Sistemul Politic

Acad.
Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
SUBIECTUL I. SISTEMUL POLITIC – SEDIU AL INSTITUȚIILOR POLITICO-ETATICE
Obiective:
 a defini conceptul de instituții politice
 a determina raportul dintre instituțiile politice
 a estima funcționalitatea instituțiilor politice
 a defini conceptul de partid politic;
 a clasifica partidele politice;
 a descrie libertatea de asociere;
 a estima locul şi rolul partidelor politice din Republica Moldova.
NOŢIUNEA DE SISTEM POLITIC

Procesul permanent de evoluţie impune cercetătorului revenirea la definirea unor noţiuni aplicate
într-o ramură sau alta a ştiinţelor.
Această stare pare firească, deoarece cunoştinţele acumulate pe cale empirică presupun o
percepere teoretico-ştiinţifică a lor, fapt ce se soldează cu unele precizări şi completări a noţiunilor deja
cunoscute, dar şi cu formularea unor concepte noi care reflectă într-o formă mai adecvată conţinutul
obiectelor, fenomenelor şi proceselor supuse investigaţiei.
La sfârşitul mileniului precedent una din noţiunile cel mai frecvent întâlnite în ştiinţele politico-
juridice era cea de „sistem politic”. Actualmente, această noţiune nu mai este utilizată atât de des, deşi
fenomenul desemnat de aceasta rămâne sesizat în continuare. Din aceste considerente vom încerca să
aducem unele argumente pentru a dovedi că sistemul poltic, existând ca fenomen social, organizatoric şi
funcţional este reglementat de normele dreptului constitutional.
În primul rând, estomparea acestei noţiuni este determinată de faptul că o parte dintre autori
folosesc noiţunea de „sistem politic”, fără a interpreta conţinutul acesteia.
În al doilea rând, este incontestabil că în prezent politicul domină toate sferele sociale şi, prin
această omniprezenţă, el contrbuie la apariţia unor relaţii între organele de guvernământ şi principalele
forţe sociale.
În viziunea noastră, noţiunea de sistem politic nu poate fi exclusă din limbajul politico-juridic
din următoarele considerente:
– conducerea societăţii se realizează prin intermediul unui sistem, al unui ansamblu de organe şi
organisme, în centrul cărora se află statul;
– statul niciodată nu a fost unica organizaţie a deţinătorului puterii publice, împuternicită să
asigure conducerea societăţii;
– activitatea statului orientată spre conducerea societăţii a fost mereu completată cu activităţi ale
diverselor organisme sociale nestatale, care împreună cu statul formează sistemul politic al societăţii.
În acelaşi timp, atragem atenţia că noţiunea de ,,sistem politic” , nu este sinonim cu cel de
,,regim politic”.
Atât sistemele politice cât şi regimurile politice sunt subsisteme – care se intersectează – ale
sistemului social global. Ele au funcţii şi roluri diferite. Dacă sistemul politic indică modul de organizare
şi exercitare a puterii politice de către autorităţile statale în concordonanţă cu un set de valori şi idei,
programe ale partidelor politice, regimul politic pune în evidenţă metodele de exercitare a puterii folosite
de instituţiile publice ale statului.
Viabilitatea sistemului politic este confirmată şi de un şir de autori contemporani, care
interpretează sistemul politic ori „organizarea politică a societăţii” ca fiind „totalitatea instituţiilor,
1
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
relaţiilor, metodelor şi măsurilor prin care se realizează conducerea politică a societăţii”. V. Ivanov de-
fineşte sistemul politic ca „totalitate a organizaţiilor de stat, obşteşti, de muncă şi altele, asociaţiile
cetăţenilor instituite în modul prevăzut de constituţie, care asigură exercitarea de către poporul Republicii
Moldova a sarcinilor sale orientate spre făurirea unei societăţi democratice, a statului de dept”; sau
sistemul politic poate fi conceput ca „un ansamblu de organe şi organizaţii sociale, care, într-o formă sau
alta, participă la realizarea puterii şi la conducerea societăţii”; sau sistemul politic formează “totalitatea
proceselor de decizie care privesc ansamblul unei societăţi globale”; sau sistemul politic este un “model
stabil al relaţiilor umane care include putere, norme de conduită sau autoritate”; sau sistemul politic
include “instituţiile şi procesele ce permit cetăţenilor dintr-un stat să aplice şi să modifice politicile
publice”.
Un interes aparte trezeşte opinia conform căreia sistemul politic reprezintă „ansamblul de
organisme care adoptă decizii politice, norme general-obligatorii, standarde de conduită, a căror încălcare
atrage forţa represivă a statului”.
Prin sistem politic se mai înţelege „ansamblul structurilor politice constituite prin exprimarea,
prin procedee electorale democratice şi periodice, a voinţei suverane a naţiunii, care au ca obiectiv
exercitarea procesului de guvernare.
Într-o înţelegere în sens larg, sistemul cuprinde pe lângă structurile de guvernare, structurile
economice şi sociale, tradiţiile istorice, valorile şi tradiţiile culturale, toate aceste componente adiţionale,
având reflexe în plan politic, ceea ce şi justifică formularea de către guvernant a unor politici economice,
sociale, culturale, religioase ş.a.
În lucrări de sociologie politică, sistemul politic a fost definit ca un ansamblu complex ce
cuprinde într-o profundă unitate organică instituţiile politice (statul, partidele şi organizaţiile politice),
precum şi ideile politice, având drept atribut fundamental luarea deciziilor politice.
Cu toată multitudinea de definiţii ale sistemului politic propuse în literatura de specialitate,
recunoaştem că în majoritatea lor ele sunt ori numai descriptive, deci nu pot fi utilizate în calitate de sursă
metodologică efectivă, ori sunt lipsite de universalitate, deoarece înserează doar o parte dintre semnele
specifice sistemelor politice şi care ar permite evidenţierea lor din cadrul altor fenomene sociale.
O asemenea stare de lucruri ne obligă să încercăm a defini noţiunea de sistem politic prin prisma
metodei sistematice. Aceasta permite să pătrundem în geneza, legităţile evoluţiei istorice, organizarea
internă şi importanţa funcţională a obectului investigat.
În opinia noastră, pentru elaborarea unei definiţii funcţionale a noţiunii de sistem politic care ar
avea nu numai o importanţă interpretativă, dar ar servi şi în calitate de reper pentru cercetarea sistemelor
politice ale diverselor sisteme de agregare socială, este necesară evidenţierea principalelor trăsături
ontologice ale acestui concept.
Sistemul politic este un subsistem al sistemului social. Această afirmaţie nu presupune că
sistemul politic este doar o parte a întregului, adică a sistemului local.
Politicul reprezintă o formă de organizare şi de conducere a unei comunităţi umane, el este
considerat element principal al suprastructurii unei societăiţi; ca sistem politic, el reprezintă un subsistem
al sistemului social-global (în afară de sistemul politic, sistemul social cuprinde în structura sa şi
sistemele: biosocial, economic, demografic, cultural, ecologic etc.), reieşind din faptul, după cum am mai
spus, că este o activitate de conducere şi organizare a societăţii în ansamblu.
Sistemul politic este atât subiect, cât şi obiect al conducerii. Unitatea dialectică a acestor două
ipostaze reflectă adevărata sa dimensiune şi multitudinea valenţelor sale.
Sistemul politic, ca orişice alt sistem, reprezintă o unitate integrală.Însăşi noţiunea de sistem
(gr. systema – alcătuit din părţi, unit) este conceput drept o „totalitate de elemente care se află în raporturi
2
şi legături reciproce şi care formează un anumit întreg, unitate”. Calităţile integrative ale acestui sistem
sunt condiţionate de caracterul interacţiunii şi calităţile elementelor constitutive ale sale. La rândul său
caracterul acestei interacţiuni este determinat de natura şi esenţa acestor elemente.
Relativ la această calitate a sistemului politic, au fost exprimate mai multe opinii. Astfel, V.
Afanasiev consideră că „principala caracteristică a sistemului unitar este calitatea de integritate”, V.
Cuzmin crede că “criteriul primar şi totodată fundamental al sistemului constituie unitatea integrală a
acestuia...”. Consderăm acest punct de vedere binevenit, deoarece prezenţa unor calităţi integrative la o
anumită formă organizatorică este o dovadă că aceasta reprezintă un sistem. Lipsa unor asemenea
caracteristici este specifică formelor organizatorice care nu formează un sistem. În această ordine de idei
nu putem fi de acord cu afirmaţia precum că „ ...toate reuniunile reprezintă sisteme”, dat fiind că există o
sumedenie de reuniuni care nu beneficiază de calităţi integrative.
Orice sistem, reprezentând o reuniune dinamică, evoluează în virtutea unor conflicte şi
contradicţii interne şi externe. Acest caracter contradictoriu nu este dăunător dat fiind că „contradicţia este
rădăcina oricărei mişcări şi a vitalităţii numai pentru că acel ceva conţine însuşi în sine caracterul
contradictoriu, el se mişcă, este impulsiv şi activ”.
O asemenea stare este specifică şi sistemului politic al societăţii. Datorită acestui fapt, nu trebuie
să caracterizăm sistemul doar prin prisma calităţilor integrative pe care le posedă, deoarece, din acest
punct de vedere, este imposibilă argumentarea dezvoltării dialectice a lui. Trebuie luate în considerare şi
eventualele contradicţii ce apar în cadrul oricărui sistem, inclusiv al celui politic.
Interacţiunea elementelor sistemului politic este bogată după conţinut şi diversă după formele de
manifestare. Pentru acest sistem este specific multitudinea formelor de interacţiune şi caracterul complex
al acestora, intensificarea periodică a activităţii unora şi scăderea tensiunii altora.
Pentru sistemul politic sunt caracteristice nu numai prezenţa unor legături şi raporturi între
elementele componente, dar şi o unitate indisolubilă cu mediul, în afara căruia el nu se poate manifesta
integral.
Sistemul politic reprezintă o structură oranizatorică unitară.Însăşi noţiunea de structură (lat.
structura – orânduire) desemnează forma internă de organizare a sistemului, ce se manifestă ca o unitate a
interrelaţiilor stabile dintre elementele ei, precum şi a legilor acestor interrelaţii. Structura ne face să
înţelegem cum anume este organizată unitatea sistemului. Ea, structura, dispune de o stabilitate relativă,
dat fiind că fixează doar cele mai esenţiale relaţii care au loc în cadrul sistemului.
Sistemul politic este structurat pe anumite nivele de organizare. În funcţie de natura şi treapta
fiecărei structuri organizatorico-funcţionale din cadrul sistemului politic, există sarcini şi atribuţii
specifice fiecărui subiect al conducerii, tot mai complexe, dar şi cu un grad tot mai mare de generalitate,
pe măsura creşterii nivelului de organizare. Aceste structuri fundamentale ale sistemului politic în cea mai
mare parte sunt formate din instituţiile de guvernământ şi raporturile lor cu celelalte componente ale vieţii
politice (partide, asociaţii obşteşti, culte religioase etc.)
Fiecare dintre aceste subsisteme şi fiecare dintre elementele lor componente au organisme de
vârf, care asigură integritatea şi unitatea structural-funcţională a părţilor componente respective.
Astfel, organismul de vârf pentru subsistemul organelor de stat îl reprezintă Parlamentul
Republicii Moldova, iar în partidele politice şi asociaţiile obşteşti – organul central coordonator al fiecărui
partid şi asociaţie obştească. În cadrul sistemului politic al societăţii, elementul central îl constituie
subsistemul mecanismului de stat. Anume statul, organele acestuia şi nu un partid oarecare reprezintă
instituţia de bază a sistemului politic.
Sistemul politic se află într-o stare de evoluţie continuă. Evoluţia oricărui sistem politic este
rezultatul influenţei a două tendinţe. Prima tendinţă este determinată de diferenţiere structurală şi
3
specializare funcţională (diferenţiere de activităţi şi roluri politice). Cea dea doua este rezultatul
tentativelor de integrare, de organizare a comunităţii politice într-o unitate centralizată.
Sistemul politic îndeplineşte funcţii specifice.Ca şi orice alt sistem, sistemul politic are funcţiile
sale:
– direcţionarea dezvoltării sociale prin decizii ce privesc totalitatea vieţii sociale;
– asigurarea stabilităţii şi integrităţii societăţii prin contracararea proceselor de dezintegrare şi
haos social;
– realizarea adaptării la schimbările ce se produc atât în interiorul, cât şi în mediul extern al unei
societăţi, prin înnoirea structurilor, crearea de noi roluri politice sau modificarea conţinutului celor vechi;
– adoptarea deciziilor politice şi a normelor general-obligatorii şi asigurarea respectării lor,
inclusiv prin aplicarea forţei de constrângere.
Generalizând caracteristicile menţionate, propunem următoarea definiţie: sistemul politic
reprezintă un subsistem al sistemului social care formează o unitate integrală cu o structură
oranizatorică unitară, structurat pe anumite nivele de organizare (elemente constitutive), aflat într-o
stare de evoluţie continuă şi care asigură direcţionarea dezvoltării societăţii prin adoptarea deciziilor
politice şi a normelor general-obligatorii şi asigurarea respectării lor, inclusiv prin aplicarea forţei de
constrângere.
Pornind de la conţinutul acestei definiţii, putem stabili şi elementele constitutive ale sistemului
politic.
Tradiţional, în calitate de elemente ale acestui sistem sunt considerate statul, partidele politice şi
asociaţiile obşteşti. Ţinând cont de faptul că noi am evidenţiat în calitate de trăsătură definitorie a
sistemului politic adoptarea deciziilor politice şi a normelor general-obligatorii şi asigurarea respectării
lor, inclusiv prin aplicarea forţei de constrângere, vom include în cadrul acestor elemente şi unele
structuri sociale oarecum netradiţionale, cum ar fi armata şi poliţia.
Fiind ferm convinşi că procesul de elaborare a deciziilor cu caracter obligatoriu şi realizarea
acestora sunt influenţate şi de alţi factori sociali, vom examina în calitate de elemente constitutive ale
sistemului politic mijloacele de informare în masă şi cultele religioase. Vom menţiona că asemenea
elemente ale sistemului politic ca armata, poliţia, biserica ori cultele religioase sunt analizate în această
ipostază şi în lucrările altor autori.
Privitor la utilitatea socială a sistemului politic se consideră că acest sistem organizaţional
serveşte la “alocarea autoritară a valorilor la nivelul întregii societăţi”, prin aceasta înţelegându-se modul
în care statul, prin deciziile sale, face faţă cerinţelor ce vin din partea mediului intern, intrasocietal
(sistemul economic, biosocial, demografic, cultural, ecologic etc.) şi din partea mediului extern,
extrasocietal, reprezentat de viaţa internaţională.
Pentru a face faţă oricăror restructurări sociale, sistemul politic trebuie să-şi dezvolte capacităţile
sale care constau în:
– capacitatea de extracţie, de mobilizare a resurselor materiale şi umane din mediul intern şi
extern;
– capacitatea de reglementare în vederea realizării controlului comportamentului indivizilor şi
grupurilor sociale;
– capacitatea de distribuţie care se referă la alocarea de bunuri, servicii, onoruri membrilor
societăţii;
– capacitatea reactivă, de răspuns, la cererile şi presiunile ce se exercită asupra sa.
4
STATUL CA ELEMENT CENTRAL AL SISTEMULUI POLITIC

Definit sub aspectul locului şi al rolului său în sistemul politic ca „element central”, „cea mai
importantă parte a sistemului politic”, „baza întregii organizări politice a societăţii”, statul este, într-
adevăr, expresia întregii societăţii şi instrumentul de bază al realizării obiectivelor sistemului politic.
Aceasta nu înseamnă însă că trebuie subestimate rolul şi funcţiile ce revin altor elemente
constitutive ale sistemului politic, inclusiv partidelor şi asociaţiilor obşteşti în realizarea obiectivelor
acestui sistem.
Se consderă că rolul determinant al statului în cadrul sistemului politic se manifestă prin faptul
că acesta este “unica organizaţie politică care cuprinde toţi membrii societăţii”.
După părerea noastră, atunci când se afirmă rolul deosebit ce revine statului în sistemul politic se
are în vedere următoarele:
– caracteristicile, formele şi mijloacele specifice de acţiune ale statului;
– reprezentarea acestuia în cadrul sistemului politic prin organele de stat constituite dintr-o
categorie specială de persoane – deputaţi sau funcţionari, purtători ai autorităţii publice, dispunând de un
mecanism de constrângere cu ajutorul căruia îşi pot impune voinţa atunci când metoda convingerii nu dă
rezultate.
Totodată, trebuie să reţinem că statul nu le poate face pe toate şi, probabil, nici nu este bine să le
facă. În acest context s-a menţionat că “există limite obiective ale activităţii statale, care rezultă din natura
lucrurilor”, prin natura lucrurilor înţelegându-se însăşi temelia dreptului natural.
În condiţiile de edificare a statului de drept şi formării unei adevărate societăţi civile este
promovată regula nonintervenţiei, iar activităţile sociale sunt în principiu libere: statul acoperind un câmp
de acţiuni foarte restrâns, executând doar sarcini sociale indispensabile, pe care doar el este în stare să şi
le asume – suveranitatea sau ordinea publică. Pentru restul activităţilor, mai ales pentru schimbările
economice, trebuie lăsat curs liber iniţiativei private, abţinându-se de la orice intervnţie care ar risca să
deformeze funcţionarea pieţei.
„Statul de drept – susţine J.J. Chevallier – este indisociabil legat de reprezentarea unui stat
minimal, respectuos faţă de autonomia socialului şi care nu iese din cadrul atribuţiilor sale legitime:
principiul libertăţii comerţului şi industriei (laisser faire, laisser passer – nonintervenţionism, libera
trecere) apărea astfel ca un element constitutiv al statului de drept, acesta traducând în termeni juridici
ideea caracterului subsidiar al intervenţiei statale. Alături de acest soclu de valori de inspiraţie liberală,
statul de drept se bazează pe credinţa profundă ancorată în virtuţile dogmaticii juridice.
După cum s-a menţionat, organismul de vârf şi forţa majoră a sistemului politic este statul.
În esenţa sa statul nu constituie un scop în sine. Tot ce se referă la popor, ca condiţie juridică de
existenţă a acestuia, în totalitatea lui este o chestiune de stat. Atitudinea pozitivă a cetăţenilor faţă de stat
se creează în funcţie de posibilitatea statului de a-şi îndeplini satisfăcător sarcinile publice. Dacă statul se
dovedeşte a fi incapabil în soluţionarea chestiunilor importante ale vieţii publice, el poate fi ameninţat de
o criză de stat. În unele cazuri scopurile statului sunt determinate de însăşi constituţia acestuia.
Astfel, art. 2 din Constituţia federaţiei elveţiene consacră următoarele scopuri ale statului:
apărarea independenţei naţionale, menţinerea liniştii şi ordinii interne, protejarea libertăţilor şi drepturilor
cetăţeneşti, precum şi asigurarea bunăstării generale. Credem că aceleaşi scopuri, cu toate că ele nu sunt
formulate expres în textul Constituţiei, guvernează şi Statul Republica Moldova. Propunem o analiză
succintă a acestora.
1. Apărarea independenţei naţionale. Declarând neutralitatea sa permanentă (art. 11 din
Constituţie), Republica Moldova (art. 108 din Constituţie) s-a limitat doar la apărarea suveranităţii,
5
independenţei, unităţii, integrităţii teritoriale a statului şi a democraţiei constituţionale garantate de

