POLITICA ȘI ECONOMIA

1. Politica ca fenomen social. Sistemul politic.

2. Statul ca instituție politică fundamentală. Rolul statului în economie.
3. Politica și creșterea economică. Globalizarea economiei.
4. Fenomenul societății civile și rolul ei în dezvoltarea economică.

1. Politica ca fenomen social. Sistemul politic

În sensul cel mai larg, politica include procesul decizional și procesul de implementare a
deciziilor de către un grup care emite și impune reguli pentru membrii săi. Mai concret,
politica însumează arta și știința de a guverna.
Politica poate fi definită drept procesul în care un grup de oameni, cu opinii sau
interese inițial divergente, adoptă decizii colective care în general sunt acceptate ca fiind
angajante pentru grup și impuse acestuia.
Politica este o formă de activitate socială, principala sa sferă constituind-o
participarea la trebuințele statului, determinarea formelor, funcțiilor și conținutului
activității sale
Societatea ca sistem global este alcătuită din mai multe subsisteme care, luate
fiecare în parte, constituie sisteme de sine stătătoare, cu specific, relații, dinamica si
activități proprii.
Între sistemul (subsistemul) politic și sistemul social global se instituie un raport ca
de la parte la întreg, primul reprezentând acel domeniu al vieții sociale în care se
desfășoară activitatea conștienta și coordonată a membrilor unei comunități, pentru
susținerea și atingerea unor obiective ghidate de interese care se pot manifesta sub o
multitudine de forme, precum: interese individuale, generale, de grup, naționale,
internaționale (regionale, globale), divergente, convergente, economice, spirituale si
politice.
Sistemul politic este alcătuit din mai multe elemente:
1. Instituțiile politice reprezintă acea parte a sistemului politic, care indică gradul de
organizare politică a societății la un moment dat.
Instituțiile politice au rolul de a stabili pentru individ anumite reguli de conduită,
de a aprecia atitudinea acestuia în funcție de criterii specifice și de a sancționa
comportamentul indezirabil, determinându-l astfel sa se înscrie pe traiectoria stabilita
prin criteriile si regulile prescrise.
2. Conștiința politica poate avea conotații multiple la fel ca si expresia "a face politica".
Prin conștiință politică înțelegem totalitatea ideilor și atitudinilor în legătura cu
autoritatea, disciplina, responsabilitățile guvernamentale și alte situații asociate
comunicării culturale. Ca dimensiune subiectivă a politicului, conștiința politica este
până la urmă proprie fiecărui cetățean.
3. Acțiunea politică exprimă ansamblul comportamentelor evidente, observabile și cu
relevanță politică prin care se manifestă cetățeanul, grupul social și comunitatea umana.
Finalitatea a tot ceea ce presupune politicul (relații politice, instituții politice și conștiința
politică) se materializează în acțiune politică.
Componentele sistemului politic se află într-o strânsă legătură, asigurând
funcționarea acestuia ca modelator al vieții sociale, ca organizator și conductor.
Sistemul care organizează în societate activitatea tuturor instituţii puterii politice cu
ajutorul concepţiilor politice se defineşte ca sistem politic. Sistemul politic apare odată cu
apariţia statului, fiind o normă necesară a progresului uman. Sistemul politic organizează
activitatea societăţii în ansamblu, tot odată având grijă şi de interesul fiecărui membru al
ei.
Sistemului politic structural este compus din:
- Relaţii politice – activitate individuală şi colectivă a membrilor societăţii organizaţi,
pentru înfăptuirea unui scop politic.
- Instituţiile politice. Statul cu toate instituţiile sale de presiune, partidele politice,
instituţiile ideologice, societatea civilă, organizaţiile nonguvernamentale.
- Ideologia şi concepţiile politice reflectă în viaţa spirituală a formelor şi metodelor,
modului de organizare şi conducere a societăţii conform programelor şi doctrinelor
politice. Sistemul politic se mai complectează cu subsisteme – instituţional, normativ (cel
de reglare), comunicativ, cultural. Subsistemul instituţional uneşte toate instituţiile ce
sunt legate de politică, organele statale, ideologice, presa, biserica. Subsistemul normativ
include normele politice, principiile şi tradiţiile morale, care reglementează viaţa politică
a societăţii. Subsistemul ideologic reflectă totalitatea de ideii, concepţii a subiecţilor ce
participă în viaţa politică. Cultural încorporează totalitatea de compartimente politice
manifestate în stereotipuri şi reprezentări politice. Aşa dar, sistemul politic reprezintă
totalitatea instituţiilor, organizaţiilor, relaţiilor, ideilor şi normelor a intereselor politice,
care asigură reglementarea politică a vieţii societăţii prin intermediul puterii de stat.
Sistemul politic ne administrează cu societatea, exercitând o influenţă generală asupra ei.
Nucleul sistemului politic este statul, puterea de stat. Sistem politic fiind sistem social are
şi trăsături specifice: unitatea şi integritatea sistemului politic. Deciziile, dispoziile,
cursul politic elaborat este obligatoriu pentru toţi; sistemul are menirea de-a se autoregla,
autoreproduce, datorită activităţii în societate; funcţionarea sistemului este reglementat
de norme politice şi juridice speciale; punctul central al sistemului o constituie
mecanismul realizării puterii de stat.
Politica se poate realiza prin intermediul puterii politice. Aceasta este o parte
componentă a puterii sociale cu rol determinator în organizarea şi funcţionarea vieţii
sociale. Are caracteristicul său specific:
- caracter integrator, capacitatea puterii politice de-a subordona cele alte forme de
puteri sociale, de se manifesta prin ele în obţinerea scopurilor proprii. - caracter suveran,
manifestându-se ca unica forţă cu instanţă supremă în primirea deciziilor de ordin politic
spre înfăptuirea scopului său.
- caracter obligatoriu de împlinire a deciziilor. Puterea politică în societate există
sub formă de centre ai puterii politice. - caracter de relaţii dintre obiectul şi subiectul al
relaţiilor politice, adică relaţii dintre conducerea politică şi societatea în ansamblu,
supunerea ei.
Specificul puterii politice: puterea politică se manifestă la nivelul cel mai general
al societăţii, organizând conducerea la nivel global,tot odată, având un caracter teritorial;
puterea politică coordonează celelalte forme ale puterii spre o conducere unitară cu
caracter suveran; dirijarea maselor se înfăptuieşte pe baza Constituţiei. Aşa dar, puterea
 politică asigură organizarea societăţii, şi este integrator, verigă de legătură a tuturor
structurilor sociale, având ca scop progresul statului şi ridicarea bunăstării membrilor
societăţii. Capacitatea puterii politice de-a îndeplini funcţiile sale, depind de structura
puterii politice şi de formele de funcţionare a ei. Baza puterii politice o constituie
autoritatea ei, prestigiul, forţa, concepţiile, ideologia, strategia, tactica bazată pe principii
democraţiei. Subiectul puterii politice o constituie statul cu instituţiile sale, liderul şi elita
politică profesională, partidele politice. Obiectul puterii politice este toată societatea
statului dat (grupa socială, masele, clasele.. Reieşind din necesitatea activităţii sociale –
funcţiile puterii politice sunt: dominaţia asupra societăţii. conducerea. reglarea. controlul.
organizarea. mobilizarea societăţii spre înfăptuirea şi rezolvarea sarcinilor trasate de
puterea politică dominantă. Resursele cu ajutorul cărora puterea politică submină
societate sunt: legislaţia în vigoare; convingerea; stimularea; constrângerea,
violenţa,exterminarea fizică.

