Liceul Teoretic ,, Ion Creangă ’’, or.

Florești

STATUL DE DREPT ÎN VIZIUNEA MEA

Numele și prenumele : Singureanu Olga

Instituția de învațământ : Liceul Teoretic ,,Ion Creangă’’
Clasa : a XI-a ,, R ’’
Profesor : Topală Liudmila
Adresa electronică : singureanu10@gmail.com
 În statul de drept, justiţia nu judecă cu o măsură pentru unii şi cu alta pentru alţii ! Statul de
drept nu trebuie să lase ca adevărul să fie închis, iar minciuna să circuile liberă ! Statul de drept a
fost definit ca fiind acel stat în care puterea a fost cucerită prin mijloace democratice (alegeri libere),
există o Constituţie care asigură egalitatea membrilor colectivităţii, toţi cetăţenii având obligaţia să
respecte legea , indiferent de poziţia lor socială, venit , credinţă, iar răspunderea juridică se
angajează nediferenţiat. Este un stat al domniei legii, în sensul că statul trebuie să se supună
propriilor norme, iar autorităţile statului să-şi autolimiteze acţiunile. Poate fi tradus în limba engleză
ca „stat de drept”, alternativ „stat juridic”, „stat de drept”, „stare de justiție”, „stare de drepturi” sau
„stat bazat pe justiție și integritate”.
Hans Kelsen, unul dintre teoreticienii care au abordat problematica statului de drept,
asimilează conceptele de stat de drept şi ordine juridică, prin ordine juridică înşelegându-se o
anumită ierarhie a normelor de de drept care, în timp, se impune, dobândeşte supremaţie, iar statul
se identificăcu dreptul. Într-un stat de drept există separaţia puterilor în stat, există autorităţi speciale
care veghează la respectarea Constituţiei, există instituţii care veghează la respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, iar competenţa fiecărei autorităţi publice este clar stabilită.
„Învățătura politică a lui Kant poate fi rezumată într-o frază: guvernul republican și organizația
internațională. În mod mai caracteristic termenii kantieni, doctrina statului este bazată pe lege
(Rechtsstaat) și pe pace veșnică. Într-adevăr, în fiecare dintre aceste formulări, ambii termeni
exprimă aceeași idee: cea a constituției legale sau a "păcii prin lege".Statul de drept presupune
armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a
supremației ei absolute în scopul prezervării drepturilor și libertăților individuale. El a apărut în
secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluțiilor din țările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului
feudal. Pentru Giorgio del Vecchio, împărtăşind viziunea kantiană, „scopul statului este numai
protecţia dreptului”, statul (înţeles de drept) având mai degrabă o funcţie negativă, exprimată prin
abţinerea de la orice acţiune care ar îngrădi libertatea individuală. În acest sens, statul se obligă să le
asigure cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de drepturile lor fără însă a interveni (forţat - subl.
ns.) în activităţile individuale şi fără a se îngriji de interesele individuale. El şi-a îndeplinit funcţia sa
când a asigurat libertatea tuturor, căci numai în acest sens trebuie să fie statul de drept .
În epoca modernă conceptul a fost reactualizat, în urma experiențelor totalitare din mai multe
țări europene. Prin trăsăturile sale, se observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul
liberal-democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat
de experiența istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil. În ceea ce privește categoria „stat
de drept”, în literatura de specialitate au fost elaborate câteva zeci de definiții ale ei, ceea ce este
firesc dacă avem în vedere faptul că cel mai adesea este tratată în interdependență cu categoria de
„democrație” căreia îi găsim alte câteva zeci de definiții. Evident, toate acestea sunt doar expuneri
sumare, exemplificative ale unor puncte de vedere avansate în doctrină, relativ la conceptul de stat
de drept. În esenţă, se spune că, pentru spaţiul european continental, receptarea statului de drept şi
maniera de a-l realiza prin instituţii diferă de la o ţară la alta, marcând traseul de la o interpretare
formală şi restrictivă la una materială şi extensivă. Teoria statului de drept ne oferă însă un bagaj
mult mai generos de opinii, de soluţii privind concreteţea, efectivitatea acestui concept, mai ales că
există tot mai mult un interes justificat pentru dificultăţile pe care le întâmpină existenţa reală a