Forţele Armate subordonate exclusiv voinţei poporului.
Apărarea naţională cuprinde toate eforturile pe care trebuie să le depună statul confruntat cu o
ameninţare, prezentă sau viitoare, pentru a face faţă tuturor situaţiilor posibile.
2. Menţinerea liniştii şi ordinii interne. Pentru a asigura respectarea tuturor normelor sociale,
mai ales a celor de drept, stare care se soldează cu liniştea, pacea socială şi ordinea internă, statul trebuie
să asigure:
– echilibrul social şi menţinerea relaţiilor economice sănătoase;
– o stare de drept asigurată prin Constituţie şi alte acte normative care cuprinde toate aspectele
unui stat de drept;
– protecţia celor slabi contra voinţei semenilor mai tari;
– protecţia cetăţeanului contra presiunii reprezentanţilor săi;
– alegerea guvernanţilor prin alegeri libere şi imparţiale;
– libertatea presei, a cuvântului şi a opiniei;
– egalitate în faţa legii şi a autorităţilor publice; procedura judecătorească cu garanţii de stat de
drept precum: posibilitatea apărării; apărare gratuită pentru cei lipsiţi de mijloace etc.;
– un sistem judiciar bine structurat;
– o bună organizare a poliţiei care apără securitatea publică şi averea personală şi care este
capabilă să găsească făptaşul printr-o urmărire eficientă. Poliţia poate activa în diverse domenii:
circulaţie, problema străinilor, sănătate, piaţă, construcţii, economie, păduri, vânat, pompieri.
3. Apărarea libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor. Acest scop, care este considerat de noi
primordial, poate fi realizat nu numai prin adoptarea unor declaraţii de depturi ori prin consacrarea
acestora în textul Legii fundamentale, dar şi prin crearea condiţiilor şi mecanismelor de realizare efectivă
a acestora. O garanţie suplimentară în acest context revine instituţiei Ombudsman-ului ori Avocaţilor
poporului, după cum este botezată această instituţie în legislaţia Republicii Moldova şi despre care am
vorbit anterior.
4. Asigurarea bunăstării generale. Se asigură prin legi menite să amelioreze condiţiile de viaţă,
protejând îndeosebi categoriea populaţiei cea mai vulnerabilă din punct de vedere economic.
Legislaţia în acest domeniu cuprinde toate măsurile statului în scopul protejării financiare a unei
părţi din populaţie sau a întregii populaţii în situaţii sociale dificile.
Statul trebuie să asigure protecţia angajatului (timpul de muncă şi odihnă, îngrijirea sănătăţii şi
prevenirea accidentelor, instituirea unor măsuri speciale pentru protejarea tinerilor şi a femeilor,
respectarea termenelor de preaviz şi a măsurilor de protejare în caz de concediere, stabilirea salariului
minim, măsuri de protejare a angajatului în caz de faliment).
La fel urmează să fie asigurată protejarea sănătaţii (vaccinarea, testarea alimentelor şi a apei
potabile, adoptarea de prevederi în legătură cu substanţele alimentare şi a apei potabile, cu substanţele
toxice, prevederi privind dispozitive de epurare, canalizare, protejare a apelor, a mediului, construirea de
baze sportive, de gimnastică şi înot, amenajarea de rezervaţii şi staţiuni.
5. Asigurarea asistenţei sociale. Pentru aceasta statul instituie asigurări sociale pentru săraci,
protecţia familiilor, construirea de locuinţe de stat, încurajarea construcţiei de locuinţe priva te, protejarea
chiriaşilor, îngrijirea medicală, învăţământul gratuit, asigurări sociale, asigurări de bătrâneţe şi pierderea
întreţinătorului, asigurare pentru caz de invaliditate, asigurări de boală, asigurări în caz de accident,
asigurarea militarilor, asigurări de şomaj.
6
FORMELE DE ASOCIERE A CETĂŢENILOR

Considerații generale
Consacrând dreptul la asociere în calitate de drept fundamental constituțiile în vigoare stabilesc
și eventualele forme de asociere ale indivizilor. Astfel, în conformitate cu Constituția (art. 27) cetăţenii
belgieni au dreptul de a forma asociații sau parteneriate. În Croația (art. 43 din Constituție)persoanele pot
forma în mod liber sindicate și alte asociaţii. Articolul 78 din Constituția Danemarcei dispune că cetăţenii
au dreptul să formeze asociaţii în orice scopuri legale. Constituția Estoniei (art. 48) stipulează dreptul
persoanelor de a înființa asociaţii nonprofit şi federaţii și dreptul cetățenilor de a face parte din partide
politice. Cetățenii greci au dreptul să constituie, conform legii, asociații fără scop lucrativ și uniuni (art.
12 din Constituție). Constituția Letoniei (art. 102) oferă dreptul oricărei persoane de a forma şi de a adera
la asociații, partide politiceşi alte organizații publice. Constituția Lituaniei (art. 35) garantează cetățenilor
le este garantat dreptul de a se asocia, în mod liber, în societăți, partide politice şi asociații. În
conformitate cu Constituția (art. 12) în Polonia este asigurată libertatea de constituire și de funcționare a
sindicatelor, a organizațiilor socioprofesionale ale fermierilor, a societăților, a mișcărilor cetățenilor, a
altor asociații și fundații. În Slovaci (art. 29 din Constituție) orice persoană are dreptul să seasocieze cu
alte persoane în sindicate, societăți sau alte tipuri de asociații.Cetățenii dispun de dreptul de a crea partide
politice şi asociaţii politice. Constituția Republicii Moldova (art. 41) consacră dreptul cetăţenii de a se
asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice. O altă formă de asociere a cetățenilor direct
menționată de Constituție (art. 42) sunt sindicatele.
După cum vedem din conținutul acestor constituții cetăţenii participă la viaţa politică prin
asocierea în partide politice, asociații politice; asociaţii obşteşti; sindicate; organizații socioprofesionale,
uniuni, etc. În practica unor state pot fi întâlnite și alte forme de asociere, cum ar fi: diverse asociaţii
comunitare, coaliţii ad-hoc, organizaţii teroriste.
Accesul la grupul politic depinde, pe de o parte, de dorinţa cetăţenilor de a forma astfel de
grupuri şi, pe de altă parte, de atitudinea puterii faţă de ele. Dreptul individului de a se asocia unui grup
politic nu este dependent doar de dreptul la existenţă al grupului. Se pune şi problema dreptului
individului de a se alătura unui grup preexistent. În această situaţie este aparent conflictul dintre două
drepturi: pe de o parte, dreptul unui grup de a-şi determina propria componenţă, pe de altă parte, dreptul
individului de a se alătura oricărui grup doreşte.
Legislaţia S.U.A. a determinat că partidele politice nu pot refuza unui individ calitatea de
membru pe motive rasiale. Calitatea de membru al Partidului Comunist din U.R.S.S., calitate esenţiala
pentru orice funcţie importantă, era privită ca privilegiu şi nu ca drept, fiind acordată doar acelor cetăţeni,
care răspundeau unei liste întregi de condiţii.
Neacordarea calităţii de membru al unui grup poate fi considerată mai mult decât lezare a
dreptului de asociere: aceasta ar însemna o sărăcie dublată de lipsa oricărei puteri politice.
Sistemele politice asigură participarea efectivă a cetăţenilor la viaţa politică nu numai prin
sistemele electorale, dar şi prin crearea condiţiilor de participare şi de încredere cu care individul se poate
angaja efectiv în această activitate. În acest scop sistemele politice promulgă legi care contribuie la
accesul cetăţenilor la educaţie şi informaţie politică.
Astfel, Constituţia Republicii Moldova consacră dreptul la învăţătură (art. 35), libertatea opiniei
şi a exprimării (art. 32), dreptul la informaţie (art. 34), protejându-se şi dreptul mijloacelor de informare
publică, la exprimarea liberă necenzurată. În aceste condiţii, informarea politică a cetăţenilor va fi
completă şi garantată, iar capacitatea lor de a participa la viaţa politică a statului va fi sporită.
7
PARTIDELE POLITICE
Noțiunea partidelor politice.Competiţia pentru putere a existat pe tot parcursul istoriei,
pretutindeni şi întotdeauna, în toate ţările şi în toate epocile. Această activitate a fost şi este organizată din
punct de vedere politic de partidele politice. Atenția acordată partidelor politice de doctrina dreptuluii
constituțional este determinată, într-o anumită parte, de ”intefrarea și rolul partidelor în jocul
constituțional”.
Noţiunea de partid vine din limba latină (pars – parte) şi este interpretată ca o “organizaţie
relativ durabilă, formată din persoane care împărtăşesc aceeaşi concepţie ideologică, subscriu la un set
comun de valori şi acţionează pentru cucerirea puterii în vederea aplicării programului propriu prin
politici interne şi externe”.
Tentativa definirii conceptului de partid este foarte veche, prima încercare fiind atribuită
gânditorului englez din sec. al XVII-lea E. Burke, care considera partidul “un corp de oameni animaţi de
un principiu particular asupra căruia sunt de acord pentru a promova, prin eforturile lor, interesul
naţional”.
După M. Duverger, partidul este o reuniune de mici grupuri diseminate prin ţară şi legate prin
instituţii coordonatoare. Partidul desemnează „relaţiile sociale de tip asociativ”, având ca obiect
„asigurarea puterii” pentru a realiza idealul sau avantajele dorite de membrii săi.
Sigmund Neumann consideră că trăsăturile definitorii ale partidului sunt: asocierea în cadrul unei
organizaţii, separarea de alte organizaţii în baza unui program, participarea la procesul decizional,
asigurarea legăturii dintre forţele sociale şi instituţiile guvernamentale.
În viziunea unor autori (LaPalombara și Weiner) partidul este determinat de următoarele
caracteristici: continuitatea organizării, în sensul că organizarea acestuia are o speranță de viață care nu
depinde de conducătorii săi actuali; o organizare vizibilă și aparent permanentă la nivel local , bazată pe o
comunicare și pe alte moduri de relații regulate între eșaloanele locale și naționale; o voință conștientă a
conducătorilor săi de a cuceri și conserva puterea de decizie, singuri sau în coaliție, atât la nivel local cât
și național, în locul unei simple influențe asupra exercițiului puterii; o preocupare a organizației de a
câștiga partizani, în timpul alegerilor sau cu alte ocazii în care este necesară câștigarea sprijinului
poporului.
Marele savant român Dimitrie Gusti spunea că partidul politic este “una dintre cele mai sugestive
şi mai interesante personalităţi colective” care este “o asociaţie liberă de cetăţeni, uniţi în mod permanent
prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge
la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social”.
În unele cazuri la baza definiției patidului politic sunt puse argumente de natură ideologică. Spre
exemplu, marxismul a tratat întotdeauna partidele ca fiind „expresia mai mult sau mai puţin adecvată a
claselor şi fracţiunilor de clasă” rezervând pentru partidele marxiste rolul de „exponent” al clasei
muncitoare. Criteriul interesului de clasă promovat de un partid sau altul a motivat unii autori să
considere partidul „o grupare de oameni care apără anumite interese de clasă şi luptă pentru puterea
politică”. În raport cu această definiţie trebuie să menţionăm că actualmente caracterul de clasă al
partidelor politice nu mai este atât de accentuat. Interesele partidelor contemporane sunt orientate spre
satisfacerea intereselor unui cerc cât mai larg de susţinători, indiferent de apartenenţa acestora la anumite
categorii ori straturi sociale. În aceste condiții partidele actuale se definesc ”mult mai puțin prin
programul lor sau clasa din care le provin aderenții decât prin natura organizării lor: un partid este o
cominitate a unei structuri particulare”.
8
În literatura de specialitate autohtonă este propusă formularea conceptului de partid prin

