptul că în campania electorală a
participat numai un singur candidat - președintele în exerciţiu. Un alt moment important, ce
caracterizează specificul campaniei electorale din 1991, este faptul că rezultatul pozitiv a fost
asigurat nu atât în cadrul campaniei electorale, dar încă până la începerea ei, în timpul adoptării Legii
cu privire la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova. Legea adoptată stabilea cert că, candidatul
trebuie să locuiască permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani. Introducerea
censului de reşedinţă înlătura din campania electorală potenţialii concurenţi, care nu întruneau
această condiţie (M.Druc în ultimii ani a locuit la Moscova).
După alegerile din 8 decembrie 1991 s-a trecut la un regim constituţional prezidenţial, dar nu în
varianta clasică, deoarece îmbină mai multe trăsături ale regimului prezidenţial:
- subordonarea Guvernului Preşedintelui Republicii; - conducerea şedinţelor Guvernului de către
Preşedintele Republicii; - dreptul Preşedintelui Republicii de a ridica problema demiterii Prim-
ministrului şi a întreg Guvernului, dar păstrează şi unele particularităţi ale regimului parlamentar:
- formarea Guvernului cu participarea legislativului; - conducerea directă a Guvernului de către
Prim-ministru.
La 27 august 1991, Republica Moldova şi-a declarat independenţa, continuând constituirea
sistemului politic prin adoptarea simbolurilor politice şi crearea de noi instituţii statale. Astfel în
iunie 1990 este creată Radioteleviziunea Naţională a RSS Moldova.
În septembrie 1990 , Guvernul Republicii a adoptat Hotărârea nr. 321 “Cu privire la reforma
organelor Ministerului Afacerilor Interne al RSS Moldova”, care prevedea crearea Departamentului
Poliţiei şi a secţiilor de poliţie raionale. Prin urmare, locul miliţiei este ocupat de noile organe ale
afacerilor interne – Poliţia. La 18 decembrie 1990, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea
cu privire la poliţie. În noiembrie ’90 este creată Garda Republicană a Moldovei, iar în august ’91
Consiliul Suprem de Securitate a statului.
În iunie ’91 a fost adoptat Regulamentul provizoriu al Parlamentului Republicii Moldova, care
conţine prevederi referitor la activitatea şi funcţionarea unor instituţiilor statale, precum Judecătoria
Supremă, Procuratura, Arbitrajul, Departamentul Control de Stat, Departamentul de Stat pentru
Protecţia Mediului Înconjurător, Departamentul de Stat pentru Statistică.
În septembrie 1991 a fost creat Departamentul Vamal al Republicii Moldova şi cel Trupelor de
Grăniceri. În noiembrie ’91 a fost adoptată hotărârea parlamentului cu privire la declararea drept
proprietate a Republicii Moldova a armamentului Armatei Sovietice, iar în februarie ’92 sunt
constituite forţele armate naţionale. Practic, noua entitate statală şi-a constituit un sistem politic
propriu, care evident urma să fie completat cu alte structuri şi instituţii.
În ceea ce priveşte democratizarea societăţii, vom menţiona că, începând cu anul 1990, a
demarat procesul de formare a instituţiilor democratice (atât politice cât şi civice) şi oficializarea lor.
Unul din primii paşi a fost lichidarea monopolului partidului comunist şi adoptarea legii privind
partidele şi alte organizaţii social-politice, din septembrie 1991. Se proclama dreptul la libera
asociere în partide şi mişcări social-politice, precum şi libertatea convingerii. Partidele sunt declarate
reprezentante ale voinţei politice a anumitei părţi a populaţiei, care participă la elaborarea politicii
statului.
Această prevedere a determinat apariţia unui număr excesiv de partide pe arena politică, în
mare măsură necompetitive. Mai mult chiar, la începutul anilor ’90, existau puternice partide şi forţe
politice antisistem. Este dificil să identificăm pentru acea perioadă constituirea vre-unui tip de sistem
de partide, dat fiind faptul că reprezentarea lor în legislativ era foarte diferenţiată.
