GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

REFERAT LA DISCIPLINA
,,Organizarea statală a puterii”

Tema: „Noțiunea, esența și tipurile de regimuri politice”

Silvia GORIUC, Sergiu CANDU,

Doctor în drept masterand anul I, frecvență redusă
Conferințiar universitar anul I , grupa 125

Chişinău, 2021
 CUPRINS

1. Definirea noţiunii şi tipologia regimurilor politice

2. Identificarea şi criterii de clasificare a regimurilor politice
3. Regimurile politice ce au la bază principiul separaţiei puterilor în
stat
3.1. Regimul parlamentar
3.2. Regimul prezidenţial
3.3. Regimurile mixte
4. Regimuri politice care au la bază confuziunea puterilor
4.1. Regimul convenţional
4.2. Regimul directorial
4.3. Regimul dictatorial
4.4. Guvernământul de adunare
5. Regimurile politice neadecvate
Concluzii
 1. Definirea noţiunii şi tipologia regimurilor politice

Conceptele teoretice şi categoriile tipologice ale instituţiilor politice, analizate în

perspectiva doctrinei constituţionale moderne, în funcţie de realităţi social-istorice
concrete şi fenomene sociologice diverse − aflate ele însele într-o continuă dinamică şi
transformare − sunt adesea în imposibilitate de a oferi o bază corectă de clasificare şi
interpretare categorială a anumitor fapte sociale sau fenomene putere
Problema definirii noţiunii de regim politic este deosebit de dificilă, dat fiind că
aceasta nu este utilizată într-un sens univoc. Nu este mai puţin adevărat că din momentul
în care noţiunea de regim politic este opusă celei de formă de guvernământ, ea începe să
prindă contururi mai precise.
Etimologic, prin regim politic se subînţelege un sistem de organizare, de
conducere, a vieţii economice, politice şi sociale .
Democraţia, libertatea, autoritatea, raporturile de tip instituţional între autorităţile
publice capătă un conţinut şi forme diverse de la ţară la ţară, fapt ce dovedeşte că sunt
concepte cu o
„fizionomie variabilă”. Rezultă, de aici, dificultatea pentru orice analist al vieţii politice
de a emite, din perspectiva juridică, judecăţi de valoare foarte precise cu privire la
caracterul şi tipologia regimurilor politice contemporane.

Pentru o analiză completă, orice cercetător al fenomenelor de putere trebuie să aibă

în vedere, alături de conceptele juridice, principiile, metodele logice ale cercetării
politologice, precum şi rezultatele investigaţiei sociologice asupra unui regim politic sau
a unor schimbări politice de natură constituţională ce intervin în cadrul unui stat şi care
pot să-i influenţeze formele şi metodele de guvernare. Chiar şi aşa, analiza unui anumit
regim politic poate fi incompletă, întrucât viaţa juridică ca şi cea politică sunt atât de
diverse şi uneori atât de instabile, chiar în cadrul aceluiaşi stat, încât nu pot fi cuprinse
complet nici în forme general-obligatorii, nici în categorii sau instituţii politice, al căror
conţinut se modifică pe măsura transformărilor din viata socială.
În ceea ce priveşte noţiunea „regim-politic”, acest termen nu este sinonim cu cel de
sistem politic.
Prin sistem politic înţelegem ansamblul structurilor politice constituite prin
exprimare, prin procedee electorale democratice şe periodice, a voinţei suverane a
naţiunii, care au ca obiectiv exercitarea procesului de guvernare.
 Şi totuşi, multă vreme, noţiunea de regim politic a fost şi este încă redusă la
instituţiile de guvernare care formează baza instituţională a sistemului politic.
Atât sistemele politice cât şi regimurile politice sunt subsisteme − care se
intersectează − ale sistemului social global. Ele au funcţii şi roluri diferite. Dacă sistemul
politic indică modul de organizare şi exercitare a puterii politice de către autorităţile
statale în concordanţă cu un set de valori şi idei, programe ale partidelor politice, regimul
politic pune în evidenţă metodele de exercitare a puterii folosite de instituţiile publice ale
statului.
De aceea, sistemul politic îşi poate modifica configuraţia (de exemplu,
transformarea republicii în monarhie va precede schimbări la nivelul instituţiei şefului de
stat şi a raporturilor acestuia cu parlamentul) fără ca regimul politic să se schimbe
(rămîne mai departe democratic).
Dificultatea definirii clare a unui regim politic constă în faptul că noţiunea sau
conceptul teoretic respectiv nu se aplică unei entităţi abstracte (nici nu poate exista aşa
ceva), ci un regim politic concret, existent într-un stat şi într-o anumită etapă de
dezvoltare a acestuia. Cum fiecărui stat îi sunt proprii anumite elemente de natură
politică, economică, socială, ce-i caracterizează regimul politic, conceptul respectiv tinde
să cuprindă sau să reflecte aceste elemente. Dacă conceptul teoretic de regim politic este
însă construit pe baza unor criterii metodologice rigide, şablonarde şi aplicat fără
discemământ unor realităţi politice dinamice, există riscul ca unele caracteristici ale
regimului respectiv să se piardă.
Interpretarea unui regim politic într-o astfel de manieră va fi mai mult sau mai
puţin eronată.

Acestea sunt unele dintre motivele pentru care prof. Georges Burdeau consideră că
în definirea regimului politic trebuie să se ţină seama, pe lângă conceptul juridic, şi de
structura economică şi socială a statului asupra căruia se face analiza politică, de baza
puterii pe care o exercită guvernanţii, de obiectivele pe care şi le propun aceştia şi de
mijloacele şi metodele la care recurg, de forţele nomice politice şi sociale de care sunt
legaţi cei ce guvernează.
Desigur, împletirea unor elemente de natură socială, cum ar fi, de pildă, structura
de clasă şi raporturile între clase, interesele sociale etc., cu elemente de natură politică şi
ideologică, adică metodele şi programele de guvernare, statutele partidelor, doctrina lor
politică, raporturile între puteri, pluralismul, ideologia forţelor politice etc., pare să
confere unei definiţii teoretice un caracter eteroclit, impropriu rigorii demersului
ştiinţific. În cazul nostru, însă, împletirea elementului social cu cel politic este necesară
şi naturală, mai ales în epoca contemporană, când orice formă de existenţă sau activitate
socială are o reflecţie, dar şi o justificare şi chiar o motivaţie politică.
Profesorul Jean-Louis Quermonne înţelege prin regim politic ansamblul de
elemente de ordin ideologic, instituţional şi sociologic care concurează la formarea unui
tip de guvernământ al unei anumite ţări, într-o perioadă dată.
La rîndul său, Maurice Duverger consideră că regimul politic este o combinaţie
între un sistem de partide, mod de scrutin, tipuri de decizii şi diferite structuri ale
grupului de presiune.
Într-o definiţie de dicţionar, prin regim politic se înţelege, în general, modul de
guvernare practicat într-o anumită ţară.
Pentru caracterizarea unui regim politic sunt esenţiale maniera în care societatea, în
ansamblul determinărilor şi manifestărilor sale social-istorice, ideologice şi al
structurilor sale politice, juridice, economice, militare, sociale se reflectă coerent
fenomenul unitar al puterii, precum şi stilul şi metodele de conducere pe care puterea le
imprimă acţiunii guvernanţilor şi, nu în ultimă instanţă, acordul sau dezacordul
guvernanţilor faţă de putere, care reflectă, de fapt, baza socială a acesteia.
În doctrina autohtonă recentă de drept constituţional, dar şi în teoria generală a
statului şi dreptului întâlnim mai multe definiţii date sintagmei regim politic.
Potrivit opiniei constituţionalistului I.Guceac, regimul politic reprezintă „ansamblul
instituţiilor, metodelor, procedeelor şi mijloacelor prin care se realizează puterea politică
în societate”.