atribuirea unor note definitorii acestui concept, şi anume: asocierea benevolă; caracterul organizat;
agregarea intereselor; caracterul ideologic; luarea şi exercitarea puterii politice.
Legislaţia naţională interpretează noţiunea de partid politic drept sociaţiei benevolă, cu statut de
persoană juridică, a cetăţenilor Republicii Moldova cu drept de vot, care, prin activităţi comune şi în baza
principiului liberei participări, contribuie la conceperea, exprimarea şi realizarea voinţei lor politice.
În literatura de specialitate autohtonă este propusă formularea conceptului de partid prin
atribuirea unor note definitorii acestui concept, şi anume: asocierea benevolă; caracterul organizat;
agregarea intereselor; caracterul ideologic; luarea şi exercitarea puterii politice.
Indiferent de modul de definire a partidelor, trebuie să menţionăm o serie de caracteristici care
fac din partidele politice un element constitutiv al sistemului politic deosebit:
– partidele sunt participanţi la viaţa politică care exprimă şi promovează interesele diferitelor
straturi şi categorii sociale;
– întotdeauna prezintă obiectivele sale ca fiind expresia intereselor generale ale societăţii, susţin
că de vor reuşi, vor exercita puterea în interesul general al cetăţenilor;
– pentru a-şi realiza obiectivele, numesc candidaţi în alegeri, în numele partidului;
– partidul se remarcă prin organizarea sa formală (este o organizaţie, având militanţi aderenţi sau
susţinători, care funcţionează pe baza unor norme proprii cuprinse în statut etc.);
– fiecare partid are un program care exprimă o anumită ideologie politică (liberală conservatoare,
social-democrată ori comunistă);
– în marea majoritate a cazurilor, principalul obiectiv social al partidului ţine de cucerirea sau
conservarea puterii.
Originea partidelor politice. În literatura de specialittate existența partidelor politice este re
unoscută ca fiind ”de cel mult un secol și jumătate”, noțiunea fiind utilizată pentru a desemna și
”fracțiunile ce divizau cetățile antice, și clanurile Evului Mediu și cluburile deputaților din ansamblurile
revoluționare, și comitetele care pregăteau alegerile cenzurate în monarhiile constituționale”.
În literatura de specialitate se menționează despre două metode relevante de apariție a partidelor
politice: crearea partidelor în interiorul sistemului electoral și reprezentativ și crearea lor în exteriorul
acestui cadru.
Astfel, încă de la constituirea primelor partide politice, în funcţie de factorii de constituire s-au
înregistrat mai multe tipuri ale acestora:
Partide având o origine parlamentară și electorală. Calea parlamentară de apariție a partidelor
politice este identificată în crearea acestora la nivelul parlamentului, în forma unor ”grupări neclar
structurate, adesea ocultte, capabile să promoveze anumite interese, să exercite anumite presiuni ca să
obțină un anumit avantaj”, aceste structuri având un caracter provizoriu, cum ar fi cazul Angliei
medievale. Un alt model de origine parlamentară a partidelor politice este descris în istoria Franței. Este
cazul unor grupuri sociale denumite partide din perioada Revoluției din 1789, care erau un gen de cluburi
constituite din deputați mai întâi pe criterii teritoriale (clubul deputaților bretoni), iar mai târziu – pe
criterii ideologice (clubul girondinilor sau iacobinilor).
Totuși, se recunoaște că partidele în sensul actual al noțiunii au apărut în urma consacrării
universalității dreptului de a alege. Exemplu clasic în acest sens sunt comitetele electorale britanice care
au fost folosite de deputați ca și structuri care le asigurau realegerea, oferindu-le posibilitatea să mențină
legătura cu electoratul. Treptat s-a impus o trecere de la grupurile parlamentare bazate pe criterii de
proveniență geografică la grupuri bazate pe o ideologie comună. Ulterior au fost constituite comitete
electorale și în circumscripțiile electorale nereprezentate în parlament, fapt ce a impus constituirea în
9
cadrul partidului a unor organe de consducere distincte de grpupul parlamentar resopectiv. Sunt cunoscute
și partide politice care nu au apărut după schema grup parlamentar – comitete electorale, cum ar fi
exemplul partidelor de ”sorginte prezidențială” din Statele Unite ale Americii.
Partide constituite în afara sistemului electoral. Partidele de origine exterioară sistemului
electoral derivă din transformarea unor grupuri profesionale sau religioase. Astfel, unele partide au în-
ceput sub formă de uniuni sindicale (cele mai multe din partidele socialiste ale Europei). În calitate de
exemplu tipic este menționat Partidul muncitoresc britanic, despre care se știe că a apărut printr-o decizie
a Congresului Trade-unoons din 1899 care prevedea crearea unei organizații electorale parlamentare. În
calitate de alt exemplu de partide apărute în afara cadrului electoral sunt considerate grupurile
profesionale agricole, care au stat la baza constituirii unor partide agrariene întâlnite în democrațiile
țărilor scandinave, în Elveția, Austria, Canada, în unele state din Europa Centrală. La fel calitatea de
platformă pentru partide politice sunt considerate și asociațiile studenților, grupurile universoitare și
cenaclurile intelectuale. Un rol de neglijat a avut în procesul de apariție a partidelor politice cultele
religioase. Într-un șir de state europene (Italia, franța, Belgia, Țările de Jos), impactul Bisericii în acest
sent a fost determinant. De exemplu, În Belgia apariția Partidului Conservator Catolic a puternic
influiențată de autoritățile religioase. În Țările de Jos calviniștii au constiuit Partidul Antirevoluționar ca
și oponent al Partidului Conservator Catolic, iar Partidul Creștin Istoric a fost format de protestanți.
Actualmente se constată un ”pronunțat declin” al influienței bisericii în întreaga Europă, partidele de
origine religioasă ”fiind din ce în ce mai independente față de instituțiile religioase”.
Un rol semnificativ în crearea partidelor politice este atribuit și deverselor asociații ale foștilor
combatanți. În calitate de exemplu sunt menționate partidele fasciste și pseudofasciste din perioada de
până la cel de-al doilea Război Mondial.
Partide provenite din societăţi etnice (partide politice africane), asociaţii de fermieri, grupuri de
tineret (Partidul revoluţionar din Guatemala fondat de studenţi).
Uneori un grup social influenţează un partid menţinând propria sa identitate. Drept exemplu
servesc partidele creştin-democratice din Europa, sprijinite şi dirijate de biserica romano-catolică.
Deseori noile partide se formează când vechile partide se scindează.
Astăzi se consideră că noile partide iau naştere în perioada vastelor crize de sistem. Însă nu toate
crizele importante au generat noi partide, iar unele partide au apărut în afara oricăror crize.
Tipologia partidelor politice. Actualmente există o diversitate de forme de organizare şi
funcţionare a partidelor. O primă tipologie dintre acestea nu rezidă în dimensiunea lor, nici în numărul
membrilor, nu este vorba de o diferență de talie, ci de structură. Din acest punct de vedere Maurice
Duverger distinge partide de cadre și partide masă.
Partide de masă. Sunt formate dintr-un număr mare de aderenţi (partide socaliste, partide
comuniste etc.) care plătesc cotizaţii şi au posibilitatea de a fi promovaţi în funcţiile elective ale
organizaţiilor de partid. Aceste partide manifestă în raport cu membrii săi o importantă funcție de
educație politică.
Partidele de masă sunt determinate de anumkte caractersitici esențiale:
- numărul mare de membri îi oferă posibilitatea ca partidul să-și susțină financiar campaniile
elctorale din cotizațiile obținute de la membrii săi;
- partidele dispun de o structură permanentă care reprezintă o ordine ierarhizată piramidal;
- în cadrul acestor partide ideologia și aparteneța de clasă sau strat social este un factor foarte
important. Din această perspectivă partidul de masă este un partid ideologic sau de clasă, așa cum au fost
partidele comuniste din fosta URSS și alte state din Europa occidentală.
10
Partide de cadre. Spre deosebire de partidul de masă aceste partide nu audrept scop înregistrarea
unui număr mare de aderenți, preferând a fi constituite dintr-un număr mic de persoane, care-i
organizează şi susţin campaniile electoale, inclusiv financiar, care nu întotdeauna au calitatea de membru,
dar specialiști care sunt plătiți pentru serviciile oferite partidului. De regulă membrii notabili ai acestor
partide sunt persoane care se bucură de popularitate în cadrul societății, fiind în stare să influiențeze
electoratul în perioada campaniilor electorale.
Printre trăsăturile caracteristice ale partidelor de cadre pot fi menționate și următoarele:
- aderarea la partid este o chestiune bazată pe calitățile strict individuale ale persoanei;
- structura internă este una simplă, cu o disciplină destul de libertină, cu o autonomie largă a
organelor teritoriale;
- mijloacele finaciare destinate campaniilor eelctorale sunt constituite în cea mai mare parte din
donații;
- este mai puțin ideologizat decât partidul de masă.
Pornind de la aceleași criterii clasificarea propusă de Duverger a fost completată cu alte tipuri de
partide, cum ar fi:
Partide de genul ”atrage tot”. Pentru acest tip de partide este carcateristic următoarele:
reducearea dimensiunii ideologice și a rolului individual al membrilor partidului, acesta fiind în stare să
mobilizeze alegători apatrținând diferitor straturi sociale; partdul nu se manifestă în calitate de
reprezentant a unui anumit segment social, urmărind tendința să se bazeze pe o anumită clientelă politică;
scopul de bază a partidului urmărește obținerea suportului electoral prin promovarea unei politici care să
intereseze un cadru cât mai larg de susținători; partidul nu se bazează în mare parte pe proprii aderenți,
dar pe specialiști, tehnicieni care sunt capabili să dezvolte și să aplice strategii de atragere a electoratului.
Partide de cartel. Este considerat un fel de ”agenție semi-statală” situat în afara societății civile
acționând ca un ”broker” între acestaa și stat. Resursele care alimentează partidul vin în mare parte de la
stat, ceea ce face ca între partidul respectiv și stat să se constituie un gen de cartel.
Partidul antrepriză. Este un partid care beneficiază de sprijin financiar consistent de la un
anumit agent economic privat, asumându-și în schimb promovarea intereselor acestuia. Agentul economic
respectiv investește mijloace financiare în susținerea acțiunilor promovate de partidul politic respectiv,
urmând ca acesta să-l avantajeze prin măsuri întreprinse de autoritățile statale. Faptul că un asemenea
partid reprezintă un pericol sporit pentru democrație și statul de drept a contribuit ca statele contemporane
să adopte norme juridice destinate reglementării procedurii de finanțare a partidelor politice și a
campaniilor electorale. Aceasta a frânat evoluția partidelor antrepriză și apariția partidelor de cartel.
Partidul mașină. Partidele atribuite la această categorie sunt considerate partidele organizate ca o
stratarhie, în care fiecare nivel de putere este autonom și se organizează după voința proprie. Astfel,
acestui tip de partid îi este caracteristic autonomia straturilor de putere din inetrior.
Clasificarea aceasta mai este completată cu alte tipuri de partide cum ar fi:
Partidul confesional. Recunoaşte legătura mai mult sau mai puţin formală dintre valorile
promovate şi anumite principii religioase (catolicismul, islamismul, budismul). De regulă, în această
categorie de partide sunt incluse partidele creştin-democrate din Europa sau partidele fundamentaliste din
lumea arabă.
Partidul etnic. Pretinde că reprezintă interesele unui grup social constituit pe principii etnice şi le
apără în raport cu politica guvernamentală (Partidul Naţional Scoţian în Anglia, Partidul Naţional Basc în
Spania, U.D.M.R. în România).
Partidul verde. Are în calitate de obiectiv principal protecţia mediului ambiant. Doctrina
”verzilor” este orientată împotriva dezvoltării economice și tehologice dăunătoare mediului, care
11
afectează sănătatea omului și utilizarea irațională a resurselor naturale. În ultimul timp aceste partide,
susțiinute de diverse asociații naționale și internaționale ale ecologiștilor se bucură de o influiență
crescândă asupra electoratului.
În unele publicaţii de specialitate partidele politice sunt clasificate în partide de drepta, de centru
şi de stânga. Tradiţional, în categoria partidelor de dreapta sunt incluse partidele conservatoare, în
categoria celor de centru – partidele liberale, iar în categoria celor de stânga – partidele social-democrate.
Membrii partidelor politice. Am menţionat anterior că partidele politice sunt o formă de asociere
a cetăţenilor.De aici apare întrebarea: cine sunt membrii unui partid şi care este statutul acestora? Deși în
aparență noțiunea ”mebru de partid” pare a fi una simplă, în literatura de specialitate este considerată ca
fiind ”foarte vagă”. Mai mult decât atât, chiar în interiorul unui singur partid pot fi identificate mai multe
categorii de membri, mai multe grade sau tipuri de participare.
La etapa contemporană, în funcţie de gradul de participare la activitatea unui partid, membrii
acestuia sunt consideraţi:
Simpatizanţii. Sunt persoanele care nu fac parte din partid, nu plătesc cotizaţii, dar întotdeauna
sau aproape, întotdeauna votează pentru candidaţii partidului. Simpatizanții sunt atașați partidului dar
această legătură nu este una oficială fiind una mai degrabă subiectivă și de ordin sentimental;
Aderenţii. Este considerat aderent persoana care se asociază formal partidului, completând un
formular de adeziune şi achitând cotizaţiile. Aderenții constituie un cerc mai larg decât militanţii, dar mai
restrâns decât simpatizanţii. Adeziunea poate fi directă și indirectă, ceea ce face ca numărul aderenților să
fie greu de cunoscut din care motiv partidele politice încearcă să mărească vădit acest număr.
Militanţii. Se consideră militanți membrii de partid care lucrează efectiv pentru acestad,
îndeplinind anumite lucrări ca: trimiteri de scrisori şi propagarea cauzei partidului în orice împrejurare).
Despre aceșitea se mai spune că pentru ei ”religia tradițională a fost înlocuită cu o religie politică”.
Funcțiile partidelor politice. S-a constatat că în calitate de elemente constitutive ale sistemului
politic, partidele politice îndeplinesc mai multe funcţii. În practică, partidele politice au o paletă destul de
largă de funcţii, începând de la furnizarea unor mărfuri şi produse alimentare categoriilor sociale
nefavorizate până la elaborarea şi realizarea politicii interne și externe a statului. În urma sintetizării
opiniilor mai multor autori, funcțiile partidelor politice sunt privite în trei planuri: al educației și integrării
sociale; al procesului de distribuire elecrtorală a puterii și cel al guvernării.
Totuşi, principalele funcţii sociale ale partidelor ca forme de asociere a cetăţenilor şi elemente
ale sistemului politic pot fi considerate următoarele:
Recrutarea liderilor. Chiar în perioadele când partidele sunt în mare măsură dispreţuite şi alte
grupuri sociale şi indivizi sunt dominanţi în politică şi guvernare, partidele politice sunt cele care
identifică structural liderii potenţiali, îi aduce în atenţia publicului şi le asigură suportul necesar în
ocuparea unui serviciu public.
Integrarea intereselor. Funcţie majoră a partidelor care urmăreşte cumularea intereselor. Calea
cea mai sigură de a coopta cât mai mulţi partizani este stabilirea procedurilor interne care să permită
diferitelor puncte de vedere şi diverselor interese pentru a fi prezentate, discutate, înţelese şi integrate.
Pornind de la numite valori de referință sau ideologice, partidele contribuie la integrarea socială a
indivizilor și diferitor forme de asociere a acestora.
Formarea conştiinţei civice şi formularea politică. Se consider că această funcție specific
partidelor politice a luat naștere și s-a menifestat din plin imediat după recunoașterea unniversalității
dreptului de a alege. La această etapă anume partidele au contribuit essential la educarea civică a
alegătorilor, mai ales a celor noi, provocând interesul acestora pentru competeiția în cucerirea puterii, prin
”standartizarea categoriilor politice și a metodelor de cucerire a sprijinului electoratului”, precum și prin
12
promovarea importanței dreptului de a alege. O implicare masivă a partidelor politice în această direcție a
fost înregistrată în statele socialiste, când membrii partidului, personalul ethnic al acestuia dar și alte
categorii sociale erau instruiți în școli de partid. Și astăzi partidele politice continuă să ofere educație
politică, mai ales în raport cu tinerii.
În general, partidele stimulează activismul social şi răspunderea civică, iar partidul învingător la
alegeri în programul de guvernare exprimă ceea ce vrea poporul şi caută căile de soluţionare a lor prin
procesul de guvernare.
Selectarea candidaților pentru alegeri și organizarea campaniilor electorale. Studiind
modalitățile de înaintare a candidaților la alegeri constatăm existența mai multor modalități, inclusive
autopropunerea. Cu toate acestea partidele sunt cele care în majoritatea cazurilor înaintează candidați la
alegeri. Partidele politice joacă un rol important în sprijinul candidaţilor lor în campania electorală pentru
ocuparea funcţiilor guvernamentale, aceșitea având, de regulă, mai multe șanse de reușită decât
independenții. De regulă selectarea candidaților se desfășoară în interiorul partudului, decizia finală
aparținând organelor naționale sau celor locale de conducere, sau chiar de alegătiri atunci când sunt
organizate așa numitele alegeri ”primare”.
Guvernarea. Partidele câştigătoare la alegeri sunt chemate să formeze şi să conducă structura
guvernamentală. Liderul partidului învingător, ocupând postul de preşedinte sau prim-ministru,
acţionează cu aprobarea unui cabinet format din membrii propriului partid sau din membrii altor partide
care au acceptat să colaboreze cu el, urmărind ca programul propriului partid tradus în proiecte
legislative, să fie sprijinit de membrii sau aliaţii lui în legislatură şi conform legislaţiei ţării.
În literature de specialitate sunt evidențiate următoarele funcții ale partidelor politice: de
construire de programe și politici pentru guvernare; de recrutare și selecție a personalului de direcție
pentru nivelul guvernamental; de coordonare și control al organelor guvernamentale.
Construirea de programe și politici pentru guvernare se manifestă în două planuri. La prima
etapă care are loc în perioada campaniei electorale, partidele politice care participă la alegeri își
înaintează programe electorale. În faza a doua, în cazul în care partidele obțin victorie la alegeri aceste
programele electorale ale acestora sau o parte din priorități din conținutul acestora se vor reflecta în
programul guvernului sau în anumite politici publice lansate de acesta.
Recrutarea și selecția personalului de direcție pentru nivelul guvernamentaleste o funcție a
partidelor politice de guvernământ care constă în posibilitatea acestora de a selecta și recomanda
candidați pentru ocuparea unor funcții politice importante în componența guvernului și a altor aorgane
subordonate acestuia. Deseori partidele exagerează promovând persoanele sale de încredere nu doar la
funcții guvernamentale de natură politică dar și la alte funcții, inclusiv de n ivel local. Această tendință
este numită ”spoils system” și este calificată ca fiind ”un risc major atât pentru societate cât și pentru
partidul însuși”, acesta riscând ”să-și erodeze imaginea în rândul electoratului” inclusiv și datorită
imaginii de răzbunare politică pe care o creează ”expulzarea” neîntemeiată a unor funcționari public aflați
în funcții mai mult ori mai puțin importante.
Coordonarea și controlul organelor guvernamentale, numită și ”funcție de încadrare a aleșilor”,
se manifestă prin că funcțiile formal exercitate la nivel parlamentar sau guvernamental sunt în realitate
exercitate la nivelul partidelor politice afalate la guvernare. Astfel procedurile decizionale formalizate,
complicate după conținut sunt ocolite prin decizii luate la nivelul patrtidelor. În consecință partidele
controlează activitatea autorităților publice reprezentetative și celor formate de acestea, fapt prin care este
erodat principiul separației puterilor.
Deși legislația Republicii Moldova nu stabilește în mod direct funcțiile partidelor politice din
Conținutul Legii privind partidele politice constatăm că acestea în calitatea lor de ”institute democratice
13
ale statului de drept”: promovează valoriledemocratice şi pluralismul politic; contribuie la formarea

opiniei publice; participă, prin înaintarea şisusţinerea candidaţilor, la alegeri şi la constituirea autorităţilor
publice; stimulează participarea cetăţenilor la alegeri; participă, prin reprezentanţii lor, la exercitarea în
mod legal a puterii în stat.
Sisteme de partide. Noțiunea de sistem de partide nu este percepută în același sens, aceasta fiind
interpretată ca ”configurație formată ditr-o totalitate de elemente ... rezultând din numărul și din
dimensiunea partidelor politice”; ”ansamblu structurat constituit din relațiile .... între partidele politice”;
”ansamblul partidelor în interacțiune”. În această situație, vom proceda ca și în cazul interpretării altor
noțiuni, pornind de la identificarea unor trăsături definitorii specifice sistemului de partide.
Astfel, din conținutul unor definiții ale sistemului de partide pot fi formulate următoarele
caracteristici specifiece acestuia:
- reprezintă un ansamblu de partide politice existente în cadrul unui și aceluiași sistem politic;
- între partidele politice prezente în cadrul sistemului politic există relații de colaborare sau
opoziție;
- relațiile dintre partidele politice din cadrul sistemului politic sunt relații structurate. Aceasta
însemnă că relațiile sunt permanente și nu ocazionale, și sunt subordonate unor reguli minime acceptate
de toate partidele;
- de regulă, relațiile dintre partidele politice sunt de nivel național, realizându-se în cadrul unei și
aceleiași societăți politice. Folosim expresia de regulă deoarece este observată tendința internaționalizării
relațiilor dintre partidele politice. În acest context Legea privind partidele politice (art. 1) stabilește
dreptul partidelor de a se afilia la organizaţii politiceinternaţionale, cu excepția organizaţiilor
internaţionale ale căror scopuri sau activitate sunt incompatibile cu principiile fundamentale ale
democraţiei.
Generalizând constatăm că sistemul de partide politice reprezintă ansamblu de partide politice
existente în cadrul unui și aceluiași sistem politic între care există relații de colaborare sau opoziție
structurate și care se manifestă, de regulă, la nivel național.
În funcţie de numărul de partide sunt cunoscute sisteme monopartitiste bipartitiste şi
pluripartitiste.
Monopartitismul se caracterizează prin existenţa unui singur partid care polarizează toate
celelalte forţe politice şi sociale şi exercită de unul singur puterea într-un stat, interzicând existenţa altor
partide politice ori acceptând prezenţa unor partide inofensive.
Sub acest aspect monopartitismul poate adopta:
– forma partidului dominant (când pe fondul unui pluripartitism decorativ, un partid deţine în
exclusivitate puterea);
– forma partidului ultradominanat (el renunţă la orice competiţie, funcţionând ca un sistem
electoral lipsit de sens, promovând de fiecare dată unele şi aceleaşi revendicări cunoscute de toată lumea).
Treptat acest tip de partid devine multifuncţional, iar regimul politic, instalat de el, de regulă, degenerează
în totalitarism.
În diferite perioade, formula monopartitismului a fost acceptată de regimurile totalitare şi de
unele state în curs de dezvoltare: în Uniunea Sovietică, partidul comuniştilor, în Italia, partidul naţional
socialist (1922–1943); în Germania, partidul naţional socialist (1933–1944); în România, Frontul
Renaşterii Naţionale (1938–1944). După cel de-al doilea război mondial modelul „sovietic” de partid unic
a fost impus Poloniei, Cehoslovaciei, Republicii Democrate Germane, Ungariei, Iugoslaviei, României,
Bulgariei, Republicii Populare Chineze, Vietnamului de Nord, Coreei de Nord, Cubei.
14
Un exemplu viu la acest capitol poate servi art. 6 din Constituţia R.S.S.M. din 1978, în
conformitate cu care „forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice, nucleul sistemului ei
politic, organizaţiilor de stat şi obşteşti este Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. P.C.U.S. există pentru
norod şi slujeşte norodului. Înarmat cu învăţătura marxist-leninistă, Partidul Comunist determină
perspectiva generală a dezvoltării societăţii, linia de politică internă şi externă a Uniunii R.S.S., conduce
marea activitate creatoare a poporului sovietic, imprimă un caracter planic, ştiinţific fundamentat luptei
lui pentru victoria comunismului...”.
În general, s-a constat că monopartismul este adoptat în perioade de criză politică, iar acestă
alegere în esenţă nu reprezintă “un act poltic liber şi nici măcar democratic”.
Bipartitismul.În literatura de specialitate termenul bipartitism semnifică “faptul că există două
partide principale între care se desfăşoară competiţia penru putere; de aici sistemul alternanţei la
guvernare numai între aceste partide”. Literatura consacrată sistemelor de partid dă preferinţă sistemului
bipartid, ca model elocvent fiind adus sistemul britanic, cu unele argumente venite şi în favoarea
exemplului american. Acest punct de vedere tradiţional este fortificat de unele studii comparative mo-
derne, care susţin că sistemele politice cu un număr relativ mare de partide politice nu sunt atât de
funcţionale ca cele cu un număr mai mic de partide. Principalele argumente: sistemele bipartide sunt nu
doar mai stabile şi mai eficiente decât sistemele multipartide, ci ele sunt superioare calitativ din punctul
de vedere al valorilor democratice de bază.
Bipartitismulpoate fi numeric şi calitativ.
Suntem în prezenţa unui bipartitism numeric atunci când în societate există numai două partide,
iar în bipartitismul calitativ de facto există mai multe partide, dar predomină numai două.
Dan Claudiu Dănișor constată că în sensul strict al noțiunii bipartitism, înțeles ca un sistem care
include doar două partide ”nu există de fapt nicăeri”. În același timp autorul menționat recunoaște
existența bipartidismului cu două partide și jumătate. Acest sistem presupune ”apariția unui al treilea
partid în cadrul unui bipartidism capabil să determine formarea de coaliții pentru susținerea guvernului”.
Unul dintre principalele avantaje ale sistemului bipartid poate fi considerat influenţa moderatoare
şi centralizatoare a acestuia asupra sistemului politic. Această afirmaţie se explică prin faptul că atunci
când există doar două partide care concurează pentru simpatiile alegătorului, ele tind să-şi concentreze
atenţia asupra alegătorilor neangajaţi din centrul spectrului politic stânga – dreapta. Anume modul în care
vor vota alegătorii „flotanţi” din centru va determina faptul dacă alegerile vor fi câştigate de partidul de
stânga sau de cel de dreapta, dat fiind faptul că majoritatea votanţilor din extremele spectrului va vota cu
siguranţă pentru partidele respective. Pentru a atrage alegătorii neangajaţi, ambele partide trebuie să
adopte programe centriste.
Sistemul parlamentar bipartid de genul celui britanic, are avantajul: executivul este stabil şi
eficient, deoarece el reprezintă o entitate cimentată dintr-un singur partid – partidul majoritar, care se
bucură de sprijinul majorităţii parlamentare, dar nu dintr-o coaliţie de partide cu interese divergente. A.
Lawrence Lowell scria, în 1896, că organul legislativ trebuie să conţină „două şi numai două partide”, ast-
fel încât forma parlamentară de guvernământ „să dea întotdeauna rezultate bune”. El numeşte „axiomă a
politicii” faptul că guvernele de coaliţie au o durată scurtă de viaţă în comparaţie cu cabinetele unipartite:
„Cu cât numărul de grupuri discordante care formează guvernul este mai mare, cu atât mai dificilă este
sarcina de a-i satisface pe toţi şi cu atât mai slab este guvernul şi mai instabilă poziţia sa”.
Studii mai recente au confirmat axioma lui Lowell. Alte analize, investigând durata de existenţă
a guvernelor, ajung la aceeaşi concluzie: sistemele bipartide se asociază cu guverne stabile, iar pe măsura
creşterii multipartitismului durata de existenţă a guvernului se reduce.
15
Într-un sistem bipartid, alegătorii se pot pronunţa mai uşor aflându-se numai între două curente
de politici publice, Programul partidului câştigător devenind în mod automat program al guvernului.
Un argument în favoarea sistemului bipartid, strâns legat de cel precedent este că acest sistem
conferă o putere mare majorităţii, dar, în acelaşi timp, o face clar şi fără rezerve responsabile pentru
exercitarea puterii guvernamentale.
Argumentele în favoarea sistemelor bipartite se întemeiază, în mare măsură, şi pe supoziţia
majoritară că în sistemele politice există o singură dimensiune semnificativă a problematicilor: spectrul
stânga-dreapta. Numai în acest caz două partide pot într-adevăr oferi alegătorilor alternative moderate de
stânga şi de dreapta.
Sistemele bipartide pure sau, în formularea lui Lowell, “două şi numai două partide”, se întâlnesc
rar. În practică, sistemele de partid britanice (Partidul Laburist şi Partidul Conservator), americane
(Partidul Democrat şi Partidul Republican) sunt clasice.
În scopul remedierii acestui defect, Jean Blondel a propus o clasificare a sistemelor de partid,
care ia în consideraţie atât numărul, cât şi mărimea lor relativă. Sistemele bipartite sunt dominate de două
partide mari, deşi în parlament pot exista şi alte partide mici. Drept exemple ne servesc Anglia, Statele
Unite, Noua Zeelandă, Austria.
Pluripartitismul.Numit și multipartidism este reprezentat de sistemele care au mai mult de două
partide semnificative. În cadrul acestui sistem mai mult de două partide au influiență reală asupra
procedurii de învestire a guvernului, fiind necesare, în unele cazuri, coaliții din mai multe partide pentru
formarea guvernului.
Pot fi subdivizate în sisteme multipartite cu sau fără un partid dominant.
Existenţa pluripartitismului este determinată de anumite împrejurări care, în viziunea noastră,
sunt:
a) stratificarea socială;
b) tradiţii, ideologii şi mişcări sociale;
b) acutizarea unor conflicte sociale;
c) accentuarea şi dezvoltarea conştiinţei politice;
d) apariţia unor noi idei sau chiar doctrine.
O abordare interesantă a cauzelor care influiențează apariția pluripartitismului este formulată de
Maurice Duverger. În opinia acestui autor pluripartitismul apare grație următoarelor condiții:
- fracționarea internă a opiniilor și suprapunerea dualismelor;
- alterarea dualismului prin scindarea internă a unui partid între extremiști și moderați, care ”dă
naștere unor partide centriste”;
- suprapunerea dualismelor care constă în ”lipsa de coincidență între mai multe categorii de
opoziții dualiste astfel încât întrepătrunderea lor dă naștere unei diviziuni multipartite”;
- ”sinistrismul” care reprezintă tendința de a ”glisa către stânga” și care rezultă din fenomenul
general ca ”un partid reformist sau revoluționar să devină conservator ...
Acest sistem multiplică posibilitatea de alegere şi înlesneşte distribuirea mai pe larg a opiniei
publice, fiind însoţit în acelaşi timp şi de unele dificultăţi:
– alegătorul nu-şi alege deputatul, indiferent de calitatea candidaţilor;
– pluripartitismul, activând în regimul sistemului electoral al reprezentării proporţionale, admite
intrarea în parlamente a partidelor cu un număr relativ mic de voturi. De exemplu, în Congresul
deputaţilor (camera inferioară a lgislativului spaniol), la alegerile din octombrie 1989, au obţinut mandate
parlamentare 13 partide, dintre care 8 erau reprezentate de câte 1–5 deputaţi. În Israel, de asemenea, în
16
cadrul alegerilor în Knesset, organizate în iulie 1984, din 15 partide, care au obţinut mandate, 13 au primit
de la 1 până la 4 mandate;
– într-un sistem multipartit, fără un partid majoritar, două sau mai multe partide trebuie să
negocieze formarea unei coaliţii majoritare; programul coaliţiei va fi un compromis între platformele
politice ale partidelor individuale – compromis făcut de liderii politici care nu au un mandat direct de la
alegători;
– multipartitismul naşte guverne cu o durată relativ scurtă. Aceasta deseori provoacă repetarea
alegerilor la intervale scurte de timp. În acest sens este relevant cazul Greciei care între anii 1989 şi 1990
a suportat trei campanii electorale (18 iunie 1989, 7 septembrie 1989 şi 8 aprilie 1990);
– responsabilitatea pentru politica guvernelor de coaliţie în sistemele multipartite trebuie
împărţită între toate partidele din coaliţie. Însă se întâmplă ca ele să nu fie în mod egal responsabile şi se
creează o situaţie dificilă, în care alegătorul nu mai ştie pe care partid să-l blameze şi în care să aibă
încredere. În lucrarea sa clasică Guvernarea Congresională, publicată pentru prima dată în 1885,
Woodrow Wilson scria: „Dacă există un principiu foarte clar, acesta este în afaceri – fie că este vorba de
guvern, fie de un simplu negoţ trebuie să ai încredere în cineva, pentru ca să ştii cine trebuie pedepsit în
cazul când ceva nu este în ordine. Atât puterea cât şi responsabilitatea pentru folosirea ei sunt componente
esenţiale ale unei guvernări bune”.
Impactul partidelor politice asupra societății și statului. Pornind de la specificul funcțiilor
atribuite partidelor politice, acestea se disting prin ”articularea pe care o operează între câmpul electoral,
cel al societății civile și cel al statului ...”. În literatura de specialitate este promovată ipoteza conform
căreia relația stat – societate civilă ”s-a inversat”, până în așa mod încât ”societatea civilă prin intermediul
partidelor, domină statul”. Împărtășind acesată poziție și luând atitudine față de evenimentele din sfera
politicului specifice Republicii Moldova susținem poziția celor care constată că actualmente se observă
tendința partidelor de a monopoliza puterea ceea ce în ultima instanță duce spre ”statul partidelor” sau așa
numita ”partitocrație”.
Referitor la utilitatea partidelor în general, în calitatea lor de elemente constitutive ale sistemului
politic, vom menţiona că acestea reprezintă o instituţie multifuncţională, influenţând sistemul politic şi
viaţa constituţională a statului. S-a constatat că în cadrul unui regim democratic partidele politice
îndeplinesc următoarele funcţii esenţiale:
– formulează scopuri şi programe politice pe care le propun populaţiei în vederea realizării lor în
cazul obţinerii suportului electoral necesar pentru dobândirea unor mandate reprezentative;
– îndeplinesc funcţii electorale, constând în asigurarea cadrului ideologic al campaniei
electorale, formarea opiniei alegătorilor, selecţia candidaţilor etc.;
– constituind un „corp” intermediar între popor şi putere, contribuie la degajarea voinţei
generale;
– tind spre realizarea funcţiei de conducere a societăţii (partid guvernamental, transformarea
programului politic în program guvernamental);
– mobilizează cetăţenii la lupta politică, contribuind la informarea şi educarea politică a
cetăţenilor, la formarea exigenţilor acestora faţă de putere;
– recrutează membrii elitei politice pe plan naţional şi local;
– îşiasumă responsabilitatea guvernării societăţii în cazul obţinerii victoriei în alegeri;
– agregă şi articulează interesele membrilor societăţii, atribuindu-le o expresie adecvată (prin
transformarea lor în politici publice);
– perioada în care guvernează, acţionează pentu soluţionarea conflictelor politice şi sociale,
urmărind scopul atingerii şi menţinerii unui consensus al intereselor naţionale.
17
Pornind de la importanţa acestor funcţii, s-a afirmat că sistemul de partid este „uleiul” care
permite funcţionarea „maşinii constituţionale” a unui stat.
PARTIDELE POLITICE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

