O caracterizare a celor două viziuni: cosmică și terestră, din perspectiva interferenței celor

două spații, racolându-le la cele două timpuri: uman și universal, din opera „ Scrisoarea I ”
de Mihai Eminescu

Opera eminesciană „Scrisoarea I” este caracterizată de două viziuni (cosmică și terestră)

și două timpuri (uman și universal), fiind mereu în contradicție unul cu celălalt. Viziunea
cosmică are la bază tot ce ține de univers și crearea acestuia, în timp ce viziunea terestră aparține
concepțiilor ce țin de Pământ, tot ce e pământesc.

În „Scrisoarea I” de Mihai Eminescu, viziunea cosmică, spațiul universal este redat în

tabloul III („La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/Pe când totul era lipsă de viață și
voință(...) Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază...”). Viziunea se construiește ca o sinteză
de idei mitice, filozofice și poetice, pornind de la „Imnul Creațiunii” din „Rig-Veda”, la teoria
cosmogonică și teoria Big Bang-ului , a marii explozii inițiale dintr-un punct de maximă
condensare a materiei și nu în ultimul rând, asimilând credințe românești, care vorbesc despre
nașterea lumii din spuma de pe suprafața unei mări infinite. La fel, în tabloul III este menționat
motivul lunii, care consolidează spațiul universal și viziunea cosmică, prezent în versurile („Pe
când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri,/Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de
veacuri...”), care are rol ca liant al tablourilor și sursă de inspirație și face posibilă translarea în
plan oniric, până la momentul 0 al universului.

În tabloul II al operei, perspectiva cosmică se desfășoară pe două planuri, terestru, care

este susținut de motivele romantice (codri, izvoare, mări) prezente în versurile („Și câți codri-
ascund în umbră strălucire de izvoară!”, „Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!”)
și planul umanității, detaliat printr-o amplă enumerație antitetică a tipologiilor umane (regi și
săraci, filistini și învățați, slabi și puternici, genii sau neghiobi).

În concluzie, „Scrisoarea I” de Mihai Eminescu se remarcă prin contrasul dintre spațiul

terestru și cosmic, în care se găsește orice condiție umană, dar și omul de geniu, care rămâne
permanent neînțeles și criticat de societate.