2. Statul ca instituție politică fundamentală. Rolul statului în economie.

În cadrul economiei de piaţă contemporane statul are un rol extrem de important,

el intervenind în economie, atât în mod direct, acționând ca un agent economic, cât si în
mod indirect, prin asigurarea cadrului economico-juridic în care se desfăşoară activităţile
economice.
Statul reprezintă organizaţia politică ce deţine pe un anumit teritoriu monopolul
impozitării şi al legislaţiei pe calea utilizării puterii politicii prin organisme specializate
în acest sens, cum ar fi poliţia şi armata. Statul este organizaţia politică ce are drept
caracteristică esenţială puterea de constrângere. Analiza sectorului public, precum şi a
implicaţiilor sistemului politic asupra avuţiei naţiunilor porneşte de la explicarea acţiunii
guvernului în societate. Odată implicat statul în economie trebuie să tindă în mod
constant să fie un actor ca oricare altul în jocul liber al pieţei. Eliminarea reală a
birocraţiei nu se poate face decât prin supunerea unităţilor economice controlate de stat la
regulile de concurenţă specifice ale economiei de piaţă. Rolul alocativ reflectă modul de
alocare a resurselor fiecărui an bugetar. Statul se poate manifesta ca agent economic, fie
prin dezvoltarea unor activităţi industriale şi comerciale proprii, fie participând la
finanţarea unor activităţi în sectorul privat. Existenţa lor ca bugete anexe se justifică: prin
caracterul industrial sau comercial al activităţii statului şi prin scopul finanţării şi natura
beneficiarului resurselor, atunci când se acordă subvenţii sau se finanţează acţiuni
sociale. Rolul alocativ implică resurse financiare pe care statul şi le procura prin vânzarea
anumitor prestaţii, prin fiscalitate şi, dacă aceste resurse nu sunt suficiente, prin
împrumut.
Intervenţia statului în economie înseamna participarea sa directă sau indirectă, prin
politica economica a autoritaţilor publice centrale şi a administraţiei locale, la activitatea
economică, la rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi naţionale, cu
ajutorul unor anumite instrumente, prin măsuri şi acţiuni concrete.
Rolul statului în economie creşte o dată cu introducerea progresului tehnic şi
diversificarea activitatii economice, creşterea rolului statului în economie având
urmatoarele cauze:
a) insuficienta inițiativei private în unele domenii de interes general, cum ar fi:
- Cercetarea tehnico-stiintifică;
- Lucrari tehnico-edilitare;
- Servicii, dezvoltarea publica şi locuinţe;
- Transport urban de călători;
- Lucrări de alimentare cu apă şi canalizări;
- Centrale şi puncte termice etc.
b) complexitatea unor probleme care se manifestă în anumite perioade istorice (războaie,
crize economice, crize politice).
c) modificări care apar în conjunctura economiei internaţionale cu influenţe favorabile
sau nefavorabile asupra situaţiei economice a unei ţări.
Se poate spune ca intervenţia statului în economie are ca scop principal corectarea
neajunsurilor economiei de piaţă şi crearea condiţiilor pentru o desfăşurare normală a
vieţii economice.
Rolul economic al statului în economie este exercitat îndeosebi prin cele trei verigi ale
statului, respectiv:
 - Administraţia publică centrală;
- Administraţiile publice locale;
- Administraţia securităţii şi protecţiei sociale.
Administraţia publică şi administraţiile publice locale furnizează, în general, servicii
nonmarfare de care beneficiaza atât populatia, cât si firmele, fara o contraprestatie directa
din partea acestora.
Surse de finantare a acestor activitati provin din bugetul centralizat al statului sau din
bugetele proprii ale administratiilor publice locale, veniturile fiind constituite prin
contributia firmelor si populatiei, sub forma de impozite si taxe.
De asemenea statul, reprezintă puterea publica institutionalizata la nivelul unei tari,
putere exercitata prin institutiile statului, care exercita puterea legislativa, puterea
executiva si puterea judecatoreasca, creând cadrul propice desfasurarii activitatilor