Într-o altă ordine de idei este definit regimul politic de către doctrinarul T.Cârnaţ, în
viziunea căruia regimul politic exprimă „totalitatea procedeelor de realizare a puterii de
stat, evocă raporturile dintre componentele sistemului social-economic şi politic, adică
reprezintă ansamblul instituţiilor şi mijloacelor prin care se realizează puterea”.
Pe când teoreticienii B.Negru şi A.Negru susţin că regimul politic „include
ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, ansamblul care priveşte
atât raporturile dintre stat şi individ, cât şi modul în care statul dat asigură şi garantează
drepturile subiective”.
Teoreticianul D.Baltag defineşte regimul politic ca „sistemul metodelor şi
principiilor de înfăptuire a puterii de stat, în strânsă legătură cu situaţia drepturilor şi
libertăţilor democratice ale cetăţenilor şi posibilitatea lor de a determina sau influenţa
politica statului, pe baza participării lor la adoptarea deciziilor”.
Teoreticianul Gh.Avornic prin regim politici are în vedere „metodele şi mijloacele
de exercitare a puterii de stat, de conducere statală a societăţii, metode şi mijloace
relevând, în primul rând, starea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, care pun în evidenţă
raportul dintre individ şi stat”.
După cum vedem, doctrinarii nu includ în definiţie ansamblul instituţiilor statului
antrenate în procesul realizării puterii de stat; ori, fără aceste instituţii metodele şi
mijloacele rămân simple declaraţii.
În doctrina românească recentă de drept constituţional, prin regim politic se
înţelege modalităţile, procedeele sau metodele prin care se exercită guvernarea unui stat.
Într-o altă opinie, regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor, procedeelor şi
mijloacelor prin care se realizează puterea, ceea ce nu împiedică ca acest concept să aibă
determinări de natură economică, socială, istorică ş.a..
Constituţionalistul I.Deleanu menţionează că regimul politic reprezintă ansamblul
instituţiilor şi al mijloacelor prin care se realizează puterea.
Prin conceptul de regim politic Paul Negulescu şi George Alexianu înţelegeau, cu
peste 75 de ani în urmă, ansamblul normelor juridice care stabilesc modul de organizare
a statului, fixând organele de conducere, atribuţiile şi modul de funcţionare.
Totodată, regimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de
înfăptuire a puterii, a relaţiilor existente între elemente ce alcătuiesc sistemul social-
politic, relevând în primul rând, măsura consacrării şi garantării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ceteteneşti.

Analizând conceptul de regim politic, constatăm că în procesul de organizare şi

exercitare a puterii raporturile dintre autorităţile puterii statale reprezintă o parte
componentă, importantă, a acestuia.
Afirmând aceasta, înseamnă să înţelegem de altfel (ca şi ceilalţi autori), că modul
de organizare şi exercitare a puterii nu constituie singurul criteriu de definire a regimului
politic.
Dacă e să conluzionăm, regimul politic poate fi definit ca ansamblul unitar şi
coerent structurat al instituţiilor politice şi al normelor juridice constituţionale, politice,
social- economice, ideologice, prin intermediul cărora se înfăptuieşte actul de guvernare
sau, altfel spus, se realizează puterea politică.
 2. Identificarea şi criterii de clasificare a regimurilor politice

Regimurile politice sunt clasificate după diferite criterii de către autori în literatura
de specialitate. Pentru început ar fi necesar să analizăm care sunt criteriile de clasificare.
Acestea au o deosebită importanţă, deoarece, pe lângă momentul de timp când a fost
elaborat criteriul, mai este şi situaţia socială a societăţii la momentul dat.
În legătură cu modalităţile şi procedee de guvernare, doctrina constituţională
surprinde regimul politic în două ipostaze: regim politic constituţional, în care organele
statului acţionează în limitele Legii Fundamentale, ale Constituţiei, şi regim politic
absolut în cadrul căruia asemenea limitări nu există.
Plecând de la acelaşi criteriu, al metodelor de înfăptuire a guvernării, se pot
desfăşura cu respectarea libertăţii şi regimuri autoritare.
Un alt criteriu al unei posibile definiri şi clasificări a regimurilor politice îl
constituie proprietatea (tipul marxist de regim politic), pe care doctrinarii l-au apreciat
drept mistificator, deoarece socializarea proprietăţii nu atrage, real şi substanţial,
socializarea puterii şi deci democratizarea ei; în sens invers, forma privată a proprietăţii
nu presupune existenţa unui regim politic nedemocratic.
Nivelul de dezvoltare a respectivei ţări se poate constitui, de asemenea, într-un
criteriu (considerat modern) de clasificare a regimului politic. Astfel, se poate ajunge la
o tipologie a regimului politic, pornindu-se de la considerente geografice, în sensul că
marile zone industriale sunt de asemenea mari zone de liberalism politic (America de
Nord, Europa Occidentală, Japonia); în celălalt sens, zone subdezvoltate economic
(America Latină, Asia, Africa) sunt zone de autoritarism. Din perspectivă istorică,
dezvoltarea parlamentarismului în ţările europene coincide cu avântul capitalismului
industrial (în Anglia după 1215; în Franţa după 1815; în Scandinavia după 1914).

Structura economică şi socială a statului, principiile care stau la baza organizării şi

