CAPITOLUL VI

Dreptul în sistemul normativ social

1. Preliminarii
Societatea este un fapt natural, iar omul este un element fundamental al
societăţii. Oamenii nu pot trăi decât în cadrul societăţii între ei luând naştere o
multitudine de relaţii sociale. O parte din aceste relaţii sociale se nasc şi se
desfăşoară pe baza normelor juridice, a dreptului, însă destul de multe alte relaţii
sociale rămân în afara dreptului. Societatea umană este structurată şi funcţionează
în baza unor reguli, a unor norme sau principii născute din nevoile existenţei
sociale. Aceste reguli sau principii au rolul de a orienta comportamentul
oamenilor în concordanţă cu evoluţia societăţii cu scopul acesteia, de împlinire a
progresului social, ştiut fiind că orice societate umană are drept ţel realizarea
progresului social tradus prin bunăstare, fericire, împlinire generală şi
individuală.
Viaţa socială ar fi expusă unor involuţii sau chiar distrugerii dacă nu ar
exista norme de conduită mai mult sau mai puţin convenţionale. Astfel de norme
ale societăţii, pe care le numim norme sociale, deşi extrem de variate, dar având
aceeaşi finalitate în cadrul aceleiaşi unităţi care este societatea, le denumim
norme sociale. Fiecare individ acţionează în societate sub imperiul unor
comandamente sociale, în limitele conştiinţei sale, conştient de efectele acţiunilor
sale şi temător în raport cu responsabilitatea ce-i revine ca membru al societăţii.
Acţiunile oamenilor ca o remanenţă a individualismului sunt determinate de
interesele lor private, prezente sau viitoare.
Urmărind realizarea acestor interese omul intră în relaţii cu alţi semeni ai
săi. Aceste relaţii sunt fireşti, sunt specifice societăţii, iar pe parcursul evoluţiei
societăţii, relaţiile de comportament uman devin modele de conduită cărora,
fiecare dintre noi, trebuie să ne subordonăm. Cu cât se dezvoltă societatea cu atât
creşte numărul şi complexitatea relaţiilor dintre individ şi societate.
Din multitudinea de dimensiuni ale acţiunile umane – cognitivă,
ontologică, teleologică – ne interesează doar dimensiunea normativă, cea care
creează modele de comportare pentru participanţii la relaţiile sociale. Nu de
puţine ori suntem tentaţi, referitor la anume persoană să afirmăm că are o
conduită normală, etică, politică, profesională, juridică etc. Acest fapt presupune
că ne-am raportat la conduita celui în cauză prin comparare cu ceva, este permis
ori este obligatoriu de îndeplinit.
Normele sociale, cele care definesc relaţiile model pentru indivizi, au în
vedere anumite comportamente sociale în care se face distincţie între indicativ şi
imperativ, sau cum se spune trecerea din domeniul lui “sein” (ceea ce este) în
domeniul lui “sallen” (ceea ce trebuie să fie)1. Conduita unui agent poate fi
1
C.Popa, Dimensiunile conduitei umane. Perspectiva proxiologică. Volumul: conduită, norme şi valori, Bucureşti,
Editura Politică, 1986, pag.19.
descrisă ca o “secvenţă de atitudini pragmatice, active sau pasive, ca execuţii ale
unor operaţii sau programe şi ca aşteptări sau abţineri în alte circumstanţe”1.