 Încă în 1989 a fost adoptată Hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti
„Despre ordinea temporară de înregistrare a asociaţiilor obşteşti”. În baza hotărârii, încep a fi
înregistrate primele organizaţii non-guvernamentale precum asociaţii culturale, naţionale şi
religioase. A fost declarată libertatea confesiunilor şi separarea Bisericii de Stat. În anul 1990
republica noastră a aderat la principalele instrumente internaţionale privind apărarea drepturilor
omului. În septembrie 1991, Parlamentul a adoptat o hotărâre prin care a recunoscut rolul excepţional
al instrumentelor ce configurează Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului. Moldova a
aderat la pactele internaţionale şi la documentele fundamentale ale OSCE, inclusiv şi la Actul Final
al Conferinţei de Helsinki şi Carta de la Paris. Principiile apărării drepturilor omului vor fi incluse şi
în Constituţia Republicii Moldova.
Decizia privind elaborarea proiectului noii Constituţii, a fost adoptată de Parlament în
decembrie 1992. Legea fundamentală urma să definitiveze procesul de constituire a sistemului
politic, deşi o serie de structuri vor fi formate pe întreg parcursul anilor ’90 (spre exemplu Curtea
Constituţională a fost creată în ianuarie 1995).
În urma unei crize parlamentare acute, la 12 octombrie 1993 Parlamentul de legislatura a XII-a
s-a autodizolvat, nu înainte însă de a fixa data unui scrutin parlamentar anticipat – 27 februarie 1994.
De asemenea, a fost adoptată o nouă lege electorală, prin care s-a trecut de la sistemul electoral
majoritar la cel proporțional, fiind prevăzută și micșorarea numărului de deputați pînă la 104
persoane. *
Noul parlament de legisltura I, a adoptat Constituţia Republicii Moldova la 29 iulie 1994. Ea nu
reprezintă doar un act juridic, dar şi unul stricto senso politic. Este necesar de menţionat că pe
parcursul anilor 92-93 se instituţionalizează o serie de forţe politice, eşicherul politic moldovenesc
devenind foarte divers. Mircea Snegur, în calitate de preşedinte a statului pierde susţinerea practic a
tuturor partidelor. În rezultatului scrutinului din 27 februarie 1994 majoritatea voturilor le-a obţinut
Partidul Democrat-Agrar din Moldova, care împreună cu cel Socialist dispuneau de două treimi de
mandate. Prin urmare, caracterul politic al Constituţiei a fost determinat de situaţia politică existentă,
reflectând principiile şi poziţiile PDAM.
Atribuţiile şefului statului sunt parţial limitate:
- În primul rând, se concretizează că numirea guvernului se produce doar după consultarea
majorităţii parlamentare, ceea ce nu exista anterior.
- El nu mai dispune de dreptul de a propune componenţa executivului, această prerogativă
revenindu-i premierului.
- Dacă potrivit legii din 1991, preşedintele revoca şi numea miniştrii, acum exercită această funcție
doar la propunerea Primului-ministru.
- Au fost excluse prevederile Art. 115, conform căruia Guvernul se subordonează Preşedintelui
republicii.
- La fel, Preşedintele nu mai dispune de dreptul de a anula hotărârile şi dispoziţiile Guvernului
(doar dacă ele contravin legislaţiei şi numai până la hotărârea Curţii Constituţionale).
- Dacă anterior, preşedintele putea cere de la parlament demisia guvernului, în prezent exprimarea
neîncrederii le revine deputaţilor.
Totodată, situaţia preşedintelui nu este chiar atât de marginalizată, unele competenţe ale sale ne
fiind prorii şefului statului unei republici semiprezidenţiale:
- În primul rând, i s-a păstrat dreptul de iniţiativă legislativă.
- În al doilea, posibilitatea prezidării şedinţelor de guvern.
- În al treilea, decretele sale nu necesită contrasemnarea primului ministru, după cum se practică în
cadrul regimurilor semiprezidenţiale.