funcţionării puterii, obiectivele şi forţele acesteia, maniera în care societatea se reflectă
în putere şi stilul pe care ea îl imprimă guvernanţilor trebuie luate în considerare la
determinarea tipului de regim politic dintr-un stat.
Regimul politic, aprecia, la rândul său, şi P.Pactet, apare mai întâi ca ftind
rezultatul forţelor politice, în special al partidelor, în cadrul instituţional stabilit prin
Constituţie, dar este necesar să se ţină seama şi de alţi factori istorici, ideologici şi
economici, care prezintă o importanţă considerabilă.
 Unul dintre criteriile care stau la baza stabilirii tipurilor de regim politic este
puterea, mai precis − modul de organizare a puterii. Totodată, se ia în considerare natura
raporturilor dintre guvernanţi şi cei guvernaţi, jocul politic dintre instituţiile guvernante,
caracterul real al opoziţiei etc. În funcţie de aceste criterii, doctrina constituţională
clasifică regimurile politice în mod deosebit.
Constituţionalistul, multstimatul Ion Guceac, identifică şi următoarele tipuri de
regim politic: democraţia,
„ca fiind: directă şi semidirectă sau reprezentativă; regimul politic liber; democraţia
semiprezidenţială; antidemocraţia”. Pe când constituţionalstul V.Popa operează doar cu
„regimul de adunare” şi „regimul reprezentativ”.
Aplicând criteriul separaţiei puterilor, constituţionlistul T.Cârnaţ distinge: regimul
separaţiei suple sau al colaborării puterilor (regim parlamentar); regimul separaţiei rigide
(prezidenţial) şi regimul semiprezidenţial (mixt); regimul confuziei puterilor (regimul
dictatorial); regimul directorial şi guvernământul de adunare.
Iar în funcţie de metodele utilizate la exercitarea puterii constituţionalistul T.Cârnaţ
distingem egimuri democratice şi antidemocratice. De remarcat că în cadrul regimurilor
politice antidemocratice doctrinarul include monocraţia, monarhia absolută, tirania,
dictatura, dictatura militară, oligarhia, partocraţia, regimurile politice socialiste.
Teoreticienii B.Negru, A.Negru şi D.Baltag disting două categori de stat, şi anume:
„state cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice
(totalitare)”.
Dacă e să indicăm regimurile politice clasice într-o anumită ordine, pentru a le
desluşi mai bine conţinutul, asemănările şi deosebirile, clasificarea ideală, în baza
principiului separaţiei puterior în stat, ar fi următoarea: regimul politic parlamentar,
regimul politic prezidenţial; regimul politic mixt. Iar aplicând confuziunea puterior,
avem: regimul directoral; regimul dictatorial, guvernământul de adunare.

Înainte de a trece la analiza esenţei tipurilor de regimuri politice vom reveni la

clasificarea dată de unii teoreticieni. Aşa, B.Negru şi A.Negru care împart regimurile
politice în democratice şi antidemocratice, definind regimul politic democratic apelează
la Spinoza.
În viziunea lui Spinoza „în statul democratic, care se apropie cel mai mult de starea
naturală, toţi se leagă să lucreze, iar nu să judece şi să raţioneze printr-o hotărâre
comună; adică, întrucât oamenii nu pot avea cu toţii exact aceleaşi păreri, au făcut
legămînt să se aibă putere de lege acea părere care întruneşte mai multe aprobări,
 rezervându-şi însă dreptul de a o schimba atunci când vor vedea că e mai bine altfel. Prin
urmare, cu cât li se îngăduie oamenilor mai puţină libertate de gândire, cu atât ne
îndepărtăm mai mult de starea naturală şi, în consecinţă, cu atât guvernarea devine mai
violent”.

3. Regimurile politice ce au la bază principiul separaţiei puterilor în stat

3.1. Regimul parlamentar

Regimul parlamentar are la bază ideea colaborării puterilor. El este un regim
politic în care organul executiv şi organul legislativ, efectiv distincte, sunt ţinute să
colaboreze în exercitarea funcţiilor etatice şi dispun de mijloacele politice care le permit
să se controleze mutual.
Într-o altă definiţie, regimul parlamentar este „regimul separaţiei suple sau a
colaborării puterilor, în care gestionarea afacerilor publice este asigurată de colaborarea
dintre executiv şi legislativ prin intermediul unui guvern (cabinet ministerial) responsabil
în faţa Parlamentului.
Născut pe ruinele monarhiilor absolute din Europa Occidentală, apariţia regimului
parlamentar coincide cu apariţia unui organ nou: Guvernul. Istoria parlamentarismului
este de fapt istoria raporturilor dintre acest nou organ şi Parlament .
O altă accepţiune prezintă regimul parlamentar ca fiind cel în care „direcţia
afacerilor publice aparţine Parlamentului şi Şefului statului, prin intermediul unui cabinet
responsabil în faţa Parlamentului”.
În cazul acestui regim parlamentar, „puterea executivă are o puternică armă
împotriva puterii legislative, constând în dreptul Şefului de stat de a dizolva Parlamentul
sau cel puţin Camera aleasă a acestuia”. La rândul său, Parlamentul poate să provoace
demisia Guvernului printr-un vot de neîncredere sau prin refuzul de a vota bugetul, ori o
lege importantă propusă de Guvern.
După ce conceptul de regim parlamentar este examinat în lumina contururilor
concrete, la care a dus aplicarea lui în diferite ţări, precum şi a fizionomiilor multiple
asumate, el apare într-o mare diversitate de forme, determinate de specificul condiţiilor
economice şi sociale şi, îndeosebi, de starea forţelor ce se înfruntă la un moment dat în
lupta politică. De aceea s-a şi