Rezultatul acţiunilor oamenilor sunt evaluate în funcţie de ecoul lor social
şi nu strâns legat de cel care le-a întreprins. Subiectul acţiunii are întotdeauna un
anumit demers stabilit, programat în funcţie de ceea ce şi-a propus să realizeze pe
termen scurt sau mai îndepărtat. Omul întotdeauna acţionează conştient, raţional,
calculat până la amănunt, având un rol esenţial în prefigurarea viitorului sau dacă
ne raportăm la toate celelalte fiinţe. Societăţii umane îi corespunde caracterul
progresiv, al perfecţiunii neîncetate, al dezvoltării raţionale, fapt ce rezultă din
însăşi capacitatea oamenilor. “Omul este o trestie, dar o trestie care gândeşte”
spunea un mare filosof. Prin tot ce face omul mai întâi raţionează, cântăreşte,
compară şi decide dacă, ceea ce şi-a propus se justifică sau nu sub raportul
efortului şi al rezultatului previzionat. Nu de puţine ori omul este chemat să
acţioneze, dar rezultatele demersului său social au “bătaie lungă” adică nu pot fi
cuantificate de îndată, fiindcă ele depăşesc scopul iniţial al acţiunii 2. De aceea
normarea acţiunii umane reprezintă o cerinţă absolută oricărei forme de
convieţuire, indiferent de gradul evoluţiei sau de alţi factori ce ţin de legăturile
interne ale grupului social de referinţă. Aceste caracteristici au o dinamică
diferenţiată de-a lungul timpului iar în prezent, cu atât mai mult cu cât, au
crescut, componentele acţiunilor umane, s-au diversificat. Viaţa societăţii este
mult mai complexă, explozia informaţională a creat noi şi noi cerinţe de adoptare
umană a realităţilor sociale.
Chiar şi înaintea statului şi dreptului, după cum am arătat, viaţa socială se
desfăşura după anumite reguli, născute din nevoile de convieţuire, din spiritul de
conservare specific lumii vii. Acţiunea umană reclamă deci, normare a
conduitelor, stabilirea de limite şi de forme de acţiune, altminteri, prin haos viaţa
ar dispărea. Nu există vreo activitate umană care să poată fi eficientă, să dea
rezultatul minim scontat fără să existe reguli de desfăşurare. Nu întâmplător
expresia “unde sunt două persoane, una trebuie să fie şef” s-a consacrat în viaţa
socială fiindcă normativitatea rezultă, în opinia noastră, din esenţa vieţii. Norma
socială, se poate spune, există chiar înaintea acţiunii noastre, ea se impune din
nevoile vieţii, coordonatele, limitele ei se stabilesc raţional de către oameni.
Norma înseamnă regulă, dispoziţie etc. obligatorie fixată prin lege sau
prin uz: ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă (conf. DEX
pag.607).
Deci, norma se poate institui fie prin lege, fie prin uz, altfel spus, prin
normă înţelegem o regulă de conduită, de comportament care a fost fixată de stat,
de legiuitor ca urmare a demersului sau de cunoaştere a cerinţelor sociale acute şi
pe care înţelege să le normeze. Dar norma poate fi instituită şi prin uz, adică
urmare a unui comportament corect, constant o perioadă de timp care s-a dovedit
benefic pentru colectivitatea umană respectivă.
1
Idem.
2
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1994, pag.134.
 Termenul de normă este utilizat în diferite ştiinţe.
Norma socială este un model standard de comportament care călăuzeşte
acţiunile oamenilor în societate. Nu există tip de activitate socială care să nu aibă
anumite reguli de conduită a indivizilor.
Stabilirea unor reguli privitoare la o activitate sau alta este rezultatul
participării la realizarea ei a mai multor categorii de agenţi sociali, de diferite
vârste, profesii, calificare, experienţă etc., împrejurare ce face să nască conştient
sau nu reguli de comportament.
În epoca noastră multe dintre aceste norme sociale sunt creaţie a statului
sub forma normelor juridice urmărind în acest mod creşterea eficienţei acţiunii
umane, direcţionarea ei pentru realizarea cerinţelor sociale. Aceste demersuri ale
statului le observăm continuu prin faptul că se urmăreşte, normarea prin legi a cât
mai multor relaţii sociale şi modificarea lor ori de câte ori apar schimbări în
realitatea socială. Spre exemplu, de dată recentă, putem aminti intervenţia
legiuitorului în zona privatizării, a relaţiilor de muncă – conflicte colective de
muncă, restructurare a agenţilor economici cu consecinţe asupra concedierilor
colective de personal, în sistemul de pensii – corelarea acestora, în lupta contra
diferitelor fenomene sociale ce ţin de zona penalului etc.