Constituția prevedea și dreptul Parlamentului de suspendare a Preşedintelui Republicii din
funcţie, cu votul a două treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin

* Ulterior, conform art.60, alin.(2) din Constituția Republicii Moldova, numărul de mandate în Parlament a fost redus
până la 101.
care încalcă prevederile Constituţiei. Demiterea preşedintelui era decisă de corpul electoral, care se
expunea pe marginea demiterii în cadrul unui referendum organizat în timp de 30 de zile, după
aprobarea propunerii de suspendare.
În practica politică contemporană, relaţia Preşedinte – Premier şi rolul şefului statului ca figură
politică, depind de conjunctura politică existentă. Există cazuri, când opţiunile politice ale ambilor
lideri coincid, astfel este mai semnificativă poziţia preşedintelui. Situaţia, când preşedintele şi
premierul aparţin taberelor opuse, este numită şi coabitarea puterilor. Premierul este avantajat iar
anumite inițiative ale șefului statului pot fi blocate. *9 Contează foarte mult atât gradul de antagonism
al forțelor politice, cât și personalitatea liderilor.
În calitate de exemplu de confruntare menționăm cazul demiterii arbitrare de către șeful
statului a ministrului apărării, Pavel Creangă în 1996. Potrivit art.82 (2) din Constituţie, președintele
în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, revocă şi numeşte, la propunerea
prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului. Demiterea a provocat nemulțumirea Partidul
Democrat Agrar, aflat la guvernare, precum şi prim-ministrul Andrei Sangheli căruia, conform
prevederilor constituţionale, trebuia să-i aparţină iniţiativa. În plus, Snegur l-a destituit pe Creangă
nu în baza decretului prezidențial, dar a celui de Comandantul suprem al forţelor armate al Republicii
Moldova, numindu-l în acest post pe generalul Tudor Dabija. La acel moment, se crease o situaţie
critică deoarece, fostul ministru Pavel Creangă, cu susţinerea deschisă a prim-ministrului, nu a
părăsit postul, iar noul ministru încerca să intre în exercitarea funcţiei, astfel Statul major al armatei
fiind divizat în 2 tabere.
Situaţia a fost ameliorată doar după intervenţia Curţii Constituţionale care, pe data de 4 aprilie,
prin Hotărârea adoptată, a declarat neconstituţional Decretul de demitere a ministrului apărării, Pavel
Creangă.10
Un alt coraport de forțe se constituie în urma alegerilor prezidențiale de la finele anului 1996,
dar în special celor parlamentare din 1998. Astfel, președintele Lucinschi, bazându-se pe formațiunea
afiliată Blocul electoral „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă", reușește să formeze o coaliție
guvernamentală, marginalizând Partidul Comuniștilor și promovându-și interesele. De fapt, tot
președintele a fost acela care a regizat moțiunea de cenzură acordată Guvernului Sturza, în noiembrie
1999, coalizînd PPCD și PCRM.
Intervențiile politice active (inclusiv tendința de a-l promova în funcția de premier pe V.
Bobuțac, care nu se bucura de simpatiile deputaților) au orientat majoritatea formațiunilor împotriva
șefului statului, placa turnantă constituind intenția de modificare a formei de guvernare. Concomitent
cu alegerile locale din 1999, preşedintele Lucinschi pe data de 23 mai 1999 a organizat un
referendum consultativ privind schimbarea formei de guvernare, argumentând această necesitate în
Decretul din 22 martie 1999, nr.930-II în felul următor: „sistemul semiprezidenţial instituit prin
Constituţia Republicii Moldova din 1994 a demonstrat întregii societăţi că mecanismele existente de
organizare, funcţionare şi colaborare a ramurilor legislativă, executivă şi judecătorească ale puterii de
stat nu asigură separarea lor adecvată, echilibrul necesar dintre responsabilităţile ce le revin, precum
şi unitatea procesului de dirijare a statului, ceea ce se soldează cu administrarea ineficientă a
treburilor publice şi cu declinarea răspunderii concrete pentru rezultatele guvernării de către ramurile
puterii".11
Referendumul a avut loc, însă rezultatele acestuia nu au convins Parlamentul, care nu le-a
recunoscut oficial, atât pe motiv că nu s-a întrunit majoritatea necesară de participanți, cât și din

* Situația coabitării puterilor s-a manifestat în cadrul sistemului politic francez în perioada anilor ’80-2000, în acest caz
președintelui îi revenea domeniul politicii externe, iar premirului celei interne.