spus că atunci când sunt luate în considerare aceste rezultate, nu trebuie să se vorbească
despre un regim parlamentar, ci despre diferite regimuri parlamentare.
 Având ca principiu echilibrul dintre puterea executivă şi puterea legislativă,
concentrarea lor pentru realizarea obiectivelor puterii, concomitent cu existenţa unor
mijloace de control şi temperare reciprocă specifice fiecăreia dintre puteri, regimul
parlamentar (abstracţia facându-se de unele note specifice de la o etapă istorică la alta)
funcţionează după următoarea „schemă”, întâlnită la toţi savanţii în domeniu:
a) disocierea organului executiv în funcţia de Şef de stat şi Guvern. Cu alte cuvinte,
existenţa unui executiv bifurcat, dualist sau bicefal;
b) Şeful de stat este politiceşte iresponsabil în faţa Parlamentului. Dacă a fost ales de
adunare sau de adunări ori de către corpul electoral, Şeful statului nu poate fi revocat,
aceasta fiind considerată „una din dogmele ortodoxiei parlamentare”;
c) în schimb, Guvernul − ca organ colegial − răspunde politiceşte în faţa Parlamentului,
care îl poate demite;
d) el răspunde, indirect, şi pentru activitatea Şefului statului, întrucât actele acestuia
trebuie obligatoriu contrasemnate de Şeful guvernului;
e) guvernul se sprijină în activitatea sa pe o majoritate parlamentară, provenită − prin
sufragiu universal direct − din interiorul propriului partid, sau pe o coaliţie
parlamentară, constituită în scopul desemnării Guvernului şi pentru a sprijini
activitatea acestuia.
Guvernul − prin intermediul Şefului statului − poate recurge la disoluţia adunării,
provocând astfel un arbitraj popular, prin organizarea de noi alegeri [70, p.481]. Aşadar,
caracteristic pentru regimul parlamentar este:
- Existenţa unui executiv dualist: Şeful statului şi Guvernul;
- Şeful statului nu este responsabil politic faţă de Parlament; dacă Şeful statului a fost
ales de parlament sau de către corpul electoral, el nu poate fi revocat;
- Guvernul, ca organ colegial, răspunde politiceşte în faţa Parlamentului;
- Parlamentul poate demite Guvernul;
- Guvernul răspunde indirect pentru activitatea Şefului statului;
- Actele Şefului statului trebuie contrasemnate de către Şeful guvernului;
- Guvernul se sprijină în activitatea sa pe majoritatea parlamentară;
- Guvernul, prin intermediul Şefului de stat, poate recurge la dizolvarea
Parlamentului.
După cum am menţionat, regimul politic parlamentar nu este de un singur tip. În
literatura de specialitate regimul parlamentar este divizat în două direcţii distincte:
1) regim parlamentar monist; regim parlamentar dualist;
2) regim parlamentar bicameral; regim parlamentar multicameral.
Regimul parlamentar monist. Aici guvernul este responsabil doar în faţa
Parlamentului ales prin vot universal, direct.
Regimul parlamentar dualist se caracterizează prin responsabilitatea
colectivă a Guvernului nu doar în faţa Parlamentului, ci şi
în faţa Şefului de stat.
Regimul parlamentar dualist, numit şi „regim parlamentar prin teoria echilibrului”, se
caracterizează prin următoarele:
- responsabilitatea colectivă a Guvernului, nu numai în faţa adunării, dar şi în faţa
şefului de stat;
- executivul este compus dintr-un şef de stat iresponsabil din punct de vedere politic
şi dintr- un Guvern numit de Şeful de stat şi responsabil în faţa Parlamentului;
- datorită faptului că Şeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, actele
sale sunt contrasemnate de un ministru, care, prin aceasta devine răspunzător de ele;
- executivul este responsabil nu doar în faţa Adunării, dar şi în faţa Şefului de stat.
Dubla responsabilitate a Guvernului îi permite acestuia de a se prevala pe lângă
fiecare dintre instituţii (Şeful statului sau Parlament) de încrederea şi de voinţa
celuilalt şi de a încerca să realizeze, prin sinteza aspiraţiilor lor, o politică
acceptabilă pentru amândouă părţile.
- Guvernul este sprijinit în activitatea sa de o majoritate parlamentară ori de o coaliţie
parlamentară; dacă Guvernul pierde încrederea Parlamentului, este obligat să se
retragă;
- Guvernul, poate să determine prin Şeful statului, dizolvarea Adunării, provocând
noi alegeri;
- legislativul (mono- sau bicameral) dispune de prerogativa adoptării legilor şi de a
controla activitatea executivului;
- relaţiile dintre executiv şi legislativ sunt caracterizate de un echilibru garantat prin
existenţa mijloacelor de acţiune reciproce [112, p.113].
Regimul parlamentar bipartid se caracterizează prin următoarele:
- alternanţa, la putere, mai mult sau mai puţin regulată a celor două formaţiuni
(partide) politice principale;
- alegerea Şefului guvernului de către corpul electoral în persoana liderului partidului
pentru care electoratul a optat cu prilejul alegerilor legislative;
 - existenţa unei majorităţi parlamentare confortabile şi, de regulă, pe durata întregii
legislaturi.
Regimul parlamentar multipartid mai este numit şi „regim de tip latin” şi se
caracterizează
prin:
- existenţa mai multor partide care acced la putere;
- în permanenţă există o majoritate parlamentară fluctuată şi instabilitatea Guvernului;
- alternanţa la putere este înlocuită cu „simple inflexiuni în jurul axelor politice puţin
îndepărtate”;
- corpul electoral nu are nicio contribuţie la alegerea prim-ministrului ori la stabilirea
majorităţii parlamentare care rezultă din combinaţiile parlamentare sau din deciziile
luate de statele majore ale partidelor.
Traseul regimului parlamentar este, de fapt, drumul parcurs de la monarhia
absolută la monarhia limitată, de la monarhia limitată la monarhia parlamentară.

3.2. Regimul prezidenţial

Regimul prezidenţial are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor de stat.
Principalele trăsături ale acestui regim sunt, în primul rând, o strictă repartiţie a
atribuţiilor dintre puterea legislativă şi cea executivă şi, totodată, independenţa celor
două puteri. Ele nu dispun de instrumente de presiune reciprocă pentru adoptarea
deciziilor, iar Şeful statului este totodată Şeful guvernului ales prin sufragiu universal.
În ceea ce priveşte Guvernul, acesta nu acţionează ca organ colegial şi solidar.
Membrii guvernului sunt numiţi în funcţie cu acordul Senatului. Ei răspund individual în
faţa Şefului statului.
Şeful statului, respectiv şi al guvernului, nu poate fi demis din funcţie de către
Parlament, dar nici el nu poate dizolva Parlamentul [97, p.93-94]. Exemplu tipic de
regim prezidenţial sunt Statele Unite al Americii.
Regimul prezidenţial se caracterizează prin faptul că realizează, cel puţin în
principiu, o separaţie strictă a puterilor în stat. Un executiv cât mai independent faţă de
puterea legislativă este creat de regimul prezidenţial prin încredinţarea întregii autorităţi
executive unui preşedinte.
Dacă e să analizăm exemplul SUA, pentru a crea un executiv cât mai independent
de puterea legiuitoare şi înzestrat cu o autoritate egală, acest regim încredinţează întreaga
putere executivă, adică activitatea de organizare a aplicării şi de punere în executare a
legilor, unui preşedinte care nu este ales de vreo adunare legiuitoare, ci de alegători prin
vot direct sau indirect. În SUA el este ales în cadrul unui sistem organizat pe două trepte,
distinct de cel instituit pentru a desemna Camerele Congresului.
Astfel, prin puterea pe care o deţine, Preşedintele apără egalul adunărilor
legiuitoare, căci, din acest punct de vedere, el se vrea un organ tot atât de reprezentativ
ca şi acestea.
Dar faptul că Preşedintele este ales de către corpul electoral dă naştere în plus la
consecinţa că el nu poate fi silit să se retragă printr-un vot de neîncredere al adunărilor
legiuitoare înainte de

expirarea mandatului său. Aceasta pentru că dacă adunărilor legiuitoare li s-ar

recunoaşte un asemenea drept, ar însemna să li se dea posibilitatea de a înfrânge însăşi
voinţa alegătorilor, concretizată în actul de desemnare a Preşedintelui.
Regimul prezidenţial conferă un număr considerabil de atribuţii Preşedintelui, dar
acestea pot fi neutralizate şi corectate printr-o procedură ce poate permite transparenţa şi
controlul opiniei publice, inclusiv tragerea la răspundere a Şefului statului, în situaţia în
care s-a îndepărtat de la mandatul care i-a fost conferit.
Astfel, o regulă fundamentală a regimului prezidenţial este lipsa răspunderii
politice a Preşedintelui în faţa adunărilor legiuitoare. Forma de răspundere, politică, este
una distinctă de răspunderea civilă, care instituie o obligaţie a funcţionarilor de stat de
reparare pecuniară a prejudiciilor materiale sau morale cauzate prin actele şi faptele
săvârşite în exerciţiul atribuţiilor lor, precum şi de răspunderea penală, care se referă la
posibilitatea aplicării sancţiunilor prevăzute de lege pentru infracţiunile de care se fac
vinovaţi în calitatea lor oficială. Răspunderea politică implică obligaţia miniştrilor de a
se retrage atunci când au pierdut încrederea parlamentului − instituţie necunoscută în
regimul prezidenţial. Mai mult, în acest din urmă sistem de guvernământ nu doar
Preşedintele statului, ci şi şefii diferitelor ramuri ale administraţiei de stat, adică
aşa−numiţii secretari, chemaţi să-1 ajute pe Preşedinte în îndeplinirea activităţii
executive, nu răspund din punct de vedere politic în faţa Congresului, ci, numiţi de
Preşedinte, dau seama de activitatea lor exclusiv în faţa acestuia.
Avantajele unui astfel de sistem sunt, desigur, reale: egalitatea puterilor,
legitimarea democratică a legislativului, înlăturarea presingului dintre puteri, prin
ameninţarea cu demiterea Guvernului sau disoluţia Adunării, posibilitatea celor două
puteri de a acţiona eficace şi potrivit cu strategia lor ş.a. Totuşi, nu pot fi ignorate nici
 dezavantajele, mai ales două:
1) pericolul alunecării spre omnipotenţa executivului, spre prezidenţialism;
2) majoritatea pe care se sprijină executivul este esenţialmente diferită de
majoritatea parlamentară.
Regimul prezidenţial prezintă, desigur, avantajul înlăturării unor presiuni reciproce
între puteri, creând astfel şi posibilitatea acestora de a acţiona conform programului
prezentat electoratului. Nu pot fi neglijate însă şi dezavantajele acestui regim. Astfel,
există pericolul creşterii influenţei executivului, pericolul alunecării către
prezidenţialism. Apoi, dacă majoritatea parlamentară este diferită de cea pe care sprijină
executivul, apar dificultăţi în funcţionarea mecanismului statal.
3.3. Regimurile mixte
Regimurile mixte sunt produsul unor combinaţii de elemente ce aparţin unor
regimuri politice diferite, în special regimului prezidenţial şi celui parlamentar.