Putem defini norma socială ca o regulă ce stabileşte cum trebuie să
acţioneze ori să se comporte un agent în condiţii determinate, pentru ca
intervenţia lui să fie eficientă şi facil acceptată. Este extrem de important ca
orice normă socială să cuprindă limite rezonabile atât pozitive cât şi negative
fiindcă în acest sens ele vor fi respectate de cât mai mulţi agenţi sociali (persoane
fizice sau persoane juridice) şi se va crea un solidarism social, al celor mulţi care
acceptă regulile, împotriva celor care le încalcă. Nu de puţine ori regulile sociale
sunt înţelese şi respectate şi în funcţie de categoria de agenţi cărora li se
adresează, de nivelul de instruire, de civilizaţie al acestora pentru că norma
socială presupune o atitudine conştientă şi activă concretizată în alegerea unui tip
de comportament1. Acţiunile oamenilor ţin în mare măsură de conştiinţa şi voinţa
lor, dar nu se desfăşoară izolat ci, într-un complex de împrejurări ce pot influenţa
limitele libertăţii de mişcare.
Interesele generale ale societăţii trebuie armonizate cu interesele
particulare ale indivizilor în aşa mod încât să nu se obstrucţioneze libertatea
omului, dar nici libertatea generală a societăţii. Aceste limite ale acţiunii
agentului social sunt în strânsă legătură cu factori de ordin politic, social.
Normele sociale trebuie să reflecte anumite cerinţe ale realităţii sociale.
Acele norme ce iau forma normelor juridice pot să nu corespundă unei conştiinţe
sociale de reglementare atât timp cât puterea de stat este exercitată nedemocratic
sau greşit (neprofesionist – fapt de altfel demonstrat cu prisosinţă în ultimii ani în
România).

1
Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed.Ştefan Procopiu, Iaşi, 1995, pag.22.
 Normele sociale apar ca forţe organizatoare ale acţiunilor umane 1
imprimând comportamentelor individuale o finalitate în corelare cu idealurile şi
scopurile grupului şi necesitatea stabilităţii în evoluţie acestuia.
Normele sociale sunt necesare pentru că asigură convieţuirea socială, a
indivizilor, în cadrul grupului (social) din care fac parte. Aşa cum a mai spus
individul nu poate trăi izolat nici în societate, nici în afara societăţii, el este
“social” din naştere, din perspectiva biologică astfel că se supune regulilor
instituite de grupul social căruia îi aparţine.

2. Sistemul normelor sociale

Viaţa socială, prin complexitatea sa dă naştere la multe norme sociale,
orientând comportamentul oamenilor şi obligându-i să se adapteze la nevoile
dezvoltării şi ale progresului social.
Sistemul normelor sociale cuprinde mai multe categorii de astfel de
norme cum ar fi: normele morale sau etice, normele obişnuielnice, normele
religioase, normele politice, normele juridice. Existenţa atâtor categorii de
norme sociale duce la concluzia că societatea este complexă, variată şi aceasta
impune o structurare a relaţiilor sociale prin raportare la realităţile sociale.
a) Normele etice (morale). Morala reprezintă ansamblul deprinderilor,
sentimentelor, convingerilor, mentalităţilor, a principiilor şi regulilor privitoare la
valorile şi idealurile referitoare la relaţiile dintre indivizi, dintre individ şi
Societate. Ea se manifestă în fapte şi acţiuni, în comportamentul oamenilor, în
conştiinţa lor. Conceptul de morală cuprinde atât convingeri cât şi reguli din care
se nasc atitudini şi fapte morale. De altfel, normele morale au apărut odată cu
omul având la bază categorii esenţiale cum ar fi: viaţă şi moarte, bine şi rău,
datorie şi responsabilitate, just şi injust etc.
Standardele normative ale comportării sunt fixate atât în psihicul colectiv
şi individual, în obiceiurile şi conceptele oamenilor cât şi în relaţiile umane
reciproce2.
Normele morale au constituit în multe cazuri drept fundament al normelor
juridice, evoluţia societăţii impunând transformarea normelor lor în drept. Omul a
simţit de la început că are nevoie de anumite norme de viaţă care să-i asigure
liniştea, respectul, siguranţa şi tot ceea ce ţine de o corectă poziţionare a sa în
cadrul societăţii, încercând prin intermediul acestor reguli să separe binele de
rău, dreptatea, echitatea de nedreptate, valoarea de nonvaloare.