9
Andrieş V., Rusnac Gh. Sistemul politic al Republicii Moldova. // Politologie (Manual pentru specialităţile non-profil).
Chişinău.- CE USM, 2007, p. 87.
10
Hotărîrea Curţii Constituţionale din 04 aprilie 1996, cu privire la constituţionalitatea Decretului Preşedintelui
Republicii Moldova nr. 68 din 15 martie 1996. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr. 25/16.
11
Decretul privind desfăşurarea referendumului republican consultativ în problema schimbării sistemului de guvernare în
Republica Moldova, nr. 930 din 22 martie 1999. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr. 27-28/128. P. 338
considerentul că avea caracter consultativ. În aceste condiţii, Lucinschi a decis totuşi, să-şi realizeze
intenţiile, constituind prin Decret o Comisie Naţională a cărei sarcină a fost elaborarea unor
modificări în Constituţia Republicii Moldova, privind schimbarea formei de guvernare din republică
semiprezidenţială în republică prezidenţială. 12
În mai 2000, preşedintele în exerciţiu a adresat Curţii Constituţionale spre avizare proiectul de
Lege pentru modificarea Constituţiei Republicii Moldova, care propunea o nouă organizare a
puterilor de stat:
- Parlamentul compus din 100 deputaţi care se aleg în baza sistemului electoral mixt: 70 de deputaţi
aleşi în circumscripţii electorale uninominale, iar 30 de deputaţi - într-o singură circumscripţie
electorală naţională;
- Preşedintele exercită puterea executivă, în modul prevăzut de Constituţie, veghează respectarea
Constituţiei şi buna funcţionare a autorităţilor publice, în acest scop exercită funcţia de mediere între
puterile statului, precum şi între stat şi societate;
- Prim-ministrul urma a fi ales de Parlament cu votul majorităţii deputaţilor, ulterior numit de
Preşedintele Republicii, iar membrii Guvernului numiţi de Preşedintele Republicii la propunerea
Prim-ministrului.
Acest proiect de Lege prevedea completarea art.88 al Constituţiei cu câteva atribuţii noi
acordate Preşedintelui:
- propune Parlamentului spre aprobare, prin mesaj, doctrina militară a statului;
- coordonează activitatea organelor puterii de stat în domeniul apărării şi securităţii naţionale;
- numeşte şi eliberează din funcţie comandamentul suprem al forţelor armate;
- exercită funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Securitate, asigură conducerea generală şi
conlucrarea autorităţilor publice în domeniul asigurării securităţii statului, legalităţii şi ordinii
publice;
- numeşte în şi revocă din funcţiile publice, în condiţiile legii. 13
Practic, proiectul de modificare al Constituţiei, propus de Petru Lucinschi opta pentru
consolidarea poziţiei Preşedintelui în sistemul organelor puterii de stat: un executiv dualist, cu
Preşedinte a Republicii - şef al executivului cu prerogative destul de largi şi Prim-ministrul ca şef al
executivului. "Proiectul de lege schimba fundamental locul şi rolul Preşedintelui în ansamblul
puterilor de stat, făcând din el cea mai activă parte a executivului". 14
Mai mult decât atât, preşedintele, conform acestui proiect dispune de dreptul de dizolvare a
Parlamentului în caz de imposibilitate de alegere a Prim-ministrului, iar Parlamentul, la rândul său,
păstrează dreptul de suspendare din funcţie a Preşedintelui Republicii, fiind organizat ulterior un
referendum ce va decide asupra demiterii Preşedintelui, de asemenea trăsături improprii regimului
prezidenţial.