În acest compartiment vom analiza partidele politice doar într-un aspect general, alte aspect ce
țin de activitatea partidelor politice fiin abordate în conținutul temelor care privesc alegeriile, activitatea
Parlamentului, învestirea Guvernului etc.
Statutul general, adică loculşi rolul partidelor politice în cadrul sistemului politic în Republica
Moldova este determinat chiar de Constituție. Dispoziţiile constituţionale creează condiţiile necesare
funcţionării mai multor partide prin consacrarea principiului pluralismului politic (art. 5). Articolul 41 din
Constituţie consacră în mod expres dreptul cetăţenilor Republicii Moldova de a se „asocia liber în partide
şi în alte organizaţii social-politice”. Ele, partidele, contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice
a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la alegeri.
Principiile constituţionale sunt preluate şi extinse de Legea Republicii Moldova privind partidele
politice.
În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în această lege (art. 6),pot fi membri ai partidelor politice
cetăţenii Republicii Moldova care, potrivit normelorlegale, au dreptul la vot. Legea consacră libertatea
cetățenilor de asociere în partide politice, de participare la activitatea acestora şi de ieșire din componenţa
lor. Nimeni nu poate fi constrâns să adere sau să nu adere la un partid politic.
În același timp, regula generală privind libertatea cetățenilor de asociere în partide politice este
însoţită şi de unele îngrădiri:
- nu pot fi membri ai partidelor politice persoanele cărora, conform legislației, le este interzisă
participarea la activităţi cu caracter politic. De exemplu, Legea procuraturii interzice procurorului să facă
parte din partide sau din formațiuni politice, să desfășoare ori să participe la activități cu caracter politic.
Li să interzice fie membru al unui partid politic sau să desfășoare orice activitate cu caracter politic,
inclusiv pe perioada detaşării din funcţie și judecătorilor. Judecătorii Curții Constituționale sunt obligați
să-și suspende activitatea în partid sau în altă organizaţie politică;
- un cetăţean nu poate fi simultan membru a două sau mai multe partide politice. Prin aderarea la
un alt partid politic, persoana pierde de drept calitatea de membru al partidului al cărui membru a fost
anterior;
- un cetăţean nu poate face parte în acelaşi timp din două sau mai multe partide;
- aderarea unui cetăţean la un alt partid se poate face numai dupa retragerea acestuia din partidul
al cărui membru a fost.
Legislația Republicii Moldova stabilește o serie de restricții privind crearea și organizarea
activități partidelor politice printre care următoarele:
- Partidele se creează numai după principiul teritorial. Organele de conducere, filialele şi
structurile acestora trebuie să-şi aibă reşedinţa pe teritoriul aflat sub jurisdicţia Republicii Moldova.
Principiul territorial implică și interdicția privind crearea şi activitatea subdiviziunilor structurale ale par-
tidelor în cadrul instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor.
- Fiecare partid politic se întemeiază şi activează în baza statutului şi programului propriu aprobte
de organele sale împuternicite prin statut;
- Orice partid politic se supune înregistrării de stat în conformitate cu legislația. Pentru
înregistrarea unui partid politic este necesar actul de constituire însoțit de lista membrilor partidului
politic, al căror număr nu poate fi mai mic de o mie;
- În Republica Moldova sunt interzise:
18
Partidele politice care, prin statutul, programul sau activitatea lor, militează împotriva
suveranităţii, integrităţii teritoriale a ţării, valorilor democratice şi ordinii de drept a Republicii Moldova,
utilizează, pentru realizarea scopurilor lor, mijloace ilegale sau violente, incompatibile cu principiile
fundamentale ale democraţiei;
Partidele politice constituite în baza discriminării pe criterii de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, avere sau origine socială sînt interzise.
Partidele, alte organizaţii politice ale statelor străine, precum şi a filialelor şi structurilor
acestora;
- Partidele politice nu pot practica activităţi militare, paramilitare, precum şi alte activităţi
interzise prin lege;
În același timp Legea privind partidele politice (art. 5) stabilește unele măsuri de susținere a
partidelor politice:
- prin instituirea unor mecanisme juridice de funcţionare a partidelor politice şi a structurilor lor,
precum şi de finanţare a partidelor şi structurilor acestora din surse private şi din bugetul de stat;
- neadmiterea discriminării partidelor politice la acordarea sprijinului din partea statului;
- susţinerea partidelor politice de către stat doar în condițiile prevăzute de legislație.
În vederea realizarii scopurilor şi sarcinilor statutare şi programatice, partidele politice din
Republica Moldova sunt în drept: să participe la alegerea Parlamentului şi a autorităţilor administraţiei
publice locale; dreptul gratuit şi în condiţii de echitate la timpi de antenă la posturile publice de radio şi
televiziune în perioada campaniilor electorale; dreptul de a desfăşura mitinguri, demonstraţii, orice alte
întruniri în modul stabilit de lege; să difuzeze liber, prin mijloacele pe care le au la dispoziţie, informaţii
despre activitatea lor; să fondeze şi să dispună de mijloace de informare în masă proprii, să desfăşoare
activitate editorială în conformitate cu legea, precum și alte activităţi neinterzise de lege.
Totodată, partidele politice sunt obligate: să respecte legislaţia Republicii Moldova şi prevederile
statutelor lor; să răspundă cu propriul lor patrimoniu pentru obligaţiile contractate.
Reorganizarea partidelor politice, încetatrea activității lor și alte aspecte legate de activitatea
partidelor poltice sunt prevăzute de Legea cu privire la partidele politice.
Din cele relatate în prezentul compartiment constatăm următoarele:
- în procesul de reglementare a statutului partidelor politice legislația Republicii Moldova
impune o serie de principii generale, oferind cetățenilor, partidelor politice suficient ”câmp de manevră”
asigurând condiții de manifestare a independenții acestora;
- statul stabilește o serie de restricții privind crearea și activitatea partidelor politice astfel încât
să nu fie afectate valori sociale importante cum ar fi democrația și statul de drept;
- pe lângă consacrarea libertății de creare a partidelot politice, statul stabilește și norme care
asigură caracterul democratic al organizării interne a partidelor;
- statul stabilește măsuri de susținere a partidelor politice fondate pe tratamentul egal și
nondiscriminatoiu al partidelor politice înregistrate în confomitate cu legea dar și un șir de obligații, cum
ar fi respectarea legislație.
În acset fel statul încadrează activitatea partidelor politice în câmpul normativ asigurând
independența acestora față de stat și asigurând exprimarea opțiunilor politice ale cetățenilor.
ASOCIAŢIILE OBŞTEŞTI
Constituie o forţă socială, care reprezintă o formă de asociere a cetăţenilor în jurul unui interes
specific profesional, cultural, etnic, teritorial etc., numite în literatura de specialitate „grupuri de interese”
sau după o manieră amercană, „grupuri de presiune”. Autorii care folosesc această noțiune interpretează
19
grupurile de presiune ca o ”condensare organizațională a unor interese prezente, normale, firești ale unui
segment al populației”.
Spre deosebire de doctrină, legislaţia naţională nu operează cu noțiunea ”grup de interes”
preferând noțiune de organizație necomercială. Legea cu privie la organizațiiile necomerciale (art. 1)
stabilește că organizația necomercială este persoana juridică al cărei scop principal este altul decât
obținerea de venit. Legea nominalizează și formele de manifestare a organizațiilor necomerciale: asociația
obștească, fundația și instituția privată.
G. Burdeu analizând aceste forme de asociere ale cetățenilor pe care le numește grupuri de
interese, constată că acestea au existat dintotdeauna, deoarece întotdeauna au existat interese de grup ce
au fost formalizate și pentru atingerea cărora s-au constituit organizații și s-au elaborrat strategii care să
exercite presiune asupra puterilor publice.
Printre trăsăturile definitorii ale grupurilor de presiune formulate în literatura de specialitate sunt
menționate și următoarele:
- presiunea exercitată de grupurile de presiune este organizată;
- presiunea exercitată de grupurile de presiune este exterioară puterilor publice;
- grupurile de presiune utilizează canale specifice de presiune numite lobby-uri.
În viziunea noastră aceste asociaţii reprezintă o modalitate de formare şi exprimare a cererilor
sociale, de aceea ele sunt considerate ca fiind cea de a treia cameră, sau „guvernul invizibil”, întrucât, deşi
nu-şi propun să cucerească puterea, totuşi ele o exercită în fapt prin pressing-ul desfăşurat asupra ei.
Ca expresie a societăţii civile, asociaţiile obşteşti sunt organisme care structurează cererile
diferitelor grupări ale populaţiei şi încearca să apere interesele membrilor lor, obligând factorii de decizie
politică să reacţioneze adecvat la sugestiile acestor grupări sociale în raport cu anumite măsuri.
Grupurile de presiune sunt clasificate în funcție de mai multe criterii. Astfel, pornind de la modul
de organizare a acestora ele sunt clasificate în:
Grupuri de presiune instituționale. Grupurile instituționale sunt considerate grupurile constituite
din funcționari publici în scopul apărării intereselor membrilor lor de poziția pe care o au în cadrul puterii
publice.
Grupurile de presiune asociative. Aceste grupuri sunt constituite în conformitate cu dreptul la
libera asociere care exercită presiune externă asupra autorităților publice în scopul obținerii unui beneficiu
particular sau public. Printre cele mai importante tipuri ale acestei categorii de grupuri de presiune sunt
recunoscute organizațiile patronale, organizațiile sindicale și organizațiile agricole.
După sfera intereselor promovate, asociaţiile obşteşti sunt clasificate în asociaţii de interes
special şi asociaţii de interes public.
Asociaţiile de interes special sunt create exclusiv pentru promovarea intereselor propriilor
membri. În aproape fiecare stat din lume, grupurile care funcţionează în numele intereselor de afaceri,
intereselor muncii şi agriculturii sunt printre cele mai bine organizate şi dintre cele mai puternice. Astfel,
Asociaţia Naţională Columbiană a Fabricanţilor, Federaţia Americană a Congresului Muncitorilor,
Uniunea Ţăranilor Germani sunt numai câteva dintre ele.
Asociaţiile de interes public activează pentru cauze ale căror revendicări aparţin interesului
public, nu propriului lor interes. În acest sens Legea cu privire la organizațiile necomerciale (art. 6)
stabilește dreptul organizației necomerciale de a activa în beneficiul public, al membrilor săi sau al altor
persoane.
Asociaţiile obşteşti ce urmăresc beneficiul mutual sunt cele care se constituie în vederea
satisfacerii intereselor particulare şi corporative ale membrilor acestor asociaţii.
20
Cea mai importantă însă este considerată clasificarea asociaţiilor obşteşti după forma de
organizare a activităţii lor. Astfel, procedeele de activitate variază de la o asociaţie obştească la alta,
datorită cărui fapt sunt distinse:
Asociaţii deschise. Membrii acestor asociaţii, exercitându-şi presiunea prin mijloace deschise,
încearcă să influenţeze procesul legislativ în mod deschis (lobbismul, propaganda prin mass-media;
greve, mitinguri, demonstraţii).
Asociaţiioculte. În cadrul acestor asociaţii predomină metode netradiţionale, cum ar fi: contacte
personale cu factorii de decizie, corupţia, şantajul.
ASOCIAŢIILE OBŞTEŞTI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Legea cu privie la organizațiiile necomerciale nominalizează în mod exaustiv formele de aso-
ciere a cetăţenilor cu statut de organizaţie necomercială asociația obștească, fundația și instituția privată.
Legea stabilește că asociație obștească poate fi considerate organizația necomercială constituită benevol
de fondatori în vederea realizării scopurilor necomerciale pentru care a fost constituită. Fundație este
organizația necomercială, fără membri, constituită de una sau mai multe persoane, dotată cu patrimoniu
distinct și separat de cel al fondatorilor, destinat atingerii scopurilor necomerciale prevăzute în actul de
constituire. Instituția private, conform Legii, este organizația necomercială constituită de către o singură
persoană pentru realizarea unor scopuri necomerciale, finanțată parțial sau integral de aceasta.
În realitate cetățenii Republicii Moldova pot constitui și alte forme de asociere, care însă nu cad
sub reglementările Legii cu privire la organizațiile necomerciale. Din aceste considerente, Legea
menționată dispune că prevederile sale nu se aplică organizațiilor care nu sunt înregistrate, instituțiilor
publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, cultelor religioase și părților lor componente,
precum și altor persoane juridice de drept public sau privat al căror mod de constituire și funcționare este
reglementat de alte legi special.
În mod normal asociațiile obștești ar trebui să fie independente fașă de autoritățile statale, față de
partidele politice și față de alte organizații sociale. În acest sens legislația Republicii Moldova stabilește
anumite garanții:
- organizația necomercială se constituie benevol. Pornind de la aceasta nimeni nu poate fi
constrâns să fondeze organizații necomerciale, să devină membru al unei asociații obștești sau să fie
sancționat pentru că a fondat, pentru că este sau nu este membru al unei organizații necomerciale;
- persoanele se pot asocia fără a fi obligate să-și înregistreze organizația;
- organizația necomercială este liberă să își stabilească structura internă, scopurile și activitățile
proprii, în condițiile legii;
- organizația necomercială este liberă să solicite, să primească și să folosească mijloace
financiare și materiale, din țară sau de peste hotare, în vederea realizării scopurilor statutare.
Un aspect important în activitatea organizațiilor obștești țin edde natura relațiilor dintre acestea și
stat. În conținutul Legii cu privire la organizațiile necomerciale sunt conscarate o serie de principia
generale care stau la baza acestor relații:
- statul își asumă sarcina de a respecta, proteja și asigura libertatea de asociere;
- autoritățile publice sunt obligate să trateze în mod egal și să nu discrimineze organizațiile
necomerciale;
- statul trebuie să asigure dreptul contribuabililor de a direcționa desemnări procentuale în
folosul organizațiilor necomerciale care desfășoară activități de utilitate publică;
- statul se oblige să acorde organizațiilor necomerciale sprijin financiar și material pentru
dezvoltarea acestora. În acest sens Guvernul trebuie să stabilească mecanismul de oferire a sprijinului
21
financiar și material bazat principiul dialogului, al transparenței, al simplității și clarității procedurilor, al