economico-sociale, realizând armonizarea intereselor agentilor economici între ei si în
raporturile lor cu statul.
Totodată prin firmele aflate în proprietatea statului se realizeaza bunuri si servicii
pentru piaţa internă şi cea internatională, statul comportându-se ca un veritabil agent
economic.
Creşterea intervenţiei publice, pentru a remedia imperfecţiunile pieţei, a antrenat o
sporire importantă a rolului statului in viața economica. Creşterea rolului statului a dus la
sporirea influentei sale in viața economica, atât in ceea ce priveşte mărimea parţii din
venitul naţional destinata transferurilor si suplimentarea veniturilor persoanelor in
dificultate, cat si în privinţa reglementarii, respectiv, a controlului legal asupra activităţii
economice. Intervenţia statului in activitatea economica nu a fost continua; urmând ciclul
afacerilor, guvernele au făcut doi paşi înainte si unul înapoi pe drumul unei intervenţii
publice mai importante. În economiile moderne, statul se implica in toate sferele vieţii
economice.
Instrumentele pe care le utilizează pentru a influenta activitatea economica privata se
împart in trei mari categorii:
1. IMPOZITELE, care reduc veniturile contribuabililor si, prin urmare, cheltuielile
private (firmele s indivizii cumpără mai puţin pentru investiţii si consum), furnizând mai
 multe resurse sectorului public (pentru crearea de bunuri publice). Sistemul fiscal poate fi
utilizat pentru descurajarea unor activități (fumatul, consum de alcool etc.), prin aplicarea
unor impozite si taxe mai ridicate, si la încurajarea altora prin aplicarea unor cote reduse
de impozite. Acestea pot fi directe sau indirecte.
2. CHELTUIELILE, ce stimulează firmele sau lucrătorii sa producă anumite
bunuri sau servicii (tancuri, servicii educaţionale, justiţie etc.) si permite transferurile de
la buget (prestaţii sociale) care asigura venituri pentru o parte a populaţiei. Acestea sunt
exhaustive si cheltuielile guvernamentale.
3. REGLEMENTARILE SAU MASURI DE CONTROL, care dau sau nu dau voie
oamenilor sa desfăşoare anumite activităţi economice. Regulile si reglementările sunt
instrumente eficace pentru redresarea eşecurilor pieţei. Guvernele utilizează regulile, atât
pentru cadrul in care operează piaţa, cat si pentru a modifica funcţionarea pieţelor libere.
Regulile se refera la activităţile economice. Orele intre care sunt deschise magazinele,
regulile in care funcţionează diferite sindicate, interzicerea discriminării intre serviciile
prestate de bărbaţi si femei, a vânzării si consumului de băuturi alcoolice de catre copii, a
drogurilor, prostituţiei, obligaţia de încheiere a unor asigurări pentru pagubele produse cu
autoturismul si altele, sunt exemple de reguli pentru desfăşurarea activităţii economice.
 Una dintre  problemele deosebite ale teoriei si practicii economice mondiale o constituie
raporturile  statului cu economia națională. Mai bine de doua secole, gândirea  economica
a fost dominata de controversa privitoare la rolul economic al statului, tema in jurul
căreia au avut loc numeroase controverse intre economiști.
In gandirea economica s-au conturat doua conceptii opuse. Prima, cea a liberalismului
economic, se caracterizeaza prin ideea neamestecului in viata economica. Reprezentantii
acestei conceptii sustineau ca economia poate fi optima numai pe baza actiunii
nestingherite a agentilor productiei sociale, schimbul dintre producatori urmand a se
desfasura prin intermediul mecanismului cerere – oferta. De altfel, mesajul lui Adam
Smith  era foarte clar: necesitatea eliminarii controlului efectuat de stat pe pietele
private;  producatorii individuali, in urmarirea intereselor lor private, vor produce acele
bunuri necesare si dorite de consumatori. In conceptia sa, exista o „ mana invizibila” care
ii  determina pe producatori  sa promoveze interesele societatii. Ca urmare, cea mai buna
politica este in general cea a  „ laissez – fair-ului”.
 Conceptia opusa, cea a totalitarismului economic, socoteste individul subordonat
statului, drepturile sale derivand din vointa statului.