Aprigile dezbateri politice au finalizat cu adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova la
5 iulie 2000 a Legii de revizuire al Constituţiei, având drept bază proiectul propus de parlamentari,
conform căruia „singura instituţie investită cu putere, adică Parlamentul, este aleasă prin sufragiu
universal, egal, direct şi liber exprimat şi care la rândul ei alege Preşedintele ţării”. 15 A fost exclus
art. 83, care-i oferea dreptul preşedintelui de a asista şi prezida şedinţele guvernului. O altă
modificare se referă la formarea Curţii Constituţionale, astfel din cei şase judecători, doi sunt numiţi
nu de către Preşedinte, dar de Guvern. În plus, numirea și revocarea miniștrilor este realizată la
propunerea Primului ministru.

12
Decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind constituirea Comisiei naţionale pentru elaborarea proiectului Legii
pentru modificarea Constituţiei Republicii Moldova, nr. 1070-II din 01.07.1999. // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1999, nr. 70-72/337.
13
Avizul Curţii Constituţionale asupra rezultatelor referendumului consultative din 23 mai 1999. // MO al RM nr-31-
33/21, 1999.
14
Costachi Gh., Guceac I. Fenomenul constituţionalismului în evoluţia Republicii Moldova spre statul de drept.
Chişinău: "Tipografia Centrală, 2003, p. 327.
15
Smochină A. Instituţia prezidenţială în Republica Moldova: probleme, aspecte contradictorii. // Materialele
conferinţei ştiinţifico-practice. Edificarea statului de drept. Chişinău: Transparency International, 2003, p. 83.
 Reforma a înscris Republica Moldova în cadrul republicilor parlamentare, președintele fiind
ales de Parlament, însă nu a modificat un şir de prevederi constituţionale ce ţin de atribuţiile acestuia.
El continua să dispună de dreptul de iniţiativă legislativă, emiterea decretelor și veto suspensiv.
Modalitatea de alegere a preşedintelui nu întotdeauna reprezintă un criteriu de apreciere a formei de
guvernare. Reforma a fost una contextuală și nu a condus la consolidarea și stabilizarea sistemului
politic, provocând pe viitor numeroase crize politice. În tot cazul, în literatura de specialitate din acea
perioadă, Moldova era prezentată ca unica țară din CSI, unde parlamentul s-a impus în raport cu
președintele.
În urma expirării mandatului prezidențial deținut de Petru Lucinschi, legislativul a inițiat două
încercări de alegere a noului șef de stat, care au eșuat. Fracțiunea majoritară a PCRM a insistat
asupra candidatura liderului său Vladimir Voronin, respingând orice ofertă. În rezultat, au fost
provocate alegeri parlamentare anticipate din 2001, care au schimbat totalmente coraportul de forțe
din cadrul sistemului politic. PCRM a obținut majoritatea constituțională, formând în mod
independent guvernul și alegând șeful statului. Astfel, liderul comunist Vladimir Voronin, a dobândit
controlul asupra puterii legislative și executive. Practic, în perioada 2001-2009, Republica Moldova a
fost guvernată în baza modelului prezidențial. Și în acest sens menționăm că prevederile
constituționale nu se corelează întotdeauna cu realitățile politice.
Situația s-a modificat în rezultatul alegerilor parlamentare din 2009, când nu a fost întrunită
majoritatea necesară alegerii șefului statului, același lucru producându-se și în 2010. Deși în anul
2012, s-a reușit alegerea lui Nicolae Timofti în funcție de șef al statului, în opinia specialiștilor, nu a
fost soluționată problema sistemului politic. În comparație cu Voronin, capacitatea de intervenție
politică a lui Timofti era extrem de limitată, el fiind criticat și pentru lipsa poziției principiale într-o
serie de probleme importante. În plus, a fost deseori implicat în reglarea conturilor celor două partide
rivale, aflate la guvernare (PLDM și PDM).
În martie 2016, Curtea Constituțională a decis modificarea articolului 78 al Constituției și
revenirea la alegerea directă a șefului statului. Astfel, pe 30 octombrie 2016 s-a desfășurat primul tur
al alegerilor prezidențiale, urmat pe 13 noiembrie de cel de-al doilea. În rezultat, a fost ales liderul
Partidului Socialiștilor, Igor Dodon.