tratamentului egal, al recunoașterii particularităților diferitor categorii de organizații, al eficienței utilizării
fondurilor publice și al finanțării multianuale. Sprijinul financiar acordat de stat se realizează în principal
prin finanțare nerambursabilă, contractare de lucrări și servicii sau prin finanțare cu destinație specială,
inclusiv comandă social și se oferă în urma unui concurs public. Sprijinul material acordat de stat se
realizează în principal prin oferirea gratuită sau în condiții preferențiale a dreptului de a folosi
proprietatea publică;
- statul va interveni în activitatea organizațiilor necomerciale doar dacă aceasta constituie o
măsură necesară într-o societate democratică pentru a asigura securitatea națională, siguranța publică,
apărarea ordinii sau prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și libertăților
altora.
Totodată statul poate institui reguli pentru organizațiile necomerciale în vederea prevenirii și
combaterii spălării banilor și finanțării terorismului doar în măsura în care aceste reguli sunt conforme
standardelor internaționale în domeniul drepturilor omului.
În ce privește activitatea proproi zisă, legea stabilește că în vederea realizării scopurilor sale
statutare, organizația necomercială poate desfășura orice gen de activitate neinterzisă de lege. Printre
aceste activități menționăm dreptul de a desfășura activitate economică, inclusiv de antreprenoriat social;
dreptul de ași exprima opinia cu referire la programele partidelor politice și ale organizațiilor social-
politice, precum și la concurenții electorali și programele acestora. În același timp organizațiile
necomerciale nu pot susține material, nici nu pot presta gratuit servicii partidelor politice și organizațiilor
social-politice. Excepție de la aceste reguli constituie organizațiile necomerciale constituite de partidele
politice și de organizațiile social-politice care pot presta gratuit servicii partidelor politice și organizațiilor
social-politice în scopul consolidării capacităților organizaționale ale acestora.
În perioada campaniei electorale, organizația necomercială nu poate presta servicii și susține
material sau gratuit concurenții electorali și nu poate face agitație electorală. În schimb aceasta poate
întreprinde acțiuni de promovare a alegerilor, organiza dezbateri între concurenții electorali și monitoriza
campaniile electorale și alegerile, în condițiile stabilite de Codul electoral.
În Republica Moldova asociaţiile obşteşti se constituie din iniţiativa fondatorilor care pot fi
persoane fizice și juridice. Legea nu permite autorităților și instituțiilor publice, întreprinderilor de stat și
municipale să constituie organizații necomerciale și să devenă membri ai acestora. Excepție de la această
interdicție fac instituțiile de învățământ care pot constitui fundații și instituții private.
Fiecare asociaţie obştească îşi are denumirea şi simbolica sa (steaguri, embleme, fanioane etc.)
care trebuie să difere de simbolica de stat a Republicii Moldova, precum şi de cea a statelor străine; de
denumirile şi simbolica altor persoane juridice, inclusiv de ale celor care au fost lichidate prin hotărâre
judecătorească şi şi-au încetat activitatea.
Capacitatea juridică a organizației necomerciale, în calitatea sa de persoană juridică, intervine de
la data înregistrării statutului asociaţiei în modul prevăzut de lege.
ALTE FORME DE ASOCIERE

Pe lângă formele de asociere descrise supra indivizii se pot asocia şi în altegrupuri sociale.
Asociaţiile de vecinătate. Îşi găsesc existenţa mai ales la etapa actuală, când era de urbanizare
face ca viaţa în oraşul modern să devină zilnic mai complexă, mai dificilă şi mai primejdioasă. Deoarece
problemele oraşului sunt prea severe şi aspre pentru a permite rezolvări locale, ajutorul se caută la nivele
mai înalte – guvernamentale. Uneori, persoanele cărora li s-a încredinţat responsabilitatea îşi dau seama
22
că guvernul naţional este prea departe pentru a rezolva problemele lor locale şi că acestea nu pot fi
soluţionate fără participarea la faţă locului.
Din dorinţa guvernului pentru parteneriat şi a cetăţenilor pentru ajutor s-a născut versiunea
modernă a uneia dintre cele mai vechi forme de organizare politica – asociaţia de vecinătate.
Asociaţiile de vecinătate sunt organizate de înalte nivele guvernamentale sau de străinii din ţară
– autsaiderii, care pot avea drepturi diferite de cele ale organizaţiilor locale. În Italia, când se desfăşoară
alegerile, fiecare oraş cu o populaţie de peste 40 000 de locuitori este obligat să aleagă consiliul de
vecinătate. Când o agenţie guvernamentală în S.U.A. vrea să cuprindă în mandatul său o „participare
cetăţenească” face următoarea propunere: „Echipele de ocrotire ale vecinătăţii”, „Proiectul comitetului de
zonă” sau „Corporaţie de vecinătate”.
Oricare ar fi idealurile pe care le promovează şi le slujesc, „asociaţiile de vecinătate” fac
instrumentele practicilor politice accesibile maselor populare ale căror condiţii ar face de altfel activitatea
cetăţenească dificilă şi de neconceput.
Coaliţiile ad-hoc. Sunt organizaţii temporare, create prin unirea mai multor organizaţii politice,
care pot constitui combinaţii între partidele politice şi grupurile de interes sau alte organizaţii politice –
pentru a-şi uni interesele într-un efort comun în care sunt cu toţii interesaţi.
Organizaţiile teroriste. Organizaţia politică teroristă este o organizaţie care încearcă să schimbe
guvernul, folosind violenţa pentru a declanşa teroarea în scopul schimbării situaţiei. Această încercare se
face uneori pentru a stârni spaima oficialităţilor guvernamentale sau cetăţenilor.
Grupurile teroriste de stânga operează uneori declanşând intenţionat represaliile guvernamentale
asupra libertăţilor civile, astfel, în eforturile lui de a nimici terorismul, el poate provoca o revoluţie
populară de proporţii. O astfel de doctrină a alimentat activitatea teroristă a Brigăzilor roşii din Italia.
Grupurile teroriste de dreapta îşi desfăşoară activitatea cu speranţa că activităţile lor vor produce
intervenţia armatei, răsturnarea guvernului sau alte reforme proprii principiilor lor.
FORMELE DE PARTICIPARE A CETĂŢENILOR LA PROCESUL LEGISLATIV

În acest paragraf vom elucida diferite mecanisme ale democraţiei directe, evidenţiind unul de o
importanţă practică majoră: referendumul.
Pentru a fortifica influenţa alegătorilor şi a face sistemul democratic mai direct şi mai puţin
reprezentativ, au fost propuse patru metode:
1. Aplicareaalegerilor directe ale executivului de către alegători în loc de votarea lor de către
legislativ.
2. Aplicarea referendumului prin care democraţia pur reprezentativă se deplasează în direcţia
unei democraţii directe. În loc de a încredinţa dreptul de adoptare a legilor organului legislativ, alegătorii
pot fi chemaţi să aprobe sau să respingă legi, fie acestea legi ordinare, fie amendamente constituţionale.
Influenţa alegătorilor este sporită într-o măsură mult mai mare dacă ei nu doar votează propuneri care vin
din parlament sau executiv, ci şi propun legi, la iniţiativa unui anumit număr de alegători.
3. Revocarea. Una dintre obiecţiile lui Jean-Jacques Rousseau împotriva democraţiei
reprezentative era că reprezentanţii, după ce sunt aleşi, nu mai pot fi controlaţi de alegători: „Poporul
englez se crede liber, dar greşeşte. El este liber doar în timpul alegerilor parlamentare: membrii par-
lamentului fiind aleşi, poporul cade în sclavie şi devine un nimic”.
Procedura revocării încearcă soluţionarea acestei probleme. Ea permite unui anumit număr
minim de alegători care nu sunt satisfăcuţi de reprezentantul lor să ceară alegeri noi. Acest mecanism
poate funcţiona doar în sistemele electorale pluraliste şi majoritare, deoarece prevede ca circumscripţia
23
fiecărui reprezentant săfie clar identificată. Prin urmare, el este incompatibil cu reprezentarea
proporţională sau semiproporţională.
4. Alegerile primare directe eludează partidele politice ca intermediari ai procesului politic. Ele
preiau selectarea candidaţilor din mâinile organizaţiilor de partid şi ale membrilor formali ai partidelor şi
o dau întregului electorat. O caracteristică hotărâtoare a alegerilor primare directe este aceea că „ele
permit oricărui alegător care se declară membru al unui partid oarecare să voteze în alegerile primare de
partid. El nu îşi asumă nici un fel de obligaţii în faţa partidului pentru accederea la putere, iar partidul nu
are dreptul de a-l exclude de la selectarea candidaţilor”.
Aceste mecanisme ale democraţiei directe sunt aplicate extrem de rar, majoritatea democraţiilor
rămânând strict reprezentative. Referendumurile însă au fost aplicate de majoritatea democraţiilor, ele
devenind în continuare mai frecvente. David Butler şi Austin Ranney discern „o creştere înceată, dar
sigură a numărului de referendumuri” de la 1900 încoace, care „a sporit puţin după 1960” de la prima la a
doua jumătate a perioadei constatate.
Pentru a determina în ce măsură referendumurile servesc cu adevărat sporirii influenţei directe a
alegătorilor, ele pot fi clasificate în: referendumuri controlate, referendumuri necontrolate şi
referendumuri prohegemonice, referendumuri anti-hegemonice.
Un referendum se consideră controlat atunci când autorităţile au posibilitatea să decidă în
privinţa desfăşurării lui, să stabilească data desfăşurării şi să formuleze problema pusă spre discuţie.
Dacă referendumul are la origine o iniţiativă populară, el este prin definiţie necontrolat.
Un referendum se consideră prohegemonic sau antihegemonic în funcţie de faptul dacă
rezultatele lui „reprezintă un suport pentru regim sau sunt în detrimentul lui”.
Frecvenţa referendumurilor în regimurile democratice poate fi explicată prin următoarele:
– referendumul este considerat unul dintre elementele care constituie sfera accesibilă de
participare la guvernare a alegătorilor. Câte posibilităţi de a participa la guvernare la nivel naţional au
alegătorii depinde de faptul cât de des se desfăşoară alegerile în camera întâi şi de faptul dacă persoanele
care deţin funcţii în stat, cum sunt preşedinţii şi membrii camerei a doua, sunt alese prin vot popular;
– referendumurile sunt folosite pe larg datorită experienţei îndelungate de democraţie directă
prin intermediul adunărilor populare ale cetăţenilor, acumulată anterior momentului de încetăţenire a
practicii referendumurilor. Atunci când sporirea populaţiei a făcut astfel de adunări impracticabile,
referendumurile şi iniţiativele populare „s-au constituit ca o modalitate de a adapta principiile democraţiei
directe la limitările şi necesităţile unor populaţii mari”;
– chestiunile scoase la referendum au fost în majoritatea covârşitoare a cazurilor constituţionale.
Aceasta ne sugerează că trebuie să ne aşteptăm la referendumuri îndeosebi în ţările în care
amendamentele constituţionale trebuie aprobate prin referendum sau acesta constituie o procedură
opţională pentru amendarea constituţiei.
În Republica Moldova referendumurile se desfăşoară în condiţiile prevăzute de Codul electoral
(Titlul VI).
În conformitate cu dispoziţiile Codului electoral (art. 114), în Republica Moldova pot fi
organizate şi desfăşurate referendumuri republicane şi locale.
Referendumul republican se desfăşoară în scopul exercitării puterii poporului şi participării lui
nemijlocite la conducerea şi administrarea treburilor de stat, prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat.
În funcţie de natura juridică a problemelor supuse referendumului, referendumurile republicane
pot fi constituţionale, legislative şi consultative.
24
Referendumului constituţional sunt supuse spre aprobare legile constituţionale adoptate de

Parlament privind revizuirea prevăzută la articolul 142 alineatul (1) din Constituţie.
Referendumului legislativ sunt supuse proiectele de legi sau unele prevederi ale acestora de
importanţă deosebită.
Referendumului consultativ sunt supuse problemele de interes naţional, în scopul consultării
opiniei poporului asupra unor probleme cu adoptarea lor ulterioară sau luarea unor hotărâri definitive de
către autorităţile publice competente.
Referendumul republican. Codul electoral (art. 144) determină mai întâi de toate subiecţii de
drept constituţional care pot iniţia un referendum republican. Astfel, referendumul republican poate fi
iniţiat de: un număr de cel puţin 200 000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot; un număr de
cel puţin o treime din deputaţii în Parlament; Preşedintele Republicii Moldova; Guvern.
Codul electoral stabileşte şi unele restricţii privitor la desfăşurarea referendumului republican.
Astfel, referendumul republican nu se desfăşoară în cazul decretării stării de urgenţă, de asediu ori de
război şi nici în decursul a 120 de zile de la ridicarea acestor stări. Referendumul republican nu poate
avea loc, de asemenea, cu 60 de zile înainte şi cu 60 de zile după ziua desfăşurării alegerilor parlamentare,
prezidențiale şi locale generale, decât dacă se desfășoară în aceeași zi.
Referendumului republican pot fi supuse diverse probleme, cum ar fi: adoptarea și revizuirea
Constituţiei Republicii Moldova; aprobarea legilor constituţionale adoptate de Parlament pentru
revizuirea dispoziţiilor privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi a celor
privind neutralitatea permanentă a statului; demiterea Președintelui Republicii Moldova dar și alte
probleme importante ale societăţii şi ale statului.
Referendumului republican nu pot fi supuse probleme privind: impozitul şi bugetul; privind
amnistierea şi graţierea; privind măsurile extraordinare sau de urgenţă pentru asigurarea ordinii publice,
sănătăţii şi securităţii populaţiei; privind alegerea, numirea, demiterea persoanelor în anumite funcţii, care
ţin de competenţa Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernului, precum cele care ţin de
competenţa instanţelor de judecată şi procuraturii.
Referendumul local reprezintă consultarea cetăţenilor în probleme de interes deosebit pentru sat
(comună), oraş (municipiu), raion, unitate administrativ-teritorială cu statut special. De asemenea prin
referendum local are loc revocarea primarului satului (comunei), oraşului (municipiului).
Codul electoral conţine şi unele restricţii privitor la efectuarea referendumului local. Astfel,
acesta nu poate fi organizat: în cazul decretării sau instituirii stării de urgenţă, de asediu sau de război; cu
120 de zile înainte şi cu 120 de zile după ziua desfăşurării în acelaşi teritoriu a oricărui tip de alegeri sau
referendum, decît dacă se desfăşoară în aceeaşi zi.
Codul electoral stabilește că referendumul local pentru revocarea primarului poate fi iniţiat după
expirarea unui an de la intrarea acestuia în funcţie sau de la data referendumului local precedent pentru
revocarea aceluiaşi primar. Revocarea primarului nu poate fi iniţiată pe parcursul ultimelor 6 luni înainte
de expirarea mandatului.
Referendumului local pot fi supuse problemele care au o importanţă deosebită pentru localitatea
respectivă şi care ţin doar de competenţele legale ale autorităţilor administraţiei publice locale. Nu pot fi
supuse referendumului local problemele de interes naţional, care ţin de competenţa Parlamentului,
Guvernului sau a altor autorităţi publice centrale, conform atribuţiilor stabilite de Constituţie şi de
legislaţie; ce ţin de politica internă şi externă a statului; care vin în contradicţie cu prevederile Constituţiei
şi ale legislaţiei Republicii Moldova; privind impozitele şi bugetul; privind măsurile extraordinare sau de
urgenţă pentru asigurarea ordinii publice, sănătăţii şi securităţii populaţiei; privind alegerea, numirea,
demiterea şi revocarea în/din anumite funcţii a persoanelor ce ţin de competenţa Parlamentului, a
25
Preşedintelui Republicii Moldova şi a Guvernului; ce ţin de revocarea din funcţie a primarului, destituit în
baza hotărîrii definitive de revocare pronunţate de instanţa de judecată; ce ţin de competenţa instanţelor
de judecată sau a procuraturii; privind modificarea subordonării administrativ-teritoriale a localităţilor, cu
excepţia cazurilor prevăzute de Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri).
Iniţiativa legislativă populară. Ca formă de participare directă a poporului la opera de legiferare,
nu este prevăzută în legislaţia din Republica Moldova. Conform Constituției (art. 73) Această fază a
procesului de legiferare poate fi iniţiată de deputaţii Parlamentului, Preşedintele republicii, Guvern şi
Adunarea Populară a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.
În virtutea faptului că, în conformitate cu Constituţia, poporul este deţinătorul suveranităţii
naţionale, considerăm oportună legiferarea, în acelaşi cadru normativ, a formelor de intervenţie directă a
poporului în procesul legislativ, precum: vetoul popular, dreptul la iniţiativă legislativă.
MIJLOACELE DE INFORMARE PUBLICĂ

Mijloacele de informare publică, contribuie la încunoştinţarea şi iniţierea politică a cetăţenilor,
asigurând capacitatea lor de a participa la viaţa politică a statului. Nu întâmplător se insistă asupra
denumirii de “puterea a patra” oferită acestor servicii.
Statutul mijloacelor de informare publică în cadrul sistemului politc porneşte chiar din
prevederile unor acte normative internaţionale care consacră dreptul la informaţie: Declaraţia universală a
drepturilor omului (art. 19), Convenţia europeană a drepturilor omului (art. 10), Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice (art. 19).
În dezvoltarea acestor prevederi, majoritatea statelor au elaborat şi adoptat reglementări
naţionale. În Republica Moldova aceste dispoziţii sunt preluate mai întâi de toate de Constituţie (art. 34).
Alineatul (4) al acestui articol obligă mijloacele de informare publică, de stat sau private să asigure
informarea veridică, obiectivă a populaţiei.
Un exemplu demn de urmat în privința regelementării mijloacelor de infoemare publică este
cazul Portugaliei, Constituția căreia (art. 38) stabilește că statul asigură libertatea mass-mediei și
independenţa acesteia faţă de puterea politică și economică prin impunerea principiului specializării
pentru societăţile care deţin mass-media, tratându-le și sprijinindu-le într-un mod nediscriminatoriu și
prevenind concentrarea acestora, în special ca urmare a unor interese multiple sau încrucișate. Statul mai
este obligat să asigure existenţa și funcţionarea serviciilor publice de radio și televiziune. Constituția
dispune că Legea privind structura și funcţionarea mass-mediei din sectorul public trebuie săprotejeze
independenţa acesteia faţă de Guvern, administraţia publică și alteautorităţi publice, iar statul se asigură
că toate curentele diferite de opinie suntcapabile să își găsească expresia și să se confrunte reciproc.
Conform Constituției staţiile de difuzare radio și TV trebuie să funcţioneze numai pe baza
licenţeloracordate în urma organizării de licitaţii publice, în conformitate cu legea. Constituția portugheză
mai prevede (art. 39) ți instituirea unei autorități administrative independente responsabilă de asigurarea:
dreptului la informaţii și libertatea presei;neconcentrării titlurilor de proprietate asupra mass-mediei;
independenţei faţă de puterea politică și puterea economică;respectarea drepturile, libertăţilor și
garanţiilor personale;respectarea statutelor și normelor care reglementează activitatea mass-
mediei;capacitatea curentelor diferite de opinie de a-și găsi expresia și de a seconfrunta reciproc;
exercitarea dreptului la timp de emisie, la replică și la răspuns politic. La fel și alte constituții
nominalizează autoritate responsabilă de activitatea mijloacelor de informare publică. De exemplu,
Constituția Poloniei (art. 54) interzice cenzura mijloacelor de comunicare în masă și cenzurarea acordării
de licențe pentru presă și totodată dispune (art. 213) Consiliul Național pentru Radiodifuziune și
Televiziune veghează laapărarea libertății de exprimare, a libertății de informare, precum și a
26
interesuluipublic în domeniul radiodifuziunii și televiziunii. În conformiatte cu Constituția Spaniei (art.

