Condiția omului de geniu din poezia „Odă (în metru antic)” de Mihai Eminescu

Condiția „omului de geniu” caracterizează ființa care deține un nivel de cunoaștere

absolut, deține un intelect superior omului de rând, nu se încadrează în nici o categorie socială,
devenind un idol pentru toți ceilalți.

Luceafărul este o ipostază a geniului care câștigă eternitate („Noi nu avem nici timp, nici
loc/ Și nu cunoaștem moarte”), omul superior, care se particularizează prin inteligență profundă
și meditativă, sete de cunoaștere cu aspirație spre absolut, solitudine și capacitatea de a-și depăși
limitele, spre deosebire de omul obișnuit, muritorul de rând, care se caracterizează prin
mediocritate și neputință, acestea fiind spuse, Hyperion nu s-ar putea adapta societății actuale,
întrucât provine dintr-un mediu necunoscut oamenilor de rând.

În opera „Odă (în metru antic)” de Mihai Eminescu, eul liric este caracterizat ca fiind un
geniu în mai multe ipostaze, în versurile „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;/ Pururi tânăr,
înfășurat în manta-mi, ...” „A învăţa să mori" implică, obligatoriu, neliniştea neantului. Geniul
nu poate învăţa să moară, pentru că „moartea" sa nu este decât o trecere în absolut. Moartea pe
care o va învăţa poetul este cea care va descătuşa forţele ascensionale ale spiritului. Din
perspectivă ezoterică, moartea însuşită de poet nu este decât o schimbare profundă pe care acesta
o trăieşte prin iniţiere. „Infăşurarea" în mantie poate simboliza şi un anume „rang" al poetului,
reprezentându-l ca pe un individ de excepţie. învelirea în mantie sugerează, ca şi în cazul
călugărilor, interiorizarea şi căutarea lui Dumnezeu şi implicit, abandonarea totală a materialului.
O altă ipostază a geniului este prezentă în versurile din a doua strofă, Suferință tu, dureros de
dulce..” Oximoronul „dureros de dulce" explică mai clar dubla condiţie a geniului, sfâşiat între
două porniri contradictorii, una spre cer şi una spre pământ. Durerea este cauzată de geniul care
conştientizează că omul din el este atras de frumuseţile obişnuitei vieţi umane. Suferinţa este o
ispită care provoacă, în cel conştient de ea, remuşcarea.

„Luceafărul” și „Odă (în metru antinc)”, ambele scrise de Mihai Eminescu, argumentează
faptul că, „Geniul nu are moarte, dar nici noroc”, acesta fiind permanent în căutarea fericirii
absolute, neînțeles de nimeni și neintegrându-se în nici o categorie socială. La un moment dat,
conștientizând aceste lucruri, se izolează de lume, resemnându-se.
 În concluzie, condiția „omului de geniu” reprezintă, totodată o binecuvântare și un
blestem, deoarece acesta pe cât de bine înțelege lucrurile, pe atât de bine nu le poate explica.