statului de drept, pentru pericolele care îl ameninţă, pentru insuficienţele care fac, nu de puţine ori,
ca acesta să rămână numai un deziderat. Jaques Chevallier definește „statul de drept” ca fiind „tipul
de regim politic în care puterea statului se afla încadrată și limitată de către drept”. În opinia
profesorului Tudor Drăganu principiile statului de drept sunt următoarele:
-Principiul drepturilor și libertăților naturale ființei umane. Este bine cunoscut faptul că în
antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care
și le-a exercitat pînă în secolul al XX-lea d. Hr. Constituția italiană zisă "a lui Mussolini" stabilea
„Statul este totul, individul – nimic”. Chiar la acest început de mileniu III, există regimurile
totalitare care proclamă supremația absolută a statului, lipsind de conținut libertățile cetățeanului.
Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui
John Locke – adevărata „biblie a liberalismului și individualismului” – și a statuat în art. 2 că
„scopul oricărei asociațiuni politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale
omului”, iar în art. 16 a rezumat concepția despre statul de drept: „ orice societate în care granița
drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată, nu are constituție”.
-Principiul filosofic al drepturilor și libertăților naturale ale ființei umane înseamnă nu numai că
ființa umană, în individualitatea ei, se naște purtându-le, ci și faptul că, de când există ființa umană,
există drepturile și libertățile ei. Drepturile și libertățile inerente naturii umane sunt imprescriptibile
de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor. Aceasta
înseamnă că statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în drept, de individul uman, subiectul unui
sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta având și temeiul în condiția umană, pe
coordonatele ei „omni et soli” aceleași. Principalele principii ale statului de drept sunt : statul se
bazează pe supremația Constituției și garantează siguranța și drepturile constituționale ale cetățenilor
săi, societatea civilă este un partener egal cu statul,separația puterilor statului în diferite
compartimente (legislativ, executiv și judiciar) cu puteri și responsabilități separate și independente,
atât puterea legislativă, cât și democrația în sine sunt legate de drepturile și principiile
constituționale. O cerinţă de bază a statului de drept poate fi etichetată drept constituţionalitate. În
esenţă, aceasta înseamnă că trebuie să existe un corp de legi fundamentale într-un sistem juridic,
care să definească puterile executivă, legislativă şi judecătorească ale statului. Legile fundamentale
trebuie să stabilească care dintre instituțiile statului sunt responsabile pentru exercitarea acestor
puteri şi cum ar trebui exercitate acestea, atât între instituții, cât și față de cetăţeni şi alte entităţi
private. Cel mai important, această legislaţie trebuie să definească în termini generali care sunt
limitele exercitării diferitelor puteri. Cu alte cuvinte, constituţia trebuie să furnizeze structura de
bază şi regulile sistemului juridic şi să precizeze cine este îndreptățit să exercite care puteri şi cum.
În lipsa unui astfel de cadru legal de bază, nu este posibilă măsurarea, cu acurateţe rezonabilă, a
fidelităţii guvernului faţă de statul de drept. Acest set de legi de bază este, de multe ori, expus într-un
document formal scris, care are menirea de a fi un rezumat cuprinzător al legilor de bază şi poartă
denumirea de ”constituție”. Trebuie să se concluzioneze că este necesar să existe o interconexiune,
în creştere, dintre statul de drept şi dreptul internaţional le consolidează şi le întărește reciproc într-o
mare măsură.
Rezumând cele menţionate mai sus putem concluziona că statul de drept înseamnă o sumă de
practici de natură să promoveze autotemperanţa în exerciţiul puterii sale. Mai sunt opinii care insistă
asupra ideii „justei măsuri”, atunci când se vorbeşte despre statul de drept, fiind reamintit faptul că
individul şi statutul său sunt elementele esenţiale, care au generat la origine acest tip nou de
organizare socială; mergând pe această linie, se atrage atenţia că „statul de drept nu se cerşeşte, ci se
cucereşte, cu credinţa în om, prin muncă, prin efort, cu prudenţă şi demnitate”. Aşadar, referindu-ne
la spaţiul european menţionăm că drepturile omului, democraţia şi statul de drept sunt centrul
identităţii europene.