3. Politica și creșterea economică. Globalizarea economiei.

Creşterea economica este măsurata prin procentajul sporirii anuale a produsului intern
brut pe locuitor.
Pe termen lung, creşterea economica este cel mai puternic determinant al standardului de
viață. Indiferent de politicile privind eficienta si echitatea, oamenii care trăiesc in
economii cu o creştere rapida, constata ca standardele lor de viață sporesc in medie mai
repede decât ale oamenilor care trăiesc in tari cu rate de creştere economica scăzute.
De regula, creşterea economica a fost perceputa ca un fenomen macroeconomic corelat
cu economisirea si investiţiile totale. Mai recent, s-a repus in valoare o concepţie
anterioara ce statua schimbarea tehnologica ca motor al creşterii si pe antreprenorii
individuali ca agenţii ce introduc schimbarea tehnologica prin inovații. Aceasta este o
perspectiva microeconomica menita sa sporească si nu sa înlocuiască efortul
macroeconomic in legătura cu economisirea totala si investiţiile totale.
Inovaţiile in materie de produse si procese de producţie care susţin creşterea economica
solicita schimbări continue si adaptări in întreaga economie. Daca politicile
guvernamentale descurajează schimbarea, creşterea economica va fi încetinita. O serie de
politici destinate imbunatatirii echitaţii pot sa nu aibă nici un stimulent pentru schimbare.
In acelaşi timp, alte politici sunt orientate spre eficienta sau au ca obiectiv primar
creşterea economica pe termen lung.
Multe din dezacordurile asupra politicilor economice depind de diferite puncte de vedere
asupra corelaţiilor microeconomice necesare pentru a încuraja inovaţiile generatoare de
creştere. Unii economişti apreciază ca maximizarea concurentei in orice moment este cea
mai importanta conditie a cresterii. Altii sunt de acord cu J. Schumpeter, care apreciaza
ca existenta profiturilor de monopol si oligopol in orice moment este un stimulent
puternic pentru inovatii generatoare de crestere economica.
Ambele variante sunt expresia unei dileme politice. Pe termen scurt firmele care
dobandesc putere de monopol datorita inovatiei pot castiga profituri foarte mari pe seama
consumatorilor. Pe termen lung încercările de a controla aceste monopoluri pot inhiba
distrugerea creativa care ajuta la creşterea standardelor de viata prin creşterea
productivităţii.
Multe politici au potențialul de a afecta rata generala a creşterii economice. Politicile in
favoarea cresterii, pentru care se pledeaza adesea, includ impozitarea consumului si nu
venitul, evitând cotele de impozitare puternic progresive, încurajând mobilitatea
lucrătorilor si firmelor care sunt stimulate sa inoveze.
Procesul de globalizare a economiei mondiale, a inceput la mijlocul anilor '80, a primit
noi valenţe si adepţi in deceniul '90 si continua in prezent sa se manifeste cu putere desi
are de înfruntat concepţii regionaliste si naţionaliste. globalizarea economiei mondiale
poate fi definita ca fiind procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependintelor
dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii si adâncirii legăturilor transnaţionale in tot
mai largi si variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale si culturale si având drept
implicaţie faptul ca problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând la
rândul lor o soluţionare mai curand globala decât naţionala. Globalizarea este o realitate
probabil ireversibila si orice tara care-si pregăteşte temeinic viitorul se vede nevoita sa
interfereze cu ea.
4. Fenomenul societății civile și rolul ei în dezvoltarea economică.