Având ca criteriu raporturile dintre puteri, regimurile mixte se grupează în trei

categorii:
Regim convenţional, în care preeminenţă are Parlamentul. Prim-ministrul − sub
conducerea şi controlul Parlamentului.
Regim prezidenţial, hegemonia aparţine Preşedintelui, îndeosebi dacă majoritatea
se constituie ca suport al preşedintelui.
Regimuri intermitent prezidenţiale, Preşedintele şi Prim-ministrul îşi partajează
atribuţiile executive de circumstanţe.
După însăşi denumirea lor, regimurile mixte sunt ,,produsul unor combinaţii de
elemente aparţinând unor regimuri politice diferite, în special regimului prezidenţial şi
celui parlamentar”.
Conceptul de regim semiprezidenţial a fost introdus pentru prima oară în limbajul
juridic de profesorul Maurice Duverger în considerarea reformei constituţionale
efectuate în Franţa în 1962, prin care s-a decis alegerea Preşedintelui Republicii
Franceze prin sufragiu universal.
Modelul identificat de Duverger (regimul semiprezidenţial) a făcut obiectul multor
critici, fiind considerat de către unii specialişti mai curând un regim „hibrid” decât un
sistem constituţional original. S-a invocat, ca argument împotriva recunoaşterii
regimurilor semi- prezidenţiale ca o categorie distinctă, ideea că modul de desemnare a
Şefului statului nu are relevanţă din punctul de vedere al diferenţierii regimului
prezidenţial de cel parlamentar, ci doar faptul dacă Şeful statului poate dizolva
Parlamentul, iar acesta, la rândul său, dacă poate, printr-un vot de neîncredere, să facă
Guvernul să demisioneze.
Alţi autori consideră să amintească regimurile semiprezidenţiale ca o categorie
aparte, deoarece ele prezintă trăsături de originalitate care le individualizează faţă de
regimurile parlamentare.
Pe de altă part, evidenţiem şi celălalt aspect, şi anume: că prerogativele
Preşedintelui, evident mult mai puternice decât în regimul parlamentar, nu se identifică
nici cu acelea de care dispune Şeful statului în regimul prezidenţial, axat pe o riguroasă
separaţie a puterilor.
Aşadar, în regimul politic semiprezidenţial:
- Preşedintele nu mai este ales de Parlament ci de corpul electoral, prin sufragiu
universal, din acest punct de vedere putem afirma că Preşedintele se află pe picior de
egalitate, în ce priveşte reprezentativitatea, cu autoritatea legiuitoare;
- Preşedintele nu mai are nevoie de o contrasemnătură pentru a lua anumite măsuri
cerute când instituţiile republicane, independenţa naţiunii, integritatea teritoriului ori
executarea angajamentelor internaţionale sunt ameninţate în mod grav şi imediat;

- Preşedintele are dreptul de a recurge la referendum, acesta constituind de fapt un

mijloc de presiune împotriva Parlamentului, pe lângă dreptul de dizolvare a acestuia;
- păstrîndu-se trăsăturile din regimul parlamentar, executivul este bifurcat în Şeful de
stat, care nu răspunde politic, şi un Guvern răspunzător pentru activitatea sa în faţa
Adunării Naţionale;
- Preşedintele nu poate să numească discreţionar Guvernul, el trebuind să-l desemneze
astfel încât acesta să se bucure de încrederea majorităţii Adunării Naţionale.
Ca regimuri mixte după cum am menţionat, sunt şi regimurile intermitent
prezidenţiale, întrucât Preşedintele şi Prim-ministru îşi partajează atribuţiile executive,
cu intensitate variabilă şi în funcţie de circumstanţe.

4. Regimuri politice care au la bază confuziunea puterilor

Dacă forma de guvernământ este direct indicată în textul Constituţiei, apoi tipul de
regim politic în Republica Moldova poate fi dedus aplicând criteriile doctrinare la
prevederile constituţionale. Aşa, puterea executivă este bicefală: Şeful de stat – ales de
către Parlament (art.78 alin.(1) din Constituţie) şi Guvernul în frunte cu Prim-ministrul
(art.101 din Constituţie). Guvernul este organ colegial şi răspunde solidar. Aşa, potrivit
 art.101 alin.(3) din Constituţie, în cazul demisiei Prim-ministrului, demisionează întregul
Guvern. Şeful statului în conformitate cu art.78 alin.(5) şi art.85 din Constituţie, poate
dizolva Parlamentul. Dar şi Parlamentul, conform art.89, poate demite Preşedintele
Republicii Moldova.
Deci, în Republica Moldova suntem în prezenţa unui regim politic parlamentar
monist, deoarece Guvernul răspunde politic doar în faţa Parlamentului (art.106 din
Constituţie − exprimarea neîncrederii în Guvern).
4.1. Regimul convenţional
Regimul convenţional este regimul care are la bază confuziunea puterilor, în sensul că
fiecare dintre cele trei puteri (legislativă, executivă, judecătorească) urmăreşte să se
controleze reciproc, sistemului de măsuri al unei puteri urmând să i se adauge
„contramăsuri” ale celorlalte puteri, asigurându-se astfel echilibrul şi prevenind
monopolul puterii.
Nerespectarea regulilor decurgând din „sistemul de balanţe” duce la regimul
dictatorial sau, după caz, la guvernământul de adunare.
Nu putem spune că regimul convenţional este sinonim cu guvernământul de
adunare. În opinia unor autori, există această confuzie; regimul convenţional este
regimul care are la bază confuziunea puterilor, numindu-se „regimul ori guvernământul
de adunare”. Cu alte cuvinte, se urmăreşte controlul reciproc între autorităţile statale care
exercită cele trei funcţii tradiţionale: legislativă, executivă, judecătorească, astfel încât
„puterea să oprească puterea”.
Sub această formă a „sistemului de balanţe” sau de „măsuri şi contramăsuri” pot fi
înlăturate abuzurile unei puteri, tendinţele acesteia de dominare.