Toate aceste acumulări psihice, interioare au luat forma unor reguli
exterioare, sociale, recunoscute şi acceptate de către tot mai mulţi indivizi.
Dar normele morale sau etice reprezintă o categorie distinctă de norme
sociale, multe din ele situându-se la graniţa normelor politice, religioase ori
juridice dacă ţinem seama de faptul că în domeniul socialului, al relaţiilor sociale

1
Idem, pag.23.
2
O.G. Drobniţki, Noţiuni de morală, partea a II.-a, ESE Bucureşti, 1981, pag.73, citat de Genoveva Vrabie în
op.cit., pag.25.
sau ştiinţelor sociale nu se pot face distincţii absolute existând multe elemente de
interferenţă, de suprapunere chiar.
Cu toate aceste caracteristici este de observat că prin raportare la celelalte
norme sociale normele etice au o trăsătură distinctă, aceea de a avea impact
asupra întregii societăţi, aşa cum întâlnim, de multe ori la normele juridice (ex.
Constituţia, legile proprietăţii etc.) faţă de celelalte norme sociale: obişnuielnice,
politice, religioase, care, prin natura lor, nu privesc decât anumite categorii de
indivizi: cultele religioase sunt extrem de multe, fiecare are anumite reguli
proprii.
Totodată multe norme morale le regăsim şi în domeniul relaţiilor politice
sau religioase cum sunt: cinstea, omenia, corectitudinea, onoarea, solidaritatea
etc.
b) Normele obişnuielnice. Alături de normele etice normele obişnuielnice
sau normele obiceiului reprezintă o categorie aparte de norme sociale prin faptul
apariţiei lor înaintea statului şi a dreptului. Ele au contribuit la formarea normelor
juridice care au fost adoptate ulterior, după apariţia statului. Dar, obiceiurile sau
normele obişnuielnice se menţin şi astăzi, ele fiind recunoscute de statul român
chiar prin legea fundamentală ca exemplu, art.41 alin.6 din Constituţie conform
căruia “dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi precum şi la respectarea celorlalte
sarcini care potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. Iar Codul civil în
mai multe articole face trimiteri precum “după obiceiul obştesc” (art.600) sau
art.607 potrivit căruia “nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi decât în
depărtarea hotărâtă de regulamente particulare sau de obiceiurile constante şi
recunoscute şi în lipsă de regulamente şi obiceiuri, în depărtare de doi metri de
linia de despărţire a două proprietăţi…”
În mod curent obiceiul este perceput ca o regulă de conduita statornicită
într-o colectivitate umană printr-o utilizare îndelungată. Aplicarea acestei reguli
se realizează prin acceptul tuturor agenţilor sociali, ca o convingere că este
corectă, necesară şi benefică. Obiceiurile sunt reguli sau modele de conduită
umană, sunt specifice unei anumite colectivităţi umane, de aceea se utilizează
expresia “obiceiul locului” sau “obiceiul pământului”. Dau nu tot ceea ce nu este
reglementat în societate şi priveşte comportamente constant acceptate se cheamă
obicei. Mai întâlnim şi unele conduite ad-hoc utilizate în anume împrejurări care
se numesc obişnuinţe, sunt acceptate de cei în cauză dar uzitarea lor nu este
făcută în mod curent ci periodic, ţin de o persoană sau un grup foarte restrâns de
persoane, putând fi denumite chiar “tabieturi” ce sunt cunoscute sau recunoscute
de cei care le practică. Faţă de aceste “obişnuinţe”, obiceiul se impune social,
chiar dacă nu ia forma scrisă. În societăţile moderne mai întâlnim, în afară de
obiceiuri, şi alte categorii de comportamente regulate cum ar fi “uzurile” – care
au caracter convenţional – vezi “uzurile de comerţ” ce se întâlnesc cu precădere
în relaţiile comerciale internaţionale sau “uzurile diplomatice” 1. Rămânând în
1
Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului. Note de curs, ASE, Bucureşti, 2000, pag.22.