20) legea reglementează organizarea şi controlul parlamentar al mijloacelor de comunicare în masă aflate
sub coordonarea statului sau a oricărei entitățipublice şi garantează accesul la aceste mijloace grupurilor
sociale şi politice importante, respectând pluralismul societății şi al diferitelor limbi ale Spaniei.
Constituția mai stabilește că confiscarea publicațiilor, a înregistrărilor şi a altor mijloace de informare
poate fi făcută doar în baza unei hotărâri judecătoreşti.
În constituţiile altor state se fac şi alte precizări. Spre exemplu, în Constituţia României (art. 31
alin. (5)) este declarată autonomia “serviciilor publice de radio şi televiziune”. Ele trebuie să garanteze
grupurilor sociale şi politice importante exercitarea deptului la antenă. În Bulgaria, conform Constituției
(art. 40) presa şi celelalte mijloace de informare în masă sunt libere şi nu pot fisupuse cenzurii.Constituția
Greciei (art. 5) oblige statul să faciliteze accesul la informații transmise pe cale electronică, precumși
producerea, schimbul și difuzarea acestor informații, numai cu respectareagaranțiilor prevăzute de
Constituție. Constituția Irlandei (art. 40) stabilește că statul acţioneazăpentru a se asigura că organele
opiniei publice, cum ar fi radioul,presa, cinematograful, nu sunt folosite pentru subminarea ordiniiși
moralităţii publice sau a autorităţii statului, asigurându-se înacelași timp păstrarea de drept a libertăţii lor
de expresie.
În unele constituţii reglementările care ar stabili statutul mijloacelor de informare în masă este şi
mai laconic. Spre exemplu, Constituţia Federaţiei Ruse (art. 29 alin. (5)) consacră doar că “libertatea
informării în masă este garantată”. Constituția Croației (art. 38) stabilește libertatea presei și a altor
mijloace de comunicare. Constituția Germaniei (art. 5) garantează libertatea presei și libertatea de
informare, prin intermediulprogramelor de radio și de televiziune și al filmelor. Constituția Italiei (art. 21)
stabilește că presa nu poate fi supusă niciunei forme de autorizare sau cenzură. Constituția Lituaniei (art.
44) interzice cenzura mijloacelor de informare în masă. Constituția mai interzice ca statul, partidele
politice, organizațiile politice şi publice, precum şi alte instituții sau persoane să monopolizeze mijloacele
de informare în masă. În conformitate cu Constituția (art. IX)Ungaria recunoaște și protejează libertatea și
diversitatea presei și asigurăcondiţiile care se impun pentru libera diseminare a informaţiilor necesare
pentru formarea de opinii publice democratice.
După cum vedem constituțiiel stabilesc în marea lor majoritate principia fundamentale privind
mijloacele de informare public, lăsând ca reglementarea mai detaliată a statutului acestora să fie asigurată
de alte legi.
Respectiv, în Republica Moldova în afară de prevederile Co importanţă deosebită în stabilirea
statutului juridic al mijloacelor de informare publică revine Legii presei şi Codului serviciilor media
audiovizuale al Republicii Moldova.
Statutul agenţiilor de presă. După cum am menţionat anterior, statutul mijloacelor de informare
publică este reglementat de Legea presei. Legea nominalizată este foarte importantă mai ales prin faptul
că consacră libertatea presei. În viziunea legislatorului Republicii Moldova, libertatea presei constituie un
drept fundamental, consfinţit de Constituţie. Statul garanteaza tuturorpersoanelor dreptul la exprimarea
libera a opiniilor şi ideilor, la informare veridică asupra evenimentelor din viaţa internă şi cea
internaţională prin intermediul publicaţiilor periodice şi al agenţiilor de presă, care îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile pluralismului politic, precum şi respectarea legislaţiei cu privire la drepturile de
autor.
Legea (art. 2) determină statutul juridic al redacţiilor publicaţiilor periodice şi al agenţiilor de
presă care sunt declarate persoane juridice şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legislaţia în
vigoare şi cu statutul lor.
27
Dreptul de a fonda publicaţii periodice şi agenţii de presă, indiferent de forma lor organizatorico-
juridică, este acordat oricărei persoane juridice a Republicii Moldova, precum şi persoanelor fizice,
cetăţeni ai Republicii Moldova, care au împlinit vârsta de 18 ani şi locuiesc pe teritoriul ei.
Publicaţiile periodice şi agenţiile de presă finanţate din buget sunt fondate numai cu aprobarea
organului competent. Publicaţiile periodice şi agenţiile de presă îşi desfăşoară activitatea din data
înregistrării. Activitatea publicaţiilor periodice şi a agenţiilor de presă neînregistrate se consideră ilegală
şi atrage răspunderea prevăzută de legislaţie. Atât publicaţiile periodice cât şi agenţiile de presă îşi
încetează activitatea numai în baza hotărârii fondatorului (cofondatorilor) sau a instanţei de judecată.
Redactori (redactorii-şefi) ai publicaţiilor periodice şi conducători ai agenţiilor de presă pot fi
numai cetăţeni ai Republicii Moldova. Aceste persoane sunt responsabile pentru activitatea publicaţiei
periodice şi a agenţiei de presă.
Publicaţiile periodice şi agenţiile de presă îşi desfăşoară activitatea pe bază de autogestiune cu
excepția publicaţiilor periodice destinate copiilor de vârstă şcolară şi preşcolară care sunt finanţate de
către stat. Legislația Republicii Moldova interzice finanţarea sau susţinerea în orice altă formă a
publicaţiilor periodice de către guvernele statelor străine, cu excepţia cazurilor prevăzute în acordurile
interstatale bilaterale.
Persoanele oficiale ale autorităţilor publice sunt pasibile de pedeapsa în cazul în care:
a) au zădărnicit activitatea profesională legitimă a jurnalistului prin refuzul neîntemeiat de
acreditare sau prin retragerea nejustificată a acreditării, ori în alt mod;
b) au exercitat asupra jurnalistului măsuri de constrângere în scopul difuzării sau nedifuzării
informaţiei;
c) au divulgat sursa de informaţie sau pseudonimul autorului fără consimţământul acestuia.
Sistemul audiovizual din Republica Moldova. Organizatoric, sistemul instituţiilor
audiovizualului este determinat de Codului serviciilor media audiovizuale al Republicii Moldova. După
cum constatăm din conținutul Codului (art. 2), scopul acestuia constă în: asigurarea dreptului fiecărei
persoane de a primi informații fiabile și obiective și de a promova libera formare a opiniilor; garantarea
dreptului la independența editorială și libertatea de exprimare;asigurarea independenței autorității de
reglementare a serviciilor media audiovizuale;asigurarea independenței organismelor de supraveghere ale
furnizorilor de servicii media publice;asigurarea, susținerea și promovarea pluralismului audiovizual;
asigurarea protecției și dezvoltării spațiului audiovizual național.
În conţinutul acestui Cod este folosită expresia de furnizor de servicii media care reprezintă ”o
persoană fizică sau juridică care poartă responsabilitatea editorială pentru selectarea conținutului
audiovizual al serviciului media audiovizual și stabilește procedura pentru organizarea acestuia”.
Codul face deosebire între furnizorii publici de servicii mass-media şi furnizorii de servicii
comunitare de servicii de radiodifuziune.
Furnizorii publici de servicii mass-media servesc interesele audienței, operează cu fonduri
publice, sunt supuși controlului public. Acești furnizori au misiunea sî asigure: acces la o gamă largă de
servicii media audiovizuale pentru a satisface nevoile de informare, educație și divertisment ale tuturor
grupurilor sociale de utilizatori;promovarea coeziunii sociale prin politici editoriale la nivel local,
regional, național și internațional;promovarea pluralismului audiovizual; comunicare fiabilă, obiectivă,
cuprinzătoare și imparțială prin programe audiovizuale inovatoare și variate; promovarea audierilor
publice pluraliste și încurajarea participării publice democratice la acestea; promovarea diversității
patrimoniului cultural național, european și internațional;independența editorială și autonomia
instituțională în raport cu autoritățile publice și instituțiile publice, cu partidele politice și grupurile de
interese;responsabilitate față de public.
28
Codul admite existența în Republica Moldova a doi furnizori publici naționali de servicii media:
Compania ”Teleradio-Moldova” și Compania ”Gagauziya Radio Televizionu”., ambele fiind
persoane juridice de drept public, înființate ca instituții publice.
Furnizorii de servicii comunitare sunt stabiliți și gestionați de comunitate și își desfășoară
activitățile în interesul comunității, fiind finanțați din contribuțiile membrilor săi.
CULTELE RELIGIOASE
S-a recunoscut în unanimitate că cultele religioase (diverse biserici, confesiuni, denominaţii,
secte etc.), generate de creştinism, islam, budism sau de acelaşi iudaism sau sintoism pe parcursul
ultimelor milenii din istoria omenirii, au influenţat din plin procesele politice din cadrul societăţii
contribuind la formarea conştiinţei şi culturii politico-juridice. Pentru începutul sec. al XXI-lea această
influenţă mai rămâne a fi simţită în viaţa social-culturală, inclusiv în sfera politică. Deși se constă un
declin al fenomenului religios, totuși se recunoaște că religia are încă o ”influiență decisivă în auto-
identificarea indivizilor, iar organizațiile religioase o influiență însemnată”, chiar și în condițiile unei
repartizări culturale și geografice inegale a fenomenului religios care astăzi se manifestă și prin alte forme
decât ”participarea la liturghie”.
În aspect global, religia cu greu îşi menţine calitate de factor unificator, de coexistență pașnică a
statelor și popoarelor, fundamentalismul și totalitarismul actualmente mai fiind admise în prcatica socială.
Şi aceasta în situaţia în care orice violență sau constrângere în domeniul religiei, sau în numele religiei,
sau din numele religiei nu poate oferi nimic bun nici religiei, nici statului, nici poporului acestuia.
Trebuie observat, în acest sens, că Biserica, deşi a pretins cu secole în urmă că deţine autoritatea
temporală şi chiar a exercitat-o, în prezent este separată de stat şi nu îşi arogă vreun rol activ în
conducerea efectivă a statului. În prezent, majoritatea statelor au un eminamente caracter laic, evidenţiat,
chiar în textele constituţionale.
Deşi este unanim admis că Biserica nu se implică în politică, sunt cazuri când din amvon prelaţii
,,îndeamnă” credincioşii să adopte o anumită conduită politică, să voteze sau să nu voteze anumiţi
candidaţi propuşi de partide neagreate de Biserică. Spre exemplu, clerul catolic din Polonia şi-a
manifestat opţiunea electorală şi sprijinul în campania prezidenţială din Polonia din toamna anului 1995
pentru Lech Walesa, cerând credincioşilor să-l voteze pe acesta.
De asemenea, se afirmă rolul determinant al Bisericii catolice (chiar al Papei Ioan al II-lea) în
prăbuşirea comunismului. Papa Ioan Paul al II-lea nu a infirmat niciodată acest rol, mărturisind chiar:
,,Cred că se poate vorbi de un rol determinant al creştinismului ca atare, al conţinutului său, al mesajului
său religios şi moral (în prăbuşirea regimurilor totalitare comuniste – n.a.), al modului său intrinsec de
apărare a persoanei umane şi a drepturilor acesteia. Eu nu am făcut altceva decât să reamintesc, să repet,
să insist că acesta este un principiu care trebuie respectat: mai ales principiul libertăţii religioase – dar nu
numai acesta, ci toate libertăţile proprii persoanei umane”.
În calitate de argument în sprijinul celor menţionate poate servi şi adresarea Mitropolitului
Chişinăului şi a întregii Moldove către Preşedintele Republicii Moldova prin care acesta solicită iniţierea
unei prevederi legislative care ar permite suspendarea codurilor de identificare de pe documentele de
identificare şi crearea unor condiţii alternative de evidenţă a populaţiei. Abordarea acestui subiect este
explicată prin faptul că fiecare cod din documentele de identitate conţine „semnul antihristului 666, chiar
dacă aceste cifre sunt răsturnate ori dezbătute cu altele”. Tot mai frecventă este implicarea feţelor
bisericeşti în afacerile „lumeşti”, chiar şi în campaniile electorale.
Nu întâmplător doctrinarii recunosc necesitatea studiului cultelor religioase în cadrul cursului de
drept constituțional justificând această poziție prin ”prezența religiei la nivelul justificării sau chiar a
29
xercițiului puterii...”, de influiența pe care religia chiar în ”regimurile politice areligioase, asupra modului
în care cetățenii se poziționează ... asupra votului lor”.
Este ştiut că element indispensabil a oricărei religii şi formă de realizarea a acesteia în diverse
domenii ale vieţii cotidiene este cultul. Cultul (din latinăcultus – adoră, splendoare, veneraţie) reprezintă o
totalitate de acţiuni iluzoriu-practice, prin care credinciosul încearcă de a exercita influienţă asupra unor
obiecte fictive (supranaturale) sau real existente. Conform DEX-ului, cultul reprezintă un omagiu care se
aduce divinității prin acte religioase; manifestare a sentimentului religios prin rugăciuni și prin acte
rituale; totalitatea ritualurilor unei religii. Unii autori nu fac distincție între noțiunea cult și biserică, prin
care înțeleg o instituție care ”încadrează practicarea în colectiv a credinței”.
Pornind de la faptul că marea majoritate a constituţiilor consacră şi garantează libertatea
conştiinţei şi libertatea religioasă, statele respective sunt multiconfesionale, adică cetăţenii lor profesează
în mai multe culte religioase.
Pornind de la faptul că marea majoritate a constituţiilor consacră şi garantează libertatea
conştiinţei şi libertatea religioasă, statele respective sunt multiconfesionale, adică cetăţenii lor se asociază
în mai multe culte religioase.
Astfel, în SUA unde 88% din rândurile populaţiei credincioase sunt creştini, sunt înregistrate
aproximativ 260 de comunităţi religioase. Drept exemplu elocvent ce ţine de influenţa comunităţilor
religioase în sfera politicului serveşte situaţia creată în Liban, stat din Asia de Sud-Vest. Sistemul politic
libanez pluripartitist cuprinde circa 100 de partide, mişcări şi organizaţii politice, din care 20 de
organizaţii politico-militare (miliţii) aparţin celor 17 comunităţi religioase din ţară. În funcţie de
orientarea religioasă, ele se grupează în partide ale comunităţii musulmanilor şiiţi (Mişcarea Amal,
Partidul lui Dumnezeu – Hezbollah; Amalul Islamic, Partidul Baos Arab Socialist, Partidul Socialist
Naţionalist Sirian), a musulmanilor suniţi (Fondul Democratic Parlamentar, Mişcarea de Unificare
Islamică, Mişcarea Naseriştilor Independenţi, Armata Populară), a musulmanilor druzi (Partidul Socialist
Progresist), ale creştinilor maroniţi (Partidul Falandist numit şi Falangele Libanee, Partidul Kataeb,
Partidul Naţional Liberal, Blocul Naţional), ale creştinilor armeni (Federaţia Revoluţionară Armeană). De
asemenea, există partide ai căror membri fac parte atât din comunitatea musulmană, cât şi din cea creştină
(Partidul Comunist Libanez, Mişcarea de Acţiune Naţională).
Sistemul constituţional libanez, începând cu anul 1943 reglementat de un pact naţional, prevedea o
proporţie fixă de reprezentare în parlament (la 6 creştini revenind 5 musulmani), un şef al statului creştin,
un prim-ministru musulman sunit şi un preşedinte de parlament musulman sunit. Acest fragil echilibru
etnico-confesional a funcţionat până la 1975, când la Beirut izbucnesc ciocniri între fracţiunile politice şi
religioase rivale (între creştini şi musulmani) care degenerează în următoarele luni în confruntări armate
care au durat până la 21.09.90, când a fost proclamată cea de-a doua republică.
Conform datelor oferite de Secretariatul de Stat pentru Culte din România, în ţară sunt înregistrate
18 culte religioase. Conform recensământului din 2002, 18.806.428 de cetăţeni, reprezentând 86,8% din
populaţie, s-au declarat ortodocşi, 1.028.401 s-au declarat romano-catolici (4,5% din populaţie),
698.550 reformaţi (3,7%), 330.486 penticostali (1,5%), 195.481 greco-catolici (0,9%), 129.937 baptişti
(0,6%) ş.a. În august 2010, în România existau 18.300 de biserici.
Desigur că şi Republica Moldova declarându-se un stat de drept, democratic, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme şi sînt garantate, este obligată să creieze condiţii pentru realiuarea efectivă a
acestui drept. Actualemente Republica Moldova cu o populaţie de circa …..atrage atenţia prin activitatea
a celor … de asociatii religioase, reprezentând mai mult de …. culte religioase, fără a lua în considerare
creşterea continuă a numărului acestora şi celor neînregistrate oficial.
30
La august 2007, pe teritoriul Republicii Moldova activau 23 de culte religioase înregistrate,