Nerespectarea acestor reguli are ca efect, după cum s-a menţionat, apariţia
regimurilor dictatoriale sau, după caz, a guvernământului de adunare.
În cadrul regimurilor convenţionale avem: regim directorial; regim dictatorial;
guvernământ de adunare.

4.2. Regimul directorial

Regimul directorial se caracterizează prin următorul mecanism: întreaga putere
executivă este deţinută de un colegiu. Acest colegiu este ales de legislativ pe un termen
stabilit de Constituţie şi nu poate fi revocat înainte de exprimarea mandatului său.
Regimul directorial se deosebeşte de regimul parlamentar prin faptul că nu
 cunoaşte instituţia responsabilităţii politice a miniştrilor. Acest fapt nu este menit însă să
ducă, în regimul directorial (aşa cum ar fi fost, poate, de aşteptat), la o consolidare a
poziţiei executivului faţă de legislativ. Aceasta pentru că, în locul executivului numit, ca
în regimul parlamentar, de Şeful statului, regimul directorial cunoaşte un executiv ales
de puterea legiuitoare pe termen determinat. Pe de altă parte, deşi puterea legiuitoare nu
poate revoca executivul înainte de expirarea mandatului lui, îi poate anula sau modifica
actele.
Pe lângă faptul că executivul e numit de puterea legiuitoare (şi nu de Şeful
statului), că nu mai poate fi demis (ca în regimul parlamentar), actele sale se află sub
controlul parlamentului.
În opinia altor autori, în regimul directorial executivul este dependent de legislativ.
În practică, subordonarea executivului faţă de legislativ nu este întotdeauna realizată în
regimul directorial. În Elveţia, ţară care consacră astăzi acest sistem, executivul
influenţează în mare măsură legislativul.
În regimul directorial puterea este deţinută − în plenitudinea ei − de un colegiu,
ales de legislativ pe o perioadă determinată, dar imposibil de revocat înainte de expirarea
mandatului. Colegiul odată constituit devine iresponsabil politiceşte faţă de legislativ,
care îi poate însă anula sau modifica actele. Aceste elemente deosebesc regimul
directorial atât de regimul parlamentar, cât şi de regimul prezidenţial.
Elementele menţionate deosebesc regimul directorial şi de regimul prezidenţial,
căci pe când acesta creează un executiv puternic, care se bucură, în principiu, de aceeaşi
autoritate ca şi puterea legiuitoare, fiind ales întocmai ca ea de corpul electoral,
executivul în regimul directorial este prin chiar originea sa dependent de legislativ. De
asemenea, faptul că executivul nu este concentrat în mâinile unei singure persoane ca în
regimul prezidenţial, ci este deţinut de un colegiu, ale cărui hotărâri presupun acordul
prealabil al mai multor voinţe şi pot fi, în cele din urmă, infirmate sau modificate de
Parlament, este şi el de natură să slăbească posibilităţile acestei puteri de a-şi afirma
independenţa faţă de legislativ.

4.3. Regimul dictatorial

Regimul dictatorial este o varietate a regimului politic rezultat din confuziunea

puterilor.
Acest regim se instaurează în urma creşterii prerogativelor executivului, văzut însă în
persoana Şefului de stat, deci personalizarea puterii în ultimă instanţă. Se confundă de
mai multe ori cu sistemul totalitarist, menţinut prin constrângere. În această situaţie
puterea se personalizează excesiv, alunecându-se spre instaurarea unui sistem totalitarist.
Regimurile totalitare au drept trăsături comune următoarele:
- existenţa unui partid unic (de mase), condus de un lider politic care impune o
conducere de
„mâină forte”;
- impunerea unei doctrine oficiale (ex. „ învăţătura marxist-leninistă");
- anularea sau diminuarea substanţială a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
- lichidarea opoziţiei şi a adversarilor politici;
- monopolul mijloacelor de comunicare;
- controlul partidului asupra economiei;
- manipularea opiniei publice prin discursul ideologic demagogic;
- un sistem închegat de teroare poliţienească şi politică;
- tendinţa de a lichida societatea civilă, impunând monopolul conducerii exercitat de
un lider despotic, care concentrează prerogativele puterii şi ale autorităţii publice,
conducere în care
„forţa legii” este înlocuită cu „legea forţei”;
- decizia politică se concretizează la vârful piramidei structurilor de partid care
dobândesc trăsăturile unui „partid-stat”.
Asemenea regimuri totalitare degenerează de cele mai multe ori în dictaturi.
În sens restrâns, putem menţiona că regimurile dictatoriale urmăresc un scop unic:
generalizarea ca adevăr absolut a ideologiei conducătorului unic pentru realizarea
strategiei autoritare. De aceea, nimic nu i se poate opune orice, opoziţie fiind curmată
brutal.
Este cunoscută scoaterea în afara legii a „deviaţiilor de dreapta şi de stânga”
dinăuntrul partidului ce se află la conducere (ex., comunist sovietic), mergându-se la
lichidarea liderilor acestora. Aşadar, o asemenea putere este asigurată, dacă toţi membrii
societăţii sunt dominaţi în toate aspectele existenţei lor.
Dacă în ecuaţia „puterea legiuitoare” - „puterea executivă”, prin hipertrofierea
acesteia din urmă, se instaurează preeminenţa executivului faţă de legislativ (şi nu
neapărat prin opresiunea adunării sau adunărilor legiuitoare, ci, cum spunea cineva, prin
„domesticirea” lor), se ajunge la un regim politic autoritar instituit şi menţinut prin
constrângere. În condiţiile existenţei unui Şef de stat (Şef al executivului), puterea se
personalizează excesiv, alunecând spre instaurarea unui sistem total ţarist, indiferent de
 culoarea lui (brun, negru, roşu). Este un regim, spunea Montesquieu, „făcut pentru vite
de povară, nu pentru oameni”.