domeniul acesta al repetabilităţii unor manifestări cu caracter de regulă, dar ca
spaţiu de interferenţă limitat amintim şi alte asemenea situaţii cum sunt:
- datina – o repetare regulată a unor manifestări ale indivizilor, cu anumite
prilejuri, de Paşte, de Crăciun, de Anul Nou etc., sau
- morala, ce are o extensie socială anume dar porneşte din iniţiativă particulară.
c) Normele tehnice. Au apărut odată cu dezvoltarea societăţii în special în
perioada maşinismului industrial cunoscând o dezvoltare deosebită ca o
consecinţă a nevoilor de desfăşurare corectă şi în siguranţă a proceselor de
producţie. Nerespectarea normelor tehnice, cele mai multe tehnologice, poate
genera consecinţe juridice, deşi la origine normele tehnice sunt create de
planificatorii şi organizatorii proceselor de muncă. Nimic nu împiedică pe
legiuitor să intervină prin intermediul dreptului în domeniul normelor tehnice,
fenomen care se întâmplă chiar în ultimul timp şi care este benefic şi necesar în
condiţiile în care a crescut participarea oamenilor la procesul de producţie şi la
legăturile conexe ale acestuia1. Respectarea normelor tehnice a devenit tot mai
acut o nevoie socială acestea nu mai cuprind doar spaţiul restrâns al activităţii
unei categorii de persoane ci tot mai mulţi oameni intră în contact cu reguli
tehnice de exploatare a unor produse sau servicii care cuprind şi norme tehnice de
exploatare.
Intervenţia dreptului în domeniul normelor tehnice caracteristice este
benefică pentru a preîntâmpina încălcarea lor sau pentru a sancţiona încălcarea
lor. Nu trebuie făcută confuzie între normele tehnice de natura celor arătate cu
normele juridice procesuale civile sau procesuale penale care au un “caracter
pronunţat tehnic”. În aceste din urmă cazuri legiuitorul a înţeles să lase, celor
care sunt chemaţi să aplice dreptul, un spaţiu de mişcare, de apreciere, foarte
limitat, ţinând seama că normele de procedură prin natura lor trebuie să fie
imperative şi unitar aplicate.
d) Normele politice sunt de apariţie mai recentă, odată cu apariţia
partidelor politice, cu democratizarea vieţii sociale (nu ne mărginim la ţara
noastră n.a.). Politica, ca activitate umană este cunoscută din antichitate însă
adevărate norme politice întâlnim în societăţile în care găsim partide şi
organizaţii politice. În relaţiile dintre membrii acestor structuri politice se
stabilesc anumite norme de conduită, din nevoia liber consimţită de toţi cei care
aderă la un astfel de partid. Astfel de norme pot lua forma scrisă prin statutul sau
programul politic al partidului, prin diferite alte forme convenite sau dispuse de
conducerea partidului etc. Între aceste norme politice şi normele juridice există
asemănări şi deosebiri. Asemănările constau în caracterul obligatoriu comun al
celor două categorii de norme, iar deosebirea are în vedere sancţiunea ce poate
fi aplicată în cazul normelor juridice sancţiunea este juridică, cu caracter de
constrângere pe când în celălalt caz, sancţiunea nu are elemente de constrângere.
Este foarte adevărat că încălcarea Statutului partidului de către un grup de
membri sau de conducere poate genera o contestaţie în justiţie împotriva deciziei
1
Idem.
partidului ţinând seama că partidele politice sunt prin lege declarate ca fiind
persoane juridice al drept public (vezi art.1 din Legea nr.27/1996) că ele sunt
recunoscute şi funcţionează în temeiul legii, după anumite proceduri.