Societatea civilă este reprezentată de instituţiile şi organizaţiile sociale şi civice

care constituie temelia unei democraţii funcţionale. Organizaţiile societăţii civile se
implică în luarea deciziilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public.
"Societatea civilă” este o noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şi care nu
sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel,
organizaţiile neguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt
actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile
 statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor
grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă.
Există diferite definiţii ale conceptului de "societate civilă". În limbajul comun,
sensul atribuit este adesea unul reducţionist, mulţi oameni înţelegând prin "societate
civilă" organizaţiile nonguvernamentale. Dar, conceptul este mai larg și poate fi definit
ca: "Societatea civilă se referă la un set de instituţii, organizaţii şi conduite situate între
stat, afaceri şi familie. Aceasta include organizaţii non-profit, organizaţii filantropice,
mişcări sociale şi politice, alte forme de participare socială şi civică".
Exemple de instituţii ale societăţii civile:
 organizaţii nonguvernamentale (ong-uri);
 organizaţii comunitare;
 asociaţii profesionale;
 organizaţii politice;
 cluburi civice;
 sindicate;
 organizaţii filantropice;
 cluburi sociale şi sportive;
 instituţii culturale;
 organizaţii religioase;
 mişcări ecologiste;
 media;
 etc.
Societatea civilă are dreptul şi datoria de a influenţa deciziile politice, economice
sau de interes public. Reacţiile societăţii civile faţă de politicile administrative sau
economice care vin in contradicţie cu interesele sale sunt variate: manifestaţii, campanii
de presă. mesaje de protest etc. Cum astfel de acţiuni sunt dificil de organizat şi au
adesea impact pe termen scurt, este necesară apariţia unor structuri paralele cu cele ale
statului - : organizaţii non-guvernamentale, asociaţii profesionale, sindicate, patronate
etc. -, care să monitorizeze activitatea instituţiilor statului şi modul de soluţionare a
revendicărilor şi care să menţină o presiune constantă asupra factorilor de decizie.
Acestea trebuie să colaboreze cu structurile implicate în administrarea societăţii, pentru a
găsi soluţiile potrivite şi a ameliora continuu calitatea vietii.
Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de probleme, cum ar fi
guvernarea unei ţări, relaţiile internaţionale, dezvoltarea economică sau protejarea
mediului înconjurător. În acest scop, este necesar să fie constituită din cât mai multe
organizaţii "specializate" în cât mai multe domenii care privesc organizarea şi
administrarea societăţii umane. Aceste instituţii trebuie să cunoască politicile curente şi
propunerile de politici, pentru a monitoriza modul în care factorii politici sau economici
respectă interesele majorităţii populaţiei în domeniile respective.
Cercurile şi structurile economice trebuie să conştientizeze şi să anticipeze beneficiul
unei societăţi civile active. Un beneficiu de lungă durată pentru agenţii economici, şi
chiar pentru investitori externi, care rezultă din prezenţa unei societăţi civile active este
faptul că există un mecanism independent de alertă pentru situaţiile în care sistemul
democratic derapeze, situaţiile în care condiţiile pentru o activitate economică în cadrul
legii pot fi în pericol.