Comentând situația creată după 2016, menționăm că poziția președintelui este relativă și
privată de capacitate de intervenție politică cu efecte majore, deși s-a implicat în repetate rânduri în
influențarea structurii guvernamentale, prin respingerea candidaturilor miniștrilor. În acest sens
mențioăm că începând cu 2010, dar în special 2014-2015, Curtea Constituțională s-a transformat într-
un actor politic activ. Dincolo de aprecierea actelor constituționale, ea se implică și în soluționarea
litigiilor politice. Prin urmare, situația președintelui Igor Dodon, poate fi comparată în anumită
măsură cu cea a lui Mircea Snegur după 1994.
Constatăm că în Republica Moldova s-au perindat câteva forme de guvernare, de altfel,
hibride: guvernare colectivă (regim de adunare); republică parlamentară; republică
prezidențială; republică semiprezidenţială; republică parlamentară și ca finalitate din nou
semiprezidențială sau mai curând semiparlamentară. Prin urmare, putem identifica următoarele
etape constituționale:
3 septembrie 1990 - 5 martie 1991;
5 martie 1991 - 27 august 1994;
27 august 1994 - 5 iulie 2000;
5 iulie 2000 – 4 martie 2016
13 noiembrie 2016 - prezent
Menționăm că ne-am referit doar la etapele constituționale, nu și la cele de exercitare a puterii.
În plus, în cadrul etapelor menționate, constatăm prezența diverselor coraporturi de forțe
instituționale:
 1991 – 1994: președinte cu atribuții foarte largi, având susținerea parțială a legislativului și
capacitatea de influențare a executivului;
  1994 – 1996: președinte cu atribuții mai limitate, dar substanțiale, însă fără capacitatea de
influențare a executivului, calificată și ca perioada coabitării puterilor;
 1996 – 1998: președinte cu atribuții substanțiale, dar fără sprijin politic legislativ;
 1998 – 1999 (2000): președinte cu atribuții substanțiale și capacitate de intervenție politică;
 2001 – 2009: președinte cu atribuții constituționale limitate, dar autoritate politică
incontestabilă și concentrarea puterilor în mâinile sale în baza modelului prezidențial;
 2009 – 2012: președinție interimară, caracterizată prin intervenție politică limitată de coaliția de
guvernare;
 2012 – 2016: președinte cu atribuții limitate, fără capacitate și calitate de intervenție politică;
 2016 – prezent: președinte cu legitimitate, atribuții relative și capacitate de intervenție politică
limitată, calificată ca perioada de coabitare a puterilor.

Subiecte pentru autoevaluare:

1. Identificați factorii care au condus la dezvoltarea conceptului sistemului politic.

2. Determinați rolul sistemului politic în gama sistemelor sociale și în cadrul sistemului social-
global.
3. Evaluați rolul teoriilor în în dezvoltarea conceptului de sistem politic.
4. Comparați diversele tipuri de sisteme politice.
5. Identificați contextul istorico-politic de formare a sistemului politic al Republicii Moldova.
6. Analizați rolul președintelui Republicii Moldova în cadrul anumitor etape istorice.
7. Analizați problema funcționalității și disfuncționalității sistemului politic al Republicii Moldova.

Tematica pentru referate și comunicări:

1. Analiza transformării sistemului politic mondial în contextul globalizării.

2. Corelaţia sistemelor naţionale cu sistemul internaţional.
3. Reflecţii teoretice contemporane asupra sistemului politic.
4. Prezidenţialism versus parlamentarism.
5. Gaullismul între doctrină şi fenomen.
6. Regimul Putin: de la centralizare la autoritarism.
7. Guvernarea majoritară: între avantaje şi dezavantaje.
8. Oportunităţile modificării sistemului politic din Republica Moldova.
9. Raporturile de putere preşedinte – premier în sistemele semi-prezidenţiale.