e) Normele religioase. Doctrina modernă s-a preocupat de a stabili
legătura dintre drept şi religie, văzând în ambele reguli de conduită, constatându-
se că începuturile normelor juridice, îşi au originea din normele religioase. De
regulă conducătorii de popoare, de state sau oamenii de drept erau şi preoţi, iar
actele juridice mai importante cereau confirmarea divinităţii. Este de fapt o
confuzie între drept şi religie, care s-a perpetuat multe secole şi milenii în special
înainte de Christos. Spre exemplu, în ramura dreptului public întâlnim teocraţia
ca formă de guvernământ ceea ce însemna guvernarea societăţii prin zei, sau
monarhia de drept divin, respectiv guvernarea prin reprezentaţii divinităţii. În
epistola Sf.Pavel către corinteni, când se vorbeşte despre respectarea unor reguli
instituţionale, se spune “nu eu poruncesc, ci Domnul”, iar în capitolul V, versetul
17 după Matei, se spune că Isus Hristos declara ucenicilor săi că “n-a venit să
strice legea ce a dat-o Domnul, ci ca s-o aplice”1. La romani, identificarea
dreptului cu religia s-a menţinut multă vreme: funcţionarul public era
concomitent şi laic şi religios.
La începuturile sale creştinismul s-a îndepărtat de drept, dar odată
consolidată biserica creştină, religia creştină a început din nou să se confrunte cu
dreptul. Puterea temporară a Papei era revendicată tot de la Dumnezeu, iar la
unele popoare, francez, german, regii erau consideraţi reprezentanţii lui
Dumnezeu pe pământ. Revoluţia franceză de la 1789 constituie un moment de
cotitură în istoria evoluţiei normelor religioase şi a normelor juridice. Dreptul
este laicizat, iar suveranitatea statelor nu mai este considerată de origine divină ci
de esenţă populară, a poporului. Formal, scade rolul normelor religioase, religia
se desparte de drept, însă realizarea dreptului se menţine, în cazul multor instituţii
juridice pe o credinţă religioasă, fapt ce-l regăsim şi în prezent: participarea
preotului la sfinţirea unui edificiu, invocarea în biserică a numelui conducătorilor
ţării, consultarea Sinodului bisericii Ortodoxe Române asupra unor reglementări
juridice (cazul celebrului art.200 din Codul penal, în problematica eutanasiei), ca
să ne oprim doar la aceste exemple.
În drept, procedurile de valorificare a normelor juridice se numesc
proceduri judiciare, iar în cazul normelor religioase, rituri sau ritualuri religioase.
f) Normele juridice. Un loc foarte important în cadrul sistemului
normelor sociale îl ocupă normele juridice care sunt reguli de conduită create de
stat, având caracter obligatoriu fapt ce creează premisele intervenţiei forţei de
stat, a forţei de coerciţie, la nevoie pentru a se asigura respectarea lor, fiindcă
numai în acest mod se împlineşte cauza sau scopul adoptării normelor juridice.
Lipsa posibilităţii de intervenţie a statului prin instituţiile sale specializate ar face
inoperante multe din normele juridice, cu repercursiuni dintre cele mai diverse în
1
Citat după Adam Popescu, Teoria dreptului, Ed.Fundaţiei “România de Mâine”, Univ. Spiru-Haret, Bucureşti,
1999, pag.71.
evoluţia vieţii sociale. Normele juridice reglementează o mare parte a relaţiilor
sociale, dar nu pot reglementa totul. De aceea, ele coexistă cu normele etice
(morale) tehnice, obişnuielnice, politice sau religioase în cadrul sistemului
normativ social, fiecare categorie de norme dintre cele arătate interferându-se pe
anumite segmente de reglementare cu celelalte, mai mult sau mai puţin. Dintre
acestea normelor juridice le revine locul cel mai important. Asupra lor ne vom
opri cu detalii în capitolul următor.
 CAPITOLUL VII
Norma juridică

1. Definiţie
Norma juridică (norma agendi) este o normă socială, este elementul de
bază al dreptului. Dreptul nu poate fi explicat decât prin norme juridice. Orice
normă juridică are în conţinutul său expresia de voinţă conştientă a legiuitorului
referitor la cum doreşte să fie conduita oamenilor într-un domeniu sau altul 1.