care deţineau în total 2319 părţi componente (parohii, mănăstiri, instituţii teologice, misiuni etc).
Pe parcursul evoluţiei istorice a societăţii umane, problema relaţiei dintre stat şi Biserica a
cunoscut diferite soluţii. Religia a fost subordonată puterii laice în majoritatea ţărilor, inclusiv în Grecia
antică, cu toate că tinerii, dând jurământ, se angajau să rămână credincioşi zeilor veneraţi în propria ţară.
Deseori religia era identificată cu puterea, cum era, de exemplu, în Egiptul antic, unde faraonul era
recunoscut şi preot principal.
În unele cazuri puterea era subordonată religiei, ca în India antică, în care cea mai înaltă castă era
cea a preoţilor, iar altele, inclusiv castă militarilor, din care proveneau şi regii se afla pe o treaptă socială
mai inferioară. La fel şi în Europa medievală, unde Papa de la Roma numea şi revoca suveranii.
În cele din urmă, statul a luptat cu Biserica, ca în perioada incipient de apariţie a creştinismului,
ori în fosta URSS. O nouă etapă în relaţia dintre stat şi Biserică începe în perioada iluminismului, odată
cu apariţia concepţiei suveranităţii de stat şi mai apoi a poporului.
Se consideră că însăşi principiul separării puterii laice şi de cea religioasă, se regăseşte chiar în
cuvintele lui Isus: “Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui
Dumnezeu”. Acest principiu a acţionat şi în perioada persecuţiei creştinismului. După proclamarea
creştinismului în calitate de religie de stat în Imperiul Roman au apărut două tipuri de relaţii dintre stat şi
biserică: subordonarea Bisericii statului în ortodoxie şi subordonarea Bisericii statului în catolicism.
Ulterior, principiul separării bisericii de stat revine din nou în prim-plan, de data aceasta la iniţiativa
statului, fiind justificat de conţinutul diferit al puterii religioase şi laice. Astfel, dacă puterea religioasă se
bazează pe etica convingerii, atunic puterea laică – pe etica responsabilităţii. De altfel, ambele domenii
sunt necesare societăţii, acestea, însă, nu trebuie confundate.
De regulă, în statele cu un regim politic democratic se consacră egalitatea în drepturi a cultelor
religioase, libertatea conştiinţei şi libertatea religioasa, biserica este separata de stat, iar şcoala de biserică,
libertatea confesională fiind garantată.
În statele cu regim politic antidemocratic se evidenţiază trei tendinţe de bază în ce priveşte natura
relaţiilor dintre cultele religioase şi stat:
a) cultele religioase sunt persecutate de către stat sau sunt subordonate totalmente acestuia.
b) cultele religioase contopindu-se cu statul capătă un caracter etatic.
c) cultele religioase se află în opoziţie faţă de autorităţile publice.
După cum am menţionat, libertatea religioasă într-o societate democratică este garantată printr-un
set de legi capabile să asigure condiţiile egale pentru funcţionarea tuturor cultelor religioase a căror
legalitate este recunoscută de către stat. În conformitate cu rezoluţiile adoptate de unele organisme
internaţionale, statele sunt obligate să nu admită nici o persecuţie din motive religioase şi să sigure
realizarea principiului libertăţii religioase în societatea respectivă astfel încât activitatea unei confesiuni
religioase din acest stat să nu vină în contradicţie legislaţiei şi să nu aducă atingeri negative drepturilor
cetăţenilor acestui stat.
Totodată, experţii în problemele libertăţii religioase sunt alarmaţi de faptul că la etapa actuală nu
există niciun instrument internaţional, care ar garanta nedescriminarea minorităţilor religioase.
Astăzi putem constata cu certitudine că în legislaţia mai multor state persistă intenţia de a oferi
protecţia statului unei anumite religii. O astfel de protecţie admite sprijinul, de regulă, financiar, acordat
unor culte religioase fără o câtuşi de mică avantajare socială şi politică a altor confesiuni. Chiar şi acolo
unde astfel de măsuri discriminatorii nu sunt susţinute în mod direct prin legi, tradiţii etc., unele structuri
statale sau societatea în ansamblu pot da dispoziţii speciale care privilegiază un anumit tip de religii în
timp ce alte culte religioase, mai ales acele ale căror doctrine şi practici contravin reprezentărilor
31
tradiţionale despre o adevărată religie şi despre comportamentul oamenilor credincioşi, provoacă multora
dubii şi intoleranţă cu privire la legitimitatea existenţei lor. În consecinţă, ele se văd plasate în afara
acestor frontiere în cadrul cărora legea garantează respectarea libertăţii religiei.
Problema capătă o importanţă şi mai sporită faţă de situaţia impusă de apariţia aşa-numitelor
„neoreligii”, religii ale secolului nou, credinţe neconfesionale, religii ale tineretului etc. Spre deosebire de
religiile tradiţionale, aceste mişcări religioase noi, care nu sunt specifice matricei spirituale şi culturale ale
etniei, nu sunt înrădăcinate la nivelul conştiinţei sociale, dar sunt impuse prin activităţi misionare
insistente, adesea intruzive, agresive şi, desigur, bine finanţate.
Apariţia acestor religii este determinată atât de schimbarea paradigmelor filosofice, cât şi de
iniţiativa spirituală manifestată de unii indivizi, care, folosind ca bază anumite religii tradiționale sau
sincretismul câtorva, crează dogme noi, cult, organizaţie, care în cele mai dese cazuri îmbracă forma unor
secte cu regim totalitar, cu trăsături de cult ale fondatorului său.
Printre factorii care stimulează aderarea la noile mișcări religioase putem menţiona: instabilitatea
politică şi social-economică, setea de noi forme de exprimare a valorilor spirituale personale, caracterul
exotic al unor culte necunoscute.
Din perspective realizării libertăţii conştiinţei, unele constituţii declară în mod direct separarea
cultelor religioase de stat De exemplu, în Constituţia Spaniei (art. 16) se menţionează că nicio religie nu
are caracter statal. Autoritățile publice țin cont de credințele religioase ale societății spaniole și mențin, în
consecință, relații de cooperare adecvate cu Biserica Catolică și cu alte culte.
În Japonia (art. 20 din Constituţie), nici o organizaţie religioasă de orice fel nu primeşte nici un
fel de privilegiu de la Stat şi nici nu exercită nici o autoritate publică.
Conform Constituţiei SUA (Amendamentul I. Libertatea religiei, a cuvântului, a presei, libertatea
de întrunire şi de petiţionare) Congresul nu va elabora nici o lege care să impună o religie sau să interzică
practicarea liberă a unei religii; sau să restrângă libertatea cuvântului sau a presei; sau dreptul poporului la
întrunire paşnică sau de a adresa Guvernului petiţii privind repararea nedreptăţilor.
În conformitate cu Constituţia Bulgariei (art. 13). instituțiile religioase sunt separate de stat. L fel
şi Constituţia Letoniei (art. 99) dispune că Biserica este separată de stat. În Slovenia (art. 7 din
Constituţie), comunităţile religioase sunt separate de stat, se bucură de drepturi egale şi acestea îşi
desfăşoară activitatea în mod liber.
În Constituţia Irlandei se menţionează că statul garantează că nu va aloca fonduri niciunei religii.
Statul nu poate să impună nicio restricţie sau să facă vreo discriminare pe motiv de confesiune
religioasă, convingeri sau statut..
În Portugalia, conform Constituţiei (art. 41), Bisericile şi alte comunităţi religioase sunt separate
de stat şi libere să se organizeze şi să îşi îndeplinească ceremoniile şi practicile de cult.
În Italia, statul și Biserica Catolică sunt independente și suverane în propria sferă de activitate.
Raporturile dintre acestea sunt reglementate de Pactele Laterano (art. 7 din Constituţie).Toate
confesiunile religioase beneficiază de aceeaşi libertate în fața legii. Alte confesiuni decât cea catolică au
dreptul la organizare potrivit propriilor statute, cu condiția ca acestea să nu contravină legii italiene (art. 8
din Constituţie). Statul se obligă să nu impună restricții speciale sau sarcini fiscale în legătură cu înființa-
rea, capacitatea juridică sau activitățile oricărei organizații ca urmare a naturii sale religioase sau a
obiectivelor sale religioase ori confesionale (art. 20 din Constituţie).
Conform Constituţiei Ungariei (art. VII), comunităţile religioase funcționează separat de stat şi
sunt autonome. Statul și comunităţile religioase pot coopera în vederea atingerii unor obiective ale
comunității. La cererea unei comunități religioase, Adunarea Națională decide cu privire la o astfel de
cooperare. Comunitățile religioase care participă la o astfel de cooperare funcționează ca biserici
32
constituite. Statul acordă privilegii specifice bisericilor constituite în ceea ce privește participarea acestora
la îndeplinirea sarcinilor care le revin și care servesc îndeplinirii unor obiective comunitare.
Consacrând libertatea conştiinţei, unele constituţii acordă prioritate unor culte religioase. De
exemplu, în Constituţia Bruneiului, islamul este recunoscut religie oficială a statului (Partea a II-a, p. 3.1).
Toate celelalte religii pot fi practicate “în mod paşnic şi armonios”.
Conform Constituţiei Bulgariei (art. 13), în această ţară, creștinismul ortodox răsăritean este
considerat religia tradițională. Constituţia Greciei (art. 3) stabileşte că religia predominantă în ţară este
cea a Bisericii Ortodoxe Răsăritene a lui Hristos și tradițiile sacre. Aceasta este autocefală și este
administrată de Sfântul Sinod al Episcopilor slujitori și de Sfântul Sinod Permanent care își are originea
în acesta. În acelaşi timp, Constituţia dispune că orice religie cunoscută este liberă și practicarea cultului
se realizează fără intervenții, sub protecția legii. Practicarea ritualurilor religioase nu este permisă dacă
aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Prozelitismul este interzis. Preoții oricăror religii
cunoscute sunt supuși aceleiași supravegheri din partea statului și acelorași obligații către acesta ca și cei
ai religiei dominante.
În Danemarca, Biserica Evanghelică Luterană este declarată biserica naţională şi, ca atare, este
sprijinită de stat (art. 4 din Constituţie). Constituţia mai dispune că Regele trebuie să fie membru al
Bisericii Evanghelice Luterane. Statutul bisericii naţionale şi normele de organizare a cultelor religioase
separate de biserica naţională se stabileşte prin lege (art. 66, 69). Statul irlandez recunoaşte că Dumnezeu
cel Atotputernic trebuie omagiat printr-un cult public. Acesta trebuie să trateze numele Său cu veneraţie,
să respecte şi să cinstească religia (art. 44 din Constituţie).
Constituţia Norvegiei (art. 2), conscară libertatea conştiinţei, declarând, în acelaşi timp, religia
Evanghelica-Luterana religia oficială a statului. Locuitorii statului care profesează aceasta religie sunt
obligaţi să-şi educe copii în acest spirit.
Republica Islamică Iran este declarată (art. 2 din Constituţie) un sistem de guvernare bazat pe
credinţa în Dumnezeu, singurul demn de veneraţie (La Ilaha Illa Allah), şi pe faptul că acesta a stabilit
legile Sharia şi că omul trebuie să asculte de voia lui. Religia oficială a Iranului este islamul, recunoscând
existenţa celor 12 imami, acest principiu rămânând neclintit. Alte curente islamice, în special,
malekismul, hanefismul, şafiismul şi hanbalismul, şi zayditul, se bucură de respectare deplină (art. 12 din
Constituţie).
Guvernul Federal din Argentina, conform Constituţiei (art. 2) susţine Biserica Romano-Catolică
apostolică.
Deseori, cultele religioase sunt calificate ca fiind subiecţi ai relaţiilor sociale cu statut similar cu
cel al asociaţiilor obşteşti. În vizinea noastră, acest lucru corespunde realităţii doar parţial. Într-adevăr,
cultele religioase au mai multe trăsături commune cu asociaţiile obşteşti, cu toate acestea, ele se
deosebesc mult de acestea, fapt care duce la imposibilitatea plasării asociaţiilor obşteşti şi cultelor
religioase în acelaşi rând.
Diferenţele dintre aceste tipuri de asociaţii nu ţin doar de scopurile urmărite. Cultele religioase,
reprezintă, de fapt, un sistem de administrare alternativ statului. Ele dispun de organele proprii de
administrare, cadrul de reglementare, autorități chemate să soluţioneze litigii şi să aplice sancţiuni
membrilor săi pentru încălcarea normelor stabilite de cult.
Este clar, că orice asociaţie obştească dispune, de asemenea, de organe de administrare, care,
însă, în procesul de organizare internă, sunt într-o stare de dependenţă mai mare faţă de autorităţile
publice şi dispoziţiile normative emise de acestea.
Cultele religioase dispun, de asemenea, de propriile lor coduri de norme, organism care,
monitorizea respectrea acestor reguli şi sancţionarea pentru încălcarea acestora.
33
Unele state, însă, îşi păstrează dreptul de a intervene în activitatea cultelor religioase. De
exemplu, în Brunei, capul religiei este recunoscut Sultanul. El este consiliat de Consiliul religios (Adat
Istiadat) - o autoritate subordonată Sultanului. Sultanul este în drept să emită legi speciale privind
Islamul. În acest sens, el poate consulta Consiliul religios, dar acest lucru este opţional (Partea a II-a, p.
3.1 din Constituţie).
În marele Ducat de Luxemburg (art. 22 din Constituţie), este admisă intervenția statului în
numirea și instalarea liderilor religioși, modalitatea de numire și destituire a şefilor cultelor religioase,
posibilitatea fiecăruia dintre aceștia de a coresponda cu superiorii lor și de a își publica actele, precum și
relația dintre Biserică și Stat fac obiectul unor legi ce se adoptă de Camera Deputaților potrivit
competenţelor sale.
Prin urmare, în statele în care principiul separării cultelor religioase nu este unul formal, o mare
atenţie este acordată aşa-numitei autonomii bisericeşti.
Ce reprezintă această autonomie, care sunt limitele de extindere a acesteia, gradul de limitare a
ei, sunt doar câteva întrebări importante în domeniul relaţiilor biserică-stat, înaintate de cei intertesaţi în
acest subiect.
Recunoscând suveranitatea statului la instituirea unui cadru juridic pentru activitatea diferitor
subiecţi de drept, constatăm că acesta este obligat să ia în calcul sistemele normative şi de administrare
existente în cadrul cultelor religioase.
O astfel de stare este impusă şi de anumite îndatoriri internaţionale. Astfel, în conformitate cu
documentul final al reuniunii Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa de securitate şi
cooperare în Europa (1989), statele părți, au recunoscut dreptul oricărei persoană la libertatea de gândire,
conştiinţă şi religie. Acest drept cuprinde libertatea de separare de o anumită religie sau convingere,
precum şi de a practica religia sau convingerile în mod individual sau colectiv, în public sau în particular,
prin intermediul unui cult religios, al învăţământului, prin practicarea şi respectarea obiceiurilor.
Statel nu vor putea îngrădi exercitarea acestor drepturi decât în limite prevăzute de lege şi conforme cu
normele internaţionale general admise.
Principiul separării cultelor religioase de stat astăzi este specific pentru legislaţia din mai multe
state ale lumii, dar în fiecare din ele este interpretată în mod diferit, în funcţie de tradiţii legislative şi
religioase, regimul politic etc.
Unele constituţii nu înserează în conţinutul său principiul separării statului de biserică, însă
acesta decurge din altul – cel al libertăţii, sau egalităţii cultelor religioase. De exemplu, în Constituţia
Ciprului (art. 18), se menţionează despre libertatea cultelor religioase ale căror doctrine sau rituri nu sunt
secrete. Toate cultele religioase sunt egale în faţa legii. Fără a aduce atingere competenței Camerelor
Comunitare în conformitate cu prezenta Constituție, niciun act legislativ, executiv sau administrativ al
Republicii nu poate discrimina vreo instituție religioasă sau cult religios.
În opinia noastră, în sens juridic, nu putem vorbi despre o separare absolută între stat şi biserică.
Aceasta deoarece autorităţile publice au autoritatea suverană de a interveni în activitatea cultelor
religioase, în cazul în care acestea nu respectă legea.
Statul stabileste regimul juridic al cultelor religioase, legalizează activităţile lor, determină
particularităţile statutului de persoană juridică. În astfel de circumstanţe ar fi lipsit de sens să vorbim
despre separare. Din alt punct de vedere, însă, cultele religioase, nu sunt complet izolate de stat, în special
în contextul contemporan. Ele sprijină statul în diverse domenii: educaţie, asistenţă socială, etc. Cele
menţionate, de asemenea, demonstrează imposibilitatea absolutizării principiului separării bisericii de
stat.
34
Totuşi, în conformitate cu experienţa constituţională a statelor contemporane, principiul separării

bisericii de stat, presupune, “îndepărtarea” cultelor religioase de la activitatea politică. În acest caz într-
adevăr există o dilimitare clară: cultele religioase nu pot constitui partide politice, să participle la alegeri,
să îndeplinească funcţii publice, să se angajeze în agitaţie politică şi alte forme de propagandă ideologică,
să participe la activitatea partidelor politice şi să le ofere sprijin financiar, etc. Astfel, Constituţia
Bulgariei (art. 13) menţionează că instituțiile și comunitățile religioase, precum și convingerile religioase
nu pot fi utilizate în scopuri politice. Unele state, însă, îşi organizează procesul de guvernare în
conformitate cu normele religioase. De exemplu, prin Constituţia Arabiei Saudite (art. 6) supuşii regelui
sunt obligaţi să depună jurământ de supunere şi credinţă în durere şi bucurie, noroc şi dezastre, pe Cartea
lui Allah şi Învăţăturile profetului Său. În acest Regat, puterea este bazată pe Cartea lui Allah şi
Învăţăturile profetului Său, care stau la baza Constituţiei şi altor acte de stat (art. 7 din Constituţie).
La rândul său, statul nu intervine în materie de activităţi pur religioase, cum ar fi, de exemplu,
stabilirea ordinii şi programului în care se exercită serviciul divin, să prescrie conţinutul rugăciunilor,
atribuiţile clerului, etc. În unele cazuri, însă, statul stabileşte anumnite restricţii în acest sens. De exemplu,
Constituţia Italiei (art. 19) acordă dreptul orricăror persoane de a-și exprima în mod liber credința
religioasă sub orice formă, individual sau alături de alte persoane, de a o propovădui și de a-și exercita
cultul, în public sau în privat, cu condiția ca acestea să nu contravină moralei publice.
În Constituţia Greciei (art. 3) este declarat că Biserica Ortodoxă a Greciei, care îl recunoaște pe
Hristos drept conducător, este unită în doctrină în mod inseparabil cu Marea Biserică a lui Hristos din
Constantinopol și cu orice altă Biserică a lui Hristos de aceeași doctrină, respectând cu fermitate sfintele
canoane apostolice și sinodale. Mai mult, Constituţia interzice modificarea textului Sfintei Scripturi şi
traducerea oficială a acestui text în orice limbă, fără aprobarea prealabilă a Bisericii Autocefale a Greciei
și a Marii Biserici a lui Hristos din Constantinopol.
Constituţia Republicii Moldova (art. 31), garantează libertatea conştiinţei. Această libertate
trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. În Republica Moldova, cultele
religioase sînt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. În relaţiile dintre
cultele religioase sînt interzise orice manifestări de învrăjbire. Ele sînt autonome, separate de stat şi se
bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în
penitenciare, în aziluri şi în orfelinate.
Cu toate acestea, orice stat care pretinde a fi unul de drept, consacrând un regim politic
democratic, trebuie să conştientizeze pe deplin consecinţele acţiunilor sale în toate sferele vieţii publice şi
să fie responsabil pentru ele. În cazul în care Republica Moldova declară principiul separării dintre stat şi
Biserică, atunci statul ar trebui să nu se amestece în zona intereselor Bisericii. La rândul său, Biserica nu
ar trebui să declanşeze dezbateri privind corectitudinea actelor emise de organele de stat, sau a deciziilor
politice ale guvernului.
Ambele extreme - când Biserica foloseşte puterea de stat în promovarea propriilor interese, sau
în cazul în care statul sau unii politicieni încearcă să expluateze capitalul social al Bisericii în propriile
scopuri, sunt dăunătoare pentru statul de drept.
Dificultatea identificării soluţiei pentru această gamă de relaţii, în mare măsură este legată şi de
claritatea insuficientă a cadrului legislativ ce reglementează relaţiile dintre stat şi biserică în Republica
Moldova la etapa contemporană. Este cazul să menţionăm că Constituţia în vigoare şi Legea privind
cultele religioase şi părţile lor component, alte acte legislative, conscarând caracterul laic al statului, mai
lasă loc pentru interpretări arbitrare ale unora dintre normele din conţinutul lor.
35
CULTELE RELIGIOASE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Consacrând libertatea conştiinţei, Constituţia Republicii Moldova (art. 31) stabileşte că în
republică cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii. Având drept scop
crearea condiţiilor de realizare a dispoziţiilor constituţionale, Parlamentul Republicii Moldova la 24
martie 1992, a adoptat Legea despre culte. Legea conținea dispoziții în conformitate cu care cultele
religioase erau declarate libere să se organizeze şi să funcţioneze atunci când practicile şi ritualurile lor nu
contravin Constituţiei şi legislaţiei în vigoare. În anul 2007 această lege este abrogată în rezultatul
adoptării Legii despre cultele religioase și părțile lor constitutive. Pe lângă relațiile legate de libertatea de
conștiință, de gândire și de religie această Lege reglemntează și statutul juridic al cultelor religioase și al
părților lor constitutive.
Legea interpretează unele noțiuni organizatorice prin inttermediul cărora credința poate
practicată în colectiv: cult religios, parte integrantă a unui cult religios, instituție religioasă .
În viziunea legislatorului cultul religios reprezintă o structură religioasă cu statut de persoană
juridică, care își desfășoară activitățile pe teritoriul Republicii Moldova în conformitate cu normele sale
doctrinare, canonice, morale și disciplinare, tradițiile istorice și rituale care nu contravin legislației
actuale, creat de persoane aflate sub jurisdicția Republicii Moldova, exprimându-și în comun credințele
religioase și respectând tradițiile, ritualurile și ceremoniile consecrate.
Drept parte integrantă a unui cult religios este recunoscută o comunitate religioasă sau o
instituție religioasă a oricărui cult religios. Comunitatea religioasă este definite de lege ca fiind o
componentă locală a unui cult religios, care reprezintă o asociație de persoane unite și care își desfășoară
activitățile pe principiile voluntarității, autonomiei, autofinanțării și egalității tuturor membrilor în scopul
confesiunii comune. Statutul de comunitate religioasă este acordat parohiilor, comunităților monahale sau
mănăstirilor, congregațiilor, frățiilor, bisericilor locale și altor tipuri similare de comunități religioase.
O altă formă organizatorică enunțată în Lege este instituția religioasă care reprezintă o componentă
centrală sau regională a unui cult religios, stabilită de o astfel de comunitate sau de o comunitate
religioasă, fără membru fix, reprezentând o instituție sau o structură religioasă. De o astfel de calitate se
bucură: eparhiile, decanatele, misiunile religioase, sociale sau caritabile, instituțiile de învățământ
teologic de orice nivel, centrele de pelerinaj, fundațiile religioase, instituțiile bisericești disciplinare și alte
instituții similar.
Legii despre cultele religioase și părțile lor constitutive consacră (art. 6) principiul libertății
asociațiilor religioase. Concomitent Legea stabilește și o serie de garanții pentru realizarea acestui
principiu:
- nimeni nu poate fi obligat să participe la administrarea serviciilor religioase ale acestui sau
acelui cult, să se alăture sau să nu se alăture vreunui cult religios, să participe sau să nu participe la
cheltuielile oricărui cult religios;
- nici o comunitate religioasă nu poate face parte simultan din două sau mai multe culte
religioase. Aderarea unei comunități religioase la un alt cult religios este posibilă numai după retragerea
ei voluntară din cultul religios în care era membră;
- fiecare comunitate religioasă poate adera în mod liber și fără aprobări suplimentare la vreo
asociație religioasă sau o poate lăsa în voia liberă a membrilor săi;
- dreptul credincioșilor și al comunităților acestora de a se uni în organizațiile religioase este
protejat într-o procedură judiciară sau administrativă în cadrul supravegherii statului asupra respectării
statului de drept;
- statul garantează comunităților religioase protecția drepturilor și intereselor lor legale prin
interzicerea intervenției nejustificate a organelor și organizațiilor de stat, a funcționarilor în activitățile
36
comunităților religioase, precum și a intervenției comunităților religioase în activitățile organelor și