4.4. Guvernământul de adunare

Guvernământul de adunare este rezultatul „supraordonării puterii legiuitoare faţă de cea

executivă”.
Nici în guvernământul de adunare nu se neagă separaţia puterilor, dar ele sunt
inegale: una o domină pe cealaltă.
În cadrul acestui tip de regim politic:
- puterea, în ansamblul său, aparţine Adunării care cumulează atât puterea legislativă,
cât şi pe cea executivă;
- executivul este desemnat de Adunare (unica care poate să-l anuleze) şi nu poate
demisiona. Totodată, în acest regim, Guvernul are statutul de agent executiv al
Adunării, este un
„funcţionar” (commis) al acestuia.
Semnele distinctive ale unui asemenea regim politic sunt identificate de către
I.Deleanu după cum urmează:
a) plenitudinea competenţelor Adunării sau adunărilor;
b) dreptul acesteia sau acestora (în sistemul bicameral) de a anula deciziile Guvernului;
c) structura colegială a executivului;
d) desemnarea şi revocarea lui de către Adunare;
e) imposibilitatea executivului de a demisiona.
Un astfel de regim apare rar, de regulă, pe „ruinele unui executiv discreditat”, şi el
este efemer; fie se transformă într-un guvemământ dictatorial, fie într-un regim
parlamentar. În orice caz, ambiţia lui de a se perpetua duce fie spre „dictatura adunării”,
fie spre anarhie.
După cum am menţionat, asemenea regimuri politice sunt destul de rare, iar câteva
exemple sunt, credem, elocvente:
- Franţa pe perioada celor 10 luni ale Convenţiei (20 septembrie 1792 - 26 iulie
1793), până când Robespierre va conferi Comitetului Salvării un rol preponderent;
- Regimul constituţional al Israelului (consacrat de Constituţia din 1958), deşi este un
regim parlamentar (deoarece consacră principiul răspunderii colective), prin
elementele specifice se apropie de guvernământul de adunare: guvernul nu are
dreptul de disoluţie a Knessetului; alegerea adunării pe baza principiului
 reprezentării proporţionale integrale conduce la farâmiţarea partidelor şi la
diminuarea puterii de guvernare a executivului, pe baza unei majorităţi de condiţie;
- Sistemul de guvernământ al Uniunii Sovietice a fost considerat drept un
guvernământ de adunare. Toate prerogativele puterii aparţineau Sovietului Suprem,
guvernul neavând niciun organ subordonat;
- Regimul elveţian este un regim specific guvernământului de adunare − Consiliul
Federal
(executiv) este ales de Adunarea federală (o reuniune a Consiliului Naţional şi al
Consiliului Statelor). Consiliul federal execută deciziile Camerelor. Acestea pot
modifica sau anula deciziile Consiliului.
Dar ceea ce caracterizează funcţionarea perfectă a acestui sistem politic, aidoma
unui ceasornic elveţian, este tocmai separarea instituţională a funcţiilor puterilor,
compromisul reciproc şi colaborarea partidelor politice.
Guvernământul de adunare, fără să se identifice, se apropie de regimul parlamentar.

5. Regimurile politice neadecvate

Regimurile politice ale ţărilor socialiste sunt pe larg caracterizate de majoritatea
autorilor români şi autohtoni.
Aceste tipuri de regimuri sunt în majoritatea lor covârşitoare şi aproape pe tot
parcursul existenţei lor, în pofida diversităţii, regimuri totalitare. O sursă doctrinară
unică, preeminenţa economicului în viaţa socială şi socializarea violentă a proprietăţii,
partidul politic unic şi omnipotent, refuzul implementării principiului separaţiei puterilor
şi contopirea organelor de stat cu cele de partid, primatul organelor de partid faţă de cele
statale, ortodoxia ideologică şi extinderea ei în sfera tuturor relaţiilor sociale, impunerea
violentă a principiului unanimităţii, ignorarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
implicarea aparatului represiv în întreaga viaţă socială, cultul conducătorului infailibil,
manipularea maselor, inocularea suspiciunilor etc. − sunt numai câteva dintre elementele
ce definesc regimul.
Aşadar, toate regimurile socialiste (comuniste) au avut pe lângă trăsături proprii şi
anumite note definitorii comune. Acestea pot fi identificate într-o măsură sau alta la
nivel constituţional, al legislaţiei ordinare, în programele politice ale partidelor
comuniste. Ceea ce este mai grav, este faptul că unele dintre ele au pătruns în cunoştinţa
politică şi fizionomia socială ale unor categorii sociale, ale unor indivizi, influenţându-le
comportamentul.
 Printre altele, pot fi identificate următoarele trăsături comune acestor regimuri
politice:
- organizarea piramidală a puterii politice din treaptă în treaptă şi concentrarea
prerogativelor decizionale la un pol al conducerii (un singur lider care cumula
funcţiile supreme în partid şi în stat);
- desfiinţarea sistemului pluripartidist şi înlocuirea acestuia cu partidul unic;
- lichidarea opoziţiei politice;
- existenţa unor proceduri electorale formale, în fapt nedemocratice şi instituirea unei
„monarhii” de tip comunist; întărirea aparatului represiv al statului;
- ridicarea teoriei absolutizării luptei de clasă la rangul de politică de stat şi extinderea
dictaturii proletariatului asupra celorlalte clase şi pături sociale;

- stabilirea unei ideologii oficiale şi dominante, concomitent cu înregimentarea unui

număr de persoane în partidul unic de guvernământ;
- exacerbarea „prestigiului social” al liderilor până la cultul personalităţii.
O opinie asemănătoare referitor la regimurile politice a ţărilor socialiste o găsim şi
la I.Rusu.
Aceste regimuri sunt regimuri totalitare, diversitatea mijloacelor şi metodelor
folosite în exercitarea puterii şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
depinzând uneori şi de specificul local şi contextul istoric în care au evoluat. Influenţa
sovietică s-a făcut resimţită din plin, canalizând şi determinînd căi specifice de
dezvoltare.
Iată câteva elemente ale acestor regimuri identificate de I.Rusu:
- o doctrină unică, cea marxist-leninistă;
- dominaţia partidului politic unic şi primatul organelor de partid faţă de toate
structurile sale, şeful acestui partid fiind un conducător desăvârşit, deşi principiul
muncii şi conducerii colective era afirmat împreună cu cel al centralismului
democratic;
- prin legile fundamentale poporul este declarat suveran şi titularul puterii, pe care o
exercită prin organele statale reprezentative „alese” prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat; deputaţii reprezintă interesele alegătorilor răspunzând în faţa
acestora pentru activitatea lor, manifestându-se astfel exigenţele mandatului
imperativ dar şi reprezentativ;
- economicul domină socialul, fiind lichidată proprietatea privată prin folosirea unor
slogane de tipul „proprietatea întregului popor”, „de la fiecare după capacitate,
 fiecăruia după nevoi";
- cetăţenii sunt declaraţi egali în drepturi şi îndatoriri, deşi prin constrângerea acestora
să accepte principiul unanimităţii li se încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale;
- manipularea maselor prin: inocularea suspiciunilor, încurajarea carierismului,
alterarea bunului simţ şi a bunei-credinţe, folosirea criticii şi autocriticii, suprimarea
iniţiativelor;
- folosirea accentuată a unui complex aparat represiv.
În literatura de specialitate mai întâlnim o clasificare foarte interesantă a
regimurilor politice pornind de la relaţia: stat - societate - individ. Orientînd vizorul spre
locul şi rolul individului în procesul de realizare a puterii de stat, vom deosebi trei
categorii de regimuri politice:
• Democraţia
• Regimul liberal
• Antidemocratia.
În opinia lui Ion Guceac, regimului politic democratic îi sunt caracteristice formele
de guvernământ al democraţiei directe şi semidirecte, în ceea ce priveşte regimul liberal
− democraţia reprezentativă şi semireprezentativă, iar regimul antidemocratic este
regimul care constă în concentrarea exagerată a puterii de stat în exerciţiul unei persoane
sau al unui grup social restrâns, cu limitarea sau suspendarea completă a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Forme ale regimurilor antidemocratice sunt:
- Totalitarismul
- Autoritarismul
- Dictatura.
Democraţia rămânând a fi cea mai perfectă modalitate de a conduce cu treburile
publice, este afectată de unele imperfecţiuni, numite „paradoxuri ale democraţiei”.
Datorită acestora, în cadrul societăţii îşi au izvorul tensiuni sociale, care duc sau la
slăbirea democraţiei, sau la înlocuirea acesteia cu un regim antidemocratic, autoritar. La
capitolul unor asemenea imperfecţiuni am putea cita contradicţiile dintre diferite laturi
ale democraţiei: consens şi conflict, reprezentativitate şi guvernabilitate, legitimitate şi
eficacitate.
Într-un stat cu regim politic democratic exercitarea puterii politice este încredinţată
statului, înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă.
Democraţia directă continuă să fie prezentă în forme diferite. De obicei,
democraţia directă se practică în cadrul unor comunităţi sociale mai mici (în unele
cantoane elveţiene, în adunările orăşeneşti din Noua Anglie). La nivel naţional,
democraţia directă este aplicată în cadrul referendumurilor, unde poporul obţine
posibilitatea de a-şi exprima prin intermediul votului poziţia sa în probleme.
Regimul politic liberal. Concepţia liberală a regimului politic este considerată mai
superioară şi mai puţin periculoasă pentru libertate, decât democraţia.
Pornind de la ideea că orice putere „îşi iese din minte” şi conduce la abuzuri, mai
ales dacă ea este exercitată „în numele poporului”, liberalii au încercat să conceapă
democraţia mai mult ca un mod de limitare a puterii, decât de exercitare a ei.
„Democraţia, scria filosoful radical Alain, nu poate fi instituţionalizată, ea rămâne în
masele populare şi poporul pierde în mod absolut puterea sa de rezistenţă din momentul
în care încetează s-o exercite”. Sau: „ceea ce distingem de numele democraţiei este
organizarea rezistenţei împotriva puterilor redutabile. Şi cum nu putem aduna tot poporul
pentru a decide dacă puterea abuză sau nu, această rezistenţă pusă la cale se exercită prin
reprezentanţii aleşi”. Cu alte cuvinte, adepţii regimului politic liberal pledează nu pentru
o democraţie directă, dar pentru o democraţie reprezentativă.