Normele juridice reglementează raporturile dintre oameni şi nu raporturile dintre
om şi bunuri aşa cum s-a susţinut în doctrină pornindu-se de la normele juridice
care reglementează dreptul de proprietate. Regulile de conduită instituite prin
norme juridice sunt tipice, ele se aplică unui număr nedeterminat de cazuri atât
timp cât sunt în vigoare, stabilind sau delimitând un comportament oricărui
subiect care se găseşte în situaţia descrisă de norma juridică. Dacă nu se întrunesc
niciodată condiţiile prescrise de norma juridică, deşi norma, formal există, (o
regăsim materializată într-o lege, într-o hotărâre de Guvern etc.) ea nu are viaţă,
nu se aplică ceea ce înseamnă că nu este suficient ca norma să existe, trebuie se
împlinească condiţiile de punere în valoare, de aplicare a ei. În sens analitic
norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie a
cărei aplicare şi respectare se face ca urmare a conştiinţei juridice a oamenilor.
Totuşi fiind instituită de către Stat, ca organizaţia politică a societăţii căreia i s-au
încredinţat prerogative de putere publică, statul are mijloace instituţionalizate cu
ajutorul cărora să-şi impună voinţa exprimată prin norma juridică. Statul poate
să-l constrângă pe individul care i se împotriveşte, nerespectând conduita tipică
prescrisă prin normă. Indiferent de conţinutul său, norma juridică este o obligaţie,
un imperativ, un ordin. Ea este etalonul comportamentelor umane rezultat din
exigenţele Societăţii pentru membrii săi în acele relaţii în care, statul a înţeles să
intervină şi să normeze comportamentele. Am reţinut anterior că norma juridică
este parte componentă a sistemului normativ social, ceea ce presupune că statul
nu poate practic şi nici teoretic să reglementeze toate relaţiile sociale
transformându-le în relaţii juridice. Dreptul porneşte de la o realitate, dar operaţia
pur juridică stă într-o apreciere2.
Norma juridică poate fi opera statului, a uneia dintre multiplele autorităţi
sau instituţii publice care au competenţă să emită sau să adopte norme juridice 3.
Pot fi creatoare de drept chiar şi o organizaţie sau instituţie nestatală care a primit
o delegare de competenţă din partea unei autorităţi sau instituţii suprastatale cum
sunt instituţiile Uniunii Europene – Consiliul, Parlamentul, Comisia, dar în
1
Despre voinţa juridică, vezi în detaliu Aurelian Ionaşcu, Voinţa juridică, în Studia Napocensia, sercia Drept 1,
Editura Academiei RSR, 1974, pag.27-53.
2
Asupra conceptului de relaţie juridică, vezi pentru detalii în extenso, în Mircea Djuvara, Enciclopedia juridică,
op.cit., pag.153 şi urm.
3
Autorităţile unipersonale emit norme juridice iar autorităţile colegiale, deliberative adoptă norme juridice –
I.Corbeanu, Drept administrativ, note de curs, ASE, 2000.
condiţiile specifice Comunităţii Europene şi a Uniunii Europene. De asemenea,
norme juridice aplicabile în dreptul intern român pot fi emise de organisme
internaţionale ca urmare a voinţei Statului român. Spre exemplu, art.11 din
Constituţia noastră consacrat “Dreptului internaţional şi dreptului intern”, în
alin.2 prevede că “Tratatele ratificare de Parlament, potrivit legii fac parte din
dreptul intern”; iar la art.20 (alin.1) se stipulează: “Dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte”, (alin.2) “dacă există neconcordanţe
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”.
În acelaşi sens mai exemplificăm două categorii de norme juridice care nu
sunt creaţie a statului, ci, acesta numai le acceptă, fiind vorba de normele
obişnuielnice şi de contractul normativ asupra cărora vom reveni în partea
consacrată izvoarelor dreptului.
Din exemplele prezentate rezultă cu claritate că normele juridice au mai
multe izvoare originare dar ele dobândesc calificare de normă juridică numai prin
voinţa statului, ca expresie a suveranităţii acestuia1.