organizațiilor de stat.
Consacrând libertatea cultelor religioase și promovând spiritul Constituției în conformitate cu
care (art. 31) cultele religioase sunt independente, separate de stat, Legea conține dispoziții care
determină natura relațiilor dintre stat și aceste asociații (art. 15). Astfel, cultele religioase sunt declarate
independente, separate de stat și egale în fața legii și a autorităților publice, discriminarea împotriva unuia
sau altui cult religios fiind pedepsită în conformitate cu legislația în vigoare. Legea oblige statul să se
abțină de la orice intervenție în activitățile religioase ale cultelor. La rândul lor șu cultele religioase,
inclusiv părțile lor constitutive sunt obligate să se abțină de la exprimarea publică sau manifestarea
preferințelor lor politice și a patronajului oricărui partid politic sau organizație socio-politică.
Legea admite totuși intervenția statului în anumite domenii de activitate a cultelor. De exemplu,
activitățile financiare și economice ale cultelor religioase pot fi supuse controlului de stat. În acest sens
legislația fiscală este aplicabilă aplică părților constitutive ale cultelor religioase, precum și instituțiilor și
întreprinderilor create de acestea.
Cu toate că Constituția Republicii Moldova consacră (art. 31) independența cultelor religioase și
separarea acestora de stat, Legea permite (art. 15) ca statul și instituțiile sale să mențină relații de
cooperare cu orice cult religios și să încheie acorduri sau convenții privind cooperarea cu orice cult
religios sau părțile sale constitutive. La fel, Legea stipulează și faptul că statul recunoaște importanța
deosebită și rolul primordial al Bisericii Ortodoxe Moldovenești în viața, istoria și cultura poporului
Republicii Moldova. În afară de aceasta, statului i se permite să stimuleze și să susțină activitățile sociale,
morale, culturale și caritabile ale cultelor religioase și ale părților constitutive ale acestora.
Privind procedura de constituire Legea stabilește că asociațiile religioase sunt create pe baza
principiului voluntarității de către persoane cu capacitate deplină aflate sub jurisdicția Republicii
Moldova în scopul confesiunii commune. Pentru ca să se poată organiza şi funcţiona, cultele trebuie să fie
recunoscute printr-o decizie guvernamentală. În vederea înregistrării, instituțiile religioase
prezintă autorității competente statutele lor, consimțământul scris al cultului religios la care se referă, un
document privind înființarea sau reluarea activităților cu indicația reprezentantului legal (reprezentanții
legali) ai instituției , copii ale cărților de identitate ale membrilor guvernatorului și organe de control și
copii ale documentelor constitutive ale fondatorului.
Trebuie să remarcăm faptul că în istoria recentă sunt cazuri în care a fost respinsă înregistrarea
unor culte religioase. Un exemplu concludent la acest capitol este cazul Mitropoliei Basarabiei.
Activitatea cultelor religioase din Republica Moldova se desfăşoară în conformitate cu
învăţăturile, canoanele şi tradiţiile lor ţinând cont de statutul său şi legislaţia în vigoare.
FORŢELE ARMATE
Forţele armate reprezintă o instituţie de bază a unui stat care are destinaţia să apere valorile
fundamentale ale societăţii prevăzute în Constituţie (suveranitatea naţională, independenţa, integritatea
teritorială, principiile statului de drept).
Pentru armată este specific o organizare proprie, structuri organizaţionale şi de comandă
ierarhizate, sistemul său de valori şi folosirea forţei organizate pentru îndeplinirea obiectivelor ce exprimă
voinţa organică a statului.
Forţele armate reprezintă un tip specific de putere, care “în mod normal este subordonat puterii
politice, fiind un “instrument” ce asigură securitatea naţională în raport cu ameninţările externe, iar în
cazuri de excepţie păstrarea ordinii interne”.
37
În cazul unor situaţii extreme, când guvernanţii pierd capacitatea de a răspunde cerinţelor unor
situaţii extremale de importanţă istorică, situaţie ce poate afecta viaţa normală a unui popor, armata poate
să treacă de partea unor forţe revoluţionare ori poate chiar să acţioneze în nume propriu preluând puterea
de stat şi transformându-se într-o forţă politică decisivă. O asemenea stare de lucruri, când puterea
politică este preluată şi exercitată de militari poartă denumirea de regim militar. În funcţie de anumite
împrejurări, regimurile militare pot fi dictatoriale sau cu caracter general democratic.
Armata Republicii Moldova, ca atribut al statului, este relativ tânără. Privitor la rolul acesteia,
Constituţia Republicii Moldova (art. 108) precizeaza că „Forţele armate sunt subordonate exclusiv voinţei
poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii, a integrităţii teritoriale, a ţării şi a
democraţiei constituţionale”.
Legea Republicii Moldovacu privire la apărarea naţională (art. 1)consacră că apărarea naţională
este una din cele mai importante funcţii ale statului şi constituie cauza întregului popor.
Sistemul naţional de apărare cuprinde conducerea, forţele, resursele şi infrastructura teritorială.
Conform legislației conducerea acestui sistem este un atribut exclusiv şi inalienabil al autorităţilor
constituţionale ale statului şi se realizează de către Parlament, Preşedintele Republicii Moldova, Guvern,
Ministerul Apărării şi alte autorităţi publice cu atribuţii în domeniul apărării naţionale în limitele
stabilite de Constituţie şi de alte acte normative.
Legea cu privire la apărarea naţională (art.9) stabiilește că forţele destinate apărării naţionale
sunt Forţele Armate compuse din Armata Naţională, Trupele de Grăniceri şi Trupele de Carabinieri.
Dislocarea şi structura unităţilor militare şi ale instituţiilor Armatei Naţionale, ale altor componente ale
Forţelor Armate au drept obiectiv menţinerea şi dezvoltarea capacităţii şi pregătirii de luptă ale acestora,
necesare ripostei rapide şi decisive împotriva unei eventuale agresiuni sau a altor acţiuni ce pot afecta
securitatea naţională.
În conformitate cu Legea cu privire la apărarea naţională (art. 20), Forţele Armate acumulează pe
timp de pace, în rezervele proprii, armament, tehnică, mijloace tehnico-materiale menite să asigure
mobilizarea, desfăşurarea forţelor şi îndeplinirea misiunilor ce le revin, compensarea consumurilor şi a
pierderilor probabile pe timp de război.
Parlamentul asigură reglementarea legislativă şi exercită controlul parlamentar în domeniul
apărării naţionale în formele şi în limitele prevăzute de Constituţie. În acest sens cu privire la apărarea
naţionalăParlamentul aprobă: concepţia securităţii naţionale şi doctrina militară a statului; structura
generală şi efectivul componentelor Forţelor Armate; volumul alocaţiilor bugetare pentru necesităţile
apărării. Parlamentului îi revine și dreptul de a declara starea de asediu sau de război și mobilizarea şi
demobilizarea;
Comandantul Suprem al Forţelor Armate naţionale este Preşedintele Republicii Moldova care
poarta răspundere personală pentru capacitatea de apărare a statului şi capacitatea de luptă a Forţelor
Armate. Ţinând cont de aceasta, Preşedintele republicii este înzestrat cu următoarele atribuţii: exercită
conducerea generală a sistemului naţional de apărare şi coordonează activitatea autorităţilor administraţiei
publice în domeniul apărării naţionale; prezintă Parlamentului spre aprobare proiectele concepţiei
securităţii naţionale, doctrinei militare a statului structurii generale şi efectivelor componentelor Forţelor
Armate etc.
Pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova, în calitate de organ consultativ, activează, pe timp de
pace, Consiliul Suprem de Securitate, care elaborează şi prezintă recomandări în probleme ce ţin de
asigurarea apărării naţionale.
În conformitate cu legislația în vigoare Armata Naţională este componenta de bază a Forţelor
Armate, care asigură, pe timp de pace şi de război, integrarea într-o concepţie unitară a
38
activităţilor tuturor forţelor care participă la acţiunile de apărare a ţării. Misiunea principală a Armatei
Naţionale constă în asigurarea apărării naţionale prin prevenirea, contracararea şi anihilarea ameninţărilor
şi agresiunilor cu caracter militar îndreptate împotriva ţării.
Legea cu privire la apărarea naţională (art. 33) stabileşte că Armata Naţională se foloseşte în
corespundere cu destinaţia ei constituţională în scopul garantării suveranităţii, independenţei, unităţii
şi integrităţii teritoriale a ţării şi democraţiei constituţionale. Antrenarea Armatei Naţionale în
soluţionarea problemelor ce nu ţin nemijlocit de apărarea statului se efectuează în exclusivitate în temeiul
hotărârii Parlamentului, iar în situaţii extreme, prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova.
POLIŢIA
Democraţia presupune libertatea individului de a face tot ce nu contravine intereselor altuia. Prin
urmare, legea îi reglementează această libertate, determinându-i limitele ei, fapt ce constituie un interes şi
o valoare socială. Cum ar trebui însă să reacţioneze societatea dacă un interes privat, particular vine în
contradicţie cu interesul social? Dacă societatea ar permite fiecărui individ să-şi apere de sine stătător
drepturile sale, aceasta ar duce, în mod inevitabil, la un conflict social. Prezenta stare de fapt explică
necesitatea şi esenţa statului.
Un cunoscut specialist în materia dreptului poliţienesc din Rusia, I. E. Andreevschi, pornind de
la accepţiunea poliţiei ca activitate statală în domeniul administrării interne, a elaborat „Legea ştiinţei
despre poliţie”, conform căreia “atunci când individul prin forţa şi mijloacele sale proprii nu-şi poate crea
condiţii de securitate şi prosperitate care i-ar permite libera dezvoltare, în ajutor trebuie să-i vină
activitatea altora numită poliţistă”. Necesitatea creării organelor poliţieneşti este motivată şi în art.12 din
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată în Franţa la 26 august 1789: „Asigurarea
drepturilor omului şi cetăţeanului creează necesitatea existenţei unei forţe de stat instituită spre binele şi
interesul tuturor şi nu în folosul celor cărora le este încredinţată”.
De aici rezultă că destinaţia poliţiei constă, în general, în menţinerea (asigurarea, păstararea)
ordinii de drept instalată în cadrul statului. Prezenta afirmare a fost şi rămâne destul de răspândită în
ştiinţa juridică şi legislaţie. În viziunea unor autori, destinaţia socială a poliţiei constă în prevenirea
abaterilor în comportamentul cetăţenilor, în activitatea persoanelor oficiale, organizaţiilor de la
dispoziţiile cuprinse în normele de drept. Astfel, în poliţie este văzută o pârghie aflată în mâinile statului
care asigură legalitatea şi ordinea de drept în societate.
Luând în consideraţie că în condiţiile statului de drept, valoarea supremă este omul, rezultatul
final al eforturilor poliţieneşti ar trebui să devină apărarea efectivă a drepturilor omului şi cetăţeanului,
dar nu „deservirea capriciilor” regimului politic.
În conformitate cu art. 2 din Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul
poliţistului, poliţia este o instituţie publică specializată a statului, în subordinea Ministerului Afacerilor
Interne, care are misiunea de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei prin activităţi de
menţinere, asigurare şi restabilire a ordinii şi securităţii publice, de prevenire, investigare şi de
descoperire a infracţiunilor şi contravenţiilor..
Este indiscutabil faptul că o condiţie necesară a funcţionării normale a oricărui organ de stat, cu
atât mai mult al poliţiei, este reglementarea normativă expresă şi clară a destinaţiei şi scopurilor de
activitate.
Dreptului de a aplica forţa în scopul realizării sarcinilor trasate de legislaţie este particularitatea
distinctivă a poliţiei care îi permite acesteia să ocupe un loc deosebit în cadrul elementelor sistemului
politic.
39
Aşadar, miezul atribuţiilor poliţieneşti constă în dreptul de a impune în mod forţat un cadru
anumit de persoane să procedeze într-un mod anumit sau, invers, să se abţină de la anumite acţiuni. Prin
aceasta se justifică necesitatea instituirii poliţiei în cadrul societăţii conştiente de faptul că mecanismul de
autoreglare socială, în ciuda oportunităţii sale, nu funcţionează întotdeauna cu întreaga capacitate.
Această idee, însă, nu este unică.
Din cele sus-menţionate nu reiese nicidecum că activitatea poliţienească are un conţinut pur
represiv. În realitate, poliţia îşi asigură realizarea scopurilor urmărite, în majoritatea cazurilor, doar prin
posibilitatea potenţială de aplicare a constrângerii.
În statul de drept, în care valoarea supremă este omul, drepturile şi libertăţile sale, poliţia este
destinată rezolvării acelor probleme sociale care necesită constrângerea, iar competenţa poliţiei trebuie să
fie determinată nu de caracterul problemei, ci de metodele de intervenţie.
Esenţa politico-juridică şi socială a poliţiei poate fi concepută numai pornind de la necesitatea
fiecărui membru al societăţii. Punându-şi întrebarea de ce oamenii au nevoie de poliţie, C. Klockars
găseşte următorul răspuns: „Noi o avem pentru aceea ca să rezolvăm problemele care necesită aplicarea
forţei de constrângere”.
Înţelegând poliţia ca pe un organ necesar statului pentru rezolvarea problemelor care cer
aplicarea forţei de constrângere, ajungem la concluzia că puterea statală „trebuie să aibă dreptul şi
posibilitatea de a apela la constrângerea armată în toate cazurile când respectarea legii nu poate fi
asigurată prin alte metode”.
Soluţionând problema despre posibilitatea constrângerii poliţieneşti nemijlocite, inclusiv
constrângerea cu folosirea armei, legiuitorul ar trebui să clarifice dacă lezarea drepturilor fundamentale
ale omului prin aplicarea constrângerii justifică atingerea scopului urmărit. În orice condiţii constrângerea
nemijlocită trebuie să se conformeze cu stricteţe temeiurilor, dinamicii şi procedurii de aplicare a ei.
Din acest punct de vedere este confirmată necesitatea consacrării din punct de vedere normativ
nu numai în lege, dar şi în Constituţie, a noţiunii de poliţie reflectând în ea trăsăturile care confirmă
esenţa politico-juridică a acestei instituții publice.
Analiza destinaţiei sociale şi esenţei politico-juridice a poliţiei este condiţia necesară pentru a
cunoaşte conţinutul şi volumul sarcinilor şi funcţiilor impuse ei.
Legea cu privire la activitatea Poliţiei (art. 4) formulează unele principii care direcționează
activitatea acestei instituții: activitatea Poliţiei se desfăşoară exclusiv în baza şi pentru executarea legii, în
interesul persoanei, al comunităţii şi în sprijinul instituţiilor statului, pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale şi demnităţii umane, prevăzute în Declaraţia universală a drepturilor omului, în
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în Codul european
de etică al poliţiei şi în alte acte internaţionale, în conformitate cu principiile legalităţii, respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, imparţialităţii şi nediscriminării, controlului ierarhic
permanent, răspunderii personale şi profesionalismului, transparenţei, respectării secretului de stat şi al
altor informaţii oficiale cu accesibilitate limitată. La fel Poliţia nu va aplica, nu va încuraja și nu va tolera
tortura, tratamentul inuman sau degradant.
Poliţia din Republica Moldova este constituită din Poliţia pentru combaterea criminalității şi
Poliţia ordine publică. Poliţia pentru combaterea criminalitățiinumită asigură prevenirea şi combaterea
criminalităţii, constatarea și investigarea infracţiunilor, identificarea persoanelor care le-au comis şi
căutarea acestora. În ceprivește Poliţia ordine publică, aceasta este responsabilă de menţinerea, asigurarea
și restabilirea ordinii și securității publice, asigurarea siguranţei persoanei, prevenirea infracţiunilor şi
contravenţiilor, constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale, potrivit legislaţiei.
40
Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului (art. 182) pune
în faţa acestui organ drept sarcină de bază apărarea vieţii, integrității corporale, sănătății şi libertății
persoanei, proprietății private şi publice, altor drepturi legitime ale persoanei şi comunităţii. Legea nu
admite punerea în seama Poliţiei a altor atribuţii decît a celor prevăzute de lege.
O scurtă analiză a cadrului de atribuţii specifice poliţiei moderne ne face să evidenţiem
caracterul social al funcţiei poliţiei. Acesta rezultă din îndatorirea poliţiei de a menţine sau restabili
ordinea şi liniştea publică. Prin activitatea sa poliţia contribuie şi la menţinerea şi consolidarea echi-
librului social şi naţional.
În ceea ce priveşte cadrul funcţiilor sociale ale poliţiei în literatura de specialitate nu s-a ajuns la
un numitor comun.
Luând în considerare opiniile specialiştilor în materie şi dispoziţiile legislative privind activitatea
poliţiei, putem evidenţia următoarele funcţii exercitate de ea: supravegherea; acţiunea de orientare,
direcţionare, consultare, inclusiv informarea opiniei publice şi a autorităţilor statale; paza; culegerea de
informaţii; cercetarea cazurilor cu privire la săvârşirea unor acţiuni antisociale; prevenirea şi curmarea
infracţiunilor, contravenţiilor administrative şi altor atentate criminale; restabilirea situaţiei anterioare;
jurisdicţională (represivă, de coerciţie, sancţionare); executarea hotărârilor instanţelor de judecată,
mandatelor procurorilor şi anchetatorilor.
Poliţia unui stat de drept, ca organ deosebit al puterii executive, “trebuie să asigure liniştea
publică, să apere societatea de orice fel de convulsii violente care pot surveni în viaţa socială, să
neutralizeze şi să pedepsească pe toţi acei care, nesocotind legile ţării, le încalcă în mod premeditat, astfel
aducând prejudicii bunei derulări a vieţii cotidiene”.
41

Sistemul Politic

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sistemul Politic

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acad.

Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

SUBIECTUL I. SISTEMUL POLITIC – SEDIU AL INSTITUȚIILOR POLITICO-ETATICE

NOŢIUNEA DE SISTEM POLITIC

STATUL CA ELEMENT CENTRAL AL SISTEMULUI POLITIC

independenţei, unităţii, integrităţii teritoriale a statului şi a democraţiei constituţionale garantate de

FORMELE DE ASOCIERE A CETĂŢENILOR

În literatura de specialitate autohtonă este propusă formularea conceptului de partid prin

ale statului de drept”: promovează valoriledemocratice şi pluralismul politic; contribuie la formarea

PARTIDELE POLITICE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

ASOCIAŢIILE OBŞTEŞTI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

financiar și material bazat principiul dialogului, al transparenței, al simplității și clarității procedurilor, al

ALTE FORME DE ASOCIERE

FORMELE DE PARTICIPARE A CETĂŢENILOR LA PROCESUL LEGISLATIV

Referendumului constituţional sunt supuse spre aprobare legile constituţionale adoptate de

MIJLOACELE DE INFORMARE PUBLICĂ

interesuluipublic în domeniul radiodifuziunii și televiziunii. În conformiatte cu Constituția Spaniei (art.

La august 2007, pe teritoriul Republicii Moldova activau 23 de culte religioase înregistrate,

Totuşi, în conformitate cu experienţa constituţională a statelor contemporane, principiul separării

CULTELE RELIGIOASE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

comunităților religioase, precum și a intervenției comunităților religioase în activitățile organelor și

S-ar putea să vă placă și