Spre deosebire de susţinătorii democraţiei, liberalii mizează nu pe suveranitatea

populară, dar pe suveranitatea naţională, care îşi are sorgintea în Declaraţia franceză a
drepturilor omului şi cetăţeanului (art.3), în conformitate cu care „principiul oricărei
suveranităţi rezidă esenţial în naţiune. Niciun corp, niciun individ nu poate exercita
autoritatea care nu-i este proprie expres”. Născută din nevoia de a justifica luarea puterii
monarhului „divin”, fără ca aceasta să nimerească în mâinile poporului, suveranitatea
naţională este totalmente opusă suveranităţii populare.
Contrar doctrinei suveranităţii populare, cea a suveranităţii naţionale, „unică şi
indivizibilă”, exclude orice fracţionare în milioane de titulari. Alegătorii nu se mai
consideră deţinători ai suveranităţii, deoarece suveranitatea nu poate fi decât în naţiunea
întreagă sau în reuniunea delegaţilor. Într-adevăr, naţiunea este o entitate care cuprinde
nu doar toţi cetăţenii ce trăiesc într-o epocă dată, dar şi pe toţi cei ce sunt morţi şi care
urmează să se nască. În aceste condiţii, naţiunea are nevoie de anumite organe care ar
exprima, ar crea şi ar executa voinţa sa .
În Republica Moldova la etapa actuală suntem în prezenţa unui regim politic
parlamentar monist cu principii constituţionale, care se încadrează în arealul statului de
drept şi democratic. La fel rămâne incertă legitimitatea miniştrilor în caz de remanieri
guvernamentale, deoarece ei nu primesc votul de încredere de la Parlament.
 Concluzii

Interrelaţiile elementelor sistemului politic la nivelul instituţiilor etatice şi anume:

Parlament, Şef de stat şi Guvern, pe de o parte, şi poporul, pe de altă parte, dau naştere,
în funcţie de combinaţie, unor instituţii ale dreptului constituţional direct sau indirect
legate de procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat, ceea ce ne face
să formulăm următoarele concluzii:

1. Interrelaţiile dintre Şeful de stat, Parlament şi Popor dau naştere instituţiei formă de
guvernământ întâlnită astăzi fie ca a) monarhie; fie ca b) republică.
La forma de guvernământ monarhie poporul nu are niciun aport, deoarece funcţia de
Şef de stat este ereditară, iar Parlamentul intervine doar când apar probleme cu stabilirea
succesiunii la tron.

La forma de guvernământ republică avem două situaţii de sine stătătoare.

1) Poporul alege direct sau (prin electori) Şeful statului;

2) Parlamentul prin vot secret alege Şeful statului.

Aşadar, unicul criteriu de clasificare a republicii ca formă de guvernământ este
modalitatea desemnării Şefului de stat: prin votul universal al poporului – republică
prezidenţială; prin votul Parlamentului – republică parlamentară.
Republica Moldova ca formă de guvernământ este republică parlamentară şi are un
regim politic parlamentar.

2. Interrelaţiile dintre Parlament, Şeful de stat şi Guvern dau naştere la diferite tipuri de
regim politic în funcţie de aplicare, mai rigidă sau mai suplă, a principiului separaţiei
puterilor în stat.

3. La baza clasificării regimurilor politice în democratice şi nedemocratice stau

principiile constituţionale ale regimului politic.
Principiile regimului politic liberal şi democratic interacţionează dialectic, se
condiţionează şi se completează reciproc. Rolul integrator însă îi revine principiului
legitimităţii puterii de stat.
Astfel, principiile edificatoare ale regimurilor politice liberale şi democratice sunt:
a) principiul suveranităţii naţionale; b) principiul legitimităţii puterii de stat; c)
principiul separaţiei puterilor în stat; d) principiul pluripartitismului şi pluralismului
politic; e) principiul constituţionalităţii şi legalităţii; f) principiul echităţii şi justiţiei;
statului de drept.

4. Principiul legitimităţii puterii de stat este unul integrator şi definitoriu al statului de

drept şi democratic contemporan. În această ipostază el este asigurat şi garantat de
către Curtea Constituţională prin funcţia respectivă ce-şi găseşte confirmarea în
prevederile constituţionale şi în jurisprudenţa Curţii.
 Bibliografie

1. Arseni A. Principiile regimului politic democratic − fundamentul politico-

juridic al activităţii economice şi juridice eficiente. În: Materialele
Conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale „O reformă valoroasă – factor
decisiv în realizarea activităţii economice şi de drept”, Bălţi 29-30
noiembrie 2000. Chişinău, 2001;

2. Avornic Gh. Teoria generală a statului şi dreptului. Chişinău, 2010, vol.II;

3. Guceac I. Curs elementar de drept constituţional. Vol.II. Chişinău:

Tipografia Centrală, 2004;

4. Guceac I. Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova. Chişinău:

MAI, 2000.