Ţinând seama de caracteristicile normei juridice putem arăta că norma
juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie
instituită sau acceptată de stat, a cărei îndeplinire se realizează voluntar, prin
conştiinţa juridică a oamenilor iar la nevoie prin intervenţia forţei de
constrângere a Statului. Normele juridice sunt în fond mijlocul de realizare a
idealului de justiţie în conformitate cu voinţa socială ce se exprimă în conţinutul
prevederilor sale2. Norma juridică trebuie să conţină ceea ce trebuie să
îndeplinească un subiect, ceea ce-i revine acestuia să facă ori îi este interzis:
“forţa legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi”3.

2. Trăsăturile (caracterele) normei juridice

Prin trăsături ale normei juridice înţelegem acele elemente caracteristice
care individualizează o normă juridică faţă alte norme sociale existente în
societate. Din definiţia dată normei juridice rezultă următoarele caracteristici sau
trăsături:
a) caracterul social al normei juridice, care se desprinde din faptul că norma
juridică se adresează exclusiv comportamentului uman pe care urmăreşte să-l
direcţioneze. Comportamentul oamenilor este influenţat de normele juridice,
indiferent că ei sunt priviţi individual, ca persoane fizice, sau în grupuri
organizate, în colectivităţi umane, ca persoane juridice. Caracterul social
evidenţiază faptul că norma juridică, norma de drept, prescrie drepturi şi
obligaţii univoce sau reciproce între participanţii la viaţa socială. Dreptul este

1
A. Rădulescu, I.Corbeanu, op.cit., pag.41.
2
Nicolae Popa, op.cit., pag.145.
3
Idem, pag.146.
 un fenomen de alteritate (Giorgio del Vecchio) – neologism care exprimă
ideea unui raport ce se leagă între subiecţi activi şi cei pasivi ai drepturilor,
adică între persoane. Potrivit aceluiaşi autor, normele de morală ar avea
caracter parţial social pe considerentul că relaţiile etice se pot consuma şi în
conştiinţe individuale1;
b) caracterul general. Norma juridică prescrie o conduită tipică, un etalon de
comportament pe care trebuie să-l respecte toţi subiecţii. Din acest caracter s-a
născut obligaţia pentru toţi cetăţenii de a cunoaşte legea, necunoaşterea ei nu
poate să-l exonereze de răspundere pe cel care a încălcat-o. Având un caracter
difuz, norma juridică elimină concretul şi se prezintă în abstract. Nu se
cunosc, la momentul creării normei juridice, în ce împrejurare anume,
individualizată ea se va aplica aşa cum se întâmplă, în cazul actelor juridice cu
caracter individual când, de la început, se cunosc împrejurările, locul, data, cui
se adresează şi se execută actul individual. Cu tot caracterul lor general,
normele juridice nu înseamnă că ele se aplică pe întreg teritoriul naţional
întotdeauna, deoarece există unele norme juridice care reglementează domenii
diferite sau zone diferite din realitatea socială naţională;
c) caracterul impersonal. Se evidenţiază prin faptul că regula de conduită se
adresează unor subiecte nedeterminate; subiectele de drept cărora i se
adresează norma juridică se determină numai în momentul stabilirii în mod
concret a relaţiei juridice, printr-o manifestare umană determinată. Există acte
juridice create de autorităţile publice, uneori purtând aceeaşi denumire precum
actele normative, care au însă caracter personal, individual (ex. Hotărârea
Senatului de numire a persoanei care să exercite funcţia de Avocat al
Poporului, sau Hotărârea Guvernului de numire a persoanei “X” în funcţia de
prefect al unui judeţ etc. În acest caz – de la început se cunoaşte adresantul pe
când, în cazul normelor juridice, acestea se referă generic la toţi cetăţenii care
s-ar găsi la un moment dat într-o relaţie de natura celei stabilită de norma
juridică (ex. la împlinirea vârstei de 18 ani, persoana fizică dobândeşte
capacitate de exerciţiu – deplină – n.n.) sau în unele cazuri, norma juridică are
în vedere o categorie socio-profesională, al cărei comportament îl statuează
cum ar fi: cadrele didactice, funcţionarii publici, deputaţii, membrii
Guvernului, avocaţii, magistraţii, elevii etc. Rezultă că norma juridică are
caracter impersonal totdeauna.

1
G.del Vecchio, op.cit., pag.198 şi urm.